Probleme Teoretice Si de Practica Judiciară Privind Contractul de Consumație la Distanta

INTRODUCERE

Apariția domeniului contractual de consumație a determinat și noi reconsiderări în materia perfectării, executării și încetării contractelor. De exemplu, caracteristic este că în cadrul formării contractului, etapa negocierii a fost, în principiu, exclusă (în domeniul comercial).

Dacă în plan economic noile forme contractuale și-au dovedit eficiența, în schimb ele au afectat negativ libertatea de voință a contractanților particulari (consumatorilor).

De exemplu, în activitatea lor, profesioniștii au adoptat diverse tehnici moderne care au permis comunicarea (și contractarea) între absenți. Acestea s-au adăugat tradiționalei modalități de contractare prin corespondență, conturând o noțiune juridică inedită, și anume, contractul la distanță.

Achiziționarea unor produse prin intermediul tehnicilor de comunicație la distanță prezintă avantajul de a evita deplasarea, dar și pe acela de a permite consumatorului să reflecteze înainte de a face o comandă.

Inconvenientele nu au fost excluse, fiindcă sunt legate de faptul că nu există un contact direct cu bunul pe care consumatorul dorește să-l achiziționeze sau posibilitatea de a verifica documentele ce-l însoțesc. Consumatorul nu poate cunoaște decât informațiile pe care comerciantul i le prezintă, ceea ce face ca, în această materie, conduita loială să joace un rol important.

Reamintim că, potrivit art. 1 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, obiectul reglementării îl constituie „raporturile juridice create între operatorii economici și consumatori, cu privire la achiziționarea de produse și servicii, (…) asigurând cadrul necesar accesului la produse și servicii" (art. 1), recunoscându-se, implicit, că relațiile dintre comercianți și consumatori sunt de factură contractuală1.

Adoptarea regulilor de mai sus este justificată de necesitatea manifestării unei voințe libere și în cunoștință de cauză din partea consumatorului și egalității juridice între părți la momentul încheierii contractului. Regimul juridic, special instituit, este aplicabil numai contractelor în care părți sunt profesioniștii și consumatorii.

în concluzie, contractul de consumație este identificat într-o modalitate generală, ca acel contract încheiat între comercianți și consumatori, dar și prin menționarea expresă a anumitor documente.

Rezultă că legeo nu definește contractul prin referire la voința părților, așa cum face Codul civil. Astfel, scopul legii nu este de a defini contractul ca izvor de obligații, ci de a delimita domeniul de aplicare a unor reglementări legale.

b#%l!^+a?

Capitolul I Contractul de consumație: o nouă teorie generală ?

Secțiunea I. Contractul – mijloc juridic de realizare a intereselor persoanelor

Contractul este cel mai cunoscut act juridic.

Contractul este, în întrega lume, instrumentul cvasiexclusiv al circulației averilor și unul dintre mecanismele juridice, esențiale ale activității economice.

Regulile comune instituției sunt date de teoria generală a contractului,domeniu abstract, cu rol principal în formularea conceptelor fundamentale. Concret, contractul se regăsește, numai în formele sale particulare, ale „contractelor speciale” (de exemplu, vânzarea, locațiunea, împrumutul, mandatul etc.).

Codul civil leagă teoria generală a contractelor de teoria generală a obligațiilor. În consecință, „cunoașterea dreptului obligațiilor trece prin cunoașterea contractelor”(s.n.).

Voința reprezintă capacitatea individului de a acționa rațional pentru realizarea unor sopuri elaborate, în mod anticipativ, pe plan mental.

În drept, voința ca și categorie psihologică are o dublă semnificație: voința generală, adică a întregii societăți sau a unor grupuri sociale și voința individuală, caracteristică unui singur individ.

După exteriorizarea sa, distingem între:

a). Voința internă (reală, adevărată) este elementul psihologic ce corespunde exact, intenției persoanei de a contracta.

b). Voința declarată (manifestată, exteriorizată) este un element material, de exteriorizare a voinței interne, ce poate fi manifestată: în scris, verbal sau prin gesturi edificatoare.

Voința declarată este singura realitate percepută de terți (în baza căreia aceștia contractează) și singura care produce efecte.

De cele mai multe ori voința internă „se suprapune” formei sale exteriorizate (voința declarată).

Alteriori, este posibil ca voința declarată să nu corespundă integral, voinței interne (reale) a contractantului. În această situație de excepție, voința internă este esențială (prevalează) în raport cu voința declarată.

Rezultă că, potrivit legislației naționale (de inspirație franceză), interpretarea oricărui contract (inclusiv a clauzelor sale) se face în raport de voința internă, reală a părților (fiind astfel adoptat principiul interpretării subiective a contractului).

Precizăm că principiul interpretării subiective a fost criticat în doctrină, în principal, pe considerentul că, procesul de căutarea a voinței interne „întreține o stare de insecuritate în relațiile contractuale” (spre deosebire de voința declarată care este mult mai precisă).

În realitate, opoziția dintre principiile adoptate de legiuitorii francez și german, nu este radicală, deoarece în ciuda principiilor diferite, soluțiile adoptate sunt apropiate (rezultând că distincția dintre cele două doctrine este numai „academică”).

Deși conceptul al autonomiei de voință a suferit limitări în timp, intenția părților a rămas, „incontestabil un element absolut necesar pentru definirea noțiunii de act juridic”(s.n.).

În consecință, conform anlizei clasice, „inima contractului este acordul de voințe”, care îi determină consistența.

Contractul este, indiscutabil, o expresie a libertății individului, fiind unanim recunoscut că, voința acestuia este fundamentul contractului.

Având în vedere însă că, pentru a căpăta calificare juridică, voința individuală trebuie să respecte rigorile legii.

În contextul de mai sus, în doctrină s-au pus întrebări precum: este libertatea de a contracta nelimitată ?

Răspunsul la întrebarea de mai sus presupune alegerea între conceptele autonomiei de voință și al libertății contractuale limitate.

Secțiunea a II-a. Definirea instituției contractuale

În doctrina națională contractul a fost definit, în general, drept un acord de voință (voințe) realizat cu scopul de a produce (raporturi) efecte juridice.

În temeiul doctrinei germane, contractul a fost definit asemănător actul juridic, ca o manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a naște, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

În doctrina recentă, actul juridic civil „normă privată” a fost definit și ca „b#%l!^+a?b#%l!^+a?declarație de voință făcută cu intenția de a modifica circuitul civil”, caracterizată prin: o voință declarată, efecte juridice și recunoșterea socială a utilității actului Astfel, actul juridic este analizat „ca o procedură generatoare de norme private” (s.n.).

Potrivit art. 1166 C. civ. 2009, „Contractul este acordul de voință dintre două sau mai multe persoane (realizat, încheiat, format, s.n.) cu intenția de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic”.

Rezultă că în ambele forme contractul este definit ca și acum două secole – „acordul de voințe între”).

Pentru neajunsurile sale, definiția de mai sus a fost deseori criticată pentru următoarele neajunsuri:

– nu orice manifestarea de voință individuală devine act juridic civil, ci numaiacelea care îndeplinesc condițiile de validitate cerute de lege;

– manifestarea de voință presupune producerea de efecte juridce pentru atingerea scopului urmărit (de părți).

În opinia noastră, definirea contractului trebuie să țină cont de caracteristicile sale, generale:

– contractul este actul juridic cel mai reprezentativ (frecvent regăsit în practică); reprezentativitatea contractului derivă în primul rând, din utilitatea sa practică, fiind cel mai cunoscut procedeu tehnic (juridic) de realizare a schimburilor economice.

– contractul este un act juridic special, rod al acordului a două sau mai multe voințe individuale;

– contractul este și un act juridic complex, în curprinsul căruia se regăsesc elemente ce urmează o anumită ordonine, precum: motivația contractării, manifestări precontractuale, voințe individuale (concordante) și alte condiții de validitate, momentul încheierii (perfectării) actului, raportul juridic (obligațiile părților) și scopul, finalitatea urmărită.

Principalul neajuns al definției tradiționale este însă, acela că nu face distincția cuvenită între actului juridic (în sine) și consecințele (efectele) acestuia.

Apreciem că definiția „tradițională” a actului juridic civil, ca „manifestare de voință făcută cu scopul de a produce efecte juridice” este depășită, imprecisă și susceptibilă de a crea confuzii.

Sub aspectul întinderii și desfășurării sale, actul juridic trebuie înțeles în două sensuri:

– în sensul larg (consacrat prin definția tradițională), prin act juridic se înțelege manifestarea de voință juridică, inclusiv mijloacele juridice de realizare a scopului propus (efectele sale juridice);

– în sens restrîns, prin act juridic se înțelege numai manifestarea de voință făcută cu respecterea condițiilor de validitate, nu și efectele acestuia (care sunt numai consecințe ale unui actul juridic existent, format deja).

Analizarea actului juridic, îndeosebi prin prisma sensului său restrîns, are importanță în stabilirea ordinei funcționării lui și este de natură să evite unele confuzii în materie (cum ar fi, de exemplu, distincția dintre nulitate și ineficacitate).

Fără a diminua rolul și locul efectelor contractului (obligațiilor civile), ele trebuiesc apreciate în raport cu poziția ocupată și menirea lor în desfășurarea actului juridic.

În consecință, pe scurt, contractul este o „înțelegere juridică”, adică o formă calificată a înțelegerii dintre două sau mai multe persoane, care are avantajul de a asigura părții de bună-credință concursul forței coercitive a statului (în cazul în care cealaltă parte nu-și execută obligațiile asumate).

Contractul este reglementat în Codul civil 2009 Cartea a V-a „Despre obligații”, Titlul II „Izvoarele obligațiilor”, Capitolul I „Contractul”, art. 1164 și urm.

Secțiunea a III-a. ”Criza de identitate” a contractului.

Potrivit teoriei voluntariste, în 1804 noțiunea de contract era individualistă și se baza esențialmente, pe acordul de voințe.

Într-o altă tendință mai nouă, s-a apreciat că voluntarismul se află în recul, deorece el nu poate explica unele aspecte moderne ale contractului precum: contractele de adeziune, contractele colective, contractele forțate, rolul buneicredințe etc., și potrivit teoriei sociale a contractului (solidarismul contractual) s-ar impune „un intervenționism judiciar sporit, o aplicare selectivă a principiului executării de bună-credință”.

Respingerea contemporană a solidarismului contractual a generat „o nouă criză a contractului” (o „criză de creștere”) cu consecințe practice în utilizarea noțiunii și pentru b#%l!^+a?b#%l!^+a?unele mecanisme juridice de drept public.

În contextul de mai sus se pune întrebarea: fundamentul (esența) contractului constă în voința (voințele) părților sau în executarea lui (obligațiile părților) ?

Potrivit dreptului modern al contractelor, voința păstrează un rol esențial în contractul (rămânând astfel, fundamentul contactului). Astfel, voința individuală nu mai este (însă) autonomă.

În contextul de mai sus, voința trebuie raportată la respectul cuvenit față delege, pentru a deveni un instrument privilegiat al intereselor societății, în general.

Se vorbește astfel, despre voluntarismul social.

În acest context, doctrina opinează în favoarea truismului potrivit căruia „Contractul există de jure în sine, pentru că el nu este decât expresia juridică a libertății individuale”(s.n.).

Capitolul II. Particularitățile contractului de consumație

Secțiunea I. Introducere în domeniul consumației

În doctrină s-a pus lmente, pe acordul de voințe.

Într-o altă tendință mai nouă, s-a apreciat că voluntarismul se află în recul, deorece el nu poate explica unele aspecte moderne ale contractului precum: contractele de adeziune, contractele colective, contractele forțate, rolul buneicredințe etc., și potrivit teoriei sociale a contractului (solidarismul contractual) s-ar impune „un intervenționism judiciar sporit, o aplicare selectivă a principiului executării de bună-credință”.

Respingerea contemporană a solidarismului contractual a generat „o nouă criză a contractului” (o „criză de creștere”) cu consecințe practice în utilizarea noțiunii și pentru b#%l!^+a?b#%l!^+a?unele mecanisme juridice de drept public.

În contextul de mai sus se pune întrebarea: fundamentul (esența) contractului constă în voința (voințele) părților sau în executarea lui (obligațiile părților) ?

Potrivit dreptului modern al contractelor, voința păstrează un rol esențial în contractul (rămânând astfel, fundamentul contactului). Astfel, voința individuală nu mai este (însă) autonomă.

În contextul de mai sus, voința trebuie raportată la respectul cuvenit față delege, pentru a deveni un instrument privilegiat al intereselor societății, în general.

Se vorbește astfel, despre voluntarismul social.

În acest context, doctrina opinează în favoarea truismului potrivit căruia „Contractul există de jure în sine, pentru că el nu este decât expresia juridică a libertății individuale”(s.n.).

Capitolul II. Particularitățile contractului de consumație

Secțiunea I. Introducere în domeniul consumației

În doctrină s-a pus întrebarea: care este legătura dintre reglementările de drept privat și dreptul consumației ?

Încercând să răspundem la întrebarea de mai sus, facem următoarele precizări, succinte.

Potrivit art. 1 din Codul consumului obiectul său îl constituie „reglementarea raporturilor juridice create între operatorii economici și consumatori, cu privire la achiziționarea de produse și servicii, (…) asigurând cadrul necesar accesului la produse și servicii” (art. 1), recunoscându-se implicit, că relațiile dintre comercianți și consumatori sunt de factură contractuală.

Dreptul consumului, atunci când reglementează contractul de consumație, face parte din dreptul privat, în ciuda multiplelor elemente de drept administrativ, și în ciuda sancțiunilor din această materie. Un element important care distinge acest „contract” este oferit de caracteristica ce definește dreptul consumației: consumatorii fiind particulari (ce nu ocupă o poziție de autoritate, unul față de celălalt).

Dreptul consumatorului este un drept excepțional (raportat la dreptul civil), iar prin extensie, și raportat la întregul drept privat al contractelor.

Secțiunea a II-a. Particularitățilele contractelor încheiate

cu consumatorii

Potrivit dispozițiilor art. 942 C. civ., „Contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânșii un raport juridic”.

Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului definește noțiunea de contract încheiat cu consumatorii ca incluzând acele contracte intervenite între „comercianți și consumatori, inclusiv certificatele de garanție, bonurile de comandă, facturile, borderourile, bonurile de livrare, biletele, tichetele care conțin stipulări sau referiri la condiții generale prestabilite”.

Contractul de consumație este identificat într-o modalitate generală, ca acel contract încheiat între comercianți și consumatori, dar și prin menționarea expresă a anumitor documente.

Se constată că legea nu definește contractul prin referire la voința părților, așa cum face Codul civil. Aceasta se explică prin faptul că scopul legii nu este de a defini contractul ca izvor de obligații, ci de a delimita domeniul de aplicare a unor reglementări legale.

Contractul încheiat între comercianți și consumatori, astfel cum această sintagmă este utilizată de reglementările legale adoptate în acest domeniu, nu reprezintă un contract special distinct.

Astfel, contractul este un termen generic desemnând un regim juridic aplicabil operațiunilor juridice intervenite între consumatori și comercianți. Aceasta rezultă și din conținutul actelor normative privind protecția consumatorului, care nu reglementează condiții de validitate a contractului sau regimul juridic al unei anumite operațiuni juridice; ele vizează în mod generic contractele având ca obiect livrarea unui produs sau prestarea unui serviciu.

După cum, în mod plastic, s-a arătat în doctrină, contractul de consum reprezintă „o armătură normativă care se va aplica ope legis unui contract concret”.

Contractele încheiate între consumatori și comercianți sunt contracte de vânzare-cumpărare, contracte de furnitură, contracte de transport, contracte de asigurare, contracte de închiriere etc. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Textul mai sus citat enumeră în mod expres certificatele de garanție, bonurile de comandă, facturile, borderourile, bonurile de livrare, biletele, tichetele care conțin stipulări sau referiri la condiții generale prestabilite. Astfel de înscrisuri nu reprezintă decât mijloace de probă, documente care atestă executarea obligațiilor contractuale, iar nu contractul propriu-zis. Facturile, de pildă, sunt prevăzute de art. 46 C. com. printre mijloacele de probă.

În măsura în care conțin condiții generale prestabilite sau referire la acestea, ele sunt asimilate unui înscris constatator al voinței părților (instrumentum).

Aceasta deoarece condițiile generale sunt producătoare de consecințe juridice, iar regulile prevăzute de reglementările legale pentru apărarea drepturilor consumatorului vizează și condițiile generale, ca obiect al voințelor părților.

Prevederea legală de mai sus este justificată și de faptul că înscrierea unor condiții generale pe diverse înscrisuri este o practică utilizată de comercianți.

Capitolul III

Vânzarea de consumație – varietate a contractului de vânzare – cumpărare ?

Secțiunea I. Natura juridică a vânzării de consumație

Deși noile forme economice și-au dovedit eficiența, în schimb în plan contractual, ele au afectat negativ libertatea de voință a contractanților particulari, punând sub semnul întrebării actualitatea principiul autonomiei de voință.

De exemplu, profesioniștii au adoptat tehnici moderne care au permis comunicarea (și contractarea) pe scară largă, între persoane aflate în locuri diferite.

Acestea s-au adaugat tradiționalei modalități de contractare prin corespondență, conturând o noțiune mai vastă, și anume contractul la distanță.

În acest context precizăm că, precizăm că nu se poate pune semnul egalității între contractul la distanță și contractul încheiat între absenți.

Astfel, contractul între „persoane depărtate” implică existența unui interval de timp între manifestările de voință ale părților. Contractul la distanță este contractul de furnizare de produse sau servicii încheiat între comerciant și un consumator, în cadrul unui sistem de vânzare organizat de către comerciant, care utilizează în mod exclusiv, înainte și la încheierea unui contract, una sau mai multe tehnici de comunicație la distanță (art. 2 lit. a din O.G. nr. 130/2000).

Vânzarea de produse prin intermediul tehnicilor de comunicație la distanță prezintă evident, principalul avantaj de a evita deplasarea și în plus, permite consumatorului să reflecteze înainte de a face o comandă.

Vânzările din acestă categorie, prezintă dezavantajul că nu există un contact direct cu bunul pe care consumatorul dorește să-l achiziționeze sau de imposibilitatea verificării documentele ce-l însoțesc.

Astfel, consumatorul nu poate cunoaște decât informațiile pe care comerciantul i le prezintă, ceea ce face ca, în această materie, conduita loială să joace un rol deosebit.

Într-o altă opinie s-a apreciat că sintagma „contract de consumație” nu poate desemna un concept general, cu o existență de sine stătătoare, cel puțin pentru două considerente:

– înaintea contractelor speciale, nu există contracte generale (ci numai o teorie generală a contractului);

– dreptul de consumație utlilizează, de regulă, „figurile contractuale clasice” precum: vânzarea, împrumutul etc.

În acest context a se reține, că dreptul de consumație s-a născut pentru a reglementa contractele civile speciale încheiate între profesioniști și consumatori.

În concluzie, contractul de consumație se poate regăsi numai sub forma unui contract special (o vânzare, un împrumut, o locațiune etc.) în care părțile sunt sunt profesionistul și consumatorul (și căruia i se aplică dispozițile speciale, în materie).

Contractul de vânzare-cumpărare de consumație este deci, o vânzare ce prezintă unele particularități impuse de dispozițiile speciale ale consumației), care se aseamănă cu vânzarea imobiliară, vânzarea cu pact de răscumpărare, vânzarea unor moșteniri etc.

Secțiunea a II-a. Armonizarea reglementărilor și a instituțiilor consumeriste

În general, procesul armonizării se desfășoară pe două planuri: armonizarea legislației naționale cu reglementările comunitare și armonizarea instituțiilor dreptului consumației cu teoria generală a contractului. b#%l!^+a?

Evident că, în acord cu studiul propus de noi, operațiunea juridică a armonizării instituțiilor dreptului consumațieie la dreptul comun, este mai dificilă.

Piața internă comunitară, definită în doctrină, ca „un spațiu fără frontiere interne care b#%l!^+a?trebuie să funcționeze în aceleași condiții ca o piață națională.

În consecință, după anii 90 au fost luate în considerație alte direcții precum: elaborarea legislației în domeniu; integrarea problemelor de consum în toate politicile uniunii; protecția consumatorilor prin susținerea activă a organizațiilor de consumatori din uniune și implicarea acestora în activitatea politică.

În consecință, toate cele de mai sus s-au realizat în contextul general al extinderii uniunii europene, un obiectiv, direcția principală fiind aceea de a asigura în statele candidate același grad ridicat de protecție a sănătății și securității consumatorului cu cel existent în uniune.

În legislația națională, problema armonizării reglementărilor consumeriste se regăsește în titlul Legii nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor.

Deși din titlul Legii nr. 363/2007 rezultă că domeniul reglementările sale este dublu: respectiv combaterea practicilor incorecte ale comercianțior, dar și armonizarea reglementărilor naționale la legislația euroepană, în fapt legea nu are nici o dispoziție referitoare la importanta problemă a armonizării legislației.

Armonizarea legislației naționale cu reglementările comunitare este numai una dintre cele două laturi ale operațiunii de armonizare extranațională, cealaltă latură fiind operațiunea juridică a armonizării instituțiilor dreptului consumației la dreptul comun (cea mai dificilă).

În contextul de mai sus, amintim că, evoluția economică a societății a determinat apariția unor forme eficiente de perfectare a contractelor, în sensul generalizării lor și a excluderii negocierii în domeniul comercial.

De exemplu, pentru vederea simplificării contractului, dreptul de consumație a impus noi reguli și noi instituții contractuale precum: „contractul de adeziune”, „contractul tip”, „condițiile generale” (clauze abstracte, preredactate, aplicabile în contractele tip) etc.

Astfel noile dispozițiile ce reglementează contractul de consumație sunt de multe ori greu de interpretat și aplicat. De exemplu: cum poate fi interpretată 12denunțarea unilaterală a unei vânzări-cumpărări de consumație, atît timp cât vânzarea își produce instantaneu efectele ?

În condițiile de mai sus, se impune ca doctrina și jurisprudența să intervină prompt și să găsescă soluțiile prin care dispozițiile contractului de consumație să fie adaptate cadrului general al contractului.

Acest proces dificil, înseamnă armonizarea dispozițiilor speciale ale contractului de consumație cu regulile generale ce guvernează contractul. Dacă în plan economic noile forme contractuale și-au dovedit eficiența, în schimb în plan contractual, ele sunt de natură să afectze unele principii de fond, cum ar fi, de exemplu, libertatea de voință a contractanților particulari.

În contextul de mai sus, profesioniștii au adoptat tehnici moderne care au permis comunicarea (și contractarea) la distanță. Acestea s-au adaugat tradiționalei modalități de contractare prin corespondență, conturând o noțiune mai vastă, și anume contractul la distanță.

În concluzie, contractul de consumație se poate regăsi numai sub forma este unui contract special (o vânzare, un împrumut, o locațiune etc.) în care părți sunt sunt profesionistul și consumatorul și căruia i se aplică dispozițile speciale, în materie.

Formarea vânzării de consumație

Încheierea contractului de vânzare-cumpărare (dreptul comun)

Secțiunea I. Delimitarea vânzării de alte contracte speciale

Vânzarea este cel mai uzitat contract, în zilele noastre.

În aceste condiții putem spune că vânzarea reprezintă un schimb perfecționat deoarece (dacă pornim din vechile societăți în care oamenii schimbau mărfuri și ajungem în zilele de astăzi, când ei plătesc în bani, iar uzul cambiei, cecului și conturilor au devenit curente în materie civilă și comercială).

Potrivit art. 1294 C. civ. vânzarea-cumpărarea este ”o convenție prin care cele două părți se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru și aceasta a plăti dintâi prețul lui”. b#%l!^+a?

Precizăm că Noul Cod civil (Legea nr. 287/2009) definește vânzarea asemenea legiuitorului de la 1864 (cu toate scăderile sale).

Contractul de vânzare-cumpărare este translativ de proprietate numai prin natura sa, deoarece este posibil ca strămutarea să poată avea ca obiect și un alt drept, precum: un alt drept real (de exemplu, dreptul de uzufruct), un drept de creanță, un drept din domeniul proprietății intelectuale sau chiar drepturile succesorale. Astfel, transmiterea proprietății b#%l!^+a?ține numai de natura contractului de vânzare-cumpărare, nu și de esența lui.

În loc de „vânzare” uneori se mai folosește termenul de cesiune. Nu se pot transmite prin vânzare: drepturile personale nepatrimoniale, cele patrimoniale cu caracter strict personal și nici cele constituite prin voința părților sau a legii, cu caracter intuitu personae. De exemplu, nu pot forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare: dreptul de abitație al soțului supraviețuitor, dreptul de întreținere, dreptul de pensie etc.

Vânzarea-cumpărarea este reglementată în Codul civil, Cartea a III-a, intitulată „Despre diferitele moduri prin care se dobândește proprietatea”, Titlul V „Despre vinderi”, art. 1294-1404.

Alte acte normative cuprind reglementări privind diferite feluri de vânzări, cunoscute ca varietăți de vânzare-cumpărare, cărora le sunt aplicabile reguli speciale (de exemplu, vânzarea unei moșteniri ori vânzarea locuințelor proprietate de stat în condițiile: Legii nr. 85/1992, Legii nr. 112/1995, Legii nr. 10/2001 etc.).

Secțiunea a II-a. Părțile contractante și condițiile vânzării

Principalii protagoniști ai contractului de vânzare-cumpărare sunt două persoane (fizice sau juridice): vânzătorul și cumpărătorul.

În doctrină se admite că vânzarea poate include și alte persoane, care însă nu se pot angaja decât în susținerea obligațiilor principale. De exemplu, un contract de vânzare poate avea trei părți: vânzătorul, cumpărătorul și o persoană de intermediere (traduceri, transport, pază etc.).

Vânzarea este încheiată din momentul în care manifestarea comună de voință îndeplinește toate condițiile de validitate de fond și de formă cerute de art. 1178 C. civ. (2009).

Momentul încheierii contractului prezintă mare importanță deoarece el marchează transformarea simplei manifestării de voință în forma sa juridică, producătoare de obligații. Acesta desemnează astfel, momentul nașterii (existenței) contractului.

Încheierea contractului determină producerea efectelor sale juridice. Astfel, numai după încheierea contractului, simplul angajament devine obligație, relația socială devine raport juridic, iar persoanele devin părți contractante etc.

Momentul încheierii contractului este esențial și pentru definirea alto rinstituții civile cu incidență contractuală, precum: nulitatea, ineficacitatea, legea aplicabilă (tempus regit actuum) etc.

Potrivit art. 948 C. civ., „condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții” sunt: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părților, obiectul determinat, posibil, licit și o cauză morală și licită.

La cele patru condiții de fond, uneori, în condițiile legii, se mai adaugă și condiția de formă.

Capitolul al IV lea

Consimțământului cumpărătorului-consumator: între concepția clasică și

formarea ”progresivă”

Secțiunea I. Voința juridică individuală – fundamentul consimțământului și al contractului.

Voința reprezintă capacitatea individului de a acționa rațional pentru realizarea unor sopuri elaborate, în mod anticipativ, pe plan mental.

În drept, voința ca și categorie psihologică are o dublă semnificație: voința generală, adică a întregii societăți sau a unor grupuri sociale și voința individuală, caracteristică unui singur individ.

După exteriorizarea sa, distingem între:

– Voința internă (reală, adevărată) este elementul psihologic ce corespunde exact, intenției persoanei de a contracta;

– Voința declarată (manifestată, exteriorizată) este un element material, de exteriorizare a voinței interne, ce poate fi manifestată: în scris, verbal sau prin gesturi edificatoare.

Voința declarată este singura realitate percepută de terți (în baza căreia aceștia contractează) și singura care produce efecte. b#%l!^+a?

De cele mai multe ori voința internă „se suprapune” formei sale exteriorizate (voința declarată).

Este însă posibil ca voința declarată să nu corespundă integral, voinței interne (reale) a contractantului. În această situație de excepție, voința internă este esențială (prevalează) în raport cu voința declarată.

Rezultă că, potrivit legislației naționale (de inspirație franceză), interpretarea oricărui contract (inclusiv a clauzelor sale) se face în raport de voința internă, reală a părților (fiind astfel adoptat principiul interpretării subiective a contractului).

Precizăm că principiul interpretării subiective a fost criticat în doctrină, în principal, pe considerentul că, procesul de căutarea a voinței interne „întreține o stare de insecuritate în relațiile contractuale” (spre deosebire de voința declarată care este mult mai precisă). În realitate, opoziția dintre principiile adoptate de legiuitorii francez și german, nu este radicală, deoarece în ciuda principiilor diferite, soluțiile adoptate sunt apropiate (rezultând că distincția dintre cele două doctrine este numai „academică”).

Deși conceptul al autonomiei de voință a suferit limitări în timp, intenția părților a rămas, „incontestabil un element absolut necesar pentru definirea noțiunii de act juridic”(s.n.).

În consecință, conform anlizei clasice, „inima contractului este acordul de voințe”, care îi determină consistența.

Secțiunea a II-a Formarea și evoluția voinței juridice

În activitatea sa voluntară, omul are nevoie de o conștiință, capacitate atât de a percepe realitatea existentă și cât și locul său în această realitate.

Motivarea afectivă a voinței (iubirea de sine, simpatia, venerația față de necunoscutul natural și social) și motivarea rațională (percepția, intelectul, rațiunea) constituie suportul voinței sociale.

Formarea voinței juridice, reprezintă un proces psihologic complex ce are la bază nevoia simțită de om (nevoie pe care acesta vrea să o satisfacă). În derularea acestei nevoi în mintea omului, urmează reflectarea mijlocului de satisfacere a nevoii respective. Pe măsură ce reprezentarea scopului devine mai puternică, se trece de la tendință la dorința de satisfacere a nevoii.

Deliberarea reprezintă următoarea fază a procesului psihologic, care presupune cântărirea avantajelor și dezavantajelor pe care le prezintă dorințele și mijloacele lor de realizare. Ca urmare a apariției unui motiv determinant, ce le înlătură pe celelalte, de la deliberare se trece la luarea hotărârii de a încheia actul juridic civil, act care apare ca un mijloc de realizare a scopului propus.

Toate fazele procesului psihologic de formare a voinței juridice au caracter intern; pentru ca faptul psihologic să devină fapt social, este necesar ca hotărârea luată să fie exteriorizată, astfel încât alte persoane să aibă posibilitatea de a lua cunoștință de ea.

Din procesul psihologic complex de formare a voinței juridice, dreptul civil nu reține decât două elemente: hotărârea exteriorizată (consimțământul) și motivul determinant (cauza sau scopul actului juridic).

Secțiunea a III-a Consimțământul contractual – manifestarea voințelor

concordante

Manifestarea de voință unilaterală sau multilaterală (în sensul nașterii, transformării sau stingerii unui raport juridic civil concret) este esența actului juridic civil.

În doctrină s-a susținut teza potrivit căreia voința, privită în ansamblul componentelor b#%l!^+a?sale, consimțământul și cauza, este o condiție esențială, un element structural al actului juridic.

Acesta este și sensul dispozițiilor art. 948 C. civ. care recunoaște caracterul esențial al consimțământului, ca element autonom în structura contractului.

În general, prin consimțământ se înțelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil (consimțământul fiind o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic civil).

Termenul de „consimțământ” este folosit în două sensuri diferite. Într-un prim sens, prin consimțământ se înțelege manifestarea unilaterală de voință, adică voința b#%l!^+a?exteriorizată a autorului actului juridic unilateral sau a uneia dintre părțile actului juridic bilateral ori multilateral ( de exemplu, în art. 953 C. civ).

Într-un al doilea sens, care este mai apropiat de semnificația etimologică a cuvântului (cum sentire), prin consimțământ se desemnează acordul de voință al părților în actele juridice bilaterale sau multilaterale (concursus voluntatum); de exemplu, în art. 969 alin. (2) C. civ.

Consimțământul a mai fost definit ca fiind manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic civil, și, deci, de a se obliga juridicește.

Consimțământul „este rezultatul a două sau mai multe voinți care se întrunesc la un loc”. El „este deci, în totdeauna un act bilateral, pe când voința este, din contra, un act unilateral” (s.n.).

Potrivit art. 1182 alin. 1 C. civ., „Contractul se încheie prin negocierea de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta”(s.n.).

În consecință, „oferta” și „acceptarea” reprezintă cele două voințe care, prin reunire (prin acord) determină direct, formarea acordului de voințe, adică a consimțământul părților. În acest sens, consimțământul desemnează acordul de voință al părților într-un contract (concursum voluntatum), care constituie baza contractului și a obligațiilor născute prin încheierea acestuia.

Precizăm că, în doctrină, întâlnirea ofertei cu aceptarea este, de regulă, asimilată formării (încheierii) contractului, susținere deja consacrată, dar pe care nu o împărtășim, (deoarece, strict juridic, este inexactă și eventuală sursă de confuzii).

Susținem punct de vedere de mai sus, întrucât contractul (ca orice act juridic), se formează într-un singur fel: atunci când manifestarea de voință îndeplinește toate condițiile de validitate de fond și de formă (între care se regăsește și condiția consimțământului).

Desigur, în particular, momentele acordului de voință și respectiv, al încheierii contractului pot coincide, dar numai în măsura în care oferta și acceptarea au îndeplinit deja, și celelalte condiții de validitate (impuse de art. 1179 c. civ.).

În funcție de complexitatea contractului, formarea consimțământului (și de regulă, a contractului) se poate face prin negocieri sau direct (prin simpla întâlnire a oferei cu acceptarea).

Secțiunea a IV-a Particularitățile consimțământului consumerist

Dreptul consumului, garantând consumatorului un consimțământ liber, clar și conștient, gândit mai degrabă ar fi riguros și a afirma că dreptul consumului încearcă să garanteze acest consimțământ, este pe cale de a modela fundamentele teoriei generale a contractelor.

Această viziune realistă și solidaristă a contractului din zilele noastre, prin intermediul dreptului consumului, reflectă de asemenea evoluția aspirațiilor teoriei generale.

În condițiile de mai sus, în doctrina franceză s-au conturat noi principii ce caracterizează consimțământul consumerist, esența contractului ce urmează a fi perfectat între profesionist și consumatorul persoană fizică.

Contractul este, indiscutabil, o expresie a libertății individului, fiind unanim recunoscut că, voința acestuia este fundamentul contractului. Având în vedere însă că, pentru a căpăta calificare juridică, voința individuală trebuie să respecte rigorile legii, în doctrină s-au pus întrebări precum:

– Este libertatea de a contracta nelimitată ?

– În ce raport se află voința individuală cu dispoziția legală (respectiv, care este raportul dintre interesul individual și cel general) ?

Răspunsul la întrebările de mai sus presupune de fapt, alegerea între conceptele autonomiei de voință sau al libertății contractuale limitate.

În consecință, reînnoirea teoriei generale de către dreptul consumului, axat în principal pe ideea protecției consimțământului, a determinat apariția unor noi principii:

– a) libertate contractuală, dar o libertate controlată,

– b) egalitate contractuală, dar nu doar prezumată, ci stabilită și

– c) fraternitate contractuală, nu neapărat impusă, ci dorită. b#%l!^+a?

Noile principii ce diriguiesc consimțământul consumerist sunt rezultatul unui compromis realizat între cerința de justiție și spiritul securitații contractuale.

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Capitolul 5

Contractul de imprumut de consumatie

Sectiunea 1 b#%l!^+a?

Definitia legala a contractului de imprumut de consumatie

Potrivit art. 2158 NCC, imprumutul de consumatie este contractul prin care imprumutatorul remite imprumutatului o suma de bani sau alte asemenea bunuri fungibile si consumptibile prin natura lor, iar imprumutatul se obliga sa restituie dupa o anumita perioada de timp aceeasi suma de bani sau cantitate de bunuri de aceeasi natura si calitate.

Specificul contractului de imprumut de consumatie

Specificul imprumutului de consumatie si diferenta fata de imprumutul de folosinta este ca imprumutul de consumatie are ca obiect bunuri fungibile si consumptibile prin natura lor.

Intrucat bunurile sunt fungibile si consumptibile, folosinta lor de catre imprumutat presupune consumarea substantei lor, astfel incat dupa ce se efectueaza aceasta folosinta, imprumutatul nu va restitui, ca in cazul imprumutului de folosinta, aceleasi bunuri pe care le-a primit, ci bunuri de aceeasi natura si de aceeasi calitate, in aceeasi cantitate cu cele pe care le-a primit, ceea ce este posibil datorita naturii lor fungibile.

Daca bunurile sunt fungibile si consumptibile prin natura lor, dar partile se inteleg sa le priveasca in mod individual si convin ca tocmai bunurile remise sa fie restituite la scadenta, atunci contractul nu este de imprumut de consumatie, ci de imprumut de folosinta (exemplul imprumutului celor mai frumoase 10 piersici).

Din faptul ca spre a folosi bunul imprumutatul trebuie sa le consume, rezulta ca imprumutatul trebuie sa aiba prerogativa dispozitiei asupra acestor bunuri, spre deosebire de comodatar. De aceea, contractul de imprumut de consumatie este translativ de proprietate .

Problema transferului riscurilor

De regula, in cazul contractelor translative de proprietate, riscurile se transmit la predarea bunului. Insa, in cazul contractului de imprumut de consumatie, prin predare se incheie contractul: insasi remiterea bunurilor imprumutate formeaza contractul, intrucat si contractul de imprumut de consumatie este un contract real, ca si contractul de imprumut de folosinta. De aceea, la data incheierii contractului de imprumut de consumatie, se transmite nu numai proprietatea asupra bunurilor imprumutate, ci si riscul pierii fortuite a acestor bunuri.

Daca bunurile pier inainte de restituire, imprumutatul este obligat sa procure alte bunuri de aceeasi natura si calitate, in aceeasi cantitate, pentru a isi executa obligatia de restituire. Prin ipoteza, bunurile ce fac obiectul imprumutului de consumatie fiind fungibile, va fi intotdeauna posibila procurarea unor alte bunuri de acelasi gen, astfel incat obligatia de restituire decurgand din contractul de imprumut de consumatie nu se poate stinge prin forta majora.

Termenul de restituire a imprumutului

Din definitie rezulta ca, in mod necesar, obligatia de restituire trebuie sa se execute dupa o anumita perioada de timp scursa dupa incheierea contractului. In principiu, termenul de restituire este stabilit de parti, prin chiar contractul de imprumut de consumatie, deoarece obligatia de restituire presupune prin esenta ei un termen.

Intrucat fara acest termen imprumutatul nu ar fi incheiat contractul, atunci cand partile nu au prevazut scadenta obligatiei de restituire (termenul imprumutului), oricare dintre ele se poate adresa instantei, solicitand fixarea acestui termen, instanta putand sa decida in functie de indicii care decurg din scopul pentru care s-a acordat imprumutul, obligatiile asumate de catre imprumutat pe langa obligatia de restituire, natura bunurilor date, situatia partilor la momentul incheierii contractului si modificarile previzibile ale acestei situatii (modificari ulterioare incheieirii contractlui, dar previzibile la momentul incheierii sale).

Codul civil de la 1864 vorbea in contextul termenului de restituire a b#%l!^+a?imprumutului de ipoteza in care imprumutatul s-a obligat sa restituie cand va avea mezii (art. 1583 VCC).

Art. 2162, alin. 2 NCC prevede ca, daca s-a stipulat ca imprumutatul va plati numai cand va avea resursele necesare, instanta, constatand ca imprumutatul le detine sau le putea obtine intre timp, nu va putea acorda un termen de restituire mai mare de 3 luni. Din interpretarea textului rezulta ca cele 3 luni curg de la data la care imprumutatul a detinut sau putea obtine resursele necesare restituirii sumei sau bunurilor imprumutate.

In legatura cu stabilirea termenului de restituire:

solutionarea actiunii privind stabilirea termenului de restituire se face in conditii de celeritate. Aceste conditii decurg din procedura ordonantei presedintiale;

cererea pentru stabilirea termenului imprumutului, intrucat se refera la modalitatea unei obligatii cu obiect patrimonial, este ea insasi o cerere cu obiect patrimonial. De aceea, aceasta cerere este supusa prescriptiei in termenul de drept comun de 3 ani, termen care incepe sa curga de la data incheierii contractului de imprumut. De la implinirea termenului de restituire stabilit prin hotararea instantei urmeaza sa curga un alt termen de prescriptie si anume termenul de prescriptie privind dreptul la actiune si dreptul la executarea silita a obligatiei de restituire insasi. Aceste doua drepturi sunt supuse aceluiasi termen de prescriptie pentru ca, prin ipoteza, termenul de restituire a fost determinat printr-o hotarare judecatoreasca, care are caracter executoriu, astfel incat, o data ce acest termen expira, se va putea trece la executarea silita a acelei hotarari judecatoresti, putand fi obtinuta pe aceasta cale restituirea, amanata pana la respectivul termen;

in principiu, adica in situatia in care imprumutul este cu titlu gratuit, termenul de restituire este presupus stipulat exclusiv in beneficiul imprumutatului (art. 2161, teza I NCC). Prin urmare, acesta poate restitui bunurile imprumutate chiar inainte de expirarea termenului, iar imprumutatorul nu va putea refuza acele bunuri. In schimb, inainte de implinirea termenului, imprumutatul nu poate fi obligat la restituire, intrucat obligatia sa nu a ajuns la scadenta.

Modul de executare a obligatiei de restituire

In ceea ce priveste modul de executare a obligatiei de restituire, potrivit art. 2164, imprumutatul este tinut sa restituie aceeasi cantitate si calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi cresterea sau scaderea pretului acestora.

La art. 2164, alin. 1 NCC se are in vedere imprumutul oricaror bunuri de gen, dar aceasta regula se aplica si cand bunurile imprumutate sunt sume de bani, astfel incat, indiferent de devalorizarea monedei sau de eventuala ei crestere, imprumutatul cu o suma de bani va fi tinut, in absenta unei dispozitii contrare in contractul de imprumut, sa restituie intocmai suma de bani pe care a primit-o, fara ca aceasta sa fie in vreun fel indexata si fara sa produca dobanzi.

Aceasta regula se numeste regula nominalismului monetar si are caracterul unei reguli supletive de vointa de la care partile sunt libere sa deroge (art. 2164, alin. 2 NCC).

Potrivit art. 2164, alin. 3 NCC, daca nu este posibil sa se restituie bunuri de aceeasi natura, calitate si in aceeasi cantitate, imprumutatul este obligat sa plateasca valoarea lor la data si locul unde restituirea trebuia facuta. Aceasta dispozitie este dificil de inteles, intrucat imprumutul de consumatie are ca obiect bunuri de gen, iar bunurile de gen nu pier, astfel incat imprumutatul va avea intotdeauna posibilitatea teoretica sa procure bunuri fungibile cu care sa-si execute in natura obligatia de restituire.

In concluzie, imposibilitatea prevazuta de art. 2164 NCC nu trebuie inteleasa ca imposibilitate absoluta, pentru ca in acest caz textul nu ar avea nicio aplicare. De fapt, se are in vedere ipoteza in care imprumutatul nu si-a indeplinit la scadenta obligatia de restituire si nici nu are in patrimoniu bunuri de aceeasi natura, de aceeasi calitate si in aceeasi cantitate necesara pentru ca aceasta obligatie sa poata fi executata silit in natura asupra patrimoniului sau. In aceasta situatie, imprumutatorul are posibilitatea de a cere b#%l!^+a?executarea prin echivalent a obligatiei de restituire, obligandu-l pe imprumutat sa plateasca valoarea bunurilor pe care ar fi trebuit sa le restituie, stabilita in raport cu data si locul la care restituirea trebuia sa fie facuta.

Astfel determinat, echivalentul nu vizeaza decat daunele compensatorii pentru neexecutarea la timp a obligatiei de restituire. Daca, in schimb, cererea de executare silita prin echivalent este admisa ulterior scadentei de restituire, aceste daune compensatorii vor putea fi cumulate cu daunele moratorii menite sa compenseze prejudiciul decurgand din intarzierea in executare. Cum in acest caz discutam despre intarzierea in executarea prin echivalent a obligatiei de restituire, adica prin plata unei sume de bani, daunele moratorii vor fi, in lipsa unui prejudiciu mai mare dovedit de imprumutator, egale cu dobanzile legale penalizatoare aplicate la cuantumul echivalentului (la valoarea bunurilor supuse restituirii la data si la locul la care ea trebuia facuta).

In anumite situatii, obligatia de restituire are caracter executoriu: in situatiile in care contractul de imprumut a fost incheiat prin inscris autentic sau prin inscris sub semnatura privata cu data certa, iar termenul contractului a fost prevazut in acest inscris (si daca termenul a fost prevazut de instanta, si acel termen are caracter executoriu), potrivit art. 2165 NCC.

Obligatia imprumutatorului de a raspunde pentru viciile bunurilor imprumutate

Pe langa obligatia de restituire, contractul de imprumut mai poate antrena un efect incidental si anume raspunderea imprumutatorului pentru viciile lucrurilor imprumutate (art. 2166 NCC). Aceasta raspundere incumba numai in legatura cu viciile pe care imprumutatorul le cunostea la data incheierii contractului de imprumut.

Daca imprumutul este cu titlu gratuit, cum este situatia regula, atunci, in virtutea raspunderii sale pentru vicii, imprumutatorul va fi dator sa il despagubeasca pe imprumutat pentru prejudiciile pe care le sufera ca urmare a manifestarii viciilor.

In schimb, daca imprumutul este cu titlu oneros, pe langa aceste despagubiri, imprumutatorul va fi tinut si de o obligatie de restituire, intocmai ca si vanzatorul in legatura cu pretul vanzarii, in sensul ca imprumutatorul va trebui sa restituie prestatia pe care i-a furnizat-o imprumutatul ca remuneratie pentru folosinta bunurilor imprumutate. Aceasta prestatie se numeste dobanda remuneratorie.

Contractul de imprumut cu dobanda (varietate a contractului de imprumut de consumatie)

Din cele prezentate pana acum a rezultat ca, de regula, imprumutul de consumatie este un contract unilateral, cu titlu gratuit. Potrivit art. 2159, alin. 1 NCC, in lipsa unei stipulatii contrare, imprumutul se prezuma a fi cu titlu gratuit.

Imprumutul gratuit este o specie de act dezinteresat prin care imprumutatorul ii confera imprumutatului un avantaj patrimonial, fara a suferi el insusi pierderea unui drept, dar si fara a urmari un echivalent pentru avantajul patrimonial conferit celeilalte parti. Avantajul patrimonial conferit imprumutatului rezida in posibilitatea lui ca intre incheierea contractului si scadenta obligatiei de restituire sa foloseasca bunurile imprumutate a caror proprietar devine, inclusiv prin consumarea lor.

Este insa posibil ca, in schimbul acestui avantaj patrimonial, imprumutatorul sa urmareasca obtinerea unei remuneratii. In acest caz, contractul de imprumut este un imprumut cu titlu oneros. In cazul imprumutului cu titlu oneros, spre deosebire de cel cu titlu gratuit, imprumutatorul raspunde si prin restituirea remuneratiei pentru viciile pe care le-a cunoscut cu ocazia incheierii contractului si care au avut caracter ascuns.

Alte reguli derogatorii aplicabile imprumutului cu titlu oneros:

b#%l!^+a?

daca imprumutul are ca obiect o suma de bani, el se prezuma a fi cu titlu oneros (potrivit art. 2159, alin. 2 NCC)

daca in cazul imprumutului cu titlu gratuit termenul de restituire este prezumat a fi in beneficiul exclusiv al imprumutatului, in cazul imprumutului cu titlu oneros, termenul de restituire este stipulat in beneficiul comun al imprumutatului si al imprumutatorului, intrucat nu numai imprumutatului ii profita sa foloseasca bunul pana la expirarea termenului, ci si imprumutatorului ii profita sa obtina o remuneratie pentru aceasta folosinta, direct proportional cu durata folosirii. De aceea, sub rezerva unor dispozitii speciale, mai ales in materia imprumutului bancar, in cazul unui imprumut cu titlu oneros, imprumutatul poate restitui bunurile imprumutate inainte de scadenta numai daca imprumutatorul este de acord sa primeasca acele bunuri. De regula, imprumutatorul va fi de acord rezervandu-si dreptul de a primi integral remuneratia pe care si-a rezervat-o initial;

Atunci cand imprumutul are ca obiect o suma de bani, imprumutul oneros poarta numele de imprumut cu dobanda. Caracterul oneros al imprumutului determina ca dobanda sa aiba, in principiu, caracter remuneratoriu, in sensul ca ea reprezinta remuneratia datorata de imprumutat imprumutatorului, in schimbul folosintei sumei de bani imprumutate.

Potrivit art. 1, alin. 2 din OG nr. 13/2011 privind dobanda legala remuneratorie si penalizatoare pentru obligatii banesti, precum si pentru reglementarea unor masuri financiar-fiscale in domeniul bancar, dobanda datorata de debitorul obligatiei de a da o suma de bani la un anumit termen, calculata pentru perioada anterioara implinirii termenului scadentei obligatiei este denumita dobanda remuneratorie. Avand in vedere exprimarea generala a textului acestei definitii a dobanzii remuneratorii, este necesar sa precizam ca regulile imprumutului cu dobanda se aplica potrivit art. 2167 NCC, in toate cazurile in care in temeiul unui contract se naste o obligatie de plata cu termen a unei sume de bani ori a altor bunuri de gen, in masura in care nu exista reguli particulare privind validitatea si executarea acestei obligatii.

Dobanda remuneratorie are natura juridica a unui fruct civil, in sensul ca dreptul de a folosi banii imprumutati este exercitat de imprumutator prin intermediul imprumutatului, astfel incat imprumutatul datoreaza o remuneratie pentru aceasta folosinta. Cel mai adesea in literatura juridica se spune ca dobanzile remuneratorii sunt fruct civil al sumei imprumutate. Dreptul de a pretinde dobanzile remuneratorii este un fruct civil al dreptului de a pretinde restituirea sumei imprumutate.

Datorita acestui fruct civil, contractul de imprumut cu dobanda are un dublu obiect:

pe de-o parte, obiectul sa principal este capitalul, a carui remitere formeaza contractul si care face de asemenea si obiectul obligatiei de restituire;

pe de alta parte, al doilea obiect al contractului, cu caracter accesoriu, il reprezinta dobanzile.

In cazul in care capitalul este o suma de bani, orice remuneratie pentru folosinta lui se numeste dobanda, chiar daca acea remuneratie nu consta ea insasi intr-o suma de bani. Cel mai adesea, si dobanda consta intr-o suma de bani, insa potrivit art. 1, alin. 5 din OG nr. 13/2011, prin dobanda “se intelege nu numai sumele socotite in bani cu acest titlu, ci si alte prestatii, sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obliga drept echivalent al folosintei capitalului”.

Capitalul si dobanda se afla in raport de la principal la accesoriu, dreptul la dobanda fiind la randul sau considerat ce fiind accesoriu la restituirea capitalului. Din cauza acestei legaturi de accesorietate, in lipsa unei prevederi contrare, cele doua drepturi urmeaza acelasi regim juridic. Spre exemplu, in lipsa unei prevederi contrare, obligatia de a plati dobanda este scadenta la acceasi data cu obligatia de a restitui capitalul. Totusi, aceasta legatura de accesorietate este supletiva de vointa, iar partile pot separa regimul juridic al celor doua drepturi, prin vointa lor. De regula (regula statistica si nu juridica), imprumutatorul dintr-un imprumut cu dobanda va prevedea in contractul de imprumut ca b#%l!^+a?dobanzile sunt scadente inainte de scadenta restituirii capitalului. In alte cazuri, capitalul se restituie in transe si cu prilejul fiecarei transe de restituire se plateste si dobanda aferenta capitalului folosit pana la data acelei restituiri.

In privinta libertatii partilor de a stabili plata anticipata a dobanzii, art. 2170 NCC prevede ca aceasta nu se poate efectua decat pe cel mult 6 luni. Dobanda incasata pe calea acestei plati anticipate ramane insusita imprumutatorului, chiar daca in perioada corespunzatoare platii anticipate, rata dobanzii scade. Acest efect rezulta din art. 7, teza a II-a din OG nr. 13/2011, potrivit caruia dobanda incasata prin plati anticipate nu este supusa restituirii, indiferent de variatiile ulterioare.

Potrivit art. 2170, teza a II-a NCC, daca rata dobanzii nu este determinata, ci determinabila in functie de anumiti factori si partile prevad plata anticipata a dobanzii, eventualele surplusuri sau deficite care rezulta din caracterul anticipat sunt supuse compensarii de la o rata la alta, pe toata durata imprumutului, cu exceptia ultimei rate, care ramane intotdeauna castigata in intregime de imprumutator.

Spre exemplu, in cazul unui credit primit de la banca, dobanda lunara este stabilita ca avand o rata EURIBOR + 1. Aceasta dobanda se plateste anticipat. Prin ipoteza, EURIBOR variaza. Plata anticipata a dobanzii se face in raport cu cotatia EURIBOR din ziua platii, cotatie diferita de EURIBOR din luna ulterioara. Se va face o regularizare in plus sau minus in functie de evolutia EURIBOR pentru intreaga luna ulterioara celei a platii. Aceasta este o ipoteza de dobanda determinabila.

In principiu, partile sunt libere sa stabileasca rata dobanzii lor prin contractul de imprumut. In cazul in care partile nu au stabilit rata dobanzii prin contractul de imprumut, se va aplica dobanda legala, ca dobanda remuneratorie. Ca regula (regula juridica), rata dobanzii legale remuneratorii este egala cu rata dobanzii de referinta a Bancii Nationale a Romaniei (BNR). Consiliul de administratie al BNR stabileste periodic o rata a dobanzii – rata de politica monetara, care este egala cu rata de referinta si care se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

In prezent, rata dobanzii de referinta este de 5,25%.

In raporturile care nu decurg din exploatarea unei intreprinderi cu scop lucrativ, adica in raporturile care au loc intre particulari sau intre profesionisti fara scop lucrativ (institutiile publice, fundatiile etc.), prin exceptie, rata dobanzii legale este mai mica si este rata dobanzii de referinta a BNR diminuata cu 20%, asadar este de 4,2%.

Potrivit art. 2169 NCC, suma de bani imprumutata este purtatoare de dobanda din ziua in care a fost remisa imprumutatului. Atat obligatia de a restitui capitalul imprumutat, cat si obligatia de a plati dobanda sunt, in cazul imprumutului cu dobanda, obligatii banesti, cu exceptia dobanzii stabilita in alt mod si, in consecinta, le vor fi aplicabile dispozitiile art. 1488 NCC.

In consecinta, debitorul se va libera de plata acestor obligatii prin remiterea catre creditor a capitalului si a dobanzii. Aceasta remitere poate avea prin orice mijloc de plata acceptat, in functie de obiceiul locului (tot mai adesea are loc prin transfer bancar, dar si prin cecuri, uneori). In cazul in care se face prin cecuri, potrivit art. 1488, alin. 3 NCC, creditorul care accepta plata prin cec sau alt instrument de plata este prezumat ca o face numai cu conditia ca acesta sa fie onorat (este vorba despre ipoteza in care creditorul care a primit cecul ca instrument de plata se deplaseaza la unitatea emitenta pentru a primi contravaloarea cecului; onorarea reprezinta remiterea de catre emitent a acelei sume de bani).

In principiu, dobanzile remuneratorii nu se capitalizeaza, in sensul ca nu se adauga la capital pentru a produce impreuna cu acesta alte dobanzi remuneratorii. Totusi, potrivit art. 8, alin. 3 din OG nr. 13/2011, partile pot prevedea capitalizarea dobanzilor remuneratorii. Capitalizarea dobanzii mai poarta si denumirea de anatocism.

Dobanda remuneratorie nu se confunda cu dobanda penalizatoare. Spre deosebire de dobanzile remuneratorii care, pe baza conventiei exprese a partilor se pot capitaliza, dobanzile penalizatoare nu se pot capitaliza.

Dobanda penalizatoare reprezinta dobanda datorata de debitorul obligatiei b#%l!^+a?banesti pentru neindeplinirea obligatiei respective la scadenta. Aceasta definitie rezulta din art. 1, alin. 3 din OG nr. 13/2011. Ca natura juridica, dobanda penalizatoare nu este fruct civil, ca si dobanda remuneratorie, ci reprezinta daune moratorii pentru neexecutarea la timp a obligatiei banesti. De aceea, ii sunt aplicabile dispozitiile art. 1535 NCC:

Daunele moratorii in cazul obligatiilor banesti

(1) In cazul in care o suma de bani nu este platita la scadenta, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenta pana in momentul platii, in cuantumul convenit de parti sau, in lipsa, in cel prevazut de lege, fara a trebui sa dovedeasca vreun prejudiciu. In acest caz, debitorul nu are dreptul sa faca dovada ca prejudiciul suferit de creditor ca urmare a intarzierii platii ar fi mai mic.

(2) Daca, inainte de scadenta, debitorul datora dobanzi mai mari decat dobanda legala, daunele moratorii [dobanda penalizatoare] sunt datorate la nivelul aplicabil inainte de scadenta.

(3) Daca nu sunt datorate dobanzi moratorii mai mari decat dobanda legala, creditorul are dreptul, in afara dobanzii legale, la daune-interese pentru repararea integrala a prejudiciului suferit.

Din acest text rezulta ca dobanzile moratorii sau penalizatoare pot fi stabilite prin conventia partilor, iar in lipsa unei asemenea conventii, sunt egale cu dobanda legala. Dobanda legala penalizatoare este diferita de dobanda legala remuneratorie. Potrivit art. 3, alin. 2 din OG nr. 13/2011, rata dobanzii legale penalizatoare se stabileste la nivelul ratei dobanzii de referinta plus 4 puncte procentuale. Astfel, rata dobanzii legale penalizatoare este de 9,25% la momentul de fata.

Si aici se aplica dispozitiile art. 3, alin. 3 din OUG nr. 13/2011 pentru raporturile juridice ce nu decurg din exploatarea unei intreprinderi cu scop lucrativ, rata dobanzii legale este diminuata cu 20%. Astfel, rata dobanzii penalizatoare in raporturile dintre particulari si in cele dintre profesionisti fara scop lucrativ este de 7,40%.

In cazul in care partile au prevazut o dobanda penalizatoare mai mare decat dobanda legala, aceasta, in principiu, se poate aplica, dar consecinta va fi ca pe langa dobanda penalizatoare, creditorul obligatiei banesti nu va putea pretinde repararea vreunui alt prejudiciu. Dimpotriva, daca dobanda prevazuta de parti nu este mai mare decat dobanda legala sau daca acestea nu au prevazut nimic in legatura cu dobanda penalizatoare, atunci creditorul este indreptatit sa recupereze, pe langa dobanzile moratorii, daune-interese pentru repararea integrala a prejudiciului suferit, potrivit art. 1535, alin. 3 NCC.

Aspecte de regim juridic comun al dobanzilor remuneratorii si dobanzilor penalizatoare

1. In legatura cu conditiile de forma ale conventiilor privind dobanzile, potrivit art. 6 din OG nr. 13/2011, dobanda trebuie sa fie stabilita prin act scris. Pentru cuantumul dobanzii, aceasta este o conditie de forma ad validitatem.

In lipsa unui inscris care sa dovedeasca acest cuantum ori elemente necesare pentru stabilirea lui (spre exemplu, rata dobanzii sau perioada pentru care se datoreaza), se va datora numai dobanda legala, ceea ce inseamna ca legiutiroul asimileaza lipsa actului scris cu lipsa dobanzii dintr-un imprumut al unei sume de bani cu titlu oneros. Aceasta conditie de forma a actului scris este aplicabila atat dobanzii remuneratorii, cat si dobanzii remuneratoare.

2. In legatura cu modul de determinare a nivelului ratei dobanzii in raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei intreprinderi cu scop lucrativ, in principiu, partile sunt libere sa stabileasca atat rata dobanzii remuneratorii, cat si rata dobanzii penalizatoare. Totusi, aceasta libertate este limitata, caci in raporturile ce nu decurg din exploatarea unei intreprinderi cu scop lucrativ, partile nu pot prevedea o rata a dobanzii mai mare cu 50 % decat dobanda legala.

Astfel, in raporturile ce nu decurg din exploatarea unei intreprinderi cu scop lucrativ:

rata maxima a dobanzii remuneratorii este de cel mult 6,3% ( ! );

rata maxima a dobanzii penalizatoare este de cel mult 11,1% ( ! ).

Prin derogare de la regimul nulitatii partiale a actului juridic, daca partile b#%l!^+a?depasesc aceste plafoane, sanctiunea este nulitatea absoluta totala a clauzelor care privesc dobanda, astfel incat, potrivit art. 5, alin. 2, teza finala din OG nr. 13/2011, creditorul va fi, cu titlu de sanctiune, decazut din dreptul de a primit orice dobanda (inclusiv dobanda legala).

In cazul in care s-a prevazut o dobanda ce depaseste aceste plafoane, imprumutul va fi considerat cu titlu gratutit (in raporturile dintre particulari sau in raporturi ce decurg din exploatarea unei intreprinderi fara scop lucrativ).

Potrivit regulilor generale, nivelurile maximale ale dobanzii conventionale vor fi stabilite in functie de rata de referinta a BNR, in vigoare la data incheierii contractului prin care s-a prevazut o dobanda, pentru ca regulile de validitate ale contractului (inclusiv obiectul) se determina in raport cu aceasta data.

Natura juridică a „contractului de consumație"

Prin reglementările speciale, contractul de consumație constituie subiect de dispută în literatura de specialitate, mai ales sub aspectul naturii sale juridice.

în acest context, în doctrină s-a pus întrebarea: este contractul de consumație o operațiune juridica, așa cum este înțeles contractul în dreptul civil sau este un concept nou?

Potrivit unei opinii contractul de consumație nu e decât o instituție legalâ, un instrument juridic obiectiv, iar nu un acord de voințe, în sensul dreptului civil.

Astfel, contractul de consumație nu poate avea o natură juridică proprie, în sensul dreptului privat, el fiind doar un instrument legal prin care se regularizează raporturile de dreptul consumației, fără să țină cont de conținutul concret al raportului economic de consum.

Contractul de consumație nu e act juridic, ci „un regim juridic legal", aplicabil unor raporturi comerciale concrete. Astfel, contractul de consumație a fost conceput ca o instituție juridică complet independentă de voința subiecților cărora li se adresează. Astfel, contractul de consumație este numai „o armătură normativă, care se va aplica ope legis unui contract concret".

Contractul de consumație nu se prezintă decât ca un instrument legal de supunere a unor operațiuni juridice (concrete și efectiv încheiate) unui anumit tip de regim juridic.

Nefiind o operațiune juridică, contractul de consumație nu poate fi înțeles ca un contract special.

Ca „instituție legală obiectivă", contractul de consumație nu impune un consimțământ în sensul însușirii regulilor care îl definesc și, deci, contractul de consumație nu poate avea o naturâ juridică, ci doar un conținut legislativ, descriind obiectiv o instituție aplicabilă unor subiecți speciali, determinați automat prin aplicarea literei legii.

în concluzie, potrivit susținerii de mai sus, „contractul de consumație" este total deosebit de tipul „clasic" al contractului izvor de obligații, fiind compus, de fapt, din două contracte distincte: un contract de fond (care poate fi o vânzare, un împrumut etc.) și un „contract de consumație". De exemplu, „în caz de vindere (de consumație), aceasta va asculta de regimul juridic special al contractului de vânzare-cumpărare,

dar părțile vinderii vor fi ținute să observe și normele imperative ale dreptului consumației"1.

într-o altă opinie, diferită, s-a susținut că pentru identificarea naturii juridice a contractului de consumație trebuie plecat de la dispozițiile art. 1177 C. civ., potrivit cărora „Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale și, în completare, dispozițiilor prezentului cod" (referitoare la contract, s.n.).

Din cele de mai sus, rezultă că, în concepția noului Cod civil, „contractul de consumație" este, pe fond, un contract – rod al unei manifestări de voințe (afectat însă unui regim juridic special).

în cauză, nu poate fi vorba nici de o nouă teorie generală, deoarece sintagma „contract de consumație" nu poate desemna un concept general, cu o existență de sine stătătoare (cel puțin pentru două considerente: înaintea contractelor speciale, nu există contracte generale, ci numai o teorie generală a contractului, iar dreptul de consumație utilizează, de regulă, „figurile contractuale clasice" precum: vânzarea, împrumutul etc.).

în aceeași opinie se reține că dreptul de consumație s-a născut pentru a reglementa contractele civile speciale (atunci când ele sunt încheiate între profesioniști și consumatori).

în concluzie, contractul de consumație se poate regăsi numai sub forma unui contract special (o vânzare, un împrumut, o locațiune etc.) în care părți sunt profesionistul și consumatorul și căruia i se aplică dispozițiile speciale, în materie. Deci, nu se poate vorbi despre un contract de consumație anume, ci numai despre o vânzare de consumație, un împrumut de consumație etc.

b#%l!^+a?

Capitolul 6

Principiile contractului de consumație

In materie contractuală, influența dreptului consumației se manifestă în special, pe trei direcții: libertate contractuală, egalitate a voințelor contractante și fraternitate contractuală.

a). Principiul libertății restrânse la contractare și al libertății nelimitatela denunțare.

în zilele noastre, libertatea persoanei de a se angaja în etapa formării contractului a lăsat loc siguranței contractuale, iar, în etapa executării contractului libertății de a ieși din raportul contractual respectiv.

Astfel, principiul libertății contractuale înseamnă: libertate restrânsă la încheierea contractului, dar și libertate nelimitată pentru a întrerupe formarea contractului și a ieși din raportul contractual.

în concluzie, există mult mai puțină libertate pentru a intra în raporturi contractuale, dar mai multă libertate pentru a întrerupe formarea contractului sau pentru a ieși din raporturi contractuale, singurul remediu pentru inegalitatea contractuală.

b). Principiul egalității voințelor contractante: o egalitate „căutată" (nu prezumată).

în raporturile contractuale consumeriste actuale, egalitatea reprezintă un „instrument primordial al justiției comutative".

Astfel înțeleasă, astăzi egalitatea între contractanți nu mai este prezumată, ci căutată. Este depășită, astfel, exigența egalității contractuale și se impune un „minim echilibru contractual".

în condițiile de mai sus, dreptul consumației instituie principiul potrivit căruia părțile nu se află, de la început, pe picior de egalitate juridică, principiu fundamentat pe o realitate contractuală (de netăgăduit), potrivit căreia consumatorul este un contractant: anonim, izolat, neînsemnat, atacat și puțin interesat.

c). Principiul fraternității contractuale (affectio contractus).

în primul rând, principiul are în vedere recomandarea unei colaborări între părți, mai ales la nivelul formării contractului. Astfel, dreptul comun degajă un ius fraternitatis no affectio contractus.

Astfel, principiul fraternității contractuale se dovedește mai umanist și mai bogat în conținut pentru că face trimitere la ceea ce este negociat, și nu la ceea ce este impus. în consecință, părțile ar trebui să facă dovada

unei mai mari bunăvoințe în momentul în care cuvântul dat trebuie și respectat.

în concluzie, înnoirea teoriei generale de către dreptul consumației s-a făcut cu afirmarea a trei principii: principiul libertății contractuale (dar o libertate controlată), principiul egalității contractuale (dar nu doar prezumată, ci stabilită) și principiul fraternității contractuale (nu neapărat impusă, ci dorită).

Formarea contractului de consumație. Consimțământul consumerist

Formarea consimțământului (în general), cât și a consimțământului consumerist (în special) suportă accepțiuni noi în dreptul european.

Părțile contractului de consumație sunt profesionistul și consumatorul.

Profesionistul (operatorul economic: producătorul, distribuitorul sau prestatorul de servicii) este persoana fizică sau juridică, autorizată, care în cadrul activității sale profesionale fabrică, importă, depozitează, transportă sau comercializează produse ori părți din acestea sau prestează servicii.

Consumatorul poate fi orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.

Pentru acordul de voințe este necesar atât consimțământul profesionistului, cât și consimțământul consumatorului. Precizăm însă că mai mult interesează consimțământul părții mai defavorizate (slabe), adică al consumatorului.

1. „Diminuarea" actuală a rolului acordului de voințe (dreptul comun)

în doctrina modernă s-a admis că acordul de voințe dat de părți privește numai aspectele esențiale (de principiu) ale încheierii contractului. De exemplu, în situația vânzării de mai sus, consimțământul privește numai lucrul vândut și prețul plătit. Astfel, detaliile ce privesc obli

gațiile părților se stabilesc prin dispoziții legale sau prin „acte suplimentare de voința".

Precizăm că accepțiunea europeană a fost preluată și de Noul Cod Civil. Astfel, b#%l!^+a?potrivit art. 1182 alin. 2, „Este suficient ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredințează determinarea acestora unei alte persoane".

în noile condiții, după rolul pe care voința părților îl are la încheierea contractului, contractele pot fi clasificate în: negociate; obligatorii (forțate) și de adeziune.

Contractele negociate sunt cele pe care le putem denumi tradiționale și în cadrul cărora părțile discuta, negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinței lor să li se impună ceva.

Contractele obligatorii (forțate) sunt cele în care condițiile încheierii lor valabile sunt delimitate, impuse de lege.

Contractele de adeziune sunt contractele redactate în întregime sau aproape în întregime numai de către una dintre părțile contractante.

în doctrina franceză se vorbește chiar despre o „teorie a contractului de adeziune" care prezintă două elemente principale: oferta caracter general (se adresează publicului larg și mai puțin unei categorii anume), permanent (referindu-se la contractele încheiate pe o perioadă mai mare) și detaliat (stabilind toate clauzele contractului) și elementul superiorității forței economice (prin care ofertantul dictează condițiile contractului și, implicit, refuză negocierile).

Condițiile generale sunt clauze abstracte, preredactate, aplicabile în contractele încheiate între părți. Astfel, dacă oferta este acceptată, condițiile generale fac parte din contract chiar dacă nu sunt prevăzute în cuprinsul acestuia.

2. Particularitățile consimțământului consumerist

Formarea consimțământului (și implicit a contractului de consumație) a modificat concepția clasică a întâlnirii dintre ofertă și acceptare. Astfel, a fost impusă o perioada de tranziție între momentul emiterii ofertei profesionistului și cel al exprimării voinței de acceptare (consimțământului) a consumatorului.

Ca particularitate, doctrina a insistat pe „formarea progresivă" a consimțământului consumerist. Astfel, s-a opinat că semnarea contractului de către consumator nu reprezintă decât o etapă în formarea progresiva a voinței acestuia. Voința consumatorului nu este una definitivă, deoarece el are posibilitatea să reflecteze în termenul de denunțare.

într-un cadru oarecum asemănător, doctrina a susținut și teoria formarii „în etape" a contractului, potrivit căreia, deși, într-o primă fază consimțământul profesionistului s-a întâlnit cu cel al consumatorului, contractul nu a fost pe deplin format (încheiat), ci doar provizoriu, urmând ca în termenul de dezicere pe măsură ce consumatorul nu își exercită dreptul de retractare, consimțământul său să se maturizeze, iar contractul să se consolideze, până la perfectarea definitivă.

Teza formării progresive a contractului a fost criticată pe considerentul că, din dispozițiile legale nu rezultă „constituirea graduală a consimțământului. Tot astfel, în anumite cazuri, termenul de exercitare a dreptului de denunțare se calculează de la data încheierii contractului. Mai mult, contractul produce și efecte, fiind reglementate consecințele dreptului de denunțare asupra prestațiilor deja efectuate.

în mod sigur, contractul de consumație se încheie prin voința părților, profesionistul și consumatorul. Potrivit 5 din O.G. nr. 130/2000, „dacă părțile nu au convenit altfel, momentul încheierii contractului la distanță îl constituie momentul primirii mesajului de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa". Astfel, făcându-se referire la „primirea" mesajului de confirmare (nefiind relevantă cunoașterea mesajului, ci primirea lui) se consacră teoria recepției însușită și de noul Cod civil.

Dispozițiile legale speciale îngrădesc într-o anumită măsură libertatea de voință, în special pentru comercianți, dar aceasta este în interesul consumatorilor. în schimb, având însă o poziție superioară la momentul

încheierii contractului în raport cu consumatorii, comercianții beneficiază de o mai mare libertate contractuală, favorizată și de standardizarea raporturilor juridice.

Prin consacrarea unor condiții restrictive la încheierea contractului, este asigurată libertatea contractuală a consumatorilor, restabilindu-se astfel egalitatea juridică între părți.

încheierea și derularea contractului de consumație sunt caracterizate și de unele mecanisme specifice impuse de legiuitor, precum: obligațiile precontractuale de informare, consiliere și de securitate. Deși denumite impropriu „obligații", aceste condiții impuse profesionistului sunt mai degrabă „condiții de validitate", deoarece operează în faza formării contractului (și, deci, nu sunt efecte ale acestuia).

Precizăm că, în doctrina franceză s-a opinat că formarea contractului de consumație corespunde luptei împotriva inegalitâții dintre părțile contractante1. b#%l!^+a?

în finalul secțiunii apreciem că noile principii ce diriguiesc consimțământul consumerist (principiul libertății restrânse la contractare și al libertății nelimitate, la denunțare, principiul egalității voințelor contractante și principiul fraternității contractuale) sunt rezultatul unui compromis realizat între cerința de justiție și spiritul securității contractuale.

Armonizarea noilor instituții cu regulile generale

Pentru atingerea obiectivelor sale și, deci, a simplificării contractului, dreptul de consumație a impus noi reguli și noi instituții contractuale, precum: „contractul de adeziune", „contractul tip", „condițiile generale", „clauze abuzive", „denunțare unilaterală" etc.

Noile dispoziții ale „contractului de consumație" sunt uneori diferite, alteori chiar opozabile regulilor deja consacrate.

Procesul punerii în acord a dispozițiilor speciale ale contractului de consumație cu regulile generale ce guvernează contractul poartă numele de armonizare.

în condițiile de mai sus, teoria generală a contractului este supusă unei presiuni exercitate de noile reguli, „pline de vitalitate" ale dreptului consumației sau dreptului concurenței (și în general, ale adaptării sale la condițiile sociale și economice, actuale).

Astfel, doctrina admite unanim că teoria generală a contractului se află într-o perioada de reconsiderări și reconstruire3.

Principala dificultate a adaptării contractului la noile condiții constă în aceea că legiuitorul (perioadei moderne) a creat un cadru legislativ destinat să răspundă intereselor sociale și economice actuale, fără a se preocupa și de implementarea lor (reală) în sistemul juridic existent4. Rolul armonizării noilor reguli la sistemul juridic existent revine doctrinei și jurisprudenței, prin elaborarea unor soluții eficiente.

în final apreciem că, deși influența dreptului de consumație asupra dreptului comun al contractelor a fost confirmată, rolul fundamental de protecție al consumatorului îl asigură totuși, dreptul comun.

Pentru contracararea acestor neajusuri, la nivelul Uniunii Europene a fost adoptată Directiva nr. 97/7/CEE a Parlamentului European și a Consiliului din data de 20 mai 1997, transpusă în dreptul național prin O.G. nr. 130/2000, care reglementează condițiile încheierii și executării contractelor comerciale la distanță între comercianții care furnizează produse și servicii, pe de o parte, și consumatori, pe de altă parte.

în plan național, Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor a asigurat (mai mult formal) problematica pusă în discuție.

Capitolul 7

Denunțarea unilaterală în contractele la distanță

Denunțarea unilaterală în contractele la distanță (renunțare), principalele reglementări privind dreptul la denunțarea unilaterală a contractelor se regăsesc în O.G. nr. 130/2000 privind protecția consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la distanță.

Contract la distanța este contractul de furnizare de produse sau servicii încheiat între un profesionist și un consumator, în cadrul unui sistem de vânzare organizat de către comerciant, care utilizează în mod exclusiv, înainte și la încheierea acestui contract, una sau mai multe tehnici de comunicație la distanță (art. 2 alin. 1 lit. a din ordonanță)2.

Potrivit art. 7 alin. 1 din ordonanță, în contractul la distanță, termenul de denunțare unilaterală a contractului de către consumator este de 10 zile lucratoare. De precizat că nu se suportă penalități pentru întârziere la denunțare și nu se cere „invocarea vreunui motiv".

Singurele costuri care pot cădea în sarcina consumatorului sunt cheltuielile directe de returnare a produselor.

Termenul de 10 zile prevăzut pentru exercitarea acestui drept începe să curgă diferit, în raport de obiectul contractului:

– pentru produse, de la data primirii lor de către consumator;

– pentru servicii, din ziua încheierii contractului sau după încheierea contractului, cu condiția ca întârzierea să nu depășească 90 de zile.

Termenul de la care curge denunțarea unilaterală a contractului este condiționat de transmiterea informațiilor cerute de lege către consumator.

Potrivit art. 3 din ordonanța, înainte de încheierea contractului la distanță, în timp util, corect și complet, profesionistul trebuie să-l informeze pe consumator cu privire la: b#%l!^+a?

– identitatea comerciantului, adresa și modalitățile de contactare a acestuia, telefon/fax, e-mail și codul unic de înregistrare;

– caracteristicile esențiale ale produsului sau serviciului;

– prețul bunurilor sau tarifele serviciilor, cu toate taxele incluse;

– cheltuielile de livrare, dacă este cazul;

– modalitățile de plată, de livrare sau de prestare;

– dreptul de denunțare unilaterală a contractului, cu excepția cazurilor prevăzute în prezenta ordonanță;

– costul utilizării tehnicii de comunicație la distanță, în cazul în care acesta este calculat altfel decât conform tarifului de bază;

– perioada de valabilitate a ofertei sau a prețului;

– durata minimă a contractului, în cazul contractelor care prevăd furnizarea curentă sau periodică a unui produs sau serviciu;

-termenul limită de executare a obligațiilor rezultând din contract.

Informațiile de mai sus trebuie comunicate în mod clar; ușor de înțeles de câtre consumator; prin orice mijloc adaptat tehnicii de comunicație la distanța utilizate, ținându-se seama de principiile de bună practică comercială în tranzacții și de principiile care guvernează protecția minorilor și a altor persoane lipsite de capacitate de exercițiu, precum și de principiile referitoare la bunele moravuri (art. 3 alin. 2 din ordonanță)1.

Potrivit art. 4 alin. 1 din ordonanță, consumatorul trebuie să primească, în scris sau pe un alt suport durabil la dispoziția sa și la care are

acces, în timp util, în perioada executării contractului și până cel mai târziu în momentul livrării, următoarele date:

– confirmarea informațiilor (dacă acestea nu au fost transmise, înainte de încheierea contractului) în cazul bunurilor care nu sunt destinate livrărilor către terți;

– condițiile și modalitățile de exercitare a dreptului de denunțare unilaterala.

Clauza contractuala de exercitare a dreptului de denunțare trebuie să aibă următoarea formulare: „Consumatorul are dreptul să notifice în scris comerciantului că renunță la cumpărare, fără penalități și fără invocarea unui motiv, în termen de 10 zile lucrătoare de la primirea produsului sau, în cazul prestărilor de servicii, de la încheierea contractului" (redactată cu caractere îngroșate).

în cazul omiterii din contract a clauzei de denunțarea unilaterală, produsul sau serviciul este considerat livrat fârâ cerere de comanda din partea consumatorului (art. 4 alin. 1 lit. b).

Alte date ce trebuie transmise de profesionist către consumator (în perioada executării contractului) sunt: sediul, telefon, adresa de e-mail; informațiile privind service-ul postvânzare și garanții; condițiile de denunțare unilaterală a contractului (atunci când acesta are o durată nedeterminată sau o durată mai mare de un an)1.

Potrivit art. 7 alin. 2 din ordonanța, în cazul în care profesionistul a omis sâ transmitâ consumatorului informațiile cerute de lege, termenul pentru denunțarea unilaterală a contractului este de 90 de zile și începe sâ curgâ diferit:

– pentru produse, de la data primirii lor de către consumator;

– pentru servicii, de la data încheierii contractului.

Atunci când datele cerute de art. 4 sunt furnizate consumatorului în timpul perioadei de 90 de zile, termenul de 10 zile lucrătoare pentru denunțarea unilaterală a contractului începe sâ curgâ din momentul furnizârii datelor (art. 7 alin. 3 din ordonanță).

în cazul exercitârii dreptului de denunțare unilaterală a contractului de către consumator, profesionistul are obligația să ramburseze sumele plătite de consumator fără a-i solicita acestuia cheltuielile aferente

rambursării sumelor. Rambursarea sumelor se va face în cel mult 30 de zile de la data denunțării contractului de către consumator (art. 8 din ordonanță).

în cazul în care, pentru produsul sau serviciul ce face obiectul contractului la distanță, profesionistul creditează consumatorul, direct sau în baza unui acord încheiat de comerciant cu un terț, odată cu denunțarea unilaterală a contractului la distanță încetează de drept și contractul de acordare a creditului, fără penalități pentru consumator (art. 9 din ordonanță).

Potrivit art. 10 din ordonanță, consumatorul nu poate denunța unilateral următoarele tipuri de contracte, cu excepția cazurilor în care părțile au convenit altfel:

a) contracte de furnizare de servicii a căror execuție a început, cu acordul consumatorului, înaintea expirării termenului de 10 zile lucrătoare;

b) contracte de furnizare de produse sau servicii al căror preț depinde de fluctuațiile cursurilor pieței financiare care nu pot fi controlate de comerciant;

c) contracte de furnizare a unor produse executate după specificațiile consumatorului sau a unor produse distinct personalizate, precum și a acelora care, prin b#%l!^+a?natura lor, nu pot fi returnate sau care se pot degrada ori deteriora rapid;

d) contracte de furnizare a înregistrărilor audio, video sau a programelor informatice, în cazul în care au fost desigilate de către consumator;

e) contracte de furnizare a ziarelor, periodicelor, jurnalelor-magazin;

f) contracte de servicii de pariuri sau loterii.

Efectele exercitării dreptului de denunțare al consumatorului înseamnă desființarea contractului.

în cazul desființării contractului, ambele părți contractante trebuie să restituie prestațiile primite. Deoarece contractul este desființat retroactiv, reținerea prestațiilor nu este posibilă (fiind lipsită de cauză).

Astfel, profesionistul trebuie să restituie suma încasată, în cel mult 30 de zile de la data denunțării contractului, iar consumatorul va trebui să restituie produsul ce i-a fost livrat și în plus să suporte și costurile acestei restituiri.

De precizat că legea nu cuprinde dispoziții referitoare la starea în care bunul poate fi restituit. în acest caz apreciem că bunul se restituie în starea în care se găsește la momentul denunțării contractului1.

în cazul serviciilor, restituirea prestațiilor nu este posibila, totuși, sumele plătite de consumator trebuie restituite (în acest caz, principiile dreptului comun privind îmbogățirea fără justă cauză nu pot fi aplicate, deoarece ar conduce la înlăturarea protecției stabilite în favoarea consumatorului prin reguli imperative).

Desființarea contractului produce efecte și asupra contractului accesoriu de credit. Astfel, contractul de credit prin care profesionistul creditează consumatorul, direct sau în baza unui acord încheiat de comerciant cu un terț, odată cu denunțarea unilaterală, contractul la distanță încetează de drept, fără penalități pentru consumator (art. 9 din ordonanță).

în concluzie, în situația de mai sus este vizat exclusiv contractul de credit în care profesionistul are și calitatea de creditor.

în cazul de mai sus, este evident că scopul contractului de credit (auxiliar) este susținerea contractului principal de consumație. Astfel, deși ne aflăm în fața a două contracte, încheiate între aceleași părți, încetarea contractului principal face să fie lipsit de cauză contractul de credit. Cu toate acestea, dreptul de denunțare unilaterală al consumatorului „este unic, dar cu dublă finalitate"2.

Denunțarea unilaterală în condițiile O.G. nr. 85/2004

O.G. nr. 85/2004 reglementează protecția consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la distanță privind serviciile financiare. Rezultă că obiectul reglementării prin ordonanță îl constituie raporturile juridice privind serviciile financiare ce intervin între furnizorii de servicii financiare și consumatori.

Consumatorul are dreptul de a denunța unilateral contractul la distanță, în termen de 14 zile calendaristice, fără penalități și fără a fi necesară invocarea vreunui motiv.

Ca excepție, în cazul contractelor la distanță care au ca obiect asigurările de viață și contractele referitoare la operațiuni privind pensiile

individuale, termenul în care consumatorul își poate exercita dreptul de denunțare unilaterală este de 30 de zile calendaristice (art. 9 din ordonanță).

Potrivit art. 10 din ordonanță, termenul de 14 zile (sau 30 de zile) începe să curgă:

– din ziua încheierii contractului la distanță, cu excepția cazurilor referitoare la contractul care are ca obiect asigurarea de viață, pentru care acesta va începe să curgă de la data când consumatorul este informat că s-a încheiat contractul la distanță;

– din ziua în care consumatorul primește termenii și condițiile contractuale și informațiile în condițiile prevăzute de lege. Potrivit art. 7 alin. 1 din ordonanța, furnizorul trebuie să comunice consumatorului, în totalitate, termenii și condițiile contractuale și informațiile prevăzute de lege, în scris, pe hârtie sau pe orice suport durabil disponibil și accesibil consumatorului, în timp util, înainte ca acesta să aibă obligații rezultate din semnarea unui contract la distanță sau din acceptarea unei oferte a unui astfel de serviciu financiar la distanță1.

De observat că neîndeplinirea obligației de informare prealabilă încheierii contractului atrage amânarea curgerii termenului de denunțare (și nu prelungirea lui ca în cazul O.G. nr. 130/2000).

Potrivit art. 11 alin. 1 din ordonanță, dreptul de denunțare unilaterală a contractului nu se aplicâ în cazul serviciilor financiare al căror preț depinde de fluctuațiile pieței financiare și care nu poate fi influențat de furnizor, care pot apărea în perioada de denunțare unilaterală a contractului.

Astfel, sunt exceptate reglementările O.G. nr. 85/2004: operațiunile de schimb valutar; instrumentele pieței monetare, inclusiv titluri de stat cu scadența mai mică de un an și certificate de depozit; contractele forward pe rata dobânzii; swapurile pe rata dobânzii, curs de schimb și acțiuni; opțiunile pe orice instrument financiar, inclusiv contracte simi

lare de decontare finală în fonduri (această categorie include și opțiuni pe curs de b#%l!^+a?schimb și rata dobânzii).

Potrivit art. 11 alin. 2 din ordonanță, dreptul de denunțare unilaterală a contractului nu se aplica:

– polițelor de asigurare de călătorie și pentru bagaje sau altor polițe de asigurare pe termen scurt cu o durată de cel mult o lună calendaristică;

– contractelor executate integral de ambele părți la cererea expresă a consumatorului, formulată înainte ca acesta să-și exercite dreptul de denunțare unilaterală a contractului;

Tot astfel, dreptul de denunțare nu se aplică nici contractelor de credit purtând asupra dobândirii unui drept de utilizare pe durată limitată a unor bunuri imobiliare (art. 11 alin. 1 din ordonanță).

Pentru exercitarea dreptului de denunțare, consumatorul este ținut să respecte modalitățile ce au fost stabilite și transmise acestuia de furnizor. în schimb, modalitățile utilizate de furnizor trebuie să dea consumatorului posibilitatea de a proba dreptul său prin orice mijloace, înainte de expirarea termenului de 14 zile .

Atunci când, unui contract de servicii financiare i se conexează un alt contract la distanță pentru servicii oferite de furnizor, exercitarea dreptului de denunțare unilaterală va determina și rezilierea contractului adițional (art. 12 alin. 2 din ordonanță).

în cazul exercitării dreptului de denunțare unilaterală a contractului, consumatorului îi poate fi solicitată (de către furnizor) achitarea, fără întârzieri nejustificate, a cheltuielilor aferente serviciului deja furnizat, în conformitate cu clauzele contractuale, fără alte costuri suplimentare. în acest caz, executarea contractului poate începe numai după ce consumatorul și-a dat consimțământul în acest sens (art. 13 din ordonanță).

Cheltuielile suportate de consumator, în cazul de mai sus, nu vor putea:

– să depășească o sumă stabilită proporțional cu perioada în care serviciul financiar a fost furnizat, raportată la durata totală a contractului;

– să fie prevăzute ca plată în orice situație în care suma respectivă poate fi considerată ca penalitate.

Ca excepție, în cazul denunțării contractelor de asigurare, consumatorul nu va f i obligat la cheltuieli.

Pentru a solicita consumatorului plata cheltuielilor, furnizorul trebuie să facă dovada câ acesta a fost informat în timp util în ceea ce privește obligativitatea plații acestor cheltuieli. Consumatorul nu poate fi obligat să efectueze plata dacă furnizorul a început executarea contractului înaintea expirării perioadei de denunțare, fără existența unei cereri prealabile a consumatorului sau a unui acord expres al acestuia (art. 13 alin. 4 din ordonanță).

în termen de 30 de zile calendaristice de la primirea notificării, furnizorul este obligat să ramburseze fără nicio întârziere orice sume primite conform contractului la distanță (cu excepția cheltuielilor datorate), termen ce curge din ziua în care furnizorul a primit notificarea de denunțare unilaterală a contractului (art. 13 alin. 5 din ordonanță).

în același context, consumatorul este obligat să restituie furnizorului orice sumă sau bunuri ce i-au fost furnizate, fără întârziere, în termen de maximum 30 de zile calendaristice. Termenul curge din ziua în care consumatorul a expediat notificarea de denunțare unilaterală a contractului (art. 13 alin. 6 din ordonanță)1.

Consumatorii au dreptul de a solicita rezilierea contractului în situația în care furnizorul nu comunică termenii și condițiile contractuale, precum și informațiile prevăzute de lege (fără plata de penalități și fără costuri suplimentare – art. 20 din ordonanță).

Deoarece rezilierea este o sancțiune a neexecutării culpabile a clauzelor contractuale, trebuie observat că în condițiile art. 20, rezilierea intervine și pentru neîndeplinirea unei obligații precontractuale impuse de lege. întrucât legea specială nu stabilește un termen în care consumatorul poate solicita rezilierea, apreciem că în cauză este incident termenul de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ.

Apreciem că rezilierea contractului poate fi cerută de consumator, chiar dacă el nu și-a exercitat dreptul de denunțare unilaterală.

în condițiile de mai sus, rezilierea contractului poate interveni în cazul neinformării consumatorului, cât și în situația îndeplinirii acestei obligații după momentul stabilit imperativ de lege. Tot astfel, rezilierea poate fi

solicitată și în situația în care furnizorul nu a respectat modalitățile practice de informare, potrivit art. 7 alin. 1 din O.G. nr. 85/2004.

b#%l!^+a?
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Ancel P., Manuel de droit du credit, Litec, Paris, 1997

Antonmattei P.-H., Raynard J., Droit civil. Contrats spéciaux, 6e édition, Litec LexisNexis SA, 2008

Auguet Y., Dorandeu N., Gomy M., Robinne S., Valette-Ercole V., Droit de la consommation,

Ellipses Edition Marketing SA, Paris, 2008. Baias Fl.A.,

Chelaru E., Constantinovici R., Macovei I. (coordonatori),

Noul Cod civil, Comentariu pe articole art. 1-2664, Editura C.H.Beck, București, 2012

Balaguy H., Le credit a la consommation en France, Presses Universitaires de France, Paris, 1996

Beleiu Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediția a XI-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2007 Benedict J., Responsible Lending – Das europäische Vertragsrecht zwischen caveat emptor und caveat creditor, în Zeitschrift fur Europaisches Recht, 2008.

Boroi G., Drept civil, Partea generală. Persoanele, ediția a 4-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2010 Boroi G., Stănciulescu L., Instituții de Drept Civil în reglementarea noului Cod Civil, Editura Hamangiu, București, 2012

Boroi G.,. Anghelescu C.Al, Curs de drept civil. Partea generală, ediția a II-a revizuită și adăugită, conform noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012 Bourassa S.-A., Loi sur la protection du consommateur et règlement d’application 2013, Éditions Yvon Blais,

Cowansville, 2012 Calais-Auloy J., Steinmetz F., Droit de la consommation, 7e ed., Dalloz, Paris, 2006

Căpățână O., Titlul gratuit în actele juridice, Editura Rosetti, 2003

Cărpenaru St.D., Stănciulescu L., Nemeș V., Contracte civile și comerciale cu modificările aduse de Codul civil 2009, Editura Hamangiu, București, 2009

Cărpenaru St.D., Tratat de drept comercial român, Conform noului Cod civil, Ediția a III-a revizuită, Editura Universul Juridic, București, 2012 Chendeb R., Le regime juridique du contrat de consommation, etude comparative (droit francais, libanais et egiptien), LGDJ, Paris, 2010 Cikara E., Gegenwart und Zukunft der Verbaucherkreditvertrage in der EU und Kroatien, Lit Verlag, Viena, 2011

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Ancel P., Manuel de droit du credit, Litec, Paris, 1997

Antonmattei P.-H., Raynard J., Droit civil. Contrats spéciaux, 6e édition, Litec LexisNexis SA, 2008

Auguet Y., Dorandeu N., Gomy M., Robinne S., Valette-Ercole V., Droit de la consommation,

Ellipses Edition Marketing SA, Paris, 2008. Baias Fl.A.,

Chelaru E., Constantinovici R., Macovei I. (coordonatori),

Noul Cod civil, Comentariu pe articole art. 1-2664, Editura C.H.Beck, București, 2012

Balaguy H., Le credit a la consommation en France, Presses Universitaires de France, Paris, 1996

Beleiu Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediția a XI-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2007 Benedict J., Responsible Lending – Das europäische Vertragsrecht zwischen caveat emptor und caveat creditor, în Zeitschrift fur Europaisches Recht, 2008.

Boroi G., Drept civil, Partea generală. Persoanele, ediția a 4-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2010 Boroi G., Stănciulescu L., Instituții de Drept Civil în reglementarea noului Cod Civil, Editura Hamangiu, București, 2012

Boroi G.,. Anghelescu C.Al, Curs de drept civil. Partea generală, ediția a II-a revizuită și adăugită, conform noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012 Bourassa S.-A., Loi sur la protection du consommateur et règlement d’application 2013, Éditions Yvon Blais,

Cowansville, 2012 Calais-Auloy J., Steinmetz F., Droit de la consommation, 7e ed., Dalloz, Paris, 2006

Căpățână O., Titlul gratuit în actele juridice, Editura Rosetti, 2003

Cărpenaru St.D., Stănciulescu L., Nemeș V., Contracte civile și comerciale cu modificările aduse de Codul civil 2009, Editura Hamangiu, București, 2009

Cărpenaru St.D., Tratat de drept comercial român, Conform noului Cod civil, Ediția a III-a revizuită, Editura Universul Juridic, București, 2012 Chendeb R., Le regime juridique du contrat de consommation, etude comparative (droit francais, libanais et egiptien), LGDJ, Paris, 2010 Cikara E., Gegenwart und Zukunft der Verbaucherkreditvertrage in der EU und Kroatien, Lit Verlag, Viena, 2011