Probleme Teoretice Si de Practica Judiciara Privind Conditiile Generale ale Dreptului de Mostenire

=== ca8a33e72f1482cd5e3bb6958341bcafe53208b4_370830_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND MOȘTENIREA

Noțiune de moștenire

Felurile moștenirii

Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale

Transmisiune pentru cauză de moarte

Transmisiune universală

Transmisiune unitară

Transmisiune indivizibilă

CAPITOLUL II CONDIȚIILE GENERALE ALE DREPTULUI DE A MOȘTENII

Capacitatea de a moșteni

Persoanele care au capacitatea de a moșteni

Persoanele care nu au capacitatea de a moșteni

Nedemnitatea succesorală

Nedemnitatea de drept

Nedemnitatea judiciară

Efectele nedemnității

Înlăturarea efectelor nedemnității

Vocația la moștenire

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

C.proc.civ – Codul de procedură civilă

lit. – litera

LPA – Legea de punere în aplciare a Noului Cod civil

M.Of. – Monitorul Oficial

NCC – noul Cod civil

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.R.D. – Revista română de drept

S.D.R. – Studii de drept românesc

vol. – volumul

INTRODUCERE

Prin complexitatea problematicii abordate, materia dreptului succesoral a reprezentat dintotdeauna o atracție pentru orice absolvent de științe juridice.

Datorită noilor realități, respectiv a integrării țării noastre în Uniunea Eurpeană, materia succesiunilor a suferit ample reconsiderări.

Pe fondul noilor realități modificările intervenite în 2011, prin intrarea în vigoare a Noului Cod Civil au fost oportune și binevenite.

Prezenta lucrare analizează, cu precădere, instituția condițiilor generale ale dreptului de a moșteni impuse de legislația civilă știut fiind faptul că de condițiile generale de a moșten este legat tot ce ține de materia succesiunilor, respectiv, determinarea moștenitorilor, stabilirea vocației la moștenire, exercitarea opțiunii succesorale etc.

Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării

Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.

S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: drept succesoral, drept civil.

Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând noile reglemntări în materia deschiderii moștenirii ce se regăsesc reglementate în cuprinsul noului Cod civil.

Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor aspecte din domeniul dreptului succesoral, stabilirea unor comparații și conexiuni.

Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.

Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.

Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței reglementărilor naționale care stabilesc prin NCC. noi reglementări privind condițiile generale ale dreptului de a moșteni.

Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.

Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :

metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor ;

cercetarea documentară întreprinsă la unele notariate pentru a înțelege pe deplin cum operează aplicarea condițiilor generale ale dreptului la moștenire.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND MOȘTENIREA

Noțiune

Potrivit dispozițiilor art. 953 C. civ. “moștenirea reprezintă transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă”.

Ne aflăm în prezența unei definiții legale care utilizează termenul de „moștenire”, termen pe care în mod constant doctrina l-a consacrat ca fiind cu mult mai potrivit în privința transmisiunilor mortis causa, față de termenul de „succesiune”, susceptibil de a avea mai multe înțelesuri.

Aceasta nu înseamnă însă că folosirea termenului de „succesiune” a devenit incompatibilă cu transmisiunile patrimoniale mortis causa. Însăși legea continuă să utilizeze ambele termene, vorbind, în art. 965 C. civ., despre „reprezentarea succesorală”, în art. 1.086 C. civ., despre „rezerva succesorală”, în art. 1.103 C. civ., despre „termenul de opțiune succesorală”.

Prin urmare, chiar dacă, pentru definirea noțiunii, noul Cod civil preferă să folosească termenul de „moștenire”, constatăm că acesta este utilizat, în ansamblul legii, în paralel și concomitent cu cel de „succesiune”, bineînțeles, în accepțiunea restrânsă a acestuia.

Trebuie remarcat însă o îndreptare mai pregnantă a legiuitorului către termenii de „moștenire” sau „moștenitor” în locul celor de „succesiune” sau „succesor”. Se impune a se reține faptul că, pentru a nu mai da loc niciunei interpretări, preferabil va fi ca, ori de câte ori contextul o permite, să definim orice transmisiune mortis causa cu ajutorul termenului de „moștenire”, iar nu cu cel de „succesiune” în sens restrains.

Beneficiarii patrimoniului succesoral vor fi, de asemenea, denumiți cu preferință „moștenitori”, iar nu „succesori”, această din urmă noțiune fiind susceptibilă a desemna nu numai pe dobânditorii unor drepturi și obligații ca urmare a decesului unei persoane, ci pe orice subiect de drept civil care urmează – „succedă” – pe un altul în lanțul firesc al transmisiunilor patrimoniale, atât prin acte între vii, cât și pentru cauză de moarte.

Terminologic vorbind, chiar și Constituția României, în art. 46, utilizează tot termenul de „moștenire” atunci când spune că „dreptul la moștenire este garantat", probabil din aceleași considerente de claritate juridical.

Față de cele menționate se impune a menționa concluzia literaturii juridice și a afirma că, indiferent de terminologia folosită, instituția juridică rămâne aceeași, păstrându-și neschimbat regimul și caracteristicile.

Moștenirea este definită în primul rând ca o transmisiune a unui patrimoniu aparținând unei persoane fizice, transmisiune ce are loc la decesul titularului său și care presupune un transfer unitar, atât al activului, cat și al pasivului. Specificitatea moștenirii stă în aceea că, așa cum vom mai arăta în cele ce urmează, aceasta operează numai în privința transmiterii patrimoniului persoanelor fizice care încetează a mai exista, regimul juridic succesoral nefiind aplicabil încetării persoanelor juridice.

Moartea persoanei înseamnă încetarea calității de subiect de drept a acesteia. Patrimoniul însă nu dispare odată cu decesul titularului său. Prin urmare, menținându-și existența, este necesară transmisiunea sa către cei care îi succed autorului. Așadar, definiția sumară dată de unul dintre autorii literaturii juridice în materie a fost și rămâne demnă de moștenirea reprezintă „urmarea patrimonială a morții unei persoane”

Regulamentul (UE) nr. 650/2012 definește moștenirea drept orice succesiune privind patrimoniul unei persoane decedate și acoperă orice formă de transfer de bunuri, drepturi și obligații pentru cauză de moarte, fie că este vorba despre un act voluntar de transfer, sub forma unei dispoziții pentru cauză de moarte, fie de un transfer sub forma succesiunii ab intestat.

Transmisiunea succesorală operează de drept, ope legis, fără ca beneficiarul transmisiunii să cunoască acest lucru și fără a fi necesară o manifestare de voință din partea lui.

Însă, așa cum se arată unanim în doctrină, această transmisiune nu este obligatorie și nici definitivă, pentru că, pe de o parte, succesibilii pot opta între a primi moștenirea sau a renunța la ea și, pe de altă parte, numai acceptarea succesiunii este de natură a consolida titlul sau calitatea de moștenitor, renunțarea având ca efect pierderea acestora.

Observăm deci că manifestarea de voință a beneficiarilor transmisiunii nu are ca obiect însăși această transmisiune, ci numai primirea sau repudierea ei, regula conform căreia transmisiunea succesorală operează de drept nefiind afectată de existența unui drept de opțiune acordat succesibililor.

Literatura juridică afirmă că transmisiunea succesorală se face sub condiția rezolutorie a nerenunțării la moștenire în termenul de opțiune succesorală, ceea ce atrage, ca și consecință, faptul că drepturile care se transmit prin moștenire sunt drepturi rezolubile, dobândirea lor consolidându-se prin acceptarea moștenirii. În același timp, chiar dacă efectele transmisiunii succesorale se produc numai ca urmare a acceptării moștenirii, aceasta nu devine un act juridic bilateral, ea rămânând o transmisiune cu caracteristici specifice care operează numai ca urmare și ca efect al decesului persoanei fizice.

Totodată, moștenirea este un mod de dobândire a proprietății, art. 557 C. civ. stipulând expres că „dreptul de proprietate se poate dobândi, în condițiile legii, prin (…) moștenire legală sau testamentară. Deducem din aceasta că între instituția moștenirii și cea a dreptului de proprietate există o legătură indisolubilă, ele aflându-se într-o deplină interdependență.

Practic, pe măsura dezvoltării proprietății private, a apărut necesitatea continuării personalității defunctului titular al drepturilor și, pe cale de consecință, a apărut necesitatea transmisiunii patrimoniului acestuia la decesul său.

Pe de altă parte, dreptul de proprietate este o componentă intrinsecă a transmisiunii succesorale și, am putea spune, cauza principală a declanșării și funcționării acestui întreg angrenaj. Afirmăm aceasta pentru că dobândirea dreptului de proprietate constituie, de cele mai multe ori, factorul care justifică psihologic acceptarea calității de moștenitor și, implicit, a obligațiilor corelative drepturilor transmise.

Putem spune că moștenirea este o instituție cu un pregnant caracter translativ de drepturi – iar acest lucru reprezintă esența definiției moștenirii prin intermediul său făcându-se legătura între ființa juridică a titularului defunct al patrimoniului și cei care îi urmează, realizându-se în acest fel o continuitate nu numai a personalității autorului, ci și a circuitului juridic civil.

Legislația europeană vorbește despre transferul de bunuri, drepturi și obligații pentru cauză de moarte, instituind aceeași regulă a caracterului translativ de drepturi a instituției moștenirii.

Felurile moștenirii

Dispozițiile art. 955 alin. 1 NCC consacră existența în dreptul nostru a moștenirii legale și a celei testamentare.

Din exprimarea noului Cod civil rezultă preeminența moștenirii legale: aceasta constituie regula, pe când moștenirea testamentară reprezintă excepția. Această viziune este una de tradiție în dreptul nostru, preferința pentru moștenirea legală fiind fundamentată pe concepția existenței unei obligații a defunctului față de familia sa și pe imperativul respectării rezervei succesorale chiar împotriva voinței lui de cuius.

Moștenirea este legală dacă și în măsura în care patrimoniul succesoral se transmite persoanelor prevăzute de lege, în ordinea și în cotele determinate de lege. Denumită și moștenire ab intestat, regulile ei se aplică în următoarele cazuri:

De cuius nu a lăsat testament sau, deși a lăsat testament, acesta nu conține dispoziții privitoare la transmiterea patrimoniului succesoral;

a lăsat testament ce conține dispoziții privitoare la transmiterea patrimoniului succesoral, însă acestea nu produc efecte, în tot sau în parte;

a lăsat testament ce conține dispoziții privitoare la transmiterea numai a unei părți din patrimoniul succesoral;

a lăsat testament ce conține dispoziții privitoare la transmiterea întregului patrimoniului succesoral, însă există moștenitori rezervatari care vor și pot să vină la moștenire.

Moștenirea este testamentară atunci când și în măsura în care patrimoniul succesoral se transmite potrivit dispozițiilor testamentare ale celui despre a cărui moștenire este vorba.

Devoluțiunea succesorală rămâne una testamentară și atunci când succesiunea este culeasă de către persoanele care ar fi venit la moștenirea lui de cuius și dacă s-ar fi aplicat regulile devoluțiunii legale, însă cotele ce le culeg acestea sunt altele decât cele prevăzute de lege. De exemplu, testatorul dispune ca patrimoniul succesoral să se transmită către cei trei descendenți de gradul întâi, dar nu în mod egal, însă cu respectarea rezervei succesorale a fiecăruia dintre ei.

Preferința legiuitorului pentru una dintre cele două moșteniri nu se manifestă însă prin excluderea, de plano, a celeilalte.

Alineatul 2 al art. 955 NCC confirmă în mod expres ipoteza coexistenței moștenirii legale cu cea testamentară.

Iată câteva cazuri în care moștenirea legală coexistă cu cea testamentară:

dacă de cuius a instituit unul sau mai multe legate universale, dar acestea afectează drepturile moștenitorilor rezervatari care vor și pot să vină la moștenire;

dacă de cuius a instituit doar legate cu titlu universal ce nu epuizează întreg patrimoniul succesoral (transmisiunea moștenirii va fi testamentară în limitele legatelor și legală pentru rest);

dacă de cuius a instituit legate cu titlu particular care au ca obiect un drept real asupra unui bun individual determinat.

Moștenirea testamentară va înlătura succesiunea legală dacă nu există moștenitori rezervatari, iar testatorul a instituit unul sau mai multe legate care epuizează întregul patrimoniu succesoral.

Actele juridicie asupra moștenirii nedeschise

Prohibiția istorică, având ca subiect în denumire tradițională pactul asupra unei moșteniri nedeschise, își găsește numeroase justificări: apărarea circuitului civil de astfel de drepturi eventuale; îndepărtarea dorinței morții eventualului de cuius-votum mortis captandea; protejarea moștenitorilor de influențele terților speculanți sau a propriilor autori.

Însă, art. 956 NCC propune o viziune pur tehnică și rigidă a acestei interdicții, prin preferarea unei metode de control a validității actului juridic, specifică obiectului său și nu cauzei.

Sancțiunea este determinată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor elemente:

existența unui act juridic

Este cazul oricărui act juridic, fiind indiferentă natura sa unilaterală sau bilaterală, oneroasă sau gratuită. Textul noului Cod civil vizează, în egală măsură, contractele, cum sunt: vânzarea, donația, renunțarea cu titlu oneros etc, promisiunile de înstrăinare-vânzare, donație și actele juridice unilateral cum sunt renunțarea sau acceptarea.

Act juridic având ca opbiect drepturi eventuale

Obiectul actului juridic îl constituie drepturile susceptibile de a face parte din dreptul de moștenire al unuia dintre contractanți, fiind indiferent dacă poartă asupra unei universalități-vocația asupra întregii moșteniri.asupra unei cotități-vocația asupra unei fracțiuni din moștenire. sau asupra unor drepturi privite ut singuli-dreptul de moștenire a unor bunuri privite individual, dreptul de rezervă sau la raport, dreptul de a invoca prescripția sau de a intenta acțiunea în răspundere civilă delictuală. Nu are importanță dacă prin actul juridic aceste drepturi sunt alienate sau se renunță la ele;

Act asupra unei moșteniri nedeschise încă

Noțiunea de moștenire nedeschisă încă, adică viitoare, se definește prin raportare la instituția juridică a deschiderii succesiunii, ca fiind succesiunea unei persoane care încă nu a decedat. Acesta este criteriul esențial al interdicției, întrucât o succesiune viitoare nu poate fi formată, în tot sau în parte, decât din drepturi eventuale, drepturi care există sub forma unei simple expectative, sunt în suspans. Pentru îndeplinirea acestei condiții, este indiferent dacă actul juridic se încheie în considerarea morții unei persoane determinate sau nedeterminate. De asemenea, participarea prezumtivului de cuius la încheierea actului juridic sau acordul său expres exprimat nu înlătură sancțiunea nulității absolute;

Actul să nu fie permis expres de lege

Având în vedere interese superioare, textul admite posibilitatea legiuitorului de a legifera acte juridice care se constituie în excepții de la interdicția pactelor asupra unei moșteniri nedeschise.

Cu titlu de exemplu, putem aminti posibilitatea descendenților, a ascendenților privilegiați și a soțului supraviețuitor de a renunța la dreptul de invoca prezumția de donație, ceea ce echivalează cu renunțarea la dreptul de a cere reducțiunea și/sau raportul.

Plasarea textului art. 956 în Capitolul I, Titlul I, al Cărții a IV-a referitor la dispozițiile generale ale moștenirii, ne indică statuarea, cu titlu de principiu, a regulii conform căreia în dreptul român nu este permisă organizarea transmisiunii succesorale pe cale convențională.

Norma legală nu identifică însă persoanele asupra cărora se răsfrânge interdicția. Deși actele unilaterale de acceptare sau renunțare la succesiune nu ar putea fi îndeplinite decât de prezumtivi moștenitori legali sau testamentari, actele ce promit sau transferă drepturi pot aparține și unor terțe persoane sau pot avea ca parte contractantă inclusiv pe viitorul de cuius.

În această ultimă ipoteză suntem în prezența unui pact asupra propriei succesiuni care ridică dificultăți de calificare, putând exista riscul confuziunii cu pactul post mortem, atunci când obiectul dreptului eventual este privit ut singuli.

Astfel, vom fi în prezența nulității absolute dacă dispunătorul transmite asupra succesiunii sale o obligație la care el nu este ținut în timpul vieții sale și, dimpotrivă, actul va fi valabil dacă obligația ia naștere în timpul vieții dispunătorului, chiar dacă, pentru fixarea exigibilității, decesul joacă rolul unui termen suspensiv sau predecesul, pe cel al unei condiții suspensive.

Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale

Transmisiune pentru cauză de moarte

Vom vorbi despre transmisiunea succesorală ca despre o transmisiune mortis causa, întrucât ea se produce numai în urma și ca efect al morții unei persoane fizice.

Regulile transmisiunii moștenirii nu vor fi aplicabile în cazul transmiterii drepturilor și obligațiilor între vii, după cum nu vor fi aplicabile nici în cazul încetării existenței unei persoane juridice.

Temeiul moștenirii îl reprezintă un fapt juridic, respectiv moartea unei persoane fizice, fără deosebire că aceasta este fizic constatată sau judecătorește declarată. În privința transmisiunilor patrimoniale între vii, se vor urma regulile existente în materia obligațiilor, iar în ceea ce privește transmisiunea drepturilor și obligațiilor persoanei juridice, ca efect al încetării existenței juridice a acesteia, se vor aplica normele speciale edictate de Codul civil și celelalte legi speciale în materie.

Transmisiune universală

Transmisiunea mortis causa este considerate drept o transmisiunea universală pentru că ea are ca obiect întreg patrimoniul unei persoane fizice, respectiv totalitatea drepturilor și obligațiilor ce pot fi evaluate în bani și care au aparținut acelei persoane.

Patrimoniul este o universalitate juridică, un cumul de drepturi și obligații care, ca efect al decesului titularului lor, se transmit moștenitorilor sub același aspect de universalitate. Ca urmare, datorită caracterului universal al patrimoniului, și transmisiunea sa pentru cauza de moarte trebuie să aibă tot un caracter universal

Cu privire la acest principiu al moștenirii se impune a fi făcute câteva precizări:

Caracetristica de transmisiune universală a moștenirii nu este afectată de faptul că prin moștenire nu se transmit acele drepturi și obligații patrimoniale strâns legate de persoana defunctului – intuitu personae – (de exemplu, obligația legală de întreținere, care are caracter personal și care se stinge prin decesul debitorului sau creditorului întreținerii, conform art. 514 C. civ., sau drepturile viagere de întreținere, rentă, uzufruct, uz sau abitație).

Momentul morții unei persoane nu determină obligatoriu transmiterea tuturor drepturilor și obligațiilor sale patrimoniale pe calea moștenirii. O parte a acestora se sting, în temeiul legii, prin decesul titularului lor ca urmare a faptului că ele, deși au valoare patrimonială certă, sunt legate de capacitatea de folosință a persoanei, de existența fizică a acesteia, astfel încât moartea nu poate reprezenta temei de transmisiune, ci numai o cauză de încetare a însuși dreptului sau a obligației.

Ca o concretizare a acestei caracteristici a transmisiunii moștenirii legea prevede expres că drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară dacă provin prin moștenire condiția înscrierii lor nefiind cerută decât la momentul la care se dorește încheierea unor acte de dispoziție cu privire la drepturile astfel dobândite.

Putem interpreta această prevedere legală ca o exprimare certă a faptului că legea îi tratează pe moștenitorii unei persoane ca și pe continuatorii valorilor patrimoniale ale acesteia, pe care le preiau în mod global, astfel încât consimte să le acorde un tratament preferențial tocmai datorită specificității acestui tip de transmisiune.

Această transmisiune operează în patrimoniul moștenitorilor legali, al legatarilor universali și al legatarilor cu titlu universal, păstrându-și caracterul universal, chiar dacă dobânditorii nu au vocație la întreg patrimoniul, ci numai la o fracțiune din acesta sau nu dobândesc întregul patrimoniul defunctului, ci doar o cota parte din el.

Dobândind patrimoniul defunctului, în întregime sau fracționat, moștenitorii primesc atât activul, cât și pasivul succesoral, acesta din urmă fiind suportat „proporțional cu cota fiecăruia”.

Vorbind despre caracterul universal al moștenirii, avem în vedere obiectul global al transmisiunii, respectiv patrimoniul defunctului, iar nu faptul că, în anumite situații concrete, se transmit bunuri ut singuli în temeiul unor legate cu titlu particular.

Chiar și în asemenea cazuri, în ansamblu se discută transmiterea întregului patrimoniu al celui decedat, numai că acest lucru se face nu doar pe calea transmisiunii universale sau cu titlu universal, ci prin transmiterea individuală a bunurilor.

Concomitent cu ele, legatarii cu titlu particular primesc și o parte a pasivului succesoral pentru care răspund „numai cu bunul sau bunurile ce formează obiectul legatului”

Atunci când analizăm caracterul universal al transmisiunii succesorale, se impugn a fi avute în vedere cele două componente ale patrimoniului unei persoane, respectiv latura activă și latura pasivă a acestuia.

Transmisiune unitară

Această caracteristică a moștenirii este determinată de caracterul unitar al patrimoniului unei persoane fizice, nefiind influențată de existența unor mase patrimoniale diferite sau a patrimoniilor de afectațiune.

Natura bunurilor care formează patrimoniul defunctului, proveniența sau originea drepturilor, felul proprietății nu sunt aspecte care să aducă atingere sau să influențeze caracterul unitar al transmisiunii prin moștenire a patrimoniului unui defunct.

Nici acele prevederi legale care determină anumite modalități sau rigori de transmisiune a unor categorii de bunuri nu elimină caracterul unitar al transmisiunii patrimoniului unei persoane pe calea moștenirii.

În esență, chiar dacă suportă anumite derogări și excepții noțiunea de „transmisiune unitară” își are originea și rezidă în faptul că este supusă acelorași norme juridice, respectiv unui sistem de drept unitar, nediferențiat în funcție de bunurile care fac parte din masa succesorală, de natura drepturilor moștenite, de originea lor etc.

Transmisiune indivizibilă

Explicația acestui caracter constă în faptul că nu se poate diviza activul moștenirii de pasivul acesteia, nici nu se poate împărți moștenirea, aprioric și anterior dezbaterii succesorale – dându-se posibilitatea moștenitorilor de a accepta una dintre diviziuni și de a renunța la cealaltă.

Caracterul indivizibil al transmisiunii pe calea moștenirii rezidă în aceea că acceptarea sau renunțarea succesibililor se face în mod global și privește, în esență, însuși statutul acestora. Astfel, așa cum dispune art. 1.114 C. civ., succesibilul care a acceptat moștenirea devine moștenitor al defunctului, iar drepturile sale se consolidează cu efect retroactiv de la data deschiderii moștenirii.

Corespunzător acestei prevederi, art. 1.121 C. civ. stabilește faptul că succesibilul care a renunțat la moștenire este considerat a nu fi fost niciodată moștenitor. Prin urmare, acceptarea sau renunțarea la moștenire înseamnă, de fapt, acceptarea sau renunțarea la însăși calitatea sau titlul de moștenitor. Faptul că anumite obligații ale defunctului se transmit numai anumitor categorii de moștenitori prevederile art. 1.105 C. civ., referitoare la retransmiterea dreptului de opțiune succesorală, sau divizarea de drept a obligațiilor defunctului între moștenitorii săi, regulă instituită de art. 1.155 C. civ., nu reprezintă nici excepții și nici încălcări sau derogări de la principiul indivizibilității transmisiunii patrimoniului prin moștenire.

CAPITOLUL II
CONDIȚIILE GENERALE ALE DREPTULUI DE A MOȘTENII

Oricare ar fi temeiul prin care se transmite moștenirea (în temeiul legii sau prin dispozițiile testamentare), pentru ca o persoană să poată moșteni, în general, trebuie să îndeplinească două condiții pozitive, capacitatea de a moșteni și vocația la moștenire, precum și o condiție negativă, nedemnitatea succesorală.

Capacitatea de a moșteni

În conformitate cu dispozițiile art. 957 C. civ., „o persoană poate moșteni dacă există la momentul deschiderii moștenirii”. Astfel, orice persoană care există la deschiderea moștenirii are capacitate succesorală.

Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi subiect de drepturi și obligații pe care le presupune calitatea de moștenitor. Capacitatea succesorală nu trebuie confundată cu capacitatea de folosință și nici cu capacitatea de exercițiu, ea definindu-se
separat de acestea.

Dovada „existenței” în momentul deschiderii moștenirii incumbă aceluia care pretinde drepturi asupra moștenirii (și care poate să fie moștenitorul în cauză sau succesorii săi în drepturi).

Moștenitorul poate face dovada în mod direct sau prin succesorii săi în drepturi Menționăm că dovada vizează atât „existența” persoanei în momentul deschiderii moștenirii, cât și „corelația” ei cu momentul morții celui care lasă moștenirea.

Ținând cont de cele menționate în cele ce urmează voi proceda la a analiza persoanele care au capacitate succesorală, precum și pe cele care nu au capacitate succesorală.

Persoanele care au capacitatea de a moșteni

Persoanele fizice în viață la data deschiderii succesiunii

Acestea au capacitate succesorală fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială.

Dovada se face cu actele de stare civilă, iar, în caz de deces al moștenitorului care a fost în viață la data deschiderii moștenirii, cu certificatul de deces sau hotărârea judecătorească definitivă declarativă de moarte, din care rezultă că moartea moștenitorului a intervenit după deschiderea succesiunii, persoanele interesate putând dovedi contrariul prin orice mijloace de dovadă admise de lege.

Dacă moștenitorul moare imediat după deschiderea succesiunii, drepturile sale succesorale (inclusiv dreptul de opțiune succesorală) vor trece la proprii săi moștenitori, ca parte componentă a patrimoniului succesoral lăsat de el.

De precizat că legea nu condiționează capacitatea succesorală de durata vieții moștenitorului după data deschiderii moștenirii.

Persoanele concepute, dar nenăscute la data deschiderii succesiunii

Conform art. 36 C. civ., existența persoanei fizice începe în ziua nașterii, iar copilul conceput se consideră că există, cu singura condiție de a se naște viu.

De precizat că este suficient ca acel copil conceput să se nască viu. Fiind o chestiune de fapt, cel care pretinde moștenirea în numele copilului trebuie să dovedească, cu orice mijloace de probă admise de lege, data concepției copilului, situarea acestei date înainte de momentul deschiderii succesiunii și că el s-a născut viu.

Întrucât stabilirea cu exactitate a momentului concepției nu este posibilă, art. 412 alin. 1 C. civ. prevede o prezumție legală cu privire la perioada concepției.

Timpul legal al concepției reprezintă intervalul de timp „cuprins între a treia sută și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului”. De exemplu, dacă se va face dovada că un copil s-a născut viu înainte de a fi trecut trei sute una zile din momentul morții lui de cuius, prin aplicarea prezumției timpului legal al concepțiunii, acesta dobândește capacitate succesorală.

De precizat că prezumția timpului legal al concepției are caracter relativ, în sensul că se poate dovedi în justiție, prin mijloace de probă științifice, faptul concepției copilului chiar în afara acestui interval sau într-o anumită perioadă din interval (art. 412 alin. 2 C. civ.).

Persoanele dispărute

Potrivit art. 53 C. civ., „cel dispărut este socotit a fi în viață, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă”. Rezultă că persoanele dispărute au capacitate succesorală, fiind prezumate de lege a fi în viață.

Capacitatea succesorală a dispărutului este însă numai „provizorie", având drept finalizare fie reapariția persoanei, fie constatarea fizică a morții sau declararea prin hotărâre judecătorească definitivă a morții acesteia.

În schimb, capacitatea succesorală (provizorie) a dispărutului se desființează cu efect retroactiv dacă se constată, fizic sau prin hotărâre judecătorească definitivă declarativă de moarte, că acesta (persoana dispărutului) nu mai exista la data morții celui care lasă moștenirea, fiind, în această situație, predecedat lui de cuius.

În această ipoteză se apreciază că persoana dispărută nu a avut capacitate succesorală și deci bunurile ce s-au primit drept moștenire în numele acesteia trebuie restituite, adică aduse la masa succesorală (sporind cotele celorlalți comoștenitori, dacă este cazul).

Persoanele juridice

Persoanele juridice au capacitatea de a dobândi moștenirea dacă sunt în ființă la data deschiderii acesteia, având capacitate succesorală de la data înregistrării (dacă sunt supuse înregistrării) sau de la data actului de înființare ori de la data autorizării constituirii lor .(

Caracteristic persoanelor juridice este faptul că pot dobândi moștenirea însă, exclusiv prin legat cuprins în testament (deci, exclusiv prin moștenire testamentară).

Ca și în cazul persoanelor fizice, legea recunoaște și persoanelor juridice o capacitate de folosință anticipată (care include incontestabil și capacitatea succesorală), de la data actului de înființare, în măsura în care bunurile succesorale sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil.

Ca o particularitate a persoanei juridice fără scop lucrativ, dreptul care formează obiectul liberalității (legatului) trebuie să corespundă scopului pentru care aceasta a fost creată, deci trebuie respectat principiul specialității capacității de folosință.

Persoanele care nu au capacitatea de a moșteni

Predecedații și persoanele juridice care au încetat să mai aibă ființă

Potrivit art. 957 alin. 1 C. civ., numai persoanele care „există" la data deschiderii succesiunii au capacitate succesorală.

Per a contrario, rezultă că nu au capacitate succesorală persoanele fizice care nu mai sunt în viață (predecedate), precum și persoanele juridice care au încetat să mai aibă ființă în momentul deschiderii moștenirii.

Deși predecedatul este exclus de la moștenire în cadrul moștenirii legale, descendenții săi vor putea veni la succesiune în condițiile prevăzute de lege pentru reprezentarea succesorală..

Dacă descendenții nu îndeplinesc condițiile impuse de lege pentru reprezentarea succesorală, ei nu vor avea drepturi asupra părții din moștenirea lui de cuius (ce s-ar fi cuvenit persoanei predecedate, dacă ea ar fi existat la data deschiderii moștenirii), iar patrimoniul succesoral va fi cules de moștenitorii în viață.

Copilul conceput înaintea deschiderii moștenirii, dar născut mort după aceasta, se consideră că nu a existat.

Comorienții și codecedații

Potrivit art. 957 alin. 2 C. civ., dacă „în cazul morții mai multor persoane, nu se poate stabili că una a supraviețuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moșteni una pe alta”.

În doctrină persoanele care decedează în același timp sunt cunoscute sub numele de „comorienți" sau „codecedați”.

Comorienții sunt persoane decedate în aceeași împrejurare și în condiții de natură a nu se putea stabili dacă una a supraviețuit alteia.

Codecedații sunt persoane decedate în împrejurări diferite, de natură a nu se putea stabili care a supraviețuit celeilalte. Astfel, sfera mai largă a codecedaților cuprinde și categoria (mai restrânsă) a comorienților.

Din cele de mai sus rezultă că deosebirea dintre comorienți și codecedați este dictată de împrejurările (locul) decesului, care pot fi asemănătoare sau diferite.

Asemănarea dintre codecedați sau comorienți constă în imposibilitatea determinării ordinii în care s-au produs decesele persoanelor respective și, deci, a determinării vocației succesorale.

Se impune a preciza că problema codecedaților (sau a comorienților) prezintă importanță teoretică și practică numai în măsura în care există vocație (chemare) succesorală reciprocă.

Nedemnitatea succesorală

Nedemnitatea de drept

Prin dispozițiile alin. 1 al art. 958 NCC sunt reglementate două situații în care nedemnitatea este atrasă de plin drept.

Astfel, faptele trebuie să fie prevăzute de legea penală, adică să fim în prezența unei acțiuni sau inacțiuni prevăzute de lege ca element material al unei anumite infracțiuni și, în plus, conținutul constitutiv al infracțiunii să cuprindă, ca element subiectiv, intenția de a unice.

Întrucât ceea ce se sancționează este atitudinea morală a făptuitorului, tentativa va fi în această materie asimilată infracțiunii consumate, însă trebuie menționat că textul legal vizează infracțiuni ca: omorul, omorul calificat, uciderea la cererea victimei, uciderea noului născut de către mamă, dar exclude infracțiunile săvârșite din culpă sau praeterintenționate.

Pentru a exista nedemnitatea, obiectul material al infracțiunii trebuie să îl constituie corpul lui de cuius sau al unui alt succesibil.

În această ultimă ipoteză, care trebuie să se producă în timpul vieții lui de cuius, prin noțiunea de „alt succesibil” vom înțelege o persoană care se bucură de vocație generală la aceeași succesiune ca și subiectul infracțiunii și care, din punct de vedere strict ipotetic, ar fi putut să-1 înlăture de la moștenire sau să-i micșoreze acestuia emolumentul moștenirii, dacă data deschiderii acesteia ar fi fost anterioară momentului uciderii sale.

Mobilul urmărit prin infracțiunea comisă împotriva unui alt succesibil este indiferent pentru incidența nedemnității, netrebuind să se demonstreze că acesta ar avea legătură cu mărirea drepturilor sale succesorale. Sub aspectul participației penale complexela care contribuțiile participanților sunt diferite (autori, instigatori sau complici), textul art. 958 NCC ridică problema suportării sancțiunii nedemnității și de către complici sau instigatori, cu atât mai mult cu cât toate normele ce conțin pedepse sau sancțiuni sunt de strictă interpretare, iar asimilarea tratamentului participanților cu cel al autorilor infracțiunilor nu este prevăzută decât în materie penală.

În acest sens, în cadrul literaturii de specialitate s-a apreciat că textul art. 726 pct. 1 și 2 C. civ. francez care, spre deosebire de textul român, face referire în mod expres la extinderea efectelor nedemnității și în persoana complicilor dar, cu toate acestea, suntem se consideră că este de dorit ca și textul art. 958 NCC să fie interpretat în conformitate cu ratio legis, astfel încât toți participanții să fie nedemni.

Pe lângă condițiile referitoare la domeniu și cazuistică, existența nedemnității presupune și o hotărâre care să constate comiterea cu vinovăție a uneia dintre faptele descrise anterior.

În primul rând, este vorba despre o hotărâre penală de condamnare. În cazul în care sunt îndeplinite toate condițiile existenței infracțiunii și totuși hotărârea penală de condamnare nu mai poate fi pronunțată din cauza împiedicării exercitării acțiunii penale-intervenția morții făptuitorului-sau datorită prezenței unei cauze care înlăturară răspunderea penală – intervenția amnistiei antecondamnatorii sau a prescripției răspunderii penale – atunci existența faptei și atitudinea conștiinței și voinței autorului în raport cu fapta comisă va putea fi stabilită și prin intermediul unei hotărâri pronunțate de instanța civilă, prin această reglementare realizându-se și acordarea instituției nedemnității la exigențele CEDO.

Regimul juridic al acțiunii civile aste același cu cel al acțiunii în constatarea existenței nedemnității. Indubitabil, ambele hotărâri trebuie să fie definitive pentru a cunoaște efecte în materia dreptului de moștenire.

Deoarece acest tip de nedemnitate operează de drept, nu este necesară și o altă hotărâre judecătorească care să constate intervenirea nedemnității. În cadrul unei proceduri de dezbatere succesorală, atât instanța de judecată, cât și notarul publiciau la cunoștință despre incidența nedemnității din oficiu sau la cererea unei persoane interesate, în baza hotărârii judiciare ce atestă existența elementelor constitutive ale nedemnității, urmând a dispune aplicarea efectelor acestei sancțiuni.

Totuși, există posibilitatea ivirii unui litigiu în legătură cu îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru intervenirea unei asemenea sancțiuni civile. Într-o atare situație, instanța, ca singur organ competent, este chemată să se pronunțe cu privire la îndeplinirea acestor cerințe și, dacă este cazul, să constate nedemnitatea ce a operat ope legis din momentul deschiderii succesiunii.

În ceea ce privește momentul în care ar putea fi promovată o astfel de acțiune, acesta este situat în mod obligatoriu după deschiderea succesiunii. Întrucât o astfel de acțiune are ca finalitate îndepărtarea nedemnului de la moștenirea celui față de care s-a făcut vinovat de faptul de nedemnitate, acțiunea în constatarea nedemnității poate fi primită numai dacă nedemnul are vocație succesorală legală concretă la moștenirea în cauză, în caz contrar acțiunea urmând a fi respinsă ca lipsită de interes.

În ceea ce privește sfera persoanelor care ar avea capacitate procesuală activă într-o acțiune în constatarea nedemnității, includem în această categorie: comoștenitorii legali sau testamentari (ale căror drepturi succesorale ar fi fost restrânse de venirea nedemnului la moștenire); moștenitorii legali subsecvenți (pe care prezența nedemnului i-ar fi înlăturat de la moștenire); donatarii sau legatarii (ale căror liberalități ar fi putut fi reduse în cazul în care ar fi adus atingere cotei de rezervă succesorală a nedemnului); creditorii comoștenitorilor legali, ai moștenitorilor legali subsecvenți, ai donatarilor sau legatarilor, moștenitorul nedemn.

Vor avea calitate procesuală pasivă într-o acțiune în constatarea nedemnității: moștenitorul nedemn; succesorii nedemnului ce stăpânesc prin retransmitere bunurile succesorale dobândite de nedemn (este ipoteza în care nedemnul care a intrat în posesia bunurilor moștenirii decedează înainte de constatarea nedemnității, iar acestea se transmit, în cadrul propriului său patrimoniu succesoral, la proprii săi moștenitori).

Nedemnitatea judiciară

În cuprinsul art. 959 alin 1 NCC sunt reglementate următoarele 3 situații care atrag nedemnitatea judiciară:

Comiterea împotriva lui de cuius a unor fapte de violență sau a unor fapte care au ca urmare moartea sa.

Ambele categorii de fapte trebuie comise cu intenție și trebuie să îndeplinească totalitatea elementelor constitutive ale unei infracțiuni, întrucât pentru existența acestui caz de nedemnitate se cere existența unei hotărâri de condamnare pronunțate de instanța penală sau a unei hotărâri de constatare a comiterii faptelor și a poziției psihice a autorului de către instanța civilă.

Prima categorie de fapte sunt cele de violență, care poate fi fizică sau morală, dar trebuie să îndeplinească condiția gravității. S-a apreciat că este cazul unei analize în fapt a intensității cu care a fost lezată integritatea corporală, sănătatea, viața sexuală, libertatea sau demnitatea lui de cuius, analiză care va fi efectuată de către instanța civilă sesizată cu pronunțarea nedemnității, în baza aspectelor reținute de hotărârea penală de condamnare, care are autoritate de lucru judecat în privința acestor aspecte.

Calificarea gravității nu poate consta nici în identificarea unor criterii obiective de drept penal care să permită caracterizarea infracțiunii în funcție de modalitățile sale și nici în aprecierea in abstracto a amplorii pedepsei, întrucât ambele indicații se îndepărtează de imperativul aprecierii pericolului concret al faptelor și a urmărilor lor asupra lui de cuius.

Cea de-a doua categorie de fapte comise de succesibili trebuie să înregistreze un raport de cauzalitate între acțiune și moartea lui de cuius, însă autorul nu acționează cu intenția de a ucide, ca în cazul nedemnității de drept.

Prin urmare, putem distinge între două categorii de infracțiuni: unele comise cu intenție directă sau indirectă și altele în care moartea este rezultatul praeterintenționat al altei acțiuni-lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, încăierarea care a avut ca urmare moartea unei persoan etc.

Modificarea sau înlăturarea ultimei voințe a lui de cuius prin intervenții asupra formei testamentare

În cazul existenței unui testament, modificarea acestuia se poate produce prin alterare-denaturarea conținutului prin adăugare, ștergere, transformare) și distrugere parțială, iar înlăturarea sa se poate produce prin ascundere și distrugere totală; în acest ultim caz, se poate alcătui prin falsificare un nou testament al lui de cuius.

Sancțiunea nedemnității va fi incidentă însă și în cazul confecționării prin falsificare a unui testament al lui de cuius, în condițiile în care acesta nu a intenționat niciodată să modifice regulile devoluțiunii legale a moștenirii. Faptele menționate se pot produce fie înainte de data deschiderii succesiunii, fie după aceasta, fiind de asemenea indiferentă atât forma cât și validitatea testamentului supus unei astfel de operațiuni, întrucât nedemnitatea sancționează în acest caz încercarea de aduce atingere libertății de a testa și caracterului personal al testamentului.

Textul noului Cod civil condiționează existența nedemnității de reaua- credință în executarea acestor acte, ceea ce echivalează cu intenția făptuitorului de a crea efecte juridice prin manoperele sale și atrage obligația probării sale de cel care o invocă.

Zădărnicirea/anihilarea voinței lui de cuius de a dispune pentru momentul când nu va mai fi în viață.

Această împiedicare se referă la alcătuirea unui testament, modificarea acestuia sau revocarea.

Sub aspect obiectiv, existența nedemnității presupune raportul de cauzalitate dintre rezultatul împiedicării și utilizarea de mijloace dolosive dolosive sau inducerea fără drept a unei temeri.

Nedemnitatea judiciară este condiționată de intervenirea unei hotărâri a instanței de judectă civile care să pronunțe îndeplinirea elementelor constitutive a unuia dintre cele trei cazuri analizate.

În situația în care declararea judiciară a nedemnității reprezintă singura piedică în constatarea vacanței succesora, alin. 6 al art. 959 NCC prevede, în mod expres, calitatea procesuală activă a comunei, orașului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile lui de cuius la data deschiderii moștenirii, în condiții asemănătoare cu a celorlalți moștenitori; condiția inexistenței altor succesibili la care se face referire trebuie înțeleasă în sens strict juridic, ca făcând referire la absența unor moștenitori cu vocație utilă epuizării întregii succesiuni.

Interesul promovării acțiunii care rezidă în concretizarea sau lărgirea emolumentului vocației succesorale îndreptățește calificarea actului procesual ca act de acceptare tacită a moștenirii, indiferent de soluția pronunțată.

Succesibilii care doresc înlăturarea de la moștenire a eredelui care se face vinovat de una dintre faptele nedemnității judiciare dispun de un termen de decădere decădere de 1 an de la data deschiderii moștenirii.

Însă, cu titlu de excepție, termenul își poate începe curgerea și de la un alt moment în timp.

Astfel, pentru cazul nedemnității constând în fapte de violență împotriva lui de cuius, termenul de un an poate curge fie de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare penală, dacă acest moment se situează după data deschiderii moștenirii, fie de la momentul apariției unui caz care înlătură răspunderea penală (amnistie antecondamnatorie, prescripția răspunderii penale, decesul făptuitorului), împrejurare care împiedică pronunțarea hotărârii penale și necesită pronunțarea unei hotărâri civile de constatare a existenței faptei de nedemnitate; pentru această ipoteză, deși alin. (4) face referire la succesiunea a două hotărâri civile, prima, definitivă, pentru constatarea existenței faptei de nedemnitate, iar cea de a doua pentru declararea nedemnității, se susține că incidența a două cicluri procesuale nu servește interesele moștenirii, succesorii putând introduce o singură acțiune conținând cele două capete de cerere.

Pentru cele două cazuri de nedemnitate ce implică ingerința succesibilului în ceea ce privește ultima voință a lui de cuius, curgerea termenului acțiunii în declararea nedemnității va fi amânată, în cazul în care succesibilii nu au cunoscut în timpul vieții lui de cuius faptele nedemnității, până la aflarea lor, situație de fapt ce poate fi probată cu orice mijloc de probă.

Efectele nedemnității

Așa cum am precizat anterior nedemnitatea este o decădere din dreptul de a moșteni, o penalizare a succesibilului care a avut un comportament abuziv față de de cuius.

Nedemnul pierde calitatea de moștenitor, fiind considerat că nu a avut-o niciodată, eventualul caracter retroacvtiv fiind atras ori de câte ori condițiile nedemnității nu sunt reunite decât posterior momentului deschiderii succesiunii.

Nedemnitatea de drept, operând în temeiul legii, are caracterul unei sancțiuni civile, iar nedemnitatea judiciară a unei pedepse civile întrucât necesită o hotărâre constitutivă a instanței civile .

Nedemnitatea, indiferent de factura sa, de drept sau judiciară, este incidență atât în ceea ce îi privește pe moștenitorii legali, cât și testamentari având un regim juridic identic pentru ambele categorii.

Decăderea nu privește decât relația succesoralădintre nedemn și de cuius-ul față de care au fost comise faptele nedemnității, astfel încât nu sunt afectate și drepturile de moștenire din alte succesiuni la care acesta ar putea fi chemat.

În cazul în care nedemnul nu intră, după data deschiderii succesiunii, în posesia bunurilor succesorale, intervenirea efectelor nedemnității nu ridică probleme juridice sau practice.

Însă, dacă nedemnul are posesia totală sau parțială a bunurilor succesorale, se naște în sarcina sa o obligația de restuiure a acestora împreună cu fructele percepute, precum și contravaloarea acelora pe care a omis să le perceapă, întrucât el este un posesor de
rea- credință.

Nedemnitatea are caracterul unei sancțiuni strict personale a eredelui pentru faptele sale de nedemnitate și, de aceea, în principiu, nu trebuie să producă efecte în persoana descendenților, indiferent de gradul lor.

Spre deosebire de dispozițiile art. 658 vechiul C.civ., noul Cod civil face într-adevăr aplicarea acestui caracter, permițând reprezentarea indiferent de gradul în care se găsesc descendenții nedemnului, chiar și în ipoteza în care acesta este în viață, însă impune o obligație specială de raport pentru copiii nedemnului, concepuți înainte de data deschiderii succesiunii la care aceștia vin prin reprezentare.

Obligația de restituire poate să incumbe nu numai nedemnului, ci și avânzilor săi cauză care au contractat cu un non domino și trebuie să suporte consecințele principiului nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse habet.

Alineatul 3 al art. 960 NCC limitează însă drastic incidența acestor reguli prin statuarea regulii valabilității actelor de conservare, administrare și a actelor de dispoziție cu titlu oneros.

Aceste acte vor putea fi desființate de către moștenitorii interesați doar dacă vor face dovada că prima categorie de acte aduc pierderi succesiunii, iar, în cazul actelor de dispoziție, că terții sunt de rea-credință sau că nu au fost respectate regulile publicității imobiliare când obiectul juridic derivat îl constituie un drept real imobiliar.

Noua reglementare renunță la două dintre condițiile teoriei moștenitorului aparent, și anume actul cu titlu particular și eroarea comună și invincibilă invincibilă, interpretarea per a contrario a textului indicând desființarea doar a actelor de dispoziție cu titlu gratuit, indiferent de obiectul lor, de respectarea regulilor publicității imobiliare și de posibilitatea terților de a-și dovedi credința comună și invincibilă, în această situație singura posibilitate de apărare a terților fiind uzucapiunea.

În cazul menținerii actului juridic, restituirea nu va fi efectuată în natură de către terți, ci în echivalent, de către nedemn, conform regulilor posesiei de rea-credință.

Înlăturarea efectelor nedemnității

Nedemnitatea are caracterul unei sancțiunii, respectiv unei pedepse private prin aceea că efectele sale slujesc evitării conflictului moral dintre conduita reprobabilă a autorul faptei de nedemnitate și persoana lui de cuius și nu beneficiază comunității.

Acesta este moptivul pentru care noul Cod civil acordă semnificații juridice iertării nedemnului de către de cuius, în sensul înlăturării efectelor nedemnității.

În privința domeniului de aplicare al iertării, sunt cuprinse atât cazurile nedemnității de drept, cât și ale nedemnității judiciare, deși este evident, pe de o parte, că anumite fapte ale nedemnității nu vor putea fi subiectul acestei instituții, întrucât de cuius poate să nu le supraviețuiască (este cazul faptelor nedemnității care au drept rezultat moartea sa), iar, pe de altă parte, acțiunea în declararea nedemnității judiciare este lipsită de interes în prezența unei iertări.

Pentru a produce efecte juridice, iertarea trebuie să se exteriorizeze în mod expres după momentul producerii faptei de nedemnitate și să conțină suficiente elemente de identificare a autorului și a faptei de nedemnitate.

Este exclusă deducerea voinței lui de cuius de a înlătura efectele nedemnității din fapte sau acte juridice, chiar dacă acestea atestă o atitudine psihică favorabilă nedemnului, cum ar fi actele dezinteresate sau liberalitățile (donație, legat).

Totodată, iertarea reprezintă un act strict personal al lui de cuius, neputând fi asimilat niciunui alt act emis de o altă persoană sau autoritate și nici cauzelor care înlătură răspunderea penală și urmările acesteia (amnistia postcondamnatorie), executarea pedepsei (grațierea sau prescripția executării pedepsei penale) sau consecințele condamnării penale (reabilitarea) incidente în anumite fapte de nedemnitate ca element constitutiv al acesteia.

Ad validitatem, iertarea trebuie să îmbrace forma solemnă a unuia dintre testamentele ordinare sau privilegiate sau a unei declarații notariale autentificate, în ambele cazuri aceasta putând fi doar unul dintre conținuturile lor.

Publicitatea iertării va fi asigurată în cazul utilizării testamentului autentic sau a declarației notariale în condițiile art. 1046 NCC.

Vocația la moștenire

Ultima condiție generală a dreptului de a moșteni constă în îndreptățirea unei persoane de a veni la o succesiune legală, în temeiul calității de rudă, soț sau stat-în cazul vacanței succesorale, sau testamentară, în temeiul calității de legatar.

Ca și în cazul capacității succesorale, este vorba despre o aptitudine, doar că în cazul vocației la moștenire determinarea conținutului acesteia se obține prin aplicarea regulilor devoluțiunii legale sau testamentare.

În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că vocația succesorală poate fi generală- atunci când se desemnează chemarea potențială a unor persoane de a culege moștenirea lăsată de o altă persoană și concretă- atunci când, dintre persoanele cu vocație generală, se selectează, cu ajutorul instituției devoluțiunii, persoaneșe care vor culege efectiv moștenirea.

În cele ce urează boi încerca prezentarea a câtprva aprecieri referitoare la filiație și adopție. Astfel:

În cazul reproducerii umane asistate medical, cu terț donator, reglementată de art. 441-447 NCC dacă aceasta s-a efectuat în condițiile legii, ambii soți consimțind la concepția copilului în aceste condițiuni, copilul va avea ca tată, obligatoriu, pe soțul mamei, operând prezumția instituită de art. 414 NCC.

Prin urmare, copilul astfel născut va avea statutul unui copil din căsătorie și, pe cale de consecință, toate drepturile rezultate din aceasta.

În situațiile în care filiația s-a stabilit prin recunoaștere sau pe calea acțiunii în stabilirea filiației față de mamă sau față de tată, drepturile copilului se vor recunoaște până la momentul concepției, în aplicarea principiului infans conceptus pro nato habetur – consfințit expres de art. 36 NCC ceea ce înseamnă că și vocația lui la moștenire se va stabili în consecință.

Pe aceleași principii, dacă unui copil i-a fost tăgăduită paternitatea sau i-a fost contestată filiația, legătura de rudenie existentă inițial se va pierde cu efect retroactiv până la momentul concepțiunii.

Voi analiza în continuare următoarea speță: un copil s-a. născut la 6 luni de la decesul soțului mamei sale. Luând în calcul prevederile art. 412 NCC referitoare la timpul legal al concepțiunii, se va considera că el este fiul defunctului, fostul soț al mamei, și va avea dreptul la moștenirea acestuia.

Ulterior, ceilalți copii ai defunctului, în baza art. 430 alin. (3) NCC declanșează acțiunea de tăgăduire a paternității, demonstrând, conform prevederilor art. 414 alin. (2) NCC că este cu neputință ca soțul mamei să fi fost tatăl copilului.

Filiația va fi desființată cu efect retroactiv, mergându-se până la momentul concepțiunii. Pe cale de consecință, se va desființa și calitatea de moștenitor a acelui copil.

Dacă filiația se va stabili ulterior față de tatăl biologic, drepturile succesorale ale copilului se vor naște cu referire la persoana adevăratului tată.

Acțiunile în stabilirea filiației față de mamă, în stabilirea paternității din afara căsătoriei, acțiunile privind tăgăduirea paternității față de tatăl din căsătorie pot fi pornite și, respectiv, continuate de către moștenitorii celor îndreptățiți, în condițiile legii. Astfel:

acțiunea în stabilirea maternității, conform art. 423 NCC poate fi continuată de moștenitorii copilului, dacă acesta a introdus-o în timpul vieții sale, sau poate fi pornită de aceștia în termen de un an de la data decesului copilului a cărui filiație se cere stabilită. De asemenea, ea poate fi introdusă și împotriva moștenitorilor pretinsei mame, dacă aceasta a decedat înainte ca acțiunea să fi fost pornită;

acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei poate fi pornită sau continuată de către moștenitorii copilului și poate fi introdusă și împotriva moștenitorilor presupusului tată, conform art. 425 NCC

acțiunea în tăgăduirea paternității poate fi introdusă sau continuată de moștenitorii mamei, ai pretinsului tată sau ai tatălui biologic, precum și ai copilului, în temeiul art. 429 și urm.NCC

Față de aceste prevederi, constatăm că există o multitudine de probleme cu care ne vom putea confrunta în practică. Astfel, dacă se va stabili o anuită filiație a unui copil ulterior emiterii unui certificate de moștenitor este evident că acesta va fi susceptibil a fi anulat, întrucât în el nu au fost cuprinși toți moștenitorii defunctului.

Aceeași soluție se va impune și în cazul în care s-a contestat paternitatea/maternitatea unui copil, hotărârea judecătorească fiind ulterioară emiterii unui certificat de moștenitor privind pe defunctul care a fost prezumat a fi părintele unui copil, acesta din urmă fiind inclus fără drept între moștenitorii săi legali.

Fiind însă cazuri excepționale, culpa notarului public va putea fi angajată numai dacă acesta a cunoscut sau a avut posibilitatea să cunoască situația existentă în realitate.

Oricum, este evident că, dacă se va solicita emiterea unui certificat de calitate pentru a fi folosit în instanță într-un asemenea proces, notarul nu va putea elibera un astfel de act, întrucât, prin natura acțiunii, nu se poate determina, anterior finalizării ei, care sunt moștenitorii defunctului.

Adopția

Nu încape nicio îndoială că, atâta vreme cât adopția există și nu a fost desfăcută, adoptatul va avea același statut cu al copiilor naturali ai defunctului, din căsătorie sau din afara căsătoriei.

Această concluzie se impune și nu cunoaște nicio deosebire față de prevederile anterioare, prin aplicarea dispozițiilor art. 448, ale art. 470 și ale art. 471 NCC. De fapt, tradițional vorbind, chiar și în vechiul drept românesc copiii legitimi și cei adoptivi aveau vocație succesorală egală asupra averii dobândite de părinții lor decedați Deci, atâta vreme cât adopția subzistă, adoptatul va avea calitatea de moștenitor al adoptatorului, iar acesta din urmă va avea calitatea de moștenitor al adoptatului.

Cazul prevăzut de art. 462 alin. (2) NCC.: dacă adoptatorul sau soții adoptatori au decedat, se va putea încuviința o nouă acopție, cea anterioară considerându-se a fi fost desfăcută pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de încuviințare a noii adopții.

În această situație, adoptatul va avea drepturi depline la -loștenirea autorului său, întrucât, la data deschiderii moștenirii, s avea calitatea de descendent al acestuia. Nu are nicio relevanță cacă ulterior s-a încuviințat o nouă adopție. Prima adopție nu se consideră a fi desfăcută decât ia data rămânerii definitive a celei de-a zoua hotărâri judecătorești. Prin urmare, și în acest caz adoptatul va avea capacitatea de a moșteni atât pe adoptator, cât și pe rudele acestuia, regula reciprocității vocației succesorale funcționând și în acest caz.

în ipoteza desfacerii adopției la cererea adoptatorului, reglementată de art. 477 C. civ. , problemele sunt mai ample și -ecesită o informare mai largă. Astfel, adoptatorul sau familia adoptatoare va putea cere desfacerea adopției dacă adoptatul a atentat la viața lor, a ascendenților ori descendenților lor, precum și atunci când adoptatul s-a făcut vinovat de fapte penale ^pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin 2 ani. în cazul în care adoptatorul a decedat ca urmare a faptelor adoptatului, adopția poate fi desfăcută la cererea celor care ar fi venit la moștenire împreună cu adoptatul sau în lipsa acestuia. în situația astfel reglementată, adopția nu va putea fi desfăcută la cererea adoptatorului decât după ce adoptatul a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, chiar dacă faptele au fost săvârșite anterior.

Vom analiza mai întâi care sunt persoanele ce au calitatea de a solicita desfacerea adopției:

prima persoană care are, prin lege, calitatea de a cere desfacerea adopției este însuși adoptatorul.

Cu privire la posibilitățile lui legale de a excepția faptului că dreptul său se naște abia în momentul în care adoptatul a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, în oricare mod reglementat legal, respectiv: la împlinirea vârstei de 18 ani, cu ocazia căsătoriei, prin dobândirea capacității de exercițiu anticipate;

a doua categorie de persoane cărora legea le recunoaște calitatea de reclamant într-un asemenea proces sunt persoanele care ar fi avut capacitatea de a veni la moștenire împreună cu adoptatul sau în lipsa acestuia.

Deci, în categoria acestor persoane vom include pe soțul adoptatorului, pe ceilalți descendenți ai acestuia sau pe succesibilii aparținând celorlalte clase de moștenitori legali, inclusiv statul – prin unitatea administrativ-teritorială ce ar fi avut vocație la moștenire -, precum și pe legatarii defunctului.

Aceștia pot cere desfacerea adopției numai în cazul în care adoptatorul a decedat în urma faptelor adoptatului. Prin urmare, dacă faptele adoptatului nu au avut ca rezultat decesul adoptatorului, iar acesta nu a solicitat desfacerea adopției, persoanele enumerate la alin. (2) al art. 477 NCC nu vor putea cere desfacerea adopției.

De asemenea, nici dacă adoptatorul a decedat din alte cauze decât faptele săvârșite de adoptat, fără să fi cerut desfacerea adopției, aceasta nu va putea fi desfăcută la cererea persoanelor nominalizate la alin. (2) al art. 477 NCC. Dacă însă adoptatorul a solicitat desfacerea adopției și a decedat în timpul judecării procesului, indiferent de cauza decesului, acțiunea sa va putea fi continuată de moștenitorii săi, legali sau testamentari, însă nu în temeiul prevederilor art. 477 NCC ci în temeiul dreptului comun.

Se ipune a preciza că această calitate procesuală aparține persoanelor sus-amintite numai cu condiția ca adoptatorul să fi decedat ca urmare a faptelor adoptatului. Soluția este aceeași și în cazul în care este vorba de o familie adoptatoare (soț și soție), iar decedatul este numai unul dintre soți. Soțul care a supraviețuit, împreună cu moștenitorii celui decedat, vor putea cere desfacerea adopției în condițiile art. 477 NCC

O a doua categorie de problem care trebuie discutate în această materie este cea a faptelor de care legea leagă posibilitatea desfacerii adopției.

Prima faptă incriminate este atentatul la viața adoptataorilor, a ascendenților sau descendenților acestora. Persoanele împotriva cărora s-au putut săvârși faptele sunt nu numai adoptatorii, ci și rudele lor în linie dreaptă, respectiv ascendenții și descendenții acestora. Vom vorbi aici de fapte săvârșite cu intenție, având drept scop moartea victimelor, indiferent că a fost sau nu atins acest rezultat, ceea ce înseamnă că și tentativa se va pedepsi în același fel. întrucât legea nu face nicio distincție, vor fi sancționate și instigarea, complicitatea sau coautoratul;

O altă categorie o reprezintă faptele penale sancționate cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin 2 ani, săvârșite împotriva adoptatorilor. De data aceasta, persoanele împotriva cărora s-au săvârșit faptele sunt numai adoptatorii, nu și cei apropiați acestora.

Faptele sancționate sunt cele care, conform legii, au o pedeapsă cu închisoarea de minimum 2 ani, indiferent dacă făptuitorul a primit sau nu aceasta pedeapsă, dacă pedeapsa a fost sau nu executată, dacă a intervenit grațierea ori amnistia etc. Important este să se dovedească existența faptelor și încadrarea lor în categoria prevăzută de lege.

A treia problemă care se ridică este însă cea legată de momentul în care se va putea cere desfacerea adopției, întrucât legea prevede expres că aceasta nu poate fi cerută decât după ce adoptatul a dobândit capacitatea deplină de exercițiu.

Cum legea nu distinge asupra modului de dobândire a capacității depline de exercițiu, considerăm că poate fi vorba atât de dobândirea capacității de exercițiu odată cu împlinirea vârstei de 18 ani, cât și de dobândirea capacității de exercițiu anticipată sau ca urmare a căsătoriei. Alin. (3) al art. 477 NCC prevede că „adopția poate fi desfăcută la cererea adoptatorului”, ceea ce ne îndreptățește să afirmăm că prevederile acestui alineat se vor aplica numai în cazul în care faptele adoptatului nu au avut ca rezultat moartea adoptatorului, indiferent că aceste fapte se încadrează în teza I sau în teza a II-a a alin. (1) din art. 477 NCC iar desfacerea adopției se cere de către adoptator.

Ne întemeiem concluzia în primul rând pe argumentul de redactare a textului. O altă soluție, respectiv condiționarea desfacerii adopției – în cazul decesului adoptatorului ca urmare a faptelor adoptatului – de dobândirea capacității depline de exercițiu de către adoptat, ar determina o gravă inechitate și ar duce la consecințe absolut nefaste legate de însăși instituția adopției.

Cea de-a patra problemă în discuție este legată de situația rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de desfacere a adopției.

Dacă adopția a fost desfăcută anterior datei deschiderii moștenirii, printr-o hotărâre rămasă definitivă tot înainte de data deschiderii moștenirii, nu se pune nicio problemă legată de capacitatea de a moșteni a adoptatului: cu certitudine el nu va avea dreptul la moștenirea adoptatorului. Prin urmare, fostul adoptat nu va putea fi inclus în categoria persoanelor care au capacitatea de a-l moșteni pe adoptator, după cum nici acesta nu-și va putea moșteni fostul copil adoptat.

Ce se va întâmpla însă în cazul în care hotărârea de desfacere a adopției fie nu a fost încă pronunțată (procesul a fost intentat de către adoptator și este în curs de judecare) fie, deși a fost pronunțată, nu a rămas încă definitivă. Pe considerente de regulă generală, ar trebui să concluzionăm că, atâta vreme cât nu există o hotărâre judecătorească definitivă, adopția este în ființă, adoptatul este descendent al adoptatorului și, prin urmare, are dreptul să îl moștenească, atât pe el, cât și pe rudele lui.

Într-o opinie se poate considera că o asemenea poziție este extrem de injustă și imorală.

Care ar mai fi dreptul la moștenire al adoptatului care, prin comportarea sa, l-a determinat pe adoptator să solicite desfacerea adopției? De ce ar trebui, de exemplu, să-i
conferim adoptatului vinovat de asemenea fapte la adresa adoptatorului o situație mai bună decât soțului aflat în culpă la divorț (conform art. 380 NCC dacă soțul reclamant moare în timpul procesului de divorț, moștenitorii pot continua procesul, iar dacă se va constata culpa soțului pârât, căsătoria va fi considerată a fi fost desfăcută la data introducerii acțiunii, soțul pierzându-și astfel dreptul la moștenire).

Sau de ce ar trebui să îi acordăm o situația privilegiată față de cazurile în care este contestată filiația. Prin urmare, ar fi necesar să considerăm că, dacă procesul a fost început de către adoptator, el să poată fi continuat de către moștenitorii acestuia, determinați după regula instituită de art. 477 NCC iar hotărârea pronunțată să aibă efect retroactiv.

Astfel, dacă se decide desfacerea adopției, aceasta să fie considerată a fi fost desfăcută pe data decesului, prin urmare, adoptatul să nu mai aibă vocație concretă la moștenirea adoptatorului și nici la moștenirea rudelor acestuia, dispărând practic rudenia creată ca urmare a adopției.

O altă opinie însă va putea considera pe deplin justificat că, fără o prevedere expresă în acest sens, nu putem conferi caracter retroactiv unei hotărâri a instanței. Tot această opinie
ne-ar putea contraargumenta faptul că prevederile art. 380 NCC se referă la divorț – o căsătorie se poate desface prin divorț, în mod normal și firesc -, iar discuția noastră se referă la adopție, care generează efecte similare filiației, iar filiația este o legătură care nu se poate desface nicicum.

Referitor la dreptul de moștenire al adoptatului vinovat de fapte grave la adresa adoptatorului, în această opinie se va argumenta că un asemenea descendent va putea fi înlăturat de la moștenire ca nedemn, prin urmare, nu se mai pune problema desfacerii adopției.

Este adevărat, operează nedemnitatea în privința moștenirii adoptatorului, dar ce se întâmplă în privința moștenirii celorlalte rude ale adoptatorului, cu care adoptatul păstrează legătura de rudenie și le va putea moșteni, în nume propriu sau prin reprezentare, nedemnitatea nemaioperând?

Pe de altă parte, firesc este ca, încheind o adopție în interesul superior al unui copil, să creăm o situație de inegalitate juridică și de inechitate pentru celelalte persoane implicate? Da,

de a fi totuși desfăcută în anuite condiții. Nici chiar legea nu pune o egalitate totală între cele două categorii de rudenie firească și civilă, care ar fi deci motivul pentru care am duce noi in extremis această egalitate?

Așadar, că ne aflăm în fața unei dileme. Susțin, pe considerente în primui rând morale, către cea dintâi soluție, care este de natură să creeze cele mai mici inconveniente de natură practică și să asigure cea mai mare echitate în raporturile dintre adoptat, adoptator și rudele acestuia. Vom considera deci că, odată existentă acțiunea de desfacere a adopției, ea va putea fi continuată cu moștenitorii, iar în cazul în care va fi admisă, adopția va fi considerată desfăcută la data decesului adoptatorului.

Pe cale de consecință, adoptatul va pierde legătura de rudenie cu adoptatorul și cu toate rudele acestuia, iar dreptul său la moștenire va fi desființat atât în raport cu adoptatorul, cât și cu rudele acestuia. Oricum, lipsa reglementării în această privință reprezintă o lacună legislativă care, sperăm, va fi remediată în scurt timp.

Este posibil ca însuși adoptatorul să se fi făcut vinovat față de cel adoptat de săvârșirea unor fapte de tipul celor prevăzute și discutate anterior. Într-o asemenea situație, victima – respectiv adoptatul – poate cere desfacerea adopției. Întrucât art. 478 NCC nu mai cere condiția existenței capacității depline de exercițiu, concluzionăm că desfacerea adopției într-un astfel de caz va putea fi cerută oricând, atât de către adoptat personal, cât și printr-un reprezentant legal numit de către instanța de tutelă.

Din punctul de vedere al dreptului la moștenire, acesta depinde de momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de desfacere a adopției. Dacă aceasta a rămas definitivă înainte de decesul adoptatorului, atunci adoptatul nu va mai avea vocație succesorală nici la moștenirea acestuia și nici la cea a rudelor sale. Dacă însă adoptatorul a decedat înainte ca hotărârea de desfacere a adopției să fi rămas definitivă, înseamnă că legătura de rudenie se păstrează, adoptatul având dreptul la moștenirea adoptatorului și a rudelor acestuia.

CONCLUZII

Instituția succesiunii este legată de cea a proprietății private, căci a apărut și s-a consolidat în procesul acaparării mijloacelor de producție și a produselor de către majoritatea dominată, constituind principalul instrument prin care s-a asigurat perpetuarea sistemului exploatării sclavagiste.

Așa cum se poate remarca din analiza exhaustivă realizată cu privire la materia moștenirii, rațiunea consacrării acesteia o reprezintă, cu precădere, protejarea moștenitorului fie el legal sau testamentar.

În sistemul Codului civil francez, ca și al Codului civil român, spre deosebire de sistemele de drept anglo-saxone, care conferă libertate deplină de a dispune mortis causa, se consideră că datoria socială și familială de a transmite rudelor apropiate o parte a bunurilor ce fac parte din patrimoniul succesoral prevalează asupra libertății de a dispune după bunul plac de propriile bunuri.

Este important a preciza faptul că legea limitează dreptul de a dispune prin liberalități (acte cu titlul gratuit) iar nu și prin acte cu titlul oneros.

Este și firesc să fie așa, deoarece numai liberalitățile sunt periculoase pentru moștenitori putând vida patrimoniul succesoral, iar nu și actele cu titlu oneros, care întotdeauna aduc ceva în schimbul bunului înstrăinat.

BIBLIOGRAFIE

Tratate. Cursuri. Monografii

Deak, Fr. Tratat de drept succesoral, ediția a II-a actualizată, Editura Universul Juridic, București 2002;

Hamangiu, C., I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All Beck, București 1996;

Adam, I., A.Rusu, Drept civil. Succesiuni, Editura All Beck, București 2003;

Bacaci, Al. Gh. Comăniță, Drept civil. Succesiunile, ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București 2006;

Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;

Boroi, G., LStănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;

Chirică, D. Succesiuni și testamente, Editura Rosetti, București 2003;

H. Decugis, Les etapes du droit: des origines a nos jours, Editura Librairie du Recueil Sirey, Paris;

Dogaru, I., V. Stănescu, M-M Soreță, Bazele dreptului civil, vol. 5: Succesiuni. Editura C.H. Beck, București 2009;

Eliescu, M. Moștenirea și devoluțiunea ei în Dreptul Republicii Socialiste România, Editura Academiei Republici Socialiste România, București 1966;

Eliescu, M. Transmisiunea și împărțeala moștenrii în dreptul RSR, Editura Academiei București 1966;

Genoiu, I. Dreptul la moștenire în noul Cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;

M. Grimaldi, Droit civil. Successions, ed. A VI-a, Editura Litec Paris;

Lupulescu, D. Numele și domiciliul persoanei fizice, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1982;

Macovei, D.,.I Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Editura Junimea Iași 2005;

Macovei, C. Drept succesoral. Moștenirea legală, Editura Universității Al. I. Cuza, Iași, 2006;

Negrilă, D. Moștenirea în noul Cod civil, edișia a II-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2015;

Ricu, C.S. Moștenirea legală. Partajul succesoral, Editura Hamangiu, București 2009;

Soreață, M.M Noutăți legislative în materia succesiunilor introduse prin noul Cod civil, Editura Hamangiu 2013;

Stănciulescu, L. Curs de drept civil. Succesiuni, Editura Hamangiu, București 2012;

Stoica, V. L. Dragu, Moștenirea legală în Noul Cod Civil, Editura Universul Juridic, București 2012;

Legislație internă și europeană

*** Constituția României;

*** Noul Cod civil;

*** Noul Cod de procedură civilă;

*** Codul civil de la 1864;

*** Legea nr. 119/1996, cu privire la actele de stare civilă, Republicată în M. Of. nr. 257 din 18 aprilie 2012;

*** Regulamentul UE nr. 650/2012 din 4 iulie 2012;

Articole din reviste de specialitate

M. Eliescu, Transmisiunea și împărțeala moștenrii în Dreptul RSR, Editura Academiei București 1966;

I. Lulă, Unele probleme privind noțiunea de patrimoniu, în Dreptul nr. 1/1998;