Probleme Specifice Managementului Riscului de Creditare a Intreprinderilor Mici Si Mijlocii
INTRODUCERE………………………………………………………………………………
CAP. 1. ROLUL SI IMPORTANTA INTREPRINDERILOR MICI SI MIJLOCII………………………………………………………………………………………
1.1. Definirea intreprinderilor mici si mijlocii……………………………………….
1.2. Rolul intreprinderilor mici si mijlocii……………………………………………
1.3. Perspectivele intreprinderilor mici si mijlocii…………………………………..
1.4. Procesul de reforma si dezvoltare a intreprinderilor mici si mijlocii………….
CAP. 2. ROLUL CREDITULUI BANCAR IN FINANTAREA INVESTITIILOR INTREPRINDERILOR MICI SI MIJLOCII ………………………………………………..
2.1. Creditele bancare pentru intreprinderile mici si mijlocii……………………….
2.2. Dobanzile creditelor bancare………………………………………………………
2.3. Piata creditului bancar pentru intreprinderile mici si mijlocii din Romania.
Factorii care franeaza dezvoltarea pietei creditului pentru intreprinderile mici
si mijlocii ……………………………………..…………………………………….
2.4. Microcreditarea in tarile Europei de Est…………………………………………..
2.5. Necesitatea bancilor de microfinantare in Romania………………………………
CAP. 3. MANAGEMENTUL RISCULUI DE CREDITARE A INTREPRINDERILOR
MICI SI MIJLOCII…………………………………………………………………………….
3.1. Definirea conceptului de risc de credit…………………………………………….
3.2. Reglementarea gestiunii riscului de credit bancar in Romania…………………..
3.3. Biroul de credit………………………………………………………………………
3.4. Fondul de garantare a depozitelor in sistemul bancar……………………………
3.5. Provizioanele specifice de risc de credit……………………………………………
CONCLUZII………………………………………………………………………………………..
CAPITOLUL 1. ROLUL ȘI IMPORTANȚA IMM-URILOR
. Definirea înterprinderilor mici și mijlocii
În ultimul deceniu s-a înregistrat o dezvoltare importantă a micilor afaceri care au luat amploare în statele din S-E Asiei. Ca urmare a dezvoltării acestui sector a crescut prosperitatea, creșterea nivelului de trai și o dezvoltare importantă atât a acestor state cât și a celor industrializate.
P. Drucker spunea că “micile afaceri reprezintă catalizatorul principal al creșterii economice.” Aceste mici afaceri contribuie în bună măsură la realizarea unor obiective fundamentale ale oricărei economii naționale.
IMM-urile joacă un rol însemnat în economie din următoarele motive:
Suplețea structurilor care le conferă o capacitate ridicată de adaptare la fluctuațiile mediului economic;
Întreprinderile mici și mijlocii se pot integra relativ ușor într-o rețea industrială regională, ceea ce contribuie pe de o parte la dezvoltarea economică a regiunii respective, iar pe de altă parte la reducerea șomajului și creșterea nivelului de trai, pentru că oferă locuri de muncă;
Dimensiunea lor redusă, care contribuie la evitarea birocrației excesive și la evitarea dezumanizării;
IMM-urile formează la nivelul individual un ansamblu mult mai ușor de controlat/condus.
Nu există o definiție unanim recunoscută a IMM-urilor. Pentru a fi considerată mică/mijlocie o afacere trebuie să îndeplinească anumite condiții. Definirea IMM-urilor, are în vedere următoarele aspecte:
dimensiunea afacerii: cifra de afaceri, capital social, numărul de personal, profitul, (cel mai important/frecvent criteriu utilizat este cel al numărului de personal).
unitatea de conducere: Confederația generală a întreprinderilor mici și mijlocii (Confederation General PME) afirmă că IMM este o întreprindere stăpânită și condusă de 1 persoană. Statisticile arată că 45% au fost create și conduse de una și aceiași persoană.
Definiția IMM-urilor: sunt organisme cu vocație industrială sau comercială cu un centru de profit și cu o singură activitate.
În aprecierea mărimii unei întreprinderi se au în vedere criterii cantitative și calitative:
cantitative: volumul vânzărilor, numărul salariaților, profit
calitative: la atingerea unui anumit nivel al productivității muncii, atingerea unui anumit grad al unității în mediul economic, la atingerea unui anumit nivel de comportament.
În SUA întreprinderile sunt considerate mici și mijlocii dacă numărul proprietarilor (persoanelor) este între 1-20; au o localizare geografică bine determinată, managementul este independent, separat de proprietar, iar cifrele de afaceri se învârt în jurul a câtorva milioane de $ (comerț cu amănuntul: 8 mil $; comerț cu ridicata 22 mil $).
În UE criteriul principal este cel al numărului de salariați clasificat pe 3 categorii:
micro-întreprindere: 1-9 salariați
întreprinderi mici: 10-99 salariați
întreprinderi mijlocii: 100-499 salariați.
România a preluat parțial acest criteriu de clasificare:
micro-întreprindere: 1-9 salariați
întreprinderi mici: 10-49 salariați
întreprinderi mijlocii: 50-249 salariați.
Cadrul legal de funcționare a IMM-urilor este asigurat prin Legea 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privați pentru înființarea și dezvoltarea IMM-urilor. IMM-urile își desfășoară activitatea în sfera: producției de bunuri materiale și servicii.
Aceste întreprinderi pot fi înființate în orice domeniu de activitate, în general servicii, construcții generale, comerț cu amănuntul sau ridicata. În domeniul serviciilor ele oferă servicii specializate cu un pronunțat caracter tehnic (exemplu: saloane de coafură și cosmetică, atelier de reparații a încălțămintelor, spălătorii etc.). Aceste servicii pot fi oferite atât consumatorilor individuali cât și întreprinderilor.
În comerțul cu amănuntul IMM-urile oferă mărfuri spre vânzare direct consumatorilor și ele se pot clasifica în: lanțuri de magazine sau unități independente.
În comerțul cu ridicata sunt de regulă intermediari între producție și comerțul cu amănuntul. De regulă în construcții și industria prelucrătoare există puține IMM-uri datorită costurilor ridicate și datorită ciclurilor de producție relativ lungi.
Organizarea internă a IMM-urilor este influențată în mod fundamental de două aspecte:
În 80% din cazuri conducerea este asigurată de proprietar ceea ce împiedică într-o anumită măsură apariția și manifestarea disocierii de autoritate
Salariații sunt slab sau puțin sindicalizați ceea ce contribuie la formarea unor relații privilegiate între salariați și proprietari. Această relație este influențată de personalitatea conducătorului.
Organizarea și structura IMM-urilor depind de interacțiunea dintre întreprindere și familia proprietarului, apare necesitatea obiectivă de a gestiona cu mare grijă această interacțiune.
Această situație indică mai multe probleme:
menținerea concentrată (eficace) a puterii la nivelul fiecărei generații,
succesiunea și transpunerea (transmiterea) puterii,
gestionarea unei politici de personal care să permită coexistența relațiilor familiale și nefamiliale,
compatibilitatea evoluției întreprinderii cu evoluția familiei.
În general se conturează în viața economică două tipuri de IMM:
Mica întreprindere tradițională care de regulă nu are o strategie pe termen lung, are o piață restrânsă de desfacere, iar procesele de realizare a bunurilor și eventuala linie de dezvoltare sunt transmise prin experiență din generație în generație.
Noul tip de IMM (IMM-urile moderne) pun în aplicare o tehnologie de vârf, caută piețe noi, se orientează spre găsirea unui crenel tehnologic, spre crearea de produse mai bine adaptate destinației lor, produse de calitate superioară însoțite de un service superior mai ales în ceea ce privește fiabilitatea, rezistența și finisajele. IMM-urile moderne de regulă prezintă competență în realizarea unui produs complex, competență dobândită fie prin studii de specialitate ale angajaților fie prin aptitudini deosebite și experiența acestora.
. Rolul și importanța IMM-urilor
Rolul și importanta IMM-urilor decurg din următoarele trăsături ale acestora:
Oferă noi locuri de muncă;
Favorizează inovarea și flexibilitatea;
Se constituie practic în locuri unde personalul se perfecționează și de unde se poate îndrepta apoi spre întreprinderile mari ;
Stimulează concurența;
Ajută la buna funcționare a întreprinderilor mari pentru care prestează diferite servicii sau produc diferite subamsamble;
Fabrică produse și prestează servicii în condiții de eficiență.
. Perspectivele IMM-urilor
Deși în ultimul timp acest sector a înregistrat un recul în economia românească, se va accentua importanța IMM-urilor cel puțin din următoarele considerente:
Există o tendință de modificare a ponderilor între ramurile economiei naționale în favoarea serviciilor (a revenit la modă activitatea de servicii)
S-au creat asociații care reprezintă și apără interesele IMM-urilor (acestea dau semne că funcționează). Exemplu: Agenția Națională a Întreprinderilor Mici și Mijlocii (organizație guvernamentală); Centrul Român pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii (organizație neguvernamentală) etc.
Au apărut și apar publicații de specialitate pentru IMM-uri
Au început să apară specialiști pregătiți în mod deosebit pentru activitatea în IMM-uri
Legea 133/1999 precum și celelalte acte normative și legi sau ordonanțe au oferit o serie de facilități pentru IMM-uri (finanțare de programe pentru pregătire profesională, facilități la acordarea de credite, alte facilități economico-financiare în special impozitul pe profit).
Pot apărea probleme (neajunsuri) în activitatea IMM-urilor cum ar fi:
Managerii (conducătorii) nu au pregătirea necesară
Lipsa resurselor financiare
Deficiențele activității de marketing
Pot apărea dificultăți în recrutarea personalului,
Pachet salarial (nemotivant) față de firmele mari,
Sunt mai instabile (rată mare de apariție (creare) și disparție (faliment)).
Consecințele unui faliment sunt prezente:
în plan material
în plan psihologic: de regulă un patron care a dat faliment nu se apucă prea repede de o altă afacere.
Poate avea și efecte sociale: reducerea locurilor de muncă, dispariția anumitor produse de pe piață.
Cauzele falimentului pot fi multiple, unele au caracter obiectiv altele subiectiv.
Printre cauzele falimentului unui IMM amintim următoarele:
Caracteristicile întreprinzătorului: lipsa abilităților sale atât în plan organizatoric cât și în plan profesional;
Incapacitatea de a gestiona resursele de care dispune precum și incapacitatea de a previziona nivelul acestora;
Mediul extern al firmei care își manifestă prezența prin factorii săi perturbatori.
. Procesul de reformă și dezvoltare a IMM-urilor
În România procesul de reformă s-a desfășurat pe două coordonate:
S-a urmărit privatizarea întreprinderilor de stat
Dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii
Din păcate nu s-a înregistrat nici un succes deosebit pe aceste coordonate, dar s-a obținut o anumită coerență. În acest proces de reformă au apărut probleme legate de ponderea mică a IMM-urilor în industrie (risc mai mare), probleme de restructurare, de lipsa subvențiilor sau insuficiența acestora precum și de slaba dezvoltare sau lipsa unor instrumente de susținere a IMM-urilor.
Instrumente de susținere a IMM-urilor:
Incubatoarele de afaceri. Este un laborator economic care oferă asistență IMM-urilor și care contribuie la stimularea și cultivarea talentului de întreprinzător. Pun la dispoziție asistență și spațiu pentru schimbul de idei, cursuri de pregătire și perfecționare, programe de pregătire pentru manageri și salariați, oferă consultanță gratuită și ușurează contactele cu bănci și parteneri.
Agențiile de consultanță care oferă sprijin IMM-urilor în:
testarea aptitudinilor întreprinzătorului,
elaborarea planului de afaceri,
cursuri de pregătire în domeniul afacerilor, oferă informații necesare pentru începerea afacerilor
CAPITOLUL 2. ROLUL CREDITULUI BANCAR ÎN FINANȚAREA INVESTIȚIILOR IMM
2.1. Creditele bancare pentru IMM
Reprezentarea patrimoniului unei întreprinderi mici și mijlocii se realizează prin bilanțul contabil cu cele două părți ale sale, activul și pasivul. Activul bilanțului reflectă, în expresie bănească, totalitatea bunurilor deținute de societatea comercială cu privire la: imobilizări corporale; imobilizări necorporale; stocuri; creanțe; plasamente; disponibilități bănești; posturi de regularizare și asimilate.
La rândul său, pasivul exprimă sursele de cproces de reformă au apărut probleme legate de ponderea mică a IMM-urilor în industrie (risc mai mare), probleme de restructurare, de lipsa subvențiilor sau insuficiența acestora precum și de slaba dezvoltare sau lipsa unor instrumente de susținere a IMM-urilor.
Instrumente de susținere a IMM-urilor:
Incubatoarele de afaceri. Este un laborator economic care oferă asistență IMM-urilor și care contribuie la stimularea și cultivarea talentului de întreprinzător. Pun la dispoziție asistență și spațiu pentru schimbul de idei, cursuri de pregătire și perfecționare, programe de pregătire pentru manageri și salariați, oferă consultanță gratuită și ușurează contactele cu bănci și parteneri.
Agențiile de consultanță care oferă sprijin IMM-urilor în:
testarea aptitudinilor întreprinzătorului,
elaborarea planului de afaceri,
cursuri de pregătire în domeniul afacerilor, oferă informații necesare pentru începerea afacerilor
CAPITOLUL 2. ROLUL CREDITULUI BANCAR ÎN FINANȚAREA INVESTIȚIILOR IMM
2.1. Creditele bancare pentru IMM
Reprezentarea patrimoniului unei întreprinderi mici și mijlocii se realizează prin bilanțul contabil cu cele două părți ale sale, activul și pasivul. Activul bilanțului reflectă, în expresie bănească, totalitatea bunurilor deținute de societatea comercială cu privire la: imobilizări corporale; imobilizări necorporale; stocuri; creanțe; plasamente; disponibilități bănești; posturi de regularizare și asimilate.
La rândul său, pasivul exprimă sursele de constituire a bunurilor înscrise în activ, grupate după natura și destinația lor în: capitaluri proprii; provizioane; datorii; posturi de regularizare și asimilate; rezultatul financiar, respectiv profitul sau pierderea.
Pentru a se păstra în permanență egalitatea matematică dintre activul și pasivul bilanțier este necesar ca valorile acestora să fie corectate astfel: din valoarea activului se scad datoriile, iar la valoarea pasivului se adaugă profitul sau se scade pierderea înregistrată în exercițiul financiar pentru care se elaborează bilanțul.
Această scurtă referire la bilanțul firmei este necesară pentru a putea explica de ce în anumite situații aceasta are nevoie de credite bancare pentru a-și finanța proiectele de investiții. Din analiza structurii activului și pasivului bilanțier descrisă anterior rezultă că egalitatea dintre cele două părți din bilanțul întreprinderii , atunci când activul circulant din bilanț nu este finanțat integral prin încasările de la furnizori și de la diverși creditori, se poate realiza prin apelarea la surse de finanțare din exterior respectiv la credite.
Practica demonstrează că nevoile de credite ale unei firme sunt direct proporționale cu durata ciclului de fabricație și cu valoarea adăugată. Această stare de fapt se explică prin aceea că un produs cu ciclu de fabricație scurt imobilizează activele circulante pe durate mai scurte decât produsele cu ciclu de fabricație lung, firma având astfel condiții pentru a-și recupera mai repede cheltuielile de producție, prin vânzarea și încasarea contravalorii acesteia. Din alt punct de vedere, indiferent de durata ciclului de fabricatie, nevoile de finanțare ale firmei cresc atunci când se pune problema modernizării sau extinderii capacităților de producție.
Practica economică a impus apariția unor reglementări legale cu privire la finanțarea investițiilor, astfel că firmele, indiferent de mărimea lor își pot finanța investițiile din surse precum: activele circulante constituite din încasările de la clienți și creditele furnizor, valoarea amortizărilor reflectată în bilanțul contabil, cota parte din profitul realizat și surse împrumutate.
Activele circulante, valoarea amortizărilor și cota parte din profit formează autofinanțarea firmei al cărei potențial depinde de factori cum ar fi evoluția cifrei de afaceri – cu cât cifra de afaceri este mai mare cu atât lichiditățile firmei au șanse mai mari de creștere – sau structura costurilor.
Deși nu există reglementări cu privire la raportul dintre contribuția din surse proprii și cea a surselor împrumutate, în practica relațiilor dintre microîntreprinderi și bănci se utilizează tehnici de analiză a solicitărilor de credit care iau în calcul aportul firmei la finanțarea proiectului de investiții. În aprecierea nivelului optim al autofinanțării analiza vizează trei puncte de vedere: al întreprinzătorului-acționar, al statului și al băncii creditoare.
Literatura de specialitate oferă diverse definiții ale conceptului de credit bancar.
Economiștii francezi referindu-se la creditul bancar specific întreprinderilor mici și mijlocii îl definesc ca fiind „suma de bani pe care o obtine o întreprindere de la o bancã atunci când activul circulant din bilant nu este finantat integral prin încasãrile de la furnizori si de la diversi creditori si când aceastã insuficientã nu este acoperitã de fondul de rulment”.
O definiție mai cuprinzătoare a creditului este dată în documentele Băncii Centrale Europene: ”….relatia bãneascã între o persoanã fizicã sau juridicã numitã creditor, care acordã unei alte persoane numitã debitor, un împrumut în bani sau care vinde mãrfuri/servicii pe datorie, în general cu o dobândã stabilitã în functie de riscul pe care si-l asumã creditorul sau de reputatia debitorului”.
În România, definiția oficială a creditului este redată în Legea nr. 58/1998 republicată – Legea bancară, astfel: ’’Creditul reprezintã orice angajament de platã a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plãtite, precum si la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de aceastã sumã, sau orice prelungire a scadentei unei datorii si orice angajament de achizitionare a unui titlu care incorporeazã o creantã sau a altui drept la plata unei sume de bani.’’
Creditele utilizate de întreprinderile mici și mijlocii se pot clasifica după mai multe criterii, dintre care esențiale sunt următoarele:
1. din punct de vedere al obiectului, creditele sunt:
– de producție;
– de consum.
2. din punct de vedere al termenului de rambursare, creditele sunt:
– pe termen scurt, cu durata de sub 1 an;
– pe termen mediu, cu durata cuprinsă între 1 și 5 ani;
– pe termen lung, cu durata de peste 5 ani.
3. din punct de vedere al garanțiilor, creditele sunt :
– credite personale, garantate fără a se utiliza garanții imobiliare ci doar documente prin care debitorul dovedește mărimea și ritmicitatea încasărilor (balanțe, bilanțuri, planuri de afaceri);
– credite reale, garantate cu active fixe.
4. din punct de vedere al domeniului de activitate al firmei care solicită credit, băncile concep produse de creditare bancară relativ personalizate pentru IMM din diverse domenii:
– construcții;
– activități meșteșugărești;
– producție alimentară;
– profesii liberale (avocați, medici, artiști, experți și consultanți în diverse domenii);
– comerț en gross și en detail;
– prestări servicii;
– prelucrarea lemnului;
– producția agricolă vegetală și zootehnia, etc.
Creditul a apărut inițial în Orientul Mijlociu, unde constituia monopolul marilor proprietari funciari și al preoților și devine unul din mecanismele fundamentale ale vieții economice începând din anii 1850-1860, odată cu declanșarea revoluției industriale în Europa de Vest, făcând posibilă anticiparea cumpărărilor, exercitând astfel un efect multiplicator asupra activității economice.
2.2. Dobânzile creditelor bancare
Științele economice definesc dobânda, în sens larg, „venitul sau remunerarea unui capital, însusitã de proprietarul oricãrui capital antrenat într-o activitate economicã oarecare sub formã de excedent în raport cu capitalul respectiv avansat”.
În sens restrâns, dobânda reprezintă „venitul sau remuneratia capitalului împrumutat, rãsplata primitã sau plãtitã pentru folosirea sumelor cedate pe un timp determinat”.
Dobânda percepută pentru creditul acordat debitorului se justifică prin serviciul pe care capitalul împrumutat îl aduce acestuia, serviciu care se poate realiza numai într-o activitate sau acțiune economică ce se caracterizează prin eficiență, în care se produce mai mult decât se cheltuiește. Dobânda sintetizează aspectele din activitatea economică și are capacitatea de a releva schimbările și tendințele care se manifestă în special în domeniul economic, dar și în alte domenii cum ar fi cel social, politic, etc.
O primă formă de manifestare este dobânda pe piața monetară, care se practică în relațiile de credit din interiorul sistemelor bancare naționale, respectiv între băncile comerciale, pe de o parte, și banca de emisiune, pe de altă parte. În economiile de piață funcționale, în care sistemul de garantare a creditelor este suficient de asiguratoriu, dobânda de pe piața monetară se utilizează și în relațiile de credit dintre băncile comerciale.În acest fel, dobânda bancară de bază este cea percepută de stat pentru bonurile de trezorerie și pentru certificatele de depozit.
Dobânda pe care băncile comerciale o practică în relațiile cu clienții persoane juridice sau persoane fizice, taxa de scont comercială sau scontul comercial, precum și taxa oficială a scontului sunt alte forme de manifestare ale dobânzii.
Diversificarea formelor și metodelor de creditare practicate de către bănci a impus o continuă diversificare a modalităților de calcul a dobânzilor active. S-a trecut astfel de la dobânda simplă, care reprezintă venitul obținut de bancă pentru suma împrumutată unui client în condițiile în care acesta nu este capitalizat (adăugat la capital), la dobânda compusă. Spre deosebire de dobânda simplă, dobânda compusă reprezintă remunerația plătită pentru serviciul unui capital în condițiile capitalizării, adică transformarea dobânzii în capital având ca efect calculul de dobândă la dobândă.
Masa dobânzii compuse sau mărimea sa se calculeaza astfel:
D = C(1+i)n – C, în care:
D – masa dobânzii compuse;
i – rata dobânzii anuale;
C – valoarea creditului;
n – numărul de ani pentru care se acordă creditul.
Componenta „i” din formula de mai sus reprezintă mărimea dobânzii plătite pentru capitalul „C” împrumutat pentru o perioadă de 1 an și stă la baza tuturor calculelor de dobândă, precum și a calculelor de actualizare din domeniul investițiilor.
Formula de calcul a ratei dobânzii este:
i = D/C x 100, și se exprimă în %/an.
În practica bancară, rata anuală a dobânzii este diferențiată în funcție de mai mulți factori. Un prim factor este termenul pentru care se acordă creditul (termen scurt, mediu sau lung). În majoritatea cazurilor, mărimea ratei anuale a dobânzii este invers proporțională cu durata creditului.
Explicația constă pe de o parte în faptul că, cheltuielile de procesare și de administrare a creditului de către bănci sunt distribuite pe o perioadă mai lungă de timp, iar pe de altă parte, creditele pe termene lungi se contractează pentru proiecte de investiții de valori mari și cu termene de punere în funcțiune de peste 5 ani.
Activitatea creditată (capital de lucru pentru producție, investiții, transport, comerț, consum etc.) este un alt factor. Rata dobânzii este mai ridicată în cazul creditelor de consum și mai redusă în cazul creditelor pentru investiții productive.
Bonitatea debitorului și istoricul acestuia în raporturile cu comunitatea bancară, se iau în calcul pentru diferențierea ratei anuale a dobânzii. Un client cu o bună reputație câștigată în relațiile precedente cu băncile și cu posibilități certe de garantare a creditului, va avea o vocație de a obține un credit cu o rată mai mică a dobânzii.
Strategiile creditorului, dezvoltate în principal în funcție de situația politică, economică și socială, interesele acționariatului pe termen scurt, mediu și lung, sunt alți factori de diferențiere a dobânzii. Spre exemplu, o bancă supracapitalizată și cu dobânzi pasive mai mici decât cele de pe piață va fi interesată să-și plaseze resursele la rate mai mici ale dobânzii. Perioadele de instabilitate politică și socială sunt caracterizate prin rate ridicate ale dobânzilor la credite. Dacă acționariatul unei bănci – în general statul – este interesat în stimularea unui anumit sector al economiei, ratele dobânzilor practicate la creditele pentru sectorul respectiv vor fi reduse. Rata inflației, de asemenea, se ia în calcul la diferențierea ratei anuale a dobânzii.
Rata dobânzii la credite este în relație direct proporțională cu rata inflației. Astfel că, la o rată ridicată a acesteia din urmă, creditele vor fi mai „scumpe” datorită costului mai mare al resurselor atrase de creditor de pe piața disponibilităților bănești ale populației și ale agenților economici. Disponibilitățile bănești vor fi atrase de către bănci numai dacă dobânzile pasive plătite clienților potențiali pentru depozite vor fi sensibil superioare ratei inflației. În caz contrar disponibilitățile vor fi preschimbate în alte valute cu grad de stabilitate superior sau vor fi investite în bunuri și servicii de consum.
Mărimea ofertei de credite de pe piața financiar-bancară poate fi considerată un factor de diferențiere a dobânzii. O piață bancară cu o supraofertă de credite comparativ cu cererea, respectiv cu puterea de absorbție a economiei reale, se va caracteriza printr-o rată redusă a dobânzii la credite.
Raportul dintre cererea și oferta de credite pe diverse piețe naționale sau zonale conferă creditelor un nivel ridicat de volatilitate caracterizat prin migrarea capitalurilor de pe o piață spre alta în funcție de nivelul ratei dobânzilor. În condițiile oferite actualmente de infrastructura modernă de comunicații internaționale și de facilitățile oferite pe această bază de către bănci, în paralel cu migrarea capitalurilor de pe o piață pe alta se constată și o migrare a solicitanților de credit de pe piața pe care operează ca agenți economici spre piețe care oferă credite la rate mai mici ale dobânzii.
Pe baza sumei de bani ce reprezintă capitalul împrumutat și a ratei dobânzii descrise mai sus, între banca creditoare și clientul debitor se naște un raport contractual în care una dintre cele mai importante componente este planul sau graficul de rambursare a creditului. Acest document reflectă pe bază de calcule matematice sumele compuse din cote de capital și din dobânzile aferente pe care clientul împrumutat se obligă să le ramburseze la anumite scadențe. În practica bancară planurile de rambursare se calculează în funcție de unele elemente.
Perioada stabilită prin contract pentru rambursarea integrală a creditului, respectiv a capitalului împrumutat numit și principal, precum și a dobânzii aferente, este un astfel de element. Mărimea principalului împrumutat și rata dobânzii, care poate să fie fixă pe toată perioada de rambursare, sau variabilă, în funcție de evoluția anumitor indicatori macroeconomici cum ar fi rata inflației, dobânda de refinanțare a băncii centrale, etc. sunt alte elemente în baza cărora se calculează planurile de rambursare.
La elaborarea graficului de rambursare se mai are în vedere dacă prin contract a fost convenită „perioada de grație”, respectiv o anumită perioadă de timp între momentul primirii creditului de către client și momentul în care începe rambursarea. Fără excepție, băncile românești care practică acest sistem calculează pentru perioada de grație numai cuantumul dobânzilor care se plătesc de către client pentru perioada de grație contractată. Perioadele de grație se acordă în general în cazul creditelor pentru investiții în activități sezoniere. După expirarea perioadei de grație, debitorul are obligația de a plăti băncii creditoare rate periodice compuse din principal și dobândã.
Mărimea fixă sau variabilă a ratelor din dobândă este un alt element care se are în vedere la elaborarea graficului de rambursare. Această clauză contractuală este determinată de gradul de stabilitate a monedei în care se acordă creditul. În situația în care creditul se raportează la o monedă previzibil stabilă pe orizontul de timp al rambursării, atât creditorul cât și debitorul sunt interesați din rațiuni de simplificare a operațiilor de administrare a creditului ca ratele din principal și dobânda să fie egale pe toată perioada de rambursare.
Dacă însă moneda în care se acordă creditul este una instabilă și afectată semnificativ de procesul inflaționist din economia de referință, atunci mărimea ratelor prin care se rambursează creditul este variabilă. În acest caz, ratele din capital rămân egale pe perioada de rambursare, în schimb ratele din dobândă vor avea pe aceeași perioadă valori descrescătoare.
Fluxul de lichidități generat de plata ratelor și dobânzilor la creditul ce urmează a fi acordat, precum și mărimea fixă sau variabilă a ratelor din principal se au în vedere, de asemenea la stabilirea graficului de rambursare. Alegerea uneia dintre cele două variante cu privire la ratele din principal se face în funcție de posibilitățile debitorului de a fructifica creditul într-o investiție și de distribuția în timp a încasărilor generate de investiția respectivă din care să poată fi rambursate ratele către creditor.
2.3. Piața creditului bancar pentru IMM din România. Factori care frânează dezvoltarea pieței creditului pentru IMM
Având în vedere dinamica și rolul sectorului IMM în ansamblul economiei naționale, analiza pieței creditelor acordate acestei categorii de întreprinderi necesită luarea în considerare atât a evoluției numerice și structurale în perioada de după 1990, cât și participarea acestui sector la formarea indicatorilor macroeconomici.
În ceea ce privește acest ultim aspect, este de remarcat faptul că, în anul 2004, în timp ce creditele de care a beneficiat sectorul IMM au reprezentat doar 36,51% din totalul celor acordate persoanelor juridice, acesta a contribuit într-o proporție substanțial mai mare (55%) la formarea PIB. Acest fapt este dublat și de o scădere a ponderii împrumuturilor de care a beneficiat sectorul IMM în totalul creditelor contractate de întreprinderile active din economie, de la 43,52% (2003) la 36,50% (2004).
Referitor la indicele de creștere a volumului creditelor supuse analizei, deși acesta a înregistrat o valoare superioară în perioada 2003-2004 față de 2002-2003 (27,89% respectiv 11,82%), creșterea menționată nu este de natură să satisfacă cererea existentă pe piață. Astfel, potrivit unui studiu realizat de consultanți PHARE, în anul 2003, din totalul IMM eligibile pentru programele de creditare ale băncilor (20% din totalul IMM), doar jumătate a avut acces la această formă de finanțare. Acest procent este inferior ponderii întreprinderilor active din economie care s-au finanțat prin împrumuturi bancare (19,5% în cursul anului 2003), mult inferior în comparație cu situația înregistrată în țările invitate să adere la Uniunea Europeană.
În ceea ce privește distribuția creditelor pe clase de mărime a IMM, se observă o reorientare a băncilor dinspre întreprinderile mijlocii, care dețineau în anul 2003 ponderea cea mai mare în totalul creditelor acordate IMM (39,2%), către microîntreprinderi, care devin în anul 2004 principalele beneficiare ale programelor de creditare ale băncilor în acest domeniu (cu o pondere de 38,8%). Această evoluție este rezultatul creșterii volumului creditelor contractate de microîntreprinderi (34,3%) în defavoarea întreprinderilor mici și mijlocii (-15%).
Referitor la ratele dobânzilor practicate de către bănci la creditele acordate sectorului IMM, din datele puse la dispoziție de două bănci comerciale, reiese faptul că acestea se situează pe trendul general descendent al ratei dobânzii înregistrat în sistem.
Raportat însă la ratele dobânzilor practicate la celelalte tipuri de credite, ratele medii ale dobânzilor la creditele pentru IMM au fost în semestrul al II-lea al anului 2003 printre cele mai ridicate (de exemplu, în cazul uneia dintre băncile chestionate diferența între rata dobânzii la creditele în lei pentru IMM și cea la creditele în lei pentru investiții era de 3,41%, iar în cazul altei bănci comerciale, diferența dintre rata dobânzii la creditele în lei pentru IMM și cea la creditele ipotecare în lei era de 6,37%). Situația nu s-a îmbunătățit din acest punct de vedere nici în anul 2004 sau în primul semestru al anului 2005, când diferențele dintre cele două mărimi ale ratelor de dobândă au oscilat în jurul valorii de 5%.
În ceea ce privește destinația creditelor acordate întreprinderilor mici și mijlocii, este de remarcat faptul că datele furnizate de două dintre băncile analizate relevă o pondere mai mare a creditelor destinate finanțării capitalului de lucru în raport cu cele pentru investiții (58,6% față de 40,3% în cazul datelor furnizate de una dintre băncile chestionate).
În plus, se remarcă faptul că nu toate băncile includ în portofoliul lor de creditare sectorul IMM. În lipsa unor linii de finanțare externe care să permită marje de dobândă ridicate, respectiv prime de risc foarte mari, băncile sunt reticente în creditarea sectorului IMM din motive care țin de unele dintre caracteristicile acestuia (inexistența unui istoric al relațiilor cu băncile, lipsa de credibilitate a situațiilor contabile întocmite de către aceste întreprinderi, lipsa unor surse de informații pertinente cu privire la activitatea lor etc.), care pot induce activității de creditare un risc necontrolabil mare.
Analiza datelor furnizate de băncile care oferă produse de creditare specifice IMM precum și rezultatele studiilor de piață referitoare la problematica IMM, relevă mai mulți factori care frânează dezvoltarea pieței creditelor pentru microîntreprinderile și IMM din România.
Potențialul economic al sectorului IMM, în ciuda contribuției sale importante la formarea PIB, nu este încă perceput de către sectorul bancar ca un potențial economic real în care se justifică să se investească și din care poate rezulta profit. Alternativele aflate la dispoziția băncilor pentru a investi fondurile disponibile și de care acestea, dată fiind competitivitatea scăzută din sistem, pot beneficia în condițiile unor costuri mici, oferă o atractivitate mult mai ridicată față de creditarea sectorului IMM. Activității de creditare a sectorului IMM, în plus, îi sunt asociate și riscuri pe care băncile nu sunt încă pregătite să le identifice și să le gestioneze.
Alternativa de plasament a fondurilor băncilor din cadrul retail banking oferă, în raport cu creditarea IMM, avantajul unor riscuri și costuri mai scăzute. În ceea ce privește acest ultim aspect, este de menționat faptul că inadecvarea mecanismelor utilizate de către bănci în analiza și monitorizarea creditelor acordate sectorului IMM determină, pe de o parte, costuri operaționale foarte mari, iar pe de altă parte, cheltuieli ridicate cu provizioanele. Astfel, încadrarea unui credit acordat unei IMM nou înființate depinde atât de factori cantitativi, cât și calitativi. Dacă băncile nu dispun de sisteme informaționale și de asistare a deciziei adecvate, ele vor încadra clientul, nu doar în virtutea unei abordări prudențiale, dar și ca urmare a imposibilității de a determina o categorie de risc cât mai reală, în categoria E, generând astfel un cost maxim determinat de constituirea provizioanelor.
La extrema cealaltă se află situația în care, în mod nejustificat, clientul încadrat în categoria A nu generează inițial nici un cost de reglementare, dar, ulterior, prin incapacitatea sa financiară afectează profitabilitatea băncii.
Rezultă, așadar, că dezvoltarea de către bănci a creditării IMM necesită din partea lor, în primul rând, suportarea unor costuri operaționale inițiale generate de implementarea unor sisteme informaționale și de asistare a deciziei performante și adaptate specificului sectorului IMM. Suportarea acestor costuri este însoțită de lărgirea portofoliului de clienți pentru ca pragul de rentabilitate să fie depășit și să se poată genera profituri suplimentare, pe măsura riscurilor asumate. Există o insuficientă cunoaștere de către IMM a ofertelor de finanțare ale băncilor ca urmare a nivelului redus de transparență a acestora, impunându-se în acest sens îmbunătățirea fluxului de informații între participanții la piață (crearea unor centre de informare pentru IMM, creșterea gradului de promovare de către bănci a produselor oferite, crearea unei baze de date virtuale cuprinzând totalitatea programelor de finanțare disponibile etc.).
Băncile se confruntă cu o lipsă a informațiilor privitoare la comportamentul în afaceri al clienților lor, situație generată în principal de inexistența unui istoric al relațiilor pe care aceștia l-au avut cu diverși creditori. Pentru înlăturarea acestui impediment sunt avute în vedere, pe de o parte, modernizarea Centralei Riscurilor Bancare din cadrul Băncii Naționale a României (extinderea cerințelor de raportare și în cazul instituțiilor financiare, includerea de informații referitoare la grupurile de debitori între care există legături economice, furnizarea de informații consolidate referitoare atât la istoricul creditelor, cât și la incidențele de plăți ale debitorilor, furnizarea de informații referitoare la fraudele legate de cardurile de credit), iar, pe de altă parte dezvoltarea activității nou înființatului Birou de credit în sensul includerii în baza de date a acestuia a tuturor informațiilor referitoare la istoricul relațiilor IMM cu băncile.
Avantajele apariției Biroului de credit privat sunt multiple, beneficiarii acestei instituții regăsindu-se atât în rândul instituțiilor de credit (reducerea costurilor de operare, scăderea pierderilor cauzate de creditele nerambursate, posibilitatea unei mai bune gestiuni a riscului de credit), cât și al IMM (reducerea formalităților solicitate de creditori, diminuarea costului împrumutului, reducerea timpului de răspuns la cererile de creditare, diminuarea valorii garanțiilor solicitate). În plus, baza de date gestionată de un astfel de birou de credit este mult mai cuprinzătoare față de cea administrată de Centrala Riscurilor Bancare, participanții la această entitate nefiind limitați la instituțiile de credit. Astfel, în baza principiului reciprocității (impus de practica internațională), potrivit căruia doar cei care furnizează informații biroului pot beneficia de serviciile oferite, este de așteptat ca la acest sistem să participe și companii de leasing, societăți de investiții financiare, societăți de asigurări, furnizori de utilități, comercianți, companii de telefonie fixă și mobilă etc.
Totodată, baza de date va cuprinde informații referitoare inclusiv la creditele a căror valoare se situează sub limita minimă existentă în cazul raportărilor care se fac către Centrala Riscurilor Bancare (200 milioane lei). Băncile nu dispun de o rețea teritorială suficient dezvoltată, îngreunând accesul IMM la această modalitate de finanțare. În plus, programele de creditare destinate IMM nu se derulează prin toate sucursalele unei bănci. De exemplu, una dintre băncile comerciale (Banca Transilvania) care a beneficiat în perioada 2002-2003 de o linie de finanțare BERD, destinată creditării IMM, în valoare de 10 milioane euro, dispunea de o rețea de sucursale cu un grad relativ redus de acoperire teritorială (15 județe și Municipiul București), iar respectivul produs a fost pus la dispoziția IMM doar în 9 județe și Municipiul București. Aceste limitări ale infrastructurii bancare generează, în anumite zone geografice, și o lipsă de competiție între ofertanți, cu implicații directe asupra costurilor de creditare pe care le suportă IMM.
IMM întâmpină dificultăți în prezentarea de garanții la nivelurile solicitate de bănci (de obicei situate între 150% și 200% față de nivelul creditului solicitat), factor ce determină orientarea acestora către alte surse de finanțare (de exemplu, creditul comercial). Acest aspect este generat și de faptul că, în condițiile în care cea mai mare parte a IMM activează în domenii precum comerțul și alte servicii (peste 80%), acestea dispun de un număr relativ redus de active fixe, neputând oferi garanțiile solicitate.
Înființarea fondurilor de garantare a creditelor la care pot apela IMM reprezintă un prim pas în rezolvarea acestei situații. Cele mai importante fonduri de acest gen sunt:
Fondul Național pentru Garantarea Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii (FNGCIMM),
Fondul de Garantare a Creditului Rural
Fondul Român de Garantare a Creditelor pentru Întreprinzătorii Privați.
Se impun însă măsuri ulterioare pentru ca sistemul de garantare constituit să devină pe deplin funcțional se impun măsuri ulterioare; astfel, în ceea ce privește FNGCIMM, este necesar ca măsurile să vizeze creșterea gradului de atractivitate pentru bănci, a garanțiilor oferite, respectiv extinderea garanțiilor și asupra dobânzilor, existența unei garanții explicite din partea statului, care ar avea ca efect diminuarea expunerii băncii din respectivele credite și modificarea modului actual de suportare de către fond a eventualelor pierderi.
Referitor la acest ultim aspect, este de menționat faptul că varianta existentă în prezent este nefavorabilă băncilor, presupunând un proces anevoios și de lungă durată de valorificare a garanțiilor fondului, care are loc după întreprinderea de către bănci a tuturor celorlalte demersuri pentru recuperarea creditelor (valorificarea altor garanții).
Totodată, din punctul de vedere al IMM, apelarea la astfel de garanții implică creșterea costurilor de finanțare, în condițiile în care comisioanele percepute de FNGCIMM variază între 2,5% și 3,5%, în funcție de termenul de rambursare a creditului.
În prezent, se constată inexistența în portofoliul băncilor din România a creditelor acordate IMM nou înființate sau care nu au început activitatea propriu-zisă, dar au în vedere demararea unei investiții, deși criteriile de eligibilitate prevăzute de unele dintre programele de finanțare din fonduri externe nu exclud această categorie de beneficiari (de exemplu, programele de finanțare din surse BERD). Cauzele care au condus la această situație sunt multiple. Dintre acestea se remarcă însă nivelul redus al proprietăților deținute care pot fi aduse drept garanție în cazul contractării creditelor (în condițiile în care, cel puțin în acest sector de creditare, se constată o preferință a băncilor pentru garanțiile tangibile). Lipsa de cunoștințe a respectivilor întreprinzători în ceea ce privește întocmirea unui plan de afaceri și a celorlalte documente solicitate de bancă și dificultățile pe care le întâmpină băncile în evaluarea dosarelor de creditare în condițiile în care nu dispun de un istoric de funcționare a respectivelor societăți comerciale, sunt alte asemenea cauze.
Din punctul de vedere al băncilor, creditarea IMM nou înființate presupune un cost ridicat de oportunitate. Astfel, această categorie de întreprinderi, datorită capacității limitate de a genera fluxuri financiare pe termen scurt și mediu, se află în imposibilitatea de a contracta împrumuturi de valori superioare pragului de rentabilitate a fondurilor alocate de bănci pentru creditarea IMM (20.000 euro/credit, la sfârșitul anului 2002 – conform studiului realizat de consultanții PHARE valoare medie care s-amenținut și în cursul anului 2003). Această situație influențează în mod direct ratele dobânzilor la care sar putea efectua creditarea, nepermițând băncilor furnizarea unor produse accesibile IMM nou înființate.
O soluție pentru această problemă ar putea-o constitui subvenționarea dobânzilor fie de către Guvern, fie prin folosirea de fonduri externe (BERD, PHARE, KfW etc.). În ceea ce privește subvențiile guvernamentale, deși, în general, este preferabilă evitarea acestei forme de susținere din partea statului, pentru a nu distorsiona competiția pe piața creditului, acestea ar putea fi folosite totuși pentru categorii de beneficiari foarte strict delimitate, precum IMM nou înființate. Un exemplu în acest sens îl constituie programul "Start" derulat în Cehia prin Czech – Moravian Guarantee and Development Bank, prin care, ca urmare a subvențiilor guvernamentale, sunt acordate credite IMM nou înființate fără a fi percepute dobânzi. Astfel de programe nu rezolvă și problema finanțării ulterioare a întreprinderilor nou înființate, pentru că apariția unor noi factori de restricționare a accesului acestora la creditele bancare pot anula efectele pozitive ale susținerii acordate în primele etape ale dezvoltării IMM.
O altă problemă, localizată la nivelul cererii, este reprezentată de faptul că cea mai mare pondere în cadrul IMM o au microîntreprinderile (92,5% în anul 2003) al căror volum redus de activitate determină ca cererea de finanțare, atât pentru susținerea activității curente (credite de trezorerie), cât și pentru investiții, să fie orientată în principal către creditele de valoare redusă, sub pragul de rentabilitate al băncilor. De altfel, conform studiului realizat de consultanții PHARE, la sfârșitul anului 2002 un volum reprezentând 36,8% din creditele acordate IMM aveau o valoare mai mică de 5000 euro, în timp ce 23,6% dintre acestea se situau între 5.000 și 10.000 euro.În cursul anului 2003 a scăzut la 29,8% ponderea creditelor cu valori de sub 5 000 euro și a crescut la 31,2% ponderea creditelor cu valori cuprinse între 5.000 și 10.000 euro.
Chiar și în condițiile modificării în sens favorabil a acestor ponderi, necesarul de credite al IMM nu poate fi satisfăcut decât parțial de către bănci datorită faptului că acestea trebuie să-și creeze un portofoliu care să le asigure rentabilitate pe ansamblul activității de creditare în acest domeniu.
Deși, la nivelul anului 2003 și 2004, în cadrul creditelor acordate IMM cea mai mare parte o reprezentau cele aferente microîntreprinderilor, totuși, ponderea acestor credite este relativ scăzută în raport cu ponderea acestei categorii de societăți comerciale în totalul IMM (aproximativ 90%). Alături de cauzele generale care restricționează piața creditului pentru IMM (nivelul ridicat al ratelor dobânzilor și al garanțiilor solicitate, lipsa de pregătire a solicitanților etc.), în cazul microfinanțării există și factori specifici de frânare, precum asimetria informațiilor. Acest aspect se referă la incapacitatea microîntreprinderilor de a fi percepute de către ofertanții de credite ca potențiali clienți solvabili, ca urmare atât a dimensiunilor lor reduse, cât și a folosirii de către bănci a unor tehnici tradiționale de evaluare a dosarelor de creditare. Această situație ar putea fi remediată prin folosirea unor procedee de analiză specifice microfinanțării, precum evaluarea bazată pe previziunea fluxurilor de lichidități (cashflow).
Din punctul de vedere al băncii, o activitate profitabilă în acest domeniu presupune crearea unui portofoliu de mari dimensiuni și stabilirea unui nivel critic al acestuia, ceea ce generează costuri operaționale ridicate. Acestea pot fi însă diminuate prin folosirea de către bănci a unor pachete de aplicații software foarte performante (management information system).
Totodată, dezvoltarea băncilor de microfinanțare (după exemplul Băncii de Microfinanțare MIRO S.A.) ar putea să realizeze conectarea ofertei la cerere în cazul finanțării microîntreprinderilor. De altfel, acest proces reprezintă una dintre metodele utilizate de Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare pentru susținerea accesului la finanțare a IMM. În plus, aceste instituții ar putea impulsiona concurența pe piața microfinanțării.
Se remarcă o slabă reprezentare în oferta băncilor a creditelor pe termen lung acordate IMM, având ca posibile cauze instabilitatea macroeconomică (rata inflației), gradul ridicat de incertitudine cu privire la durata de viață a IMM și lipsa unor surse de finanțare pe termen lung. În legătură cu acest aspect, o soluție ar putea-o constitui înființarea unor organisme specializate care să achiziționeze portofoliul de credite acordat IMM de către bănci (tranzacții de titlurizare), ceea ce le-ar oferi acestora avantajul evitării problemelor legate de lichiditate. În plus, pentru a putea apela la acest sistem, băncile ar fi stimulate să gestioneze foarte atent portofoliul de credite acordate IMM, pentru a asigura o calitate corespunzătoare a acestora.
Având în vedere că o parte importantă a fondurilor externe destinate finanțării IMM se derulează prin Agenții de Dezvoltare Regională (îndeosebi grant-uri), renunțarea la acest sistem, concomitent cu creșterea gradului de implicare a băncilor comerciale, îndeosebi a celor de microfinanțare, în derularea unor astfel de fonduri, ar avea rezultate benefice pentru dezvoltarea pieței creditului. În acest sens, o formă de implementare a programelor ar putea-o constitui acordarea de grant-uri însoțite de credite din sursele proprii ale băncilor, ceea ce ar determina și o alocare corespunzătoare a fondurilor externe. În prezent se află în derulare două programe de creditare cu componentă de grant, dintre care numai unul printr-o bancă comercială (din fondurile Programului PHARE 2000 încă neconsumate integral).
2.4. Microcreditarea în țările Europei de Est
Una din problemele economice acute cu care s-au confruntat țările Europei de Est în perioada de tranziție la economia de piață a fost lipsa unui sistem de microfinanțare, de analiză și acordare de credite microîntreprinderilor și întreprinderilor mici și mijlocii.
Situatia României, nu numai că nu a facut excepție, dar a fost mult mai dificilă pentru că băncile comerciale existente în România la începutul anilor ’90 erau specializate exclusiv pe finanțarea unităților economice de mari dimensiuni specifice economiei centralizate.
Sub presiunea factorilor de piață, sistemul bancar a început procesul de adaptare la cerințele de microfinanțare. Astfel băncile existente la sfârșitul anului 1989 – Banca de Investiții devenită Banca Română de Dezvoltare, Banca Agricolă, Banca Română de Comerț Exterior și Casa de Economii și Consemnațiuni – au început sa includă în portofoliul lor și credite pentru IMM. Completarea legislației comerciale în general și a celei bancare în special a creat premisele apariției pe piață a tot mai multor bănci dintre care majoritatea au avut în opțiunile lor și întreprinderile mici și mijlocii care se dovedeau a constitui o componentă din ce în ce mai dinamică a economiei românești în tranziție.
Caracteristic tuturor țărilor europene aflate în tranziție la economia de piață a fost lipsa de capital și de specialisti în microfinanțare. În această situație, organismele financiare internaționale pe de o parte și marile grupuri bancare pe de altă parte au început o ofensivă care continuă și în prezent, de a dezvolta în fostele țări socialiste sisteme de microfinanțare. Sistemul legislativ instabil și incomplet din țara noastră, birocrația din toate structurile de stat au întârziat implementarea în România a unor sisteme performante și concurențiale în domeniul microfinanțării. Acest aspect, coroborat cu insuficiența resurselor de plasament ale băncilor au direcționat creditele înspre marile întreprinderi, lipsind în acest fel microîntreprinderile și IMM de surse de finanțare a investițiilor. Spre deosebire de România, în alte țări foste socialiste din Europa de Est microfinanțarea a început sa se dezvolte imediat dupa 1990; comparațiile care se pot face astăzi relevă faptul că România este cea mai puțin bancarizată țară din Europa de Est în special în domeniul microfinanțării întreprinderilor mici și mijlocii.
În cele ce urmează, sunt prezentate câteva remarci în legatură cu situația actuală a sistemului bancar din România, ca furnizor de credite pentru sectorul de microîntreprinderi și întreprinderi mici și mijlocii.
Datorită lichidării sau privatizării celor mai puternice bănci aflate în proprietatea statului – Banca Română de Dezvoltare, Banca Agricolă, Banca Română de Comerț Exterior – precum și urmare a creșterii continue a numărului de bănci cu capital privat, investitorii privați, în majoritate străini au preluat din ce în ce mai mult locul statului ca forță dominantă pe piața de capital din România. Stabilitatea sectorului bancar este susținuta de reglementări mult mai clare și de o supraveghere mai strictă din partea Băncii Naționale. Calitatea portofoliului de credite, ratele capitalului și câștigurile sectorului bancar au crescut și s-a redus riscul ca problemele sectorului bancar să fie cauza principală
a instabilității monetare.
Din studierea rapoartelor guvernamentale, ale Băncii Nationale a României și ale organismelor financiare internaționale – în special Fondul Monetar Internațional și Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare – rezultă că raportul dintre volumul creditelor acordate întreprinderilor de către băncile comerciale românești și Produsul Intern Brut este inferior celui din alte țări aflate în tranziție.
Din analiza acestor date coroborate și cu alte date referitoare la nivelul general de dezvoltare cum sunt rata inflației, șomajul, nivelul de trai etc., rezultă că, pe de o parte, nivelul parametrilor cantitativi și calitativi ai activităților de creditare din economie este corelat cu nivelul indicatorilor macroeconomici de dezvoltare a unei țări. Acolo unde volumul creditelor acordate firmelor este mare, nivelul indicatorilor de performanță ai economiei naționale este ridicat. Este cazul unor țări ca Cehia, Slovenia, Estonia. Pe de altă parte, volumul creditelor orientate spre întreprinderi este condiționat de existența unui sistem bancar bine articulat, cu reguli clare de prudențialitate și de supraveghere.
În perioada analizată s-a înregistrat și o slabă calitate a portofoliului de credite acordate întreprinderilor, explicabilă în mare parte și prin nivelul scăzut al indicatorilor cantitativi și de productivitate a muncii realizați de întreprinderile românești. Având în vedere că problemele apărute în executarea contractelor și în încasarea ratelor, reflectate în volumul ridicat al creditelor scadente și neîncasate, înregistrate atât de băncile aflate în proprietatea statului cât și de cele private, nu sunt mai grave decât în alte țări est-europene, concluzia este că băncile românești sunt pe de o parte insuficient capitalizate și pe de altă parte reticente în acordarea creditelor.
2.5. Necesitatea băncilor de microfinanțare în România
La sfârșitul anului 2004 sectorul românesc al IMM era format din peste 650.000 de întreprinderi înregistrate. Estimările Camerelor Județene de Comerț și Industrie situează numărul întreprinderilor active care au întocmit și au depus bilanțuri la Ministerul Finanțelor Publice prin direcțiile județene ale acestui organism între 350.000 și 400.000.
Marea majoritate (93%) sunt micro-întreprinderi, respectiv societăți comerciale cu mai putin de 10 angajați, cele mai multe dintre acestea (80%) fiind angajate în activități de comerț și în sectorul presțărilor de servicii. Acestea sunt relativ uniform distribuite pe întreg teritoriul României, singura zonă disproporționată fiind cea a Bucureștiului care concentrează 20% din numărul total de IMM.
Analiza datelor referitoare la creditele acordate de sistemul bancar românesc și a informațiilor din sectorul IMM relevă o discrepanță evidentă: băncile acordă cu predilectie credite întreprinderilor mari care dețin suficiente active fixe pentru a putea garanta creditele respective. Prin contrast, microîntreprinderile și întreprinderile mici și mijlocii au acces limitat la sursele de finanțare oferite de băncile comerciale specializate în creditarea tip „corporate” pentru întreprinderi sau grupuri industriale puternice cu capital privat sau de stat.
Având în vedere această neconcordanță între ponderea IMM în totalul întreprinderilor și volumul de credite acordate acestora de sistemul bancar, Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare a comandat un studiu de piață ale cărui rezultate relevă diferite aspecte cu referire la creditarea IMM în România.
Rata medie de autofinanțare a proiectelor de investiții derulate de IMM este de 79,5%. Marea majoritate a IMM incluse în sondaj își finanțează investițiile în mijloace fixe și capitalul circulant din împrumuturi de la persoane private sau cămătari și din surse proprii ale firmei sau ale microintreprinzatorului. 89,9% dintre întreprinderile chestionate au conturi bancare dar numai una din trei a primit un credit bancar pe perioada ultimilor trei ani.
La data sondajului numai 13,4% dintre întreprinderile care au făcut obiectul sondajului respectiv aveau credite bancare în derulare.
Mai puțin de jumătate dintre întreprinderile care au format eșantionul și-au manifestat insatisfacția față de condițiile de analiză și de acordare a creditelor bancare:
• 40,3% dintre intervievați și-au exprimat nemulțumirea în legătură cu birocrația excesivă;
• 35,7% au menționat faptul că băncile pretind garanții excesive din punctul de vedere al întreprinzătorilor;
• 12,3% au reclamat durata prea mare de așteptare pentru a primi creditul;
• 3,2% dintre intervievați și-au manifestat nemulțumirea față de nivelul ratelor și al dobânzilor excesive.
Pentru a atenua constrângerile de finanțare cu care se confruntă IMM din România, comunitatea internațională a derulat în ultimii ani numeroase programe focalizate pe acest tip de întreprinderi. Printre organismele internaționale antrenate în acest program se află BERD, USAID, EEC/PHARE și KfW94.
Majoritatea programelor sunt proiectate sub forma liniilor de credit furnizate băncilor partenere selectate sau altor instituții, însoțite de componenta de asistență tehnică.
Volumul total al liniilor de credit pentru IMM, în conformitate cu statisticile întocmite de Camera de Comerț a României, se ridică la 241 milioane EUR. Totuși, datele referitoare la performanțele acestor programe, prezentate la Conferința anuală organizată de Uniunea Europeană și
Experiența acumulată în alte țări în tranziție arată că înființarea unei bănci orientate spre un grup țintă constituit din microîntreprinderi și întreprinderi mici și mijlocii, poate ajuta la atenuarea constrângerilor în finanțarea nevoilor de resurse ale acestora.
Băncile de microfinanțare se disting prin caracteristici care le diferențiază semnificativ de băncile comerciale universale. Grupul țintă al serviciilor financiare, și în mod special al creditelor, este segmentul format din microîntreprinderi, întreprinderile mici și mijlocii și asociațiile familiale. Analiza solicițărilor de credit se efectuează prin consolidarea pozițiilor din activul bilanțier al firmei cu activele proprii ale întreprinzătorului privit ca persoană fizică; acest concept este specific exclusiv băncilor de
microfinanțare, singurele care conceptualizează legătura indisolubilă între microîntreprinzător ca persoană fizică și firma pe care o conduce acesta în calitate de acționar-manager.
Băncile de microfinanțare operează în conformitate cu principiile întreprinderilor private. În consecință, vor fi interesate să atragă cât mai mulți clienți, să plaseze cât mai mult capital cu o viteză de rotație cât mai ridicată, în condiții de maximă prudențialitate. Pentru aceasta vor practica o politică deosebit de pragmatică de selecție a clienților și de monitorizare a creditelor acordate cu efecte benefice asupra calității propriilor active cât și asupra activității firmelor împrumutate.
Din experiența practică a unora dintre băncile de microfinanțare care operează în țări învecinate României rezultă calitatea foarte bună a portofoliului de microcredite. Analiza comparativă a datelor și informațiilor referitoare la structura sectorului de întreprinderi mici și mijlocii din România și din alte țări europene în tranziție la economia de piață, efectele favorabile generate de programele de finanțare destinate IMM în țara noastră și în alte țări din estul Europei, permite formularea concluziei că în România se resimte acut nevoia dezvoltării unui sistem articulat de microfinanțare a întreprinderilor
mici și mijlocii.
Acest sistem este posibil de realizat având în vedere că legislația care reglementează funcționarea sistemului bancar din România permite înființarera și funcționarea băncilor specializate în activități de microfinanțare. În acest sens, Banca Națională a României are stabilit prin lege95 rolul de autoritate în domeniul autorizării și reglementării din sistemul bancar românesc precum și acela de bancă de emisiune a statului. În temeiul legilor menționate, Banca Națională și-a elaborat în ultimii 3 ani regulamente și norme proprii cu privire la înființarea băncilor comerciale, atragerea de depozite, acordarea de credite etc.
De asemenea, este în creștere ponderea operațiunilor de încasări și plăți efectuate de întreprinderile mici și mijlocii prin intermediul băncilor în comparație cu operațiunile în numerar. Această evoluție se poate constata din studierea balanțelor de verificare și a bilanțurilor întreprinderilor mici și mijlocii.
Stabilitatea politică din România, evoluția favorabilă a PIB și scăderea inflației în anii 2001, 2002 și 2003, stimulează și ele intrarea pe piața bancară autohtonă a capitalului străin în domeniul bancar.
CAPITOLUL 3. MANAGEMENTUL RISCULUI DE CREDITARE LA IMM-URI
3.1. Definirea conceptului de risc de credit
Definind conceptul de risc de credit, acesta poate fi considerat ca un eveniment nedorit care poate conduce la neîndeplinirea parþialã sau totalã a scopului unui proiect la termenele sau la nivelele prestabilite.
Abordarea categoriei de risc de credit, în acest capitol, este circumscrisã noþiunii de risc economic. Riscul economic este definit în Dictionarul de economie editat de Editura Economicã, Bucuresti în anul 1999 ca un “eveniment sau proces nesigur si probabil care poate cauza o pagubã, o pierdere într-o activitate, operatiune sau actiune economicã. Riscul economic se caracterizeazã prin posibilitatea descrierii unei legi de probabilitate pentru rezultatele scontate ca si prin cunoasterea acestei legi de cãtre cei interesati”.
Numai aplicarea conceptului în domeniul microeconomic permite definirea riscului ca fiind un eveniment accidental, previzibil, împotriva cãruia firmele se pot asigura. În aceastã situatie se poate afla o societate de asigurãri care încaseazã contravaloarea primei de asigurare pentru evenimente care, neproducându-se nu genereazã cheltuieli de despãgubire. Într-o situatie similarã se aflã bãncile care constituie provizioane de risc pentru creditele acordate clientilor, credite care fiind rambursate la scadenþã nu necesitã utilizarea provizioanelor, astfel încât acestea devin profit pentru bancã.
Importanta elementelor constitutive ale riscului, probabilitatea acestuia de a se produce si amplitudinea sa, rezidã din caracteristicile acestora.
Evaluarea probabilitãtii de a se produce se poate cuantifica pe baza perceptiei partenerilor afectati de risc. În cazul unei relatii de credit dintre bancã si client, fiecare din cei doi parteneri are propria perceptie asupra riscului de neplatã a creditului.
Luarea în considerare a unei valori corecte a probabilitãtii de realizare a riscului este posibilã dacã în procesul de analizã cu privire la acordarea creditului partenerii comunicã oferind unul altuia toate elementele de risc potentil.
Amplitudinea, respectiv mãrimea consecintelor generate de producerea riscului, ca parametru constitutiv al acestuia, se estimeazã în momentul încheierii tranzactei. Potrivit definitiei, riscul se poate reda schematic prin urmãtoarea ecuatie: Riscul = amplitudinea * probabilitatea
În matricea riscului se observã influenta pe care o au asupra consecintelor generate de risc cele douã componente : probabilitatea de aparitie si amplitudinea riscului. Nivelul pierderilor generate de risc este direct proportional cu mãrimea probabilitãtii de aparitie a riscului pe de o parte si cu amplitudinea riscului pe de altã parte.
Legat de activitatea bancarã, riscul de credit reprezintã probabilitatea ca un credit acordat unui client sã nu fie rambursat conform contractului. Clauzele principale pe care le contine un contract de credit cu referire la obligatiile de rambursare sunt termenele de platã cãtre bancã a ratelor de credit, respectiv nivelul ratelor si al dobânzilor.
Estimarea cât mai corectã a riscului de credit în momentul analizei cererii clientului se face pe baza parametrilor initiali ai stãrii clientului si ai tranzactiei pentru care acesta solicitã finantarea. Situatia în care se aflã clientul în momentul în care solicitã aprobarea unui credit se poate aprecia în functie de douã categorii de parametri si anume: parametri financiari si parametri nefinanciari. În categoria parametrilor financiari sunt incluse informatii cuantificabile cu privire la performantele istorice, din trecut ale firmei, situatia prezentã dar si previziunile financiare.
Aspectele nefinanciare vizeazã în principal relatia firmei cu cele mai diverse componente ale mediului extern – piaþa, furnizorii, nivelul tehnologic, legislatia etc. – precum si aspecte care tin de managementul firmei.
Economia si complexitatea sa, în general datã de accentuarea continuã a concurentei pe piatã, diversificarea si transformarea rapidã a tehnologiilor, amplificarea aproape nelimitatã a sistemelor informationale sunt factori care au dus la o creºtere a vulnerabilitãtii întreprinderii. În acelasi timp creste probabilitatea de aparitie a riscului din punctul de vedere al bãncilor creditoare, datã fiind complexitatea si instabilitatea în timp a parametrilor de stare financiari si nonfinanciari ai debitorului.
SUA a fost prima tarã în care s-a dezvoltat teoria managementului riscurilor, încã din anii `40, ca o componentã distinctã a procesului de management si în acelasi timp ca o nouã functie a întreprinderii moderne. Teoria managementului riscurilor este, în etapa actualã, unul dintre cei mai importanti factori generatori de performante economice la nivel de bancã. Literatura de specialitate s-a oprit, în ultimii ani, la evidentierea rolului si locului managementului riscurilor în economia bãncii, la clarificarea ipostazelor în care acesta poate influenta comportamentul sãu economic.
Esenta continutului managementului riscurilor constã dintr-un proces sistematic care presupune: cunoasterea factorilor de risc potentiali, cuantificarea factorilor de risc identificati; reducerea efectelor factorilor de risc prin prevenirea aparitiei lor dar si prin protectia împotriva actiunilor distructive ale acestora în cazul în care s-ar manifesta si transferul efectelor care nu pot fi gestionate de întreprindere la societãti specializate în gestiunea riscurilor.
Activitãtile specifice managementului riscului se referã la: identificarea factorilor de risc, activitate care constã în a localiza factorii de risc în mediul în care firma actioneazã si a-i grupa în functie de politica de protectie la risc – factori din mediul fizic sau din mediul economic, factori sociali, factori interni sau externi etc., precum si la definirea riscurilor din punct de vedere al conexiunii dintre probabilitatea de aparitie a acestora si activitãtile firmei. Din acest punct de vedere pot fi douã categorii de riscuri: asa numitele «riscuri pure» care apar indiferent de activitãtile firmei si «riscuri speculative» care pot apare ca o consecintã a initierii de cãtre firmã a unor activitãti cu grad ridicat si previzibil de risc.
Un alt aspect specific managementului riscului are în vedere analiza si mãsurarea efectelor acestor riscuri asupra indicatorilor de stare financiari si nefinanciari ai firmei.
Administrarea riscurilor, care constã în diminuarea sau eliminarea efectelor negative ale riscului înregistrat, utilizând în acest scop tehnici specifice de previzionare a riscului, de gestiune preventivã, de conservare a efectelor sau de transfer asupra tertilor, este o altã activitate specificã managementului riscului. Totodatã, integrarea în procesul de decizie, adicã utilizarea în procesul decizional al firmei a informatiilor furnizate de procesele de identificare, analizã si administrare a riscurilor, constituie un factor caracteristic activitãtilor ce au în vedere managementul riscului.
Obiectivul managementului riscului este mentinerea nivelului de risc între limitele în care riscul este suportabil, iar costul acoperirii riscului care s-ar produce nu diminueazã rentabilitatea întreprinderii.
Riscul în afaceri este abordat în literatura de specialitate mentionatã anterior prin douã tipuri mari de metode de asumare (evaluare) a acestuia.
Primele sunt metode bazate pe aprecierea subiectivã a nivelului de risc de cãtre echipe de analisti cu solide cunostinte teoretice si experientã practicã în domeniu. Aceste metode constau în efectuarea analizei raportului dintre costul riscului si profit în mai multe variante, modificând în diferite directii elementele de calcul asociate riscului.
Un prim aspect în efectuarea analizei raportului dintre costul riscului si profit reiese din metoda variantelor optimistã si pesimistã, care constã în modificarea estimãrilor din varianta de bazã a analizei într-un sens favorabil si apoi nefavorabil, pentru a se vedea efectele asupra rentabilitãtii actiunii si consecintele evolutiei nefavorabile.
Metoda analizei de sensibilitate constã în schimbarea uneia sau mai multor estimãri ale elementelor de calcul, într-o directie favorabilã sau nefavorabilã si reluarea analizei pentru diferite combinatii ale elementelor modificate.
Metodele bazate pe calculul probabilitãtilor de aparitie a factorilor de risc includ metodele prin care fluxurile viitoare de lichiditãti ale întreprinderii se ajusteazã cu coeficienti de corectie determinati prin calcule probabilistice.
Comunitãtile de afaceri ale bãncilor creditoare si ale firmelor care utilizeazã credite bancare întreprind mãsuri în scopul protectiei împotriva riscului, ca o consecintã a efectelor nefaste ale factorilor de risc asupra viabilitãtii propriilor activitãti. Este de mentionat, în acest sens, Agentia Internationalã de Credit care a stabilit un decalog al amenintãrilor majore pentru supravietuirea unei întreprinderi, ca urmare a neevaluãrii riscului. Primele asemenea amenintãri se referã la: “amplasarea” gresitã a afacerii din cauza unei politici inadecvate de marketing, alegerea gresitã a pietei de desfacere, etc.; mentinerea unei cote prea ridicate de capital imobilizat în active fixe ceea ce determinã o eficientã scãzutã a utilizãrii activelor fixe; diminuarea capitalului circulant sub nivelul optim necesar pentru continuarea productiei si probleme cu creditele, neexistând resurse pentru rambursarea datoriilor.
Stocurile de materii prime si/sau de produse finite prost gestionate, birocratia, manifestatã fie în interiorul firmei din cauza lipsei unui sistem informational performant, fie în mediul exogen si cauzatã de un mediu de afaceri insuficient reglementat din punct de vedere al legislatiei si al procedurilor administratiei de stat sunt alte amenintãri care vizeazã întreprinderea.
Totodatã, capitalizarea inadecvatã cauzatã de incompatibilitatea dintre nivelul de risc al afacerii si cota din profit cãreia i se dã destinatia de dividende pentru actionari, constituie o altã amenintare în activitatea întreprinderii. Aceastã situatie este specificã activitãtilor cu grad ridicat de risc pentru care actionarii pretind cote ridicate din profit sub formã de dividende si ca urmare partea reinvestitã pentru managementul riscului se diminueazã.
Expansiune necontrolatã a afacerilor firmei peste nivelul potentialului real de management si lipsa de experientã si de calificare (nu existã interes pentru ridicarea gradului de pregãtire profesionalã a celor angajati cu efect negativ asupra potentialului firmei de a se proteja împotriva riscului) sunt elemente care trebuie avute în vedere în derularea activitãtilor societãtii comerciale. Inclusiv problemele cu personalul se pot constitui în adevãrate amenintãri pentru întreprindere. Dacã activitatea nu este profitabilã si nu se mentine un climat de muncã motivant, atunci personalul, în special cel bine pregãtit profesional si cu experientã, va fi tentat sã îsi gãseascã alt loc de muncã.
Agentia Internationalã de Credit, organism specializat al Organizatiei Natiunilor Unite s-a axat cu preponderentã asupra scoaterii în relief a amenintãrilor si oportunitãtilor cu care se confruntã mediul extern al întreprinderii, pentru a identifica o paletã de riscuri si factori de succes în desfãsurarea propriei activitãti. Conform unui studiu al Agentiei Internationale de Credit, tendinta spre actiune este un prim factor de succes al întreprinderii, în cazul în care aceasta îsi evalueazã riscurile ; aceastã tendintã este sustinutã de o structurã organizatoricã adecvatã. Organigramele care stimuleazã actiunile la nivelul firmei sunt în general cele de formã piramidalã cu un numãr cât mai mic de nivele (structurã platã).
Alti doi factori de succes ai întreprinderii sunt orientarea spre client, pentru întelegerea nevoilor acestuia, a preferintelor si a potentialului de absorbtie a produselor si serviciilor firmei, alãturi de autonomia si descentralizarea în luarea deciziilor ; se adaugã conducerea bazatã pe valori, realizarea scopului propus prin utilizarea celui mai potrivit model de management al firmei, adecvat la politica de dezvoltare a acesteia, precum si un personal bine pregãtit si motivat. Un control cât mai strict al activitãtii în general si al costurilor în special, constituie de asemenea, un factor de succes în evaluarea riscurilor întreprinderii.
Evaluarea riscului cuprinde trei segmente: aprecierea mediului economic în ansamblu, a sectoarelor de activitate si a întreprinderii; studiul organizãrii întreprinderii, respectiv strategia, planificarea, bugetele si controlul de gestiune, identificarea ciclurilor de activitate si a fluxurilor de operatii semnificative; analiza generalã a situatiei financiare si a rezultatelor.
Gestiunea riscurilor, care este o activitate a managementului de risc se realizeazã în mai multe etape. O primã etapã este identificarea corectã a tuturor riscurilor. Gestiunea propriu-zisã a riscurilor de cãtre persoana sau departamentul care poate gestiona cel mai bine aceastã activitate este o etapã ulterioarã, care face trecerea cãtre stabilirea prioritãtii riscurilor.
Existenta unor clauze contractuale acoperitoare pentru toate riscurile, clauze care sã fie cuprinse în contractele cu furnizorii, beneficiarii si salariatii firmei, este o ultimã etapã a gestiunii riscurilor. Atât probabilitatea de aparitie a riscului cât si amplitudinea efectelor cresc în cazul schimbãrilor în strategia si obiectivele firmei.
Diminuarea riscului asociat schimbãrii poate fi realizat prin diverse metode dintre care cele mai uzitate în practicã sunt:
primã metodã este antrenarea personalului la elaborarea strategiei, ceea ce determinã motivarea acestuia în a-si forma aceeasi opinie despre atuurile si slãbiciunile organizatiei si despre mediul în care aceasta functioneazã. Aceastã metodã are la bazã conceptia potrivit cãreia atât tim cât schimbarea nu este agreatã de toti membrii grupului, fiecare individ va manifesta rezistentã la aplicarea schimbãrii respective si în consecintã factorii de risc fie nu sunt constientizati în timp util fie nu se actioneazã eficient pentru diminuarea efectului distructiv.
Ca metodã de diminuare a riscului asociat schimbãrii, managementul participativ a determinat, în toate cazurile în care au fost atrasi mai multi componenti ai organizatiei la schimbare, implementarea acestuia mai rapid si cu efecte favorabile asupra eficientei si competitivitãtii întreprinderii prin faptul cã factorii de risc sunt identificaþi ºi evaluaþi corespunzãtor obiectivelor strategice ale societãþii comerciale. Managementul participativ creeazã premisele implicãrii resurselor umane în procesul schimbãrii prin intermediul unor metode moderne cum ar fi: managementul prin obiective, prin bugete, prin proiecte etc.
o altã metodã de diminuare a riscului asociat schimbãrii este amplificarea gradului de motivare a personalului fatã de schimbare. Aceasta presupune luarea în considerare a unor aspecte cum ar fi : concentrarea atentiei managerului pentru cunoasterea resurselor umane atrase în procesul schimbãrii, a particularitãtilor psihologice si de comportament ale acestora, precizarea si constientizarea rolului pe care îl are fiecare persoanã în noul context generat de implementarea unor noi solutii care comportã risc.
Respectarea demnitãtii umane în relatiile manager-colaborator si/sau subordonat, precum si pregãtirea personalului pentru cunoasterea noilor metode si tehnici care urmeazã a fi folosite în organizatie sunt considerate si ele elemente specifice de motivare a personalului. Este de luat în considerare si faptul cã fiecare angajat este o individualitate distinctã care se diferentiazã de ceilalti, ceea ce determinã apelarea la metode si tehnici manageriale adecvate pentru a obtine acelasi nivel de cointeresare la toti.
Totdeauna, delegarea responsabilitãtilor pentru fiecare angajat ceea ce presupune ca acesta sã stie ce are de facut, sã stie ce face în realitate în sensul de a avea controlul asupra rezultatului actiunilor sale si sã poatã modifica procesul pe care îl conduce, în sensul îmbunãtãtirii acestuia prin exercitarea cunostinþelor si a autoritãtii sale, se considerã a fi o metoda eficientã de diminuare a riscului asociat schimbãrii.
3.2.Reglementarea gestiunii riscului de credit bancar în România
Sistemul legislativ românesc, adaptat dupã 1990 la specificul economiei de piatã are si o componentã pentru sectorul bancar a cãrei coloanã vertebralã este formatã din Legea nr. 58/1998112 – Legea bancarã si Legea nr. 312/2004113 – Legea privind Statutul Bãncii Nationale a României.
Cele douã legi reglementeazã activitatea bancarã în general, dar si creditarea ca obiect de activitate al bãncilor comerciale care opereazã pe piata româneascã. Legea bancarã nr. 58/1998 defineste astfel notiunea de credit la art. 1: “angajament de platã a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plãtite precum si la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de aceastã sumã…”.
Pe de o parte legea statueazã la articolul 2 dreptul si obligaþia Bãncii Nationale a României cu privire la “elaborarea si aplicarea politicii de credit, de autorizare si supraveghere prudentialã bancarã”. Pe de altã parte, în cuprinsul articolului 38 este legiferatã obligativitatea ca “în activitatea lor, bãncile se supun reglementãrilor si ordinelor emise de Banca Naþionalã a României date în aplicarea legislatiei privind politica de…credit…, de asigurare a prudenþei bancare si de supraveghere bancarã”.
În acelasi sens, Legea bancarã stipuleazã la articolul 55 obligatia bãncilor de a întocmi si pãstra la sediile lor un exemplar al documentatiei de credit privitoare la relatiile sale cu clientii. Conform aceleiasi legi, contractele de credit bancar precum si garantiile reale si personale constituite în scopul garantãrii creditelor bancare sunt titluri executorii.
Riscul de credit este definit în normele de autorizare si de supraveghere prudentialã ale BNR ca fiind „riscul înregistrãrii de pierderi sau al nerealizãrii profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de cãtre contrapartidã a obligatiilor contractuale”.
Pentru administrarea eficientã a riscului de credit, la stabilirea strategiei bãncilor comerciale se au în vedere douã aspecte. Primul constã în stabilirea tipurilor de credit care vor fi oferite clientelei, segmentul de clientelã vizat, tipurile de garanþii percepute. Un al doilea aspect este determinarea caracteristicilor portofoliului de credite, inclusiv gradul de diversificare si gradul de concentrare. Punerea concretã în practicã a strategiei de administrare a riscului de credit se realizeazã prin proceduri proprii fiecãrei bãnci privind riscul de credit atât la nivelul individual al fiecãrui client, cât si la nivelul întregului portofoliu de credite. La stabilirea si respectiv la implementarea de cãtre bãnci a procedurilor privind administrarea riscului de credit sunt vizate urmãtoarele aspecte precum: mentinerea unor standarde prudente de creditare, monitorizarea si control a riscului de credit; evaluarea corespunzãtoare a noilor oportunitãti de atragere a clientilor; identificarea si administrarea creditelor neperformante si stabilirea standardelor proprii ale bãncii cu privire la garantiile acceptabile pentru creditele care urmeazã a se acorda clientilor.
În vederea prevenirii intrãrii în relatii de creditare bancarã cu persoane implicate în activitãti frauduloase si alte activitãti de naturã infractionalã, bãncile au obligatia sã stabileascã politici stricte care sã reglementeze urmãtoarele obligatii: solicitarea de referinte si informatii despre client de la persoane autorizate; consultarea informatiilor puse la dispozitia institutiilor de credit de structuri, constituite sub forma Centralei Riscurilor Bancare sau sub forma unor entitãti cu activitate similarã, organizate în conditiile legii, având drept scop colectarea si furnizarea de informatii privind situatia contrapartidei în calitatea sa de beneficiar de credite, ori alte informatii de naturã financiarã; cunoasterea structurii participantilor la capitalul societãtii, precum si a persoanelor responsabile de administrarea acesteia, în cazul clientilor altii decât persoane fizice, verificarea referintelor si a situatiei financiare personale a administratorilor si asociatilor.
În evaluarea riscului de credit, banca va proceda la evaluarea tuturor activitãtilor ce sunt afectate de acest risc, indiferent dacã rezultatele respectivelor activitãti sunt reflectate în bilant sau în afara bilantului. Astfel, vor fi luate în considerare elemente precum performanta financiarã curentã si previzionatã a contrapartidelor; concentrarea expunerilor fatã de contrapartide, forma de organizare juridicã, sectoarele în care actioneazã; capacitatea de punere în aplicare, din punct de vedere legal, a angajamentelor contractuale; capacitatea si posibilitatea creditorului de a executa la nevoie garantiile în conditiile pietei; angajamentele contractuale ale bãncii cu persoanele aflate în relatii speciale cu banca
(personalul propriu, precum si familiile acestuia).
Activitatea de analizã economico-financiarã care precede acordarea creditului se va desfãsura în baza unor criterii bine definite referitoare la: destinatia creditului si sursa de rambursare a acestuia; profilul de risc curent al contrapartidei si garantiile prezentate, precum si senzitivitatea garantiilor la evolutiile economice si cele ale pietei; istoricul serviciului datoriei aferent contrapartidei si capacitatea curentã si viitoare de rambursare a acesteia, bazatã pe evolutiile financiare istorice si proiectiile viitoarelor fluxuri de numerar; experienta în activitate a contrapartidei si sectorul economic în care aceasta îsi desfãsoarã activitatea, precum si pozitia sa în cadrul acestui sector, în cazul creditelor comerciale; termenii si conditiile propuse în contractul de creditare, inclusiv clauzele destinate sã limiteze modificãrile în profilul de risc viitor al contrapartidei; capacitatea bãncii de executare si valorificare a garantiilor, dacã este cazul, într-un termen cât mai scurt. Prin normele proprii de creditare, bãncile stabilesc competentele de aprobare a creditelor care depãsesc un anumit procent din fondurile proprii sau a celor care presupun un risc de credit ridicat, ori cele care nu se înscriu în politica din domeniul creditãrii.
În general, în aceste cazuri competenþa de aprobare se atribuie Consiliului de Administratie al bãncii. Cu privire la expunerile mari, astfel cum sunt acestea definite prin Normele BNR nr. 12/2003, privind solvabilitatea si expunerile mari ale institutiilor de credit, bãncile au obligatia de a opera în baza unor proceduri proprii care sã reglementeze o serie de aspecte. Identificarea si înregistrarea expunerilor mari si a modificãrilor, care pot interveni asupra lor, precum si mecanismele de monitorizare a acestor expuneri în functie de politica bãncii în materie de expuneri, constitie un prim asemenea aspect.
La aprobarea pentru prima datã a contrapartidelor, banca va lua în considerare integritatea si reputatia acestora, precum si capacitatea lor juridicã de a-si asuma obligatii. Banca are obligatia sã se asigure cã informatiile pe care le primeste sunt suficiente pentru luarea unei decizii de creditare corecte. Pentru aprobarea noilor credite, precum si pentru restructurarea celor existente (de exemplu, reesalonare, refinantare). Sunt necesare proceduri speciale distincte prin care sã se stabileascã responsabilitãtile si competentele în legãturã cu deciziile privind aprobarea acestui gen de credite. Expunerea bancarã reprezintã activele si elementele din afara bilantului, nete de provizioane si fãrã aplicarea ponderãrilor sau gradelor de risc prevãzute în Normele BNR privind expunerile mari. Expunerea unei institutii de credit fatã de ”un singur debitor” este consideratã ca fiind expunere mare atunci când valoarea acesteia este egalã sau depãseste 10% din fondurile proprii ale institutiei de credit respective.
Un ultim aspect reglementat prin proceduri proprii de cãtre bãnci, se referã la evaluarea continuã a garantiilor reale. În legãturã cu garantiile personale, procedurile bãncii trebuie sã fie în mãsurã sã evalueze capacitatea garantilor de a-si asuma obligatii. Cu privire la expunerile la riscul de credit, bãncile au obligatia de a elabora reglementãri proprii prin care sã fie stabilite limitele privind expunerile la riscul de credit.
Limitele de expunere vor fi stabilite în legãturã cu orice activitate a bãncii care implicã risc de credit si pentru diverse sectoare economice/administrative si produse bancare specifice. Monitorizarea respectãrii limitelor privind expunerile la riscul de credit se realizeazã tot prin reglementãri proprii în acest sens.
Sistemul de monitorizare a riscului de credit va cuprinde urmãtoarele elemente: evaluarea situatiei financiare curente a contrapartidei, urmãrirea conformitãtii cu clauzele contractuale, evaluarea gradului de acoperire cu garantii a expunerii în raport cu situatia curentã a contrapartidei, actualizarea dosarului de credit, obtinerea de informatii financiare curente.
În îndeplinirea prerogativelor stabilite prin legile menþionate, Banca Naþionalã si-a creat un sistem propriu de reglementãri constând din regulamente, norme metodologice si ordine ale guvernatorului prin care se stabileste modul în care bãncile comerciale sunt obligate sã actioneze în domeniul managementului riscului de credit.
Astfel, în aplicarea dispoziþiilor articolului 25 din Legea privind statutul Bãncii Naþionale nr. 101/1998, care autorizeazã BNR sã colecteze date si informatii privind incidentele de plãti si riscurile bancare înregistrate în sistemul bancar din România, au fost înfiintate douã structuri specializate: Centrala Riscurilor Bancare si Centrala Incidentelor de Plãti.
Centrala Riscurilor Bancare (CRB) reprezintã o structurã specializatã în colectarea, stocarea si centralizarea informatiilor privind expunerea fiecãrei bãnci din sistemul bancar românesc fatã de acei debitori care au beneficiat de credite al cãror nivel depãseste suma limitã de raportare. Actuala sumã limitã de raportare a fost stabilitã prin Ordinul Guvernatorului nr. 27 din 18 ianuarie 2000 la nivelul de 200 milioane lei. Baza de date a Centralei Riscurilor Bancare este organizatã în douã fisiere: Registrul central al creditelor (RCC) si Registrul creditelor restante (RCR).
Registrul central al creditelor (RCC) contine informatii de risc bancar raportate de bãnci si este actualizat lunar. Obligativitatea transmiterii lunare a informaþiilor de risc bancar revine bãncilor creditoare cu respectarea procedurilor stabilite de Banca Naþionalã a României si a unei serii de conditii procedurale. Procedura de raportare a debitorilor este folositã în cazul raportãrii pentru prima datã la Centrala Riscurilor Bancare a unui debitor de cãtre banca respectivã sau în cazul în care datele de identificare a unor debitori raportati anterior de cãtre aceeasi bancã declarantã au suferit modificãri.
Procedura de raportare a riscurilor individuale este folositã în cazul în care debitorul, raportat anterior la Centrala Riscurilor Bancare îndeplineste conditia de risc de a fi raportat.
Procedura de stergere a riscurilor aferente unui debitor este folositã în cazul în care un risc raportat anterior nu mai este înregistrat în evidentele contabile ale bãncii creditoare si debitorul respectiv îndeplineste conditia de a fi raportat la Centrala Riscurilor Bancare. Procedura de stergere a unui debitor trebuie folositã în cazul în care un debitor raportat nu mai îndeplineste conditia de a fi mentinut în baza de date RCC.
Înscrierea în Registrul Central al Creditelor poate fi efectuatã dacã informatia de risc bancar transmisã în conditiile mentionate anterior de cãtre o bancã creditoare declarantã îndeplineste cumulativ urmãtoarele conditii de validare: respectã standardele de continut si modul de completare a formularelor prevãzute în regulament; este în concordantã, conform criteriilor stabilite de Centrala Riscurilor Bancare în acest sens, cu informatia de risc bancar cuprinsã în raportãrile anterioare.
Centrala Riscurilor Bancare nu poate modifica din proprie initiativã informatia de risc bancar transmisã de cãtre persoanele declarante.
Registrul creditelor restante (RCR) contine informatii de risc bancar referitoare la abaterile de la graficele de rambursare a creditelor contractate de bãnci din cel mult ultimii sapte ani si este alimentat lunar de Registrul central al creditelor. Registrul creditelor restante este creat, gestionat si actualizat conform necesitãtilor proprii ale Centralei Riscurilor Bancare, astfel încât sã poatã evidentia operativ informatiile privind abaterile de la graficele de rambursare a creditelor, înregistrate de persoanele recenzate fatã de întregul sistem bancar din România.
Informatiile de risc bancar vor fi mentinute în Registrul central al creditelor si în Registrul creditelor restante pe o perioadã de 2 ani de la data înscrierii, dupã care vor fi arhivate.
Utilizatorii informatiilor existente în baza de date a Centralei Riscurilor Bancare sunt bãncile si Banca Nationalã a României. Schimbul de informatii de risc bancar se realizeazã electronic prin Reteaua de Comunicatii Interbancarã organizata la nivelul Bancii Nationale a României. Raportãrile transmise de bãnci contin informatii despre datele de identificare a debitorilor fatã de care banca înregistreazã o expunere mai mare sau egalã cu limita de raportare, precum si informatii privind fiecare din creditele si angajamentele de care debitorul beneficiazã: tipul creditului, termenul de acordare, tipul garantiei, serviciul datoriei, data acordãrii si data scadentei, suma acordatã, suma datoratã la momentul raportãrii, suma restantã.
Difuzarea informatiilor de Centrala Riscurilor Bancare cãtre bãnci se face, pe de o parte, prin rapoarte lunare care cuprind informatii privind toti debitorii pe care banca i-a raportat în luna respectivã, cu toate informatiile disponibile la CRB referitoare la creditele si angajamentele de care acestia au beneficiat de la toate bãncile, fãrã a se preciza identitatea bãncilor creditoare. Rapoartele respective reflectã o situatie a riscului global a debitorilor raportati anterior de banca creditoare. Pe de altã parte difuzarea informatiilor se face ca rãspuns la interogãrile “on line” în care bãncile pot solicita prin cereri de consultare douã tipuri de informatii: situatia riscului global si situatia creditelor restante, ceasta din urmã pe o perioadã de 7 ani anteriori datei interogãrii.
Pentru debitorii raportati de bancã, informatiile sunt furnizate neconditionat, în timp ce, pentru clienti – debitorii potentiali – accesul bãncii este conditionat de obtinerea prealabilã a acordului clientului respectiv. Sisteme similare de gestiune a informatiilor de credit functioneazã cu succes în tãri dezvoltate ca: Austria, Belgia, Franþa, Germania, Italia, Portugalia, Spania, etc.
Centrala Incidentelor de Plăți (CIP) este o structurã de baze de date, un centru de intermediere care gestioneazã informatia specificã incidentelor de plãti. În mod conventional incidentele de platã majore definesc acele incidente de plãti care au fost determinate de aparitia în sistemul de decontare dintre doi parteneri a unor anomalii în cazul instrumentelor de plãti cum sunt cecul, cambia sau biletul la ordin.
În cazul cecului, evenimentele care fac obiectul bazei de date a CIP sunt urmãtoarele: cecul a fost emis fãrã autorizarea trasului (persoana desemnatã în titlu a plãti pentru trãgãtor); cecul a fost refuzat din lipsã totalã sau partialã de disponibil, în cazul prezentãrii la platã înainte de expirarea termenului de prezentare; cecul a fost emis cu datã falsã sau acestuia îi lipseste o mentiune obligatorie; cecul circular sau cecul de cãlãtorie a fost emis "la purtãtor"; cecul a fost emis de un trãgãtor aflat în interdictie bancarã.
În cazul cambiei si al biletului la ordin, evenimentele care fac obiectul bazei de date a CIP sunt urmãtoarele: cambia a fost scontatã fãrã existenta în total sau în parte a creantei cedate în momentul cesiunii creantei; biletul la ordin sau cambia cu scadentã la vedere au fost refuzate din lipsã totalã sau partialã de disponibil, în cazul prezentãrii la platã în termen; biletul la ordin sau cambia cu scadentã la un anume timp de la vedere, la un anume timp de la data emiterii, sau la o datã fixã, au fost refuzate din lipsã totalã sau partialã de disponibil, în cazul prezentãrii la platã la termen.
Structura bazei de date a Centralei Incidentelor de Plãþi se compune din douã fisiere de bazã: fisierul national de incidente de plãti (FNIP) si fisierul national al persoanelor cu risc (FNPR).
Fisierul national de incidente de plãti (FNIP) este structurat pe trei componente în functie de instrumentele bancare de plãti ale cãror incidente le gestioneazã: Fisierul national de cecuri (FNC); Fisierul national de cambii (FNCb); Fisierul national de bilete la ordin (FNBO).
Fisierul national al persoanelor cu risc (FNPR) este un fisier alimentat automat de FNIP cu incidentele de plãti majore înregistrate pe numele unei persoane fizice sau juridice, inclusiv al unei bãnci.
Bazele de date aferente CIP se constituie din informatiile aferente incidentelor de plãti. Aceste informatii au obligatia sã le transmitã centralele bãncilor comerciale, inclusiv sucursalele bãncilor strãine. Ele rãspund pentru veridicitatea si integritatea tuturor informatiilor adresabile direct CIP, colectate de la titularii lor de cont sau de la cei apartinând unitãtilor bancare proprii, precum si de la alte persoane fizice sau juridice.
Unitãtile teritoriale ale bãncilor transmit si rãspund pentru toate informatiile adresabile direct CIP, în cazul în care acestea au capacitatea tehnicã necesarã, iar conducerea bãncii le-a împuternicit sã acceseze CIP. În caz contrar, acestea transmit informatiile prin intermediul propriilor centrale.
Informatiile transmise de unitãtile bancare sunt, de fapt, informatii colectate de la titularii lor de cont sau de la cei apartinând altor unitãti bancare, sau ca urmare a angajamentelor, întelegerilor sau conventiilor bilaterale intervenite între bãnci în apãrarea interesului public si pentru mentinerea încrederii clientilor în comertul fãcut de bãnci cu instrumente de platã.
Persoanele declarante au obligatia sã nominalizeze personalul calificat pentru accesarea bazelor de date ale CIP, acreditat de cãtre Banca Nationalã a României printr-o fisã de acreditare.
Informatiile din baza de date a Centralei Incidentelor de Plãti sunt gestionate prin intermediul celor douã fisiere mentionate, respectiv Fisierul national de incidente de plãti (FNIP) si Fisierul national al persoanelor cu risc (FNPR).
Organizarea si gestionarea celor douã fisiere de date se realizeazã astfel încât acestea sã permitã evidentierea si valorificarea operativã a informatiei privind: refuzul la platã al cecurilor, cambiilor si biletelor la ordin; declararea cecurilor, cambiilor si biletelor la ordin, ca pierdute, furate, distruse sau anulate; persoanele fizice sau juridice aflate în interdictie bancarã de a emite cecuri. CIP gestioneazã baza de date proprie astfel încât aceasta sã poatã fi interogatã prin utilizarea cheilor de cãutare bazate în principal pe seria, numãrul cecului si codul fiscal al persoanei juridice sau, dupã caz, codul numeric personal al persoanei fizice.
Ca si în cazul informatiilor din Centrala Riscurilor Bancare, CIP nu poate anula sau modifica din proprie initiativã informatiile privind incidentele de plãti, o datã primite de la persoanele declarante. Anularea informatiilor privind incidentele de plãti înregistrate în FNIP si în FNPR se poate face numai de persoanele declarante, din proprie initiativã sau la solicitarea instantelor judecãtoresti.
În baza informatiilor receptionate de la persoanele declarante, Centrala Incidentelor de Plãti are obligatia sã transmitã cãtre centralele bãncilor comerciale Declaratia privind interdictia bancarã instituitã asupra titular de cont de a emite cecuri.
La rândul lor centralele bãncilor au obligatia sã distribuie aceastã informatie în propriul sistem intrabancar. Transmiterea unei Declaratþii de pierdere/furt/distrugere/anulare a instrumentelor cãtre centrala bãncii plãtitoare, pentru a preveni decontarea unui astfel de Bazele de date ale CIP sunt alimentate si cu informatii colectate de la Banca Nationalã a României si de la sistemele de transfer de fonduri autorizate de Banca Nationalã a României în conformitate cu prevederile Legii nr. 58/1998 si ale Legii nr. 101/1998.
Interdictia bancarã opereazã numai ca urmare a unei notificãri a unei persoane declarante la CIP si asigurã prevenirea producerii unor noi incidente de plãti si sanctionarea titularilor de cont care le genereazã în circuitul bancar.
Înainte de a elibera cecuri titularilor de cont bãncile sunt obligate sã acceseze baza de date CIP pentru a obtine informatii referitoare la istoricul clientului respectiv în relatia sa cu sistemul bancar si cu alti clienti bancari.
CIP foloseste informatiile respective din proprie initiativã, în scopul apãrãrii interesului public, prin transmiterea cãtre Parchetul General de pe lângã Curtea Supremã de Justitie si Ministerul de Interne a informatiilor din evidentele proprii sau prin publicarea acestor informatii în mass-media. Instantele judecãtoresti sau alte institutii ale statului cu atributii de supraveghere si control, precum si mass-media, pe baza datelor solicitate CIP, pot folosi informatiile din baza de date a CIP. Persoane fizice sau juridice, prin intermediul bãncilor comerciale care dispun de personal acreditat sã acceseze bazele de date CIP, institutiile din strãinãtate similare CIP, pe baza datelor privind incidentele de plãti pe care CIP le furnizeazã din proprie initiativã sau la cererea acestora, sunt alti beneficiari ai informatiilor existente în baza de date a CIP.
Înaintea încheierii unei afaceri cu un partener, o firmã poate consulta, prin intermediul unei bãnci, baza de date a CIP, pentru a vedea dacã pe numele potentialului partener sunt înregistrate incidente de plãti cu cecuri, cambii sau bilete la ordin. În functie de rãspunsul primit de la CIP, respectiva firmã este în mãsurã sã aprecieze dacã va da curs sau nu colaborãrii cu acel partener.
Consultarea bazei de date se poate face de cãtre un comerciant, prin intermediul unei bãnci, înainte de a primi un cec de la clientul sãu în schimbul mãrfurilor vândute. În acest caz, comerciantul poate afla dacã seria si numãrul cecului pe care ar urma sã-l primeascã face parte dintr-un set de instrumente de platã avizate de B.N.R. sau dacã cecul a fost declarat anterior la CIP ca pierdut/furat/distrus sau retras din circulatie.
La emiterea unei cambii beneficiarul poate consulta baza de date a CIP pentru a solicita informatii privind obligatul cambial principal, respectiv trasul. Beneficiarul poate accepta sã acorde un credit trãgãtorului dacã pânã la data emiterii cambiei trasul nu a generat incidente la platã cu alte titluri de credit. Aceeasi atitudine prevãzãtoare o poate avea beneficiarul unui bilet la ordin fatã de subscriitor sau beneficiarul unui cec fatã de trãgãtor.
Informatiile înscrise în FNPR pe numele unei persoane fizice sau juridice, alãturi de analizele specifice efectuate de bãnci, pot contribui la fundamentarea deciziei de acordare a unui credit sau de deschidere de cont curent pentru un nou client.
3.3.Biroul de credit
Informaþiile de risc bancar oferite de Centrala Riscurilor Bancare si de Centrala Incidentelor de Plãti sunt utilizate de bãncile comerciale în procesul de analizã a solicitãrilor de credit din partea clientilor. Una din limitele acestor douã structuri ale sistemului bancar românesc este aceea cã ele administreazã si furnizeazã doar informatii despre clientii bãncilor comerciale. Ele nu dispun de date referitoare la persoane fizice sau juridice care si-au derulat anterior sau care au în curs de rambursare credite prin intermediul altor entitãti din afara sistemului bancar cum ar fi cooperativele de credit, retelele de magazine care vând mãrfuri cu plata în rate. În plus, reteaua Centralei Riscurilor Bancare opereazã doar cu date referitoare la credite în valoare de peste 200 milioane lei.
În aceste conditii se impune completarea informatiilor specifice de risc de credit, una dintre solutii fiind biroul de credit. Necesitatea înfiintãrii unui birou de credit în tara noastrã a fãcut obiectul preocupãrilor presei de specialitate, a comunitãtii bancare românesti si a organelor judiciare dupã începerea negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeanã.
Ascensiunea spectaculoasã a creditelor de consum, preocuparea ca evolutia creditului sã fie echilibratã, armonioasã, fãrã cresteri bruste urmate de scãderi spectaculoase, a determinat Banca Nationalã a României sã emitã reglementãri privind conditiile de creditare ale persoanelor fizice. Desi reglementãrile respective reprezintã un cumul de norme minime de prudentã pentru bãncile care crediteazã persoanele fizice pentru cumpãrarea de bunuri de larg consum, mãsura nu se justificã din punct de vedere economic dacã este sã luãm în calcul fie si numai tãrile din spatiul est european aflate în tranzitie la economia de piatã.
Din coroborarea celor douã aspecte prezentate a rezultat cã piata creditelor din România are nevoie de încã un instrument cu care sã opereze în domeniul managementului riscului de credit si anume biroul de credit. Din ratiunile expuse, reprezentantii Asociatiei Române a Bãncilor, ai Bãncii Nationale a României, ai lanturilor de magazine specializate pe comercializarea bunurilor de consum de folosintã îndelungatã prin credit, precum si reprezentantii Ministerului Justitiei, au definitivat în cursul lunii martie 2004 modalitatea de înfiintare si funcþionare a Biroului de credit din România.
S-a decis ca acest organism sã functioneze pe principiile unei societãti comerciale, ca o agentie de monitorizare a utilizatorilor de credite, persoane fizice si persoane fizice autorizate care practicã profesii liberale. Baza de date necesarã monitorizãrii, care va fi disponibilã tuturor bãncilor, se va baza pe principiul bunei credinte, presupunând cã toate informatiile furnizate biroului sunt corecte.
Biroul Român de Credit transmite raportãri frecvente Bãncii Nationale a României, respectiv Centralei Riscurilor Bancare. În acest mod se realizeazã dezideratul unei complementaritãti între cele douã structuri de management al riscului de credit cu îndeplinirea unor conditii suplimentare. La Biroul Român de Credit tebuie se evidentiazã si creditele bancare neonorate la termen cu o valoare mai mica de 200 milioane de lei, tinând cont de faptul cã, asa cum s-a prezentat anterior, în prezent, CRB colecteazã si monitorizeazã informatiile privind expunerile bãncilor care depãsesc 200 milioane lei pentru fiecare debitor. Baza de date a Biroului Român de Credit primeste informatii inclusiv de la societãti de leasing, credit ipotecar, firme de asigurãri si chiar de la furnizorii de utilitãti, urmând ca acest organism sã punã la dispozitie atât informatii privind creditele restante, cât si informatii privind gradul de îndatorare.
3.4. Fondul de garantare a depozitelor in sistemul bancar
În strânsã corelatie cu creditarea, activitatea bãncilor include atragerea de depozite de la persoane fizice si juridice, la vedere sau pe termen din care îsi constituie o parte din sursele necesare acordãrii de credite. Constituirea legalã a Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar a devenit presantã dupã crahurile bancare din perioada 1990-1995 din România. Fondul s-a constituit ca persoanã juridicã de drept public si are ca scop garantarea rambursãrii depozitelor constituite la bãnci de cãtre deponenti, persoane fizice, potrivit conditiilor si limitelor stabilite în Ordonanþa Guvernului nr. 39/1996, republicatã. Fondul garanteazã depozitele detinute de rezidenti si nerezidenti, exprimate în monedã nationalã sau strãinã.
Resursele financiare ale fondului se constituie, în principal, din contributiile plãtite de bãnci, persoane juridice române, si sucursalele bãncilor strãine, care sunt sau vor fi autorizate sã primeascã fonduri de la persoane fizice în conformitate cu prevederile Legii bancare nr. 58/1998.
Fondul investeste resursele financiare disponibile, în principal, în titluri de stat pentru a se evita orice risc de plasament. Pentru a se asigura un grad de reprezentativitate adecvat al intereselor întregii comunitãti bancare dar si ale statului în general si ale puterii judecãtoresti în special, fondul este administrat de un Consiliu de Administratie format din 7 membri, numiti pentru un mandat de trei ani, care poate fi reînnoit, având urmãtoarea structurã: trei membri numiti de Banca Nationalã a României. Unul dintre acestia este primviceguvernator sau viceguvernator al Bãncii Nationale a României si este numit din oficiu presedinte al Consiliului de administratie al Fondului; doi membri numiti de Asociatia Românã a Bãncilor; un membru numit de Ministerul Finantelor Publice; un membru numit de Ministerul Justitiei. Conducerea operativã a fondului este asiguratã de directorul general executiv care angajeazã si reprezintã fondul în relatiile cu persoanele fizice si juridice, precum si în faþa instantelor judecãtoresti.
Directorul general executiv este numit în functie de Consiliul de Administratie. În cazul în care o bancã nu este în mãsurã sã-si onoreze obligatiile fatã de deponentii sãi, fondul garanteazã plata în lei cãtre deponenti a fondurilor depozitate, indiferent de moneda în care este constituit depozitul ori de numãrul sau mãrimea depozitelor, în limita unui plafon de garantare, actualizat semestrial cu indicele preturilor de consum. În limita plafonului garantat se include si dobânda care se datoreazã la depozitele respective pânã la data când acestea au devenit indisponibile.
Suma totalã a obligatiei unei bãnci fatã de un deponent se stabileste prin însumarea tuturor depozitelor detinute de acesta, inclusiv a dobânzii datorate si neplãtite la data când depozitele au devenit indisponibile, mai putin suma obligatiilor deponentului fatã de banca în cauzã. Fondul plãteste compensatiile cãtre deponenti într-un termen de 3 luni de la data prevãzutã în hotãrârea judecãtoreascã pentru începerea procedurii falimentului bãncii, dar nu mai târziu de 3 ani de la începerea plãtii acestora.
Bãncile sunt obligate sã comunice deponentilor toate informatiile de care acestia au nevoie, referitoare la fond, în special cele privind tipurile de depozite garantate, nivelul si modul de calcul al garantiei, conditiile si formalitãtile ce trebuie îndeplinite pentru a se obtine o compensatie din partea Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar. Informatiile trebuie sã fie disponibile la toate sediile bãncilor, într-un loc accesibil deponentilor si sã fie prezentate într-o formã usor de înteles. Bãncile nu au dreptul sã facã anunturi cãtre public în care sã se prevadã alte tipuri de depozite garantate sau niveluri de garantare a depozitelor persoanelor fizice, mai mari decât cele stabilite conform Ordonantei Guvernului nr. 39/1996.
În cazul falimentului unei bãnci, fondul este obligat sã publice, la sediul tuturor unitãtilor acesteia si în cel putin douã ziare de circulatie nationalã, atât informatii privind indisponibilitatea depozitelor, cât si date privind operatiunea de compensare a depozitelor, perioada în cursul cãreia va avea loc compensarea si numele bãncii mandatate sã facã plata, precum si conditiile în care urmeazã sã se obtinã compensatia.
Dacã o bancã nu-si îndeplineste obligatiile ce-i revin în conformitate cu prevederile Ordonantei Guvernului nr. 39/1996, la solicitarea Consiliului de Administratie al fondului, Banca Nationalã a României poate proceda la modificarea autorizatiei de functionare a bãncii respective, în sensul retragerii dreptului acesteia de a atrage depozite de la persoanele fizice.
3.5. Provizioanele specifice de risc de credit
Sistemul bancar necesitã si reglementãri de constituire a provizioanelor de risc de credit, ca rezervã la nivelul bãncii pentru acoperirea eventualelor credite nerambursate. În acest scop, Banca Nationalã a României a emis douã reglementãri. Regulamentul nr. 5/2002 este o primã astfel de reglementare si are în vedere clasificarea creditelor si plasamentelor, precum si constituirea, regularizarea si utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit si se aplica bãncilor persoane juridice române. Normele Metodologice nr.12/2002 care se refera la aplicarea Regulamentului nr. 5/2002 este cea de-a doua reglementare emisã de Banca Nationalã a României. Atât regulamentul, cât si normele metodologice, reglementeazã, la nivele diferite de detaliere aspecte referitoare la clasificarea creditelor acordate clientelei din sectorul nebancar, clasificarea creditelor acordate de bãnci altor bãnci sau a plasamentelor efectuate de bãnci precum si la constituirea, regularizarea si utilizarea provizioanelor de risc de credit.
Creditele si plasamentele se încadreazã în una din urmãtoarele categorii de clasificare: A – standard, B – în observatie, C – substandard, D – îndoielnic, E – pierdere. Includerea în una din categoriile de clasificare se face în functie de o serie de criterii, specifice clientului, cu care este încheiat contractul de credit sau de plasament, dupã caz.
Serviciul datoriei este un asemenea criteriu. Aceastã notiune defineste capacitatea debitorului de a-si onora datoria la scadentã, exprimatã ca numãr de zile de întârziere la platã de la data scadentei.
Performanta financiarã a clientului este un alt asemenea criteriu. Reflectã potentialul economic si soliditatea financiarã a unui client. Nivelul performantei financiare este un indicator agregat determinat prin calcule care au la bazã atât elemente cantitative, cum ar fi datele din situatiile financiare ale clientului cât si elemente calitative specifice sistemului de management al firmei.
Initierea de proceduri judiciare se ia în calcul, ca fiind un criteriu, dacã cel putin una din urmãtoarele mãsuri a fost luatã împotriva clientului: darea de cãtre instantã a hotãrârii de deschidere a procedurii falimentului sau declansarea procedurii de executare silitã fatã de persoanele fizice sau juridice în calitatea acestora de clienti ai bãncii.
Indiferent de clasa de performantã financiarã atribuitã clientului sau de serviciul datoriei, dacã împotriva acestuia a fost declansatã una din procedurile judiciare enumerate anterior, clientul este încadrat în categoria “pierdere”. Detalierea de mai sus este necesarã pentru a se putea explica în ce mãsurã expunerea la risc a bãncii creditoare afecteazã nivelul provizioanelor si implicit cheltuielile de acoperire a pierderilor.
Reglementãrile prezentate anterior stipuleaza nivelul coeficientilor de provizionare, care se înmultesc cu soldul creditului pentru a se determina valoarea provizionului de constituit în bugetul de cheltuieli al bãncii.
În situatia în care un credit înregistreazã un serviciu al datoriei mai mare de 360 de zile, banca este obligatã sã înregistreze suma respectivã în afara bilantului în conturi special destinate acestui scop.
În concluzie, functionarea eficientã a sistemului bancar necesitã un cadru legislativ si metodologic adecvat, în scopul de a asigura functionarea institutiilor de credit chiar în conditiile unor evenimente negative inerente procesului de creditare. Analiza efectuatã relevã faptul cã în România existã cadrul de reglementãri specific managementului riscului, în mare mãsurã armonizat cu directivele în domeniu ale Uniunii Europene.
Legislaþia existentã si reglementãrile bãncii centrale creazã cadrul necesar pentru ca institutiile de credit sã elaboreze propriile norme si proceduri de reglementare a activitãtilor din domeniul managementului riscului de credit.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Probleme Specifice Managementului Riscului de Creditare a Intreprinderilor Mici Si Mijlocii (ID: 132241)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.