. Probleme Globale ALE Omenirii – Conferinta DE LA Johannesburg

BIBLIOGRAFIE

Bleahu , M. „Ecologie – natură – om” Editura Metropol, București,

1998 .

Bleahu , M. „Privește înapoi cu mânie … Privește înainte cu spaimă”

Editura Economică , București , 2001 .

Bran , Florina „Ecologie generală și protecția mediului” Editura A.S.E.

București , 2000 .

Bran , Florina „Ecosferă și politici ecologice” Editura A.S.E.

Ioan , Ildikό București, 2002.

Bran , Florina „Creșterea populației și alimentația globală”

Economistul 587 ( 1613 ) , 2000 .

Bran , Florina „Politici și strategii de mediu” Editura Economică ,

Rojanschi , Vladimir București , 2002 .

Bran , Florina „Mic lexicon de protecția mediului” Editura

Ioan , Ildikό Economică București , 1999.

Dinu , M.

Mockesch , Carmen

Brown , L. „Eco-economie – Crearea unei economii pentru

planeta noastră” Editura Tehnică , București , 2001

Brown , L. „Starea lumii” Editura Tehnică , București , 1999 .

Brown , L. „Starea lumii” Editura Tehnică , București , 2000 .

Brown , L. „Probleme globale ale omenirii” Editura Tehnică ,

București , 1996 .

Dăduianu Vasilescu, „Mediul și economia” Editura Didactică&

Iolanda Pedagogică , București , 1997 .

Gore , Al „Pământul în cumpănă.Ecologia și spiritul

uman” Editura Tehnică , București, 1994 .

Neguț , S. „Un singur pamânt” Editura Albatros ,

București , 1978 .

Toffler , A. „Șocul Viitorului” Editura Politică ,

București , 1973 .

Adrese internet :

www.johannesburgsummit.org

www.un.ro

www.european-convention.eu.int

www.epa.gov

www.asu.edu/clas/geography/nature/

www.atm.ch.cam.ac.uk/tour/

www.ourplanet.com

www.worldfishcenter.org

www.planetecologie.org

www.newscientist.com/conferences/worldsummit02

www.fao.org

www.webdirectory.com/pollution/air_pollution/

www.earth-policy.org

www.earthcharter.org

www.mappm.ro

www.ozon.info.ro

www.salvaeco.org

www.pronatura.ro

www.cceg.ro

www.kappa.ro

=== CAPITOLUL III evolutia conventiilor ===

CAPITOLUL III

Evoluția în timp a convențiilor, la nivel mondial, referitoare la protecția mediului

III.1. … Evoluția în timp a convențiilor și tratatelor la nivel mondial, privitoare la protecția mediului

Confruntați cu deteriorarea alarmantă a ecosistemelor ce susțin viața pe pământ, de-a lungul timpului , șefi de state și de guvern , alături de cercetatori și academicieni , oameni de afaceri , reprezentanți ai sindicatelor , autorități locale , fermieri , femei și tineri de pe întregul mapamond , s-au întâlnit și au propus soluții salutate de toată omenirea și au dat guvernelor sugestii privind dezvoltarea durabilă a scoarței , mărilor și atmosferei în care ne ducem traiul .

În perioada dinainte de anii ’70 aceste întâlniri aveau ca subiect de discuție probleme precum necesitatea reglementării problemelor de pescuit , protejarea Oceanului Atlantic , dezarmarea nucleară , în care erau evidențiate avantajele și dezavantajele diferitelor opțiuni și posibilele sancțiuni pentru cei care nu le respectau .

Comunitatea internațională a decis să trateze problemele mediului prin măsuri colective la nivel global, pe care a căutat să le definească și să le aplice prin intermediul unu cadru internațional adecvat.

Acest cadru de acțiune la nivel internațional s-a format în timp și se află într-o evoluție dinamică, cuprinzând măsuri legale cu caracter obligatoriu în forma tratatelor sau convențiilor sau cu caracter neobligatoriu, în forma

declarațiilor, rezoluțiilor sau seturilor de linii directoare și orientări politice, măsuri instituționale și mecanisme de finanțare viabile.

Comunitatea internațională s-a reunit pentru prima dată în 1972 la Conferința de la Stockholm privind Mediul Uman, pentru a dezbate problema mediului global și a necesităților de dezvoltare.

În urma conferinței au rezultat:

Declarația de la Stockholm, conținând 26 de principii;

Planul de Acțiune pentru Mediul Uman, cu trei componente:

– programul pentru evaluarea mediului global (Earthwatch);

– activitățile pentru managementul mediului;

– măsurile de sprijin.

Programul Națiunilor Unite pentru Mediu, al cărui Consiliu de Conducere și Secretariat au fost înființate în decembrie 1972 de Adunarea Generală a Națiunilor Unite.

Fondul voluntar pentru Mediu, înființat în ianuarie 1973, în conformitate cu procedurile financiare ale Națiunuilor Unite.

Toate acestea sunt considerate a fi piatra de temelie a primului cadru internațional pentru tratarea problemelor mediului.

Conferința a recunoscut că problemele de mediu ale țărilor industrializate, cum sunt degradarea habitatelor, toxicitatea și ploile acide nu reprezintă probleme neapărat importante pentru toate țările, adică strategiile de dezvoltare nu îndeplinesc necesitățile și prioritățile țărilor și comunităților celor mai sărace.

Conferința a fost însă dominată în principal de problemele de mediu și a condus la creșterea conștientizării publice în acest domeniu.

De la înființarea sa, în baza recomandărilor Conferinței de la Stockholm, Programul Națiunilor Unite pentru Mediu a desfășurat o serie de activități pentru a-și manifesta în cadrul sistemului ONU, rolul său de catalizator și coordonator în domeniul mediului.

Activitățile programului pot fi clasificate în două mari grupe:

orientate pe probleme sectoriale ale factorilor de mediu: poluarea apelor, a aerului și a solurilor (în special degradarea terenurilor);

orientate pe probleme globale: ploi acide, epuizarea stratului de ozon, schimbările climatice, defrișarea și deșertificarea, conservarea biodiversității, traficul internațional de produse și deșeuri toxice și periculoase, protejarea mediului în perioadele de conflict armat.

Problemele globale ale mediului au început să devină predominante și au creat necesitatea inițierii unor acțiuni suplimentare pentru creșterea conștientizării publice, care să determine comunitatea internațională să ia în timp util măsuri funcționale, atât pe plan internațional cât și național.

Evaluarea efectelor acestor “noi” probleme ale mediului a condus la recunoașterea faptului că s-a realizat un progres prea redus în integrarea protecției mediului în politicile și activitățile de dezvoltare, respectiv obiectivul consacrat prin principiul 13 al declarației de la Rio nu a fost realizat.

Declarația de la Stockholm, Principiul 13

Pentru a realiza un management mai rațional al resurselor, care să conducă astfel la îmbunătățirea mediului, Statele trebuie să adopte o abordare integrată și coordonată a planurilor lor de dezvoltare, pentru a asigura că dezvoltarea lor este compatibilă cu necesitatea de a proteja și îmbunătăți mediul în beneficiul propriei populații.

Într-o perioadă în care conștientizarea problemelor ambientale de către guverne crescuse , în comparație cu Stockholm , a avut loc în 1979 Conferința de la Geneva, convenție privitoare la poluarea atmosferică transfrontieră la mare distanță .

Principalul rezultat al conferinței este legat de lansarea unui program special cu privire la climă ( World Climate Programme ) și , mai detaliat , de aprobarea unui protocol referitor la poluarea atmosferică transnațională , semnat de țările europene și de Statele Unite .

Conferința de la Geneva nu a reușit să stimuleze adoptarea de mijloace de natură globală dar, au fost întreprinși primii pași către încheierea de acorduri parțiale , adică limitate în ce privește numărul țărilor semnatare .

Părțile semnatare au propus și aplicat măsurile specifice în ceea ce priveste retehnologizarea , funcționarea la o anumită capacitate sau orice alte masuri care au ca efect : reducerea emisiilor de SO2 cu 30 % , până în anul 1995 , menținerea emisiilor de NOx constant , la nivelul anului de bază , 1987 , reducerea emisiilor de C.O.V. ( compusi organici volatili ) cu 30 % , până în anul 1999.

România a aderat la Convenția de la Geneva la data de 25 ianuarie 1991 .

Peste patru ani , în 1983 se înființează Comisia pentru Dezvoltare și Mediu (World Commission on Enviroment and Development ) , la inițiativa Adunării generale a Națiunilor Unite , a Japoniei și Elveției . Această comisie ar fi trebuit să se ocupe de problemele legate de transferul de tehnologie nord – sud , dar în realitate va rămâne în istorie ca cea care , patru ani mai tarziu , a produs Raportul Bruntland , publicat în 1987 și denumit “Viitorul nostru comun”(Our Common Future), prin care s-a formulat cadrul care avea să stea la baza celor 40 de capitole ale Agendei 21 și a celor 27 de principii ale Declarației de la Rio și care a definit dezvoltarea durabilă ca fiind “dezvoltarea care îndeplinește necesitățile generației prezente, fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și îndeplini propriile necesități”.

Din punct de vedere al depășirii acordurilor parțiale sau a declarațiilor fără efect legal , primul pas real în acest sens a fost făcut la Conferința de la Toronto din 1988 , prima la care s-a trecut din sfera științei în cea a politicului . Conferinta este amintită pentru deosebita incisivitate a declarațiilor finale și pentru angajamentele politice care au fost asumate .

Unele din cele mai puternice angajamente au privit schimbările climatice :

reducerea emisiilor de dioxid de carbon în proporție de 20 % , comparativ cu cele din 1988 și

creșterea eficienței economice în proporție de 10 % , până în 2005 .

În iunie 1992, la Rio de Janeiro s-a desfășurat Conferința Națiunilor Unite privind Mediul și Dezvoltarea, la care s-au reunit 115 de conducători ai statelor lumii.

A fost organizată la 20 de ani de la Conferința de la Stockholm , de către secretariatul UNCED , al cărui secretar general al conferinței a fost Maurice F.Strong , din Canada .

Conferința de la Rio constituie un eveniment de o importanță indiscutabilă pentru că , printre altele , a presupus peste doi ani de tratative intense pentru pregătirea ei , implicând un număr foarte mare de state participante ( ~ 2400 de reprezentanți ai ONG) .

Obiectivele acestei convenții se referă la conservarea diversității biologice, utilizarea rațională a componentelor sale , împărțirea corectă și echitabilă a beneficiilor ce reies din utilizarea resurselor genetice , accesul la resursele genetice prin transfer adecvat de tehnologii relevante . Statele au drept suveran de a-și exploata propriile resurse după politicile lor de mediu .

Cu această ocazie, pe plan internațional, a fost recunoscută oficial necesitatea de a integra dezvoltarea economică și protecția mediului în obiectivul de dezvoltare durabilă și s-a afirmat importanța, în continuă creștere, a dreptului internațional al mediului, ca mecanism de codificare și promovare a dezvoltării durabile.

În urma conferinței au rezultat:

Declarația de la Rio, conținând 27 de principii.

Agenda 21 (cuprinsul Agendei 21 este prezentat în tabelul 1), care constituie un plan de acțiune pentru dezvoltarea durabilă cu începere din secolul al XXI-lea, concretizat în 40 de capitole destinate unor domenii de programe specifice, structurate în termenii:

– bazei de acțiune;

– obiectivelor de realizat;

– activităților care trebuie efectuate;

– modalităților de implementare.

Un document fără putere obligatorie, care conține principiile pentru managementul conservării și dezvoltării durabile a tuturor tipurilor de păduri

Organizarea instituțională a Comisiei Mondiale pentru Dezvoltarea Durabilă.

Mecanismul de finanțare pentru implementarea Agendei 21.

Summitul de la Rio a adus cu fermitate pe arena publică problemele de protecție a mediului și de dezvoltare. Alături de Agenda 21 și Declarația de la Rio, s-a ajuns la un acord cu privire la două convenții obligatorii:

Convenția privind diversitatea biologică și

Convenția cadru privind schimbările climatice.

Summitul de la Rio a generat de asemenea o serie întreagă de reacții pozitive, incluzând demararea a numeroase inițiative pentru implementarea Agendei 21 la nivel local și a reorientării politicii de protecție a mediului. În același an, în multe state s-au înființat comisii naționale pentru dezvoltarea durabilă și s-au întocmit strategii pentru dezvoltarea durabilă.

În ciuda acestor consecințe pozitive, obiectivul global al Agendei 21, care a făcut apel la o schimbare radicală a sistemelor de valori convenționale dominante existente și a proceselor instituționale, nu a putut fi atins.

România a semnat această convenție la 5 iunie 1992 și a ratificat-o la 13 iulie 1994 .

După Rio, guvernele, organizațiile internaționale, autoritățile locale, oamenii de afaceri, grupuri cetățenești și persoane fizice au depus eforturi pentru atingerea dezvoltării durabile.Agenda 21 rămâne un document de referință pe termen lung cu privire la echilibrarea nevoilor economico-sociale și a potențialului resurselor și ecosistemelor pământului.

Evaluarea progresului realizat la cinci ani de la Conferința de la Rio (New York, 1997), a evidențiat o serie de deficiențe, legate în particular de echitatea socială și sărăcie. Aceste aspecte au fost evidențiate prin:

reducerea asistenței oficiale acordate pentru dezvoltare și creșterea datoriilor internaționale;

eșecul îmbunătățirii: transferului de tehnologie, construcției capacităților pentru participare și dezvoltare;

eșecul coordonării instituționale și

incapacitatea de a reduce nivelurile excesive de producție și de consum.

Ca urmare, s-a făcut apel la ratificarea, întărirea și implementarea mai fermă a acordurilor și convențiilor internaționale privind mediul și dezvoltarea.

Summitul Națiunilor Unite privind Dezvoltarea Durabilă, care a avut loc la Johannesburg în perioada 26 august – 6 septembrie 2002, a reunit 104 conducători ai statelor lumii și a avut ca principlale rezultate:

Declarația de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă și

Planul de implementare a Summitului mondial privind dezvoltarea durabilă.

Summitul de la Johannesburg a reafirmat dezvoltarea durabilă ca fiind un element central al agendei internațioanle și a dat un nou impuls pentru aplicarea practică a măsurilor globale de luptă împotriva sărăciei și pentru protecția mediului. S-a aprofundat și întărit înțelegerea conceptului de dezvoltare durabilă, în special prin evidențierea importantelor legături dintre sărăcie, mediu și utilizarea resurselor naturale.

Guvernele au căzut de acord și au reafirmat un domeniu de obligații și ținte concrete de acțiune pentru realizarea obiectivelor de dezvoltare durabilă.

Prin Declarația de la Johannesburg s-a asumat responsabilitatea colectivă pentru progresul și întărirea celor trei piloni interdependenți ai dezvoltării durabile: dezvoltarea economică, dezvoltarea socială și protecția mediului la nivel local, național, regional și global.

Prin Planul de implementare se urmărește aplicarea de măsuri concrete la toate nivelurile și întărirea cooperării internaționale, în baza responsabilitățolor comune dar diferențiate, exprimate în Principiul 7 al Declarației de la Rio și integrarea celor trei piloni ai dezvoltării durabile. În acest sens, eforturile sunt cu precădere axate pe:

eradicarea sărăciei;

modificarea modelelor de producție și consum;

protejarea sănătății și

protejarea și managementul bazei de resurse naturale pentru dezvoltarea economică și socială.

Un important progres l-a constituit sprijinul pentru înființarea unui fond de solidaritate mondială pentru eradicarea sărăciei. De asemenea, opiniilor societății civile li s-a dat o importanță deosebită, ca recunoaștere a rolului esențial al societății civile în implementarea dezvoltării durabile și promovarea de parteneriate.

Toate aceste conferințe mondiale au influențat evoluția dreptului internațional al mediului. Există de asemenea numeroase acorduri bilaterale și multilaterale care conțin prevederi legate de unul sau mai multe aspecte care vizează protecțiea mediului, acoperind probleme de natură:

subregională;

regională și

globală.

De asemenea, în dreptul internațional al mediului s-a cristalizat un număr de principii fundamentale pentru protecția mediului. Fiind un domeniu relativ nou și în formare, dreptul și politica internațională în domeniul protecției mediului evoluează și pe baza rezoluțiilor și declarațiilor unor organizații internaționale, cum sunt Programul

Națiunilor Unite pentru Mediu, Organizația Mondială a Sănătății sau Agenția Internațională a Energiei Atomice, care au jucat un rol important în cristalizarea principiilor internaționale pentru protecția mediului, deși de multe ori aceste principii nu sunt obligatorii. Prin repetare și practică statală, care vizează încorporarea acestor principii în sistemele legale naționale, acestea pot deveni obligatorii.

Deși în prezent statele lumii au abordări diferite față de aceste principii, respectiv le consideră a fi principii de drept internațional în formare sau le recunosc ca fiind principii de drept internațional, ele stau la baza dezbaterilor actuale pentru luarea deciziilor politice privind protecția mediului la nivel internațional, și capătă o importanță din ce în ce mai mare pentru problemele legate de comerț și mediu.

III.2. … Convenții privind protecția mediului , clasificate în funcție de tema abordată

Peste 6000 de metropole și orase din lumea întreagă și-au creat propria “Agendă locală 21” pentru a-și coordona acțiunile pe termen lung. O serie de state au stabilit modalități de aplicare a Agendei 21 la nivel național. Aceste strategii au fost adoptate de Consiliile Naționale pentru dezvoltare durabilă, astfel de organisme funcționând în peste 80 de țări, majoritatea în curs de dezvoltare.

Un număr tot mai mare de întreprinderi comerciale au urmat politica dezvoltării durabile și au votat abordarea “triplă” care tine cont de factorii economici, sociali și de mediu. Astfel s-au dezvoltat o serie de organisme care aplică politica durabilității – de exemplu Consiliul Mondial de Afaceri pentru Dezvoltare Durabilă.

Comisia ONU pentru Dezvoltare Durabilă, care a fost înființată pentru a monitoriza implementarea acordurilor de la Rio, s-a reunit anual începând cu 1993 și a stabilit măsuri inedite pentru participarea societății civile la tratativele ONU, îndeosebi prin dialog cu factorii cheie.

Diminuarea sărăciei și dezvoltarea sociala

Conferințele ce au urmat după Summit-ul Pamântului – ca de exemplu Conferința din 1994 asupra Populației și Dezvoltării de la Cairo, Summit-ul social din 1995 de la Copenhaga, Conferința Femeilor din 1995 de la Beijing și Conferința Habitat II din 1996 de la Istanbul – au consolidat angajamentul pentru dezvoltarea durabilă și au adoptat strategii pentru punerea în aplicare a Agendei 21.

În septembrie 2000, la Summit-ul ONU al Mileniului, 147 lideri mondiali au stabilit de comun acord obiective ale dezvoltării cu termene comparabile cu cele din Agenda 21.

Finanțare și Comerț

Global Environment Facility (GEF) – împreună cu Banca Mondială, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) și UNEP (agenții de implementare) a fost lansat experimental în 1991, iar după Summit-ul Pământului a fost restructurat pentru a deveni cea mai importantă sursă a împrumuturilor multilaterale acordate țărilor în curs de dezvoltare și țărilor în tranziție pentru proiecte globale privind mediul înconjurator. În primii zece ani, GEF a finanțat aceste proiecte cu 4,2 miliarde USD și a atras mai mult de 11 miliarde USD în co-finanțare. La ultima finanțare, în 1998, 36 țări au acordat GEF 2,75 miliarde USD.Cea de-a treia finanțare este încă în discuții.

Organizația Mondială a Comerțului (WTO) la cea de-a patra sa întrunire ministerială de la Doha din noiembrie 2001, a adoptat o declarație ce menționează: ”Suntem convinși că promovarea și protejarea unui sistem comercial multilateral și nediscriminatoriu, care să acționeze în favoarea protecției mediului înconjurător și a promovării dezvoltării durabile pot și trebuie să fie încurajate."

La Conferința Internațională pentru Finanțarea Dezvoltării, desfășurată în Mexic la Monterrey în martie 2002, guvernele si-au reconfirmat angajamentul pentru dezvoltarea durabila, iar țările donatoare au promis o sumă de 30 miliarde USD, constituită ca un aport suplimentar de resurse până în 2006.

Schimbările climaterice

Convenția Cadru a ONU privind schimbările climaterice, propusă spre semnare la Summit-ul Pământului a intrat în vigoare la 21 martie 1994. Convenția are 165 de semnatari și 186 de părți implicate, dar majoritatea țărilor industrializate n-au îndeplinit obiectivul propus și anume diminuarea până în 2000 a volumului emisiilor de gaze cu efect de seră până la nivelul anului 1990.

În decembrie 1997 la Kyoto, guvernele au încheiat un protocol prin care țările industrializate acceptă obiective cu statut de lege pentru reducerea până în 2008-2012 a emisiilor celor șase gaze cu efect de seră cu 5% față de nivelul din 1990. Pentru a intra în vigoare, protocolul trebuie ratificat de 55 de țări. Doar două țări industrializate au ratificat protocolul pânâ în prezent.

Diversitate biologică

Convenția ONU asupra Diversității Biologice, propusă spre semnare la Summit-ul Pamântului din 1992 și ratificată de atunci de 183 de țări, a intrat în vigoare la 29 decembrie 1993. Convenția impune țărilor să protejeze specii de plante și animale prin conservarea habitatelor lor naturale și prin alte mijloace. Protocolul de la Cartagina pe tema Biosecurității, încheiat pentru a reduce riscurile deplasărilor transfrontaliere a organismelor vii ce au suferit modificări genetice și pentru a oferi siguranța utilizării biotehnologiilor moderne, a fost adoptat în ianuarie 2000 și ratificat de 17 țări. Părțile implicate în Convenție dezbat acum problemele ce privesc împărțirea beneficiilor oferite de resursele genetice cu oamenii din țările lor de origine.

Deșertificarea

Convenția ONU pentru Combaterea Deșertificării – problemă adusă în discuție la Summit-ul Pământului – a intrat în vigoare în decembrie 1996. Deșertificarea sau degradarea ținuturilor aride și semiaride afectează modul de viață și resursele de hrană a peste 900 milioane de oameni din întreaga lume, mai ales din Africa. Convenția cere o implicare serioasă pentru soluționarea problemelor din regiunile aride, până în prezent 179 țări alăturându-se acestui program. Dar resursele disponibile implementării programului sunt limitate.

Resursele marine și poluarea

Acordul ONU privind rezervele de pește, privind controlul pescuitului în largul mărilor, negociat ca o prelungire a acordurilor Summit-ului Pământului, a fost semnat în decembrie 1995 și a intrat în vigoare în decembrie 2000. Acordul caută să prevină pescuitul în exces și să aplaneze conflictele internaționale generate de competiția pentru rezervele de pește în scădere, lucru ce se poate înfăptui prin managementul zonelor de pescuit la nivel regional. Acesta conține prevederi importante de reglementare a conflictelor pentru a preveni pescuitul ilegal.

De vreme ce 1 miliard de oameni trăiesc în centre urbane de-a lungul coastelor și aproape 80% din poluarea mărilor e generată de surse de pe uscat, în 1995 guvernele au adoptat Programul Global de Acțiune pentru protejarea Mediului Marin de efectele activităților continentale.

Substanțe chimice toxice

Pentru a reglementa traversarea granițelor de cele 4 milioane tone de deșeuri toxice anual, în 1989 a fost adoptată Convenția de la Basel privind deșeurile cu factor de risc, administrată de UNEP și ratificată ulterior de 121 de țări. În 1995, tratatul a fost întărit pentru a se putea declara ilegal exportul exportul de deșeuri toxice din țările dezvoltate în cele în curs de dezvoltare care adeseori nu dispun de tehnologia necesară neutralizării acestora. În 1998, peste 100 de guverne au adoptat un tratat internațional, negociat sub auspiciile FAO și UNEP, pe tema schimbului de informații referitoare la comerțul cu pesticide și cu substanțe chimice.

Ca o consecință a discuțiilor purtate de Comisia ONU pentru Dezvoltarea Durabilă cu privire la necesitatea de a controla și de a elimina diferite substanțe chimice toxice, țările participante au semnat în 2001 Convenția de la Stockholm privind substanțele organice poluante remanente.

S-a pus accent pe eliminarea a 12 substanțe chimice nocive cunoscute, inclusiv PCB, dioxine și DDT. Tratatul a fost semnat de 126 țări și ratificat de 5 părți implicate.

Pădurile

Pe baza Normelor Forestiere adoptate la Rio, un Comitet Interguvernamental pentru Păduri a adoptat peste 100 de propuneri de acțiune în martie 1997. Începând cu prima sa sesiune din 2001, Forum-ul ONU al Pădurilor a pus accent pe propunerile de limitare a defrișărilor și de generare de resurse pentru domeniul forestier.

Până în 2005, se urmăreăte crearea unei infrastructuri legale internaționale pentru păduri.

Distrugerea stratului de ozon

În timpul unei acțiuni de mare succes ce s-a desfășurat înainte de Summit-ul Pământului țările participante au eliminat substanțele nocive stratului de ozon potrivit Protocolului de la Montreal din 1987, reconfirmat în 1996. Ca o consecință a tratatului, consumul total de clorofluorocarburi (CFC) a scăzut de la 1,1 milioane tone în 1986 la 156.000 tone în 1998.

Insulele mici

După cum s-a hotărât la Summit-ul Pământului, în 1994 s-a desfășurat în Insulele Barbados o conferință ONU pentru abordarea problemelor existente în statele în curs de dezvoltare din insulele mici. Fiind știut faptul că insulele mici – prin dimensiunile și izolarea lor – sunt vulnerabile la schimbări climaterice și dezastre naturale, peste 100 de țări au fost de acord să abordeze problemele cu care se confruntă aceste insule, încheind un parteneriat. În 1999, într-o retrospectivă de cinci ani realizată de Conferința din Barbados, Adunarea Generală ONU a dezvăluit faptul că, în timp ce țările din insulele mici au urmărit obiectivele conferinței, comunitatea internațională încă nu alocase resursele necesare.

=== CAPITOLUL IV confernta de la Johannesburg ===

CAPITOLUL IV

Conferința de la Johannesburg, 2002

IV.1. … Prezentarea Conferinței de la Johannesburg , 2002

Johannesburg

Johannesburg se afla în nord – estul Africii de Sud , în regiunea Guateng . A fost infiintat în 1886 , pe timpul acela fiind un mic orasel minier în districtul Witwatersand , unde se extragea aur . Cu timpul s-a dezvoltat și a devenit un compex centru urban al Africii de Sud , cunoscut ca „orasul aurului” ( Egoli ) , datorita depozitelor de aur care se gasesc în regiune și care l-au facut celebru , denumit chiar „cel mai bogat loc de pe Pamant” de catre un ministru englez al guvernului din vremea aceea .

Capitala de aur a lumii mai poarta și numele de „oras al contrastelor” . Pe strazile aglomerate se aud zgomotele negustorilor și ale precupetelor de fructe . Pe strada este perceptibil amestecul culturii vestice cu cea etnica .

în imaginea de mai sus este prezentata regiunea Hilbrow , partea cosmopolita a orasului , care contine multe cladiri construite în anii `50 , printre care și Turnul de Telecomunicatii Hilbrow , care se afla în centru .

În perioada 26 august – 4 septembrie 2002, a avut loc, la Johannesburg (Africa de Sud), Conferința Mondială privind Dezvoltarea Durabilă , la care au participat 103 de șefi de state și guverne, reprezentanți ai unor organizații inter-guvernamentale și non-guvernamentale, ai sectorului privat și societății civile, membri ai lumii academice și științifice.

Cele două conferințe premergătoare au fost Summitul de la Stockholm din 1972 și Summitul de la Rio de Janeiro din 1992, acesta din urmă fiind una dintre cele mai importante conferințe la nivel internațional pe tema mediului, la care

s-au dezbătut și s-au adoptat mai multe acorduri internaționale și un program de însemnătate internațională, și anume Agenda 21.

Conferința a avut un program complex incluzând un segment ministerial (26 – 30 august 2002), care a cuprins dezbateri pe temele majore ale conferinței (apa și condițiile sanitare, energia, sănătatea și mediul înconjurător, agricultura, biodiversitatea și managementul ecosistemelor), problemele inter-sectoriale și problematica regională. Perioada 29-30 august 2002 a fost alocată discuțiilor cu reprezentanții societății civile și organizațiilor neguvernamentale. În perioada 2-4 septembrie 2002, a avut loc segmentul de nivel înalt.

Comisia ONU pentru dezvoltare durabilă, cunoscută și ca CSD10, a îndeplinit funcția de Comitet pregătitor al Summit-ului – organizatorul principal. CSD10 a organizat patru întruniri pregătitoare în perioada 2001-2002 (PrepComs), care au fost prezidate de dr. Emil Salim din Indonezia. Cea de-a patra și ultima întrunire pregătitoare a fost organizată la nivel de miniștri în perioada 27 mai – 7 iunie 2002 în Bali, Indonezia.
Summitul Mondial a avut sarcina să găsească metode de aplicare a celor convenite în acordurile de la Rio și să găsească acele domenii care necesită mai multe decizii practice; să creeze un echilibru între atenția acordată problemelor economice, sociale și de mediu și să se reactualizeze responsabilitățile asumate pe plan mondial cu privire la dezvoltarea durabilă.

Summitul de la Johannesburg a avut ca teme majore , cinci domenii cheie, și anume: asigurarea sănătății și a apei potabile, energia, protecția sănătătii, agricultură și biodiversitate.
Principala responsabilitate pentru organizarea acestui Summit îi aparține

d-lui Nitin Desai, secretarul general al Summitului de la Johannesburg și sub-secretar general al Națiunilor Unite pentru probleme economice și sociale.

Summit-ul dezvoltării durabile reprezintă o șansă oferită omenirii pentru trecerea spre un viitor sigur, un viitor care va permite oamenilor să răspundă nevoilor personale fără a distruge mediul înconjurător.
Dezvoltarea durabilă este o nouă abordare a progresului și o modalitate nouă de cooperare internațională.
Această abordare atestă faptul că deciziile luate într-o anumită parte a globului pot afecta oamenii din alte regiuni și presupune elaborarea unor măsuri de prevenire pentru crearea unui progres global.
Summitul de la Johannesburg a abordat problematica dezvoltării durabile, care răspunde atât nevoilor acestei generații, cât și a celor viitoare.
Nu a fost o conferință despre sărăcie, ci una despre dezvoltare – proces comun țărilor dezvoltate și celor în curs de dezvoltare.
Totusi, sărăcia, consumul irațional și un mod de viață nesustenabil sunt problemele principale care au fost abordate în cadrul acestui Summit.

Firește, guvernele sunt cele care vor purta responsabilitatea aplicării măsurilor negociate în cadrul Summitului. Realitatea arată , însâ, că acestea nu dispun de resursele necesare îndeplinirii tuturor obiectivelor. De aceea, dezvoltarea durabilă implică formarea unor parteneriate între diferitele sectoare ale unei societăți, precum organizațiile neguvernamentale sau comunitatatea oamenilor de afaceri.
Planificarea acțiunilor pentru înfăptuirea dezvoltării durabile a început în urmă cu 10 ani, la Summitul de la Rio.

Delegația Romaniei a fost condusă de domnul Ion Iliescu, Președintele României. Din delegație au făcut parte consilieri prezidențiali, ministrul apelor și protecției mediului, reprezentanți ai Ministerului Apelor și Protecției Mediului, Ministerului Afacerilor Externe, consilieri și experți ai unor agenții guvernamentale, parlamentari, oameni de afaceri și ziariști.

Delegația țării noastre a avut un program deosebit de complex, care a avut ca momente principale intervenția în cadrul plenarei Conferinței mondiale, participarea la programul de întâlniri bilaterale, mini-summitul privind cooperarea în bazinul carpato-dunărean, participarea la reuniunea organizată, pe tema globalizării, de Tabbo Mbeki, Prșsedintele Republicii Africa de Sud, participarea la reuniunea la nivel înalt a Troicii Uniunii Europene cu țările asociate și la reuniunea la nivel înalt a statelor francofone.

De asemenea, Romania a fost aleasă în funcția de vice-președinte, din partea grupului est-european, în cadrul Comitetului de conducere al Summitului de la Johannesburg, calitate ce a permis domnului Președinte Ion Iliescu să prezideze o parte din lucrările plenare ale Conferinței.

Discursul Președintele Romaniei, în plenara Conferinței Mondiale, a pus accentul pe aplicarea angajamentelor asumate și parteneriat, pe sublinierea progreselor înregistrate, în unele domenii, în special în crearea unor instrumente conceptuale, legale și instituționale în domeniul dezvoltării durabile la nivel global. A fost remarcat interesul cu care organizațiile internaționale au început să răspundă, aducând mai multă coerență în acțiunile globale în domeniul dezvoltării durabile. De aceea, s-a afirmat rolul important al Consiliului Economic și Social (ECOSOC), al OMC și al instituțiilor de la Bretton – Woods în coordonarea activităților legate de protejarea mediului înconjurător și dezvoltarea durabilă.

Programul de întâlniri bilaterale ale Președintelui Ion Iliescu a cuprins întâlniri cu Președintii Algeriei, Braziliei, Canadei, Croației, Indoneziei, Iugoslaviei, Kazahstanului, Macedoniei, Ucrainei, primul ministru al Danemarcei, în calitate de președinte în exercitiu al Uniunii Europene, secretarul de stat al SUA, secretarul general UNCTAD, directorul general al OMC, administratorul PNUD.

La inițiativa României, a fost organizată o scurtă reuniune informală la nivel înalt a Președintelui României cu șefii de state și guverne participanți la Summitul de la București privind cooperarea în bazinul carpato-dunărean (aprilie 2001). La reuniune au participat Președintii Bulgariei și Croației, primul ministru al Bosniei – Herțegovina, ministrul de externe al Iugoslaviei, miniștri ai mediului din Bulgaria, Croația, Moldova, Ucraina, Slovacia, Republica Cehă, adjunctul ministrului mediului din Ungaria, consilierul pe probleme de politică externă al Poloniei, șeful administrației prezidențiale a Președintelui Macedoniei, precum și directorul general al Departamentului pentru problemele cooperării dunărene din Ministerul de Externe al Austriei.

Cu această ocazie au fost reiterate angajamentele și principiile cuprinse în Declarația de la București și au fost discutate noi inițiative de continuare a procesului regional, inițiat de România, pe tema protecției mediului și a dezvoltării durabile.

Summitul Mondial pentru Dezvoltare Durabilă, după aproape 10 zile de negocieri intense, și patru reuniuni ale Comitetului Pregătitor, s-a încheiat cu adoptarea „Planului de acțiune" (Plan of Implementation), un document cuprinzător, structurat pe mai multe capitole, în funcție de temele majore ale Conferinței (apa și condițiile sanitare, energia, sănătatea și mediul înconjurător, agricultura, biodiversitatea și managementul ecosistemelor, problematica statelor insulare și a Africii), și a „Declarației Politice" (Political Declaration).

Diferit de Agenda 21, Planul de Acțiune adoptat în 2002 abordează complex problema sărăciei de la accesul la energie, apă și serviciile pentru sănătate până la împărțirea echitabilă a profitului economic obținut din biodiversitate. În 1992, la Rio s-a pus accentul pe problemele de mediu. La Johannesburg, într-o mai mare măsură au participat reprezentanți ai ministerelor de dezvoltare, de comerț și de afaceri externe decât a celor de la protecția mediului. Prezența femeilor, a tinerilor, a reprezentanților organizațiilor nonguvernamentale, a autorităților locale și a oamenilor de știință a fost mai mare decât la Rio. În același timp a crescut numărul reprezentanților din sfera de afaceri. Înțelegerea necesității dezvoltării durabile de către sectorul privat cât și recunoașterea importanței sectorului de afaceri și a industriei de către organizatorii conferinței a fost un real câstig. Faptul că Summitul s-a organizat pe continentul african prezintă o importanță deosebită deoarece s-au evidențiat problemele grave cu care se confruntă acest continent pe plan social, economic și de mediu, implicit consecințele prezente și viitoare ale SIDA, de deșertificare și de siguranță a alimentelor.

În cadrul Summitului Rio+10 s-a reușit să se accepte direcții concrete, să se recunoască existența greutăților în rezolvarea problemelor de mediu și a problemelor cu care se confruntă comunitățile sărace. Națiunile participante au convenit asupra următoarelor obiective:

oprirea scăderii alarmante a speciilor, până în anul 2010;

reducerea la jumătate a numărului de persoane care nu beneficiază de îngrijiri medicale minime de la 2,4 miliarde existente acum, până în anul 2015;

refacerea stocurilor naturale de pești la nivel durabil;

înlesnirea sprijinirii reciproce a comerțului;

începerea aplicării strategiilor de dezvoltare durabilă de nivel național până în anul 2005.

Statele Unite ale Americii acordă o investiție de 970 milioane USD pentru proiecte de apă și de sănătate, Uniunea Europeană și-a anunțat inițiativa "Apă pentru viață" și alte 21 de inițiative s-au născut în valoare totală de 20 de milioane USD.

Planul de Acțiune al aprovizionării cu energie este sprijinit cu 700 milioane USD de către Uniunea Europeană, cu 43 milioane USD de SUA și alte 32 de inițiative de parteneriat îl sprijină cu 26 milioane USD.

Alte responsabilități mai importante asumate la Summit vizează :

producția unor substanțe chimice nepoluante și care să nu afecteze sănătatea,

înființarea unei rețele de arii protejate marine până la 2012 și

înlesnirea obținerii unor substanțe chimice nepoluante pentru țările în curs de dezvoltare, până în anul 2010.

În același timp, Rusia și-a anunțat intenția de a adera la Protocolul de la Kyoto. Acest lucru înseamnă că, în pofida faptului că SUA a boicotat Protocolul, mișcarea de ocrotire a climei promovată de ONU este intactă, deci Protocolul poate fi implementat începând cu 2003. Un pas înainte reprezintă și dezbaterea unor teme din perspective noi, ceea ce oglindește un progres față de 1992. La un alt capitol s-a dezbătut aspectul globalizării, subiect abia amintit pe agenda din 1992.

IV.2. … Documentele adoptate în cadrul Summitului Rio+10

IV.2.1. … Declarația de la Johannesburg

"De la originile noastre spre viitor

Noi, reprezentanții oamenilor din toată lumea, organizați în Summit-ul Global pe tema Dezvoltării Durabile, desfășurat în Johannesburg, Africa de Sud, în perioada 2 – 4 Septembrie 2002, întărim angajamentul nostru față de dezvoltarea durabilă.

Ne angajăm în construirea unei societăți umane echitabile și preocupate, ca urmare a nevoii de demnitate umană , a tuturor oamenilor.

La începutul acestui Summit, copiii planetei ne-au vorbit, într-un mod simplu, dar în același timp clar, despre viitorul care o să le aparțină lor, și prin urmare, ne-au provocat pe noi toți să ne asigurăm de faptul că prin acțiunile noastre, ei vor moșteni o lume liberă și lipsită de sărăcie, degradarea mediului, și alte exemple de dezvoltare nepotrivită.

Ca o primă parte a răspunsului nostru, dat acestor copii, care reprezintă viitorul nostru colectiv, noi toți, din toate părțile lumii, informați din diverse experiențe de viată, ne-am unit și suntem motivați de un sentiment adânc de responsabilitate, și anume că noi trebuie să creăm urgent o lume mai bună și mai luminoasă , o lume a speranței.

Prin urmare, ne-am asumat o responsabilitate colectivă , aceea de a avansa și întări stâlpii de susținere, interdependenți ai dezvoltării durabile – dezvoltare economică , dezvoltare socială și protecția mediului – la nivel local, național, regional și global.

Din acest continent, leagănul umanității , declarăm prin Planul de implementare a Summitului Global pe tema Dezvoltării Durabile și prin prezenta Declarație, responsabilitatea noastră față de ceilalți, și între noi, față de mareața comunitate a vieții și față de copii noștri.

Recunoscând faptul că rasa umană este la răscruce, noi ne-am unit în găsirea comună a unei soluții, în așa fel încât un efort determinat să răspunda pozitiv la nevoia conceperii unui plan practic și vizibil, cu scopul eradicării sărăciei și dezvoltării rasei umane.

De la Stockholm până la Rio de Janeiro, și până la Johannesburg

Cu 30 de ani în urmă, la Stockholm, am căzut de acord asupra nevoii urgente de a răspunde la problema deteriorarii mediului înconjurător. Cu 10 ani în urmă , în cadrul Conferinței Națiunilor Unite pe tema Mediului și Dezvoltării, ținută în Rio de Janeiro, am căzut de acord asupra faptului că protecția mediului împreună cu dezvoltarea socială și economică, sunt componente fundamentale ale dezvoltării durabile, bazată pe Principiile de la Rio . Pentru a atinge o astfel de dezvoltare, am adoptat progrmul global Agenda 21, și Declarația pentru Mediu și Dezvoltare de la Rio, căreia ne reafirmăm angajamentul. Conferința de la Rio a reprezentat un important pas care a pus bazele unei noi agende pentru dezvoltare durabilă.

Între Rio și Johannesburg, națiunile lumii s-au întâlnit în mai multe conferințe importante, sub sprijinul SUA, încluzând Conferința Internațională pentru Dezvoltare, cât și Conferința Ministerială Doha. Aceste conferințe au definit o viziune ușor de înțeles pentru toată lumea, a viitorului umanității.

La Summitul de la Johannesburg, noi am realizat mult, în aducerea laolaltă a unei multitudini de oameni și viziuni, pentru realizarea unei căutări constructive a unei căi comune spre o lume care respectă și aplică principiile dezvoltării durabile. Summitul de la Johannesburg, de asemenea, a confirmat, faptul că progrese semnificative au fost făcute în direcția obținerii unui consens și parteneriat global între toți locuitorii planetei noastre.

Provocarea pe care o înfruntăm

Recunoaștem faptul că eradicarea sărăciei, schimbarea obiceiurilor consumatorilor și producătorilor, și întrebuințarea resurselor naturale în scopul dezvoltării economice și sociale, sunt obiectivele și cerințele dezvoltării durabile.

Linia ce desparte societatea umană în bogați și sărăci, și groapa tot mai mare dintre țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare, reprezintă un mare pericol pentru prosperitatea, securitatea și stabilitatea globală .

Mediul înconjurator global, continuă să aibă de suferit. Lipsa de biodiversitate continuă , rezervațiile de pește continuă să fie violate, reversarea de deșeuri ocupă tot mai mult din solurile fertile, efectele adverse ale schimbării climei sunt deja evidente, dezastrele naturale sunt mult mai frecvente și mai devastatoare, iar dezvoltarea țărilor mai vulnerabilă, și poluarea aerului și a apei continuă să răpească milioane de vieți decente.

Globalizarea a adăugat o nouă dimensiune acestor provocări. Integrarea rapidă a piețelor, mobilitatea capitalului, și creșterea semnificativă a fluxului investițional în toată lumea au generat noi provocări și oportunități pentru urmărirea dezvoltării durabile. Dar beneficiile și costurile globalizării sunt în mod inegal distribuite, țările în curs de dezvoltare având probleme în a face față acestei provocări.

Riscăm creșterea numărului acestor dispariții globale și dacă nu vom acționa în așa fel încât populația sărăcă să-și schimbe fundamental viata, aceștia își vor pierde încrederea în puterea reprezentativă și în sistemul democratic, față de care noi rămânem angajați, și vor vedea în cei ce-i reprezintă nimic mai mult decât “niște instrumente muzicale , care cântă în gol” . 

Angajamentul nostru față de dezvoltarea durabilă

Suntem determinați să vă asigurăm de faptul că bogata noastră diversitate, care este principalul nostru punct forte, va fi folosită pentru parteneriate constructive, pentru schimbare și pentru atingerea țelului nostru comun, acela de dezvoltare durabilă.

Recunoscând importanța construirii solidarității umane, noi urgentăm promovarea dialogului și a cooperării între civilizațiile și oamenii din lume, indiferent de rasă , handicap, religie, limbă , cultură sau tradiție.

Întâmpinăm obiectul și scopul Summit-ului de la Johannesburg asupra demnității umane indivizibile, care va fi rezolvat prin decizii cu scopuri țintă, tabele cu organizarea timpului și parteneriate cu scopul de a crește în mod rapid accesul la anumite cerințe de bază , cum ar fi: apa curată, accesul la puncte sanitare, adăposturi adecvate, energie, îngrijirea sănătății, siguranța hranei, și protecția biodiversității. În același timp, vom lucra împreună și ne vom ajuta reciproc, în a obține acces la resursele financiare, a beneficia de pe urma piețelor deschise, a asigura capacitatea clădirilor, a folosi tehnologie modernă în dezvoltare și a ne asigura de existența transferului de tehnologie, a dezvoltării resurselor umane, a educației așa încât să eliminăm pentru totdeauna subdezvoltarea.

Reafirmăm angajamentul nostru de a acorda prioritate și o atenție deosebită, luptei împotriva condițiilor de pe glob care se opun și împiedică dezvoltarea durabilă, și aici încludem: foamtea cronică , malnutriție, ocupații străine, conflicte armate, traficul de droguri, crima organizată, corupția, dezastrele naturale, traficul illicit de arme , traficul de persoane, terorismul, intoleranța și incitarea la discriminare rasială, etnică, religioasă, sau alte motive, xenophobia, boli cronice transmisbile, în particular HIV, malaria și tuberculoza.

Ne angajăm să ne asigurăm de faptul că emanciparea femeilor și egalitatea dintre sexe , sunt integrate în toate activitățile incluse în Agenda 21 , Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului și în Planul de Implementare al Summitului .

Recunoaștem realitatea conform căreia societatea globală deține metodele și este înzestrată cu resursele necesare atacării provocării de a eradica sărăcia și a susține dezvoltarea, lucruri cu care se confruntă toată omenirea. Împreună vom face pași mai mulți pentru a ne asigura de faptul că aceste resurse disponibile sunt folosite în beneficiul umanității.

Din acest punct de vedere, pentru a contribui la atingerea țelurilor noastre de dezvoltare, rugăm țările dezvoltate, care nu s-au implicat până acum, să dea dovadă de eforturi concrete în atingerea nivelurilor, internaționale adoptate, de asistență oficială în dezvoltare.

Întâmpinăm și susținem împreunarea marilor grupuri și alianțe regionale, că Noul Parteneriat pentru Dezvoltarea Africii (the New Partnership for Africa’s Development), în scopul promovării cooperării regionale, îmbunătățirii cooperării internaționale și a dezvoltării durabile.

Vom continua să dăm o atenție deosebită nevoilor dezvoltării micilor insule ale Statelor în curs de dezvoltare și a celor mai puțin dezvoltate țări.

Reafirmăm rolul vital al locuitorilor nativi, în dezvoltarea durabilă.

Recunoaștem faptul că dezvoltarea durabilă necesită o perspectivă pe termen lung și participarea la scară largă a câtor mai mulți oameni în formularea politicii și luarea de decizii și implementarea la toate nivelele. Ca și parteneri sociali, vom continua să lucrăm pentru un parteneriat stabil cu toate marile grupări, respectând rolul important și independent al fiecăreia din părțile implicate.

Suntem de acord că , în urmărirea îndeplinirii scopului acestei activități legitime , sectorul privat, încluzând atât marile cât și micile companii, are datoraia de a contribui la evoluția unor comunități și societăți egale și durabile.

De asemenea, suntem de acord să furnizăm asistentă în creșterea oportunităților de angajare cu generare de venit, având în vedere Declarația Drepturilor și Principiilor Fundamentale ale Muncii, adoptată de Organizația Internațională a Muncii (account the Declaration on Fundamental Principles and Rights at Work of the International Labour Organization) .

Suntem de acord cu existența unei nevoi a sectorului privat de a întări responsabilitatea organizațiilor , lucru ce ar trebui să se întâmple în condițiile unui sistem reglator , stabil și transparent.

Înțelegem să întărim și să îmbunătățim sistemul guvernamental la toate nivelele, în scopul implementării efective a Agendei 21, a Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, și a Planului de Implementare a Summitului (Agenda 21, the Millennium development goals and the Plan of Implementation of the Summit.)

Multilateralitatea este viitorul

Pentru a atinge obiectivele dezvoltării durabile, avem nevoie de mai multe instituții multilaterale și internaționale, efective, democratice și mai responsabile .

Reafirmăm angajamentul nostru față de principiile și scopurile Cartei Națiunilor Unite (Charter of the United Nations) și a legilor internaționale, cât și față de puterea multilateralismului. Susținem rolul de lider al Statelor Unite, ca cea mai mare și reprezentativă națiune din lume, și de aceea este cea mai în măsură să promoveze dezvoltarea durabilă.

În continuare ne angajăm să monitorizăm progresul la intervale regulate, în scopul atingerii țelurilor și obiectivelor noastre de dezvoltare durabilă.

A face posibil!

Suntem de acord ca acest proces să fie unul care să aibă în vedere toți oamenii, cu participarea tuturor marilor grupări și Guverne, care au participat la istoricul Summit de la Johannesburg.

Ne angajăm să acționam împreună , uniți de un scop comun, acela de a salva planeta noastră , de a promova dezvoltarea umană și de a atinge prosperitate universală și pace.

Ne angajăm față de Planul de Implementare al Summit-ului Global pe tema Dezvoltării Durabile (to the Plan of implementation of the World Summit on Sustainable Development) și față de îndeplinirea scopurilor socio-economice , de mediu și cele legate de timp ,conținute în mai sus menționatul plan .

De pe tărâmul Africii, leagănul umanității, jurăm solemn în fața oamenilor din întraga lume, și în fața generațiilor care în mod sigur vor moșteni acest Pământ, că suntem hotărâți să vă asigurăm de faptul că dorința noastră comună de dezvoltare durabilă este realizată.”

IV.2.2. … Planul de Implementare

Introducere

Conferința Statelor Unite pe tema Mediului și a Dezvoltării, ținută în Rio de Janeiro în 1992, a furnizat principiile fundamentale și programul de acțiune în scopul obținerii dezvoltării durabile . Ne reafirmăm angajamentul față de principiile conferinței și ne asumăm responsabilitatea atingerii scopurilor comune propuse.

Acestea fiind spuse, ne angajăm să acționam în mod concret la toate nivelele, să intensificăm cooperarea internațională, luând în considerare principiile de la Conferința de la Rio. Aceste eforturi vor promova, de asemenea, integrarea celor trei componente ale dezvoltării durabile : dezvoltarea economică, dezvoltarea socială, și protecția mediului; ca stâlpi de suținere interdependenți. Eradicarea sărăciei, schimbarea modelelor nepotrivite de producție și consum, și protecția și alocarea eficientă a resurselor naturale, baza dezvoltării economice și sociale, sunt obiective pe termen lung, dar sunt cerințe esențiale pentru a atinge un nivel de dezvoltare de lungă durată .

Recunoaștem faptul că din această implementare a planului de la Rio ar trebui să profite mai ales femeile, tinerii, și alte grupuri vulnerabile. Mai mult, implementarea acestui plan va implica participarea la nivel înalt, prin intermediul parteneriatului, în special între Guvernele Americii de Nord și de Sud, cât și între alte guverne sau grupări importante.

O guvernare eficientă în fiecare țară, cât și la nivel internațional, este un punct esențial în atingerea unei dezvoltări de durată . Prăpastia dintre țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare, arată nevoia continuă de o economie dinamică, care să permită un mediu economic internațional bazat pe cooperare, în special în domenii ca: finanțe , transfer de tehnologie, împrumuturi și schimburi.

Pacea, siguranța, stabilitatea și respectul pentru drepturile omului, incluzând dreptul la dezvoltare, cât și respectul pentru diversitatea culturilor, sunt puncte esențiale în atingerea unei dezvoltări durabile , și în a ne asigura că toți oamenii beneficiază de pe urma acesteia.

Suntem conștienți de importanța moralei (eticii) în conceptul de dezvoltare durabilă, și de aceea, suntem determinați să luam acest aspect în considerare în planul de implementare al Agendei 21 .

Eradicarea Sărăciei

Eradicarea sărăciei este una din cele mai mari provocări ale omenirii în ziua de azi, și este o cerință indispensabilă pentru dezvoltarea de durată , în special pentru țările în curs de dezvoltare. Deși fiecare țară are responsabilitatea sa privind dezvoltarea proprie cat și atingerea unui anumit grad de dezvoltare, iar politicile naționale nu pot fi trecute cu vederea, măsuri concrete sunt necesare la toate nivelele, pentru a permite țărilor în curs de dezvoltare să atingă țelurile unei dezvoltări durabile , așa cum s-a căzut de acord asupra țelurilor internaționale, incluzând aici și pe cel din Agenda 21.

Acest lucru implică, la toate nivelele:

Până în anul 2015 reducerea la jumătate a proporției de persoane ce au venitul mai mic decat 1$ pe zi, cât și a proporției persoanleor ce suferă de foame sau nu au acces la apa potabilă.

Stabilirea unui fond global de solidaritate pentru eradicarea sărăciei și promovarea dezvoltării umane în țările în curs de dezvoltare.

Dezvoltarea de programe naționale și locale, pentru atingerea unei dezvoltări durabile , în conformitate cu strategiile de eradicare a sărăciei din țările respective.

Promovarea emancipării femeilor și a egalitații dintre sexe, la toate nivelele .

Găsirea de soluții astel încât populația rurală să aibă acces la activitățile economice, creșterea ratei ocupării forței de muncă pentru această categorie.

Furnizarea de servicii medicale de bază pentru toată populația, și reducerea amenințărilor la sănătate cauzate de mediu.

Asigurarea de faptul că toți copii, atât fete cât și băieți, au acces la frecventarea cursurilor primare de învățământ, și vor avea acces egal la toate formele de învățământ.

Furnizarea accesului la resurse agricole, oamenilor care trăiesc în sărăcie, și promovarea drepturilor de posesiune asupra pământului.

Construirea unei infrastructuri rurale de bază, diversificarea economiei, îmbunătățirea transportului și a accesului la piețe, informatizarea piețelor și acordarea de credit populației rurale, pentru susținerea dezvoltării agriculturii și a dezvoltării rurale.

Sugerarea de noi tehnici privind dezvolarea agriculturii, ca: abordarea acționarilor în număr mare, și parteneriatul public-privat; cu scopul creșterii producției agricole și atingerea siguranței hranei

Creșterea accesului la hrană, atât din punct de vedere cantitativ cât și ca preț; prin noi tehnologii și metode de conducere, prin sisteme de distribuție mai eficiente, prin promovarea, spre exemplu, a parteneriatului între populația rurală, cea de la orașe și întreprinderi.

Lupta împotriva părăsirii suprafețelor locuibile, și diminuarea efectelor secetelor și inundațiilor, prin măsuri ca: îmbunătățirea folosirii informațiilor și prognozelor despre vreme și climă, sisteme de avertizare, administrarea resurselor naturale, practici agricole și conservarea ecosistemului cu scopul de a preveni eventuale degradări ale resurselor de apă și pământ.

Creșterea accesului la sistemul sanitar, cu scopul de a imbunătăți sănătatea generală a oamenilor, și a reduce decesul infantil.

Aprovizionarea cu apă potabilă, cât și accesul la resurse medicale sunt elemente esențiale ale sănătății oamenilor cât și a mediului. Luând acest lucru în considerare, ne-am propus că până în anul 2015, să reducem la jumătate proporția oamenilor care sunt în imposibilitatea de a beneficia de apă potabilă, cât și a oamenilor ce nu au acces la resurse sanitare de bază.

Luarea de acțiuni și eforturi comune de a lucra impreună la toate nivelele pentru a imbunătăți accesul la servicii energetice de încredere și pe care toată populația să și le permită. Un aspect de avut în vedere este acela că accesul la energie facilitează eradicarea sărăciei.

Intărirea contribuției dezvoltării industriale la eradicarea sărăciei, și gestionarea pe termen lung a resurselor naturale.

Până în 2020 atingerea unei îmbunătățiri semnificative în viețile a 100 milioane de oameni ce locuiesc în mahalale (cartiere mărginașe) , așa cum ne-am propus în inițiativa “Orașe fără mahalale”.

Luarea de măsuri imediate în vederea eliminării celor mai grave forme de exploatare prin muncă a copiilor, așa cum sunt definite în Convenția Organizației Internaționale a Muncii NR.182, și elaborarea și implementarea de strategii pentru eliminarea prestării de munci de către copii, care sunt contrare standardelor interanționale acceptate.

Schimbarea modelelor nepotrivite de producție și consum

Schimbări fundamentale în modul în care societatea de azi produce și consumă, sunt indispensabile atingerii țelului de dezvoltare durabilă. Toate țările ar trebui să promoveze consumul și producția durabilă , începând cu țările dezvoltate și terminând cu cele în curs de dezvoltare, toate având de câștigat din acest proces.

Protecția și administrarea bazei resurselor naturale pentru dezvoltarea economică și socială

Activitățile umane au un impact tot mai mare asupra integrității ecosistemului care ne furnizează resurse și servicii esențiale pentru starea de bine a omenirii și pentru activitățile economice. Administrând baza de resurse naturale într-un mod durabil și integrat este esențial pentru dezvoltarea durabilă. Acestea fiind spuse, pentru a inversa tendința actuală de degradare a resurselor naturale, cât de curând posibil, este necesară implementarea unei strategii, care ar trebui să includă țelurile propuse la nivel național sau regional, pentru protejarea ecosistemului, și pentru a obține administrarea integrată a pământului, a apei, și a vietăților, în timp ce întărim capacitățile la nivel național sau regional.

Dezvoltarea durabilă la nivel global

Globalizarea oferă oportunități și provocări pentru dezvoltarea durabilă. Recunoaștem faptul că globalizarea și interdependența ofera noi oportunități pentru comerț, invesții, și flux de capital și avanataje tehnologice, incluzând informații despre tehnologie, având că urmări creșterea economiei globale, dezvoltarea și creșterea standardelor de viață pe tot globul. În același timp rămân totuși serioase provocări, incluzând serioase crize financiare, insecuritatea, sărăcia, excluziunea și inegalitatea înăuntrul și între societăți. Țările în curs de dezvoltare și cele cu economie în tranziție sunt confruntate cu dificultăți speciale în reacționarea în fața unor asemenea provocări și oportunități. Globalizarea trebuie să fie un proces nediscriminator, care să includă toți participanții existenți, iar noi ne aflăm în fața unei situații care necesită puternice măsuri și politici la nivel național și internațional, formulate și implementate cu participarea deplină și efectivă a țărilor în curs de dezvoltare și a țărilor cu economie în tranziție, tocmai cu scopul de a le ajuta să răspundă efectiv la acele provocări și oportunități.

Sănătatea și dezvoltarea durabilă

Declarația de la Rio pe tema Mediului și a Dezvoltării atestă faptul că omenirea este centrul preocupărilor în ceea ce privește dezvoltarea durabilă, și de asemenea oamenii au dreptul la o viață sănătoasă și productivă, în armonie cu natura. Țelurile dezvoltării durabile pot fi atinse numai în lipsa predominarii bolilor incurabile , într-un mediu sănătos propice eradicării sărăciei. Există o nevoie urgentă de a ne ocupa de cauzele îmbolnăvirilor, incluzând și cauzele de mediu, și impactul acestora asupra dezvoltării, cu accent pe pacienții de sex feminin și copii, sau alte grupuri vulnerabile.

Dezvoltarea durabilă a micilor insule din jurul Statelor în curs de dezvoltare

Micile insule din jurul Statelor în curs de dezvoltare sunt un caz special, atât din punct de vedere al mediului înconjurător cât și din punct de vedere al dezvoltării. Deși, acestea continuă să țină pasul pe drumul spre dezvoltarea durabilă națională, se confruntă din ce în ce mai mult cu diverși factori adverși, clar subliniați în Agenda 21, Programul de Acțiune pentru Dezvoltarea Durabilă a Micilor Insule din jurul Statelor în curs de dezvoltare , și în deciziile adoptate la cea de-a 26-ea sesiune a Întrunirii Generale.

Dezvoltarea durabilă în Africa

Încă de la Conferința Statelor Unite pe tema Mediului și a Dezvoltării, dezvoltarea durabilă a rămas un subiect alunecos pentru țările din Africa. Sărăcia rămâne o provocare majoră, iar cele mai multe țări de pe continent nu au beneficiat încă deplin de pe urma oportunităților globalizării, agravând mai rău marginalizarea continentului. Eforturile Africii de a atinge dezvoltarea durabilă au fost împiedicate de conflicte, insuficiente investiții, acces limitat la oportunitățile pieței, datorii, impactul virusului HIV. Summit-ul Global pe tema Dezvoltării Durabile ar trebui să reîntărească angajamentul comunității internaționale, de a se ocupa de aceste provocări speciale, și de a da viață unei noi viziuni bazată pe acțiuni concrete pentru implementarea Agendei 21 în Africa. Noul Parteneriat pentru Dezvoltarea Africii (The New Partnership for Africa’s Development (NEPAD) este un angajament făcut de liderii politici din Africa față de locuitorii Africii. Recunoașterea faptului că parteneriatul dintre țările din Africa, și acela dintre ele și comunitatea internațională, sunt elemente cheie ale unei viziuni comune, aceea de a eradica sărăcia, și mai mult decât atât, țintește spre plasarea țărilor din Africa pe drumul spre o creștere a economiei și o dezvoltare de durată în timp ce participă activ în economia mondială și în corpul politic.

Alte inițiative regionale

Inițiative importante au fost dezvoltate între alte regiuni ale Statelor Unite, și forumuri regionale, sub-regionale și trans-regionale pentru a promova dezvoltarea durabilă. Comunitatea internațională întâmpină aceste eforturi și rezultatele deja obținute, chemând la actiune la toate nivelele pentru dezvoltarea lor viitoare, în timp ce incurajează cooperarea inter-regională, intra-regională și internațională, în această problemă, și își exprimă sprijinul pentru o viitore dezvoltare și imlementare de către țările din regiuni.

Metode de implementare

Implementarea Agendei 21 și obținerea țelurilor de dezvoltarea internațională hotărâte, incluzând cele din Declarația Mileniului, cât și cele din planul curent de acțiune, necesită un efort substanțial, atât din partea țărilor vizate, cât și din partea restului comunității, având la bază recunoașterea faptului cum că fiecare țară are o responsabilitate primară față de propria dezvoltare, și că rolul politicilor naționale nu poate fi ignorat, luând în deplină considerare principiile de la Rio, incluzând principiul responsabilitaților cumune, dar totuși diferite, care spune: “Statele vor coopera în spiritul parteneriatului global, în scopul conservării, protejării și restaurării sănătatii și integrității ecosistemului Pământului. Luând în considerare contribuțiile diferite la degradarea globală a mediului înconjurator, Statele au responsabilități diferite, dar în același timp comune. Țările dezvoltate își asumă responsabilitatea de a rezista în căutarea internațională a dezvoltării durabile luând în considerare presiunea pe care societatea lor o exercită asupra mediului înconjurator, și aceea a tehnologiilor și a resurselor financiare pe care le comandă” .

Cadrul instituțional pentru dezvoltarea durabilă

Un cadru instituțional efectiv pentru dezvoltarea durabilă la toate nivelele este un punct cheie pentru implementarea completă a Agendei 21. Ar trebui să răspundă nevoilor tuturor țărilor partcipante, luând în considerare nevoile specifice țărilor în curs de dezvoltare, inluzând nevoile de implementare. Ar trebui să conducă la întărirea corpurilor organizațiilor internaționale care se ocupă de dezvoltarea durabilă, în timp ce le respectă mandatele existente, cât și la întărirea instituțiilor regionale, naționale, sau locale, relevante.

IV.3. … Summitul de la Johannesburg – un eșec ?!?

"Trăim într-o lume în care o minoritate bogată se bucură de niveluri fără precedent de consum, confort și prosperitate, în timp ce majoritatea săracă se confurntă zilnic cu greutăți, suferințe și dezumanizare. Victoria noastră împotriva apartheidului pe plan intern confirmă faptul ca voi, oamenii lumii, aveți atât responsabilitatea, cât și capacitatea de a obține o victorie decisivă împotriva apartheidului global", a declarat , într-o ceremonie animată, organizată în ajunul deschiderii reuniunii, președintele Africii de Sud, Thabo Mbeki.

Protestanți în Johannesburg

"O societate globală bazată pe sărăcie pentru cei mulți și prosperitate pentru câțiva, înconjurați de un ocean de sărăcie, nu este durabilă", a subliniat președintele Mbeki.
     Săracii Johannesburgului au pus în schimb la îndoială voința bogaților de a le îmbunătăți viața, notează AFP. În acest context, este citat un vânzător ambulant dintr-o zonă de periferie a orașului, care remarca : „s-au cheltuit mii de dolari pentru modernizarea unui loc unde deja este bine. Tot fastul acesta la poarta nostră este greșit, participanții nici nu stiu că existăm".

Acum 10 ani, la reuniunea de la Rio, atenția internațională s-a îndreptat pentru prima dată în mod serios către problemele de mediu și de dezvoltare. Ambițiosul document semnat atunci, Agenda 21, nu și-a atins obiectivele, în ciuda semnalelor de alarmă trase de anumite guverne și ONG-uri. Planul de acțiune adoptat in 2002 va fi mai eficient ? Raspunsul este dificil de dat deocamdată , însă el va fi cu certitudine negativ, dacă cei care iau deciziile nu vor vedea mai departe de apele teritoriale.

IV.3.1. Rio și Johannesburg – o scurtă analiză comparativă

Supranumit reuniunea la vârf pentru dezvoltare durabilă, summitul ONU din capitala Africii de Sud nu s-a soldat cu rezultatele așteptate. Și aceasta fiindcă la zece ani după Summitul de la Rio, când participanții s-au despărțit într-o stare aproape euforică, realitățile au dovedit că între ideologia creșterii nelimitate și dezvoltarea durabilă , compatibilitățile sunt aproape inexistente, cel puțin în momentul de față . Europenii au fost animați decenii la rând de convingerea că transferarea modelului lor de dezvoltare pe alte continente este posibilă , cu succes chiar.

Summitul de la Johannesburg a curmat brutal aceste idealuri. Cauzele dușurilor reci pe care le-au încasat adepții dezvoltării nelimitate dar durabile sunt pe cât de numeroase pe atât de complexe.

În urmă cu zece ani, participanții la Summitul de la Rio de Janeiro și-au jurat să protejeze clima, să atenueze sărăcia pe glob, să încurajeze formele blânde, neconvenționale de obținere a energiei, să oprească dispariția unor specii ale faunei și florei.

Acum, după un deceniu, este limpede că atingerea acestor obiective generale se cere făcută cu pași mici, conform unui calendar bine pus la punct dar cu neapărata contribuție a tuturor țărilor lumii la atingerea unor obiective modeste dar precis formulate.

Mai toate premizele și obiectivele formulate au fost pur și simplu torpilate de Statele Unite ale Americii și câteva state aliate carora li s-au alaturat în mod ciudat și unele țări ale lumii a treia. Deviza acestora suna astfel: dezvoltarea în sensul acordat de economie acestui concept, este un obiectiv la care nimeni din amintita alianță nu vrea să renunțe. Și ce implică aceasta atitudine inflexibilă? De pildă, continuarea subvenționarii extracției de cărbuni – anularea subvențiilor rămânând un deziderat vag, nedeterminat temporal.

Participanții sunt destul de sceptici, conștienți că o poziție unanimă nu poate constitui un plan de acțiune veritabil, limitându-se la a enunța cel mai mic numitor comun al opiniilor exprimate. Dincolo de retorică, summitul s-a dovedit o noua arenă a conflictului dintre Statele Unite și Uniunea Europeană.

Deși George Bush a fost prezent la Johannesburg, administrația americană nu ezită să își susțină punctul de vedere: politica liberului schimb și a neintervenționismului statal. Pe de altă parte, Uniunea Europeana luptă pentru obținerea unor termene și cote precise, care presupun controlul statelor în anumite sectoare economice.

Unul dintre cele mai controversate domenii se referă la sursele de energie și eliminarea factorilor de poluare în procesul economic. Țările europene doreau stabilirea unui procent de 15 % în producerea de energie neconvențională, mai costisitoare pentru început, dar nepoluantă. Acordul, semnat pe 3 septembrie, prevede "creșterea substanțialã în regim de urgențã" a pãrții surselor de energie reînnoibilã /eolianã, solarã, hidraulicã/ din totalul consumului mondial de energie, dar nu fixeazã nici procente, nici termene.

În plus, Statele Unite consideră necesar să lase la latitudinea întreprinderilor hotărârile privind sursele de poluare și folosirea energiilor alternative. Uniunea Europeana afirmă însă că în acest domeniu, ONG-urile ar avea o poziție mai obiectivă și mai legitimă.

Păstrând în minte efectele catastrofelor naturale din această vară, participanții la summit și-au propus să abordeze prioritar subiectul poluării.
La 5 ani dupa adoptare însă, Convenția cadru privind schimbările climatice, cunoscută și sub numele de protocolul de la Kyoto, nu a fost semnată de cele mai mari puteri economice, printre care și Statele Unite. Rusia și Canada s-au declarat pregătite să semneze acest protocol, și președintele Comisiei Europene apreciază că Statele Unite vor sfârși prin a se alătura curentului general.

Organizația Mondială a Comerțului, pe care Statele Unite au luat-o ca pe un aliat, s-a declarat în favoarea taxării cu până la 100% a produselor americane pe piața europeană. Poziția dă o lovitură grea economiei americane, care se aștepta la un procent de patru ori mai mic. Hotărârea ar putea declanșa un război comercial transatlantic, dacă cei doi actori se încăpățânează sâ își mențină politicile protecționiste. Și acest conflict nu ar face decât să separe și mai mult cele două lumi, transformând acest summit și problematica abordată într-un mare "bluff".

IV.3.2. … Singurul lider care a fost și la Rio, și la Rio+10 , Ion Iliescu a întors-o ca la Johannesburg

Între bogații și săracii lumii, președintele a jonglat cu interesele naționale ale Romaniei

Marcat de aplauze și huiduieli deopotrivă, așa-numita Reuniune Rio+10 nu a avut nimic de-a face cu istoricul eveniment petrecut în 1992, la Rio de Janeiro, unde statele lumii s-au reunit să pună la punct o mai bună gospodărire a planetei.

În ipostaza sa de singur șef de stat în exercițiu care a participat la ambele summituri, președintele Ion Iliescu putea fi unul dintre puținele elemente de continuitate între cele două limite ale ultimului deceniu. Nu a fost să fie așa, el devenind un campion al manevrelor diplomatice și al salturilor dintr-o tabară în alta, ca adevărat lider al unei țări care, după cum spunea recent ministrul de Externe Mircea Geoană, începe să renunțe la statutul de spectator și să se implice activ în jocurile politice globale.
În discursul rostit în fața delegațiilor sosite la Johannesburg din peste 100 de state membre ONU, Ion Iliescu a vorbit, în spiritu-i caracteristic, despre nevoia stringentă de îngustare a hăului ce-i separă pe bogații și săracii lumii. Idee fixată, de altfel, în creierele tuturor liderilor mondiali, de la începuturile cruciadei împotriva globalizării ce a lovit Occidentul pe parcursul ultimului cincinal. Vorbele sunt una, faptele sunt alta și, ca atare, liderii cu care președintele roman s-a întâlnit la Johannesburg provin aproape exclusiv din Europa sau de dincolo de Atlantic, excepție făcând Africa de Sud, Kazahstan, Algeria și Indonezia.

NATO și UE, priorități la Summitul Pământului

Revenind, sunt extrem de interesante discuțiile pe care președintele român le-a avut cu diverși șefi de stat și de guvern, precum și cu șeful diplomației americane, Colin Powell, în contextul unui summit dedicat problemelor majore ale Pământului – poluarea, resursele de energie, sărăcia, bolile.

Din partea lui Powell, Ion Iliescu a primit încă o rundă de asigurări privind admiterea Romaniei în NATO. Discuțiile au mai vizat parteneriatul strategic dintre cele două țări, participarea României la operațiunile din Afganistan, relațiile economice bilaterale.

Singura referință la mediu a constituit-mulțumirea lui Iliescu pentru susținerea oferită de SUA în urma dezastrelor naturale ce au lovit România .
Ulterior, Powell avea să fie huiduit la scenă deschisă în timpul discursului său din ultima zi a summitului, ca reprezentant al unei administrații care nu numai că s-a retras din Protocolul de la Kyoto, dar a fost acuzată că a împiedicat specificarea unor date clare în acordul asupra energiei, încheiat la sfârșitul reuniunii.
Ion Iliescu s-a mai întâlnit cu premierul canadian Jean Chretien, cu care a discutat, în principal, tot despre eforturile României de aderare la NATO, cooperarea în domeniul mediului înconjurător fiind lăsată în planul secund, deși Canada este unul dintre principalii parteneri ai Bucureștiului când vine vorba de energie (îndeosebi la Centrala nucleară de la Cernavodă) și mediu înconjurător.

Mai departe, președintele român s-a întâlnit cu premierul danez Anders Fogh Rasmussen, a cărui țară este, de asemenea, un interlocutor important al țării noastre pe probleme de mediu. Dar pentru că Danemarca deține, în prezent, președinția Uniunii Europene, discuțiile s-au orientat din nou spre aderarea României la UE și NATO.

O bilă albă

Interesul național a avut, astfel, prioritate în fața intereselor summitului global de la Johannesburg, lucru ce a putut fi, de altfel, remarcat la nivelul întregului eveniment, pe parcursul tuturor celor zece zile de încinse dezbateri.

Ironia sorții, poate singurul succes al Summitului Pământului este legat de acel aspect ce ar fi trebuit să se afle în centrul tratativelor, dar care a fost abandonat din start – Protocolul de la Kyoto, „înviat“ pe ultima sută de metri prin decizia Rusiei, Chinei și Australiei de a-l ratifica.
În schimb, respectând spiritul întregului summit, punctul central al reuniunii, anume tentativa de semnare a unui acord privind producția de energie neconvențională, s-a soldat cu un semieșec, SUA obținând eliminarea oricăror obiective și termene precise din documentul susținut cu tărie de europeni.

După ce, tot la Johannesburg, președintele Iliescu a încercat să spele imaginea României în fața unei Europe furioase pentru recentul acord cu Statele Unite în privința Curții Penale Internaționale, liderul român a sărit din nou în tabăra europeană, alăturându-se delegației UE care a anunțat să stabilească pe cont propriu obiective precise în domeniul energiei neconvenționale.

Este, poate, singura acțiune relevantă a președintelui de la București într-o problemă de mediu, la un summit pe probleme de mediu.

Paradoxul Powell – Iliescu

La vreo două ore după ce s-a întâlnit cu președintele Ion Iliescu, la Johannesburg, cu prilejul Summitului Mondial pentru Dezvoltare Durabilă, secretarul de stat american Colin Powell, reprezentantul celei mai puternice națiuni a momentului, avea să facă față celei mai acute manifestări de ostilitate la adresa țării sale din ultima perioadă.

Împotriva politicii americane în general, și a lui Powell în special,

n-au protestat reprezentanții lumii a treia, cei care suportă consecințele refuzului americanilor de a semna  acordul de la Kyoto, considerat un veritabil punct de cotitură în atitudinea față de mediu și dezvoltare.

Au protestat chiar proprii săi conaționali, reprezentanți ai unor organizații neguvernamentale din America, cei care agreează cel mai puțin (in)decizia lui Bush în protejarea mediului în relația cu dezvoltarea.

America este, la această oră, cel mai mare poluator al mediului ambiant: peste 30% din noxele din atmosferă sunt aruncate de întreprinderile americane.
La Kyoto s-a convenit o reducere generală de 6,2% până în 2012.

Americanii sunt, practic, singura națiune dezvoltată importantă care a refuzat să semneze acest protocol.

Pentru că Bush nu este dispus să sacrifice creșterea economică americană în favoarea creșterii calității mediului.
Cel puțin nu deocamdată.

Mă îndoiesc că decizia Rusiei și a Chinei de a se alătura tratatului, mișcare prin care suma consecințelor poluatorilor depășește pragul considerat necesar pentru  intrarea în vigoare, automat,  a tratatului, îi va impresiona pe americani.

Revenind la debutul acestui comentariu, să relevăm paradoxul prin care un urmaș al lumii a treia vine într-o țară de pe continentul strămoșilor săi pentru a pleda interesele unei națiuni care refuză să le înțeleagă pe ale altora.

Și unde este sancționat tocmai de cei pe care îi reprezintă!

Să alăturăm acestui paradox un altul.
Cel al lui Ion Iliescu.

Care la Johannesburg a reprezentat interesele unei țări care-și propune să  intre în clubul celor mari, dezvoltându-se corespunzător, dar care reprezintă – fără să vrea- interesele "celor mici"- prin faptul că România face parte din clubul poluantelor numai datorită faptului că industria sa producătoare de noxe s-a prăbușit sub povara tranziției.

Nu întâmplător, poate, cei doi au avut la Johannesburg o întâlnire extrem de amicală, în care au părut  că-și înțeleg, reciproc problemele.

IV.3.3. Huiduieli ale ONG-urilor americane împotriva lui Powell la Johannesburg

Cu zece minute înainte ca secretarul de stat american Colin Powell să-și rostească alocuțiunea la Summitul Mondial pentru Dezvoltare Durabilă de la Johannesburg, sectorul rezervat presei, în partea din spate a sălii în care se ținea sesiunea plenară, era arhiplină.
Polițiștii opriseră accesul altor persoane în sală și urmăreau cu atenția sporită mișcările din sector.
Cu două zile înainte se știa deja că anumite grupări antiglobaliste și antiamericane îi pregăteau înaltului funcționar american o primire "specială" și, după tulburările dintre protestatarii pro-palestinieni și forțele de ordine, de la Colegiul de Educație din oraș, la accesul spre centrul de conferințe fuseseră luate deja măsuri sporite de securitate.

Venirea la tribună a secretarului de stat s-a produs pe un fond de liniște. Abia după două minute, în partea stângă a sălii, mai mulți gazetari (?) au arborat un banner verde cu o inscripție de genul: "Bush, mediul nu este o afacere", iar întregul sector a izbucnit în huiduieli. Polițiștii au intervenit și au confiscat bannerul, dar, imediat, un altul a fost arborat în dreapta sectorului.

Powell și-a întrerupt discursul așteptând impasibil restabilirea ordinii. Mai mulți turbulenți au fost evacuați din sală și Powell a reluat. Din timp în timp, în special când era pronunțat numele lui Bush, huiduielile reîncepeau, pentru a înceta când forțele de ordine își făceau apariția.

Cu puțin înainte de final, vociferând, o mare parte din cei care ocupaseră sectorul presei au început să părăsească sala. Finalul cuvântării a generat o nouă serie de huiduieli.

Alocuțiunea secretarului de stat a fost, în mod evident, prudentă și prevenitoare și, în linii mari, constructivă. Cu toate acestea, organizatorii protestului – reprezentanți ai celor mai importante organizații de mediu au emis, înaintea discursului, o "alertă media", anunțând că imediat după aceea vor susține, la Centrul de presă, o conferință a organizațiilor neguvernamentale americane, ca reacție la cuvântarea lui Powell.

De altfel, protestatarii din sală erau, în majoritate, deținători de legitimații de ziarist de la instituții de presă americane.

IV.3.4. Umbra lui Mandela la Johannesburg

Simbol al luptei împotriva apartheidului, dar și al toleranței care a făcut posibilă o tranziție pașnică de la totalitarismul etnic la democrație, Nelson Mandela este o prezență simbolică și discretă în viața politică.
Cu toate acestea, Summit-ul găzduit de țara sa n-ar fi fost ceea ce este fără el.

Așa încât venerabilul lider a ieșit din tihna căminului său de la Houghton și s-a aflat alături de soția sa, Graca Maehel, la deschiderea lucrărilor Summitului, în fotoliile ce le-au fost rezervate. A stat acolo, ascultând discursurile, până pe la prânz, când a părăsit Centrul de Conferințe Standton, îndreptându-se spre locuința sa, unde în cursul după-amiezii l-a primit pe președintele francez Jacques Chirac, cu care a stat de vorbă vreo 20 de minute, fără ca presa să aibă acces. A dat apoi câteva telefoane, încercând să-l contacteze pe George Bush Jr., pentru a-l convinge să nu declanșeze atacul împotriva Irakului. N-a reușit, și atunci l-a sunat pe tatăl președintelui, fostul președinte,pe care l-a rugat să-și îndrume fiul spre o soluție mai puțin riscantă și mai puțin periculoasă. S-a întors, după-amiază, pentru un dineu al unei organizații internaționale, după care s-a reîntors acasă…

O zi din viața lui Mandela, consemnată de presa sud-africană minut cu minut. Deși s-a retras din viața politică, influența sa rămâne considerabilă.

Nu și-o angajează decât rareori, deși lucrurile evoluează întotdeauna în sensul pe care l-a dorit și l-a determinat.
Unul dintre aspectele pe care Mandela n-a dorit să-l comenteze este și discursul agresiv al vechiului său prieten Mugabe, președintele zimbabwean, care l-a atacat dur, în discursul său la Summit, în aplauzele asistenței africane, pe premierul britanic Blair.
"Blair, vezi-ți de Anglia ta și lasă-mă să-mi văd de Zimbabwe al meu!" – a clamat Mugabe, ca răspuns la "interferențele" acestuia în politica sa internă. Zimbabwe – fosta Rhodezie, a fost una din cele mai prospere țări ale Africii, până când forțele patriotice au smuls-o din mâinile albilor. De atunci, politica promovată de Mugabe a făcut din ea una din cele mai sărace țări ale continentului, confruntată cu o lipsă cronică de alimente (o țară care producea pentru alte câteva din jur) și cu sărăcirea continuă a populației libere acum. Declinul a marcat un punct de non-retur în momentul în care autoritățile au decis despropitetărirea fermierilor albi, fără compensații, și trecerea fermelor acestora în mâinile negrilor. Cei care s-au opus au fost uciși și sau aruncați în închisoare. Situația continuă însă să fie precară și doar în ultimele șase luni mii de zimbabweni au trecut ilegal în Botswana. Cel puțin un imigrant trece granița la fiecare trei ore, căutând de lucru pentru a se putea hrăni. Sancțiunile inițiate de englezi împotriva Zimbabwe, în urma acestor acțiuni, l-au înfuriat pe Mugabe. Blair n-a reacționat, dar războiul rece este în toi. La Johannesburg, subiectul a fost abordat cu reticență. Pentru că "modelul Zimbabwe" este molipsitor. Deja, președintele Mbeki a anunțat o acțiune de "empowerment" a negrilor, potrivit căreia nu doar în instituțiile statului, dar și în firmele private ar trebui să se regăsească algoritmul de 70%- 30% al raportului populației. Sub ochii autorităților care nu intervin, în sate izolate ale țării, fermierii albi sunt uciși de "bandiți", după care populația săracă își împarte bunurile acestora.
Declinul economic al Republicii Sud Africane este proporțional cu numărul mare de albi (peste cinci milioane), care au părăsit țara după alegerile din 1994. Marile companii își mută, încet- încet, afacerile în afara țării . Spiritul de toleranță și uitarea răzbunării, proclamate de Mandela, încep să devină simple vorbe.

Am făcut acestă lungă paranteză pentru a sublinia o idee: aceea că lupta împotriva sărăciei, declarată ca unul dintre obiectivele principale ale Summitului, are șanse mici de a deveni o realitate. Cel puțin atâta timp cât țările bogate nu mai sunt dispuse să alimenteze "găurile negre" pe care le constituie corupția, ineficiența managerială și populismul ideologic al multora dintre administrațiile lumii a treia. De aici și noua idee, lansată de Blair: aceea a înlocuirii "ajutoarelor", cu investiții în infrastructura și serviciile țărilor sărace. O investiție care să ofere garanții și posibilități de recuperare.

Or, acesta este lucrul pe care nu-l pot face acele țări în care, de la colonialismul și apartheidul atât de blamat, s-a trecut la o democrație tribală care nu face decât să mărească decalajul dintre majoritatea tot mai săracă și administratorii veroși tot mai bogați.
Episodul Mugabe va avea, fără îndoială, urmări. El va afecta, în mare măsură, deciziile țărilor bogate, cele care au în primul rând datoria să contribuie la îmbunătățirea mediului ambiant.

IV.3.5. Lașitatea Europei – articole din ziarele europene

"Ce lașă este Europa!", exclama ziarul olandez Algemeen Dagblad din Haga, deplângînd incapacitatea bătrânului continent de a lua decizii clare, univoce și comune în chestiuni esențiale, precum pericolul irakian, curtea penală internațională și extinderea Uniunii Europene. Cotidianul olandez conchidea că actuala generație de oameni politici europeni pare a se simți prea bine în lașitatea ei, pentru a întreprinde cine știe ce eforturi. Și azi comentatorii continuă să critice prestațiile europene, bunăoară inexistența unei politici externe comune și solidare.

Ziarul flamand de Morgen, din Bruxelles releva între altele că Europa este marea perdantă a Summitului din Johannesburg asupra dezvoltării durabile, cu toate că europenii au făcut eforturi serioase spre a se impune în Africa de sud. Dar, potrivit ziarului belgian, "bătrînul continent, umil nevoie mare, s-a căciulit prea des, și-a asumat de mult prea mult ori rolul solicitantului, pentru a mai putea scoate castanele din foc cu propria mînă. Incât europenii n-au obținut la urma urmelor decît un singur lucru concret: acordul privind refacerea rezervelor piscicole până în 2015.

Și ziarul german Aachener Zeitung e de părere că summitul de la Johannesburg s-a încheiat cu un răsunător eșec, și va intra în anale ca un fiasco. Oricine se aștepta la mai mult, s-a dovedit naiv, fiindcă ar fi trebuit să fie clar din capul locului că SUA stabilesc regulile jocului.

Ziarul din Aachen mai critică în context alianța deloc sfântă încheiată la Johannesburg de americani cu statele exportatoare de petrol din OPEC.

În fine ziarul Muenchener Merkur e categoric, scriind textual: lumea, aflată în durerile facerii , a născut iată câțiva șoricei. Reducând planul de acțiune convenit de cei 60.000 de delegați de la Johannesburg la substanța lui concretă, "nu ne rămîne decât să nădăjduim că summitul sudafrican n-a fost decisivul rendezvous, decisiva întâlnire cu destinul de care vorbea președintele Franței Jaques Chirac. Altminteri, viitorul se arată sumbru.

Protecția mărilor? doar unde e posibilă. Reducerea consumului resurselor? Să diminuăm pierderile cât de repede se poate. Chestiunea energiei? Să întreprindem totul pentru a spori cât mai rapid cota de utilizare a energiilor refolosibile. Ajutor de dezvoltare? Să stăruim să se facă eforturi concrete. Ce colecție de dorințe pioase", exclamă în concluzie cotidianul din Muenchen.

Ziarul conservator german FAZ își exprimă exasperarea, constatând că analiza vorbelor rostite la Johannesburg ne face să înțelegem de ce unii, în special americanii, nu vor în ruptul capului să audă de conferințe ONU.

Ziarul danez de stînga, Politiken , deploră faptul că țările prospere s-au fofilat la Johannesburg, evitând să-și asume sarcina de a elimina preiculoasele clivaje sociale și ecologice din lume.

Dar La Stampa din Torino consideră că Rusia și China ar fi salvat summitul sudafrican, promițând să semneze protocolul de la Kyoto privind reducerea gazelor ce provoacă efectul de seră.

În schimb, alt ziar italian, în speță La Repubblica din Roma critică Rusia, și nu întâmpălător. Fiindcă editorialistul italian atrage atenția asupra amenințărilor proferate de ministrul rus de externe, Ivanov, potrivit cărora Moscova ar urma să blocheze prin veto, în Consiliul de sceuritate ONU, un eventual atac militar antiirakian. În context La Repubblica se-ntreabă dacă Rusia nu s- a hotărât cumva să părăsească barca occidentală, renunțând la alianța cu vestul, la mai puțin de-un an de la decizia de a se alătura Statelor Unite în lupta globală împotriva terorismului. Or, la rigoare, Moscova nu face decât să declare ce spun și alți lideri europeni, de pildă cei de la Berlin sau cei francezi, ba chiar și șeful diplomației americane Colin Powell, afirmă ziarul italian. Dar lucrurile trebuie privite ceva mai nuanțat.

Unul din rezultatele summitului scrie ziarul italian LA STAMPA sunt fluierăturile și huiduielile cu care a fost întreruptă alocuțiunea secretarului american de stat Colin Powell. Egoismul american nu este însă, consideră același ziar, decât continuarea egoismelor europene.

THE TIMES critică de la Londra caracterul mult prea general și diluat al obiectivelor pe care și-a propus să le atingă această reuniune mamut.

Ziarul danez INFORMATION este de părere că summitul de la Johannesburg a fost doar a reluare a celui de la Rio, în urmă cu zece ani. Consolarea este că – așa cum notează LE FIGARO – indiferent de rezulate , eforturile continuă.

Johannesburg ar fi trebuit să fie ultima șansă de salvare a Terrei scrie profetic BERLINER ZEITUNG. Dar după încheierea summitului, trebuie să constatăm cu tristețe că această șansă a fost ratată.

SUDDEUTSCHE ZEITUNG este de altă părere și , într-un ton mai optimist, recunoaște încheiatei reuniuni mamut meritul de a fi inaugurat era pașilor mici și concreți înspre salvgardarea creației.

=== CAPITOLUL V concluzii ===

CAPITOLUL V

Concluzii și propuneri

Așa cum am descris în primul capitol , intitulat „Probleme globale ale omenirii” , Pământul se află în pragul unei crize ecologice mondiale fără precedent .

Odată cu apariția civilizației umane a apărut și intervenția brutală a omului prin exploatarea nerațională a naturii și alterarea mediului prin poluarea produsă de activitățile industriale, agricole, menajere . Pe de altă parte omenirea se confruntă și cu creșterea alarmantă a populației , care dacă va continua în acest ritm accelerat , se va ajunge într-o situație în care planeta nu va avea destule rezerve pentru a putea satisface necesarul de hrană care și în acest moment este o problemă serioasă pentru țările sărace și în curs de dezvoltare .

Efectul de seră, distrugerea stratului de ozon, ploile acide au consecințe din ce în ce mai dramatice în ultimii ani.

Omul a început să înțeleagă , mai ales în ultimele decenii că progresul societății umane s-a transformat treptat în instrument de distrugere, cu efecte dezastruoase asupra naturii.
În capitolele II , III și IV au fost prezentate acțiunile internaționale de rezolvare a problemelor legate de mediul înconjurător , și anume convenții , tratate și conferințe privind protejarea naturii , ce au avut loc de-a lungul timpului .

Confruntați cu deteriorarea alarmantă a ecosistemelor ce susțin viața pe pământ , șefi de state și de guvern , alături de cercetători și academicieni , oameni de afaceri , reprezentanți ai sindicatelor , autorități locale , fermieri , femei și tineri de pe întregul mapamond , s-au întâlnit și au propus soluții salutate de toată omenirea și au dat guvernelor sugestii privind dezvoltarea durabilă a scoarței , mărilor și atmosferei în care ne ducem traiul .

Cele mai importante conferințe privind dezvoltarea durabilă a planetei , au avut loc la Stockholm în 1972 și la Rio de Janeiro în 1992 , unde au fost propuse planuri de acțiune pentru prevenirea catastrofei ecologice mondiale .

În anul 1992, la Conferința asupra Pământului, statele membre ale ONU au adoptat un set de principii ce definesc dezvoltarea durabilă, (Declarația de la Rio asupra Mediului si Dezvoltării), o agendă (Agenda XXI) prin care se detaliază căile de acțiune, precum și Tratatul asupra Biodiversității și Convenția Cadru asupra Schimbărilor de Climă .

După 11 ani de la adoptarea acestor documente prin care dezvoltarea durabilă "a fost acceptată ca normă" internațională (Milindo Chakrabarti, 2002) mediul ambiant continuă să se degradeze într-un ritm accelerat prin despădurire și poluare industrială, rata de exterminare a speciilor sălbatice a crescut, iar sărăcia extremă afectează o treime din populația lumii.

În fond, nimic nu s-a schimbat. În aceste condiții, la ce servește "dezvoltarea durabilă" dacă nici una dintre cele trei dimensiuni ale sale – socială, economică și mediu – nu își găsește rezolvare prin mecanismele politice și juridice ale ONU sau prin politicile publice ale fiecărui stat semnatar al Declarației de la Rio?

Supranumit reuniunea la vârf pentru dezvoltare durabilă, summitul ONU din capitala Africii de Sud , din septembrie 2002 , nu s-a soldat cu rezultatele așteptate. Și aceasta fiindcă la zece ani după Summitul de la Rio, când participanții s-au despărțit într-o stare aproape euforică, realitățile au dovedit că între ideologia creșterii nelimitate și dezvoltarea durabilă , compatibilitățile sunt aproape inexistente, cel puțin în momentul de față .

La Johanessburg au participat peste 21 000 de invitați din 135 de țări, și s-au adoptat două documente importante : un plan de acțiune pentru dezvoltarea durabilă și o declarație finală .

Obiectivul summitului nu a fost acela de a ridica noi probleme ci de a le aduce în discuție pe cele vechi și de a găsi soluții pentru rezolvarea lor. Propunându-și să treacă de la vorbe la fapte, delegații au abordat teme precum sărăcia, calitatea mediului, noile surse de energie.

Însă , Summitul de la Johannesburg , a fost un jalon de cotitură în evitarea catastrofei ecologice mondiale …

Noul rol al mass-mediei

Interesul pentru comunicare nu este nou. Cercetări sistematice au început să se facă încă de pe vremea sofiștilor și cea a lui Aristotel. Mai mult, cercetarea comunicării îi include și pe clasicii artei persuasive: Toma d'Aquino, Shakespeare, Machiavelli și mulți alții.

În cadrul oricărei comunicări rolul mass-media este pe deplin recunoscut. Mass-media constituie nu numai o sursă de informare, ci prin informația pe care o difuzează influențează și schimbarea de atitudini.

Dintre toate mijloacele de comunicare în masă, mass-media este principalul suport prin care se pun în practică strategiile de influență și manipulare. Manipularea mass-media implică elaborarea unor planuri extrem de complicate și subtile, dar cu o forță extraordinară de influențare a opiniei publice, deoarece omul de rând s-a obișnuit să creadă sincer în imparțialitatea ziariștilor.

De aceea , construirea unei eco-economii , repede , depinde de o largă schimbare în prioritățile noastre publice și în comportamentul nostru personal , nu doar în calitate de consumatori ci , mult mai important , în calitate de participanți la activitățile eco-economice. Oamenii își schimbă comportamentul din cauza unei informații noi sau a unei experiențe noi. Obiectivul este de a realiza schimbările necesare în economie prin furnizarea unei informații noi, deoarece dacă asta dă greș, corectarea inevitabilă ar putea fi dureroasă.

Dacă ne gândim la scara unei provocări naționale, este tentant să ne bazăm puternic pe sistemul educațional formal. Dar intervalele temporale de ordinul unei generații de la profesor la student și apoi la factori de decizie relevă că această cale este prea lentă în sine pentru a facilita o resctructurare economică masivă în timp util. Dată fiind constrângerea timpului, omenirea este necesar dependentă de mediile de comunicații pentru a crește conștiința publică. Doar mass-media are capacitatea de a difuza informația necesară în timp util.

Mediile de comunicații au abilitatea extraordinară de a mări rata de înțelegere al publicului asupra subiectelor, dacă o doresc – suntem martori ai rolului lor în creșterea gradului de conștientizare a publicului în privința fumatului și a problemelor de sănătate din ultimele decenii. Un efort global pe problema educației ecologice se va baza puternic pe noile organizații mari ale omenirii, incluzând serviciile de știri cum sunt Associated Press și Reuters în engleză, Deutche Press Agency în germană, Agence France-Presse în franceză, Kyoto News Service în japoneză, Press Trust din India în engleză și în limbile locale, Tass în rusă, EFE în spaniolă și Xinhua în chineză. Organizațiile mondiale electronice de știri, cum sunt BBC (British Broadcasting Corporation), Vocea Americii și CNN (Cable News Network) au de asemenea un rol central. La nivel național, rețele de televiziune, buletinele de știri și ziarele sunt jucătorii cheie.

O deficiență a mass-mediei este lipsa de succes în a transmite imaginea reală complet. Un ziar poate anunța că gheața se topește în Alaska sau pe muntele Kilimanjaro, dar nu reușește să observe că gheața se topește aproape pretutindeni. Un raport de cercetare asupra topirii unui anumi ghețar sau a calotei polare constituie, cu siguranță , o știre , dar adevătata poveste mai mare nu este bine desfășurată.

Același lucru se poate spune despre producția de pește în fermele piscicole. Există istorisiri ocazionale despre fermele de somoni din Norvegia, despre fermele de draci-de-mare din sudul Statelor Unite sau despre fermele piscicole din China. Dar cititorul obișnuit nu are nici o posibilitate să afle din conținutul ziarelor că producția fermelor piscicole a crescut cu 11% pe an, în timpul anilor 1990 și este pe cale de a depăși producția mondială de carne de vită spre sfărșitul acestui deceniu. Asta este povestea. Dar ea nu este relatată.

Unul dintre motivele pentru care există acest gol informațional este că agențiile de știri nu sunt organizate pentru a trata subiecte globale și tendințe. O organizație mare de știri în mod obișnuit are o secție națională și o secție pentru străinătate. Cea de-a doua include reporterii care locuiesc în străinătate și operează la nivel de țară sau la nivel regional. Dar o secție pentru străinătate nu este o secție globală, în mod obișnuit raportează povestiri de pe tot globul prin preluare. Acestea de multe ori sunt fără acoperire, prăbușindu-se printre fisurile unei structuri organizatorice demodate. În trecut, când într-adevăr toate știrile erau locale, când nu erau perceptibile schimbările climei, subțierea stratului de ozon sau colapsul zonelor piscicole oceanice, nu exista necesitatea unei acoperiri globale. Astăzi, reportajele-cheie sunt globale în percepție, dar nu există nici o secție globală care să le trateze în mod sistematic.

În ciuda unor slabiciuni ocazionale, unele organisme de știri au asigurat o acoperire exemplară a subiectelor ecologice. În Statele Unite, ziarul Time este în frunte. El a ieșit în evidență cu un deceniu în urmă, când , în loc să selecteze „omul anului”, cum se face de obicei în primul număr în fiecare an, și-a surprins cititorii prin selectarea Pământului ca „planeta anului”, dedicând numărul unei analize a problemelor ecologice care stau în față omenirii.

Apoi, la sfârșitul anului 1997, sub conducerea lui Charles Alexander, Time a produs un număr special al ediției sale internaționale intitulat „Prețioasa noastră planetă : De ce salvarea mediului va fi cea mai mare provocare a secolului viitor”. În acest număr se recunoștea, într-o modalitate pe care puține organisme de știri o au, extraordinara dimensiune a provocării cu care se confruntă umanitatea în încercarea susținerii progresului economic față în față cu degradarea continuă a mediului.

După ce președintele Bush a șocat lumea abandonând Protocolul de la Kyoto, Time a dedicat un număr deciziei prezidențiale și consecințelor ei, cu 16 pagini de discuții de științe fundamentale și evidența schimbărilor climei terestre. Acest număr includea, de asemenea, rezultatele unui sondaj făcut de CNN și Time , care demonstrează că majoritatea americanilor sunt îngrijorați de încalzirea globală, precum și o declarație semnată de 10 cetățeni eminenți ai planetei, incluzându-i pe Jimmy Carter și Mihail Gorbaciov, care îi cer președintelui să susțină protocolul de la Kyoto.

Tot pe frontul mediatic se găsește și Nihon Kezai Shimbun, ziarul primului ministru al japoniei, care are o circulație mai largă ca Wall Street Journal. Sub conducrea directorului paginii editoriale Tadahiro Mitsuhashi, acest ziar de afaceri a publicvat numeroase articole de avangardă și ediotriale pe subiecte ecologice, incluzând un suport pentru emisii nule ca obiectiv al industriei.

La nivel internațional, CNN, sub conducerea lui Ted Turner a fost un lider consecvent în acoperirea subiectelor ecologice. Adițional programelor obișnuite ale săptămânii, CNN a prezentat numeroase ediții speciale despre mediu.

Una din caracteristicile forte ale marilor agenții de știri este că ele pot atrage atenția mondială asupra unor subiecte ecologice mondiale, adeseori înainte ca ele să se extindă pentru a deveni subiecte globale. Acoperirea mass-media a subiectului reprezentat de gaura de ozon descoperită deasupra Antarctidei în 1985 a jucat un rol esențial în mobilizarea suportului publicului de pretutindeni pentru scoaterea din uz a substanțelor de tip CFC. Mediile de comunicații pot de asemenea împărtăși cu toată lumea succesul unor răspunsuri vocale la problemele de mediu, ceea ce ar ajuta la duplicarea lor în alte părți.

Conculzia este că răspândirea informației la scara necesară pentru a construi o eco-economie în timpul disponibil va avea succesul scontat doar dacă mediile de comunicație pot ridica gradul de înțelegere al publicului până la nivelul la care oamenii vor sprijini aceste schimbări. Aceasta nu este o responsabilitate pe care editorii și reporterii au cerut-o sau, chiar mai mult, pe care majoritatea ar dori să și-o asume. Dar nu există altă alternativă. Suntem în fața unei situații atât de complet diferită de oricare dintre situațiile cu care a fost vreodată confruntată civilizația noastră modernă, încât se cer inițiative complet noi.

Telenovelele și comediile de situație

În timp ce atenția cercetătorilor s-a focalizat asupra rodului educației formale (în reducerea fertilității de exemplu), radio si telenovelele pot realiza chiar mai repede schimbarea atitudinii oamenilor despre sănătatea reproducerii, egalitatea sexelor, dimensiunea familiei și protecția mediului. O telenovelă bine scrisă poate avea în scurt termen un efect profund, de exemplu, asupra cresterii populației. Acestea costă puțin și pot funcționa odată cu dezvoltarea sistemelor educaționale formale.

Această cale a fost deschisă în pionierat de către Miguel Sabido, unul dintre vicepreședinții de la Televisa, rețeaua națională de televiziune a Mexicului. Puterea acestei forme a presei a fost pentru prima dată ilustrată de Sabido, când a creat o telenovelă despre analfabetism. A doua zi după ce unul din personajele din telenovelă s-a prezentat la un oficiu de alfabetizare exprimându-și dorința de a învăța să citească și să scrie, un sfert de milion de oameni au venit la aceste oficii în capitala Mexico. În final, 840000 de mexicani s-au înscris la cursurile de alfabetizare după ce au privit serialul.

Sabido a tratat și subiectul anticoncepționalelor într-o telenovelă intitulată Acompaneme care se traduce prin Vino cu mine. Conform unui observator, „Acest serial, care rulează de peste doi ani, prezintă o familie oarecum tipică de tineri săraci. Mama , un personaj simpatic , dar ignorant, era disperată să se oprească la cei trei copii pe care îi avea deja, dar nu stia cum. Soțul ei, un barbat bine și viril refuza eforturile ei de a încerca metoda ritmului. După o perioadă de timp și după multe lacrimi și argumente melodramatice, femeia decide să caute sfatul unei alte femei despre care auzise că a oprit în mod „miraculos” mărirea familiei sale. În realitate, aceasta învățase despre controlul nașterilor. În momentul în care tânăra și soțul ei zâmbitor au ieșit din cabinetul ginecologului, cu o rețetă în mână, pentru acestă familie și pentru rândurile de privitori s-au schimbat valorile cu privire la dimensiunea ideală a familiei, cu privire la a nu avea mai mulți copii decât îți poți permite și despre rolul femeii în familie.”

Continuarea acestei telenovele în următorul deceniu a condus la scăderea ratei de nașteri cu 34 de procente. În 1986, Mexicul a obținut Premiul pentru Populație (Population Prize) al Națiunilor Unite pentru realizările deosebite în diminuarea creșterii populației. David Poindexter, fondator al Organizației Internaționale a Comunicării între Populații (Population Communications International – PCI) în 1985, a folosit noua sa organizație pentru a promova modelul lui Sabido ca pe un prototip pentru alte țări. În prezent , PCI acționează în șase dintre cele mai populate țări – China, India, Brazilia, Pakistan, Nigeria și Mexic.

În Kenia, PCI a desfășurat un program similar , care a fost difuzat la radio, mediatizarea care întrunește 96% din opțiunile populației țării. După extrem de popularul buletin de știri de seară, oamenii rămâneau lipiți de aparatul de radio pentru serialul intitulat Ushikwapo Shikamana ( însemnând Dacă îți trebuie ajutor, ajută-te singur). În contextul în care aproape jumătate din populație urmărea de două ori pe săptămână acest program, acesta s-a dovedit un vehicul ideal pentru comunicarea informațiilor asupra unei game largi de subiecte, începând cu sănătatea reproducerii și planificarea familială, până la ecologie, egalitatea sexelor și protecția împotriva virusului HIV.

Aceste exemple nu sunt decât două dintre nenumăratele exemple posibile, care ilustrează succesul presei audio și video în ridicarea gradului de înțelegere a publicului și asupra schimbării de atitudine.

=== Capitolul I probleme globale ===

CAPITOLUL I

Probleme globale ale omenirii

Terorism

Sărăcie Lipsa apei potabile

Poluare Despăduriri masive

Dispariția speciilor

Probleme globale ale omenirii

I.1. … Sărăcie

În prezent, 1.2 miliarde persoane trăiesc cu mai puțin de un dolar pe zi și aproape jumătate din populația lumii trăiește cu mai puțin de doi dolari pe zi. Aceste persoane au posibilități de alegere reduse și sunt condamnate la înfometare, boli, Copii infometați

analfabetism, șomaj și nu au nici o perspectivă.

Tot mai des, acești oameni nu au hrană , acces la o sursă de apă, educație, îngrijire medicală și servicii moderne de asigurare a energiei.

La Summit-ul Mileniului din septembrie 2000, 147 șefi de stat sau de guvern și cele 191 țări din lume au adoptat Declarația Mileniului care conține obiective clare pentru dezvoltare și combaterea sărăciei. Astfel, s-a decis ca până în 2015:

– numărul de persoane care trăiesc cu mai puțin de 1 dolar pe zi să fie înjumătățit,

– numărul de persoane care suferă de foame să fie redus la jumătate,

– numărul de persoane care nu au acces la o sursă de apă potabilă sigură să fie diminuat cu 50% ,

– să se asigure accesul la cursurile școlare primare pentru toți copiii ,

– accesul la educație să fie asigurat indiferent de sex ,

– rata mortalitații materne să fie redusă cu 75% ,

– rata mortalitații infantile a copiilor cu vârsta mai mică de cinci ani să fie redusă cu 50% ,

– răspândirea virusului HIV și a SIDA, a malariei și a altor boli să fie redusă sau oprită ,

– să fie îmbunătățite semnificativ viețile a cel puțin 100 milioane locuitori săraci până in 2020 ,

I.1.1.Date statistice

În timp ce mase largi de oameni din țările dezvoltate trăiesc in sărăcie, majoritatea celor care trăiesc în sărăcie extremă provin din țările în curs de dezvoltare.

Dintre cele 4,6 miliarde astfel de persoane :

– aproape 800 milioane nu au suficientă hrană pentru a trăi o viață normală, sănătoasă și activă ,

– peste 850 milioane sunt analfabeți ,

– peste un miliard de persoane nu au acces la o sursă sigură și curată de apă,

– aproape 2,4 miliarde nu au acces la salubritate,

– aproape 325 milioane copiii nu frecventează școala ,

– 11 milioane copii sub cinci ani mor anual din cauze ce ar putea fi prevenite ,

– aproape 36 milioane persoane sunt infectate cu virusul HIV/SIDA ,

– aproape 120 milioane de cupluri care doresc să utilizeze metode contraceptive nu au acces la acestea ,

– rata de sărăcie în Asia de Est a scăzut de la aprox. 28% in 1990 la 15% în 1998, numărul de persoane care trăiesc în sărăcie extremă scăzând de la 418 milioane la 267 milioane ,

– în Africa sub-Sahariană, rata sărăciei este de aprox. 48% și a rămas aceeași pe parcursul ultimilor 10 ani. Totuși, numărul persoanelor sărace a crescut de la 220 milioane în 1990 la 300 milioane in 1998 .

I.1.2. Ce este de făcut?

Progresul este posibil. S-au obținut deja rezultate în creșterea speranței de viață la naștere pe glob de la 60 la 70 ani; rata mortalității infantile a scăzut de la 100 la 50 decese la mia de născuți vii; numărul persoanelor subnutrite a scăzut de 900 la 800 milioane; rata alfabetizării la adulți este în creștere, de la puțin peste 60% la aproape 80%. Numărul familiilor din mediul rural din țările în curs de dezvoltare care au acces la apa potabilă a crescut de peste 5 ori în ultimii 30 de ani. Proporția persoanelor care utilizează mijloace de concepție a ajuns, în țările în curs de dezvoltare, la aproape 50%.

Prin intermediul comerțului, investițiilor și reformelor în domenii precum finanțe, guvernare, infrastructură și sistemul legislativ, țările care s-au integrat cu succes în economia mondială au înregistrat creșteri ale venitului pe cap de locuitor de până la 5% în anii '90. Creșterea economică în țări precum China, India, Uganda sau Vietnam au condus la o reducere globală a ratei sărăciei.

În anii '90, în China numărul celor care trăiau într-o sărăcie extremă a scăzut de la 360 la 210 milioane. În Uganda, rata sărăciei a scăzut cu 40%, iar în Vietnam cu 50%.

O serie de țări în dezvoltare au introdus deja obligativitatea frecventării cursului primar de educație pentru toți copiii. Peste 60% din populația globului trăiește în doar 43 de țări, acestea stabilindu-si drept obiectiv reducerea la jumătate a numărului de persoane care suferă de foame.

În pofida acestor progrese, sărăcia se face încă simțită la nivel global. Secretarul general ONU, Kofi Annan, a făcut apel la țările donatoare să își dubleze nivelul actual de asistență până la 100 miliarde dolari anual pentru a fi îndeplinite Obiectivele Mileniului.

Într-un raport din ianuarie 2002, Banca Mondială a publicat rezultate asemănătoare, calculând că este necesar un ajutor suplimentar de 40-60 miliarde USD anual pentru îndeplinirea acestor obiective. James Wolfensohn, președintele BM, spunea că fluxul sprijinului financiar actual s-ar putea dubla până la aprox. 0.5% din PNB al țărilor dezvoltate – cifră mică în comparație cu 0.7% din PNB cât a fost stabilit de liderii lumii cu ani în urmă.

Ca răspuns la apelul lansat de ONU, până in 2006 se vor aloca suplimentar 12 miliarde USD/an. Această sumă a fost decisă la Conferința pentru Finanțarea Dezvoltării de la Monterrey, Mexic, în martie 2002. Deși nu ar acoperi în întregime nevoile existente, sumele promise pot diminua tendința de reducere a ajutoarelor, iar țările donatoare pot fi motivate să ofere mai mult dacă cererile sunt justificate si susținute prin asumarea responsabilității.

I.2. … Apa

În timp ce în multe țări apa potabilă, proăspătă și curată, este la îndemâna oricui, în alte țări este o resursă greu de găsit, apa lipsind sau fiind contaminată.

Aproape 1,1 miliarde persoane sau 18% din populația globului nu au acces la apă potabilă și peste 2,4 miliarde persoane nu au acces la servicii de salubritate.

Peste 2,2 milioane locuitori din țările în dezvoltare, în majoritate copii, mor anual din cauze asociate cu lipsa apei potabile, a serviciilor de salubritate și a unei igiene necorespunzătoare. Un număr mare de persoane din țările în dezvoltare suferă de boli cauzate direct sau indirect de consumul de apă sau hrană infestată sau de organismele purtătoare de microbi care se dezvoltă în apă. Pericolul apariției anumitor boli, precum și decesele ar putea fi evitate în proporție de 75% prin asigurarea de resurse adecvate de apă potabilă.

Lipsa apei potabile se datorează atât lipsei investițiilor în sistemele hidrografice, cât și proastei întrețineri a acestora. Aproape jumătate din cantitatea de apă din țările in curs de dezvoltare se pierde prin scurgeri, racordări ilegale la rețea și vandalism. În unele țări apa potabilă este subvenționată masiv în folosul persoanelor influente conectate la rețea, în timp ce săracii, excluși din sistemul de alimentare cu apă, se bazează fie pe apa oferită scump de companii private, fie pe alte surse, nesigure, de apă.

Problemele legate de apă implică și aspecte majore legate de sex. Adesea, în țările în dezvoltare, femeile sunt cele care trebuie să care apa. În medie, ele trebuie să parcurgă zilnic 6 km, cărând echivalentul unei valize, adică 20 de kg. Femeile și fetițele suferă, în plus, cel mai mult din cauza lipsei apei și a serviciilor de salubritate/ canalizare.

Cea mai mare parte a apei potabile – cam 70% din volumul mondial – este utilizată în agricultură. Totuși, majoritatea sistemelor de irigații sunt ineficiente, pierzându- se aprox. 60% prin evaporare sau scurgere în apele freatice. Sistemele slabe de irigare nu numai că risipesc apa, dar creează riscuri atât pentru mediu, cât și pentru sănătate, reducând productivitatea agricolă prin bălțire, o problemă majoră în unele zone din Asia de Sud, dar și prin apariția mlaștinilor, care facilitează transmiterea malariei.

Retragerea apelor din unele zone a avut un impact major asupra mediului înconjurător. În zone din SUA, China sau India, apele freatice se consumă mai rapid decât se pot reface , nivelul acestora fiind într-o continuă scădere. Unele râuri, cum ar fi Colorado din vestul Statelor Unite ale Americii sau Râul Galben din China, seacă până ajung să se verse în mare sau ocean. Fiind un element vital în asigurarea vieții și a dezvoltarii economice, alimentarea cu apă a dat naștere adesea la conflicte și dispute, dar a fost și un motiv de cooperare a celor care împărțeau această resursă. Negocierile asupra alocării și managementului resurselor de apă s-au transformat într-un subiect comun pe măsură ce cererea de apă potabilă a crescut.

I.2.1. Date statistice

– deși apa acoperă 70% din suprafața globului, numai 2,5% este apă dulce, în timp ce restul de 97,5% este apă sărată. Aproape 70% din apa proaspătă este înmagazinată în calota glaciară și restul se regăsește în umiditatea din sol sau în stratele freatice adânci și inaccesibile. Mai puțin de 1% din apa proaspătă de pe glob este la îndemina oamenilor și poate fi utilizată de aceștia.

– zonele cu rezerve scăzute de apă și cele inundabile se extind tot mai mult, mai ales în nordul Africii și în vestul Asiei. În următorii 20 ani se așteaptă ca omenirea să aibă nevoie cu 17% de mai multă apă pentru a asigura hrana populațiilor tot mai numeroase din țările în dezvoltare, gradul de utilizare a apei crescând cu 40%.

O treime din țările aflate în zone inundabile s-ar putea confrunta cu o lipsă majoră de apă și, până in 2025, două treimi din populația lumii s-ar putea să trăiască în țări care vor înregistra deficit de apă.

– resursele de apă sunt inegal distribuite.

Zonele aride și semi-aride de pe glob, adică 40% din suprafața terestră, însumează numai 2% din totalul apelor curgătoare.

– suprafețele agricole irigate consumă 70% din consumul total de apă, iar deșerturile tropicale – 90%.Consumul de apă destinată irigațiilor a crescut cu peste 60% din anul 1960.

Sistem de irigare

– la rata actuală a investițiilor, accesul la apa potabilă nu poate fi anticipat a se realiza înainte de 2050 în Africa, 2025 în Asia și 2040 și America Latină și Caraibe. Pe ansamblu, în aceste trei regiuni care sunt locuite de 82.5% din populația globului, accesul la o sursă de apă în anii '90 a crescut de la 72% la 78%, în timp ce serviciile de salubritate acoperă 52% din populație, față de 42% în anii anteriori.

– în țările în dezvoltare, 90-95% din apele reziduale și 70% din apele industriale sunt deversate fără a fi tratate în râuri și mări, poluând astfel și celelalte rezerve de apă .

– aproape 94% din populația urbană avea la sfârșitul lui 2000 acces la apă potabilă, în timp ce procentul pentru populația rurală era de numai 71%. În ceea ce privește canalizarea, diferența este și mai mare: 85% din populația urbană, față de 36% din populația rurală, avea acces la acest serviciu .

– în anii '90, aprox 835 milioane persoane din țările în dezvoltare aveau acces la apa potabilă tratată și numai 784 milioane persoane la servicii de salubritate.

Odată cu creșterea populației în zonele urbane, numărul orășenilor care nu aveau acces la o sursă sigură de apă a crescut cu aproape 61 milioane.

I.2.2. Ce este de făcut ?

Miniștrii si experții în hidrologie, reuniți la Conferința asupra apelor de la Bonn, în Decembrie 2001, au estimat că pentru a îndeplini obiectivele Summit-ului Mileniului și anume pentru reducerea la jumătate, până in 2015, a numărului de persoane de pe glob care nu au acces la apă și pentru a trasa un nou obiectiv – reducerea cu 50% a numărului celor ce nu au acces la servicii de salubritate, ar trebui ca, până in 2015:

– 1.6 miliarde persoane să fie legate la surse adecvate de apă potabilă și racordate la infrastructură ,

– 2.2 miliarde persoane vor avea nevoie de sisteme de salubrizare și cunoștințe minime de igienă ,

– să fie stabilit un fond de investiții pentru întreaga infrastructură de aprox. 180 miliarde USD. Nivelul actual al investițiilor este de 70-80 miliarde dolari.

Totuși, pentru a îndeplini nevoile oamenilor, investițiile ar trebui să atingă nivelul de 23 miliarde pe an, cu mult peste cele 16 miliarde USD investite anual în servicii de apă și canalizare.

De asemenea, se făcut deja pregătiri pentru anul 2003, Anul internațional al apei curate, pentru a conștientiza publicul asupra necesității de a acționa. Campania internațională se va intitula ASI – apă, salubritate și igienă pentru toți – și va fi destinată mobilizării sprijinului politic și începerii demersurilor în întreaga lume.

I.3. … Energie

Energia este în același timp o soluție și o problemă pentru dezvoltarea durabilă.

Aceasta facilitează progresul, însă este cauza majoră a poluării și a altor prejudicii aduse sănătății oamenilor și mediului.

Două miliarde de oameni – sau o treime din populația totală

a globului – nu au acces la servicii moderne de energie.

Aceștia sunt în general săraci, Capacitatea de generare a energiei electrice

trăiesc în zone rurale și se bazează la nivel internațional(1980 – 2000 )

pe arderea lemnelor de foc și a altor elemente de biomasă pentru gătit, căldură și lumină. Acest gen de combustibil e ieftin, dar

contribuie la poluarea din interiorul caselor, dând naștere la probleme respiratorii care ucid în fiecare an peste un milion de copii sub cinci ani. Necesarul de lemn de foc duce la defrișări masive în multe zone ale lumii.

Serviciile moderne de energie, bazate în principal pe arderea combustibililor fosili, pot extinde cu mult numărul de posibilități aflate la dispoziția oamenilor în încercarea lor de a-și îmbunătăți nivelul de trai și de a găsi surse de energie pentru automobile, avioane, fabrici și gospodării.

Totuși, generarea energiei rezultă în poluare atmosferică și emisii de gaze de seră ce contribuie la creșterea temperaturii pe glob și la eventuale modificări ale climei.

Problema nu este dacă există destule rezerve de combustibili fosili. Părerea generală este că aceste rezerve sunt suficiente pentru viitorul apropiat. Preocupările sunt mai degrabă legate de impactul politicilor referitoare la energie asupra mediului, fiind bine cunoscut faptul că serviciile moderne de energie nu sunt la îndemâna tuturor. Aceasta este o inechitate de ordin moral, politic și practic.

I.3.1. Date statistice

În jur de 2,5 miliarde de oameni nu au acces la servicii moderne de energie.

Consumul mondial de

energie a crescut semnificativ

din 1992 și se prevede că va

continua să crească până in

2020 cu o rată anuală de 2%.

Consumul de lemn de

foc crește o dată cu sporirea populației. În Asia de Sud și

Sud-Est, în jur de 2 miliarde

de oameni folosesc lemn sau

alte surse de energie, în timp

ce în Africa sub-sahariană

peste 500 de milioane de

oameni folosesc numai lemnul

de foc. Utilizarea energiei în perioada 1990-2000

Consumul global de combustibili fosili a crescut cu 10% între 1992 – 1999. Cea mai mare utilizare a acestora pe cap de locuitor se înregistrează în țările dezvoltate, unde oamenii au consumat în medie 6,4 tone echivalent petrol pe an în 1999 sau de zece ori consumul țărilor în curs de dezvoltare. Combustibilii fosili asigură 80% din producția și consumul total de energie la nivel global, cu 6 % mai puțin decât nivelul înregistrat în anul 1971.

Cea mai mare creștere în ceea ce privește consumul de energie s-a înregistrat în transporturi, unde 95 % din energia consumată este obținută din petrol. Se prevede că în acest sector consumul de energie va crește cu o rata anuală de 1,5 % în țările dezvoltate și de 3,6 % în țările în curs de dezvoltare.

La nivel mondial, 20% din cererea de petrol și gaze se înregistrează în Asia. De asemenea, necesarul in această regiune crește anual cu peste 50%.

Dacă rata globală de creștere a consumului de energie de aproximativ 2 % pe an continuă, se prevede o dublare a consumului de energie până în 2035 și o triplare a acestuia până în 2055, față de anul 1998.

Dioxidul de carbon din arderea combustibililor fosili reprezintă cea mai mare sursă – în proporție de 75% – a emisiilor de gaze de seră. Emisiile de carbon la nivel global s-au dublat între 1965 – 1998, crescând în medie cu 2,1 % pe an.

Energia nucleară reprezintă 16% din producția mondială de electricitate. Există, insă, preocupări crescânde cu privire la siguranța și rentabilitatea acesteia, în special în ceea ce privește combustibilii reziduali, deșeurile radioactive, transporturile trans-frontaliere și scoaterea din uz a centralelor de tip vechi.

Sursele moderne regenerabile de energie, incluzând energia hidroelectrică,

bioenergia și energiile geotermală, eoliană și solară, totalizează în jur de 4,5 % din producția totală de energie.

I.3.2. Ce trebuie făcut ?

Pentru a satisface creșterea cererii de energie din țările dezvoltate, estimată la 2,5% pe an, va fi nevoie de investiții de aproximativ 2 – 2,5 % din PIB-ul anual al acestor țări. Având în vedere că investițiile curente în energie totalizează 290-430 miliarde USD pe an, va fi necesară mobilizarea unor investiții mai mari atrase din surse interne și externe.

Celelalte propuneri care s-au discutat în cadrul Summit-ului includ eforturi de a:

atinge o creștere de 4 ori a eficienței energiei și resurselor în țările dezvoltate până în 2012.

– dezvolta și raspândi tehnologiile de producere a energiei regenerabile, pentru a mări ponderea de regenerare în producția și consumul de energie.

– diversifica rezervele de energie prin dezvoltarea de tehnologii mai pure și mai eficiente pentru combustibilii fosili și de a spori ponderea surselor de energie regenerabile la cel puțin 5 % în toate țările până în 2010.

– încuraja utilizarea gazelor naturale, în special în zonele urbane și industriale și de a elimina gazele arse.

– adopta politici de reducere a distorsiunilor de piață din sectorul energetic, prin restructurarea reglementărilor privind taxele și prin eliminarea treptată a subvențiilor dăunătoare.

– promova cooperarea între țările consumatoare de petrol și țările producătoare de petrol, în scopul de a reduce fluctuatiile majore și instabilitatea de pe piețele internaționale.

– sprijini țările în curs de dezvoltare dependente de combustibilii fosili pentru diversificarea economiilor acestora.

– promova transporturile publice și de a îmbunătăți eficiența transporturilor cu ajutorul unor vehicule nedăunătoare mediului și a unor combustibili mai curați.

– ratifica și implementa Protocolul de la Kyoto în Convenția cadru a ONU referitoare la schimbările climatice.

Aparat de taxat pentru spații

de parcare , alimentat de panouri

solare în Berlin , Germania .

I.4. … Sănătate

Dezvoltarea durabilă nu este posibilă fără o populație sănătoasă. Cu toate acestea majoritatea activităților de dezvoltare au impact asupra mediului . Starea proastă a sănătății și bolile costă mult. SIDA a ucis milioane de oameni în floarea vârstei, iar poluarea apei și a aerului continuă să ucidă milioane de persoane în fiecare an, majoritatea din țările în curs de dezvoltare.

Directorul general al Organizației Mondiale a Sănătății, Gro Harlem Brundtland, a subliniat că ratele de prevalență SIDA de 10 până la 15 % – care nu mai sunt deja ieșite din comun – pot însemna o reducere a PIB-ului pe cap de locuitor de până la 1 % pe an. Tuberculoza exacerbată de SIDA afectează și ea economia, pierderile fiind echivalente cu 12 miliarde USD din veniturile comunităților sărace. Directorul OMS a mai remarcat că "PIB-ul Africii ar fi mai mare cu aproximativ 100 miliarde USD acum dacă malaria ar fi fost eradicată cu 30 de ani în urmă, când pentru prima dată au fost găsite măsuri eficiente de control."

I.4.1. Date statistice

În fiecare an, în țările în curs de dezvoltare mor în jur de 11 milioane de copii cu vârsta mai mică de 5 ani. Conform OMS și UNICEF, în jur de 70% din aceste decese sunt cauzate de diaree, infecții respiratorii, malarie, pojar sau subnutriție.

Cercetările sugerează că pe plan global, peste

40% din bolile cauzate de factori de risc legați de mediu pot afecta copii cu vârste mai mici de 5 ani. Aceștia reprezintă aproximativ 10% din populația lumii. Copii bolnavi de Sida

În fiecare an, între 5 și 6 milioane de oameni din țările în curs de dezvoltare mor din cauza poluării aerului și a apei.

Calitatea scăzută a mediului contribuie la 25% din bolile ce ar putea fi prevenite în lume astăzi. Peste 60 de milioane de oameni au fost infectați cu HIV/SIDA – a patra cauză de mortalitate din lume. La sfârșitul anului 2001 s-a estimat că 40 de milioane de oameni trăiesc cu această boală. O treime dintre aceștia au vârste cuprinse intre 15 și 24 de ani. Aproximativ 92% din cazuri se află în țările în curs de dezvoltare.

În fiecare an, în jur de 8,8 milioane de oameni se îmbolnăvesc de tuberculoză și 1,7 milioane mor din cauza acestei boli. 99% dintre cei care suferă de TBC trăiesc în țările în curs de dezvoltare. Majoritatea acestora sunt săraci și au vârste între 15 și 54 de ani.

Între 2000 – 2002, un miliard de oameni au fost infectați cu TBC, 200 de milioane se vor îmbolnăvi și 35 de milioane vor muri din această cauză, dacă nu se vor amplifica eforturile actuale de stăvilire a TBC-ului. În anul 2000, 1.3 milioane de copii din țările în curs de dezvoltare au murit de boli diareice cauzate de surse nesigure de apă, de salubritate neadecvată și de igienă precară. Malaria ucide în jur de 1 milion de oameni pe an, peste 70 % fiind copii sub cinci ani. Aproape 90 % din cazurile fatale de malarie apar în Africa sub-sahariană. Se estimează că pierderile economice cauzate de malarie în Africa depășesc 12 miliarde USD pe an.

60% dintre cele 2,2 miliarde de decese ale copiilor sub cinci ani cauzate de infecții respiratorii acute sunt cauzate de poluarea aerului din locuințe (majoritatea provocate de arderea combustibililor de biomasă în spații închise), de lipsa încălzirii adecvate și de alte condiții neigienice de trai.

I.4.2. Ce este de făcut ?

La Summit-ul ONU al Mileniului din septembrie 2000, statele membre au fost de acord să ia măsuri cu privire la o serie largă de probleme, multe dintre acestea având impact direct asupra sănătății.

S-a stabilit că, până în 2015, se va:

– Reduce la jumătate proporția oamenilor care trăiesc cu mai puțin de 1 USD/ zi;

– Reduce la jumătate proporția oamenilor care suferă de foame;

– Reduce cu două treimi rata mortalității la copiii sub cinci ani;

– Reduce cu trei sferturi rata mortalității materne:

– Stopa răspândirea HIV/SIDA; și

– Stopa incidența malariei și a altor boli grave.

Conform Comisiei pentru probleme macroeconomice și de sănătate, înființată de OMS pentru a studia legăturile dintre sănătate și dezvoltarea economică, investițiile în sănătate în țările în curs de dezvoltare salvează vieți și aduc câștiguri financiare clare. Buna administrare a celor 66 miliarde dolari pe an până în 2015 ar putea salva 8 milioane de vieți pe an și genera beneficii economice de 6 ori mai mari, peste 360 miliarde USD pe an până în 2020.

I.5. … Productivitatea agricolă

Este mai mult decât suficientă hrană pentru toți pe pământ. Cu toate acestea, peste 1 miliard de oameni a căror hrană și ale căror venituri provin din propriile recolte nu iși permit să cumpere produsele de bază când recoltele sunt compromise. In multe zone rurale, unde trăiesc și muncesc cei mai săraci 840 milioane oameni de pe glob, productivitatea agricolă scade ingrijorător.

Cauza principală este degradarea terenurilor care afectează două treimi din terenurile agricole ale lumii. În multe cazuri, productivitatea agricolă scăzută îi forțează pe oameni să invadeze pădurile, pășunile și mlaștinile, ceea ce determină o degradare în spirală a mediului și o amplificare a sărăciei.

Distrugerea pădurilor pentru folosirea terenului în

agricultură Recunoscând faptul că îmbunătățirea productivității agricole este esențială pentru obiectivul de creștere durabilă care urmărește reducerea sărăciei și a degradării mediului, secretarul general ONU Kofi Annan a cerut să se concentreze asupra posibilităților de stopare a degradării terenurilor, ce reprezintă una dintre cele cinci zone cheie în care se pot și trebuie obținute rezultate concrete.

Pe lângă problemele impuse de schimbările climaterice, secetă și inundații, mai există încă o serie de probleme ce contribuie la utilizarea deficitară a resurselor solului și, în consecință, la creșterea sărăciei. Acestea includ nerespectarea de către oamenii cei mai săraci a drepturilor de proprietate asupra terenurilor și resurselor naturale aflate în proprietate comună cum ar fi pășunile, râurile și pădurile.

Problemele referitoare la terenurile agricole se vor dezbate în țările în curs de dezvoltare la nivel național. Cerințele de liberalizare a comerțului au determinat multe din țările în curs de dezvoltare să își reducă tarifele, ceea ce a deschis poarta spre importuri noi, mai ieftine. În același timp, tarifele mari și subvențiile acordate fermierilor în țările dezvoltate au făcut imposibilă competiția cu produsele agricole pe piețele din țările dezvoltate.

Resursele genetice ale plantelor sunt esențiale pentru susținerea agriculturii și menținerea siguranței alimentelor. Conform Organizației pentru Alimentație și Agricultură (FAO), oamenii au folosit în jur de 7000 de de specii ca hrană de-a lungul istoriei. Astăzi 120 de specii cultivate asigură in jur de 90% din hrana noastră. De asemenea, mare parte din biodiversitatea acestor specii cultivate s-a pierdut in secolul XX. Tratatul internațional asupra resurselor genetice ale plantelor pentru alimentatie și agricultură a fost adoptat în noiembrie 2001 cu scopul de a găsi soluții de conservare a resurselor genetice ale plantelor, a utilizării durabile a acestora și de împărțire echitabilă a beneficiilor rezultate din utilizarea lor, inclusiv a beneficiilor financiare provenind din comercializarea lor. Acest tratat internațional cuprinde prevederi referitoare la drepturile fermierilor și stabilește un sistem multilateral de schimb de resurse genetice pentru 64 tipuri de cereale și furaje importante pentru siguranța alimentației la nivel global.

I.5.1. Date statistice

Suprafețele de teren arabil pe cap de locuitor sunt în continuă scădere. În țările în curs de dezvoltare, au scăzut de la 0,3ha/ locuitor în 1961 la 0,21 în 1997-1999 și se estimează că vor continua să scadă la 0,16 ha/locuitor în anul 2030. Aproximativ 40% din degradarea terenurilor este cauzată de eroziunea solului ca urmare a cultivării agricole.

Aproape 11% din uscat este folosită pentru producția de cereale. Agricultura este cea mai mare consumatoare de apă în țările în curs de dezvoltare. În agricultură se utilizează în jur de 70 % din apa dulce a Globului.

În Africa, Orientul Mijlociu și sudul Asiei, aproximativ 90 % din întregul consum de apă este pentru agricultură. În țările OCED, cel mai mare consum de apă se înregistrează în industrie.

Aproximativ 20 până la 30 % din terenurile irigate în țările în curs de dezvoltare au fost afectate de înmlăștiniri și de salinizare și în jur de 12 milioane ha de pământ irigat nu mai pot fi folosite pentru producție.

Aproape de 250 de milioane de oameni au fost afectați direct de deșertificare – degradarea terenurilor arabile – și alți aproape 1 miliard se confruntă cu acest risc. Resursele publice pentru agricultură sunt în scădere. Sprijinul oficial acordat agriculturii a scăzut cu aproape 50% în termeni reali în anii '90.

I.5.2. Ce este de făcut ?

Conform estimărilor FAO, reducând numărul celor săraci se obțin beneficii economice de aproximativ 120 miliarde dolari anual. În același timp, ar fi nevoie doar de suplimentarea investițiilor publice cu aproape 24 miliarde pe an, aceste fonduri fiind destinate reducerii la jumătate a foametei.

Se propun investiții în administrarea integrată a terenurilor și a consumului de apă, administrarea ecosistemelor marine și a pădurilor și pentru conservarea biodiversității.

Rezultat al Summit-ului Pământului din 1992, Convenția Națiunilor Unite pentru Prevenirea Deșertificării oferă cadrul general pentru acțiunile de luptă împotriva deșertificării. Până acum nu au existat suficiente fonduri pentru a fi pusă în aplicare.

Una dintre propunerile în discuție la Summitul de la Johannesburg este finanțarea acestei convenții de către Organizația Globală de Mediu (GEF).

I.6. … Protejarea biodiversității și a mediilor naturale

Majoritatea activităților economice necesită folosirea resurselor naturale, lăsându-și în mod inevitabil amprenta asupra ecosistemele terestre. Folosirea în exces a resurselor naturale a dus la situația în care multe ecosisteme nu se mai pot reface sau susține și cei care pierd sunt tot oamenii care se bazează pe ele.

Impactul degradării mediului nu se face întotdeauna simțit imediat , ca atunci când tăierea copacilor în zonele de munte duce la inundații în aval. Adeseori, efectele se resimt departe de locul declanșării fenomenului, așa cum emisiile sporite de gaze de seră din țările industrializate stârnesc îngrijorări cu privire la creșterea nivelului apei în sudul Pacificului.

Oceanele au mai puțin pește, terenurile agricole și-au pierdut stratul superior și dau o recoltă redusă, iar apele poluate nu mai pot asigura apa potabilă, astfel încât ecosistemele degradate sunt o sursă majoră a sărăciei, a dezastrelor naturale, a foametei și a bolilor din toată lumea.

I.6.1. Date statistice

Deșertificarea afectează aproape un sfert din suprafața totală a uscatului și în jur de 70% din regiunile aride ale lumii se confruntă cu degradări intensificate. Cauzată în general de pășunat și de folosirea excesivă a solului sărăcăcios și strâns legată de sărăcia rurală și de foamete, deșertificarea amenință existența a peste 1 miliard de oameni din 100 de țări. Munții asigură apă dulce pentru jumătate din populația lumii. Pe de altă parte, ecosistemele montane sunt puse în pericol de topirea ghețarilor, de defrișări și de practicile agricole necorespunzătoăre.

În ultimul deceniu, lumea a pierdut în total 94 milioane de hectare de pădure, ceea ce constituie o suprafață mai mare decât Venezuela. Cea mai mare rată de despădurire se înregistrează în țările în curs de dezvoltare din zonele tropicale, unde s-au pierdut în ultimul deceniu 4 % din păduri.

Jumătate din ecosistemele de coastă ale lumii au fost degradate de factorul antropic. În Europa, proporția este de 80 %, iar în Asia de 70 %. În jur de 80% din poluarea marină este cauzată de surse de pe uscat. În țările în curs de dezvoltare, peste 90% din apele reziduale și 70% din deșeurile industriale sunt deversate fără a fi tratate.

Pescuitul asigură în mod direct și indirect existența a 400 de milioane de oameni. Peste un sfert din apele cu pește ale lumii sunt utilizate în mod excesiv și jumătate sunt exploatate la capacitate maximă. În total, 75 % din apele cu pește ale lumii necesită măsuri imediate de stopare sau reducere a pescuitului pentru a asigura rezerva de pește pe viitor.

Aproape un sfert din recifele de corali din lume au fost distruse complet și 20 până la 30 % dintre acestea sunt în pericol de a fi distruse în următorii 10 ani. Recifele de corali sunt un element esential din lanțul trofic al oceanelor.

Concentrația atmosferică de bioxid de carbon, principalul gaz de seră, a crescut la peste 360 de părti la milion de la un nivel pre-industrial de aproximativ 270 de părti la milion. O treime din bioxidul de carbon generat de activitățile umane în prezent va rămâne în atmosferă încă 100 de ani de acum înainte.

Nivelul mării a crescut cu 10 – 20 cm din 1900, majoritatea ghețarilor non-polari se retrag, iar suprafața și grosimea gheții din Marea Arctică scade vara, conform Comisiei Interguvernamentale pentru Schimbările Climatice (IPCC). Aceasta a constatat că aproximativ 46 de milioane de oameni suferă în fiecare an din cauza inundațiilor cauzate de furtuni. O creștere a nivelului mării cu 50 cm va mări acest număr la aproape 92 de milioane; o ridicare a nivelului mării cu 1m ar spori acest număr la 118 milioane.

Ultima evaluare a IPCC din 2001 arată că insulele mici și zonele deltaice sunt cele mai vulnerabile în fața unei ridicări a nivelului mării cu 1m. Dacă nu se iau măsuri, cum ar fi construirea de diguri marine, se estimează că pierderile de teren vor varia între 1,0 % în Egipt, 6% în Olanda, 17,5% în Bangladesh și până la 80% în Insulele Marshall, cauzând strămutarea a zeci de milioane de oameni și, în cazul statelor situate la altitudini scăzute pe insulele mici, eliminând națiuni întregi.

Peste 11 000 de specii sunt înregistrate ca fiind pe cale de dispariție și mai mult de 800 de specii au dispărut deja, majoritatea din cauza pierderii sau degradării habitatelor. Încă 5 000 de specii sunt în pericol în cazul în care nu se iau măsuri majore de protejare a lor.

I.6.2. Ce este de făcut ?

Pe de o parte, degradarea mediului este cauzată de săracie, dat fiind că oamenii și națiunile sărace trebuie să pună nevoile imediate de supraviețuire înaintea prezervării resurselor pe termen lung. Pe de altă parte, în țările bogate, degradarea ecosistemelor este adesea rezultatul utilizării în exces a resurselor naturale și a generării de mari cantități de deșeuri.

Lupta împotriva sărăciei și pentru protejarea mediului merg mână în mână, în special în zonele rurale din țările în curs de dezvoltare. Administrarea mai bună a pământului produce o rezervă stabilă de hrană. Dat fiind că peste jumătate din lemnul tăiat în Africa se folosește pentru foc, dezvoltarea unor surse mai bune de energie va ajuta la prezervarea pădurilor. În special în țările sărace trebuie găsite modalități de stimulare a oamenilor pentru protejarea resurselor naturale. Aceștia trebuie să beneficieze de protejarea speciilor amenintate – prin turism, de exemplu – în loc să le vâneze.

S-au negociat o mulțime de acorduri multilaterale pentru protecția ecosistemelor, dar implementarea și punerea lor în vigoare a fost limitată.

Unul dintre cele mai de succes acorduri de protecție a mediului – Protocolul de la Montreal referitor la distrugerea stratului de ozon – include sancțiuni comerciale în cazul nerespectării prevederilor acestuia și a înființat un fond pentru a ajuta țările în curs de dezvoltare să oprească folosirea clorofluorocarburilor (CFC), principala substanță ce distruge stratul de ozon. Cantitățile emise în urma arderii combustibililor

Consumul total de CFC a scăzut de la 1,1 milioane tone în 1986, la 156 000 tone în 1998, în special datorită implementării Protocolului de la Montreal. Spre deosebire de acesta, majoritatea acordurilor sau convențiilor de mediu nu au mecanisme sau fonduri pentru punerea în aplicare. Sunt necesare reglementări corespunzătoare pentru prevenirea pescuitului în exces și a despăduririi și este necesară o cooperare internațională pentru limitarea efectelor schimbărilor climaterice.

Protejarea ecosistemelor este esențială pentru dezvoltarea durabilă și necesită acțiuni clare, nu doar simple acorduri.

I.7. … Creșterea poluării

Urmărirea efectelor pe care le are activitatea umană asupra mediului este de dată recentă și se cunoaște încă puțin, la scară globală și pe termen lung, felul în care deteriorarea mediului acționează asupra sănătății viețuitoarelor și, mai ales, asupra omului. Există un stoc impresionant de date primare, de corelări între diferitele cauze și efecte, dar nu se știe deocamdată care este capacitatea maximă pe care Pământul o are de a absorbi toți poluanții și toate deșeurile. Spre deosebire de alți factori determinanți ai evoluției omenirii, pentru care se cunoaște o limită fizică (de ex. cantitatea de teren existentă pe Terra pentru a produce hrană sau cantitatea disponibilă de metale necesare industriei), în ceea ce privește poluarea nu se cunoaște o limită superioară, așa încât curbele evolutive cresc infinit.

Un prim fapt relevat de autorii Raportului Meadows a fost creșterea exponențială a poluării dedusă pe baza unor cazuri concrete bine urmărite. Unul dintre ele este poluarea termică datorită emisiei de căldură în centrele urbane, ca urmare a oxidării deșeurilor și datorită deversării apei de răcire din diversele instalații industriale cu efecte locale grave asupra ecosistemelor. Alt caz analizat este cel al acumulării exponențiale a deșeurilor organice în Marea Baltică sau a unor elemente chimice (clor, sulfați calciu, sodiu, potasiu) în lacul Ontario, care ambele au dus la dispariția aproape completă a faunei. În sfârșit, sunt analizate poluările cu mercur și cu plumb și alte metale ale solului, toate cu creștere exponențială.

I.7.1. Poluarea aerului

Cazurile enumerate sunt cu efect local, în schimb sunt altele cu efecte globale, unul dintre cele mai evidente fiind cel al acumulării de dioxid de carbon în atmosferă, caz analizat mai în detaliu încă din 1972 în Raportul Meadows și asupra căruia s-au adunat enorm de multe date noi.

Efectul de seră se datorează în primul rând bioxidului de carbon care este eliberat în atmosferă în toate procesele de ardere. Marea cantitate provine din generatoarele de energie pe bază de combustibili fosili și din motoarele cu ardere internă (deci din traficul rutier).

Nu întreaga cantitate de CO2 ajunsă în atmosferă se acumulează, ci o parte este absorbită de oceane, mai ales prin

Automobil care poluează procesele biochimice ale planctonului, și de către vegetația terestră, care îl preia în procesele de fotosinteză eliberând oxigen.

Cantitatea ajunsă în atmosferă a fost măsurată sistematic în diferite puncte ale globului și s-a ajuns la concluzia că începând din 1958 au fost eliberate în atmosferă anual două miliarde tone, ceea ce a dus la mărirea concentrației de CO2 de la 312 ppm în volum, în 1958, la 320 ppm în volum, în 1972. Extrapolând datele acestea, se ajunge în anul 2000 la o concentrație de 380 ppmv. Rata anuală de creștere dedusă este de 0,2%. Determinările făcute timp de 20 ani arată însă o creștere anuală de 0,44%, ceea face ca, prelungită în viitor, curba să aibă o pantă ascendentă și mai abruptă (Ramade, 1991).

Efectul major al acumulării gazelor de seră este modificarea climei, din cauza ecranului pe care îl fac radiațiilor infraroșii. Nemaiputând să scape în stratosferă, ele sunt reflectate spre suprafața Pământului, care se încălzește. Consecințele sunt grave, căci va avea loc topirea parțială a gheții din calotele glaciare și în consecință ridicarea nivelului mărilor și oceanelor cu inundarea unor mari suprafețe de uscat (insule, țărmuri joase ale continentelor, porturi, etc).

Asupra ridicării nivelului oceanic s-a scris enorm și s-au făcut numeroase supoziții. Efectul de seră reprezintă una dintre marile îngrijorări privind viitorul deoarece el are și alte consecințe grave. Una din ele este modificarea zonelor climatice, cu deplasarea celor calde spre zone reci, ceea ce incumbă, de exemplu pentru teritoriul nostru, schimbarea vegetației temperată într-una de tip „mediteranean” modificarea tipului de agricultură (cu alte cereale, alte sisteme de irigații), modificarea nivelului apelor freatice, schimbarea structurii pădurilor și, ,în general, grave perturbări antropogeografice și economice.

De fapt este greu a aprecia în totalitate consecințele ce decurg din schimbările climatice și ne putem chiar întreba dacă acestea nu au început deja. Astfel, din 1983 au fost înregistrați anii cei mai calzi de când se fac măsurători climatice. În ultimii 40 de ani, temperatura medie pe glob a crescut cu 0,5° C, conținutul de vapori în atmosferă cu 20-30%, numărul furtunilor cu 25%, iar viteza vântului la sol cu 10-15%. Peste tot în lume ghețarii sunt în retragere, iar nivelul mării a crescut în ultimii 100 ani cu 12-20 cm (Global Trends, 1993).

Se datorează aceste modificări efectului de seră de natură antropogenă? Nu este exclus, dar nu mai este timpul să așteptăm să ne dumirim, deoarece, chiar dacă se intervine acum cu reduceri în emisiile de CO2, efectul va fi perceptibil de abia în anul 2100. Dacă nu se schimbă nimic, în anul 2100 temperatura va fi cu 5° mai ridicată, ceea ce va duce la o adevărată catastrofa climatică.

Pentru preîntâmpinarea ei au fost convocate numeroase conferințe, dintre care cea de la Rio a dus la semnarea unei convenții internaționale, din păcate fără prea mari rezultate, în joc fiind interese economice majore (diminuarea producției industriale poluatoare cu gaze cu efect de seră), fapt ce a reieșit și după conferințele internaționale de la Berlin (1995), Bonn (1997) și ultima, de foarte mare anvergură, din decembrie 1997 de la Kyoto.

În cazul aplicării politicilor de reducere se speră reducerea până la 9-14 milioane de tone în anul 2050. Aceasta însă diferențiat, cu o scădere mai puternică în țările dezvoltate (de la 3-20 miliarde tone, acum la sub cinci miliarde tone în 2050), în timp ce țările în dezvoltare vor cunoaște o creștere ușoară, ajungând de la patru miliarde de tone la opt miliarde de tone.

Pentru evitarea unei catastrofe climatice, cifrele nu trebuie considerate utopice, ci este necesar ca ele să nu devină realitate. Aceasta este posibil doar prin voința politică a tuturor țărilor, ceea ce implică o nouă conștiință ecologică, ca cea propovăduită de ecologia politică.

Subțierea stratului de ozon este al doilea proces grav de deteriorare a atmosferei. El a fost pus în evidență în cursul Deceniului geofizic internațional din anii '70, când s-a observat prima dată în zona Antarcticii o subțiere a stratului de ozon. Acesta se găsește la 15-20 km înălțime în stratosferă și, deși are o concentrație extrem de redusă în molecule de ozon, joacă un rol capital în reținerea radiației ultraviolete. În 1974 s-a constatat că diminuarea ozonului stratosferic se datorează unor substanțe chimice ce ajung lent în stratosferă și care sunt compuși organici din grupa clorofluorocarbonului (CFC sau freoni). Ulterior, s-a văzut că există și alte substanțe cu efecte similare (halonii, tetraclorura de carbon, metil-cloroformul etc.), care au în compoziția lor clor, moleculă care atacă pe cea de ozon descompunând-o. Freonii și halonii, care sunt cei mai periculoși, provin din spray-uri, lichide refrigerente, solvenți, spumanți etc. și, în ciuda a numeroase convenții internaționale de diminuare a producției, cantitatea lor în stratosferă este în continuă creștere .

Subțierea stratului de ozon constituie un mare pericol pentru viața de pe Terra, deoarece el reține într-o mare măsură radiațiile de raze ultraviolete (RUV), care s-au dovedit a fi extrem de periculoase. De abia după ce s-a dat alarma de subțiere a stratului de ozon au început să fie studiate în detaliu efectele RUV, concluziile fiind extrem de alarmante.

Foarte grav este faptul că drumul străbătut de moleculele conținând clor ajung doar după minimum zece ani în stratosferă, așa că efectele pe care le înregistrăm acum sunt anterioare alarmei date privind subțierea stratului de ozon. Aceasta înseamnă că dacă nu se iau măsuri imediate pentru reducerea emisiilor de substanțe ce distrug ozonul, s-ar putea ca în două decenii omenirea să fie confruntată cu probleme grave de sănătate și echilibru ecologic.

Poluanții comuni ai aerului reprezintă a treia categorie de substanțe dăunătoare ecosistemelor și omului. Este vorba în special de gazele industriale provenind de la uzinele termoenergetice, metalurgice, chimice, de ciment, la care se adaugă cele de trafic etc. Principalii poluanți sunt oxizii de sulf, de azot, ozonul troposferic (nu cel stratosferic, aflat la înălțime mult mai mare și care formează stratul de ozon), apoi materii în suspensie și pulberi sedimentabile.

Oxizii de sulf sunt foarte periculoși, deoarece cu apa de ploaie formează acid sulfuros și sulfuric. Ei provin din procese naturale (erupții vulcanice, reacții ale biomasei), dar mai ales din activități antropogene. Dintre cele din urmă, traficul este responsabil pentru 80% din emisii, restul provenind din industrii, mai ales termocentrale pe cărbune. Oxizii de sulf generează ploile acide, devastatoare pentru păduri, culturi și în general pentru biosferă.

Există o creștere continuă a emisiilor de sulf antropogenic și pe glob. S-a înregistrat în 1970 o cantitate de 63,6 t.a'1, pentru ca în 1979 să fie de 79,2 t.a-1, ceea ce înseamnă o creștere de 24,5%.

Pentru combaterea poluării cu oxizi de sulf s-au făcut pe plan internațional diferite recomandări și au fost fixate limite admisibile (standarde), care se referă la emisii medii lunare, zilnice sau momentane. Așa, de pildă, OMS recomandă limita de 30 g/m3 ca medie anuală, iar pentru protecția plantelor o medie pe 30 min. de 150 µg/m3. De amintit că la Baia Mare media anuală este de cinci ori mai mare, adică de 204 µg/m3 în 1992 și de 260 µg/m3 în 1994.

Oxizii de azot sunt la fel de nocivi omului și biosferei, în general. Ei provin din procese naturale (arderi spontane, reacții în sol) și antropogene (emisii industriale, arderi diverse, dar mai ales trafic terestru și aerian). Valorile limită se situează la 95-100 µg/m3 în patru ore și acestea sunt depășite cu mult în zonele puternic industrializate. Pentru emisiile de oxizi de azot se duce aceeași politică de reducere și se constată aceleași tendințe ca și la oxizii de sulf (descreștere, stabilire la un palier, respectiv creștere puternică).

Poluanți ai aerului sunt și alte substanțe anorganice, precum hidrogenul sulfurat, amoniacul, monoxidul de carbon și sulfura de carbon, și substanțe organice, cum sunt metanul și mercaptanii. O clasă importantă de poluanți ai aerului sunt pulberile în suspensie și cele sedimentabile, dintre care cele mai periculoase sunt metalele grele precum plumbul, cadmiul, zincul, cuprul, oxizii de fier. Acestea afectează de obicei zone restrânse în jurul emitenților, dar pentru populația din jur pot avea efecte grave, fapt înregistrat, de exemplu, la Baia Mare și Copșa Mică.

În ansamblu, se constată trei tendințe în ceea ce privește poluarea aerului:(1) scăderea poluării în țările dezvoltate care duc o politică avansată de protecția mediului; (2) scăderea poluării în țările în tranziție din cauza descreșterii drastice a producției; (3) creșterea poluării în țările în dezvoltare din cauza industrializării și a măririi numărului de mijloace de transport.

I.7.2. Poluarea apei

Este un proces cu efecte locale său regionale, dar prezent peste tot. Cazul Mării Baltice și al Lacului Ontario a fost menționat deja în legătură cu raportul Meadows. Astăzi pot fi date mult mai multe exemple.

Apa dulce. Programul internațional de monitorizare a factorilor de mediu (GEMS) arată că mai bine de 10% din râurile puse sub observație și poluate, având cererea biologică de oxigen (BOD ) de peste 6,5 mg/l, cei mai importanți nutrienti, azotati și fosfati, fiind peste nivelul natural, ceea ce duce la o eutrofizare puternica. Astfel, nivelul natural al nitraților este de 100 micrograme la litru, în timp ce râurile europene monitorizate au peste 4.500, iar cele din afara Europei în medie 250. Media în fosfați este și ea de 2,5 ori mai mare decât media din apele nepoluate.

Poluanți toxici puternici sunt metalele și depunerile acide precum și compușii organici (fenoli, derivați ai îngrășămintelor și pesticidelor). Există numeroase râuri lipsite complet de viață și se duce o luptă acerbă pentru restaurarea lor. Lucrul nu este imposibil și cazul Rinului este grăitor în această privință, căci printr-un program internațional de durată a fost reabilitat ecologic. Ca exemplu, amintim că din 1975 în 1985 zincul a scăzut de la 135 micrograme/litru la 50, plumbul de la 22 la 4, cuprul de la 20 la 6, cromul de la 35 la 8 etc., fondul piscicol și, în general, toate viețuitoarele fiind într-o vădită creștere numerică (Tolba, 1992). Dar costurile pentru astfel de operații sunt imense, ele trebuind să acopere tratarea tuturor apelor afluente, inclusiv a celor provenind din irigarea terenurilor agricole.

Pentru apele Dunării se constată, începând din 1970, o creștere constantă a mineralizației cu 35%, cu unele variații pe segmente. Așa de pildă, aval la intrarea Dunării în Serbia, conținutul în clor a crescut de la 1.000 t/an în 1966 la 6.000 t/an în 1992, iar pentru conținutul în azot creșterea este de 1,5-3 ori (Rojanschi, 1994).

Bine studiate au fost cazurile privind apele din Scandinavia, care se prezintă dramatic. În Norvegia, între 1940-1980, apele s-au acidificat trecând de la un ph de 5,0-6,5 la unul de 4,5 în apele curgătoare și de la 5,5 la 4,7 în lacuri. Multe din speciile de pești au dificultăți la un ph 4,5 și dispar sub 4.

O dată cu creșterea acidității cresc și concentrațiile de Al, Cu, Cd, Zn, Mn, ceea ce a dus la dispariția completă a vieții în 4.000 de lacuri ale Suediei și în alte 17.000 scăderea fondului piscicol este drastică.

Apa oceanică. Nici apele mărilor și oceanelor nu sunt exceptate de la poluare. Ele sunt poluate de pe uscat, anual fiind deversate în ele 17,5 milioane tone de deșeuri solide, 300 milioane tone de ape uzate și 240 milioane tone de mâluri de epurare. Dintre deșeurile solide, cele din plastic sunt cele mai grave deoarece materia este degradabilă în minimum 50 ani, ele acumulându-se pe termen lung. Pe plajele Pacificului, 80% din deșeuri sunt din plastic, iar pe cele ale Mediteranei, 70%.

Deversări grave în apa oceanică sunt cele petroliere, care se cifrează la 3,2 milioane de tone anual, provenind mai ales de pe uscat, dar și din navigație, din spălarea tancurilor și din surse naturale. Și ele sunt în creștere, în ciuda convențiilor internaționale care interzic operațiile cu petrol în larg. Dintre numeroasele poluări grave cu agenți patogeni provenind din deversarea apelor uzate urbane menționăm doar cazul „mareelor roșii”, numit astfel din cauza proliferării unei alge toxice care poate fi și mortală. În mările Japoniei sunt frecvente, iar în portul Hong Kong, de la două epidemii în anul 1987 au ajuns să fie 19 în anul 1997. În anii '70 au apărut specii de alge toxice în Marea Nordului, frecvente apoi în anii '80, epidemii tot mai dese fiind semnalate pe țărmurile Norvegiei etc. (UNEP „Sauvons notre planete”, 1992).

I.7.3. Poluarea solului

Este un alt proces cu evoluție exponențială. Ea este de tipuri foarte diferite, cuprinzând poluarea prin exces de fertilizatori și pesticide a terenurilor agricole, cu deversări lichide, cum ar fi cele petrolifere în zonele de exploatare și prelucrare, dar mai ales prin depozitarea de deșeuri solide. În cele ce urmează ne vom ocupa doar de acestea din urmă.

Deșeurile apar în sectorul primar (minerit, agricultură), în cel secundar de prelucrare (industrii și servicii) și în cel terțiar, de consum. Cele rezultând din ultimul sector sunt denumite și deșeuri menajere (care pot include și pe cele stradale și, în general, urbane). Cele din sectorul de prelucrare sunt mai ales de natură chimică și în cadrul lor sunt separate deșeurile toxice, denumite și deșeuri periculoase. Deși există acorduri internaționale care se referă în special la deșeurile periculoase, ele nu sunt bine definite, cuprinzând în ele și pe cele radioactive, care constituie însă, după alte norme, un grup aparte.

În ceea ce privește deșeurile urbane, un bun exemplu îl oferă SUA unde în 1978 au fost produse 158 milioane tone de deșeuri solide în care s-au numărat 59 miliarde de cutii de conserve, 32 miliarde de sticle, 80 miliarde ambalaje metalice și plastice etc. Ridicarea și depozitarea tuturor acestor deșeuri a costat 6,8 miliarde dolari (Ramade, 1991). În 1991, deșeurile urbane crescuseră la 208 milioane tone, adică cu 51 milioane de tone, ceea ce înseamnă o creștere anuală de 4 milioane tone (UNEP, „Environmental data Report”, 1993-1994). Interesantă este și producția de deșeuri menajere per capita.

Interesantă este și variația producției de deșeuri menajere per capita, indicator pentru care există date privind unele țări. Așa, de exemplu, pentru țările OECD, din 1970 până în 1990, cantitatea a crescut de la 407 kg/an (1,1 kg/zi) la 513 kg/an (1,4 kg/zi). Să subliniem și că maximul de deșeuri menajere per capita a fost în 1990, în SUA, de 3,23 kg/zi, iar minimul în același an, în URSS, de 0,21 kg/zi și în Nigeria, de 0,05 kg/zi.

Desigur, cantitatea mică de deșeuri menajere nu indică o grijă mare pentru mediu, ci nivelul de trai foarte scăzut al populației, care consumă atât de puțin încât nu produce nici măcar gunoaie.

Date pentru întregul glob nu există , deoarece multe țări nu au sisteme de monitorizare a deșeurilor. În Raportul bianual UNEP pentru 1993-1994, pentru Africa există date doar din 4 țări, pentru America de Nord lipsește Canada, pentru Asia sunt prezentate cifre din 8 țări și doar Europa este ceva mai completă cu 18 țări (lipsind România, Bulgaria, Ungaria, țările baltice și urmașele Iugoslaviei).

Acumularea deșeurilor poate pune în mod grav mediul în pericol, problema gospodăririi lor fiind capitală pentru viitorul omenirii. Există mai multe feluri de stocare și tratare a deșeurilor. Elementară este depozitarea lor la suprafața pământului fără nici o amenajare specială, ceea ce duce la poluarea aerului și a apei freatice și creează un grav focar de boli pentru sănătatea populației și animalelor.

O treaptă superioară este amenajarea unor locuri speciale de depozitare, excavații etanșate care se închid după umplere, fiind apoi complet izolate de mediul înconjurător. Francezii le numesc decharges, englezii landfills, germanii Deponien, iar noi, la nivelul nostru de înțelegere a problemelor ecologice, am rămas la groapa de gunoi. Din totalul deșeurilor acumulate pe glob, 70-75% au această soartă.

Multe țări riverane le aruncă în ocean, practică de condamnat și interzisă acum prin reglementări internaționale, dar care mai este uzitată pentru 2-5% din deșeuri.

Aproximativ 4% sunt tratate fizico-chimic, între 5-12% sunt tratate pentru recuperarea unor materii prime (mai ales metale, sticlă, hârtie), iar 5-8% sunt incinerate, operație prin care se creează noi deșeuri rezultate din ardere. Tratamentul fizico-chimic, Reciclarea deșeurilor

recuperarea și incinerarea au

ca efect secundar poluarea puternică a aerului cu CO2 și alte substanțe chimice.

Un element important în gospodărirea deșeurilor este costul operațiunilor de stocare sau tratare. Pentru depozitele de stocare, calculul trebuie să cuprindă pe cele de colectare și transport, costul terenului și investiția pentru etanșeizare, iar la umplerea excavației, costul ecologizării. Pentru stațiile de incinerare sau tratare, calculul trebuie să cuprindă pe cel al construcției, cel de funcționare (energia utilizată) precum și energia termică rezultată în cazul incineratoarelor și valoarea produselor obținute în cazul reciclării. Costurile de investiții sunt foarte variabile, depinzând de capacitatea și gradul de tehnicitate, fiind în general de ordinul milioanelor de dolari.

Deșeurile radioactive reprezintă o categorie aparte, din cauza periculozității și a duratei de viață. Ele sunt depozitate la suprafața pământului, în oceane și în goluri mari subterane, artificiale sau naturale. Sunt fixate în ciment, rășini sau sunt vitrificate, îngroparea fiind o metodă recomandată acum, dar și ea prezentând pericole potențiale prin posibilul contact cu apele subterane. În 1989 se aprecia că deșeurile rezultate din combustibilul din uzinele termonucleare sunt de ordinul a 420.000 metri cubi. Se consideră ca în anul 2000 se va ajunge la opt milioane de metri cubi (Tolba, 1992).

I.8. … Globalizare

Globalizarea, alimentată de voința guvernelor din toată lumea de a liberaliza comerțul și piețele de capital și însoțită de privatizarea și de eliberarea de constrângeri a activităților economice, ca și de dezvoltarea rapidă a tehnologiei informației și comunicațiilor au schimbat dramatic peisajul economic al lumii.

Anii '90 au fost o perioadă de creștere a prosperității pentru țările și companiile care au putut să profite de globalizare și de răspândirea rapidă a noii tehnologii a informației și comunicațiilor. Statele Unite s-au bucurat de o perioadă de creștere record, funcționând ca motorul principal al economiei mondiale. Comerțul internațional a înflorit pe tot parcursul decadei, exporturile globale crescând în medie cu 6,4%, ajungând la 3 trilioane USD în 2000. Chiar și țările în curs de dezvoltare, luate în grup, s-au bucurat de o creștere solidă în anii '90, produsul intern brut mărindu-se cu 4,3%/an , în creștere de la 2,7% în anii '80.

Beneficiile globalizării sunt clare: creștere mai rapidă, standarde de viață mai ridicate și noi oportunități. Însă nu toate țările și toți oamenii s-au bucurat de

avantajele fenomenului de globalizare. Multe țări cărora le lipsesc capacitățile tehnice , infrastructura și capacitățile instituționale s-au văzut rămase în urmă față de restul lumii. Africa, de exemplu, a înregistrat o creștere marginală pe parcursul decadei, dar aceasta a fost erodată de sporirea mare a numărului populației și de mărirea decalajului dintre nivelul de trai din Africa și cel din restul lumii. Africa fiind în continuare marginalizată pe parcursul acestei decade, participarea sa la comerțul internațional a continuat să scadă, de la numai 2,7% în 1990 la 2,1% în 2000.

Criticii integrării în economia globală spun că globalizarea nu numai că aduce avantaje în special celor bogați, dar mai impune și multe dificultăți oamenilor săraci din țările în curs de dezvoltare, mărește volatilitatea și vulnerabilitatea și acționează în detrimentul culturilor locale și a mediului. Crizele financiare produse au dat naștere preocupării că globalizarea ar putea lua mai mult decât poate da. Mai întâi în Mexic, apoi în estul Asiei, retragerile masive de capital au devastat economiile și au aruncat milioane de oameni înapoi în sărăcie. Deși multe dintre aceste economii și-au revenit de atunci, persistă îngrijorarea că mașinăria globalizării ar putea cauza scăderi financiare și mai grave.

Lumea este interconectată mai mult ca oricând – grupurile și indivizii

interacționează din ce în ce mai direct peste granițele dintre state, adesea fără să mai implice deloc Statul. Acest lucru prezintă desigur și riscuri.

Infracțiunile, drogurile, terorismul, bolile și armele circulă mai repede și în număr mai mare decât în trecut.

I.8.1. Date statistice

În anii '90, economiile țărilor în curs de dezvoltare ce s-au integrat în economia mondială au înregistrat creșteri de peste două ori mai mari decât ale țărilor bogate.

"Non-globalizatorii" au înregistrat creșteri mult mai mici și continuă să ramână în urmă. În medie, țările în curs de dezvoltare care și-au diminuat semnificativ tarifele în anii '80 au înregistrat creșteri mai mari în anii '90 decât cele care nu au făcut acest lucru.

În anii '90, rata medie anuală de creștere a produsului intern brut (PIB) pentru țările dezvoltate a crescut în mare cu 4,3%. Rata globală a sărăciei, bazată pe un venit de 1 USD zi, a scăzut de la 29% în 1990 la 23% în 1998. Numărul total al oamenilor trăind în sărăcie a scăzut ușor de la aproximativ 1,3 miliarde la 1,2 miliarde în anii '90.

Doar 15% din populația lumii, în țările cu venituri mari, acoperă 56% din consumul total, în timp ce 40% dintre cei mai săraci, în țările cu venituri scăzute, acoperă doar 11% din consum.

Cei mai săraci oameni din lume – 10% din populația mondială- au doar 1,6% din venitul celor mai bogați locuitori – 10% din totalul populației, iar venitul celor 1% dintre cei mai bogați oameni era egal cu venitul a 57% dintre cei mai săraci.

Guvernele tuturor țărilor subvenționează utilizarea ineficientă a energiei și transporturilor, costurile ridicându-se între 650 miliarde și 1,5 trilioane USD pe an.

I.8.2. Ce este de făcut ?

Secretarul General ONU, în raportul său asupra implementarii Agendei 21, a sugerat ca participanții la Summit-ul mondial asupra dezvoltării durabile să ia în considerare un număr de propuneri vizând asigurarea faptului că globalizarea este administrată astfel încât să faciliteze creșterea economică și dezvoltarea durabilă în toate țările, iar de beneficiile acesteia să se bucure cât mai mulți. Aceste recomandări includ:

– Dezvoltarea și întărirea politicilor macroeconomice coordonate la nivel național și internațional, pentru a putea răspunde mai bine preocupărilor cu privire la globalizare și dezvoltare durabilă. Înlăturarea subvențiilor comerciale dăunătoare și îmbunătățirea accesului pe piața țărilor dezvoltate a produselor și serviciilor din țările în curs de dezvoltare, în special a produselor pentru care țările în curs de dezvoltare au un avantaj competițional, cum ar fi produsele agricole și textile.

– Eliminarea tuturor scutirilor de taxe vamale și tratament liber de cote impuse țărilor cele mai puțin dezvoltate (LCD).

– Sprijinirea țărilor în curs de dezvoltare, în special a LCD-urilor, în eforturile acestora de a se integra în sistemul comercial mondial și de a participa efectiv la negocierile comerciale multilaterale.

– Întărirea Organizației Mondiale a Comerțului (WTO), astfel încât să asigure un cadru instituțional pentru un sistem internațional de comerț nepărtinitor, bazat pe reglementări și nediscriminatoriu.

– Sprijinirea țărilor în curs de dezvoltare pentru a diminua diferențierile

impuse de tehnologia digitală.

Țările și-au luat angajamentul ferm, la întrunirea WTO de la Doha și la Conferința de la Monterrey asupra finanțării dezvoltării, de a aborda problemele majore impuse de globalizare.

I.9. … Modele de consum și de producție

Conform Agendei 21, planul de acțiune pentru dezvoltare durabila adoptat la

Summit-ul Pamântului de la Rio, 1992, "Cauza majoră a deteriorării continue a mediului la nivel global este reprezentată de modelul deficitar de consum și producție, în special din țările industrializate."

15% din populația lumii care trăiește în țările dezvoltate totalizează 56% din consumul mondial, în timp ce procentul 40% – reprezentând oamenii cei mai săraci din țările in curs de dezvoltare – totalizează doar 11% din consum.

Deși majoritatea oamenilor consumă mai mult astăzi – date fiind dezvoltarea economică mondială și ridicarea nivelului de trai în multe țări – consumul într-o gospodărie africană obișnuită este cu 20% mai mic decât era acum 2525 de ani. Consumul nu este însă numai o chestiune de folosire rațională a resurselor.

Dacă toți oamenii din lume ar trăi la nivelul unei persoane cu venituri medii dintr-o țară cu venituri mari, am mai avea nevoie de încă 2,6 planete ca să ajungă pentru toți, conform “Ecological Footprint Sustainability Measure”, o evaluare independentă bazată pe statisticile ONU.

Chiar și nivelurile curente de consum și producție, bazate pe măsurătoarea

ecologică medie globală, sunt cu 25% mai mari decât capacitatea ecologică a planetei. Asta înseamnă că, la nivelurile actuale, umanitatea erodează capitalul natural al planetei într-un ritm semnificativ. Dar există și vești bune. Producția și

consumul în țările industrializate s-au deplasat dinspre sectoarele consumatoare de materiale și energie inspre servicii. Corelat cu îmbunătățirea eficienței energiei, acest lucru a avut ca rezultat un consum mai mic de materii prime pe unitatea de producție.

Uniunea Europeană, de exemplu, a reușit să atingă o creștere economică semnificativă in anii '90, fără sporiri importante ale consumului de combustibili fosili. Totuși, aceste sporiri ale eficienței au fost contrabalansate de creșterea volumului de consum al bunurilor și serviciilor. Se consumă din ce in ce mai multe resurse naturale și se generează din ce in ce mai multă poluare.

De la Summit-ul Pământului s-au folosit noi metode de eficientizare a consumului și producției.

De exemplu:

Multe guverne au folosit stimuli economici și legislativi, cum ar fi: taxele de mediu; taxele de poluare; licențe de operare privind emisiile poluante și utilizarea apei; planuri de rambursare a garanțiilor pentru administrarea deșeurilor; taxe de neconformitate și obligațiuni de performanță și coduri de conduită ecologică.

Multe companii au introdus procese de producție mai sigure și mai eficiențe ecologic și au redus poluarea și ceilalți factori de impact asupra mediului prin intermediul modelelor, ambalajelor și etichetelor ecologice.

Publicul a devenit din ce în ce mai conștient de responsabilitățile și

opțiunile sale de consumator. Pe lângă răspândirea practicilor celor trei R – reducere, refolosire și reciclare – există dorința de a plăti mai mult pentru produse ecologice.

I.9.1. Date statistice

Randamentul anual al economiei mondiale a crescut de la 31 trilioane USD în 1990 la 42 trilioane în 2000, față de numai 6,2 trilioane în 1950. Această creștere a activităților economice a creat milioane de noi locuri de muncă și a permis oamenilor să consume mai mult. De exemplu, numărul conectărilor telefonice a crescut la nivel mondial cu 62% – de la 520 milioane în 1990 la 844 milioane in 1998.

Deși venitul pe cap de locuitor a crescut cu 3% anual în 40 de țări din 1990, peste 80 de țări au venituri pe cap de locuitor mai mici decât cele pe care le înregistrau cu un deceniu în urma. O cincime din populația lumii trăiește cu mai puțin de un dolar pe zi, fără a dispune de mijloacele de a-și procura produsele și serviciile de bază.

Consumul mondial de energie a crescut semnificativ din 1992 și se prevede

că va continua să crească într-un ritm de 2% pe an până în 2020. Consumul global de combustibili fosili a crescut cu 10% între 1992 – 1999. Cea mai mare utilizare pe cap de locuitor rămâne în țările dezvoltate, unde se consumă până la 6,4 tone echivalent petrol pe an, de zece ori mai mult decât consumul din țările în curs de dezvoltare.

Consumatorii plătesc adesea cu 50 până la 100% mai mult pentru produsele fără chimicale și pesticide. Ca rezultat, industria de alimente organice a crescut cu peste 20% anual în anii '90 în Statele Unite, cu rate similare de creștere în alte țări industrializate.

I.9.2. Ce este de făcut ?

Continuarea existenței sub posibilitățile planetei nu este o opțiune viabilă pe termen lung. Problema este schimbarea modelelor de consum și producție suficient de repede pentru a ține pasul cu creșterea economică. Acest lucru nu poate fi realizat doar prin schimbări tehnologice.

Este puțin probabil ca întreprinderile să ia inițiative ecologice în mod voluntar, dacă acestea sunt scumpe. Din ce în ce mai mulți oameni trebuie să își schimbe mentalitatea conform căreia consumul material în creștere înseamnă progres sau succes. O utilizare mai eficientă a resurselor va reduce și conflictele sociale.

Conform raportului Secretarului General ONU asupra implementării Agendei 21, este nevoie de o eficientizare semnificativă a utilizării resurselor atât în țările dezvoltate, cât și în cele în curs de dezvoltare.

Propunerile includ:

– Atingerea unei eficiențe de patru ori mai mare în ceea ce privește energia și

resursele în următoarele două sau trei decade și o posibilă creștere de 10 ori a

eficienței resurselor în țările dezvoltate pe termen lung;

– Sporirea responsabilității corporațiilor prin măsuri cum ar fi: Acordul Mondial și Inițiativa de Raportare Globală și prin instrumente precum gestiunea mediului și raportarea de mediu;

– Acordarea de stimulente industriei și instituțiilor publice pentru a accelera

cercetarea și dezvoltarea unor tehnologii de producție mai sigure;

– Promovarea consumului prin acțiuni guvernamentale, inclusiv rapoarte ecologice naționale, reforme fiscale pentru conservarea resurselor și măsuri ecologice de achiziții.

I.10. Auto-distrugerea economiei

La intrarea în secolul al XXI – lea , economia noastră distruge treptat sistemele sale suport , consumându-și mijloacele fixe ale capitalului natural . Cererile economiei în dezvoltare , așa cum este ea acum structurată , depășesc producția naturală durabilă a ecosistemelor . Aproape o treime din terenurile agricole ale lumii pierd stratul superficial fertil cu o rată care subminează productivitatea pe termen lung . Peste 50 de procente din pășunile lumii sunt suprasolicitate și se transformă în deșert . Pădurile lumii s-au restrâns aproape la jumătate de la explozia agriculturii și continuă să se restrângă . Două treimi din zoele piscicole oceanice sunt la sau peste capacitatea lor ; pescuitul excesiv este actualmente o regulă și nu o excepție , iar retragerea excesivă a apelor subterane este un fapt comun în regiunile cheie de producție alimentară .

Pe suprafețe mari ale globului , pierderea stratului superficial fertil datorită eroziunii vântului și a apei depășește actualmente formarea naturală a unui nou sol , producând o continuă desecare a terenului . În efortul de a încetini acest fenomen , Statele Unite opresc exploatarea terenurilor agricole puternic erodate , care anterior au fost arate în eforturile entuziaste de mărire a producției de alimente . Acest proces a început în 1985 prin Programul de Conservare a Resurselor , care a plătit fermierii pentru a opri exploatarea a 15 milioane de hectare , circa o zecime din terenul agricol al S.U.A. , reconvertindu-l în pășuni sau păduri înainte de a deveni steril .

În țările lipsite de asemenea programe , fermierii sunt forțați să abandoneze terenuri puternic erodate , care și-au pierdut mare parte din stratul superficial fertil . Nigeria pierde anual peste 500 de kilometri pătrați de teren productiv prin transformarea lui în deșert . În Kazahstan , locul Proiectului Sovietic al Terenurilor Virgine din anii 1950 , jumătate din terenurile agicole a fost complet abandonată dupa 1980 datorită diminuării productivității prin eroziunea solului . Acest act a provocat scăderea producției de cereale a Kazahstanului de la circa 13 milioane de tone în 1980 , la 8 milioane de tone în 2000 , pierderea economică cifrându-se la 900 de milioane de dolari anual .

Pășunile , acre reprezintă sursa majoră a proteinelor animale pe glob , sunt de asemena , supuse unor presiuni excesive . Odată cu ceșterea popluației , șeptelul devine prea mic . Cu 180 de milioane oameni în plus , care încearcă acum să crească 3,3 miliarde de vaci , oi și capre , pășunile se deteriorează în proporție majoră în Africa , în Orientul Mijlociu , în Asia centrală , în partea de nord a a subcontinentului indian și în majoritatea teritoriilor din nord-vestul Chinei . Pășunatul exhaustiv este principala cauză actuală a deșertificării , trasformarea unui teren productiv în pustiu . În Afirca ,pierderea anuală în producția de șeptel datorată degradării cumulative a pășunilor este estimată la 7 miliarde de dolari , sumă aproape egală cu proproția brută a Etiopiei .

În China ,combinarea recoltelor forțate și a pășunatului excesiv în vedea satisfacerii creșterii rapide a necesarului de alimente creează o zonă de praf reminiscent similară cu Dust Bowl apărut în 1930 în Statele Unite ale Americii , dar de proporții mult mai mari . Într-un efort disperat de a-și acoperi necesarul de grâu prin producție internă , China a arat suprafețe întinse din nord-vestul țării , terenuri în majoritate supuse eroziunii și care nu ar fi trebuit niciodată arate .

Ca o consecință a măririi cererii de produse derivate – carne , piele și lână – a crescut și șeptelul , depășindu-l de departe pe cel al Statelor Unite , o țară având o capacitate de pășunat comparabilă. În plus față de deteriorarea directă provocată prin recoltarea forțată și pășunatul excesiv , jumătatea de nord a Chinei realmente se usucă odată cu secarea rezervoarelor sale de apă prin pompare excesivă .

Aceste tendințe converg spre a genera unele dintre cele mai mari furtuni de praf înregistrată vreodată . Imenși nori de praf se deplasează către est și afectează orașele din nord-estul Chinei , acoperind soarele și reduvând vizibilitatea atmosferică . Vânturile care bat spre est transportă și solul din nord-vestul Chinei către peninsula coreeană și Japonia , zone în care oamenii se plâng în mod regulat de prezența norilor de praf . Exceptând cazul în care China va anula tendințele de recoltare forțată și pășunat excesiv care creează zonele aride prăfoase , aceste tendințe pot incita migrări masive ale populației către centreleurbane deja utraaglomerate din nord-est punând , astfel , sub semnul întrebării viitorul economiei țării .

De asemenea , omenirea provoacă o creștere rapidă a deficitului de apă . Consumul forțat al bazinelor de apă , actualmente un fapt comun pe toate continentele , a condus la scăderea cotelor apelor pe măsură ce pomparea depășește reîncărcarea bazonelor naturale prin precipitații . Problemele de irigații sunt tot așa de vechi ca însuși irigația , dar scăderea cotelor apelor reprezintă o tendință nouă , care s- intensificat în ultima jumătate de secol , odată cu apariția pompelor diesel și a puternicelor pompe electrice .

Cotele apelor sunt în scădere datorită expansiunii primelor trei țări producătoare de alimente – China , India și Statele Unite . Sub câmpia Chinei de Nord , care produce 25 % din producția de grâne a Chinei , cotele apelor scad cu aproximativ 1,5 metri pe an . Același lucru se întâmplă sub o mare parte din India , în particular în Punjab , grânarul țării . În Statele Unite , cotele apelor în subsolul statelor producătoare de cereale din Marile Câmpii ,reducând suprafețele irigate .

Devierea apelor pentru alimentarea surselor pentru irigații și pentru alimentarea orașelor este de asemenea excesivă ,lăsând apă puțină sau deloc în unele râuri . Colorado , cel mai mare fluviu din sud-vestul al Statelor Unite , rareori ajunge acum până la ocean . Fluviul Galben din China , leagănul civilizației chineze , este complet secat pentru o parte a fiecărui an , privând fermierii de acces la apa pentru irigații . Fluviile Indus și Gange ajung rareori la ocean în timpul sezonului secetos . Din Nill, puțină apă ajunge în Mediterana , în orice perioadă a anului . Secarea râurilor drenate întrerupe relația de simbioză dintre oceane și continente . Oceanele udă continentele prin deplasarea fronturilor de aer umed către interior , iar continentele hrănesc oceanele prin apele curgătoare care transportă factori nutritivi .

Cererea economică privind pădurile este , de asemenea , excesivă . Copacii sunt tăiați sau arși , mai repede decât puterea pădurilor de regenerare naturală sau prin plantare . Exploatarea forțată este un fapt comun în multe regiuni , incluzând Asia de Sud-est , Africa de Vest și Amazonia braziliană . Pe tot globul, pădurile se restrâng cu mai mult de 9 milioane de hectare anual , o suprafață egală cu a Portugaliei .

În afară de exploatarea forțată , unele păduri tropicale sunt acum distruse de foc . O pădure tropicală sănătoasă nu arde , dar popasurile turistice și localitățile care apar în lungul drumurilor de acces au fragmentat și uscat pădurile tropicale până la un grad care , adesea , permite izbucnirea lesne a incendiilor , declanșate de un scurtcircuit sau inițiate voluntar de către proprietarii de plantații sau de către fermieri în dorința lor de a avea mai multă câmpie .

La sfârșitul verii lui 1997 , în timpul secetei provocate de El Niño , pădurile tropicale din Borneo și Sumatra au ars scăpate de sub control . Această conflagrație a umplut buletinele de știri datorită fumului care , dus de vânt sute de kilometri , a afectat nu numai populația din Indonezia , dar și din Malaezia , Singapore , Vietnam , Tailanda și Filipine . Din cauza fumului , în regiune au fost anulate 1100 de zboruri programate . Automobiliștii au condus cu luminile aprinse în timpul zilei , încercând să-și croiască drum prin ceața groasă de fum . Milioane de oameni s-au îmbolnavit .

Despădurirea poate fi foarte costisitoare . Inundația record din bazinul fluviului Yantzî în vara anului 1998 a lăsat 120 de milioane de oameni fără adăpost . Deși inițial a fost declarat un „dezastru natural” , despădurirea a 85 % din covorul natural de păduri din bazin a lăsat prea puțină vegetație pe sol pentru a reține masivele căderi de apă .

Despădurirea diminuează de asemenea reciclarea apei continentale , reducând precipitațiile din interiorul continentului . Când ploaie cade peste o zonă sănătoasă de pădure densă , aproximativ o pătrime se scurge întorcându-se în mare , în timp ce trei sferturi se evaporă , fie direct , fie prin transpirație . Când câmpia este curățată pentru lanuri sau pășuni , ori este tăiată pentru așezări, acest raport este inversat – trei sferturi din apă de precipitații se întoarce în mare și un sfert se evaporă pentru a fi transportată mai departe spre interiorul uscatului . Pe măsură ce despădurirea avansează , slăbește mecanismul natural de umezire a interiorului marilor continente , cum sunt Africa și Asia .

Evidențe ale cererilor excesive ale umanității pot fi observate și în oceane. Datorită creșterii de proteine animale din ultimele decenii , a început depășirea producției durabile a zonelor de pescuit oceanic . Ca rezultat , două treimi din zonele piscicole oceanice sunt exploatate la nivelul suportat natural sau peste acesta . Multe din acestea sunt în epuizare . În 1992 , zona piscicolă Newfoundland bogată în cod , care a furnizat pește timp de secole , a secat brusc, lăsând 40.000 de canadieni fără locuri de muncă . Ținând cont de interdicția ulterioară de pescuit , zona ar trebui să își mai revina după un deceniu.

Departe către sud , golful american Chesapeake Bay a suferit un declin similar . Un secol în urmă , acest estuar deosebit de productiv furniza anual peste 30.000 de tone de stridii . În 1999 , el a furnizat cel mult 1000 de tone . Zona piscicolă din golful Tailandei a suferit un declin dramatic similar : secătuit prin pescuit excesiv , recolta de pește a scăzut cu peste 80 % față de 1963 , determinând Departamentul Piscicol al Tailandei să interzică pescuitul pe zone extinse .

Mapamondul pierde , de asemenea , și din diversitatea sa biologică , deoarece speciile de plante și animale sunt distruse mai repede decât posibilitatea de evoluție a unor noi specii . Această sărăcire biologică a planetei reprezintă rezultatul distrugerii habitatului , al poluării , al alterării climei și al vânătorii . Cu fiecare actualizare a publicației sale LISTA ROȘIE A SPECIILOR AMENINȚATE , Uniunea de Conservare a Lumii – IUCN ne relevă avansarea spre o perioadă de dispariție în masă . În ultimul număr , apărut în 2000 , IUCN raportează că din cele 9946 de specii de păsări ale globului , una din opt este în pericol să dispară , din cele 4763 de specii de mamifere , una din patru este în pericol să dispară , ca și aproape o treime din 25.000 de specii de pești .

Unele țări au suferit deja pierderi masive . Australia , de exemplu , a pierdut 16 din cele 140 de specii de mamifere existente cu două secole în urmă . În sistemul fluviului Colorado din sud-vestul Statelor Unite , 29 din cele 50 specii native de pești au dispărut parțial din cauza secării habitatului fluvial . Speciile pierdute nu pot fi recâștigate . După cum bine spune cu ironie o vorbă populară , „Dispariția este pentru totdeauna” .

Avantajele economice ale diferitelor sisteme de viață ale planetei sunt nenumărate . Acestea includ nu numai rolul fiecărei specii în menținerea ecosistemului din care face parte , dar și roluri economice , cum ar fi furnizarea de medicamente și de plasmă germinativă . Pe măsura diminuării diversității , farmacia naturii se restrânge , privind generațiile ulterioare de noi descoperiri .

Chiar în timp ce dezvoltarea activității economice creează deficite biologice , sunt răsturnate unele echilibre fundamentale ale naturii în alte sfere . Odată cu creșterea imensă , după 1950 ,a arderii combustibililor fosili , emisia de carbon a depășit capacitatea ecosistemului terestru de a regla bioxidul de carbon . Astfel , creșterea , rezultată a nivelului de CO2 atmosferic este considerată de către specialiștii în știința atmosferei ca fiind responsabilă pentru mărirea temperaturii globului . Cei 14 ani cu cea mai mare temperatură medie de când există date sistematice , a căror înregistrare a început în 1866 , sunt plasați toți după 1980 .

O consecință a temperaturilor mai ridicate pe glob este o energie motrice mai mare în sistemele de furtuni . În 1999 , rei furtuni de iarnă puternice au distrus în Franța milioane de copaci , dintre care unii seculari . Mii de clădiri au fost dărâmate . Aceste furtuni , reprezentând un record de violență pentru Franța,

Au provocat distrugeri în valoare de peste 10 miliarde de dolari , revenind 170 de dolari pentru fiecare cetățean francez . Natura a percepus o taxă asupra arderii propriului său commbustibil fosilier .

În octombrie 1998 , uraganul Mitch – una dintre cele mai puternice furtuni iscate din Atlantic – s-a deplasat prin Caraibe și a rămas înțepenit pentru câteva zile pe coasta Americii Centrale . În acest răstimp a acționat ca o uriașă pompă care a ridicat apa din ocean și a lăsat-o să cadă asupra câmpiei . Astfel , părți din Honduras au primit 2 metri de precipitații în timp de câteva zile . Atât de puternică a fost această furtună și atât de mare a fost cantitatea de precipitații vărsate asupra Americii Centrale , încât a fost alterată topografia regiunii , munții și dealurile fiind transformate într-un vast curent de noroi , care pur și simplu a inundat localități întregi , cu o estimare de 10.000 de morți . Patru cincimi din recolta de cereale a fost distrusă . În multe regiuni , uriașul curent de apă curgătoare a spălat tot stratul superficial de sol fertil , ceea ce face imposibilă rodirea acestor terenuri pe perioada unei vieți omenești .

Efectul economic total al furtunii a fost devastator . Distrugerea completă a drumurilor , podurilor , clădirilor și altor infrastructuri au împins înapoi cu decenii nivelul statelor Honduras și Nicaragua . Pagubele din regiunea afectată , estimate la 8,5 miliarde de dolari , echivalează aproximativ cu produsul intern brut al ambelor țări .

Dezastrele naturale sunt în creștere . Munich Re , una dintre cele mai mari companii de asigurări din lume , a raportat că în anii 1990 au avut loc de trei ori mai multe catastrofe naturale decât în anii 1960 . Pierderile economice au crescut de opt ori . Pierderile asigurate au fost de 1,5 ori mai mari . Deși clasificarea dată de Munich Re nu face distincție între catastrofe naturale și cele induse de om , o mare parte a acestei creșteri apare ca generată de catastrofe , incluzând furtuni , inundații și incendii devastatoare , care sunt fie amplificate , fie chiar cauzate de activități umane .

Poate că una dintre cele mai tulburătoare consecințe ale creșterii temperaturii este topirea gheții . În ultimii 35 de ani , calota arctică de gheață s-a subțiat cu 42 % . Un studiu realizat de doi cercetători norvegieni prevede că peste 50 de ani , în vară nu va mai exista gheață persistentă pe Oceanul Arctic . Descoperirea , la mijlocul lui august 2000 a unui ochi de apă liberă la Polul Nord , de către un spărgător de gheață a șocat pe mulți membri ai comunității științifice .

În particular , acest dezgheț nu afectează nivelul mării , deoarece gheața care se topește se află deja în ocean . Dar , în același timp , și în Groenlanda începe să se topească pătura de gheață . Groenlanda este de trei ori mai mare ca Texas-ul și stratul de gheață are o grosime de până la 2 kilometri în unele zone . Un articol din revista Science sublinia că topirea întregii acestei pături glaciale ar provoca o creștere a nivelului oceanelor cu 7 metri , inundând orașele de pe coaste și văile inundabile din Asia , cultivate cu orez . O ridicare a nivelului oceanului cu numai un metru ar acoperi câmpiile de orez ale Bangladeshului , micșorând producția alimnetară sub nivelul de subzistență pentru milioane de oameni .

La începutul secolului al XXI-lea , omenirea este prinsă între extinderea deșerturilor și ridicarea oceanului planetar , care avansează în uscat . Civilizația este silită să se retragă de către forțele pe care ea însăși le-a creat . Odată cu continua expansiune demografică , porțiunea locuibilă a planetei se restrânge .

În afară de modificările climaterice , efectele economice ale distrugerii și nimicirii mediului au fost mai mult locale – epuizarea zonelor piscicole , terenuri agricole abandonate și păduri în restrângere . Dar , în cazul în care pagubele locale continuă să se acumuleze , în cele din urmă ele vor afecta dezvlotarea economiei globale . Într-o economie globală în continuă integrare , colapsul local al ecosistemului poate avea consecințe economice globale .

INTRODUCERE

…Sărăcie cruntă , oameni care mor de foame , boli devastatoare și chiar incurabile , terorism , conflicte armate , droguri care omoară din ce în ce mai mulți tineri , creșterea explozivă a populației și nu în ultimul rând degradarea mediului înconjurător : restrângerea pădurilor , erodarea solurilor , distrugerea pășunilor , colapsul unor zone de pescuit , extinderea deșerturilor , poluarea de toate tipurile , „Pământul în cumpănă”

creșterea nivelului bioxidului de carbon (CO2) , scăderea cotelor apelor terestre , creșterea temperaturilor , mai multe furtuni pustiitoare , topirea ghețarilor , creșterea nivelului mării , moartea recifelor de coarali și dispariția speciilor …

Acestea sunt principalele probleme cu care se confruntă lumea în zilele noastre , probleme care amenință echilibrul planetei și dacă nu se vor face schimbări profunde in gospodărirea Terrei , suntem ca civilizație , sortiți pieirii .

În afara energiei solare pe care o primește din afară , omenirea ia din ecosistem totul , energia și resursele și expulzează deșeuri și energie , din care o parte se pierde sub formă de căldură în atmosferă . Dezvoltarea continuă a civilizației ne-a adus la limita naturală în ceea ce privește preluarea de resurse și energie din Pământ și la reducerea spațiului de rejectat deșeuri , situație care se va întoarce nociv împotriva ei insăși (a civilizației umane ).

Vrem însă să evităm amenințarea , deoarece un mediu înconjurător curat și sănătos este vital pentru calitatea vieții pe care o dorim atât pentru noi cât și pentru generațiile viitoare .

Mulți oameni au devenit conștienți de faptul că trebuie să acționăm pentru a proteja planeta și să folosim resursele naturale mai prudent și mai eficient . Trebuie să găsim ocazii pentru inovații , putând astfel să îmbunătățim economia și mediul înconjurător .

Dacă progresul este continuat , trebuie să luăm în seamă cum va afecta mediul fiecare decizie pe care o luăm în orice domeniu : de la transport la energie , de la industrie la agricultură .

Pe scurt trebuie să tindem către o societate în care mașinile nu poluează atmosfera , deșeurile pot fi reciclate sau depozitate în condiții adecvate și producerea de energie să nu conducă la schimbări climaterice . Peisajele și viața sălbatică nu ar trebui puse în pericol de progres .

Probleme ce țin de mediul înconjurător și cu care ne confruntăm în primul deceniu al mileniului sunt probleme globale. Aceste probleme nu respectă limitele.

Degradarea mediului în unele țări va afecta și mediul înconjurător comun și totodată calitatea vieții noastre .

Peste tot în lume se trag semnale de alarmă , se dau publicității rapoarte despre starea lumii , se organizează conferințe la nivel internațional unde se întâlnesc șefi de state , reprezentanți ai organizațiilor guvernamentale și neguvernamentale , tineri , oameni de afaceri , studenți , oameni de știință (membri ai tuturor categoriilor sociale , politice și economice) pentru a discuta despre posibilile soluționări ale dificultăților la care este supusă omenirea și despre prevenirea unui colaps ecologic mondial .

Dar , deși conștienți de pericolul iminent care planează asupra naturii , cei care sunt în măsură să poată lua deciziile necesare , nu se rezumă decât la discuții teoretice , în practică realizând lucruri nesemnificative care nu au puterea să stopeze declinul umanității.

Economisirea și folosirea eficientă a resurselor naturale , înlocuirea surselor de energie contemporane bazate pe combustibili fosili , cu sursele de energie neconvenționale, care se bazează pe soare și hidrogen , încercarea de descoperire a unor noi resurse , sunt însă obiective mult prea costisitoare și prea îndepărtate pentru cele mai multe țări. Marile puteri ale lumii, de exemplu Statele Unite ale Americii , care dispun de condiții de viață la care cei din țările sărace doar visează , nu dau socoteală nimănui , iar când este vorba să semneze tratate sau să participe la conferințe cu privire la protecția mediului , se fac nevăzute și neauzite , lăsând să se înțeleagă că prioritățile acestora sunt altele decât protecția mediului și anume : înarmarea (chipurile !) pentru apărarea împotriva terorismului , înarmarea cu arme chimice , cu arme nucleare , afacerile cu petrol , campaniile electorale și altele.

Despre cele de mai sus nu putem spune că sunt mai importante sau mai puțin importante decât protejarea naturii, ci doar că ar trebui acordată atenție , în egală masură , tuturor problemelor cu care se confruntă și nu ar trebui neglijată tocmai problema mediului înconjurător , mediu în care omul și activitățile sale sunt părți integrante.

Dar dacă aceste state (SUA) cu putere economică foarte mare , nu se implică în căutarea unor soluții viabile pentru greutățile cu care este încercată lumea , oare statele slab dezvoltate și în curs de dezvoltare ce pot face ?

Această nepăsare a țărilor foarte dezvoltate a fost prezentată însă , în mod ironic , făcându-se „ haz de necaz ” și prin intermediul unui banc , moto-ul acestei lucrări , care a circulat în rândul celor care au participat la Conferința de la Johannesburg 2002 din Africa de Sud. Deși este o glumă și ne face să zâmbim atunci când o citim sau auzim , ea reflectă un adevăr crud care ne face să ne gândim că statele care sunt puternice din toate punctele de vedere (economic, social , politic) dar indiferente față de restul lumii , mai au tupeul să râdă , să glumească pe seama lipsei de hrană. Acesată ironie ne deschide ochii încă o dată și ne face să realizăm cât de mici și neînsemnați suntem noi, cei din țările slab dezvoltate și în curs de dezvoltare , în raport cu EI.

Un exemplu clar de indiferență și neputință în lupta grea cu problemele globale ale planetei îl constituie Conferința Mondială privind Dezvoltarea Durabilă, care a avut loc la Johannesburg (Africa de Sud) în perioada 26 august – 4 septembrie 2002. Se poate spune că Summitul Mondial pentru Dezvoltare Durabilă supranumit , pentru prestanță , Summitul Pământului , a fost o demonstrație a zicalei: „ teoria ca teoria , dar practica ne omoară ” , fiind un eșec total. Așa numita Reuniune Rio +10 nu a avut nimic de-a face cu istoricul eveniment petrecut în 1992 la Rio de Janeiro , unde statele lumii s-au reunit să pună la punct o mai bună gospodărie a planetei.

Summitul a fost un jalon de cotitutră în prevenirea catastrofei ecologice în lume , fiind doar un prilej de întâlnire pentru președinții țărilor participante , cu toate că și de această dată președintele Bush al Statelor Unite ale Americii (principala putere economică dar și princialul poluator la nivel mondial) a lipsit de la acest eveniment important.

În încheierea conferinței au fost adoptate „ Planul de acțiune” (Plan of Implementation), un document cuprinzător , structurat pe mai multe capitole , în funcție de temele majore ale Conferinței (apa și condițiile sanitare , energia ,

sănătatea și mediul înconjurător , agricultutra , biodiversitatea și managementul ecosistemelor , problematica statelor insulare și a Africii) și „ Declarația Politică ” (Political Declaration).

Cu toate acestea ,numeroase articole , comunicate de presă , reportaje din mass media de pretutindeni , au criticat vehement modul în care s-a desfășurat summitul, iar cei care au participat la manifestațiile de la fața locului și din marile capitale ale lumii i-au huiduit pe participanții la conferință (delegația americană fiind una din cele mai contestate).

Această scurtă introducere reprezintă de fapt o sinteză a lucrării de față, intitulată „Probleme globale ale omenirii – Conferința de la Johannesburg 2002” (care intră și ea în categoria lucrărilor teoretice care trag doar un semnal de alarmă, dar sunt neputincioase în planul concretului), lucrare care își propune să prezinte în primul capitol problemele cu care se luptă întreaga planetă : sărăcia , protecția mediului , alimentarea cu apă potabilă și ocrotirea sănătății oamenilor , conservarea resurselor energetice din contul utilizării surselor netradiționale de energie , dezvoltarea agriculturii naturale, problema accesului la piețele mondiale ale țărilor sărace și în curs de dezvoltare , problema globalizării și a modelelor de consum și de producție , de altfel subiecte majore ale Conferinței de la Johannesburg 2002 .

În următoarele capitole a fost urmărită în timp evoluția tratatelor , convențiilor și conferințelor privind protecția mediului , a celor precedente Summitului Pământului Rio+10 dar și prezentarea pe larg a acesteia (a Conferinței de la Johannesburg ) , pentru ca în final să fie tratat rolul mass-mediei în domeniul protejării naturii , rol care este pe deplin recunoscut , mass-media reprezentând nu numai o sursă de informare , ci prin informația difuzată , influențând și schimbarea de atitudini , la nivel general dar și al protecției mediului înconjurător , cerință imperioasă pentru prevenirea unei crize ecologice care ar putea periclita viața pe Pământ .