Probleme Etice In Dezvoltarea Internationala

PROBLEME ETICE ÎN DEZVOLTAREA INTERNAȚIONALĂ

ARGUMENT

Dacă discuțiile despre globalizarea economiei mondiale a început în urmă cu 35 de ani în urmă, decesul a statului-națiune a fost prezis pe scară largă. De fapt, cea mai bună și mai strălucită estimarea de deces a statului-națiune s-a făcut acum 200 de ani, începând cu Immanuel Kant în lucrarea sa din 1795 eseul "Păcii eterne", prin Karl Marx în "Dispariția statului", la discursurile lui Bertrand Russell, în 1950 și 1960.

Cea mai recentă predicție a unor oameni eminenți apare într-o carte numită Individul suveran scrisă de către William Rees-Mogg, fostul editor de la London Times și acum vice-președinte al BBC, și James Davidson Dale, Marea Britanie Uniunii Naționale a Plătitorilor de Taxe din Marea Britanie.

Cele mai multe companii care fac afaceri internaționale de astăzi sunt încă organizate ca multinaționale tradiționale. Dar transformarea în societăți transnaționale a început, și se mișcă repede. Produsele sau serviciile pot fi la fel, dar structura este fundamental diferită. Într-o societate transnațională este doar o singură unitate economică, lumea. Vânzarea, serviciile, relații publice, și problemele juridice sunt locale. Dar, piesele de schimb, cercetarea, planificarea, finanțarea, marketing-ul, stabilirea prețurilor și gestionarea sunt efectuate prin raportarea la piața mondială.

Cercetători de la Universitatea din Zurich, comparând datele celor mai mari companii ale lumii, au ajuns la concluzia că 40% din economia globală sunt controlate de un grup restrâns de corporații. El nu numai că dirijează fluxurile financiare, ci și influențează politica mondială.

Cu ajutorul analizei matematice savanții elvețieni au confirmat că lumea este condusă de holdingurile transnaționale. Pentru a confirma această teorie, cercetătorii au analizat informațiile despre 37 de milioane de firme din întreaga lume. Au aflat cine și ce deține. Rezultatul a fost uimitor: nucleul economiei mondiale este alcătuit din 147 de companii, cărora le revin 405 din economia globală.

Se poate afirma că a fost descoperit complotul privind acapararea bogăției mondiale, menționează expertul companiei „Brokerkreditservis”, Maxim Șein: „Totul este echilibrat în folosul companiilor. Acest echilibru poate fi năruit, însă este evident că lumea este prea mică pentru ca noi să putem spune că nimeni nu-și coordonează reciproc acțiunile. Este puțin posibil ca aceasta să se întâmple în cadrul unei singuri structuri. Pot fi câteva asemenea structuri. Poate că într-o anumită perioadă influența unei structuri este mai mare decât a celorlalte. Noi nu știm nimic despre multe corporații mari. Însă faptul că unele denumiri nu sunt cunoscute unui cerc larg, nu înseamnă nimic”.

Din topul primelor 10 fac parte băncile Barclays, Merrill Lynch, JP Morgan Chase, UBS. Sunt și denumiri puțin cunoscute: Capital Group Companies și FMR Corporation. Ele, cum se spune, sunt cunoscute doar de un cerc restrâns investițional-bancar.

În același timp, directorul manager al AG Capital, Aleksandr Aghibalov spune că nu trebuie să exagerăm, însă atenționează că finanțiștii sunt principalii lobbyști în lume: „Companiile mari, fără îndoială, nu sunt publice, sponsorizează campaniile electorale ale diferiților deputați, propun oamenii lor la putere. Ulterior, ei își folosesc relațiile: influențează politica, încercând să obțină de la politică soluțiile care le sunt favorabile”.

Problema este că aceste Companii Multinaționale exploatează resursele umane și naturale mai ales ale țărilor în curs de dezvoltare, producând distrugeri poate iremediabile mediului înconjurător, în urmărirea scopurilor lor economice: minimizarea costurilor de producție și maximizarea profitului.

Lucrarea de față are drept obiectiv principal tratarea Corporațiilor Multinaționale drept cea mai puternică amenințare la adresa drepturilor omului dintre toți agenții non-statali care pot exista într-un stat. În capitolele lucrării explorez natura multi-dimensională a conflictului dintre comunitățile sărace și Multinaționale, pentru a concluziona într-un final că problemele etice, economice, ecologice ale acestor națiuni bogate în resurse, dar sărace în ceea ce privește nivelul de trai, sunt atât de complexe, încât ele pot fi soluționate doar prin angajarea în această luptă a mai multor actori sociali naționali și chiar prin transnaționali.

În primul capitol am recurs la anumite clarificări conceptuale ale noțiunii de Corporație Națională/Multinațională. În capitolul al doilea am analizat efectele fenomenului globalizării, acesta fiind cel mai studiat fenomen al lumii contemporane. Este un concept foarte important, deoarece el a dus la o accelerare și interconectare la scară mondială a tuturor aspectelor vieții sociale și economice contemporane. De aici și emeregența Corporațiilor Multinaționale și Transnaționale. În capitolul al treilea m-am focalizat pe responsabilitatea corporatistă care a determinat niște modificări în managementul întreprinderilor. O corporație poate adopta o gamă largă de comportamente mergând de la nivelul lipsei de responsabilitate până la susținerea completă a societății. Există foarte mulți specialiști Jordan J. Paust, Jeff Milchen, Cosmo Graham, Koen de Feyer și Felipe Gomez etc care susțin că de fapt aceste Multinaționale în loc să aibă un impact pozitiv asupra țărilor unde ele se instalează în vederea exploatării resurselor naturale sau a producerii de bunuri, ele au un puternic impact negativ, de slăbire a dezvoltării economice și sociale a acelei țări, prin abuzurile pe care le comit în primul rând prin exploatarea nemiloasă a populației autohtone, și prin distrugerea și poluarea mediului înconjurător.

În ultimul capitol aduc în discuție două studii de caz relevante, cazul Nike și Mișcarea împotriva fabricilor ilegale pentru a demonstra că chiar dacă Multinaționalele reprezintă o forță pe plan global, ele nu pot rămâne imune la adevăr prin injustițiile pe care le comit, iar consecința este că în anumite situații s-au găsit modalități de impunere a unor sancțiuni împotriva Corporațiilor Multinaționale prin puterea judecătorească și forța piețelor, a consumatorilor.

CAPITOLUL I

Corporații multinaționale – clarificări conceptuale

O Corporație multinațională este o corporație care gestionează producția sau furnizează servicii în mai mult de o țară. Ea mai poate fi denumită și Corporație internațională. Organizația Internațională a Muncii a definit o Corporație multinațională ca o societate care are sediul managerial într-o țară, numită țară de origine și operează în alte câteva țări, cunoscute ca țări gazdă. Unele Corporații multinaționale sunt foarte mari, cu venituri care depășesc produsul intern brut al unor țări. Acestea pot avea o influență puternică în economiile locale și chiar în economia mondială. Ele joacă un rol important în relațiile internaționale și în globalizare. Guvernele naționale și locale concurează unele împotriva celorlalte pentru a atrage facilitățile provenite de la aceste Corporații multinaționale, cu speranța creșterii veniturilor fiscale, creării de noi locuri de muncă și dezvoltării activității economice în general. Pentru a le atrage, diverse entități politice pot oferi stimulente acestor Corporații, cum ar fi scutirea de taxe, promisiuni de asistență guvernamentală sau de infrastructură subvenționată sau reglementări lejere de mediu sau de muncă. Aceste modalități de a atrage investiții străine pot fi criticate ca un impuls spre o mai mare autonomie a Corporațiilor.

Pe de altă parte, economistul Jagdish Bhagwati de exemplu, a atras atenția în țări cu forță de muncă ieftină și protecție socială și de mediu înconjurător slabă, multinaționalele vor comite abuzuri. În timp ce multinaționalele se vor vedea cu o povară fiscală scăzută și costuri scăzute ale forței de muncă ca un element de avantaj competițional, Bhagwati contestă existența unor dovezi care sugerează că aceste corporații uzează în mod deliberat de aceste facilități. Așa cum a subliniat Bhagwati, profiturile Corporațiilor multinaționale sunt legate de eficiența operațională, care include un grad mare de standardizare. Astfel, CMN sunt susceptibile de a adapta procesele de producție în multe din operațiunile lor pentru a fi conforme cu standardele de competență cele mai riguroase în funcționarea lor. În ceea ce privește costurile forței de muncă, în timp ce CMN plătesc muncitorii în țările în curs de dezvoltare cu mult sub nivelurile din țările cu productivitate mare (și, în consecință, vor adopta procese de producție mult mai intense), tind să plătească o primă de zece ori mai mare în aceste țări. În cele din urmă, în funcție de natura CMN, investițiile din orice țară reflectă dorința pentru un mediu de schimb pe termen lung, cum ar fi construirea unor sedii, clădirii monumentale, formarea muncitorilor, care pot fi foarte costisitoare. Odată instalate într-o jurisdicție, CMN sunt potențial vulnerabile la intervențiile arbitrare ale guvernelor cum ar fi exproprierea, renegocierea contractului, retragerea arbitrară sau achiziționarea obligatorie de licențe.

Datorită mărimii lor, CMN pot avea un impact semnificativ asupra politicii guvernamentale, în primul rând prin amenințarea cu retragerea de pe piață. De exemplu, într-un efort de a reduce costurile de îngrijire a sănătății, unele țări au încercat să forțeze companiile farmaceutice să acorde brevetele lor de medicamente unor competitori locali pentru niște taxe foarte mici, scăzând astfel în mod artificial prețurile. Atunci când se confruntă cu această amenințare, firmele farmaceutice multinaționale se retrag de pe piață, ceea ce conduce de multe ori la o disponibilitate limitată a anumitor medicamente. În aceste cazuri, guvernele au fost nevoite să renunțe la presiunile lor. Confruntări similare între corporații și guverne s-au întâmplat atunci când guvernele au încercat să forțeze CMN să facă publice proprietățile lor intelectuale într-un efort de a obține tehnologie pentru antreprenorii locali. Atunci când companiile se confruntă cu dilema a pierde un avantaj tehnologic competitiv sau a se retrage de pe o piață națională, s-ar putea să aleagă ultima opțiune. Această retragere determină adesea guvernele să-și schimbe politica. Țările care au fost cel mai de succes în acest tip de confruntare cu CMN sunt țările mari, precum SUA și Brazilia, care au competitori indigeni viabili pe piață. Multe CMN dețin patente, branduri, pentru a preveni apariția altor competitori pe același tip de produs. De exemplu, Adidas deține brevete de modele de pantofi, Siemens AG deține brevete pentru echipamente și infrastructuri, iar Microsoft deține brevete de software.

O Corporație multinațională diferă de o corporație tradițională în măsura în care nu se identifică cu un sediu național. În timp ce corporațiile tradiționale sunt companii naționale cu filiale în străinătate, CMN își răspândesc operațiunile lor în mai multe țări, suscitând vii reacții în aceste locații. Un exemplu de CMN este Nestle care angajează directori executivi din mai multe țări și încearcă să ia decizii dintr-o perspectivă globală mai degrabă decât de la un sediu centralizat. Cu toate acestea, termenii de corporații naționale și corporații multinaționale sunt interșanjabili.

Creșterea rapidă a CMN a fost un subiect de îngrijorare în rândul intelectualilor, activiști și laici care le-au văzut ca o amenințare la adresa unor drepturi civile fundamentale cum ar fi confidențialitatea. Ei au arătat că multinaționalele creau false nevoi în rândul consumatorilor și a existat o lungă istorie de intervenție politicile statelor naționale suverane. Dovezi în sprijinul acestor convingeri include publicitatea invazivă (panouri publicitare, reclame de televiziune, telemarketing, marketing de gherilă), contribuții corporative masive pentru campanii electorale în condiții de alegeri democratice libere și nenumărate povești despre corupția corporațiilor. Avocații anticorporatiști sunt dom drepturi civile fundamentale cum ar fi confidențialitatea. Ei au arătat că multinaționalele creau false nevoi în rândul consumatorilor și a existat o lungă istorie de intervenție politicile statelor naționale suverane. Dovezi în sprijinul acestor convingeri include publicitatea invazivă (panouri publicitare, reclame de televiziune, telemarketing, marketing de gherilă), contribuții corporative masive pentru campanii electorale în condiții de alegeri democratice libere și nenumărate povești despre corupția corporațiilor. Avocații anticorporatiști sunt dominați de ideea că multinaționalele nu își văd decât de interesul lor propriu, creând probleme în ceea ce privește drepturile omului, mediul înconjurător etc.

CAPITOLUL II

II. Globalizarea și efectele ei asupra realității internaționale

Globalizarea este termenul preferat pentru a descrie realitatea internațională după sfârșitul Războiului Rece, iar cei mai mulți dintre cei care o analizează se referă la ea ca la un proces evoluționist, transformare istorică sau ca la o realitate multidimensională ce decurge din diversitatea care este parte a naturii sale intrinseci. Constanta tuturor acestor abordări este reprezentată de surprinderea creșterii interdependențelor pe de o parte, ca urmare a creșterii interconectărilor reflectată în extinderea fluxurilor de informație, tehnologie, capital, bunuri, servicii și persoane, iar pe altă parte, de creșterea gradului de deschidere, de transparență.

Astăzi, globalizarea limitează suveranitatea statului și în același timp redefinește granițele sale sociale. Dacă statul-națiune clasic implică existența unei comunități naționale ca referent, atunci când globalizarea forțează statul să-și modifice acest cadru de referință, comunitățile naționale își pierd canalul reprezentării politice iar ceea ce urmează este dezvoltarea naționalismului împotriva statului. Prin urmare, ca o evoluție firească a statului „separația dintre națiune și stat este un proces fundamental care caracterizează lumea contemporană." Fără a absolutiza această separare, trebuie să subliniem că statul își pierde din atributele pe care i le-a conferit modernitatea. Economia globală și revoluția informațională au reconfigurat profund instituțiile fundamentale ale proceselor de guvernare specifice statului modern și prin aceasta au modificat două dintre trăsăturile centrale ale statului modern: suveranitatea și teritorialitatea.

Într-un astfel de cadru, globalizarea trebuie înțeleasă din perspectiva extinderii și redefinirii relațiilor de putere: în primul rând, statele-națiune au devenit parte a unui model al schimburilor globale și, în al doilea rând, ideea politicii globale evidențiază complexitatea întrepătrunderilor care transcend statele și societățile prin faptul că le completează cu o rețea extinsă de agenții și organizații. Intr-un astfel de context, considerat de unii ca fiind anarhic, de alții ca fiind complex, predictibilitatea interacțiunilor poate fi analizată din perspectiva regimurilor internaționale care reflectă intensificarea modelelor de angajare globală și regională.

Regimurile internaționale trebuie înțelese ca un sistem descentralizat de guvernare care erodează monopolul autorității statului fapt pentru care statele națiune nu mai reprezintă singurele centre sau formele principale de guvernare și autoritate din lume. Mai mult, regimurile și organizațiile internaționale sunt singurele capabile să ofere soluții unor probleme contemporane pentru că reușesc să gestioneze mult mai bine decât statul cunoașterea disponibilă; acest lucru devine posibil deoarece „organizațiile internaționale devin parte a experienței cotidiene pentru că ele se constituie în mediatori ai politicilor; ele reprezintă o parte a spațiului (de dezbatere) internațional care autorizează inovația. Astfel, putem să le concepem și studiem ca agenți ai novației."

Aceste de-structuri au luat naștere pentru a soluționa probleme care necesită acțiuni colective dar, în același timp, soluționarea și redefinirea problemelor depinde de cantitatea de cunoaștere nouă care poate fi introdusă în procesul de luare a deciziilor. Particularitatea acestei cunoașteri este că trebuie să fie astfel construită încât să poată fi utilizată simplu și eficient în cadrul unei rețele ipolicy or knowledge netmrk:). In acest context cunoașterea poate fi înțeleasă ca un instrument care permite conectarea unui spațiu cu un altul, ca un nod prin care majoritatea actorilor trebuie să treacă; fluxurile în interiorul unei astfel de rețele (ceea ce Foucault numea putere) devin posibile și reale numai din perspectiva și datorită cunoașterii.

Așadar, globalizarea implică descentralizarea cunoașterii (a puterii) iar apariția societății bazate pe cunoaștere diminuează rolul internațional al statului și propune o formulă teoretică și practică utilă pentru a explica politica globală. Incapabil să mai gestioneze și controleze bunăstarea și informația, delegitimat de chiar acțiunile și ideologia sa, statul se transformă sub presiunea globalizării care produce modificări structurale în relația dintre putere și cunoaștere. Astfel, din perspectiva creșterii interconectivității globale care afectează profund înțelegerea clasică a statului și a funcțiilor sale, analiștii au propus o serie de formule alternative care să reflecte pierderea atributelor care tradițional aparțineau statului — suveranitatea, teritoriul și implicit puterea — stat rețea (network statej, stat regional/subregional (regional/subregional state) sau stat transnațional (transnațional state).

Globalizarea, în formula pragmatică a liberalizării, produce o serie de modificări la nivelul funcționării interne a statului; aceste modificări sunt atât de profunde și de evidente încât pot fi analizate într-o manieră autonomă fără ca prin aceasta să nu rămână perfect convergente cu implicațiile generate de globalizare (la nivel internațional, global). Altfel spus, statul își redefinește statutul nu doar ca urmare a acțiunii de sus în jos, cât și ca urmare a descentralizării cunoașterii, care acționează și poate fi analizată mai curând urmând o traiectorie descendentă. Prin faptul că nivelul global este unul care elimină frontierele care modelau gândirea clasică, multe dintre conceptele cu care operam în mod tradițional își pierd din relevanță, iar „cea mai perimată dintre astfel de noțiuni este cea de stat-națiune."

Filosoful francez Michel Foucault considera că puterea este exercitată prin intermediul instituțiilor sociale și, prin aceasta puterea este constituită din discursuri, care reprezintă arii de cunoaștere prin intermediul cărora este înțeleasă lumea. Cu alte cuvinte, lumea există ca un construct al subiectivității: un set de semne și practici care includ reguli, multe dintre ele nespuse, dar care controlează comportamentul. Astfel, pentru Foucault, puterea și cunoașterea sunt profund interconectate.

Cunoașterea (cu precădere cea științifică) controlată de stat, a fost și rămâne fundamentală pentru relațiile de putere din interiorul societății capitaliste. Aparatul de stat controlează atât cunoașterea cât și discursul iar, statul se modelează în funcție de modul în care utilizează puterea pentru a reproduce relațiile inegalitate (bazate pe distribuția inegală a puterii): „monopolizarea cunoașterii de către stat este cea care determină funcțiile organizaționale și direcția statului, funcții care sunt centralizate prin separarea lor naturală de mase.". Statul utilizează cunoașterea pentru a legitima o anumită ideologie — spre exemplu valorile și normele burgheziei dominante — transformând ideologia juridico-politică într-un set de acte tehnocratice și decizii bazate pe factori precum studiile științifice sau expertiza. Statul nu are doar un rol important în generarea de cunoaștere nouă în cadrul societății ci, are un rol determinant în modul în care această cunoaștere este utilizată. Statul și controlul exercitat de el asupra intelectualilor sunt aspecte cruciale pentru formarea și diseminarea cunoașterii în societate – astfel, atunci când vorbim despre tehnologie sau, mai general, despre cunoaștere nu putem să nu vorbim despre putere.

In statele dezvoltate, pe perioada epocii industriale, această definiție a cunoașterii putea fi caracterizată ca fiind cu precădere națională: statul avea capacitatea de a defini această știință precum și valorile care susțineau reproducerea puterii în interiorul granițelor naționale.

în lumea globalizată a tehnologiei informaționale, formarea cunoașterii și deținerea controlului asupra cunoașterii scapă de sub controlul statului-națiune, iar această pierdere a monopolului asupra cunoașterii poate fi explicată prin intermediul a trei motive distincte:

valorile și normele capitaliste dominante sunt în proces de globalizare;

multe dintre forțele (care dau substanță globalizării) descentralizează controlul asupra producerii și transmiterii cunoașterii deținut în mod tradițional de către stat;

c. din cauza competiției economice și a îmbătrânirii populației statele nu mai pot susține nivelul bunăstării care a caracterizat lumea de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Globalizarea a erodat monopolul statului-națiune asupra cunoașterii științifice precum și abilitatea sa de a utiliza această cunoaștere pentru a reproduce puterea; chiar dacă rolul cunoașterii devine din ce în ce mai important în conturarea relațiilor de putere, aproape paradoxal rolul statului în cadrul acestui proces se diminuează. Așadar, descentralizarea cunoașterii devine un proces emblematic al lumii contemporane și trebuie înțeles din perspectiva faptului că „formarea cunoașterii și controlul (puterea) asupra cunoașterii în economia globală scapă de sub controlul statului-națiune deoarece inovația se globalizează, deoarece discursul despre cunoaștere se plasează în afara controlului statului și, deoarece informația este mult mai accesibilă decât a fost înainte datorită dezvoltării tehnologiei și comunicațiilor."

In mod tradițional spațiul economic și statul-națiune au apărut și s-au dezvoltat împreună găsindu-și legitimitatea unul în existența celuilalt. Or, în momentul în care globalizarea diminuează (uneori chiar elimină) evidența pragmatică a unei astfel de relații, minimizarea rolului statului deschide calea spre descentralizarea puterii și implicit a cunoașterii. Altfel spus, globalizarea produce condiții necesare pentru creșterea libertății individuale care este direct proporțională cu diminuarea monopolului statului asupra cunoașterii. Aceasta este o modalitate de a elimina legătura dintre stat și economie prin faptul că performanța crește tocmai pentru că rolul statului se diminuează.

Dacă devine o evidență că statul pierde monopolul asupra cunoașterii științifice este cu atât mai clar că știința socială (care permite interpretarea și înțelegerea socialului) se fundamentează pe natura dispersată a cunoașterii umane deoarece „o cunoaștere a particularului, o cunoaștere dominată de condițiile circumstanțiale ale timpului și spațiului nu poate exista decât dispersată printre indivizi." Mai mult chiar, trebuie să subliniem că atunci când ne referim la cunoașterea științifică (ea însăși eliberată de tirania statului) nu facem referire decât la o mică parte din cunoașterea umană, întrucât mai există „o arie de cunoaștere importantă, dar neorganizată, care nu poate fi numită științifică, în sensul cunoașterii regulilor generale: cunoașterea circumstanțelor particulare de timp și spațiu" (condiția naturală a acestei cunoașteri este descentralizarea, cu atât mai evidentă o dată cu diminuarea rolului statului).

Astfel în spațiul economic, sau în spațiul socialului cunoașterea este esențialmente una dispersată, iar prin aceasta trebuie să înțelegem o cunoaștere practică specifică circumstanțelor individuale; aceste circumstanțe exprimă o raționalitate imposibil de cuprins în întregime în limbajul conceptual, care ar putea justifica mecanismele unui centru de control: „înainte de a exista piața este imposibil să existe un planificator care să știe care sunt cererile individuale" sau în alți termenii „orice regim centralizat va exploata doar o mică parte din cunoașterea disponibilă" (iar prin aceasta va deveni neperformant justificând încă o dată necesitatea descentralizării cunoașterii). In acest context dacă o economie se dorește a fi de succes, atunci trebuie să poată face față diviziunii sau fragmentării cunoașterii; refuzul de a accepta structura mozaicată a cunoașterii specifice spațiului social este efectul direct al încercării de a coordona procesul social, sub forma diferitelor inginerii sociale sau politice care diminuează sau chiar elimină libertatea individuală. Imposibilitatea planificării decurge din imposibilitatea centralizării cunoașterii practice/tacite, din faptul că acțiunile umane sunt „guvernate", în ultimă instanță, de reguli urmate inconștient și imposibil de definit verbal. Așadar orice stat care garantează libertatea individuală trebuie să accepte ca provocare contemporană și descentralizarea cunoașterii atât științifice cât și practice. De aceea, acceptând ca premisă explicativă policentrismul surselor cunoașterii și definind piața din perspectiva competiției, autori precum Ludwig von Mises sau Friedrich A. Hayek, nu sunt interesați în primul rând de rezultatele și scopurile procesului pieței, ci de procesul în sine, de ceea ce reprezintă piața, competiția ca procedură de descoperire a cunoașterii inaccesibile indivizilor particulari. Mai mult, rolul esențial pentru transmiterea cunoașterii tacite, care rezultă din experiențele anterioare de tipul trial and error, revine pieței (instituțiilor în general) ca procedură de descoperire și de transmitere a cunoașterii. Așadar, în măsura în care piața funcționează fără ingerințele statului, acțiunea umană a antreprenorilor va genera mai multă cunoaștere și prin aceasta mai multă performanță. Statul bunăstării generale, ca formulă centralizată de gestionare a spațiului social, nu poate fi decât o exagerare periculoasă (chiar dacă va genera performanțe traduse prin prosperitate temporară) pentru că va utiliza doar o cantitate extrem de redusă de cunoaștere disponibilă iar, utilizarea va fi de cele mai multe ori una eronată — tocmai pentru că va eluda mecanismul cererii și al ofertei care echilibrează piața liberă.

Aceasta înseamnă că nimeni — și atât mai puțin o entitate precum statul — nu trebuie să-și propună, în mod deliberat, să construiască un sistem rațional de reguli (legi), ci, dimpotrivă, regulile necesare unei societăți trebuie să se dezvolte gradual și să supraviețuiască doar datorită eficienței și faptului că sunt convenabile pentru membrii respectivei societăți; același principiu se aplică și în cazul regulilor pieței, în cazul banilor și, desigur, în cazul limbajului însuși. Dacă vom analiza efectele acțiunii umane „vom descoperi că multe dintre instituțiile pe care se susțin realizările (succesele) umane au apărut și funcționează fără un model și un coordonator central." Mai mult chiar, Adam Ferguson considera că înseși națiunile sunt rezultatul interacțiunii umane libere și nu proiectul unui plan centralizat — „națiunile sunt creații întâmplătoare; sunt într-adevăr rezultatul acțiunii umane, dar nu sunt rezultatul modelului uman, intenției și conceperii umane," iar Hayek sublinia: „colaborarea spontană a oamenilor liberi creează lucruri, mult mai importante decât mințile lor individuale pot să înțeleagă"; aceasta este „marea descoperire a economiei politice clasice, care a devenit baza înțelegerii noastre nu doar pentru viața economică ci pentru fenomenele sociale în general".

Pe piața liberă, spre deosebire de economiile planificate (planificarea economică fiind ea însăși o absurditate), informația, cunoașterea este transmisă și co-ordonată automat prin intermediul mecanismului prețurilor, într-un proces de competiție neîngrădită. Astfel, funcția epistemică fundamentală a pieței este surprinsă de Hayek atunci când consideră competiția ca fiind „procedura prin care sunt descoperite asemenea fapte (realități), care altfel nu ar putea fi cunoscute sau măcar nu ar putea fi folosite." De aceea, această cunoaștere este „fragmentată local și temporal," fiind dincolo de orice control al statului, dincolo de controlul oricărei inginerii sociale sau politice (pe care Saint-Simon le numea socialism științific).

Astfel, sunt clar reliefate două dintre limitele statului clasic: pe de o parte, limitează libertatea individuală de alegere prin faptul că limitează utilizarea cunoașterii disponibile pe piața liberă și, prin aceasta generează o nouă limitare, anume, cea a prosperității deoarece locul performanței antreprenoriale este luat de un planificator central (statul, în diversele sale ipostaze); altfel spus, interacțiunea liberă este înlocuită de planificarea centralizată iar acesta devine congruentă cu „pretenția ca domeniul schimburilor umane să fie subiectul planificării; este practic pretenția de a reconstrui viața socială după modelul unei fabrici, a unei armate, sau a unei corporații, sau, cu alte cuvinte, după modelul unei organizații autoritare."

In acest context, globalizarea permite emergența unor structuri sub/supra/transnaționale care pot oferi soluții problemelor cu care se confruntă spațiul (internațional, și în același timp natura dispersată a cunoașterii umane erodează capacitățile de planificare (rațională, științifică) pe care și le asumase în mod tradițional statul.

Nu numai definiția globalizării este un subiect controversat printre specialiștii acestui fenomen. In aceeași situație se află și problema întinderii globalizării. David Held a identificat, din această perspectivă, trei școli distincte de analiză a globalizării (înțeleasă, de această dată, în primul rând ca fenomen social și abia apoi economic): hiperglobalismul, scepticismul și transforativismul și formativismul. Pentru adepții tezei hiperglobaliste, globalizarea este un fenomen care produce modificări profunde în structura organizării și funcționar comunităților umane. Mai mult, consideră hiperglobaliștii, „tradiționalele state națiune au devenit unități de afaceri nenaturale". Prin contrast, scepticii consideră globalizarea un fenomen exagerat și mistificat, mai ales în dimensiunea economică. In opinia lor, asistăm astăzi mai curând la o internaționalizare și nu la o globalizare a economiei mondiale, internaționalizare care nu implică o „restructurare profundă sau chiar semnificativă a relațiilor economice mondiale”. In orice caz, conform scepticilor, puterea guvernelor și suveranitatea statelor este departe de a fi subminată de guvernarea mondială. Plasându-se între aceste doua extreme, adepții transformativismului argumentează, dimpotrivă, că „globalizarea este o forță motrice centrală a rapidelor schimbări sociale, politice și economice care reconfigurează societățile moderne și ordinea mondială". Conform acestor teoreticieni, guvernele și statele în formula lor tradițională trec printr-o serie de transformări extrem de profunde, care decurg din faptul că linia de demarcație dintre domestic și internațional, dintre afaceri interne și proiecția interesului național pe plan internațional se estompează, iar în unele cazuri chiar dispare.

Poate că cea mai aprinsă și mai largă controversă legată de globalizare. în special în versiunea ei economică (globalizarea pieței libere), este însă cea despre efectele ei (pozitive sau negative). Cel puțin trei poziții sau perspective au fost exprimate în legătură cu această problemă. Una dintre ele este perspectiva globalistă, sau neo-liberală, conform căreia piața liberă, prin eliminarea reglementărilor stricte asupra economiei globale, este singura modalitate de maximizare a prosperității. Cea de a doua este perspectiva naționaliștilor economici, una de natură populistă, care respinge globalizarea și militează pentru impunerea restricțiilor asupra liberului schimb în vederea corectării inegalităților economice produse de aceasta. în sfârșit, cea de a treia perspectivă este cea comunitariană. Adepții acestei perspective radicale consideră că globalizarea este sinonimă cu „tirania capitalistă" sau „exploatarea imperialistă", fiind totodată responsabilă de o „degradare fără precedent a ecosistemului global". Conform unuia dintre reprezentanții marcanți ai perspectivei comunitariene, Dani Rodrik, obiectivul central al acestei abordări constă în „reîntoarcerea la comunitățile locale independente și coezive".

Fără să pretind că există o sinonimie perfectă între globalizare și neoliberalism, consider că globalizarea este în primul rând produsul a ceea ce Andrew Gamble a numit „revitalizarea, în ultimii 30 de ani, a liberalismului economic atât ca economie politică, cât și ca, ideologie politică". Argumentele neo-liberale împotriva „intervenției proactive a statului" pentru a gestiona funcționarea pieței sunt cele care au avut contribuția determinantă la conturarea tendințelor economico-politice specifice globalizării. Aceste argumente au determinat contractarea statului, diminuarea reglementărilor oficiale și, nu în ultimul rând, abolirea restricțiilor existente în calea libertății de mișcare a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor. Este, cred, indiscutabil că unele dintre cele mai importante dintre trăsăturile globalizării sunt rezultatul implementării unor valori și precepte neoliberale precum disciplina fiscală, liberalizarea financiară, liberalizarea comerțului, privatizarea și dereglementarea sau garantarea proprietății. Prin urmare, dacă nu în întregime congruente, globalizarea și liberalismul (neoliberalismul) sunt cel puțin interdependente.

Nu este deloc surprinzător, în aceste condiții, că neoliberalii sunt în general optimiști în privința efectelor de până acum sau a efectelor viitoare ale globalizării. Așa cum spuneam, însă, această problemă este una extrem de controversată, pentru mulți autori globalizarea fiind foarte departe de a avea (doar) efectele benefice pe care le evidențiază de obicei neoliberalii. Chiar și unii dintre criticii ei cei mai aprigi recunosc, totuși, că ea aduce cu sine și o serie importantă de avantaje. Unul dintre acestea este promovarea eficienței și dezvoltării economice, prin facilitarea accesului la capital, tehnologie, importuri mai ieftine sau la piețe de export mai mari. Așa cum observa Joseph Stiglitz, unul dintre cei mai importanți critici ai ei (mai ales în formula sa neoliberală, susținută de Fondul Monetar Internațional), globalizarea „a diminuat sentimentul izolării resimțit în țările aflate în curs de dezvoltare și a oferit multora din această lume acces la cunoaștere, mult peste ceea ce putea deține cea mai bogată țară cu un secol în urmă. Datorită acestei partajări și dispersări a tehnologiei și a cunoașterii produsă de globalizare, inovatorii, fie ei din zona economiei/afacerilor, fie din spațiul politic/guvernamental, pot prelua astăzi mult mai ușor ideile și practicile de succes în diferite locuri pentru a le adapta și implementa (în manieră descentralizată) astfel încât să fie operaționale în spațiul în care le aplică.

Este un loc comun printre critici că globalizarea/liberalizarea economică produce inegalități economice și sociale inacceptabile și sărăcie. Această opinie trebuie privită, însă, cu suspiciune. In orice caz, împotriva ei au fost formulate argumente care merită aduse în atenție. Spre exemplu, așa cum au observat David Dollar și Aart Kraay, doi economiști ai Băncii Mondiale, „în timp ce ratele de creștere ale statelor bogate s-au încetinit în ultimele câteva decade, ratele de creștere ale globalizaților (state în curs de dezvoltare care intră în procesul de globalizare) au marcat un pattern opus: creșterea s-a accelerat în anii 1970, în 1980 și în 1990. In 1990, țările globalizate în curs de dezvoltare au avut o creștere economică de 5% per capita, statele bogate de 2,2% iar, statele neglobalizate în curs de dezvoltare de doar 1,4%. Astfel, globalizații încep să-i prindă din urmă pe cei bogați, pe când ne-globalizații se îndepărtează din ce în ce mai mult". În altă ordine de idei, Dollar și Kraay susțin că, în pofida opiniei, extrem de des invocată, că globalizarea, prin diminuarea rolului tradițional al statului de a interveni în favoarea celor dezavantajați, produce accentuarea inegalității, liberalizarea și participarea la piața globală produc, de fapt, diminuarea sărăciei și reducerea inechităților: „un pachet politic cuprinzând dreptul la proprietate privată, disciplină fiscală, stabilitate macroeconomică și deschidere către comerțul mondial crește, în medie, venitul celor săraci cu același procent cu care crește venitul celorlalți actori. […] Pe de altă parte, există puține dovezi care ar putea susține că un procent foarte mare de cheltuieli guvernamentale pe servicii sociale ar afecta într-o manieră sistematică veniturile celor săraci" . Așa cum sintetiza și fostul secretar general ONU, Kofi Annan, „principalii pierzători în lumea extrem de inegală de astăzi nu sunt cei care sunt expuși prea mult globalizării. Dimpotrivă, sunt cei care au rămas în afara fenomenului".

CAPITOLUL III

III. Responsabilitatea socială a Corporațiilor

Mai mult ca oricând, întreprinderile influențează acțiunile angajaților lor atât din punct de vedere formal, cât și informal. Pe de o parte, o întreprindere poate elabora politici clare prin intermediul cărora definește conduitele etice și neetice. Astfel, un cod de etică stabilește principiile pe care angajații trebuie să le respecte atunci când acționează în numele întreprinderii din care fac parte. Pe de altă parte, principala sursă informală o reprezintă comportamentul managerial, care poate demonstra că principiile etice sunt importante pentru întreprindere. În ceea ce privește problematica eticii la nivelul firmelor se constată următoarele:

• legile trebuie respectate;

• conflicte între etica părților interesate (angajați, manageri, acționari, furnizori, consumatori, organismele statului etc.) și etica organizațională își pot face apariția;

• comportamentul managerial etic/neetic afectează adoptarea deciziilor;

• directorii/șefii departamentelor/ birourilor de resurse umane sunt direct implicați, fiind răspunzători de evoluția angajaților. Ei sunt actori care pot juca un rol esențial în realizarea unui comportament responsabil social în cadrul firmelor;

• din ce în ce mai multe întreprinderi au departamente specifice responsabilității sociale corporatiste. Literatura de specialitate abundă în definiții ale conceptului de responsabilitate socială corporatistă, fără a oferi o definiție general acceptată. World Business Council for Sustainable Development (www.wbcds.org) definește responsabilitatea socială corporatistă drept „angajamentul mediilor de afaceri de a contribui la dezvoltarea economică durabilă conlucrând cu angajații, familiile lor, comunitatea locală și societatea în ansamblul său pentru a îmbunătăți

calitatea vieții acestora”. Petcu M. definește responsabilitatea socială corporatistă drept „modalitatea în care o firmă își desfășoară activitatea în cadrul sistemului legislativ și a reglementărilor stabilite de societate, în conformitate cu drepturile universale ale omului”, iar Castka P. consideră că aceasta se referă la impacturile pe care activitățile unei organizații le are asupra mediului social, ecologic și economic în care operează. Din aceste definiții reiese faptul că responsabilitatea socială a întreprinderii reprezintă un concept fundamental, aflat într-o continuă redefinire, pentru a corespunde nevoilor diferite de la o epocă istorică la alta. În esență, responsabilitatea socială corporatistă desemnează o nouă atitudine a întreprinderii, care vizează stabilirea unui parteneriat lung cu societatea.

Scopul responsabilității sociale corporatiste este de a defini, a înțelege și a îmbunătăți echilibrul dintre antreprenoriat și practicile etice.

Managerii trebuie să conducă în mod profitabil activitățile întreprinderilor, dar trebuie să fie răspunzători pentru impactul acestor activități. De aceea, în fața numeroaselor oportunități și primejdii cu care se confruntă întreprinderile actuale, managerii acestora trebuie să găsească soluții sustenabile din punct de vedere economic, social și ecologic. Responsabilitatea socială corporatistă presupune eforturi mai mari din partea firmelor, dar și beneficiile obținute de acestea cresc.

În fața noilor provocări lansate de procesul globalizării, întreprinderile operează adesea modificări profunde în filosofia lor de afaceri. Într-un mediu din ce în ce mai competitiv, întreprinderea care dorește să acționeze pe termen lung trebuie să-și definească afacerile într-un mod responsabil din punct de vedere social. Indiferent de talia lor (întreprinderi mici și mijlocii sau corporații gigantice) și de tipul lor (întreprinderi de stat, publice sau private), întreprinderile actuale sunt mult mai implicate în viața socială decât în trecut. Acestea pot interacționa cu comunitatea și societatea în care activează prin campanii sociale, programe educaționale, programe pentru protecția mediului înconjurător, voluntariat, donații, sponsorizări, investiții responsabile social etc. În acest sens, Comitetul pentru Dezvoltare Economică din SUA apreciază că responsabilitățile întreprinderii diferă în funcție de nivelul la care se desfășoară afacerile sale.

Emergența conceptului de responsabilitate socială corporatistă a determinat o schimbare în managementul întreprinderilor. Vechea paradigmă, paradigma clasică a firmelor, punea accent pe performanțele economice ale acestora, respectiv: eficiență, productivitate, profit. Noua paradigmă, socio-economică și ecologică, accentuează importanța care trebuie acordată calității vieții, conservării resurselor naturale, intereselor comunității și ale societății. Încă din ultima treime a secolului trecut, A. Toffler (8, pg. 44) scria: „Dacă vrem ca economia să ne ajute la înțelegerea și reglementarea noilor forțe care ne agresează societatea, ea va trebui să se extindă dincolo de îngustele ei frontiere tradiționale… Va trebui să-și lărgească vast preocupările față de procesele energetice și ecologice… Nu mai este de ajuns să se monitorizeze calculele de Venit Național sau Produsul Național Brut, sau să se calculeze productivitatea în vechile moduri, nepunând la socoteală consecințele economice ale proceselor sociale ca învățământul, activitatea gospodărească sau creșterea copiilor.”

La sfârșitul secolului XX și începutul secolului actual, și-a făcut apariția așa-numitul „Al Patrulea Val”, care pune pe prim-plan problemele sociale și ecologice cu care se confruntă societatea omenească. În acest Val, întreprinderea adoptă modelul organizatoric comunitar. Comunitatea devine atât un mod de trai, cât și un mod de a face afaceri.

Prin asumarea responsabilității economice, legale, etice și filantropice orice companie își construiește reputația. Reputația este un aspect foarte important, care trebuie să preocupe orice companie, indiferent de mărimea și domeniul ei de activitate. O reputație ireproșabilă, pozitivă ajută la realizarea de noi parteneriate, atragerea de noi clienți, contractarea de credite, obținerea de autorizații, proiecte din partea autorităților etc.

În funcție de țară și continent, responsabilitatea socială corporativă vizează aspecte oarecum diferite. În tabelul de mai jos sunt prezentate aspecte ale contextului american și ale contextului european în ceea ce privește responsabilitatea economică, legală, etică și filantropică:

Tot mai mulți oameni afirmă că iau în calcul responsabilitatea socială și de mediu atunci când își aleg compania de la care cumpără, la care lucrează sau cea în care investesc . Practic, indivizii sunt dispuși să „pedepsească” acele companii care dau dovadă că sunt iresponsabile din punct de vedere social (de ex. nu respectă legile, poluează, folosesc munca minorilor, angajează forța de muncă discriminator, nu respectă principiul de „fair trade” etc.). Existența acestei „conștiințe sociale” în rândul unei mari părți a populației și amplificarea acestui fenomen sunt dovedite prin studiile existente atât pe plan mondial (de ex. Eurobarometre, studiul realizat de Environics International pe un eșantion de 25000 de persoane din 23 de țări, de pe 6 continente), cât și la nivel național (de ex. studiul Daedalus – Green Thinking 2008, studiul ICCV – Barometrul Verde 2008). La nivel mondial există câteva curente de opinie prin care indivizii și societatea în general urmăresc influențarea comportamentului companiilor: Consumerismul reprezintă o mișcare ce militează pentru creșterea drepturilor și puterii cumpărătorilor în relația cu vânzătorii. Environmentalismul reprezintă o mișcare ce susține ideea că afacerile trebuie să acționeze în vederea protejării și îmbunătățirii mediului natural înconjurător, prin folosirea unor noi tehnologii, prietenoase cu mediul, prin măsuri de prevenire a poluării, prin asumarea responsabilității pentru întregul ciclul de viață al produsului. Guvernul și instituțiile publice pot pune și ele presiune asupra agenților economici, determinându-i prin legislație și reglementări să își modifice acțiunile astfel încât să devină mai responsabili din punct de vedere social. ONG-urile aplică marketingul social, promovând idei și cauze sociale (cele ce urmăresc rezolvarea unor probleme sociale și schimbări pozitive în societate), în vederea schimbării unor comportamente, atât la nivel individual, cât și colectiv. ONG-urile fac o analiză a problemelor sociale existente la nivelul societății, comunității locale sau unui anumit grup țintă și scot la lumină acele cauze sociale care merită promovate, militând pentru ele, identificând totodată resursele umane și financiare necesare.

Companiile responsabile social susțin astfel de campanii sociale, iar uneori chiar le inițiază, asociindu-și afacerea cu o cauză socială (ex. Avon – luptă contra cancerului la femei). Filantropia corporatistă se manifestă de obicei prin donații sau sponsorizări – în bani sau în bunuri și servicii, sau prin voluntariatul angajaților.

Eticianul W. Frankena distinge patru datorii morale: a nu face rău, a preveni răul, a repara răul și a face sau a promova binele. N. Bowie și R. Duska aplică teoria în zona afacerilor. Adaptând teoria lor, se poate spune că responsabilitatea socială corporativă presupune că, dincolo de datoria morală minimală de a face profit legal, o companie trebuie să își asume: 1) în primul rând, obligația de a nu face rău prin produsele și activitatea sa; atunci când răul este necesar, compania trebuie să îl recunoască public și să îl minimalizeze; 2) în al doilea rând, obligația de a preveni un rău, atunci când e posibil, atunci când se găsește în proximitatea răului și, mai ales, când este singura organizație care poate face acest lucru; 3) abia în cele din urmă, obligația de a face bine, cea mai slabă dintre toate. Este mai justificat, de pildă, să se pretindă unei companii să renunțe la o parte din profit pentru a minimaliza ori a preveni un rău decât să renunțe la o parte din profit pentru a face un bine social.

Dacă compania dorește să-și realizeze avantajele sale strategice, ea trebuie să-și creeze o imagine pozitivă și o reputație în așa mod, ca să sporească valoarea activității sale în rândurile angajaților, consumatorilor, autorităților locale și regionale.

În funcție de modul de abordare a activităților de RSC în modelul lui H. Johnson sunt evidențiate cinci nivele de comportament ale companiilor :

• Nivelul lipsei de responsabilitate;

• Nivelul de respectare a legilor;

• Nivelul fragmentar;

• Nivelul strategic;

• Nivelul susținerii complete a societății.

În conformitate cu acest model, apare posibilitatea nu numai de a clasifica întreprinderile după criteriul de RSC, dar și de a compara nivelele de responsabilitate socială cu rezultatele activității unității economice respective.

III.1 Clasificarea comportamentului pe care îl poate adopta o Corporație

Nr. Nivelele de RSC Caracteristicile de bază Exemplificarea practicilor

1. Nivelul lipsei de responsabilitate Companiile nu respectă, cel puțin, parțial, standardele generale și legale, care sunt promovate de societate:

• Utilizarea ilegală a muncii emigranților cu încălcarea normelor de securitate, de remunerare, de utilizare a timpului de muncă etc.;

• Denaturarea rapoartelor;

• Promovarea neetică.

2. Nivelul de respectare a legilor Companiile respectă legislația doar la un nivel minim necesar supraviețuirii.

• Respectarea standardelor de securitate a produselor;

• Remunerarea angajaților nu mai jos de nivelul minim;

• Reciclarea deșeurilor de producție.

3. Nivelul fragmentar Compania se implică într-un număr limitat și neorganizat de acțiuni de RSC. Motivele acestei activități poartă un caracter ambiguu – de la o orientare la profit, pe termen lung, la satisfacerea ambițiilor personale ale proprietarului.

• Participarea la acțiunile filantropice;

• Susținerea comunităților locale;

• Acțiunile de sponsorizare;

• Crearea și/sau menținerea obiectelor de menire socială pentru angajații companiei;

• Majorarea calității, certificarea la standardele internaționale de calitate.

4. Nivelul strategic Compania abordează, în mod sistemic, diferite aspecte ale activității, inclusiv RSC, considerându-le importante la sporirea indicatorilor financiari. Motivele activității de RSC poartă un caracter strategic.

• Dirijarea cu resursele umane, orientată spre selectarea, menținerea și dezvoltarea unui personal competent;

• Satisfacerea consumatorilor, ținând cont de necesitățile lor și asigurând o legătură inversă;

• Dezvoltarea unui management total al calității.

5. Nivelul susținerii complete a societății

Companiile își elaborează strategiile sale de dezvoltare din considerentele că businessul trebuie să fie „bun” , indiferent de rezultatul financiar potențial – pozitiv sau negativ.

• Practicile caracteristice nivelului IV;

• Angajarea persoanelor cu dizabilități și minorităților;

• Utilizarea materialelor naturale, ecologic curate

Implicarea în programe de RSC creează un sentiment pozitiv puternic în rândul angajaților. Din ce în ce mai mult, angajații resimt nevoia de a fi mândri de compania la care lucrează. Iar unele acțiuni sunt realizate astfel, încât grupurile de angajați să lucreze împreună, dezvoltând spiritul de echipă. Astfel de programe au un impact favorabil asupra majorării productivității muncii în cadrul companiei, motivării personalului, minimalizării cheltuielilor, din cauza lipsei loialității față de întreprindere. Astfel:

• 78% dintre angajații americani preferă să lucreze la o companie percepută

ca fiind etică și cu o buna reputație, decât să aibă un salariu mai mare (sursa: The Cherenson Group, 2001);

• pentru 81% dintre americani, responsabilitatea unei companii este un factor important de decizie atunci când își aleg locul de muncă (sursa: 2004 Cone Corporate Citizenship Study).

Caracteristicile unui comportament sensibil social constau în sprijinul

acordat problemelor publice, manifestarea de solicitudine pentru acțiunile oricărui grup, anticiparea nevoilor viitoare ale societății și implicarea în satisfacerea lor. Una dintre provocările cu care se confruntă managerii care încearcă să fie sensibili la problemele sociale este aceea de a stabili ce obligații sociale sunt impuse de situația în care se găsește firma lor. De exemplu, managerii din industria tutunului sunt obligați, din punct de vedere social, să contribuie la sănătatea publică prin conceperea unor produse inovatoare din tutun care să dăuneze mai puțin sănătatea oamenilor decât produsele actuale, dar ei nu sunt obligați din punct de vedere social să curețe plajele contaminate de scurgerile de petrol.

III.2 Democratizarea violenței și diminuarea domeniului de influență a statului națiune

Corporațiile au fost jucători importanți în funcționare mașinăriei Holocaustului și menținerea Aparheidului, ele rămânând actorii semnificativi în tragerea sforilor și menținerea regimului represiv în Burma. Dincolo de implicarea în aceste încălcări catastrofale ale drepturilor omului la scară mare, abuzurile comise de aceste Corporații multinaționale includ: violarea dreptului la viață, libertate pentru tortură și tratamente degradante și inumane; libertate pentru munca de tip sclavagist; deprivarea de libertate și securitate a unei persoane; libertate pentru însușirea proprietății altuia; libertate de poluare a mediului și discriminare.

„Corporațiile generează propaganda că corporatizarea globală crește standardele de viață. Dar această poveste este contrazisă de datele economice care demonstrează faptul că acest colonialism corporatist – sustragerea profitului din țările sau regiunile de producție – a avut un impact de slăbire a multor țări în curs de dezvoltare.”

Diverși reporteri afirmă că industriile extractive apelează la tehnologii violente. Există o legătură directă între resursele naturale exploatate prin industriile extractive cum ar fi petrolul, gazele naturale, cuprul, aurul, diamantele sau alte minereuri rare și „noile războaie”.

„De când câmpurile petroliere neexploatate sunt localizate în areale din țări în curs de dezvoltare, este mult mai probabil ca aceste companii să opereze în medii curate, ecologice și deci, să tulbure viețile populației băștinașe, indigene. Deoarece ele operează în parametri volatili, adesea se transformă în operații de securitate încâlcite conduse de companii sau forțe guvernamentale, cu toate riscurile violării drepturilor omului implicate în acest proces.”

Această civilizație a petrolului în care trăim costă vieți și libertatea a mii de oameni, cei mai mulți din țările în curs de dezvoltare, care au cele mai mici beneficii de pe urma industriei extractive, dar plătesc un preț foarte mare pentru a susține această civilizație (exemplul Burmei, Sudanului, Nigeriei).

Probabil pentru mulți afaceriști din Corporațiile multinaționale aceste declarații vor părea extrem de ofensive și nedrepte, iar alții ar putea răspunde că este responsabilitatea guvernelor să aibă grijă de respectarea drepturilor omului și de bunăstarea socială a oamenilor săi și nu corporațiile.

Pesimiștii susțin că nimic nu va schimba situația deoarece problema este legată de natura inerentă a multinaționalelor: profitul este imperativ, pe primul loc în toate deciziile corporatiste, corporațiile neplanificându-și scopuri cu tentă morală sau altruistă, pentru ei angajații sunt ca niște rotițe într-un angrenaj (deci, dezumanizare); multinaționalele sunt aproape intrinsec condamnate să intervină alterând sau transformând natura; tot profitul acestor companii este obținut printr-o formulă simplă: profitul este egal cu diferența dintre salariul plătit unui angajat și valoarea economică a produsului finit a unui angajat (deci, exploatare). Pentru aceste motive, entitățile corporatiste nu pot îmbrățișa cauze de coloratură morală sau de tip drepturile omului.

Scopul lucrării nu este de a lua apărarea unei părți sau a alteia, ci de a privi dincolo de alb și negru și reperarea și focusarea pe părțile gri ale situației, care sunt de obicei neglijate sau uitate.

III.3 Rolul statului

Globalizarea a condus la situația în care statul nu s-a transformat decât în principala sursă de violență asupra individului. Noua ordine supranațională, cumva peste sau dincolo de suveranitatea statelor individuale, a diminuat dramatic importanța liniilor jurisdicționale a fiecărui stat în ceea ce privește conceptualizarea și rezolvarea problemelor vis-a-vis de proprii săi cetățeni. Asta a împins statele națiune la marea cooperare și cu agenți non-statali, care să se descurce cu provocările globalizării mondiale.

Dezvoltarea recentă inevitabil rezultată din creșterea rolului și, în consecință, a puterii agenților non-statali, a dus la micșorarea domeniului statal al autorității. Această schimbare fundamentală de la statul centralizat la statul multi-centrat a produs consecințe inevitabile pe anumite standarde de bază ale vieții umane focalizate pe drepturile omului. Drept consecință, ceea ce trăim acum este de fapt o democratizare a violenței, ce a înlocuit sistemul precedent elitist de coerciție, unde doar statul avea monopolul peste capacitățile necesare și legitimitatea de a utiliza puterea împotriva individului.

Această lucrare merge pe ideea că Multinaționalele constituie cel mai puternic potențial inamic al drepturilor omului. Puterea Corporațiilor Multinaționale rămâne reglată mai mult de forțele pieței economice decât de normele legilor drepturilor omului, ceea ce creează o îngrijorare permanentă a comunităților ce apără drepturile omului.

Cum am menționat deja, statul este considerat a fi primul titular al obligațiilor drepturilor omului. El are datoria de a respecta și respecta drepturile omului (și să se abțină de la încălcarea drepturilor omului și să ia anumite măsuri pozitive pentru a face realizarea lor posibilă) și datoria de a proteja cetățenii de violența ce ar putea fi exercitată de o a treia parte, deci, abuzuri din partea agenților non-statali. Printre aceste îndatoriri este și cea de a proteja cetățeanul împotriva posibilelor abuzuri exercitate de Corporațiile multinaționale. În realitate, statul eșuează de multe ori de la îndeplinirea obligațiilor sale și aceasta conduce la interacțiunea directă individ-corporații, fără nici un mecanism protectiv sau preventiv între ei. Există destule dovezi în acest sens.

III.4 Transnațional vs Transfrontalier – un joc pierdut

Datele despre încasările Corporațiilor Multinaționale indică faptul că adesea acestea sunt mai „puternice (în termeni financiari) decât statele în care ele operează”. Apoi, Corporațiile Multinaționale se bucură de avantaje structurale și jurisdicționale în comparație cu statele națiuni: statele suferă încă de limitări transfrontaliere, pe când Corporațiile au ajuns la nivelul transnaționalității. Având o structură complexă, multinivelară a proprietății și control operând simultan în câteva jurisdicții, corporațiile sunt foarte abile în a muta capitalul între diverse țări, în a crea structuri internaționale flexibile și a exploata filialele care sunt independente de companiile mamă. În consecință, toate acestea fac dificil ca un singur stat să poată regla activitatea unei multinaționale. Uneori, după ce dau în judecată filialele care acționează în țara lor, victimele se decid să dea în judecată și compania mamă care se găsește în altă țară. Câteodată, filiala este în insolvență, deci nici o speranță de recuperare a banilor sau victimele nu au încredere că justiția din țara lor poate rezolva ceva. În multe țări, legile autorizează judecătorii să oprească procedurile dacă aceștia consideră că problema a început într-o țară nu este un loc adecvat pentru depunerea unei plângeri. Este un obstacol major pentru justițiabili în cazurile în care filialele, probele și martorii sunt plasați într-o altă țară.

Și alți factori pot avea implicații negative asupra relației multinaționale-individ; de exemplu, contextul economic și social al țării gazdă. „Există probe care demonstrează că cele mai rele relații corporație-drepturile omului, de fapt abuzul asupra drepturilor omului, se întâmplă în țări gazdă care sunt caracterizate de o combinație venituri naționale scăzute, conflicte sociale curente sau recente, și guvernare slăbită sau coruptă.”

Aceste țări sunt slabe în consolidarea datoriei statului de a-și proteja cetățenii. Motivațiile sunt complexe: multe țări în curs de dezvoltare nu posedă capacități legale sau economice de a aduce Corporațiile multinaționale în fața justiției. Statul este corupt și ineficient și cetățenii nu prea au încredere în el. În altele lipsesc resursele sau voința de a controla puternicii actori globali cum sunt multicorporațiile, care, de fapt, sunt cei mai influenți actori în țările gazdă. În unele cazuri, legile naționale discriminează cetățenii pe baza apartenenței lor etnice sau religioase, care efectiv interzic victimelor să inițieze procese contra abuzurilor corporatiste. Oricum costul acestor litigii descurajează de multe ori victimele să apeleze la justiție în aceste cazuri. Datorită fricii pierderii investitorului, statul de multe ori intervine în favoarea puternicelor companii, dezechilibrând astfel balanța puterii în favoarea companiilor în mod clar.

IV STUDII DE CAZ

IV.1 Cazul Nike

Compania a publicat un raport de 108 de pagini, disponibil pe site-ul său, primul de când a plătit 1,5 milioane de $ pentru a soluționa acuzațiile că ar fi făcut afirmații false despre cât de bine au fost tratați lucrătorii săi. De ani de zile de activiștii au fost presat Nike și alte companii pentru a descoperi dacă în fabricile lor sunt, există o monitorizare independentă.

Nike enumeră 124 de fabrici din China, contractat pentru a face produsele sale, 73 în Thailanda, 35 în Coreea de Sud, 34 în Vietnam și altele în Asia. Ea produce, de asemenea, bunuri, în America de Sud, Australia, Canada, Italia, Mexic, Turcia și SUA. Acesta are 650.000 de muncitori de contract la nivel mondial. Ea produce, de asemenea, bunuri, în America de Sud, Australia, Canada, Italia, Mexic, Turcia și SUA. Acesta are 650.000 de muncitori cu contract, la nivel mondial. Raportul recunoaște problemele existente pe scară largă, în special în fabricile din Asia ale Nike. Compania a declarat că a auditat sute de fabrici în 2003 și 2004 și a constatat cazuri de "tratament abuziv", fizic și verbal, în mai mult de un sfert din fabricile sale din Asia de Sud.

Între 25% și 50% dintre fabricile din regiune restricționau accesul la toalete și la apă potabilă în timpul zilei de lucru. Cu același procentaj se refuza lucrătorilor cel puțin o zi liberă din șapte. În mai mult de jumătate din fabrici Nike, raportul a declarat, angajații au lucrat mai mult de 60 de ore pe săptămână. Până la 25% dintre muncitori au refuzat să facă ore suplimentare și ca urmare au fost pedepsiți. Salariile au fost, de asemenea, sub minimul legal în până la 25% din fabrici.

Michael Posner, director executiv al Organizației pentru Drepturile Omului, în primul rând, a descris raportul drept "un important pas înainte" și a lăudat Nike pentru transparența sa. Dar el a adăugat: "Faptele de pe teren sugerează că există încă probleme enorme cu aceste lanțuri de aprovizionare și de fabrici … ce face Nike face pentru a schimba imaginea și pentru a oferi lucrătorilor săi mai multe drepturi?" Nike a aderat la Asociația muncii corecte, un grup care include și alte tipuri de producători de încălțăminte și îmbrăcăminte, factori de decizie, precum și ONG-uri și universități, care efectuează audituri independente destinate să îmbunătățească standardele din industrie.

Compania a declarat ca este nevoie în continuare cooperarea cu alți membri ai industriei. "Noi nu credem Nike are puterea de a rezolva de una singură problemele”, a declarat compania in raport. Dl Posner a spus retailerilor precum Wal-Mart că poartă o mare responsabilitate pentru a menține prețurile scăzute și, prin urmare, condițiile precare de muncă în fabricile de peste mări.

Nike a fost confruntă cu un proces în temeiul unei legi de protecție a consumatorilor din California, inițiat de activiștii – conduși de Marc Kasky – care au dreptul să dea în judecată o companie, ca indivizi, în cazul în care cred că societate aa indus în eroare publicul prin publicitatea sa.

Guvernul SUA, care a sprijinit Compania Nike în instanță, spunând că hotărârea va da activiștilor pentru drepturile omului prea multe drepturi pentru a acționa în instanță companiile. Avocatul general Ted Olson a declarat instanței că "oricine cu un capriciu, o plângere și o taxă de depunere poate deveni un cenzor licențiat al guvernului ", în cazul în care hotărârea din California, a fost admisă.

Avocat Nike, Lawrence H Trib de la Harvard Law School, a susținut că decizia instanței de judecată din California ar putea "avea un efect de descurajare" asupra dezbaterii reale despre globalizare. El a spus că Nike a devenit "afișul mișcării anti-globalizare", și că a avut dreptul de a prezenta propria versiune a faptelor. Dar domnul co-avocat, Patrick Coughlan, a declarat că acest caz nu a fost despre globalizare, ci despre revendicări specifice ale Companiei Nike făcute cu privire la produsele sale, care au fost false. Dl Coughlan a spus că "atunci când fac declarații specifice cu privire la condițiile în care produsele lor sunt fabricate, și acestea sunt false, că nu este OK, deoarece consumatorii se bazează pe ceea ce spun companiile".

Aceasta a fost standardul adoptat de Curtea Supremă din California, care a lărgit definiția de discurs comercial, atunci când aceasta a decis împotriva Nike. Discursul comercial, include orice declarații ale companiilor, destinate pentru a ajunge la potențialii cumpărători, care este de natură să influențeze acești consumatori în ceea ce privește deciziile lor de cumpărare.

Dar, conform domnului Trib, discursul comercial este compus pentru a împinge un anumit produs să se vândă, nu este o scrisoare către editor sau comunicat de presa. Rezultatul este văzut ca având implicații uriașe pentru întreprinderi în sensul de a fi sau nu în măsură să comenteze cu privire la viitor.
Nike susținea că deja a suspendat publicarea declarației sale de responsabilitate corporativă, de teama de procese. (aceasta se petrecea în 2003).

Cazul împotriva Nike a fost introdus în California, de activistul Kasky Marc, care a declarat că Nike a indus în eroare publicul cu privire la condițiile pentru angajații săi din Vietnam, China și Indonezia. Firma a fost motivat că a montat o publicitate falsă și campanie de relații publice, descriindu-se ca un "model de responsabilitate corporatistă" într-un efort de a impulsiona vânzările.

Avocații Nike au susținut că, în legislația privind protecția consumatorilor din California, activiștii nu trebuie să dovedească declarațiile false, ci doar dacă că acestea ar putea fi "înșelătoare". Cazul, a fost, de asemenea complicat și de faptul că legislația privind protecția consumatorilor din California oferă oricărui cetățean dreptul de a acționa în judecată societăți indiferent dacă acestea sunt sau nu acceptate de către guvern. În fața Curții Supreme de Justiție, activiștii anti-fabrici au demonstrat împotriva Nike, și au condamnat "dreptul companiei de a minți." Ei au afișat o mare macheta a unui adidas Nike în fața Curții Supreme de Justiție, cu o copie a Constituției sub ea. Nike avea sprijinul organizațiilor de afaceri mari, mass-mediei de știri, American Civil Liberties Union și AFL-CIO.

Domnul Kasky era susținut de California și 17 alte state, patru membri ai Camerei Reprezentanților din SUA și a consumatorilor de mediu, precum și grupurile pentru drepturile omului care se opuneau condițiile inumane din fabrici.

IV.2 Mișcarea împotriva fabricilor ilegale

În ultimii doi ani o mișcare împotriva fabricilor ilegale (antisweatshop) conduse de studenți a cuprins campusurile americane. Grupuri de studenți, majoritatea dintre ele afiliați unei organizații numită Studenții uniți împotriva fabricilor ilegale (USAS), au atras atenția asupra abuzurilor asupra forței de muncă de la fabricile producătoare de îmbrăcăminte sport, licențiate cu logo-uri ale Universității – o industrie de milioane de dolari pentru universități – și au cerut ca universitățile să pună capăt la astfel de abuzuri.

Ei au cerut ca universitățile să solicite contractanților să dezvăluie locațiile tuturor fabricilor lor sub-contractate, să adopte coduri de conduită, în care contractorii sunt de acord de a produce numai în fabrici unde abuzurile asupra forței de muncă au fost remediate și lucrătorii să fie liberi să se organizeze în sindicate "; să se afilieze la the Workers’ Rights Consortium (WRC), un grup înființat în 2000 ce asigură monitorizarea de fabrici în mod independent.

Cel mai mare succes al studenților "a fost capacitatea lor de să face presiuni asupra multor universități majore pentru a se afilia la WRC, astfel asumându-și principiul monitorizării independente, și, de asemenea să fie de acord să furnizeze sprijin financiar și sprijin moral lucrătorilor din fabrici înșiși și pentru grupurile de muncă care susțin drepturilor omului. Acest efort, întreprins prima dată în cursul anului universitar 1999-2000, a implicat o combinație ingenioasă de tactici, de la campaniile de acțiune directă și situri de la universități majore, cum ar fi Universitatea din Wisconsin-Madison, și campanii de relații publice, de a purta negocieri cu administrațiile Universităților. Rezultatul global al acestor eforturi a fost o Campanie națională cu un impuls semnificativ.

O mare parte din literatura de specialitate cu privire la mișcarea antisweatshop a eșuat în două genuri destul de previzibile – celebrare activistă și denigrare conservatoare sau neo-liberală. Idealismul studențesc este fie lăudat pentru pasiunea sa pentru justiției sau discreditat pentru naivitate sa. Dar în nici un caz nu este semnificația politică reală a mișcării evaluată cu seriozitate. În timp ce mișcarea antisweatshop răspunde la unele dintre problemele aruncate de globalizare, este o greșeală să o vedem ca pe o provocare globală a capitalismului corporatist sau o formă incipientă de transformare politică radicală.

Mișcarea anti-sweatshop este un răspuns la noile forme de de globalizare pe baza hipermobilității de capital și dezvoltarea consumului la nivel mondial ce în ce mai mari și a piețelor financiare. Mișcare se înscrie în campanii de creștere a salariului, alianțe ale comunităților muncitorești și alte forme de rezistență la globalizarea capitalistă neîngrădită, care au apărut în ultimii ani.

Mișcarea antisweatshop este motivată de două principiile morale. Primul este că forța de muncă tratată drept marfă a este un rău moral, care ar trebui să fie repudiat de toate persoanele ce au conștiință. Al doilea este solidaritate cu cei care muncesc în condițiile oferite de fabricile ilegale. Aceste principii provoacă corporațiile și fabricile subcontractante și, de asemenea, creșterea ascendentului valorilor de piață în cadrul societății și a Universității în sine. Dar este un tip neobișnuit de provocare.

Mișcarea se bazează, pe următoarele premise non-revoluționare: (a) societatea noastră este saturată de consumerism, și acest lucru este puțin probabil să se schimbe în viitorul apropiat în viitor; (b), la fel cum consumul de masă a elementelor logourilor este promovat prin campanii publicitate corporative masive de multe ori legate de echipele sportive profesionale sau universitare și de evenimentele lor, astfel de abuzuri din spatele acestor articole pot fi expuse prin campanii de publicitate, care exploatează puterea simbolică a logo-urilor și nume de marcă; (c) universitățile contemporane sunt universități pe lângă întreprinderi care obțin un venit substanțial din licențierea logo-urilor lor de la societățile care vând pe piața de articole de sport-logo, și interesul corporativ al unor astfel de universități pentru a face acest lucru în continuare, poate fi baza pentru implicarea lor în promovarea condițiilor de muncă mai decente; (d) societăți, cum ar fi Nike și Reebock fac miliarde de dolari din vânzarea unor astfel de mărfuri și, deoarece numele lor de brand le ajută să comercializeze bunurile lor, și deoarece profiturile lor se bazează în parte pe contractele cu universitățile, acestea pot fi presate de social, de universități în remedierea abuzurilor asupra forței de muncă, în cazul în care combinația corectă de strategii este aplicată. (e) este un lucru bun atunci când elevii, facultățile și membrii comunității pot să ademenească președinții de universitate să se unească pentru a promova o astfel de activitate corporativ responsabilă social din partea universităților.

Mișcarea anti-sweatshop în campusurile americane a reputat încă două victorii mai plus în 2009, în lupta sa de a ajuta muncitorii din Honduras și Republica Dominicană, în îmbunătățirea condițiilor de muncă în industria producerii de îmbrăcăminte. La data de 26 iulie Nike a plătit 1.54 milioane dolari, în compensație pentru 1800 de muncitori cărora li s-a refuzat compensația cerută de lege, atunci când doi subcontractanți Nike au închis instalațiile lor din Honduras, în ianuarie 2009.

În plus, Spartanburg, furnizor de top de îmbrăcăminte a universităților din SUA, a fost de acord să plătească pentru 120 de muncitori de la fabrica sa din Alta Gracia, Republica Dominicană, 350% din salariul mediu al țării pentru îmbrăcămintea (echipamentul) muncitorilor și a permis muncitorilor să creeze o uniune fără interferențe.

Nike, încă susține că aceasta nu este responsabilă pentru problema dacă subcontractanții săi își îndeplinesc obligațiile legale pentru lucrători sau nu, susține că banii nu sunt pentru plățile compensatorii, ci pentru un "fond de ajutor pentru lucrător," de asigurare de sănătate și de formare profesională pentru lucrătorii concediați de către sub-contractori. Dar asociația United Students Against Sweatshops (USAS) și the Workers Rights Consortium (WRC), știu că nu cedează Nike bani din generozitate sau din respect pentru orice concept de "responsabilitate socială corporativă." Nike a trebuit să reacționeze la o campanie de presiune făcută de USAS sub sloganul "Doar plătește", care a dus la ruperea acordului de licență cu Nike, la Universitatea din Wisconsin-Madison, precum și riscul iminent ca Universitatea Cornell să facă același lucru, după ce 1.100 de studenți au semnat o petiție prin care se cerea ca universitatea să pună capăt contractelor cu Nike. WRC a oferit celor peste 100 de campusuri un raport de constatare prin care cei doi subcontractanții Nike nu au reușit să le plătească lucrătorilor săi 2 milioane de dolari plăți compensatorii datorate în conformitate cu legislația din Honduras.

Muncitorii s-au organizat într-un sindicat, adunarea de constituire a avut loc, în iunie 2010, cu asistență din partea AFL-CIO, Centrul de Solidaritate. AFL-CIO, Cathy Feingold Director Afaceri Internationale, care a antrenat și a lucrat cu reprezentanții de la nivel local în Republica Dominicană a declarat: „Noi, oamenii care lucrăm, trebuie să facem tot ce putem pentru a promova produsele Alta Gracia și a face succes. Noi ar trebui să încurajăm colegii pentru a comanda tricouri si jachete, și să-i sprijinim prin intermediul politicilor de achiziții publice de stat și local.”

Fabrica are deja comenzi pentru a face tricouri si jachete pentru 400 de universități americane. Tricoul va costa aproximativ 18 dolari la vânzarea cu amănuntul, la fel ca branduri precum Nike și Adidas. Organizația United Students Against Sweatshops intenționează să distribuie pliante la librăriile universităților îndemnând bobocii să cumpere tricouri Alta Gracia, ale căror etichete va conține o aprobare WRC si mesajul: "dacă veți cumpăra, veți schimba viețile noastre."

În noiembrie 2009 s-a obținut prima victorie semnificativă a mișcării studențești american împotriva fabricilor ilegale, atunci când Russell Athletic a fost forțat să fie de acord să reangajeze 1.200 de lucrători din Honduras care și-au pierdut locurile de muncă atunci când fabrica lor a fost închisă ca represalii pentru sindicalizarea lor. Campania USAS a convins 100 de universități să rupă sau să suspende acordurile de licență cu Russell.

Aceste trei victorii au marca o nouă etapă în ceea ce au fost deceniile frustrante de-a lungul luptei studenților americani și a sindicatelor pentru a ajuta lucrătorii din America Centrală și Caraibe să formeze sindicate și de a câștiga salarii mai bune și condiții de muncă propice. În cele din urmă în această luptă s-au înregistrat și victorii, studenții americani și sindicatele dezvoltă o cooperare mai bună, mai multe instrumente eficiente și crearea de organizații, cum ar fi cele USAS și WRC.

Concluzii

Percepția tradițională că statul este amenințarea principală de a se bucura și de realizarea a drepturilor fundamentale ale omului și a libertăților individuale nu mai este valabil. Creșterea fără precedent în numărul și competențele agenților non-statali, cum ar fi corporații multinaționale, grupurile de insurgenți, teroriști, duce la scăderea puterilor statului-națiune într-un mod revoluționar și de viteză și expunerea drepturilor și libertăților individuale în fața unei de neegalat multi-nivelare amenințări de violență.

Cazul Corporațiilor Multinaționale este foarte controversat și cere o soluție specială. Spre deosebire de terorism a cărui existență și activități sunt universal condamnate, multinaționalele servesc drept rezistența economică critică a lumii globalizate a vremurilor noastre care este inimaginabilă și de neconceput fără rolul și implicarea lor. Dar pe parcursul funcționării economiei globale și a piețelor economice, Multinaționalele pot și chiar violează drepturile fundamentale ale omului începând de la dreptul la viață și terminând cu dreptul la autodeterminare și viață privată a indivizilor și comunităților.

Tehnicile Multicorporațiilor de violare a drepturilor omului sunt multiple: corporațiile adesea beneficiază pasiv de abuzurile asupra drepturilor omului comise de agenții statali în scopul atragerii, menținerii investițiilor în țară, în scopul minimizării costurilor corporațiilor adesea se produc dezastre ireparabile asupra mediului înconjurător și a comunităților locale când se construiește infrastructura sau se explorează și exploatează resursele; aceste operațiuni distrug terenuri și contaminează sursele de apă ale populației locale care, în fapt, constituie mijloacele de bază ale subzistenței lor.

Corporațiile angajează uneori forțe militare de stat sau private pentru securitatea scopurilor lor și cu bună știință continuă furnizarea de sprijin financiar și tehnic pentru ele în timp ce aceste forțe de securitate a suprimau populația locală, torturând-o, intimidând localnicii, pentru a recruta și supune exploatării copii lor prin muncă forțată.

Impactul Multicorporațiilor produce în țările în curs de dezvoltare este în mod special multă îngrijorare. Populația din aceste țări este adesea în război, în conflicte sângeroase, ea trăiește dincolo de linia sărăciei, analfabeți și rău informați în legătură cu drepturile lor sau mecanismele legale disponibile pentru a solicita aceste drepturi împotriva guvernului lor și Multicorporațiilor. Guvernele acestor țări sunt adesea slabe și corupte, incapabile a gira provocările economice și sociale vis-a-vis de populația lor. Această situație îi aduce în postura de a deschide porțile investitorilor străini de a veni și a prelua rolul și funcțiile statului.

Alternativa este că aparatul de stat este relativ puternic, dar represiv și înalt militarizat. Se caută colaborarea intens cu aceste Corporații pentru a spori bunăstarea sa prin exploatarea resurselor naturale și a populației locale și în continuare suprimarea și marginalizarea populației băștinașe prin canalizarea profitului din operațiunile multicorporațiilor în propriul lor buzunar. În amândouă scenariile prezentate mecanismul justiției este slab sau nu funcționează, judecătorii sunt corupți, legile sunt rău concepute pentru a garanta drepturile procedurale sau substanțiale ale victimelor, procedurile sunt lente și ineficace în a produce soluții.

Lipsa unui mecanism regulator care să încadreze activitățile Corporațiilor între anumite cadre predeterminate declanșează gândirea inovatoare și caută noi instrumente pentru a controla puterea lor transnațională și amenințarea pe care o reprezintă pentru drepturile omului. Un mecanism oarecum nou intitulat responsabilitatea socială corporatistă a fost conceput pentru integrarea mediului de afaceri în țesătură socială a comunității gazdă și încurajarea acesteia de a adera la anumite norme de conviețuire socială care sunt deasupra și dincolo de lege. În timp ce această idee a fost receptată pozitiv de marile corporații, fie ca o chestiune de presiune din partea comunităților de apărare a drepturilor omului, fie ca o chestiune de a obține anumite beneficii prin aderarea la aceste reguli.