PROBLEME DE DREPT MATERIAL AL UE UNITATEA DE ÎNVĂȚARE I. FAZELE INTEGRĂRII ECONOMICE EUROPENE §1. Zona de liber schimb (ZLS)  Zona de liber schimb… [600602]

PROBLEME DE DREPT MATERIAL AL UE
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE I. FAZELE INTEGRĂRII ECONOMICE
EUROPENE
§1. Zona de liber schimb (ZLS)
 Zona de liber schimb constituie un spa țiu în interiorul căruia statele participante
suprimă toate taxele vamale și restric țiile cantitative (contingente sau cote) la import
export, ceea ce permite libera circula ție a mărfurilor, impulsionând comer țul.
 Taxele vamale sunt eliminate doar între statele membre, dar continuă să se aplice în
raporturile cu statele ter țe, fiecare stat part icipant stabilind propriul regim pentru
produsele care nu provin din zonă. Pentru a preveni specula țiile determinate de
diferen țele dintre taxele vamale, statele participante limitează libertatea comer țului la
produsele originare din zonă , iar mărfurile tr anzitate sunt înso țite de un certificat de
origine.
► Exemple: acordurile europene (acordurile de asociere la Comunită țile Europene) încheiate
cu statele candidate la aderare au stabilit, pe linie economică, ni ște ZLS. Alte exemple:
Asocia ția Europeană de Liber Schimb (AELS), Acordul Nord -American de Comer ț Liber
(NAFTA), creat în 1994 între Canada, Statele Unite și Mexic, Acordul de Liber Schimb
Central European (CEFTA).
§2. Uniunea vamală (UV)
 Pe lângă suprimarea taxelor vamale și a restric țiilor cantitative în interiorul
regiunii, uniunea vamală presupune și stabilirea unui tarif vamal comun ,
precum și elaborarea unei politici comerciale comune în raporturile cu statele
terțe.
 Niciun membru nu mai poate păstra rela ții comerciale preferen țiale cu state
terțe.
 Ca urmare, se liberalizează și circulația produselor ce nu provin din regiune,
fără risc de fraudă.
► Crearea unei uniuni vamale a fost un obiectiv al TCEE, atins în 1968. Înainte de
întemeierea Comunită ților Europene, Belgia, Olanda și Luxemburg au realizat o

uniune vamală. De asemenea, după destrămarea Cehoslovaciei și înainte de aderarea
la UE, noile state Cehia și Slovacia au creat o uniune vamală.
§3. Pia ța comună și piața internă
a) Pia ța comună
După cum am constatat mai sus, uni unea vamală se limita la realizarea liberei circula ții
a bunurilor.
 Pe lângă aceasta, pia ța comună și-a propus să asigure libera circula ție a persoanelor (a
lucrătorilor), a serviciilor (transporturi, bănci, asigurări, burse, arhitectură, avocatură
etc.), precum și a capitalurilor, adică cele patru libertă ți fundamentale .
 S-a adăugat adoptarea unei legisla ții comune , cum ar fi în materie de concuren ță,
crearea politicilor sau ac țiunilor sectoriale comune (în domenii precum agricultura sau
transporturile), precum și un început de apropiere între politicile economice na ționale.
 Libera concuren ță este esen țială pentru func ționarea pie ței comune, pentru că
permite alocarea optimă a resurselor și creșterea efi cienței productive. De
asemenea, îi facilitează consumatorului ob ținerea la cel mai bun pre ț a
produselor și a serviciilor oferite de întreprinderi din toate statele membre.

În anii 80, a devenit clar faptul că nu s -a izbutit liberalizarea totală a circula ției for ței de
muncă și a capitalurilor. În plus, circula ția mărfurilor și a serviciilor era îngreunată încă de
bariere netarifare. Din această cauză, a apărut proiectul pie ței interne.
b) Pia ța internă
Idee a lui Jacques Delors, pre ședintele Comisi ei între anii 1985 și 1995, pia ța internă a
fost propusă prin Cartea Albă, document al Comisiei din 1985 și stabilită ca obiectiv de Actul
Unic European, termenul de realizare fiind 31 decembrie 1992.
 În Cartea Albă s -au identificat trei categorii de bariere netarifare care încă
stânjeneau schimburile: fizice, tehnice și fiscale.
 Astfel, se întâlneau obstacole fizice, cum ar fi controalele la frontieră. Existen ța
acestora se datora mai ales diferen țelor dintre reglementările tehnice și fiscale ale
statelo r. Așadar, pentru eliminarea barierelor fizice era necesară eliminarea celorlalte
bariere.
 Obstacolele tehnice proveneau din deosebirile dintre normele tehnice, sanitare,
veterinare la care erau supuse mărfurile legal intrate pe teritoriul unui stat membru
(fiecare țară are mii de standarde tehnice).
 Barierele fiscale constau în discrepan țele dintre regimurile fiscale aplicabile mărfurilor
în diverse state membre.

Ce deosebire era, înainte de intrarea în vigoare a TLisabona, între conceptul de pia ță
comună și cel de pia ță internă? Dacă pia ța comună avea un obiect mai vast, pia ța internă se
concentra pe libertatea de circula ție și avea ca scop eliminarea obstacolelor fiscale și
tehnice amintite mai sus. Art. 14 par. 2 TCE [actualul 26 (2) TFUE] prevede că „ piața
internă cuprinde un spa țiu fără frontiere interne, în care libera circula ție a mărfurilor,
persoanelor, serviciilor și capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispozi țiile
prezentului tratat”.
Piața internă implică o armonizare mai extinsă a legislațiilor naționale și o
coordonare mai accentuată a politicilor economice.
Pentru a pune în practică acest obiectiv, a fost necesară adoptarea a circa 300 de
acte comunitare (directive). De și termenul de adoptare a acestor reglementări a fost
respecta t, nu trebuie să se în țeleagă că pia ța internă europeană func ționează în toată
amplitudinea de la sfâr șitul anului 1992. Procesul de integrare este complex. Unele obiective,
cum ar fi libera circula ție a mărfurilor, sunt mai u șor de transpus în practică d ecât altele. Pe
de altă parte, în domeniul fiscal statele renun ță foarte greu la pârghiile de control și astfel
persistă diferen țe ce distorsionează concuren ța.
Tratatul de la Lisabona elimină conceptul de pia ță comună, astfel că acum, când ne
referim la piața internă, includem realizarea deplină a libertă ților de circula ție, desfă șurarea de
politici comune în diverse domenii, precum și preocuparea pentru libera concuren ță1.
§4. Uniunea economică și monetară (UEM)
Obiectiv prevăzut de Tratatul de la Maastr icht, UEM a fost realizată în trei etape.
 În prima etapă (1 iulie 1990 – 31 decembrie 1993), începută înainte de intrarea în
vigoare a Tratatului de la Maastricht, s -a liberalizat total circula ția capitalurilor și s-au
făcut eforturi pentru convergen ța eco nomiilor na ționale, prin unificarea sau
armonizarea politicilor economice.
 În a doua etapă (1 ianuarie 1994 – 31 decembrie 1998), statele s -au pregătit pentru
trecerea la ultima fază: au asigurat independen ța băncilor centrale na ționale fa ță de
autorită țile etatice și cele comunitare (art. 108 TCE, astăzi art. 130 TFUE), s -au
obligat să ducă politicile economice necesare pentru îndeplinirea criteriilor de
convergen ță, în special pentru prevenirea deficitelor excesive. S -a înfiin țat Institutul
Monetar Europ ean, o structură tranzitorie, alcătuită din guvernatorii băncilor centrale
naționale și care a fost înlocuită cu Banca Centrală Europeană, în momentul trecerii la
ultima fază.
 A treia etapă, începută la 1 ianuarie 1999, a constat în fixarea irevocabilă a ratelor de

1 Astfel, TLisabona prevede clar competența exclusivă a Uniunii în privința stabilirii normelor privind
concurența necesare funcționării pieței interne.

schimb între monedele europene și în introducerea monedei unice, euro. Pentru
pregătirea trecerii la moneda unică, s -au pus în practică criteriile de convergență ,
destinate să asigure omogenitatea politicilor bugetare și economice ale statelor
membre.
Criteriile de convergen ță sunt:
– stabilitatea pre țurilor: o rată a infla ției care să nu depă șească cu mai mult de 1,5%
rata medie a celor trei state membre cu infla ția cea mai scăzută;
– rata dobânzilor pe termen lung să nu depă șească cu mai mult de 2% rata medie a
celor trei țări cu cele mai bune rezultate în stabilitatea pre țurilor;
– un deficit bugetar mai mic de 3% din Produsul Intern Brut (PIB);
– un volum al datoriei publice de până la 60% din PIB;
– stabilitatea ratelor de schimb : moneda să respecte timp de cel pu țin doi ani marjele
normale de fluctua ție prevăzute de sistemul monetar european (SME), fără
devalorizare fa ță de moneda altui stat membru
S-a decis apoi ca politicile de buget ale statelor să fie conduse în acord cu Pactul
de Stabilitate și Dezvoltare.
Euro a coexistat cu monedele na ționale până în 2002, când au fost puse în circula ție
bancnotele și monedele euro.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE II. LIBERA CIRCULA ȚIE A MĂRFURILOR.
GENERALITĂ ȚI
§1. Beneficiile libertă ții comer țului
Teoria avantajului comparativ a lui David Ricardo oferă o imagine convingătoare în ce
privește efectele pozitive ale comerțului liber dintre state. Marele economist englez ar ată că,
dacă statele sunt izolate ( i.e., între ele nu există relații comerciale), fiecare din ele trebuie să
producă o varietate de mărfuri, care să acopere necesitățile populației. Or, o economie
națională se poate dovedi mai eficientă în producerea unui bun, dar mai puțin performantă în
produ cerea altora decât economia celorlalte state. Comerțul liber permite specializarea
statelor participante în activitatea în care au productivitatea maximă, ceea ce duce la creșterea
producției totale a acestor state. Obținându -se o producție mai mare, consu matorii din țările
implicate dispun de produse mai ieftine, iar resursele sunt alocate în mod optim.
Desigur, modelul lui Ricardo este unul ideal, bazându -se pe existen ța unei concuren țe
perfecte, caracterizate prin următoarele: statul nu intervine pe pia ță; cumpărătorii și vânzătorii
acționează ra țional, sunt numero și, au informa ții complete despre produsele oferite, pot
contracta cu costuri minime, au resurse suficiente, pot intra și ieși de pe pia ță fără dificultă ți.
Nu în ultimul rând, ei î și îndeplines c obliga țiile la care s -au angajat.
§2. Obstacole în calea comer țului
Piața reală func ționează în mod diferit: informa țiile nu sunt complete, există costuri de
tranzac ționare, unii comercian ți nu-și îndeplinesc obliga țiile asumate etc. Aceste deficien țe,
existente în orice pia ță na țională, sunt amplificate într -un context transna țional, în care
comer țul exterior este afectat și de factori specifici, cum ar fi anumite măsuri adoptate de
autorită țile na ționale, la presiunea grupurilor de interese interne. Să detaliem. D acă am pune
în aplicare concluziile lui Ricardo, producătorii na ționali necompetitivi ar avea de înfruntat
perspectiva încetării activității. Puțin probabil ca patronii și angaja ții să accepte cu seninătate
acest fapt, lăsându -se convin și de argumente de eficien ță economică. De aici, tensiuni sociale
interne (pe lângă cele economice), la care guvernele nu rămân insensibile, fie și numai din
considerente electorale.
Cum amenințarea vine de la produsele mai ieftine și de calitate mai bună din im port,
răspunsul cel mai la îndemână constă în îngrădirea accesului acestora pe piața națională, ceea
ce duce la protejarea producătorilor proprii ineficienți2. Înainte de intrarea în vigoare a
tratatelor comunitare, toate statele își protejau producătorii prin taxe vamale și restricții
cantitative la import și export.
Taxele vamale sunt impuse de obicei la importul unor mărfuri cu pre ț inferior celor

2 Acești factori nu sunt de natură să altereze importanța analizei lui Ricardo, ci mai curând pun în
evidență dificultățile numeroase ce stau în calea comportamentului economic rațional.

oferite de produc ția na țională. Restric țiile cantitative împiedică importurile anumitor produse
în cantită ți mai mari decât cele necesare pentru satisfacerea cererii interne neacoperite de
produc ția internă.
Inventivitatea autorită ților na ționale în ce prive ște îngrădirile economice este
prodigioasă. Pe lângă obstacolele vamale, men ționăm barierele fiscale : există tendin ța ca
bunurile ce provin preponderent din import să fie impozitate mai sever. Alte bariere sunt de
ordin administrativ , cum ar fi formalită țile excesive ce îngreunează importurile. Dar comer țul
interna țional este afectat și de alte obstacole, ma i subtile, pe care le vom discuta în momentul
când vom aborda tema pie ței unice.
Este u șor de sesizat rezultatul acestor măsuri protec ționiste: sanc ționarea
consumatorilor: libertatea lor de alegere se reduce și, ca urmare, ace știa sunt nevoi ți să
plătească pre țuri mari pentru produse mediocre. Pe de altă parte, la adăpostul măsurilor
protec ționiste luate de guverne, care le pun la dispozi ție adevărate cecuri în alb, producătorii
locali nu sunt stimula ți să-și țină sub control costurile și nici să -și perfec ționeze metodele de
produc ție. Altfel spus, în spatele zidurilor „protectoare”, domnesc ineficien ța și sărăcia. De
altfel, consumatorul român a avut ocazia să constate singur aceste efecte, întrucât în trecutul
apropiat statul nostru obi șnuia să pr actice taxe vamale și accize împovărătoare.
Edifica ți asupra consecin țelor nefaste pe termen lung ale obstacolelor din calea
comer țului, autorii tratatelor constitutive au optat în mod clar pentru înlăturarea lor. Astfel,
art. 30 TFUE (fost 25 TCE) elimină – în rela țiile dintre statele membre – taxele vamale și
taxele cu caracter echivalent, iar art. 34 și 35 TFUE (foste 28 și 29 TCE) interzic restric țiile
cantitative la import, respectiv export, precum și toate măsurile cu efect echivalent.
§3. Dimensiunea internă și cea externă a liberei circula ții a mărfurilor
Libera circula ție a mărfurilor reprezintă nucleul pie ței interne. De altfel, pentru unele state
membre, cum ar fi Marea Britanie, ra țiunea de a intra în Comunitate a fost tocmai aceea ca
produsele l or să aibă acces liber pe o pia ță de amplitudinea celei comunitare.
Libertatea de circula ție a mărfurilor are două laturi: una internă și una externă.
Pe plan intern , bunurile originare din UE circulă liber între statele membre .
Art. 28 TFUE (fost 23 TCE):
(1) Uniunea este alcătuită dintr -o uniune vamală care reglementează ansamblul
schimburilor de mărfuri și care implică interzicerea, între statele membre, a taxelor
vamale la import și la export și a oricăror taxe cu efect echivalent, precum și adoptarea
unui tarif vamal comun în rela țiile cu țări ter țe.
(2) Dispozi țiile articolului 30 și cele ale capitolului 3 din prezentul titlu se aplică
produselor originare din statele membre, precum și produselor care provin din țări ter țe
care se află în liberă circula ție în statele membre.
Pe plan extern , bunurile din afara UE se bucură de aceea și libertate numai dacă

pentru ele se achită taxele vamale și taxele cu efect echivalent3.
Art. 29 TFUE (fost 24 TCE):
Se consideră că se află în liberă circula ție într-un stat membru produsele care provin
din țări ter țe, pentru care au fost îndeplinite formalită țile de import și pentru care au fost
percepute în statul membru respectiv taxele vamale și taxele cu efect echivalent
exigibile și care nu au beneficiat de o restituire totală sau par țială a acestor taxe și
impuneri.
Aceasta înseamnă că, după îndeplinirea formalită ților vamale și achitarea taxelor
vamale, mărfurile importate din statele ter țe nu mai pot fi supuse taxelor vamale și nici nu pot
face obiectul restric țiilor cantitative, atunci când circulă între statele Uniunii. În sens invers,
un bun originar din Uniune exportat într -un stat ter ț devine, ca regulă generală, bun originar
din acel stat, dacă eventual este importat ulterior într -un stat membru.
§ 4. Noțiunea d e marfă
În terminologia de drept al Uniunii , se întâlnesc câ țiva termeni cu valoare egală: marfă
(art. 28 (1) TFUE), produs (art. 28 (2) și art. 29 TFUE), precum și cel de bun, ultimul fiind
folosit de jurispruden ță.
Noțiunea de marfă nu este explicată de tratatul constitutiv, astfel încât a fost definită de
Curtea de Justi ție. Este relevantă în acest sens spe ța Comisia c. Italiei4. În temeiul unei legi
din 1939, Italia practica o taxă la exportul articolelor de interes artistic, istoric, arheologic și
etnografic. Comisia a intentat o ac țiune în neîndeplinirea obliga țiilor comunitare, potrivit art.
169 TCEE (258 TFUE), sus ținând că se încalcă fostul art. 16, ce interzicea taxele vamale și
taxele cu efect echivalent la exporturi5. Printre motivele invocate în apărare, considerând că
aceste dispozi ții se aplică doar „bunurilor din comer țul comun”, adică bunurilor obi șnuite,
statul italian a pretins că obiectele prevăzute de lege nu pot fi asimilate bunurilor de consum
sau de folosin ță generală.
Curtea a repli cat însă că, în sensul dispozi țiilor tratatului privind uniunea vamală, prin
marfă se în țelege orice bun care poate fi evaluat în bani și care este susceptibil, ca atare, să
facă obiectul unor tranzac ții comerciale . Deși obiectele vizate de legea italiană se disting,
prin calită țile lor, de alte bunuri din comer ț, împart cu cele din urmă însu șirea că pot fi
evaluate pecuniar și astfel pot face obiectul tranzac țiilor comerciale.
Ulterior, Curtea a statuat că în sfera mărfurilor supuse regimului comunitar al liberei
circula ții intră și produsele agrare, energia, suporturile de sunet (discuri, casete). Chiar și
deșeurile sunt considerate mărfuri, în sensul TFUE: nu doar cele reciclabile și reutilizabile, ci
și cele nereciclabile și nereutilizabile. Astfel, în c auza nr. C-2/90, Comisia c. Belgiei6,

3 Este vorba despre taxele cu efect echivalent fixate de dreptul Uniunii în relațiile cu statele terțe.
4 CJCE, 10 dec. 1968, cauza 7/68, Comisia c. Italiei (Expo rtul operelor de artă), Rec., p. 617.
5 Art. 16 TCEE a fost abrogat, dar substanța sa a fost preluată de actualul art. 30 TFUE.
6 CJCE, 9 iul. 1992, Comisia c. Belgiei, cauza C -2/90, Rec., p. 4431.

guvernul belgian sus ținea că deșeurile nereciclabile și nereutilizabile nu pot fi apreciate ca
fiind mărfuri, întrucât nu au nicio valoare comercială intrinsecă și prin urmare nu pot face
obiectul unei vânzări. Opera țiunile de eliminare a acestor de șeuri ar ține de dispozi țiile din
tratat relative la libera prestare a serviciilor. Curtea a răspuns însă că obiectele ce sunt
transportate peste grani ță pentru a da loc unor tranzac ții comerciale sunt supuse prevederilor
privind libera circula ție a mărfurilor. Prin această decizie a fost nuan țată defini ția clasică:
așadar, nu numai obiectele care au o valoare de pia ță sunt mărfuri, ci și cele susceptibile de a
genera costuri pentru o întreprindere.
Din exemplul anterior, se observă că uneori no țiunea de marfă este mai greu de precizat,
ceea ce pune problema delimitării sferei diverselor libertă ți de circula ție. S-au înregistrat
astfel dificultă ți în trasa grani ța între bunuri și servicii, pe de o parte, și între bunuri și capital,
pe de altă parte.
Astfel, în cauza Comisia c. Irlanda (Dundalk Water Supply)7, conceptul de mărfuri a
fost extins la materialele furnizate într -un contract de lucrări publice, adică în contextul
prestării serviciilor. Totu și, în ipoteza în care bunu rile sunt furnizate în cadrul prestării
serviciilor, pentru a fi guvernate de prevederile tratatului referitoare la bunuri, importul sau
exportul acestora trebuie să fie un scop în sine. Materialele publicitare sau biletele importate
și puse în circula ție doar ca accesorii la unele servicii, de exemplu o loterie, vor intra sub
inciden ța dispozi țiilor privitoare la servicii (art. 56 și 57 TFUE , foste 49 și 50 TCE)8.
Furnizarea de mărfuri pentru între ținerea unui autovehicul în alt stat membru (piese de
schim b, ulei etc.) ține de libera prestare a serviciilor.
În spe ța Thompson9, Curtea a decis că monedele de aur și argint ie șite din circula ție
constituie mărfuri, pe când mijloacele de plată aflate în circula ție într -un stat membru sunt
guvernate de dispozi țiile din tratat privitoare la capitaluri1011.
Libera circula ție nu se limitează la bunurile destinate comercializării în statul membru de
import, ci se extinde și asupra bunurilor importate de un particular pentru consumul personal,
cum ar fi produsele de consum curent sau medicamentele.

7 Cauza 45/87.
8 CJCE, dec. din 24 martie 1994, cauza C -275/92, Schindler, Recueil de jurisprudence 1994 , p. I-1041 .
9 CJCE, 23 nov. 1978, cauza 7/78. Regina c. Thompson, Rec., p. 2247.
10 CJCE, 23 febr. 1995, cauzele conexe C -358 și C -416/93, Bordessa, Rec., p. I -361. După cum s -a
precizat în ultima decizie, chiar dacă transferul de valori (mijloace de plată etc.) constituie o plată aferentă
schimburilor de mărfuri sau de servicii, operația nu e reglementată de art. 28 (fost 30) sau de art. 49 (fost 59), ci
de art. 56 (2) TCE (fost 73B, 106).
11 În cazul în car e există îndoială cu privire la încadrarea în categoria bunurilor sau a serviciilor, e de
preferat să se invoce în instanță atât dispozițiile privind bunurile, cât și cele privind serviciile.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE III. INTERZICEREA TAXELOR VAMALE
ȘI A TAXELOR CU EFECT ECHIVALENT
§1. Reglementare. Generalită ți
Uniunea vamală reprezintă baza pie ței interne. Potrivit art. 28 (1) TFUE [ fost 23 (1)
TCE, fost 9 (1) TCEE:
Uniunea este alcătuită dintr -o uniune vamală care reglementează ansamblul
schimburilor de mărfuri și care implică interzicerea, între statele membre, a
taxelor vamale la import și la export și a oricăror taxe cu efect echivalent, precum
și adoptarea unui tarif vamal comun în rela țiile cu țări ter țe.
Eliminarea taxelor vamale și a taxelor cu efect echivalent a fost progresivă. Într -o primă
etapă, prin vechiul art. 12 TCEE, statele s -au angajat să nu introducă taxe noi și să nu le
mărească pe cele în vigoare la acea dată. Vechiul art. 13 TCEE impunea renun țarea treptată
la taxele la import existente, iar vechiul art. 16 TCEE se referea la eliminarea taxelor la
export. După ce faza tranzitorie s -a încheiat, art. 12 -17 TCEE au fost abrogate .
Art. 30 TFUE (fost 25 TCE, care a înlocuit fostul art. 12 TCEE) prevede că:
Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import și la export sau taxele
cu efect echivalent. Această interdic ție se aplică de asemenea taxelor vamale cu
caracter fiscal.
Încă de la începutul anilor 60 forul jurisdic țional comunitar atrăgea aten ția că aceste
interdic ții sunt atât de importante, încât – pentru a evita sustragerea de la ele printr -o varietate
de practici vamale sau fiscale, tratatul a încercat să prevină orice eventual ă lacună în aplicarea
lor. Eliminarea taxelor vamale și a celor cu efect echivalent între statele membre constituie un
principiu fundamental al pie ței comune, aplicabil ansamblului produselor și mărfurilor, în a șa
fel încât orice excep ție, de altminteri de strictă interpretare, trebuie să fie expres prevăzută12.
Vom lua pe rând ambele componente.
§ 2. Taxele vamale
Taxele vamale la import îndeplinesc o dublă func ție. Cea mai însemnată este
binecunoscută: ele îi protejează pe producătorii interni fa ță de competi ția din afara grani țelor,
prin faptul că determină scumpirea mărfurilor importate. Pe de altă parte, ele contribuie la
veniturile statului. Există taxe vamale ce servesc doar la constituirea resurselor financiare ale
statului, caz în care au un cara cter exclusiv fiscal, dar art. 30 ultima teză TFUE le interzice
expres și pe acestea. Cât despre taxele vamale la export, întâlnite mai rar, au tot un rol dublu:
de descurajare a exportului unor bunuri și de a cre ște veniturile statului. Men ționăm că sunt

12 13 nov. 1964, cauzele conexe 90 -91/63, Comisia c. Luxemburgulu i și a Belgiei, Rec., p. 1233.

interzise nu doar taxele vamale la importuri și exporturi, ci și cele ce poartă asupra mărfurilor
aflate în tranzit (mult mai rare în practică).
§ 3. Taxele cu efect echivalent taxelor vamale
Noțiunea nu e clarificată de tratat, iar în prezent Curtea o in terpretează foarte larg,
pentru a elimina toate sarcinile pecuniare posibile ce ar putea greva bunurile din comer țul
dintre statele Uniunii .
Prima defini ție re ținută de Curte în spe ța cunoscută sub denumirea de Turtă dulce
(Cauzele conexe 2 și 3/62 ) era ma i limitată.
Pentru a compensa dezavantajul concuren țial al produsului intern similar, în 1957
Belgia impusese o a șa-numită „taxă specială” (droit spécial) asupra turtei dulci importate, care
era percepută în momentul acordării licen ței de import . Turta dul ce belgiană era mai scumpă,
din cauza regimului fiscal la care era supus în această țară unul din ingrediente (secara). A șa
cum arătau autorită țile belgiene, taxa viza egalizarea pre țului produsului importat cu cel
belgian. În februarie 1960 – așadar după intrarea în vigoare a TCEE – cele două state au
mărit taxa și au extins -o asupra produselor similare turtei dulci. Stabilind că mărirea taxei
speciale încalcă TCEE, Curtea a considerat că no țiunea de taxă cu efect echivalent prive ște o
taxă, oricare i -ar fi denumirea sau modul de aplicare și care, impusă unilateral – fie în
momentul importului, fie ulterior – în mod special asupra unui produs importat dintr -o țară
membră, cu excluderea produsului na țional similar, are ca rezultat, prin modificarea pre țului
acestuia , aceea și inciden ță asupra liberei circula ții a produselor ca și o taxă vamală . Erau
vizate toate taxele ce ar ajunge la „ acelea și rezultate discriminatorii sau protectoare ca taxele
vamale ”.
O defini ție de cuprindere mai largă, valabilă și astăzi, a fost dată în cauzele COMISIA c.
ITALIEI (Taxa statistică)13 și SOCIAAL FONDS VOOR DE DIAMANTARBEIDERS (Fondul social
pentru lucrătorii din industria diamantelor)14.
În prima cauză, Italia percepea o taxă pentru bunurile exportate în alte state membre, cu
scopul de a finan ța colectarea de date statistice privind comer țul exterior al Italiei, informa ții
de care urma să beneficieze întreg mediul de afaceri. De și taxa era foarte mică (10 lire
italiene), Comisia a acuzat Italia că practică o taxă cu efect echivalent . A doua decizie a fost
prilejuită de o chestiune prejudicială ridicată de o instan ță belgiană. În 1960, Belgia a instituit
un fond social destinat protec ției sociale a lucrătorilor din industria diamantelor. În 1962,
statul belgian a decis să c eară importatorilor de diamante brute să contribuie la fond cu 0,33%
din valoarea diamantelor neprelucrate.
Hotărând, în ambele spe țe, că taxele în litigiu se încadrau în categoria celor cu efect

13 Curtea de Justiție a Comunităților Europene, dec. din 1 iulie 1969, cauza 24/68, COMISIA c. ITALIEI
(TAXA STATISTICĂ ), Recueil …, 1969, p. 193.
14 Curtea de Justiție a Comunităților Europene, 1 iulie 1969, cauzele conexe 2 -3/69, SOCIAAL FONDS
VOOR DE DIAMANTARBEIDERS (FONDUL SOCIAL PENTRU LUCRĂTORII DIN INDUS TRIA DIAMANTELOR ), ibidem , p.
211.

echivalent, Curtea a oferit pentru taxa cu efect echivalent următoarea defini ție:
Orice taxă, fie ea și minimă, oricare i -ar fi denumirea sau modul de aplicare, impusă
unilateral asupra mărfurilor na ționale sau străine în virtutea faptului că trec frontiera și care
nu este o taxă vamală propriu -zisă constituie o ta xă cu efect echivalent, chiar și atunci când
nu este percepută în folosul statului, când nu are efecte discriminatorii sau protectoare sau
când produsul căruia îi este aplicată nu se află în concuren ță cu niciun produs na țional .
Vom comenta această amplă d efiniție.
a) În cadrul taxelor cu efect echivalent intră doar măsurile fiscale (obliga țiile pecuniare ).
Alte forme de obstacole în calea schimburilor intră sub inciden ța art. 34 -36 TFUE.
b) Chiar infime , taxa nu sunt permise. Argumentul de minimis nu poate fi sus ținut în
apărarea lor.
c) Taxele trebuie să fie impuse unilateral , adică să rezulte dintr -o decizie unilaterală a
unui stat membru15. În cazul în care taxele sunt aferente unui control prevăzut de
dreptul al Uniunii sau de o conven ție interna țională încheiată de Uniune, acestea nu
mai sunt ilicite, dacă se respectă anumite condi ții. Controalele fitosanitare la export,
prevăzute de o conven ție interna țională având ca obiect favorizarea importului liber de
vegetale în țara de destina ție, prin ins taurare unui sistem de controale efectuate în statul
de expedi ție, recunoscute reciproc și organizate pe baze identice, nu constituie măsuri
unilaterale ce afectează schimburile16. Vom reveni asupra cazurilor când, în mod
excep țional, taxele sunt permise.
d) Taxele sunt prohibite oricare le -ar fi denumirea sau modul de aplicare . Cu alte
cuvinte, nu contează modul cum le descrie statul în chestiune: drept special (taxă
specială), supliment de pre ț, taxă statistică (Comisia c. Italiei) etc. La grani țele
române ști erau practicate taxe precum: taxe de salubrizare , taxe de tranzit, taxe
ecologice, taxe de dezinfec ție… Pe de altă parte, nu interesează nici tehnica de
impunere: au fost respinse taxe pentru inspec țiile sanitare la frontiere, taxe po ștale la
prezentar ea coletelor primite din străinătate, ce erau percepute pentru îndeplinirea
formalită ților vamale, taxe cerute la eliberarea licen țelor de import (decizia Turtă
dulce), taxa italiană de mediu pe gazoducte, impusă proprietarilor de gazoducte ce
conțineau ga z care traversau regiunea Sicilia etc.
e) Taxele cu efect echivalent sunt impuse asupra bunurilor na ționale sau străine în
virtutea faptului că trec frontiera . Sublinierea urmăre ște distinc ția dintre art. 28 și 30
TFUE, aplicabile mărfurilor din cauza faptului că trec frontiera și art. 110 TFUE, care
interzice impozitarea discriminatorie a mărfurilor importate aflate pe teritoriul na țional.
Nu este necesar ca o taxă cu efect echivalent să fie prelevată la gran ițe. Dacă

15 Noțiunea de stat trebuie luată în sens larg: sunt incluse colectivitățile locale și chiar organismele private
care exercită prerogat ive de putere publică (de exemplu, organizații profesionale care percep taxe parafiscale sau
contribuții obligatorii în vederea finanțării activităților de interes general). Despre taxele parafiscale, v. infra , în
capitolul privind fiscalitatea discriminat orie.
16 CJCE, 12 iulie 1977, cauza 89/76, Comisia c. Olandei, Rec. p. 1355.

sunt reunite condi țiile specifice unei asemenea taxe, împrejurarea că e
prelevată la un stadiu al produc ției sau al transformării (prelucrării) produsului
posterior trecerii frontierei este indiferentă, din moment ce doar faptul trecerii
frontier ei este ra țiunea taxării produsului. La fel, taxa e prohibită și atunci când
este anterioară trecerii frontierei: o redeven ță percepută cu ocazia unor
controale sistematice, în vederea exportului ulterior al bunurilor controlate.
Taxa pe valoare adăugată ( TVA) , deși poate fi percepută la grani ță, nu intră în
categoria taxelor cu efect echivalent.
f) Nu are importan ță nici faptul că taxele nu sunt impuse în beneficiul statului, nici că
ele nu au caracter discriminatoriu sau protec ționist , și nici faptul că nu se află în
competi ție cu niciun produs na țional . Spre ilustrare, amintim că în cauza SOCIAAL
FONDS , taxele urmăreau crearea unui fond de protec ție socială, iar produsele importate
nu se aflau în concuren ță cu produse belgiene, din moment ce această țară nu este
producătoare de diamante. Într -o spe ță Comisia c. Italiei, taxa de mediu pe gazoducte
era destinată finan țării investi țiilor pentru reducerea și prevenirea riscurilor pentru
mediu. În spe ța Opere de artă, Italia a invocat motivul protejării patrimoniu lui na țional.
Așadar, pentru Curtea de Justi ție primordial este criteriul efectului taxei, cel de a
obstruc ționa circula ția mărfurilor: impunând costuri suplimentare, mărfurile importate devin
mai pu țin competitive și comercializarea lor mai dificilă.
Nu interesează dacă taxa este prelevată de stat sau de un organism autonom de drept
public, întrucât interdic ția nu este legată de modalită țile de percep ție, ci de efectul taxei.
CJCE, 18 iun. 1975, cauza 94/74, IGAV, Rec., p. 699. Apoi, în spe ța DUBOIS17, taxa era
percepută de o firmă privată, prin intermediul unor conven ții cu caracter privat, pentru
compensarea facilită ților oferite agen ților economici în vederea îndeplinirii formalită ților
vamale.
Cele mai multe taxe cu efect echivalent afectează importuril e. Totu și s-au înregistrat și
asemenea taxe la export . În spe ța LAMAIRE18, Belgia impusese o cotiza ție obligatorie la
exportul cartofilor, percepută în folosul unui oficiu na țional de comercializare a produselor
agricole și horticole. În CADSKY19, Curtea a respins o taxă ce î și propunea recuperarea
costurilor pricinuite de controalele de calitate la export, care erau obligatorii, conform
dreptului intern.
Interdicția cuprinde și taxele impuse la trecerea „ frontierelor interioare ” ale statelor
membre (frontie re regionale) . Astfel, Franța practica asemenea taxe la introducerea în
câteva departamente de peste mări a bunurilor provenite din celelalte regiuni ale Franței
(metropola și celelalte departamente de peste mări), precum și din statele Comunității. Curtea
a statuat că stabilirea unui frontiere vamale regionale aduce atingere unicității teritoriului

17 CJCE, 11 aug. 1995, cauza 16/94, DUBOIS , Rec., p. I -2421.
18 CJCE, 7 iul.1994, cauza C -130/93, LAMAIRE , Rec., p. I -3215.
19 26 febr. 1975, CADSKY , 63/74, Rec. p. 281.

vamal comunitar20. În speța Simitzi21, forul comunitar nu a fost de acord cu o taxă pusă pe
bunurile importate în insula grecească Dodecanez, deși ea afecta în eg ală măsură mărfurile
din alte părți ale Greciei introduse în regiune. Împrejurarea că și mărfurile exportate din
regiune sunt supuse unei taxe ad valorem și că obiectivul impunerii taxei este cel de a asigura
resurse administrației locale nu au fost de na tură să salveze taxa.
Obs.: Statele membre nu pot impune taxe cu efect echivalent nici în relațiile cu state terțe .
CJ consideră că acestea aduc atingere unicității teritoriului vamal al Uniunii. Pot fi menținute
doar taxele cu efect echivalent existente î n momentul intrării în vigoare a tarifului vamal
comunitar (1 iulie 1968). Excepția se limitează, așadar doar la statele fondatoare. Celelalte nu
mai pot păstra în legislație taxe cu efect echivalent.
§ 4. Excep ții: cazuri în care taxele cu efect echivalen t sunt admisibile
Curtea acceptă existen ța taxelor cu efect echivalent în trei situa ții:
A. Taxa reprezintă o remunera ție pentru un serviciu prestat comerciantului
Condi țiile pentru încadrarea în această categorie sunt foarte stricte și de aceea în practic ă
șansele ca o asemenea taxă să reziste sunt destul de mici. În spe ța CADSKY (cauza 63/74) ,
Curtea a precizat că e ste autorizată o taxă ce constituie contrapartida unui serviciu determinat,
prestat efectiv și în mod individual operatorului economic, iar cu antumul ei este propor țional
cu acel serviciu.
Statul trebuie să dovedească faptul că serviciul a fost prestat în mod efectiv , adică i -a
procurat un avantaj real comerciantului . Statul italian îi supunea pe agen ții economici la
plata unei taxe pentru func ționarea birourilor vamale peste programul normal al func ționarilor
publici italieni, considerând activitatea prelungită a vame șilor ca un serviciu în favoarea
comercian ților. Curtea a relevat însă că în realitate nu se prestează niciun serviciu specific,
activitatea prelungită a birourilor vamale fiind normală, întrucât este stabilită conform unei
directive comunitare. În spe ța T AXA STATISTICĂ22, statul italian a sus ținut că informa țiile
culese îi puneau pe importatori într -o pozi ție competitivă mai bună pe piața italiană, iar
exportatorilor le furnizau un avantaj similar în străinătate. Curtea a răspuns însă că, din
moment ce datele statistice sunt utile pentru întreaga via ță economică, ca și pentru autorită țile
administrative, taxa nu poate fi considerată c a o remunera ție pentru un avant aj determinat
efectiv conferit.
O categorie foarte importantă de taxe cu efect echivalent o reprezintă cea referitoare la
costurile la inspec țiile sanitare la importul de carne, fructe, legume, animale vii sau plante. În
BRESCIANI23, Curtea a decis că – atunci când aceste taxe sunt permise de dreptul comunitar –,

20 CJCE, 9 aug. 1994, LANCRY , cauzele conexate C -363 și C -407/93.
21 CJCE, 14 septembrie 1995, cauzele conexate C -485/93 și C -486/93, Simitzi, Rec., p. I-2655.
22 Comisia c. Italiei, cit. supra .
23 CJCE, 5 febr. 1976, cauza 87/75, Bresciani, Rec., p. 129; în ace lași sens, 15 dec. 1993, cauzele conexe
C-277/91, C -318/91 și C -319/91, Ligur Carni, Rec., p. I -6621.

întrucât servesc un interes public, ele nu pot fi privite ca servicii prestate importatorului și
trebuie deci suportate de colectivitatea publică.
Avantajul trebuie p rocurat în mod individual . Dacă o taxă se aplică de o manieră generală
tuturor agenților economici, ea este o taxă cu efect echivalent.
Există și situa ții mai delicate . Astfel, Curtea a acceptat că plasarea mărfurilor importate
în depozit provizoriu în magaziile speciale ale antrepozitelor publice reprezintă un serviciu
pentru operatorii economici, pentru care se pot percepe taxe de magazinaj propor ționale cu
serviciul prestat asupra mărfurilor prezentate la antrepozite. Un asemenea depozit nu poate fi
însă hotărât decât la cererea agen ților economici , până când ace știa stabilesc destina ția pe care
o vor da mărfurilor. În spe ță, taxa de magazinaj era cerută și atunci când bunurile erau
prezentate la antrepozitul public numai pentru îndeplinir ea formalită ților vamale, fără ca
importatorii să ceară păstrarea lor în depozit provizoriu. De și Curtea a admis că punerea la
dispozi ția comercian ților a unor antrepozite publice situate în interiorul țării le procură
acestora anumite avantaje, a consider at că asigurarea acestora reprezintă o obliga ție a statelor,
dacă ele sunt legate doar de îndeplinirea formalită ților vamale24.
Cuantumul taxei trebuie să fie propor țional cu valoarea serviciului . Autorită țile vamale
spaniole efectuau opera țiile de vămuire în locuri fără caracter public (la sediul
comercian ților), dar percepeau o taxă calculată propor țional cu valoarea declarată a mărfurilor
importate din alte state membre. CEJ a statuat: chiar dacă ar constitui remunerarea unui
serviciu prestat importatoru lui, cuantumul ei – dat fiind că taxa este calculată ad valorem – nu
poate fi considerat că ar fi propor țional cu acest serviciu și nici că ar corespunde acestor
cheltuieli.
B. Taxa este aferentă controalelor efectuate pentru a satisface obliga țiile trasat e de
dreptul Uniunii
Am văzut mai sus (în decizia Bresciani) că în situa ția în care controlul la grani ță este
permis de dreptul Uniunii, costul său va fi suportat de stat. Dacă o inspec ție este impusă de
dreptul Uniunii, potrivit celor statuate de Curte în decizia din cauza COMISIA c. GERMANIEI25,
costul său poate fi trecut asupra comercianților.
Pentru ca taxa să fie permisă, trebuie întrunite condițiile:
a) controlul să fie obligatoriu și uniform în Uni une pentru toate produsele în chestiune;
b) controlul este prescris de dreptul Uniunii în interesul general al Uniunii;
c) controlul favorizează libera circulație a mărfurilor , mai ales prin neutralizarea
obstacolelor ce pot apărea din adoptarea de către state, în baza art. 36 TFUE, a unor
măsuri unilaterale de control.
d) taxa să nu excedeze costurile controlului.
Curtea acceptă că, în asemenea cazuri, Uniunea ca întreg beneficiază de pe urma

24 17 mai 1983, cauza 132/82, Comisia c. Belgiei, Rec., p. 1649
25 CJCE, 1988, cauza 18/87, COMISIA c. GERMANIEI , Rec., p. 5247.

facilitării comer țului liber realizată printr -un sistem armonizat de cont roale sanitare și prin
urmare se justifică suportarea de către comercian ți a costurilor acestor măsuri.
De asemenea, costul inspec țiile impuse prin conven țiile interna ționale încheiate de toate
statele membre poate fi trecut asupra operatorilor economici.
C. Taxa apar ține unui sistem general de taxe și impozite, aplicabil atât bunurilor
importate, cât și celor na ționale
În acest caz, taxa ține de fiscalitatea internă. Pentru a intra în această categorie, taxa
trebuie aplicată sistematic și în conformitate c u acelea și principii produselor de import și celor
naționale. Taxa nu devine în mod automat licită, dar în evaluarea ei nu se mai aplică art. 28
și 30, ci art. 110, care interzice fiscalitatea discriminatorie . Vom reveni mai târziu asupra
acestor aspecte, pentru că vom detalia raportul dintre câmpurile de aplicare a art. 30 și art. 110
TFUE.

***
În final, accentuăm că buna func ționare a uniunii vamale este vitală pentru Uniunea
Europeană . Odată ce mărfurile pătrund în UE, ele circulă liber. În condi țiile în care Uniunea
nu are propriile autorită ți vamale, responsabilitatea controlului vamal apar ține statelor
membre. Or, orice lan ț are tăria inelului mai slab. Corup ția de la grani țele unei țari membre
poate avea efecte grave asupra func ționării întregului s istem.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE IV. INTERZICEREA FISCALITĂȚII
DISCRIMINATORII
§ 1. Cadrul general
Art. 110 TFUE (fost 9 0, fost 95 TCE ) constituie, în sistemul tratatului, o întregire a
dispozițiilor referitoare la interzicerea taxelor vamale și a taxelor cu efect echivalent. Textul
urmărește să umple breșele pe care un procedeu fiscal le -ar putea deschide în domeniul
acestor interdicții. Reglementarea își propune să asigure libera circulație între statele membre
în condiții normale de concurență, e liminând orice formă de protecționism ce poate rezulta
din impozite interne discriminatorii față de produsele originare din alte state membre. Textul
trebuie să garanteze neutralitatea perfectă a impozitelor interne în raport cu competiția dintre
produsele naționale și cele importate .
Art. 110 TFUE prevede:
Niciun stat membru nu aplic ă, direct sau indirect, produselor altor state membre
impozite interne de orice natur ă mai mari decât cele care se aplic ă, direct sau indirect,
produselor na ționale similare.
De asemenea, niciun stat membru nu aplic ă produselor altor state membre impozite
interne de natur ă să protejeze indirect alte sectoare de produc ție.
Primul paragraf interzice discriminarea între produse similare (cum ar fi diferite tipuri
de bere), în timp ce al doilea paragraf interzice protecționismul în impozitarea unor bunuri
care, deși nu sunt similare, se află totuși în competiție (de exemplu, berea și vinul de masă).
Cele mai întâlnite impozite interne vizate de text sunt accizele pe alcool, tutun, bi juterii,
autoturisme etc., precum și taxa pe valoare adăugată (TVA). În sfera art. 11 0 intră și taxele pe
utilizarea produselor.
Observații:
– Dispozițiile art. 30 și cele ale art. 110 TFUE sunt complementare → Nu pot fi
aplicate concomitent.
– Situația mărfurilor originare din state care nu sunt membre ale UE:
o Dacă produsele sunt importate direct din statele ter țe – sunt permise impozite
discriminatorii (situa ția iese din sfera TFUE).

o Dacă produsele sunt importate de un alt stat membru, ele capătă statut ul de
bunuri din UE (v. Dimensiunea externă a liberei circulații a mărfurilor ).
§ 2. Libertatea de acțiune a statelor
Dispozițiile de mai sus nu îngrădesc libertatea fiecărui stat membru de a urmări politica
fiscală pe care o consideră mai adecvată pentru fiecare produs. El poate hotărî care sunt
produsele impozabile, baza de impozitare, nivelul impozitelor, cu condiția ca bunul importat
să nu fie supus unui tratament discriminatoriu sau protecționist.
Dreptul comunitar nu interzice statelor membre să stab ilească un sistem de impozitare
diferențiat, în funcție de diverse categorii de produse , dacă facilitățile fiscale acordate servesc
unor scopuri economice și sociale legitime . Sistemul de impozitare trebuie să se întemeieze pe
criterii obiective . – natura materiilor prime utilizate sau a procedeelor de producție aplicate .
– Comisia c. Franței 196/85 – Curtea a fost de acord cu o reglementare franceză care
fixa o taxă de consum de trei ori mai mică pentru vinurile dulci naturale – a căror producție
era „trad ițională și obișnuită” în regiuni cu sol sărac și precipitații deficitare – decât cea pentru
vinurile de lichior.
CJ: În stadiul actual al evoluției, dreptul comunitar nu restrânge libertatea fiecărui stat
membru de a stabili un sistem de impozitare difere nțiată pentru anumite produse, chiar
similare – în sensul art. 95 par. 1 (110 par. 1 TFUE), în funcție de criterii obiective, cum ar fi
natura materiilor prime folosite sau procedeele de producție. Asemenea diferențieri sunt
compatibile cu dreptul comunita r dacă urmăresc obiective de politică economică care sunt,
la rândul lor, compatibile cu exigențele tratatului și a le dreptului derivat, iar modalitățile lor
sunt de natură a evita orice formă de discriminare, directă sau indirectă, față de importurile
provenite din celelalte state membre sau de protecție în favoarea producției naționale
concurente.
În această speță, tr atamentul preferențial este extins fără discriminare asupra tuturor
produselor importate obținute în aceleași condiții ca produsele interne.
În cauza 140/79, Chemial , statul i talian stabilise un impozit mai mare pentru alcoolul
etilic sintetic decât pentru alcoolul etilic obținut din fermentație, chiar dacă produsele puteau
fi folosite în mod identic. Obiectivul acestei taxe era de a favoriza fabricarea alcoolului etilic
din produse agrare și de a limita utilizarea alcoolului obținut din etilenă, un derivat petrolier,
pentru a păstra această materie primă în vederea utilizării în scopuri economice mai
importante.

Curtea a statuat că este vorba despre o opțiune legitimă de politică economică,
realizată printr -un instrument fiscal. Punerea în aplicare a acestei politici nu conduce la
nicio discriminare, dat fiind că, dacă ea are ca efect descurajarea importurilor de alcool
sintetic în Italia, în același timp împiedică dezvoltarea, chiar în Italia, a unei producț ii de
alcool pe bază de etilenă, care ar fi perfect posibilă din punct de vedere tehnic.
Regimul de impozitare urmărește un obiectiv de politică industrială legitim, în
sensul că este de natură să favorizeze distilarea produselor agricole în raport cu
fabricarea alcoolului pe bază de derivați ai petrolului. Această opțiune nu se găsește în
conflict cu regulile de drept comunitar sau cu exigențele unei politici stabilite în cadrul
Comunității. Legislația nu este discriminatorie, întrucât alcoolul de ferment ație provenit
din alte state membre se bucură de același tratament fiscal.
În hotărârea Bergandi26, CJ a admis diferențierea operată de legisla ția francez ă,
motivată de un criteriu obiectiv . Se practica un sistem de impozitare progresivă, în funcție de
diverse categorii de aparate automate de jocuri. Mașinile automate de jocuri provenite
preponderent din străinătate erau impozitate de trei ori mai mult decât produsele similare
fabricate în Franța. Statul francez dorea să favorizeze, în funcție de publicul că ruia i se
adresau produsele și de locul de instalare, folosirea anumitor categorii de aparate și să
descurajeze folosirea altora. Erau defavorizate mai ales mașinile de jocuri a căror funcționare
se baza pe hazard și erau încurajate aparate de tip baby -foot (fotbal de masă), tonomate
muzicale, vehicule la scară redusă sau animale simulate pentru copii etc.
§3. Art. 110 paragraful 1 TFUE
Paragraful 1 se referă la situația în care bunurile autohtone și cele din import sunt
similare. Statele membre sunt obligate să le trateze egal sau cel puțin să nu stabilească
produsele importate impozite mai mari decât cele aplicate produselor naționale.
Interesant este că discriminarea inversă e permisă. CEJ a acceptat o taxă plătită de
distileriile franceze, care nu era cerută pentru alcoolul importat (cauza 86/78, Peureux).
Pentru a aplica paragraful 1, m ai întâi trebuie să se stabilească dacă mărfurile sunt
similare.
A. Noțiunea de similaritate
Similaritate a este evaluată după criteriile trasate de CEJ. Inițial, Cu rtea a aderat la
criterii formale, considerând că sunt similare produsele ce intră în aceeași clasificare fiscală,

26 CJCE, 3 martie 1988, cauz a 252/86, Bergandi, Rec., p. 1343

vamală sau statistică (cauzele 27/67, 45/75). Astăzi, Curtea compară însușirile produselor și
face o analiză economică a folosirii lor.
În speța Comisia c. Danemarcei (cauza 106/84), s -a ridicat problema dacă vinul din
fructe și cel din struguri sunt similare. Curtea a examinat întâi caracteristicile obiective ale
produselor: origine (materie primă), metode de fabricație, proprietăți organolep tice (gust,
concentrație alcoolică). În următoarea etapă, CEJ a cercetat dacă băuturile îndeplinesc
aceleași nevoi ale consumatorilor. Curtea a constatat că produsele sunt fabricate din aceeași
materie primă de bază (agrară), prin același proces de ferment ație naturală, gustul și procentul
de alcool sunt similare și ele îndeplinesc aceleași nevoi ale consumatorilor (potolirea setei,
băuturi ce servesc la masă etc.) .
În speța Comisia c. Franței (C -302/00), CEJ a stabilit că țigările blonde (light, cu
conținu t mai redus de nicotină) și cele brune (tari, mai concentrate în nicotină) sunt similare.
Curtea a constatat că sunt obținute din aceeași materie primă (tutun), au aceleași proprietăți
organoleptice (gust, miros), având proprietăți similare, îndeplinesc ac eleași nevoi ale
consumatorilor (chiar dacă vârsta consumatorilor diferă). Apoi, legislația comunitară (cum ar
fi tariful vamal comun) le tratează la fel.
Originea comună nu e suficientă pentru a determina similaritatea. În decizia Johnny
Walker (243/84), Curtea a analizat whisky și vinurile de lichior. Ambele produse provin din
produse agrare, dar celelalte caracteristici sunt diferite. Astfel, whisky are 40 de grade
concentrație alcoolică, în timp ce vinurile de lichior, 20 de grade. Whisky se obține prin
distilare, iar vinurile de lichior, prin fermentație naturală. Faptul că whisky poate fi diluat nu îl
face similar vinurilor de lichior27.
B. Discriminarea directă
Normele fiscale naționale ce fac o discriminare directă nu sunt admise în nicio
situație. Dă m mai jos câteva exemple.
Bobie: Germania avea regimuri fiscale distincte pentru berea produsă în țară și cea din
import: în primul caz, o impozitare progresivă în raport de cantitatea realizată de fiecare
producător, iar în al doilea caz, o cotă procentua lă fixă din cantitatea im portată. Dacă la
producții mari impozitul pe berea germană depășea nivelul impozitului pe berea din import, în
schimb producătorii mici din Germania erau impozitați mai favorabil28. Curtea a statuat că art.
110 (1) T FUE lasă unui st at membru posibilitatea de a stabili un regim de impozitare diferit

27 Interesul distincției vine de la faptul că whisky, impozitat mai sever, era importat, în timp ce vinurile de
lichior erau obținute preponderent în Danemarca, statul unde s -a născut litigiul.
28 CJCE, 22 iun. 1976, cauza 127/75, Bobie Getränkevertrieb, Rec., page 1079.

pentru un produs importat față de cel aplicat produsului național similar, dar numai dacă
nivelul impozitului pe produsul importat rămâne, în toate împrejurările, egal sau inferior celui
la care e supus produsul național similar. Nu se respectă însă acest text atunci când impozitul
este calculat în mod diferit pentru cele două produse și se ajunge, fie și numai în anumite
situații , la o impozitare inferioară a bunului național în raport cu cel din import.
În Comisia c. Italiei29, din motive economice și ecologice, statul pârât practica un
impozit mai mic pentru uleiurile minerale regenerate, în raport cu cel aplicat uleiurilor
obișnuite (de primă rafinare). Uleiurile regenerate prezentau acel eași caracteristici ca uleiurile
obișnuite, fiind imposibil de deosebit de acestea din urmă, dar erau mult mai scumpe, din
cauza procedeelor chimice complexe de obținere. Dorind să stimuleze producerea și utilizarea
lor, statul italian a apelat la mijloace fiscale. Facilitatea nu era însă acordată și pentru uleiurile
regenerate din import, pe motiv că era imposibil de verificat dacă ele erau într -adevăr
regenerate.
Curtea a respins acest argument, arătând că le incumbă importatorilor care vor să
beneficiez e de impozite reduse să furnizeze proba că uleiurile sunt regenerate. Statul italian
nu poate îngreuna dovada, dar poate cere ca ea să fie furnizată în condiții care să elimine
riscul de fraudă, cum ar fi prin producerea de certificate emanând de la autori tăți sau alte
structuri competente ale statului exportator, care să permită identificarea uleiurilor pornind de
la întreprinderile unde s -a efectuat regenerarea.
În Hansen30, reglementările germane stipulau un regim fiscal mai favorabil pentru
producția anu mitor tipuri de alcool (cum ar fi cel din fructe) și pentru anumite categorii de
fabricanți (distileriile mici, fermele colective), regim de care nu beneficiau și produsele
similare din import. Curtea a relevat că dreptul comunitar nu interzice acordarea d e către
statele membre a unor avantaje fiscale, sub forma exonerării sau a reducerii taxelor.
Facilitățile fiscale de acest gen pot servi unor scopuri economice sau sociale legitime, cum ar
fi utilizarea de către distilerie a unor materii prime, asigurarea unei producții de înaltă calitate
sau menținerea unor anumite categorii de întreprinderi, cum ar fi cele agricole, dar ele trebuie
extinse fără discriminare asupra băuturilor alcoolice originare din alte state membre. Articolul
110 nu permite stabilirea, în această privință, a unei distincții după motivele – sociale sau de
altă natură – care sunt la originea acestor regimuri particulare, nici după importanța relativă a
acestora în raport cu regimul obișnuit de impozitare.

29 CJCE, 8 ian. 1980, cauza 21/79, Comisia c. Italiei, Rec., p. 1.
30 CJCE, 10 oct. 1978, cauza 148/77, Hansen, Rec., p. 1787

În speța Schöttle31 se ridica problema impozitării transportului rutier de mărfuri.
Printr -o impozitare mai severă, Germania urmărea să descurajeze transporturile rutiere de
lungă distanță în favoarea utilizării căilor feroviare și fluviale. Întrucât nu puteau fi deturnate
pe alte căi, tra nsporturile rutiere pe distanțe scurte au fost scutite de acest impozit. Noțiunea
de „distanță scurtă” era însă definită în mod diferit în cazul transporturilor interne față de
transporturile internaționale. Rezultatul era că, în anumite situații, impozitu l era perceput și
pentru transporturile pe distanțe scurte care traversau frontiera germană.
Discriminarea poate apărea și din faptul că procedura de plată a taxei este diferită.
Astfel, în cauza Comisia c. Irlandei (cauza 55/79), producătorii irlandezi be neficiau de un
termen mai lung pentru plata impozitului (4 -6 săptămâni), în timp ce importatorii îl plăteau în
momentul efectuării importului.
C. Discriminare a indirectă
Aparent, reglementarea fiscală nu face distincție în funcție de proveniența produselor , dar
în realitate impune o sarcină mai mare pe bunurile importate. Nu există deosebire în drept, dar
există în fapt.
Astfel, în speța Comisia c. Danemarcei (cauza 106/84), discutată mai sus, guvernul
danez fixase un impozit mai mare pe vinul din struguri, provenit din import, față de vinul din
fructe, produs mai ales în Danemarca.
În speța Comisia c. Franței (C-302/00), statul pârât practica o acciză mai mare pe țigările
blonde în raport cu acciza pe țigările mai tari. Or, țigările mai slabe proveneau în s pecial din
import, pe când cele tari erau fabricate preponderent în Franța.
O decizie clasică privind discriminarea indirectă este Humblot (cauza 112/84). P
prezentăm în continuare, cu observația că f ostul art. 95 e ste art. 110 T FUE :
În Franța taxa pe automobile era ( ca și în prezent) stabilit în funcție de unități numite
cilindri fiscali (CV). Pentru mașinile sub 16 CV, taxa (supervinieta) creștea gradual până la un
maxim de 1100 FF. În schimb, automobilele care aveau peste 16 CV erau impozitate, f ără
diferențiere, cu 5 000 FF. În Franța nu se produceau automobile de peste 16 CV, astfel încât
impozitul afecta doar mașinile din import.
CEJ:
12 În primul rând, este necesar să se sublinieze faptul că la stadiul actual al dreptului
comunitar, statele mem bre au libertatea de a aplica unor produse precum automobilele un
sistem de taxe de drum a căror valoare crește progresiv în funcție de un criteriu obiectiv,

31 1977, CJCE, cauza 20/76.

precum puterea fiscală, care poate fi stabilită conform unor modalități diferite .
13 Cu toate aces tea, un astfel de sistem de impozite interne este compatibil cu articolul
95 numai în măsura în care este scutit de orice efect discriminatoriu sau protector .
14 Acesta nu este cazul unui sistem precum cel care este contestat în litigiul în acțiunea
principală. Acest sistem stabilește două taxe diferite, una diferențială, a cărei valoare crește
progresiv, pentru automobilele care nu ating o anumită putere fiscală și cealaltă, pentru cele
care depășesc această putere fiscală, a cărei valoare este fixă și dep ășește de aproximativ cinci
ori valoarea maximă a impozitului diferențial . Chiar dacă nu se efectuează o distincție
formală conform originii produselor, un astfel de sistem prezintă, în mod evident,
caracteristici discriminatorii sau protectoare contrare a rticolului 95. De fapt, puterea fiscală
care determină aplicabilitatea taxei speciale a fost stabilită la un nivel astfel încât numai
automobilelor importate, în special din alte state membre, li se aplică această taxă specială, în
timp ce toate celelalte automobile de fabricație națională beneficiază de un regim în mod
evident mai avantajos al impozitului diferențial .
15 În cazul în care nu intervin considerații care țin de valoarea taxei speciale,
consumatorii care caută automobile comparabile, în special din punctul de vedere al confortului, al
puterii reale, al costului de întreținere, al fiabilității, al consumului și al prețului sunt în mod normal
determinați să opteze între automobilele care depășesc și cele care se situează sub pragul critic al
puterii fiscale stabilit de legea franceză . Cu toate acestea, obligația la plata taxei speciale
generează o creștere a impozitării care este mult mai importantă decât cea care rezultă din
trecerea de la o categorie la alta de automobile într -un sistem de impozi tare progresivă care
presupune diferențe echilibrate, precum cea care corespunde impozitului diferențial. Această
taxă suplimentară este de natură să neutralizeze avantajele pe care le -ar putea prezenta,
pentru consumatori, anumite automobile importate din alte state membre în raport cu
automobilele similare de fabricație națională, cu atât mai mult cu cât aceasta se percepe de
mai mulți ani. În această privință, taxa specială reduce concurența la care sunt supuse
automobilele din ultima categorie și este, prin urmare, contrară principiului neutralității pe
care trebuie să îl respecte impozitele interne.
16 Având în vedere considerațiile prezentate anterior, este necesar să se răspundă la
întrebarea adresată de instanța națională că articolul 95 interzice ap licarea, pentru
automobilele care depășesc o anumită putere fiscală, unei taxe speciale fixe a cărei valoare

depășește de câteva ori valoarea cea mai ridicată a impozitului progresiv care trebuie plătit
pentru automobilele care nu ating această putere fisc ală, în cazul în care singurele
automobile cărora li se aplică taxa specială sunt automobile importate, în special din alte
state membre.
În cauzele Tatu32 și Nisipeanu33 Curtea de Justi ție a statuat că taxa de poluare introdusă
prin OUG nr. 50/2008 din 21 aprilie 2008 , modificată în mai multe rânduri, încalcă
prevederile art. 110 par. 1 TFUE.
Domnul Nisipeanu a înmatriculat în România un autovehicul de ocazie cumpărat în
Germania. Acest vehicul figurează printre vehiculele din categoria M1, are o capacitate
cilindrică de 1 597 cm3 și respectă, având în vedere emisiile pe care le produce, norma de
poluare Euro 2. Acesta fusese înmatriculat în Germania în anul 1997. În vederea
înmatriculării în România a vehiculului men ționat, domnul Nisipeanu a plătit, la 1 februarie
2010, suma de 4 431 de lei ca taxă pe poluare în temeiul OUG nr. 50/2008, conform unei
decizii emise de autoritatea competentă. Ulterior, acesta a solicitat să i se restituie respectiva
sumă. Împotriva refuzului de a se da curs cererii sale, domn ul Nisipeanu a introdus o ac țiune
la Tribunalul Gorj, prin care a solicitat ca autoritățile fiscale să fie obligate să îi restituie suma
menționată. În sus ținerea ac țiunii sale, acesta a invocat faptul că taxa în cauză este
incompatibilă cu articolul 110 T FUE .
Curtea de Justi ție a statuat următoarele :
18 … instan ța de trimitere solicită, în esen ță, să se stabilească dacă articolul 110
TFUE se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare, precum cea în cauză în
acțiunea principală, care se a plică autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest
stat membru.
19 Este cert că, din punct de vedere formal, regimul de impozitare în cauză în
acțiunea principală nu face deosebire nici între autovehicule, în func ție de provenien ța lor,
nici între proprietarii acestor vehicule, în func ție de cetă țenia sau na ționalitatea lor. Cu toate
acestea, chiar dacă nu sunt întrunite condi țiile unei discriminări directe, un impozit intern
poate fi indirect discriminatoriu din cauza efectelor sale …
20 În ceea ce prive ște o taxă precum cea reglementată de OUG nr. 50/2008, este
necesar … să se examineze neutralitatea taxei în cauză, în special între vehiculele de ocazie
importate și vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate pe teri toriul național

32 CJUE, hotărârea din 7 april ie 2011, cauza C -402/09, Tatu.
33 CJUE, hotărârea din 7 iulie 2011, cauza C -263/10, Nisipeanu

anterior intrării în vigoare a acestei taxe .
21 Desigur, astfel cum a subliniat guvernul român, articolul 110 TFUE nu urmăre ște
să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota ori baza
impozabilă a impozitelo r existente ….
22 În plus și cu siguran ță, atunci când un stat membru introduce o nouă lege fiscală,
acesta stabile ște aplicarea legii respective începând de la o anumită dată. Prin urmare, taxa
aplicată după intrarea în vigoare a acestei legi poate f i diferită de taxa fiscală în vigoare
anterior. Această din urmă împrejurare nu poate, prin ea însă și, să fie considerată ca având un
efect discriminatoriu între situa țiile constituite anterior și cele care sunt posterioare i ntrării în
vigoare a noii norme .
23 Cu toate acestea, competen ța statelor membre de a stabili noi taxe nu este
nelimitată. Astfel, potrivit unei jurispruden țe constante, interdicția prevăzută la articolul 110
TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să
descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre, favorizând produsele
naționale .
24 În ceea ce prive ște taxele aplicate autovehiculelor, este cert că vehiculele
prezente pe pia ță într -un stat membru sunt „produse na ționale ” ale acestuia în sensul
articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe pia ța vehiculelor
de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de
ocazie importate de acela și tip, cu acelea și caracter istici și cu aceea și uzură . Astfel,
vehiculele de ocazie cumpărate de pe pia ța statului membru men ționat și cele cumpărate, în
scopul importării și punerii în circula ție în acest stat, din alte state membre constituie produse
concurente ….
25 Rezultă că, în pofida constatărilor efectuate la punctele 21 și 22 din prezenta
hotărâre, articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate
autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea
vânz ării vehiculelor de ocazie na ționale și descurajarea, în acest mod, a importului de
vehicule de ocazie similare …
26 Astfel cum a arătat Curtea la punctul 58 din Hotărârea Tatu, citată anterior, o
reglementare precum OUG nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie
importate și caracterizate printr -o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida
aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei
taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de pia ță, în timp ce vehiculele similare

puse în vânzare pe pia ța națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în ni ciun fel grevate de o
astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condi ții, reglementarea na țională
menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circula ție în România a unor
autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre .
27 Aceleași considera ții se impun în ceea ce prive ște regimul de impozitare prevăzut
de OUG nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008,
OUG nr. 7/2009 și, respectiv, OUG nr. 117/2009. Astfel, din dosaru l cauzei rezultă că toate
versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 men țin un regim de impozitare care
descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte
state membre și care se caracterizează printr -o uzură și o vechi me importante, în timp ce
vehiculele similare puse în vânzare pe pia ța națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în
niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală . Pe de altă parte, cu ocazia ședinței, care a
avut loc după pronun țarea Hotărârii Tatu, citată anterior, guvernul român nu a sus ținut că ar
exista o diferen ță relevantă, în scopul examinării compatibilită ții cu articolul 110 TFUE a
unei taxe precum cea reglementată de OUG nr. 50/2008, între versiunea ini țială a OUG
nr. 50/2008 și versiunile u lterioare ale acesteia.
28 În sfârșit, trebuie amintit că obiectivul protec ției mediului, care se materializează
în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circula ția în
România a unor vehicule deosebit de poluante , precum cele care corespund normelor Euro 1
și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare, și, pe de altă parte, de a folosi veniturile
generate de această taxă pentru finan țarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai
complet și mai coerent ap licând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus
în circula ție în România . O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe
anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza pia ța națională a vehiculelor de ocazie î n
detrimentul punerii în circula ție a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă
principiului poluatorul plăte ște (Hotărârea Tatu, citată anterior, punctul 60).
29 Având în vedere considera țiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima, la a
doua, la a treia, la a cincea și la a șasea întrebare adresate că articolul 110 TFUE trebuie
interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată
autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în aces t stat membru dacă regimul acestei
măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circula ție în statul membru
menționat a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja

cumpărarea unor vehicule de ocazie a vând aceea și vechime și aceeași uzură de pe pia ța
națională .
***
Observație:
Atunci când discriminarea este indirectă, statele pot apăra cu succes o anumită favorizare
a produselor fabricate în țară, dacă invocă justificări obiective, așa cum am văzut supra (§ 2).
§ 4. Art. 110 paragraful 2 TFUE
Paragraful 2 privește situația a două bunuri – unul local, celălalt din import – ce nu sunt
similare, dar între care există un raport de concurență.
Reglementarea se întemeiază pe teoria economică a elasticității încrucișate, care duce la
concluzia că daca 2 produse sunt substituibile, o creștere a prețul ui unui produs duce la
creșterea cererii pentru celălalt .
În general, CEJ procedează în doi timpi.
Mai întâi cercetează dacă există o relație de concurență între produse . Pentru aceasta,
este esențială stabilirea caracterului substituibil al produselor, din punctul de vedere al
consumatorului.
Este implicată aici noțiunea de piață relevantă : acolo und e produsele pot fi privite ca
interschimbabile, ele se află în interiorul aceleiași piețe a produselor34.
În a doua fază , CEJ examinează dacă sistemul de impozitare e într -adevăr
protecționist .
O decizie instructivă pentru această materie a fost pronunțată de Curte în speța Comisia
c. Marii Britanii (cauza 170/78, Regimul juridic al vinurilor, cunoscută și sub denumirea
de Vin și bere) .
În Marea Britanie, care produce mari cantități de bere, dar puțin vin, accizele pentru
anumite vinuri erau mult mai mari decât cele pentru bere. Comisia a inițiat o acțiune în
constatarea neîndeplinirii obligațiilor comunitare de către Marea Britanie.
I
Curtea se pronunță asupra relației de concurență dintre cele d ouă produse:
7 … în scopul de a stabili existen ța unui raport de concuren ță în sensul articolului 95 alineatul (2),

34 De exemplu, cauciucurile pentru autoturisme pot fi considerate ca fiind incluse în aceeași piață cu
anvelopele pentru camioane? Ca o paranteză, piața relevantă e esențială pentru stabilirea abuzului de poziție
dominantă a unei firme (art. 82 TCE). Un fabricant ce domină piața anvelopelor de camioane are tot interesul să
susțină că, raportat la întreaga piață a anvelopelor, nu constituie un monopol. E clar însă că nu e o relație de
concurență între ele, întrucât nu sunt interschimbabile.

este necesar s ă se ia în considerare nu numai stadiul actual al pie ței, ci si posibilit ățile de
evolu ție în contextul liberei circula ții a m ărfurilor la scar ă comunitar ă si poten țialul viitor de
substitu ție între produse care pot fi eviden țiate de intensificarea schimburilor ,
8 În ceea ce privește chestiunea concuren ței dintre vin si bere, Curtea a re ținut c ă, cel pu țin într –
o anumit ă măsură, cele dou ă băuturi în cauz ă satisfac nevoi identice , astfel încât trebuie s ă se
admit ă între acestea un anumit grad de substituire . Aceasta a precizat c ă, pentru a aprecia
gradul posibil de substituire, nu se poate limita la obiceiurile de consum existente într-un stat
membru sau într -o anumit ă regiune . De fapt , aceste obiceiuri, esen țial variabile în timp si
spațiu, nu pot fi considerate ca invariabile; prin urmare, nu trebuie ca politica fiscal ă a unui
stat membru s ă serveasc ă la cristalizarea unor anumit e obiceiuri de consum, în vederea
stabiliz ării unui avantaj dobândit de industriile na ționale care se str ăduiesc s ă le satisfac ă.

11 … guvernul italian a sus ținut, în aceast ă privin ță, faptul că nu este adecvat s ă se compare
berea cu vinurile având o concentra ție alcoolic ă medie sau, a fortiori, cu vinuri având o
concentra ție alcoolic ă ridicat ă. Conform acestuia, vinurile care sunt într -adev ăr într -un
raport de concuren ță cu berea sunt vinurile cele mai slabe , cu o concentra ție alcoolic ă de
aproape 9°, si anume vinurile cele mai frecvente si mai ieftine

12 Curtea consider ă că aceast ă observa ție a guvernului italian este relevant ă. Ținând seama
de marile diferen țe în ceea ce privește calitatea și, în consecin ță, pre țurile care exist ă între
vinuri, rela ția de concuren ță determinant ă între bere, care este o b ăutur ă popular ă si larg
consumat ă, si vin trebuie stabilit ă în raport cu vinurile cele mai accesibile publicului larg,
care, în general, sunt cele mai slabe si mai ieftine; prin urmare, pe aceast ă bază este necesar
să se fac ă compara ții fiscale în func ție de concentra ția alcoolic ă a celor dou ă băuturi sau de
prețul celor dou ă produse în cauz ă.

II
Curtea de Justiție:
…
19 Nu se contest ă faptul c ă o compara ție între impozitul aplicat berii si cel aplicat vinului în
raport cu volumul celor dou ă băuturi denot ă o suprasarcin ă fiscal ă, atât relativ ă, cât si
absolut ă pentru vin, în raport cu berea . Impozitarea vinului nu numai c ă a crescut în mod

sensibil în raport cu cea a berii, în momentul în care Re gatul Unit a înlocuit vechiul drept
vamal cu o acciz ă, astfel cum a ar ătat deja Curtea în încheierea sa din 27 februarie 1980, ci
rezult ă si faptul c ă în cursul anilor la care se refer ă acțiunea, si anume între 1976 si 1977,
impozitarea vinului a fost, în medie, de cinci ori mai ridicat ă, în raport cu volumul, decât
impozitarea berii, ceea ce, în al ți termeni, reprezint ă o suprasarcin ă fiscal ă de 400% în cifre
rotunde.

20 În ceea ce privește criteriul de compara ție care se bazeaz ă pe concentra ția alcoolic ă,
astfel cum a precizat deja Curtea în încheierea sa din 27 februarie 1980, chiar dac ă este
adev ărat c ă are numai un rol secundar în op țiunea consumatorului pentru una sau alta
dintre cele dou ă băuturi în cauz ă, acesta reprezint ă, cu toate acestea, un crit eriu de
compara ție relativ sigur. Trebuie re ținut faptul c ă relevan ța acestui criteriu a fost
recunoscut ă în cadrul activit ăților în curs de desf ășurare în cadrul Consiliului, în vederea
armoniz ării impozit ării alcoolului si a diferitelor tipuri de b ăuturi alcoolizate.

21 Ținând seama de indica țiile, a c ăror temeinicie a fost admis ă anterior de Curte, rezult ă că
pe parcursul perioadei în cauz ă, vinul a f ăcut, în Regatul Unit, obiectul unei sarcini fiscale
care, în raport cu concentra ția alcoolic ă, dep ășea dublul sarcinii impuse berii, si anume o
sarcin ă fiscal ă suplimentar ă de cel pu țin 100%.
………………….
26 În urma unei examin ări a indica țiilor furnizate de p ărți, Curtea si-a putut astfel forma
convingerea c ă, în cazul în care se iau drept baz ă de compara ție vinuri al c ăror pre ț este mai
mic decât cel al tipurilor de vinuri alese de Regatul Unit si ale c ăror diverse sortimente sunt
reprezentate în cantit ăți semnificative pe pia ța britanic ă, se ajunge la concluzia c ă o
suprataxare sensibil ă exist ă, chiar pen tru acele vinuri care, datorit ă prețului lor, se afl ă în cea
mai direct ă relație de concuren ță cu produc ția autohton ă de bere.

27 Rezult ă astfel c ă, în urma inform ării aprofundate efectuate de Curte, indiferent de
criteriul de compara ție utilizat si fără să fie, pân ă la urm ă, necesar ă preferin ța pentru un
produs sau altul, sistemul fiscal al Regatului Unit are ca efect supunerea vinului care provine
din alte state membre unei suprasarcini fiscale care s ă asigure o protec ție a produc ției
naționale de bere, în m ăsura în care aceasta reprezint ă criteriul de referin ță cel mai apropiat

din punct de vedere al concuren ței. Având în vedere c ă acest efect de protec ție este cel mai
sensibil în cazul vinurilor celor mai comune, sistemul fiscal britanic are drept conse cință
faptul de a imprima vinului caracterul unui produs de lux care, datorit ă sarcinii fiscale la care
este supus, nu poate constitui, în ochii consumatorului, o alternativ ă reală în raport cu
băutura tipic ă rezultat ă din produc ția na țional ă.

28 Rezult ă din cele prezentate anterior c ă este necesar s ă se constate faptul c ă Regatul Unit,
aplicând vinurilor slabe din struguri proaspe ți o acciz ă relativ mai ridicat ă decât cea aplicat ă
berii, nu și -a îndeplinit obliga țiile care îi revin în temeiul articolului 95 alineatul (2) din
Tratatul CEE.

Așadar, Curtea caută să constate dacă există o disparitate între nivelul impozitelor.
Un alt exemplu: decizia Comisia c. Italiei (cauza 184/85). Comisia a acuzat Italia că
sistemul de accize pe fructe este discriminatori u. Impozitul pe banane era de aproape jumătate
din prețul de import, în timp ce alte fructe nu erau supuse accizei. Dacă producția italiană de
banane este neglijabilă, producția de mere, pere, piersici, portocale etc. este considerabilă.
CEJ a cercetat dac ă bananele sunt similare celorlalte fructe. Răspunsul a fost negativ, întrucât
proprietățile organoleptice și conținutul de apă sunt diferite și nici nu satisfac aceleași nevoi
ale consumatorilor. Prima concluzie: nu se aplică art. 110 par. 1.
Evaluând luc rurile sub aspectul art. 110 par. 2, CEJ a constatat că, dincolo de diferențe,
bananele proaspete35 sunt într -o anumită concurență cu celelalte fructe, deoarece permit
consumatorului o alegere suplimentară pe piața fructelor. În final, a decis că disparita tea între
tratamentul fiscal al bananelor și cel al fructelor cultivate în Italia e o dovadă clară de
protecționism. Deci paragraful 2 e încălcat.
Observații : Dacă gradul de elasticitate încrucișată e scăzut , doar o diferență mare
între impozite va avea e fect protecționist.
Pe de altă parte, dacă nivelul taxei se reflectă într -un procent scăzut în prețul final
al produsului, la fel, doar o mare diferență va avea efect protector.
§ 5. Raportul dintre taxele cu efect echivalent și taxele și impozitele ce ți n de art.
110 TFUE

35 CEJ a limitat piața relevantă la bananele proaspete și celelalte fructe, arătând că bananele uscate fac
parte din altă piață a produselor.

A. Taxele ce afectează mărfurile importate sunt percepute și asupra produselor
naționale
Acest argument este des întrebuințat de state în litigiile judecate de Curte.
De multe ori, statele membre susțin că taxele ce afectează mărfurile importate sunt
percepute și asupra produselor naționale.
Curtea a arătat că aceste taxe cad sub incidența art. 110 TFUE, mai favorabil statelor,
numai dacă sunt percepute după criterii identice și în același stadiu de producție (Bresciani,
cauza 87/75 ).
În Denkavit (cauza 29/87), CEJ a admis că o taxă anuală impusă în același mod
importatorilor și producătorilor naționali de nutrețuri conținând aditivi, pentru a acoperi
costurile generate de controalele asupra alimentelor pentru animale e prevăzută de art . 110,
întrucât e legată de un sistem de impozite interne aplicabile sistematic și potrivit acelorași
criterii atât produselor naționale, cât și celor importate. A conchis că nu încalcă art. 110.
Decizia Michailides (cauza C -441/98) privea o taxă asupra pr oduselor din tutun
exportate, destinată finanțării unui fond de pensii. Curtea a statuat că ea aparține unei
categorii de impozite interne nediscriminatorii, dacă este aplicată și produselor naționale
neexportate,
– la același nivel,
– în același stadiu de c omercializare,
– în baza unui fapt generator identic cu acela al taxei litigioase.
B. Taxele parafiscale
Există o categorie de taxe care se aplică fără discriminare produselor naționale și celor
importate, dar veniturile obținute sunt folosite doar în beneficiul produselor naționale
(contribuții la fonduri de cercetare, de dezvoltare, de stimulare a producției etc., percepute de
stat sau de organisme profesionale abilitate să opereze într -un anumit sector economic).
CEJ a decis că, dacă toate veniturile obținute prin taxe servesc produselor naționale, este
vorba de taxe cu efect echivalent
Dacă o parte din venituri favorizează produsele naționale, iar restul e alocat altor
activități, atunci este vorba despre impozite discriminatorii (art. 110 par. 1).
C. Situația când o taxă se aplică la mărfuri care nu sunt produse în țară
Cazul a fost tratat în decizia Cooperativa Co -Frutta SRL (cauza 193/85), privind
accizele pe banane [art. 9 și 12 sunt azi art. 28 TFUE, art. 95 este art. 110 TFUE).
Cooperativa Co -Frutta susținea că acciza pe banane, ce afecta doar produsele de import, în

lipsa producției locale, trebuie considerate tee. Italia practica accize pe trei produse tropicale:
cafea, cacao și banane.
8 Dintr -o jurisprudență constantă a Curții rezultă că inte rdicția prevăzută la
articolele 9 și 12 din tratat, în ceea ce privește taxele cu efect echivalent, vizează
orice taxă aplicată cu ocazia sau din cauza importului și care, întrucât se aplică în
mod specific unui produs importat excluzând produsul național similar, are ca
rezultat, prin modificarea prețului său de cost, aceeași incidență restrictivă asupra
liberei circulații a mărfurilor ca și un drept vamal.
9 Caracteristica esențială a unei taxe cu efect echivalent unui drept vamal, prin
care aceasta se d istinge de un impozit intern constă, prin urmare, în faptul că
prima se aplică exclusiv produsului importat ca atare, în timp ce a doua se aplică în
același timp produselor importate și celor naționale.

10 Curtea a recunoscut, cu toate acestea, că o obli gație care se aplică unui
produs importat dintr -un alt stat membru, atunci când nu există un produs
național identic sau similar, nu constituie o taxă cu efect echivalent ci un
impozit intern în sensul articolului 95 din tratat, în cazul în care aceasta in tră
sub incidența unui regim general de redevențe interne cuprinzând sistematic
categorii de produse în funcție de criterii obiective aplicate independent de
originea produselor .

11 Aceste considerații demonstrează că, deși este necesar să se asimileze, în unele
cazuri, pentru a putea clasifica o obligație care se aplică produselor importate,
ipoteza existenței unei producții interne extrem de reduse cu absența unei astfel de
producții, aceasta nu înseamnă că redevența în litigiu trebuie să fie
considera tă neapărat o taxă cu efect echivalent unui drept vamal . Nu ar fi
astfel dacă s -ar integra într -un sistem general de redevențe interne care să se aplice
sistematic categoriilor de produse, în conformitate cu criteriile enumerate mai sus.

12 În cazul unui impozit pe consum cum este cel care face obiectul litigiului
din acțiunea principală, acest impozit face parte dintr -un sistem general de
taxe interne . Cele nouăsprezece impozite pe consum sunt reglementate prin
norme fiscale comune și se aplică diferitel or categorii de produse în temeiul
unui criteriu obiectiv, independent de originea produsului în cauză, și anume
apartenența unui produs la o anumită categorie de mărfuri . O parte din aceste
impozite se aplică produselor destinate consumului uman, inclusiv impozitul pe

consumul de banane. Faptul că aceste bunuri sunt produse intern sau extern nu
pare a avea nicio influență nici asupra nivelului, nici asupra bazei de calcul sau a
modalităților de încasare. Destinația venitului obținut din aceste impozite nu este
specifică; reprezintă un venit fiscal identic cu alte impozite și contribuie, la fel ca
acestea, în general, la finanțarea cheltuielilor statului în toate sectoarele.

13 În consecință, impozitul pe consum în litigiu trebuie considerat ca făcând part e
integrantă dintr -un regim general de impuneri interne în sensul articolului 95 din
tratat și compatibilitatea acestuia cu dreptul comunitar trebuie să fie apreciată în
cadrul acestui articol, și nu în cel al articolelor 9 și 12 din tratat.

În continuar e, ca și în cauza Comisia c. Italiei ( supra ), Cutea a hotărât că acciza încalcă
art. 110 par. 2 .

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE V. RESTRICȚIILE CANTITATIVE ȘI
MĂSURILE CU EFECT ECHIVALENT
§ 1. Reglementare. Preliminarii
Sediul materiei îl reprezintă art. 34 -36 TFUE. Art. 34 (fost 28, fost 30) interzice
restric țiile cantitative la import, precum și orice m ăsuri cu efect echivalent. Art. 35 (fost 29,
fost 34) conține o dispoziție similară referitoare la export. Art. 36 (fost 30, fost 36) cuprinde
excepții, cazuri în care statele pot stabili restricții cantitative.
Noțiunea de restricții cantitative nu ridică probleme de interpretare. Acestea sunt,
potrivit Curții de Justiție, măsurile care interzic, total sau parțial, după c az, importul, exportul
sau tranzitul bunurilor ( CJCE, 12 iulie 1973, cauza 2/73, Geddo c. Ente Nazionale Risi,
Recueil 1973 , p. 865 ). Mai greu de explicat sunt măsurile cu efect echivalent .
Deși nu mai este în vigoare (a fost valabilă în perioada de tranzi ție), o directivă a
Comisiei (Directiva 70/50/CEE) ne poate fi încă de ajutor, prin exemplele furnizate, pentru a
identifica exemple de măsuri cu efect echivalent ce pot fi luate de state36.
Art. 2 al directivei vizează măsurile discriminatorii luate de sta te, în timp ce art. 3 se
referă la reglementări naționale aplicabile tuturor produselor.
§ 2. Directiva 70/50/CEE
Articolul 2
(1) Prezenta directivă reglementează măsurile , altele decât cele aplicabile în mod egal
produselor naționale și produselor import ate, care împiedică importurile care ar fi putut avea
loc în absența lor, inclusiv cele care fac importurile mai dificile sau oneroase față de
desfacerea producției naționale .
(2) Sunt prevăzute în special măsurile care supun importul sau desfacerea produs elor
importate, în orice stadiu de comercializare, unei condiții – alta decât o formalitate – cerute
numai pentru produse importate sau unei condiții diferite și mai greu de îndeplinit decât cea
cerută pentru produsele naționale. De asemenea, sunt prevăzut e în special măsurile care
favorizează produsele naționale sau le acordă acestora o preferință, alta decât un ajutor,
însoțită sau nu de condiții.

36 Merită citită pentru a vedea exemple de posibile mee.

3. Între măsurile menționate mai sus sunt incluse, printre altele, cele care:
(a) impun, numai pentru produse le importate, prețuri minime sau maxime ,
respectiv sub sau peste care importurile sunt interzise, reduse sau supuse unor condiții care
pot împiedica importurile;
(b) impun prețuri mai puțin avantajoase pentru produsele importate decât pentru
produsele nați onale; […]
(e) stabilesc prețurile produselor în funcție de prețul de cost sau numai de calitatea
produselor naționale la un nivel care împiedică importul;
(f) depreciază un produs importat, în special provocând o diminuare a valorii
sale intrinseci sau o creștere a costurilor sale ; […]
(h) impun numai pentru produsele importate condiții de plată sau le impun acestora
condiții diferite și mai greu de îndeplinit decât cele impuse produselor naționale; […]
(j) impun condiții privind în special forma, dimensiu nile, greutatea,
compoziția, prezentarea, identificarea, ambalajul numai pentru produsele importate sau
impun acestora din urmă condiții diferite și mai greu de satisfăcut decât cele pentru
produsele naționale ;
(k) interzic cumpărarea de către particulari numai a produselor importate sau
recomandă numai cumpărarea produselor naționale sau impun această cumpărare sau
îi acordă o preferință ; […]
(m) interzic sau limitează folosirea publicității numai pentru produsele importate
sau rezervă, total sau parțial, această folosire numai pentru produsele naționale;
(n) interzic, limitează sau impun depozitarea numai pentru produsele importate; rezervă,
total sau parțial, posibilitățile de depozitare numai pentru produsele naționale sau
subordonează depozitarea produs elor importate unor condiții diferite sau mai greu de
satisfăcut decât cele cerute pentru produsele naționale ; […]
(r) impun alte controale pentru produsele importate decât cele inerente
procedurilor de vămuire, care nu sunt efectuate asupra producției naț ionale sau sunt efectuate
pentru produsele importate într -un mod mai riguros decât cele efectuate pentru produsele
naționale, fără a fi necesare pentru asigurarea unei protecții echivalente;
(s) rezervă numai pentru produsele naționale denumiri care nu con stituie denumiri
de origine sau indicații de proveniență.
Articolul 3
De asemenea, se supun prezentei directive măsurile care reglementează comercializarea
produselor, în special măsurile privind forma, dimensiunea, greutatea, compoziția,

prezentarea, ide ntificarea, ambalarea care se aplică în mod egal produselor naționale și
produselor importate, ale căror efecte restrictive asupra liberei circulații a mărfurilor
depășesc cadrul efectelor proprii normelor comerciale .
Acesta este cazul în special:
– atunci când aceste efecte restrictive asupra liberei circulații a mărfurilor sunt
disproporționate în raport cu rezultatul dorit;
– atunci când același obiectiv poate fi atins printr -un alt mijloc care constituie o barieră
mai mică în calea comerțului.
Prima dec izie prin care CJ a precizat noțiunea de mee a fost Dassonville.
§ 3. Decizia Dassonville (cauza 8/74)
Dreptul penal belgian interzicea importul unor mărfuri putând o denumire de origine,
fără a fi însoțite de un document oficial eliberat de statul exportator, care să ateste dreptul de a
utiliza această denumire. Din Franța, unde marfa se afla în liberă cir culație, Dassonville a
importat în Belgia Scotch whisky, fără a avea un certificat de origine eliberat de autoritățile
britanice. Comercianții care doreau să importe în Belgia Scotch whisky aflat deja în liberă
circulație în Franța întâmpinau mari dificult ăți în procurarea unui astfel de certificat, spre
deosebire de cei care importau direct din statul producător.
…
(4) Din dosar și din dezbateri reiese că un comerciant care dorește să importe în Belgia
Scotch whisky aflat deja în liberă circulație în Franța nu poate să își procure un astfel de
certificat decât cu prețul unor mari dificultăți, spre deosebire de importatorul care importă
direct din statul producător ;
(5) orice reglementare comercială a statelor membre susceptibilă de a obstrucționa
comerțul intracomunitar, direct sau indirect, în mod efectiv sau potențial , trebuie
considerată ca o măsură cu efect echivalent celui al restricțiilor cantitative;
(6) atâta timp cât nu este instituit un regim comunitar care să garanteze consumatorilor
autenticitatea denumirii de origine a unui produs , dacă un stat membru ia măsuri pentru a
preveni practici neloiale în această privință , trebuie să o facă totuși cu condiția ca aceste
măsuri să fie rezonabile și ca mijloacele de probă cerute să nu aibă drept efect
obstru cționarea comerțului între statele membre și să fie, în consecință, accesibile
tuturor resortisanților;

(7) chiar fără a trebui să se cerceteze dacă asemenea măsuri intră sau nu sub incidența art.
36, acestea nu ar putea în nici un caz, conform principiului en unțat în a doua teză a
acestui articol, să constituie un mijloc de discriminare arbitrară sau o restricție
deghizată în comerțul dintre statele membre;
(8) acesta poate fi cazul formalităților cerute de un stat membru pentru justificarea
originii unui produs, pe care numai importatorii direcți ar fi practic în măsură să le
îndeplinească fără a se confrunta cu dificultăți serioase;
(9) așadar, solicitarea de către un stat membru a unui certificat de autenticitate care este
mai greu accesibil importatorilor unui prod us autentic aflat legal în liberă circulație într -un alt
stat membru, decât importatorilor aceluiași produs provenind direct din țara de origine
constituie o măsură cu efect echivalent celui al unei restricții cantitative incompatibile cu
Tratatul;
Din pct . 5 se desprinde ideea că elementul esențial în definirea unei mee este EFECTUL
reglementării naționale. Nu e nevoie ca regulile naționale să fie discriminatorii. Totuși, se
întâlnesc și măsuri naționale discriminatorii.
Din pact. 6 rezultă că, în lipsa un ei reglementări a Uniunii , statele au libertatea de a lua
măsuri privind comercializarea produselor, cu condiția ca aceste măsuri să fie rezonabile.
Cel mai ușor de identificat sunt mee constând în măsuri discriminatorii luate de state.
Aceste sunt de pri ncipiu ilegale, cu excepția situației când sunt salvate de art. 36 TFUE (v.
infra ).
§4. Exemple de obstacole discriminatorii (discriminare directă și indirectă)
A. Restricții la import sau la export
Comisia c. Italiei (1987, cauza 154/85) – formalități de înmatriculare a autoturismelor
de import erau mai complicate decât cele pentru autoturismele din producția națională –
certificat de origine, o fișă tehnică mai detaliată. Pentru autoturismele second hand din import,
unele acte necesitau autentificarea de către autoritățile consulare italiene din statul membru
exportator.
Rewe (1975, cauza 4/75) – inspecții fitosanitare la frontieră la importul de produse
vegetale din state membre, în timp ce produsele interne nu erau supuse unui asemenea
control.
B. Promov area sau favorizarea produselor naționale

1. CJCE, 24 noiembrie 1982. – Comisia c. Irlandei, Promovarea produselor
naționale, cauza 249/81, Recueil de jurisprudence 1982, p. 4005
În ianuarie 1978, guvernul irlandez a demarat un program de trei ani pentru promovarea
produselor naționale. La lansarea campaniei, ministrul irlandez pentru industrie a declarat că
obiectivul campaniei consta în obținerea unei modificări a obiceiurilor de consum, în sensul
ca, în limita a 3% din ansamblul cheltuielilor de consum, importurile să fie înlocuite cu
produse naționale. Programul comporta măsuri specifice adresate producătorilor,
distribuitorilor și consumatorilor.
Măsuri:
a) Organizarea unui se rviciu de informare care să indice consumatorilor doritori care sunt
produsele fabricate în Irlanda și de unde pot fi procurate (shoplink -service).
b) Punerea la dispoziție a unor facilități de prezentare a acestor produse în cadrul unor
expoziții organiza te de Irish Goods Council.
c) Promovarea folosirii unei etichete „Garantat irlandez”, împreună cu stabilirea de către Irish
Goods Council a unui sistem specific pentru examinarea reclamațiilor privind produsele
etichetate astfel.
d) Organizarea de către Irish Goods Council a unei mari campanii publicitare, care îi îndemna
pe consumatori să cumpere numai bunuri naționale.
Notăm că Irish Goods Council era o SRL al cărui comitet director era numit de guvern și ale
cărei activități erau finanțate de guvernul irlandez și de industria națională privată în proporție
de 6 la 1 .
Primele două activități au fost abandonate, dar celelalte au continuat și după expirarea
perioadei de trei ani prevăzută pentru campanie.
Art. 30 TCEE e acum art. 34 TFUE
CJ:
15 Reiese ast fel că guvernul irlandez este cel care numește membrii consiliului de
conducere al Irish Goods Council, îi acordă subvenții guvernamentale care acoperă
majoritatea cheltuielilor și definește obiectivele și principiile generale ale campaniei pentru
promovar ea vânzării și cumpărării de produse irlandeze pusă în aplicare de această instituție.
În aceste împrejurări, guvernul irlandez nu se poate prevala de faptul că o societate de
drept privat a pus în aplicare campania respectivă pentru a se elibera de
respon sabilitatea care i -ar putea reveni în temeiul dispozițiilor tratatului .

…………
21 Conform guvernului irlandez, interzicerea măsurilor cu efect echivalent prevăzută la
articolul 30 nu privește decât „măsurile”, adică actele care au efect obligatoriu și care s unt
adoptate de o autoritate publică. Totuși, nici un act din această categorie nu a fost adoptat de
guvernul irlandez, acesta limitându -se să acorde susținere morală și asistență financiară pentru
activitățile desfășurate de industriile irlandeze.
22 Guve rnul irlandez subliniază în continuare că campania în litigiu nu a avut efecte
restrictive asupra importurilor, întrucât proporția mărfurilor irlandeze vândute pe piața
irlandeză, în raport cu totalul mărfurilor vândute pe această piață, a scăzut de la 49, 2% în
1977 la 43,4% în 1980.
23 Este necesar să se constate, în primul rând, că campania în litigiu nu poate fi
considerată publicitate făcută de societățile private sau publice ori de un consorțiu
pentru promovarea cumpărării de mărfuri produse de acestea . Campania reflectă,
indiferent de metodele folosite pentru punerea în aplicare a acesteia, intenția deliberată
a guvernului irlandez de a înlocui, pe piața irlandeză, produsele importate cu produsele
naționale și de a restrânge astfel importurile din cele lalte state membre .
24 În această privință, trebuie reamintit că purtătorul de cuvânt al guvernului irlandez a
precizat, la data la care a fost lansată campania, că aceasta reprezintă un ansamblu atent
studiat de inițiative care constituie un program integ rat pentru promovarea produselor
naționale, că Irish Goods Council a fost creat, la inițiativa guvernului irlandez, câteva
luni mai târziu, precum și că punerea în aplicare a programului integrat, astfel cum a
fost prevăzut de guvern, a fost acordată sau î ncredințată acestui Council .
25 Dacă este adevărat că cele două elemente ale programului care au fost puse în
aplicare, și anume campania de publicitate și utilizarea etichetei „garantat irlandez”, nu au
avut ca efect o contribuție semnificativă la cucerir ea pieței irlandeze de către produsele
irlandeze, nu poate fi ignorat faptul că aceste două activități, indiferent de eficacitatea lor, fac
parte dintr -un program guvernamental care are ca obiect înlocuirea produselor importate cu
produsele naționale și ca re poate să aducă atingere volumului comerțului intracomunitar .
26 Într -adevăr, campania de publicitate pentru promovarea vânzării și cumpărării de
produse irlandeze nu poate fi separată nici de originea sa în cadrul programului
guvernamental, nici de legă tura sa cu introducerea etichetei „garantat irlandez” și organizarea
unui sistem special pentru examinarea reclamațiilor privind produsele marcate cu această
etichetă. Organizarea acestui sistem pentru examinarea reclamațiilor privind produsele
irlandeze c onfirmă efectiv nivelul de organizare a campaniei „Cumpărați produse irlandeze”

și caracterul discriminatoriu al acesteia.
27 În aceste împrejurări, cele două activități în cauză ajung să instituie o practică
națională, introdusă de guvernul irlandez și pu să în aplicare cu sprijinul acestuia, efectul
potențial al acesteia asupra importurilor din celelalte state membre fiind asemănător celui
care rezultă din măsurile guvernamentale cu caracter obligatoriu .
28 O astfel de practică nu face excepție de la inter dicțiile prevăzute la articolul 30 din
tratat numai din cauză că aceasta nu se întemeiază pe hotărâri cu caracter obligatoriu pentru
întreprinderi. Chiar și măsurile adoptate de un guvern al unui stat membru care nu au caracter
obligatoriu pot să influențe ze comportamentul comercianților și al consumatorilor pe teritoriul
acestui stat și să aibă astfel ca efect obstrucționarea obiectivelor Comunității enunțate la
articolul 2 și detaliate la articolul 3 din tratat.
2. Reguli privind indicațiile de origine
cauza 207/83 Comisia c. Marii Britanii
Comisia susținea că o reglementare britanică, care interzicea vânzarea cu amănuntul a
mărfurilor ce nu erau inscripționate sau însoțite de o indicație privind țara în care au fost
fabricate, constituia o mee.
Marea Bri tanie argumenta că măsura se aplica în mod egal pentru mărfurile naționale
și cele importate, precum și că informațiile erau necesare pentru consumatorii britanici,
întrucât aceștia asociau calitatea produselor cu țara de origine a acestora (de exemplu,
electronicele, cu Germania; încălțămintea, cu Italia etc.).
CJ:
17 În al doilea rând, este necesar să se recunoască că indicațiile sau marcajul de origine au ca
scop să ofere posibilitatea de a se realiza, de către consumatori , o distincție între produsele
naționale și cele importate, dându -li-se astfel posibilitatea să își manifeste eventualele
prejudecăți împotriva produselor străine . Este necesar să se amintească, astfel cum a avut
ocazia Curtea să sublinieze în diverse contexte, că tratatul vizează , prin stabilirea unei piețe
comune și prin apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, fuziunea
piețelor naționale într -o piață unică cu caracteristicile unei piețe interne . În interiorul
unei astfel de piețe, cerința marcajului de origin e nu numai că face mai dificilă
comercializarea într -un stat membru a producției altor state membre în sectoarele vizate, ci
aceasta are ca efect încetinirea interpenetrării economice în cadrul Comunității defavorizând
vânzarea mărfurilor produse ca rezult at al unei diviziuni a muncii între statele membre.
18 Rezultă din aceste considerații că dispozițiile britanice în cauză pot avea ca efect creșterea
costurilor de producție a mărfurilor importate și defavorizarea comercializării acestora pe

piața britanic ă.
21 … în măsura în care originea națională a mărfurilor amintește consumatorilor de anumite
calități, producătorii au interesul de a o indica ei înșiși pe produse sau pe ambalaje fără a fi
necesar ca aceștia să fie constrânși. În această ipoteză, protecț ia consumatorilor este asigurată
în mod suficient prin normele care permit interzicerea utilizării indicațiilor de origine false,
norme a căror existență nu este pusă în discuție prin Tratatul CEE.
3. Achizițiile publice organizate în așa fel încât să favo rizeze producția națională
cauza 45 /87 Comisia c. Irlandei (Dundalk Water Supply)
Consiliul local din Dundalk a organizat o licitație publică pentru rețeaua de
aprovizionare cu apă a orașului. O clauză din caietul de sarcini cerea ca țevile să se
conformez e unui standard irlandez. Doar țevile produse în Irlanda erau conforme cu acel
standard. O companie spaniolă a propus folosirea unor țevi compatibile cu standardul
internațional echivalent, dar oferta i -a fost respinsă, fără a fi examinată, numai pe
consid erentul că nu era certificată de autoritățile irlandeze ca fiind conformă cu standardul
prescris. Firma care a pierdut licitația a informat Comisia, care a introdus o acțiune împotriva
Irlandei.
CJ a considerat că încalcă actualul art. 34 TFUE un stat mem bru ce permite unui
organism public să insereze, într -un caiet de sarcini pentru achiziții publice, o clauză ce
impune ca materialele folosite să fie certificate ca fiind conforme cu o normă tehnică
națională. O asemenea clauză este de natură să împiedice importul, în măsura în care ea îi
poate determina să se abțină de la prezentarea de oferte pe operatorii economici care
întrebuințează materiale echivalente cu cele a căror conformitate cu normele naționale a fost
certificată.
4. Practici administrative ce favorizează produsele naționale
21/84 Comisia c. Franței, Aparate de francat pentru oficiile poștale
Art. 30 TCEE e azi art. 34 TFUE
După ce statul francez a modificat o reglementare care bloca accesul pe piața franceză a
producătorilor străini de apara te de francat, autoritățile administrative din această țară au
blocat în perioada 1973 -1980 ofertele unei societăți comerciale engleze.
Comisia a chemat în judecată Franța, reproșând nu o reglementare contrară dreptului
comunitar, cum se întâmplă în mod ob ișnuit, ci atitudinea administrației franceze față de
societatea reclamantă.
CJ:

11 Conformitatea formală a unei reglementări … cu art. 30 nu e suficientă pentru a conchide
că statul își respectă obligațiile ce decurg din această dispoziție. Intr -adevăr, sub acoperirea
unui text de întindere generală permițând aprobarea unor aparate importate din alte state
membre, administrația ar putea foarte bine să adopte o atitudine sistematic defavorabilă
aparatelor importate, fie prin lentoarea considerabilă a răspu nsurilor date la cererile de
aprobare sau întârzierea procedurilor de examinare, fie prin refuzul aprobării, în temeiul unor
pretinse defecte tehnice, pentru care nu se prezintă explicații detaliate sau se oferă explicații
inexacte.
12 Interzicerea mee ar fi lipsită de o mare parte a efectului util dacă nu ar permite cuprinderea
practicilor protecționiste sau discriminatorii de acest gen.
13 Trebuie să sublinieze totuși că, pentru a constitui o mee, o practică administrativă trebuie
să prezinte un anumit g rad de constanță și generalitate . Această generalitate trebuie să se
aprecieze de o manieră diferențiată, în funcție de numărul operatorilor de pe o anumită piață.
Într-o piață precum cea a aparatelor de francat poștal, caracterizată prin prezența doar a
câtorva întreprinderi, atitudinea administrației naționale față de o singură întreprindere poate
deja constitui o mee.
C. Fixarea prețurilor
În cauza 182/82, Roussel, reglementarea națională stabilea prețuri maxime pentru
medicamente, după criterii diferite pentru produsele naționale și cele din import .
D. Măsuri care fac importurile mai dificile sau mai costisitoare
50/85, cauza Schloh:
Reclamantul din procesul principal, dl. Schloh, a cumpărat un automobil nou din
Germania și a obținut un certificat de con formitate cu tipurile de mașini agreate în
Belgia. Ulterior dl. Schloh a prezentat mașina societății de control, pentru a se verifica,
înaintea înmatriculării – așa cum cerea legislația belgiană –, dacă starea vehiculului
corespunde normelor de securitate și întreținere. Vehiculul a fost înmatriculat 2 zile mai
târziu. Cu această ocazie, dl. Schloh a plătit o primă redevență de 500 franci belgieni
(FB).
După o săptămână, printr -o scrisoare, societatea de control l -a invitat pe dl. Schloh
să prezinte mașina pentru un nou control tehnic cerut de lege. Al doilea control viza
obținerea de la reclamant a unei declarații scrise, din care să rezulte că utilizarea
mașinii îi permite ca, pentru o perioadă de patru ani, să fie dispensat de un contr ol
tehnic anual. Deși a refuzat inițial să se supună celui de -al doilea control, care i se părea

abuziv, totuși, pentru a obține un document intitulat certificat de vizită, obligatoriu
pentru orice vehicul înmatriculat în Belgia, s -a prezentat cu automobil ul la control și a
plătit altă redevență de 500 FB.
După o corespondență sterilă cu ministerul belgian al comunicațiilor, dl. Schloh a
cerut în justiție restituirea ambelor sume plătite societății de control.
CJ:
Asupra primului control tehnic
…….
12 … Controalele tehnice constituie formalități care fac mai dificilă sau mai oneroasă
înmatricularea vehiculelor importate și îmbracă, în consecință, caracterul de mee.
13 Totuși , art. 36 poate justifica asemenea formalități, pentru rațiuni ce țin de prot ecția
sănătății și a vieții persoanelor, din moment ce se stabilește, pe de o parte, că acest control
tehnic este necesar pentru a atinge obiectivul vizat și, pe de altă parte, că nu constituie nici o
discriminare arbitrară, și nici o restricție deghizată în comerțul dintre statele membre .
14 În privința primei condiții , se cuvine să recunoaștem că un control tehnic impus înaintea
înmatriculării unui vehicul importat – chiar dotat cu un certificat de conformitate cu tipurile
de vehicule agreate în statul membru de import – poate fi privit ca necesar pentru protecția
sănă tății și a vieții persoanelor atunci când vehiculul în cauză a fost anterior pus în
circulație . Într -adevăr, controlul tehnic este util în acest caz pentru a se verifica dacă
vehiculul nu a fost accidentat și dacă se găsește în stare bună de întreținere. Î n schimb,
această justificare dispare atunci când controlul poartă asupra unui vehicul importat, prevăzut
cu un certificat de conformitate și care nu a fost pus în circulație înaintea înmatriculării în
statul membru de import .
15 În privința celei de -a dou a condiții , trebuie subliniat că acest control nu poate fi justificat
de art. 36, dacă se stabilește că nu este impus și pentru vehiculele de origine națională
prezentate în aceleași condiții la înmatriculare. O asemenea situație ar arăta că măsura
litigio asă nu este inspirată în mod real de grija de a proteja sănătatea și viața persoanelor, ci
reprezintă de fapt o discriminare arbitrară în comerțul dintre statele membre. Este atribuția
jurisdicției naționale să verifice dacă tratamentul nediscriminatoriu e ste asigurat în fapt.
16 Trebuie să se răspundă instanței naționale că art . 30 trebuie interpretat în sensul că
reprezintă o mee o măsură națională subordonează înmatricularea unui vehicul importat dotat
cu un certificat de conformitate cu tipurile de vehi cule agreate în statul membru de import
unui control tehnic. Această măsură este totuși justificată de art. 36 în măsura în care poartă

asupra vehiculelor puse în circulație înainte de această înmatriculare sau se aplică fără
distincție în raport de origin ea națională sau importată a vehiculelor în chestiune.
Asupra celui de -al doilea control tehnic
18 … O reglementare națională nu beneficiază de derogarea prevăzută de art. 36 atunci când
obiectivul vizat poate fi atins de o manieră la fel de eficace prin măsuri mai puțin
restrictive pentru comerțul intracomunitar .
19 … în consecință, art. 36 nu justifică un control tehnic ce vizează obținerea de la
deținătorul vehiculului importat a unei declarații scrise care să ateste că utilizarea
acestui vehicul permit e exceptarea de la controlul anual. Într-adevăr, scopul urmărit
poate fi atins prin simpla exigență a acestei declarații scrise din partea deținătorului, în
absența oricărei prezentări a vehiculului la organismul însărcinat cu inspecția
automobilelor .
§5. Excepții prevăzute de art. 36 TFUE
Art. 36 TFUE (fost 30, fost 36 TCE) prevede anumite excepții:
Dispozi țiile articolelor 34 și 35 nu se opun interdic țiilor sau restric țiilor la import,
export sau tranzit, justificate pe motive :
– de moralitate public ă,
– de ordine public ă,
– de siguran ță public ă,
– de protec ție a s ănătății și a vie ții persoanelor și a animalelor sau de conservare a
plantelor,
– de protejare a unor bunuri de patrimoniu na țional cu valoare artistic ă, istoric ă
sau arheologic ă sau
– de protec ție a pro priet ății industriale și comerciale .
Cu toate acestea, interdic țiile sau restric țiile respective nu trebuie s ă constituie un
mijloc de discriminare arbitrar ă și nici o restric ție disimulat ă în comer țul dintre statele
membre .

CJ interpretează strict aceste excepții. Măsurile naționale sunt verificate atent. Acestea
trebuie să se încadreze în categoriile prevăzute și să respecte principiul proporționalității :
ele trebuie să fie cel mai puțin restrictive posibil pentru a atinge obie ctivul propus . Sarcina
probei că aceste criterii sunt îndeplinite le revine statelor membre ce invocă art. 36 TFUE.

A. Moralitatea publică
34/79 Henn și Darby
Henn și Darby (34/79) au fost condamnați la închisoare pentru că au importat din
Olanda în Marea Britanie filme și reviste pornografice, contrar legislației vamale din 1876 și
1952. Reclamanții Henn și Darby susțineau că reglementarea restrictivă încălca art. 30 (azi 3 4
TFUE). Ei arătau că în Regatul Unit nu există nicio politică de ansamblu cu privire la
moralitatea publică în materie de articole indecente sau obscene. În această privință, aceștia au
făcut referire la divergențele care există în Regatul Unit între legi le diferitelor părți
constitutive ale teritoriului național. Reclamanții au susținut, printre altele, că interdicția totală
la importul de articole indecente sau obscene ar avea ca efect aplicarea unor norme mai
riguroase decât dispozițiile aplicabile pe p lan intern și ar constitui o discriminare arbitrară, în
sensul articolului 36 TCEE.
Curtea a admis că reglementările britanice constituiau mee, după care a examinat dacă
acestea pot fi justificate de art. 36.
Curtea a statuat că fiecare stat poate stabili care sunt standardele de moralitate publică
ce prevalează pe teritoriul său și apoi a examinat dacă măsura constituie o restricție deghizată
a comerțului.
UK impunea o limitare totală a importurilor de produse pornografice, dar nu interzicea
total posesia acestor materiale. Curtea a acceptat că reglementarea engleză nu constituia o
restricție deghizată ori un mijloc de discriminare arbitrară, încadrându -se în excepția
prevăzută de art. 36. Curtea a motivat că, deși legea engleză nu avea caracter absolut (e xistând
diferențe între legile aplicabile pe teritoriul provinciilor componente ale regatului britanic),
scopul ei general este de a limita producția și comercializarea pornografiei37.
121/85 Conegate
Societatea comercială Conegate a importat în Marea Brita nie păpuși gonflabile în
mărime naturală și alte articole cu caracter erotic, pe care vameșii le -au considerat indecente
sau obscene, încălcând Legea vamală britanică din 1876. La cererea autorității vamale,
magistrații englezi le -au confiscat. Conegate a făcut recurs în fața High Court, susținând că
măsura confiscării încalcă art. 34 TFUE de azi.
Pentru că statul britanic nu interzicea fabricarea sau comercializarea produselor de acest tip pe
teritoriul național, CJ a considerat că interdicția nu era just ificată de art. 36.

37 Unii autori au făcut o asociere între „blândețea” deciziei față de prevederile din dreptul englez și faptul
că a fost prima chestiune prejudicială formulată de Camera Lorzilor. Cu alte cuvinte, CJ a dorit să menajeze
susceptibilitățile lorzilor.

B. Ordinea publică
Motivul este interpretat strict de CJ. Un exemplu, decizia Cullet c. Centre Leclerc
(cauza 231/83).
Dreptul francez fixa un preț minim pentru carburanți, pe baza prețurilor și costurilor de
rafinare din Franța. Curtea a considerat că reglementarea constituia o măsură cu efect
echivalent, întrucât carburanții din import nu puteau beneficia de costurile mai scăzute din
țările de origine.
Guvernul francez a invocat motivul de ordine publică prevăzut de art. 36 TCEE (azi 36
TFUE), argumentând că, în absența limitării prețurilor s -ar produce dezordini civile, blocade
și violențe.
Avocatul general Verloren Van Themaat a respins de principiu argumentul francez:
… Acceptarea dezordinilor civile ca justificare a restricțiilor liberei circulații a bunurilor ar
avea consecințe inacceptabil de drastice. Dacă blocarea drumurilor și alte mijloace eficace ale
grupurilor de interese ce se simt amenințate de importul și vânzarea la prețuri competitive a
unor bunuri sau servicii sau de c ătre lucrători imigranți sau firme străine ar fi acceptate ca
justificare, existența celor patru libertăți fundamentale ale tratatului ar rămâne literă moartă.
În locul tratatului și a instituțiilor comunitare sau – în limitele trasate de tratat – național e,
grupurile de interese private ar fi cele care ar determina întinderea acestor libertăți. În aceste
cazuri, dimpotrivă , conceptul de ordine publică cere o acțiune eficientă din partea autorităților
pentru a rezolva dezordinile civile.
Curtea a preferat î nsă un răspuns mai puțin tranșant, considerând că guvernul francez nu
a motivat convingător modul în care ar fi afectată ordinea publică în Franța.
CJ:
32 În sensul aplicării articolului 36, guvernul francez a invocat perturbarea ordinii și
siguranței publ ice provocate de reacțiile violente care sunt de așteptat din partea detailiștilor
afectați de o concurență nelimitată.
33 În această privință, este suficient să se constate că guvernul francez nu a dovedit că
modificarea reglementării în cauză în conformi tate cu principiile dezvoltate mai sus ar avea
asupra ordinii și siguranței publice consecințe cărora nu le -ar putea face față cu mijloacele de
care dispune.
C. Siguranța publică
61983J0072 10 iulie 1984, Campus Oil, cauza 72/83
Irlanda le cerea importatorilor de petrol să cumpere 35% din necesar de la o rafinărie de

stat, la prețuri fixate de guvern. CJ a apreciat că reglementarea era o mee. Irlanda a invocat
motivele de ordine publică și siguranță publică, prevăzută de art. 36.
CJ a statuat că invocarea art. 36 nu ar fi posibilă dacă ar exista reguli comunitare care să
prevadă o protecție corespunzătoare pentru aprovizionarea cu petrol. Deși erau anumite norme
comunitare, acestea nu constituiau o reglementare exhaustivă.
CJ:
31 D in considerentele anterioare reiese că reglementările comunitare existente oferă unui stat
membru, a cărui aprovizionare cu produse petroliere depinde în totalitate sau aproape în
totalitate de livrările din alte țări, anumite garanții că livrările din alt e state membre se mențin
în caz de deficit grav, și aceasta în aceleași proporții ca aprovizionarea pieței statului furnizor.
Cu toate acestea, statul membru în cauză nu dispune de o asigurare necondiționată conform
căreia livrările sunt menținute în orice împrejurare cel puțin la nivelul minim al necesarului
acestuia. În aceste condiții, nu poate fi exclus, chiar și în cazul în care există o reglementare
comunitară în domeniu, ca un stat să recurgă la articolul 36 pentru a justifica măsurile
complementare corespunzătoare la nivel național. […]
CJ a discutat apoi dacă poate fi invocată securitatea publică :
34 În această privință, este necesar să se constate că produsele petroliere, datorită importanței
lor excepționale ca sursă de energie în economia modernă , sunt de bază pentru existența unui
stat deoarece funcționarea nu numai a economiei acestuia dar, mai ales, a instituțiilor și
serviciilor sale publice esențiale și chiar supraviețuirea populației sale depind de acestea. O
întrerupere a aprovizionării cu produse petroliere și riscurile care rezultă din aceasta la adresa
existenței unui stat pot, prin urmare, să afecteze grav siguranța publică a acestuia pe care
articolul 36 permite statelor să o protejeze.
35 Este adevărat, astfel cum a constatat Curtea în repetate rânduri…, că articolul 36 are ca
scop să protejeze interesele care nu sunt de natură economică . În fapt, un stat membru nu
poate fi autorizat să se sustragă efectelor măsurilor prevăzute de tratat sub pretextul
dificultăților economice generate d e eliminarea piedicilor în calea comerțului intracomunitar.
Cu toate acestea, luând în considerare gravitatea consecințelor pe care o întrerupere a
aprovizionării cu produse petroliere o poate avea pentru existența unui stat, este necesar să se
considere c ă scopul de a asigura, în orice moment, o minimă aprovizionare cu produse
petroliere depășește considerentele de natură pur economică și poate, prin urmare, să
constituie un obiectiv inclus în conceptul de siguranță publică.
36 Este necesar să se adauge că , în vederea aplicării articolului 36, reglementările în cauză
trebuie să fie justificate de circumstanțe obiective, care răspund cerințelor siguranței

publice… […]
37 Astfel cum a constatat Curtea, articolul 36, ca excepție de la un principiu fundamental din
tratat, se interpretează astfel încât să nu -și extindă efectele dincolo de ceea ce este necesar
pentru protecția intereselor pe care urmărește să le garanteze, iar măsurile adoptate în temeiul
acestui articol nu trebuie să creeze piedici în calea impor turilor care sunt disproporționate în
raport cu aceste obiective. Măsurile luate în baza articolului 36 nu pot fi, prin urmare,
justificate decât în cazul în care sunt în măsură să răspundă interesului protejat prin acest
articol și nu aduc atingere schimb urilor intracomunitare mai mult decât este necesar.
D. Protecția sănătății și a vieții persoanelor și a animalelor sau conservarea plantelor
Curtea cercetează mai întâi care este scopul real al acțiunii statelor: protejarea sănătății
sau protecționismul.
În situația în care nu există informații științifice clare privind impactul unor substanțe
asupra sănătății, CJ decide dacă argumentul protecției sănătății poate fi reținut.
14 iulie 1983, Sandoz BV, cauza 174/82
Autoritățile olandeze interziceau comercial izarea alimentelor și a băuturilor ce
conțineau vitamine adăugate fără autorizație acordată de ministrul de resort , pe motiv că
vitaminele erau periculoase pentru sănătatea publică.
Sandoz a solicitat autorizația pentru a pune în circulație batoane de mus li și băuturi
analeptice (fortifiante) la care se adăugaseră anumite vitamine, în special vitaminele A și D.
Deși autorizația a fost respinsă, Sandoz a oferit spre vânzare aceste p roduse în Olanda.
Menționăm că ele se vindeau legal în magazinele din German ia și Belgia.
Era general acceptat că, deși vitaminele sunt bune pentru sănătate, consumul în exces
poate fi nociv, mai ales că aportul de vitamine provine din surse alimentare variate. Aditivii
alimentari făceau obiectul unor reglementări comunitare, dar acestea erau limitate.
15 Din actele comunitare menționate anterior reiese în mod clar că organul legislativ
comunitar pornește de la principiul că este necesar să se restrângă utilizarea aditivilor
alimentari la materiile specificate limitativ, lăsând st atelor membre o anumită marjă de
apreciere pentru a adopta reglementări mai severe. Aceste măsuri dovedesc, prin urmare, o
mare prudență cu privire la nocivitatea potențială a aditivilor, a cărei gravitate este încă
incertă pentru diferite substanțe, și la să statelor membre o mare putere de apreciere cu privire
la aditivii respectivi.
16 Astfel cum a constatat Curtea …, în măsura în care se mențin incertitudinile în stadiul
actual al cercetărilor științifice , statelor membre le revine, în absența armonizării,

sarcina de a decide nivelul la care consideră necesar să asigure protecția sănătății și
vieții persoanelor38, ținând seama de cerințele liberei circulații a mărfurilor în interiorul
Comunității .
17 Aceste p rincipii sunt aplicabile și în cazul unor substanțe precum vitaminele, care nu sunt,
în general, nocive ca atare, însă pot produce efecte vătămătoare specifice doar în cazul
consumului excesiv al acestora împreună cu o hrană a cărei compoziție este imprevi zibilă și
incontrolabilă.
Date fiind incertitudinile inerente aprecierii științifice, o reglementare națională care
interzice, în absența unei autorizații prealabile, comercializarea produselor alimentare
la care s -au adăugat vitamine este, în principiu, j ustificată, în sensul articolului 36 din
tratat, prin motive de protecție a sănătății umane .
18 Cu toate acestea, principiul proporționalității, care constituie baza ultimei teze a
articolului 36 din tratat, impune ca posibilitatea statelor membre de a int erzice importul
respectivelor produse provenind din alte state membre să se limiteze la ceea ce este
necesar pentru a atinge obiectivele de protecție a sănătății urmărite în mod legitim . Prin
urmare, o reglementare națională care prevede o astfel de interd icție nu este justificată decât
dacă s unt acordate autorizații de comercializare atunci când acestea sunt compatibile cu
nevoile de protecție a sănătății.
19 O astfel de apreciere este, totuși, dificil de realizat, fiind vorba de aditivi precum
vitaminele, ale căror caracteristici indicate mai sus exclud posibilitatea de a prevedea sau de a
controla cantitățile absorbite împreună cu hrana și al căror grad de nocivitate nu poate fi
determinat cu suficientă precizie. Cu toate acestea dacă, ținând seama de sta diul actual al
armonizării legislațiilor naționale la nivel comunitar, trebuie lăsată o marjă largă de
apreciere statelor membre, acestea trebuie, pentru a respecta principiul proporționalității,
să autorizeze comercializarea atunci când adaosul de vitamin e la produsele alimentare
răspunde unei nevoi reale, în special de ordin tehnologic sau alimentar .
20 Este, prin urmare, necesar să se răspundă la prima întrebare că dreptul comunitar nu se
opune unei reglementări naționale care interzice, în absența unei autorizări prealabile,
comercializarea de produse alimentare, comercializate legal într -un alt stat membru, la care s –
au adăugat vitamine, cu condiția ca această comercializare să fie autorizată atunci când
adaosul de vitamine răspunde unei nevoi reale, în special de ordin tehnologic sau alimentar.
***

38 Acesta este așa -numitul principiu al precauției .

Așadar, deși statele dispun de o marjă de manevră atunci când nu există un consens la
nivelul cercetării științifice privind efectele unor substanțe asupra sănătății, instanțele UE
examinează foarte atent dacă statele respectă principiul proporționalității. Nu e suficient ca
statele membre să afirme nocivitatea substanțelor. Ele trebuie să aducă dovezi științifice
privind efectul dăunător al acestora.
CJ:
Le incumbă autorităților naționale sarcina de a demo nstra în fiecare caz, în lumina
obiceiurilor alimentare naționale și ținând seama de rezultatele cercetării științifice
internaționale, că reglementarea est e necesară pentru a asigura apărarea sănătății publice
și mai ales comercializarea produselor în che stiune prezintă un risc real pentru sănătate.
(cauza C-41/02, Comisia c. Olandei )
§6. R eglementări naționale aplicabile fără a face distincție între mărfurile
naționale și cele de import
Unele măsuri naționale general aplicabile (deci care nu discriminează) sunt de natură să
restricționeze accesul mărfurilor importate.
A. Speța Cassis de Dijon. Principiul recunoașterii reciproce . Cerințele imperative de
interes general
(CJCE, 20 februarie 1979, cauza 120/78, Rewe -Zentral)
Reclamantul din acțiun ea principală intenționa să importe în Germania un lot de „cassis
de Dijon” (lichior de coacăze negre) originar din Franța.
Autoritatea germană competentă i -a refuzat autorizația de import, din cauză că produsul
nu are calitățile necesare pentru a fi comer cializat în Germania (concentrația alcoolică este
inferioară limitei minime fixate de reglementarea germană pentru lichioruri). Lichiorurile de
fructe puteau fi vândute dacă aveau un conținut minim de alcool de 25 %, în timp ce cassis de
Dijon, comercializ at liber ca atare în Franța, avea între 15 % și 20 % alcool.
Comerciantul a argumentat că regula germană constituia o mee, întrucât interzicea
accesul pe piața germană a unor produse alcoolice cunoscute, originare din alte state membre
ale Comunității.
CJ:
8 în absența unei reglementări comune a producției și a comercializării alcoolului […]
le revine statelor membre să reglementeze, fiecare pe teritoriul său, toate problemele privind
producția și comercializarea alcoolului și băuturilor spirtoase;

obsta colele în calea circulației intracomunitare care rezultă din disparitățile între
legislațiile naționale privind comercializarea produselor respective trebuie să fie acceptate în
măsura în care aceste prescripții pot fi recunoscute ca necesare pentru satisf acerea cerințelor
imperative legate în special de eficacitatea controalelor fiscale, de protecția sănătății publice,
de loialitatea tranzacțiilor comerciale și de protecția consumatorilor ;
9 guvernul Republicii Federale Germania, intervenind în procedură, a avansat diverse
argumente , care, în opinia lui, ar justifica aplicarea dispozițiilor referitoare la conținutul
minim de alcool din băuturile spirtoase, făcând considerații legate, pe de o parte, de protecția
sănătății publice și, pe de altă parte, de pro tecția consumatorilor față de practicile comerciale
neloiale;
10 în ceea ce privește protecția sănătății publice, guvernul german afirmă că stabilirea
conținutului minim de alcool prin legislația națională ar avea rolul de a evita proliferarea
băuturilor spirtoase pe piața națională, în special a băuturilor spirtoase cu conținut moderat de
alcool, astfel de produse putând, în opinia sa, să dea mai ușor obișnuință decât băuturile cu
concentrație alcoolică mai mare;
11 astfel de considerente nu sunt hotărâ toare, de vreme ce consumatorul poate să -și
procure de pe piață o gamă foarte variată de produse slab sau mediu alcoolizate și în afară de
aceasta, o parte importantă a băuturilor alcoolice cu concentrație alcoolică superioară, liber
comercializate pe piaț a germană, este consumată în mod curent sub formă diluată;
12 guvernul german mai menționează că stabilirea unei limite inferioare a
concentrației alcoolice pentru anumite lichioruri ar fi menită să protejeze consumatorul
împotriva practicilor neloiale a le producătorilor sau distribuitorilor de băuturi spirtoase;
această argumentare se bazează pe considerentul că scăderea concentrației alcoolice ar
asigura un avantaj concurențial față de băuturile cu concentrație mai mare, dat fiind că
alcoolul constituie de departe elementul cel mai costisitor din compoziția băuturilor, datorită
sarcinii fiscale considerabile la care este supus;
în afară de aceasta, în opinia guvernului german, faptul de a admite libera circulație a
produselor alcoolice atunci când ele c orespund, din punctul de vedere al conținutului de
alcool, normelor țării de producție, ar avea ca efect să impună în Comunitate, ca standard
comun, conținutul de alcool cel mai mic admis în oricare dintre statele membre și chiar să
facă inoperante toate p revederile în materie, în timp ce reglementarea din mai multe state
membre nu ar cunoaște nici o limită inferioară de acest fel;
13 după cum a subliniat Comisia, stabilirea unor valori limită în ceea ce privește
concentrația în alcool a băuturilor poate s ervi la standardizarea produselor comercializate și a

denumirilor lor, în interesul unei mai mari transparențe a tranzacțiilor comerciale și a ofertelor
către public;
din acest motiv, nu se poate totuși merge până la a considera stabilirea imperativă de
procente minime de alcoolizare ca o garanție esențială a loialității tranzacțiilor comerciale, în
timp ce este ușor să se asigure o informare convenabilă a cumpărătorului cerând ca pe
ambalajul produselor să figureze o mențiune a originii și a concentrație i alcoolice;
14 din cele de mai sus rezultă că prevederile privind conținutul minim de alcool din
băuturile spirtoase nu urmăresc un scop de interes general care să fie mai important decât
cerințele liberei circulații a mărfurilor, care constituie una dint re regulile fundamentale ale
Comunității;
efectul practic al prevederilor de acest fel constă în principal în a asigura un avantaj
băuturilor spirtoase cu conținut ridicat de alcool, îndepărtând de pe piața națională produsele
din alte state membre care nu corespund acestei specificații;
rezultă astfel că cerința unilaterală, impusă de reglementarea unui stat membru, a unui
conținut minim de alcool pentru comercializarea băuturilor spirtoase constituie un obstacol în
calea schimburilor, incompatibil cu disp ozițiile art. 30 din Tratat;
nu există nici un motiv valabil de a împiedica introducerea băuturilor spirtoase, cu
condiția să fie legal produse și comercializate într -unul din statele membre, în orice alt stat
membru fără ca vânzării acestor produse să le poată fi opusă o prohibiție legală a
comercializării băuturilor cu un conținut de alcool mai mic decât limita stabilită de
reglementarea națională ;
15 în consecință, trebuie să se răspundă la prima întrebare că noțiunea de măsuri cu
efect echivalent restr icțiilor cantitative la import, prevăzută în art. 30 din Tratatul CEE,
trebuie înțeleasă în sensul că stabilirea, prin legislația unui stat membru, a unui conținut
minim de alcool pentru băuturile spirtoase destinate consumului uman, intră sub incidența
interdicției prevăzute de această dispoziție, atunci când este vorba de importul băuturilor
alcoolice legal produse și comercializate într -un alt stat membru;
***
Decizia Cassis de Dijon este importantă din mai multe puncte de vedere:
1) Confirmă decizia Das sonville, în sensul că actualul art. 34 TFUE se aplică și
măsurilor naționale care nu fac distincție între bunurile naționale și cele de import
2) Enunță principiul recunoașterii reciproce (pct. 14 par. 4): odată ce mărfurile au fost
puse în circulație în mod legal pe teritoriul unui stat membru, ele trebuie acceptate în celelalte
state membre fără restricții, în afara cazului în care statul importator poate invoca existența

unor cerințe imperative.
3) În absența unor măsuri de armonizare luată la nivelul U niunii , un stat membru poate
lua măsuri justificate de exigențe imperative (numite de CJ și cerințe imperative sau
obiective de interes general ) (pct. 8 par. 2). Aceste obstacole în calea schimburilor trebuie
acceptate. CJ pune însă niște condiții:
a) regulil e naționale să fie necesare;
b) să nu fie excesive în raport cu obiectivul propus;
c) să nu existe soluții alternative mai puțin coercitive pentru atingerea
obiectivului vizat.
Exemple de exigențe imperative de interes general ce pot justifica anumite obstacole în
calea comerțului:
 sănătatea publică;
 eficacitatea supravegherii fiscale;
 protecția consumatorului;
 corectitudinea practicilor comerciale;
 protejarea valorilor culturale;
 protecția mediului;
 conservarea resurselor naturale ;
 protecția creației culturale…
Spre deosebire de enumerarea limitativă de la art. 30 TCE, aici lista rămâne deschisă –
CJ poate recunoaște și alte exigențe imperative.
Important : Cerințele imperative pot fi recunoscute doar atunci când e vorba despre
măsuri naționale aplica bile fără distincție mărfurilor naționale și celor de import, în timp ce
excepțiie prevăzute de art. 36 TFUE pot fi invocate atât la măsurile naționale aplicabile fără
distincție, cât și la cele care disting între mărfurile naționale și cele de import .
B. Utilizarea precedentului stabilit prin Cassis de Dijon
Precedentul Cassis de Dijon a fost folosit în multe ocazii. Exemple de reglementări
naționale aplicabile tuturor produselor considerate mee:
– legea belgiană impunea ca margarina să fie împachetată numai în ambalaj cubic;
– În Italia, denumirea de „oțet” putea fi folosită numai pentru oțetul din vin;
– În Franța, denumirea de „iaurt” putea fi folosită numai pentru produsele proaspete, nu
și pentru cele congelate;
– În Franța, denumirea de Edam era rezervată brâ nzeturilor cu 40% grăsime, în timp ce

în Germania Edam putea avea min. 34,3% grăsime.
Un caz de răsunet în care CJ a aplicat principiul din Cassis de Dijon este cel privind
Legea germană a purității berii. CJ a respins apărarea statului membru potrivit căr eia măsura
națională era justificată de două exigențe imperative: protecția consumatorului și protecția
sănătății.
Cauza 178/84, Comisia c. Germaniei, Legea purității berii
Protecția consumatorului:
Legea fiscală a berii din Germania stabilea că în această țară se pot vinde sub denumirea
de bere doar băuturile fermentate fabricate din malț din orz, hamei, drojdie și apă. Așadar,
sorturile de bere străină fabricate și din alte ingrediente nu puteau fi comercializate sub acest
nume.
CJ:
31 În acest sens, treb uie respins argumentul guvernului german, în conformitate cu care
norma prevăzută la articolul 10 din Biersteuergesetz ar fi indispensabilă pentru protecția
consumatorilor germani întrucât, pentru aceștia, denumirea de „Bier” (bere) ar fi indisociabil
legată de o băutură fabricată numai pe baza ingredientelor prevăzute la articolul 9 din
Biersteuergesetz.
32 În primul rând, reprezentările consumatorilor, care pot să difere de la un stat membru la
altul, pot de asemenea să evolueze odată cu trecerea timpului , chiar și în interiorul aceluiași
stat membru. Instituirea pieței comune este, de altfel, unul dintre factorii esențiali care pot
contribui la această evoluție. În timp ce un regim de protecție a consumatorilor împotriva
inducerii în eroare permite să se țină seama de această evoluție, o legislație de tipul articolului
10 din Biersteuergesetz împiedică să se producă acest fapt. După cum Curtea a avut deja
ocazia de a sublinia într -un alt context (Hotărârea din 27 februarie 1980, Comisia c. Regatului
Unit, 170/78, Cul. p. 417), legislația unui stat membru nu trebuie „să servească la cristalizarea
obiceiurilor date ale consumatorilor și să stabilizeze un avantaj dobândit de industriile
naționale care se străduiesc să le satisfacă”.
33 În al doilea rând, în ce lelalte state membre ale Comunității, denumirile care corespund
denumirii germane „Bier” (bere) au un caracter generic pentru a desemna o băutură
fermentată fabricată pe bază de malț din orz, indiferent că acesta este folosit singur sau
împreună cu orez sa u porumb. Același lucru este valabil și în dreptul comunitar, după cum
rezultă din poziția 22.03 din Tariful Vamal Comun. Legiuitorul german însuși a utilizat
denumirea „Bier” (bere) în acest mod în articolul 9 alineatele (7) și (8) din Biersteuergesetz
pentru a se referi la băuturi care nu corespund normelor de fabricație prevăzute la alineatele

(1) și (2) din același articol.
34 Prin urmare, denumirea germană „Bier” (bere) și denumirile corespunzătoare din limbile
celorlalte state membre ale Comunității n u ar trebui să fie rezervate berilor fabricate în
conformitate cu normele în vigoare în Republica Federală Germania.
35 În mod evident este legitim să existe dorința de a oferi consumatorilor, care atribuie calități
speciale berilor fabricate pe baza mater iilor prime determinate, posibilitatea de a alege în
funcție de acest element. Cu toate acestea, după cum a subliniat deja Curtea …, o astfel de
posibilitate poate fi asigurată prin mijloace care să nu împiedice importul de produse fabricate
și comercializ ate în mod legal în alte state membre, în special „prin aplicarea obligatorie a
unor etichete corespunzătoare cu privire la natura produsului vândut”. Indicând materiile
prime utilizate la fabricarea berii, „un astfel de procedeu i -ar permite consumatorulu i să
aleagă în deplină cunoștință de cauză și ar asigura transparența tranzacțiilor comerciale și a
ofertelor către public”. Ar trebui adăugat că acest sistem de informare obligatorie nu trebuie
să implice aprecieri negative pentru berile care nu sunt con forme cu cerințele prevăzute la
articolul 9 din Biersteuergesetz.
Protecția sănătății :
Comisia a atacat și interzicerea totală în Germania a comercializării de bere conținând
aditivi.
41 Astfel cum rezultă din jurisprudența constantă a Curții (în special H otărârea din 14 iulie 1983,
Sandoz, 174/82, Cul. p. 2445), „ în măsura în care se mențin incertitudinile în etapa actuală a
cercetărilor științifice, statelor membre le revine, în absența armonizării, sarcina de a hotărî
nivelul la care consideră necesar să asigure protecția sănătății și vieții persoanelor, ținând
seama de cerințele liberei circulații a mărfurilor în interiorul Comunității ”.

42 De asemenea, din jurisprudența Curții (în special din Hotărârea din 14 iulie 1983, Sandoz,
menționată anterior…) r ezultă că, în aceste condiții, dreptul comunitar nu se opune ca statele
membre să adopte o legislație care supune utilizarea aditivilor unei autorizări prealabile
acordate printr -un act de aplicabilitate generală pentru anumiți aditivi, fie pentru toate
produsele, fie numai pentru unele dintre acestea, fie în vederea anumitor utilizări. O legislație
de acest tip răspunde unui obiectiv legitim de politică sanitară, respectiv acela de restrângere
a consumului necontrolat de aditivi alimentari .

43 În cazul pr oduselor importate, aplicarea unor interdicții de comercializare a produselor
care conțin aditivi autorizați în statul membru în care au fost produse, dar interziși în statul

membru importator nu este, cu toate acestea, admisibilă decât în măsura în care e a este
conformă cu cerințele prevăzute la articolul 36 din tratat, astfel cum acesta a fost interpretat
de către Curte .

44 În primul rând trebuie reamintit că, în hotărârile sale Sandoz, Motte și Muller menționate
anterior, Curtea a dedus din principiul p roporționalității , care stă la baza ultimei teze din articolul
36 din tratat, că interdicțiile de comercializare a produselor care conțin aditivi autorizați în
statul membru în care au fost produse, dar interziși în statul membru importator trebuie să
fie limitate la ceea ce este efectiv necesar pentru a asigura protecția sănătății publice . De
asemenea, Curtea a concluzionat că utilizarea unui anumit aditiv, admis într -un alt stat
membru, trebuie să fie autorizată în cazul unui produs importat din acest sta t membru, din
moment ce, ținând cont, pe de o parte, de rezultatele cercetărilor științifice internaționale și,
în special, de lucrările Comitetului Științific pentru Alimentație al Comunității, ale Comisiei
Codex Al imentarius a FAO și ale Organizației Mon diale a Sănătății și, pe de altă parte, de
obiceiurile alimentare în statul membru importator, acest aditiv nu prezintă un pericol
pentru sănătatea publică și răspunde unei nevoi reale, în special de ordin tehnologic .
45 În al doilea rând, ar trebui reamin tit că, după cum a constatat Curtea în Hotărârea din 6 mai 1986
(Muller, menționată anterior), principiul proporționalității impune, de asemenea, ca operatorii
economici să poată să solicite, printr -o procedură ușor accesibilă și care să poată fi parcursă
în termene rezonabile, ca utilizarea unor aditivi determinați să fie autorizată printr -un act de
aplicabilitate generală .
CJ a arătat că reglementarea germană interzicea toți aditivii; nu exista nicio posibilitate
pentru comercianți de a obține o autorizație pentru un anumit aditiv; pe de altă parte, aditivii
erau permiși în alte băuturi (cum ar fi răcoritoarele).
Guvernul german a relevat că acești aditivi nu ar fi necesari, dacă fabricarea berii ar fi în
acord cu legea purității berii.
51 În acest sens, ar trebui să se sublinieze că nu este suficient, pentru a exclude posibilitatea ca
anumiți aditivi să răspundă unei nevoi tehnologice, să se invoce faptul că berea poate fi fabricată
fără aditivi în c azul în care este fabricată din materiile prime prevăzute în Republica Federală
Germania. O astfel de interpretare a noțiunii de nevoie tehnologică, care determină privilegierea
metodelor naționale de producție, constituie un mijloc de restrângere, în mod deghizat, a comerțului
dintre statele membre.
52 Noțiunea de nevoie tehnologică trebuie apreciată în funcție de materiile prime utilizate și ținând
seama de aprecierea făcută în acest sens de autoritățile statului membru în care a fost fabricat și

comercia lizat în mod legal produsul respectiv. De asemenea, trebuie luate în considerare rezultatele
cercetărilor științifice internaționale, în special lucrările Comitetului Științific pentru Alimentație al
Comunității, ale Comisiei Codex Alimentarius a FAO și al e Organizației Mondiale a Sănătății.
53 Prin urmare, în măsura în care regimul german al aditivilor cu privire la bere implică o excludere
generală a aditivilor, aplicarea lui în cazul berilor importate din alte state membre nu este conformă
cu cerințele d reptului comunitar, după cum au fost evidențiate în jurisprudența Curții, întrucât este
contrară principiului proporționalității și, prin urmare, nu intră sub incidența excepției prevăzute la
articolul 36 din tratat.
***
Decizia Cassis de Dijon s -a aplic at în multe cazuri. Totuși, comercianții atacau orice
reglementare comercială care limita într -un fel oarecare circulația produselor de import, chiar și
atunci când efectul asupra mărfurilor naționale era similar.
Având în vedere aceasta, în speța Keck CJ și-a modificat poziția.
C. Revirimentul jurisprudenței. Keck și Mithouard
(CJCE, 24 noiembrie 1993, C -267-268/91)
Doi directori de supermarket -uri din Strasbourg, Keck și Mithouard, au fost acționați în
judecată pentru revânzare în pierdere, încălcând leg ea franceză privind concurența neloială.
CJ
12 Ar trebui constatat faptul că o legislație națională care interzice în mod general revânzarea
în pierdere nu are ca obiect reglementarea schimburilor de mărfuri între statele membre.
13 Este adevărat că o ast fel de legislație ar putea să restrângă volumul vânzărilor și, în
consecință, vo lumul vânzărilor de produse prov enite din alte state membre, în măsura în care
îi lipsește pe agenții economici de o metodă de promovare a vânzărilor. Ar trebui totuși pusă
întrebarea dacă această eventualitate este suficientă pentru a califica legislația în cauză ca
fiind o măsură cu efect echivalent unei restricții cantitative la import.
14 Dat fiind faptul că agenții economici invocă din ce în ce mai mult art. 30 [azi 34] din
Tratat pentru a contesta orice fel de reglementare care are ca efect limitarea libertății lor
comerciale, chiar dacă aceasta nu privește produsele provenite din alte state membre, Curtea
consideră că este necesar să reexamineze și să clarifice jurispruden ța sa în acest domeniu .
Spre deosebire de jurisprudența anterioară (Cassis de Dijon), CJ face distincția între:
A. reglementările naționale referitoare la produse (la condițiile pe care trebuie
să le îndeplinească mărfurile – e.g., privind denumirea, forma, dimensiunile,
greutatea, compoziția, prezentarea, etichetarea, ambalarea lor).

Acestea sunt mee, chiar dacă regulile în cauz ă sunt aplicabile fără deosebire
tuturor produselor, atâta timp cât această aplicare nu poate fi justificată printr –
un obiectiv de interes general (exigență imperativă) de natură să primeze în fața
liberei circulații a mărfurilor
B. reglementările privind modalitățile de vânzare , dacă
1) se aplică pentru toți operatorii care își desfășoară activitatea pe teritoriul
statului și
2) afectează în același mod comercializarea produselor naționale și a celor
importate (pct. 16 Keck)
Dacă respectă cele două condiții, aceste măsuri naționale scapă de sub imperiul
dispozițiilor privitoare la mee.
Exemple de măsuri naționale care nu sunt mee, privind :
– perioada în care magazinele sunt deschise/închise,
– vânzarea laptelui praf pentru copii numai în farmacii;
– interzicerea publicității în afara farmaciilor pentru produsele parafarmaceutice (alte
produse decât medicamentele) vândute în aceste locuri…
Regulile naționale din prima categorie (A) sunt norme pe care importatorul trebuie să le
respecte pe lângă regulile existente în statul de proveniență. Ele sunt cuprin se în sfera de
acțiune a art. 34 TFUE .
Normele referitoare la modalitățile de vânzare (B) reprezintă o sarcină egală pentru toți
cei ce intră pe o piață națională . Nu impun costuri suplimentare pentru importatori, iar scopul
lor este de a reglementa comerțul, nu de a împiedica/îngreuna accesul pe piață. Ele nu intră în
sfera art. 34, dacă cele 2 condiții sunt respectate.
D. Evoluția jurisprudenței după adoptarea deciziei Keck
Curtea a statuat că nu toate regulile naționale privind modalitățile de vânzare scapă de
sub incidența art. 34 TFUE. Trep tat, criteriul împiedicării accesului pe piață a devenit din ce
în ce mai important, ceea ce pare să atenueze distincția dintre reglementările referitoare la
produse și cele privind comercializarea acestora.
1. Unele reguli referitoare la comercializarea p roduselor afectează caracteristicile
intrinseci ale produselor
CJCE, C -268/95, Familiapress c. Heinrich Bauer Verlag (HVB)
Legislația austriacă în materie de concurență neloială interzicea vânzarea pe teritoriul
național a revistelor de jocuri dotate cu pr emii sau a celor care propuneau concursuri,

considerându -le metode de atragere a clientelei, respectiv mijloace de promovare a vânzărilor.
Editura germană HVB difuza în Austria o revistă de cuvinte încrucișate, ce oferea premii
celor ce rezolvau rebusurile .
CJ, pct. 11 și 12:
Cu toate că legislația națională privește o metodă de promovare a vânzărilor, în speță ea
poartă chiar asupra conținutului însuși al produsului, deoarece jocurile vizate fac parte
integrantă din revista în care sunt inserate. În con secință, legislația națională, așa cum e
aplicată la împrejurările speței, nu se referă la o modalitate de vânzare, în sensul deciziei
Keck. În plus, din moment ce îi constrânge pe operatorii stabiliți în alte state membre să
modifice conținutul revistei, interdicția în cauză compromite accesul produsului pe piața unui
stat membru și, prin urmare, blochează libera circulație a mărfurilor. Așadar, ea constituie, în
principiu, o mee, în sensul art. 30 TCE (azi 34 TFUE ).
Situația de fapt din speța Familiapress se întâlnește rar.
2. Normele naționale au un impact diferit, în drept și în fapt, asupra comercianților
naționali și a importatorilor
CJCE, cauzele conexate C -34-36/95 De Agostini
[Konsumentombudsmannen c. De Agostini (Svenska) Förlag AB (C -34/95) și TV-
Shop i Sverige AB (C-35/95 și C -36/95)]
Legislația suedeză interzicea publicitatea TV adresată copiilor sub 12 ani (speța De
Agostini), precum și publicitatea TV pentru produsele de îngrijire a pielii (spețele TV -Shop).
Ombudsmanul consumatorului din Su edia a inițiat acțiuni în ju stiție împotriva celor 2 firme.
Pe linia unei decizii anterioare, CJ a caracterizat reglementarea națională ce interzice
publicitatea televizată într -un sector particular ca privind modalitățile de vânzare a produselor
din categ oria respectivă, prin aceea că interzice o formă de promovare a unei anumite metode
de comercializare a produselor.
Apoi, CJ a examinat dacă reglementarea respectă condițiile din Keck, pct. 16:
41. Prima condiție este în mod clar îndeplinită…
42. În cee a ce privește cea de -a doua condiție, nu poate fi exclus faptul că o interzicere
totală, într -un stat membru, a unei forme de promovare a unui produs, care este vândut în mod
legal, poate avea un impact mai mare asupra produselor care provin din alte state membre.
43 Chiar dacă eficiența diferitelor moduri de promovare este o chestiune de fapt a cărei
apreciere este, în principiu, de competența instanței de trimitere, este necesar să se sublinieze
în această privință că în observațiile sale, De Agostini a susținut că publicitatea prin
televiziune era singura formă de promovare eficientă care îi permitea să pătrundă pe piața din

Suedia, dat fiind că aceasta nu dispunea de alte procedee publicitare pentru a atrage atenția
copiilor și a părinților acestora.
44 Prin urmare, interzicerea totală a publicității care vizează pe copiii mai mici de 12
ani și a publicității înșelătoare în sensul legislației suedeze nu intră sub incidența articolului
30 din tratat, excepție făcând cazul în care se demonstrează că acea stă interzicere nu aduce
atingere în același mod, de fapt și de drept, comercializării produselor naționale și a celor care
provin din alte state membre .
C-405/98 Gourmet [ CJCE, C -405/98 ]
Ombudsmanul consumatorului din Suedia a acționat în judecată firma Gourmet
International Products pentru publicitate la alcool efectuată prin reviste. Dreptul suedez
interzicea publicitatea la alcool pe posturile de radio și televiziune, precum și publicitatea la
spirtoase, vin și bere tare (peste 3,5% alcool) în periodice, cu excepția celor distribu ite în
locurile de comercializare. Interdicția nu se aplica și revistelor destinate comercianților.
Gourmet publica o revistă ce conține și reclame la alcool. 90% dintre abonați erau
comercianți, iar 10% erau persoane particulare.
CJ:
20. Este neîndoielnic faptul că o interdicție a publicității… nu numai interzice o formă
de comercializare, ci în realitate interzice producătorilor și importatorilor orice difuzare a
mesajelor publicitare către consumatori, cu câteva excepții neglijabile.
21. Fără a mai fi necesară o analiză precisă a împrejurărilor de fapt caracteristice
situației suedeze, Curtea e în măsură să constate că, atunci când este vorba despre produse ca
băuturi alcoolice, al căror consum este legat de practici sociale tradiționale, ca și de
obice iuri și tradiții locale , o interdicție a oricărei publicități destinate consumatorilor în
presă, la radio și la televiziune, a expedierii directe a materialelor nesolicitate sau a plasării de
panouri publicitare este de natură să îngreuneze mai mult accesu l pe piață al produselor
originare din alte state membre decât a l celor naționale, cu care consumatorul este în mod
natural mai familiarizat. […]
25. O interdicție a publicității precum cea din speță… trebuie deci să fie considerată ca
afectând vânzare a produselor din alte state membre mai mult decât cea a mărfurilor naționale
și, prin urmare, ea constituie un obstacol al comerțului dintre statele membre intrând în sfera
art. 30 TCE (azi 34 TFUE ).
Deutscher Apothekerverband [CJCE, 11 decembrie 2003, cau za C -322/01, Deutscher
Apothekerverband eV c. 0800 DocMorris NV și Jacques Waterval]
DocMorris, este o societate pe acțiuni olandeză ce vinde produse farmaceutice atât prin

farmacia proprie din Olanda, cât și prin corespondență (prin Internet). Începând cu 8 iunie
2000, DocMorris și J. Waterval (la acea dată director al societății) au oferit medicamente spre
vânzare prin Internet, inclusiv în limba germană, pentru consumatorii cu reședința în
Germania. În Germania, comercializarea medicamentelor prin coresp ondență este interzisă.
Discutând despre cele 2 condiții statuate în Keck pct. 16, Curtea arată că prima este
satisfăcută, după care examinează conformitatea legislației germane cu a doua condiție.
CJ:
74. O interdicție precum cea din speță stânjenește mai mult farmaciile situate în afara
Germaniei decât cele situate pe teritoriul german. Dacă pentru ultimele nu se poate contesta că
această interdicție le privează de un mijloc suplimentar sau alternativ de a atinge piața
germană a consumatorilor finali de m edicamente, acestea păstrează posibilitatea de a vinde
medicamentele în farmaciile proprii. În schimb, pentru farmaciștii care nu sunt stabiliți în
Germania, Internetul constituie o cale mai importantă de a atinge în mod direct piața
respectivă. O interdic ție care îi afectează mai mult pe farmaciștii stabiliți în afara teritoriului
german poate fi de natură să împiedice în mai mare măsură accesul pe piață al produselor
provenite din alte state m embre decât al celor naționale.
75. În consecință, interdicția în chestiune nu afectează în același mod vânzarea
medicamentelor naționale și a celor provenind din alte state membre.
3. Tendința actuală a jurisprudenței Curții. Importanța criteriului accesului pe
piață
Câteva decizii recente având ca obiect reglementăr i naționale referitoare la utilizarea
produselor confirmă rolul din ce mai important pe care îl joacă criteriul accesului pe piață .
Restricțiile de utilizare sunt norme naționale care permit vânzarea unui produs, dar
limitează în același timp utilizarea ac estuia (restricții referitoare la scopul sau metoda de
utilizare, contextul sau perioada de utilizare, gradul sau tipurile de utilizare. Astfel de măsuri
pot constitui măsuri cu efect echivalent39.
În cauza Comisia/Italia40, Comisia a considerat că dispoziția din Codul rutier italian,
potrivit căreia se interzicea tractarea remorcilor de către motociclete, a încălcat art. 34 TFUE.

39 Un exemplu de asemenea reglementare apreciată de Curte ca mee îl întâlnim în decizia Comisia c.
Portugaliei (CJUE, 10 aprilie 2008, Cauza C -110/05 Comisia c. Portugaliei , Rep. 2009, p. I -519), în care
Comisia ata ca o lege portugheză care interzicea aplicarea foliilor colorate pe geamurile autovehiculelor. Î n
opinia Comisiei, eventualele persoane interesate, comercianți sau particulari, nu vor cumpăra aceste produse,
știind că nu vor putea aplica astfel de folii pe geamurile autovehiculelor . Admițând argumentul Comisiei, Curtea
a statuat că „eventualele persoane interesate, comercianți sau particulari, știind că le este interzis să aplice astfel
de folii pe parbriz și pe geamurile care corespund locurilor pentru pas ageri în autovehicule, nu au practic niciun
interes să cumpere aceste produse.”
40 Cauza C -110/05 Comisia/Italia , Rep. 2009, p. I -519.

Curtea, reunită în Marea Cameră, a admis că posibilitatea de a utiliza remorcile special
concep ute pentru a fi tractate de motociclete altfel decât împreună cu aceste vehicule este
foarte limitată. Consumatorii, știind că le este interzis să utilizeze motocicleta împreună cu o
remorcă concepută în mod special pentru aceasta, nu aveau practic niciun interes să cumpere
o astfel de remorcă. Prin urmare, interdicția în cauză constituia o încălcare a articolului 34
TFUE.
CJUE:
35 Astfel, reprezintă măsuri cu efect echivalent restricțiilor cantitative obstacolele în
calea liberei circulații a mărfuril or care rezultă , în lipsa armonizării legislațiilor naționale,
din aplicarea , în privința mărfurilor provenite din alte state membre unde sunt produse și
comercializate în mod legal, a unor norme privind condițiile pe care trebuie să le
îndeplinească mărfu rile respective , chiar dacă aceste norme sunt aplicabile fără deosebire
tuturor produselor (a se vedea în acest sens Hotărârea Cassis de Dijon, citată anterior,
punctele 6, 14 și 15, Hotărârea din 26 iunie 1997, Familiapress, C -368/95, Rec., p. I-3689,
punctul 8, precum și Hotărârea din 11 decembrie 2003, Deutscher Apothekerverband,
C-322/01, Rec., p. I-14887, punctul 67)
36 În schimb, nu este susceptibilă să constituie, în mod direct sau indirect, efectiv
sau potențial, un obstacol în calea comerțului dintre statele membre aplicarea în
privința unor produse care provin din alte state membre a unor dispoziții naționale care
limitează sau interzic anumite modalități de vânzare , în măsura în care acestea se aplică
tuturor operatorilor în cauză care își exercită activitatea pe teritoriul național și afectează în
același mod, în drept și în fapt, comercializarea produselor naționale și a celo r provenind din
alte state membre. […]
37 Prin urmare, trebuie considerate măsuri cu efect echivalent restricțiilor cantitative
la import în sensul articolului 28 CE măsurile adoptate de un stat membru care au ca
obiect sau ca efect aplicarea unui tra tament mai puțin favorabil produselor provenind
din alte state membre , precum și măsurile avute în vedere la punctul 35 din prezenta
hotărâre. De asemenea, face parte din aceeași noțiune orice altă măsură care împiedică
accesul pe piața unui stat membru a produselor originare din alte state membre . […]
50 Este cert că articolul 56 din Codul rutier se aplică fără a face distincție în funcție
de originea remorcilor. […]
55 În răspunsul la întrebarea scrisă adresată de Curte, Comisia susține, fără a fi
contrazisă în privința acestui aspect de Republica Italiană, că, în cazul remorcilor concepute în
mod special pentru motociclete, posibilitățile de utilizare a acestora altfel decât împreună cu

motocicletele sunt limitate. Aceasta consideră că, deși nu este exclus că acestea pot, în
anumite împrejurări, să fie tractate de alte vehicule, în special de automobile, o astfel de
utilizare nu este adecvată și rămâne cel puțin nesemnificativă sau chiar ipotetică.
56 În această privință, trebuie să se const ate că o interdicție de utilizare a unui produs
pe teritoriul unui stat membru are o influență considerabilă asupra comportamentului
consumatorilor, comportament care afectează, la rândul său, accesul acestui produs pe piața
statului membru respectiv.
57 Într-adevăr, consumatorii, știind că le este interzis să utilizeze motocicleta
împreună cu o remorcă concepută în mod special pentru aceasta, nu au practic niciun interes
să cumpere o astfel de remorcă … Astfel, articolul 56 din Codul rutier este un ob stacol în
calea posibilității existenței unei cereri pe piața în cauză pentru astfel de remorci, împiedicând
astfel importul acestora.
58 Rezultă că interdicția instituită la articolul 56 din Codul rutier, în măsura în care
are drept efect împiedicare a accesului pe piața italiană a remorcilor concepute în mod
special pentru motociclete și care sunt produse și comercializate în mod legal în alte state
membre decât Republica Italiană, constituie o măsură cu efect echivalent restricțiilor
cantitative la i mport interzisă prin articolul 28 CE, cu excepția situației în care aceasta poate fi
justificată în mod obiectiv.
Cu toate acestea, Curtea a considerat că obligativitatea măsurii era justificată de
cerințele privind protecția siguranței rutiere.
Speța C -142/05 Mickelsson și Roos41 privește normele suedeze privind utilizarea
motovehiculelor nautice. Astfel, utilizarea acestora în altă parte decât pe culoarele publice de
navigație sau în zone în care autoritățile locale au permis acest lucru este interzisă și se
pedepsește cu amendă.
Curtea a menționat cele trei tipuri de măsuri ce constituie măsuri cu efect echivalent,
expuse în decizia Comisia c. Italiei discutată mai sus, fără a se referi deloc la modalitățile de
vânzare:
24 Este necesar să se aminteas că faptul că trebuie considerate „măsuri cu efect
echivalent restricțiilor cantitative la import” în sensul articolului 28 CE măsurile adoptate de
un stat membru care au ca obiect sau ca efect aplicarea unui tratament mai puțin
favorabil produselor proveni nd din alte state membre , precum și obstacolele în calea
liberei circulații a mărfurilor care rezultă, în lipsa armonizării legislațiilor naționale, din

41 Cauza C -142/05 Mickelsson și Roos, Rec. 2009 p. I -4273.

aplicarea la mărfuri provenite din alte state membre, unde sunt produse și
comercializate în mod legal, a unor norme privind condițiile pe care trebuie să le
îndeplinească mărfurile respective , chiar dacă aceste norme sunt aplicabile fără deosebire
tuturor produselor… De asemenea, face parte din aceeași noțiune orice altă măsură care
împiedică accesul pe piața unui stat membru a produselor originare din alte state
membre …
După cum a explicat Curtea, dacă reglementările naționale care desemnează zonele și
culoarele de navigație au efectul de a împiedica utilizatorii de motovehicule nautice de a
utiliza a ceste vehicule sau dacă restricționează în mare măsură utilizarea acestora, astfel de
reglementări au efectul de a împiedica accesul pe piața internă a mărfurilor respective și, prin
urmare, constituie măsuri cu efect echivalent restricțiilor cantitative. Curtea a considerat că în
perioada avută în vedere nu existau zone desemnate ca deschise navigației cu motovehicule
nautice și că utilizarea motovehiculelor nautice era permisă numai pe culoarele publice de
navigație, destinate traficului comercial greu, c eea ce făcea periculoasă utilizarea
motovehiculelor nautice. Curtea a adăugat că obiectivul protecției mediului poate justifica
reglementarea, dacă este respectat principiul proporționalității42.
***
La această oră, Curtea consideră drept mee:
a) măsurile dis criminatorii;
b) măsurile referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească
mărfurile , chiar dacă aceste norme sunt aplicabile fără deosebire tuturor
produselor ;
c) alte măsuri ce restrâng accesul pe piața unui stat membru a
produselor din alte state membre.
Reglementările privitoare la modalitățile de vânzare scapă, în principiu, de incidența art.
34 TFUE, cu respectarea condițiilor stipulate în decizia Keck, dar se observă că accentul pus
pe criteriul accesului pe piață micșorează importanța distinc ției dintre normele privind
produsele și cele privind modalitățile de comercializare.
§ 7. Măsurile cu efect echivalent la export

42 Curtea pune niște condiții:
– autoritățile naționale competent e să fie obligate să adopte măsurile de punere în aplicare prevăzute pentru a
desemna zone din afara culoarelor publice de navigație în care pot fi utilizate motovehiculele nautice ;
– aceste autorități să fi exercitat efectiv competența care le -a fost atribuită în această privință și să fi desemnat
zonele care îndeplinesc condițiile prevăzute de reglementarea națională și
– astfel de măsuri să fi fost adoptate într -un termen rezonabil după intrarea în vigoare a acestei reglementări.

Interzicerea restricțiilor cantitative și a măsurilor ce efect echivalent la export este
prevăzută de art. 35 TFUE.
Într-o primă fază, Curtea de Justiție a tratat măsurile cu efect echivalent restricțiilor
cantitative la export la fel ca și pe cele la import. Astfel, în speța Bouhelier (CJCE, hotărârea
din 3 februarie 1977, cauza 53/76, Rec., p. 197), litigiul purta asupra unor controale de calitate
care afectau ceasurile și piesele pentru ceasuri exportate din Franța în alte state membre, dar
nu și ceasurile și componentele destinate pieței franceze. Curtea a definit măsurile cu efect
echivalent la export ca măsuri care restrâng eau, în mod direct sau indirect, efectiv sau
potențial, comerțul intracomunitar (punctul 16). Această interpretare era similară celei
stabilite, în cadrul art. 34 TFUE, prin decizia Dassonville.
Ulterior, Curtea a limitat definiție prin decizia Groenveld (hotărârea din 8 noiembrie
1979, cauza 15/79, Rec., p. 3409, punctul 7). Legislația olandeză interzicea tuturor
fabricanților de produse din carne să aibă în stoc sau să proceseze carne de cal. Scopul era de
a oferi garanții pentru exportul de produse din c arne în țări care interziceau comercializarea
cărnii de cal. Era imposibil de detectat carnea de cal în produsele de carmangerie și, pentru a
elimina orice suspiciune, autoritățile olandeze au interzis și stocarea cărnii de cal. Legislația
nu cuprindea o i nterdicție exp resă a vânzării cărnii de cal.
Forul comunitar a hotărât atunci că art. 35 TFUE (fostul art. 34 din Tratatul CE) include
„măsurile care au ca obiect sau ca efect să restrângă în mod specific fluxurile de export și să
stabilească astfel o dife rență de tratament între comerțul intern al unui stat membru și
comerțul extern al acestuia, în așa fel încât să asigure un avantaj deosebit producției naționale
sau pieței interne a statului interesat în detrimentul producției sau al comerțului altor stat e
membre”. Rațiunea pentru interpretarea diferită a dispozițiilor art. 35 și 34 era că ultimele
impuneau importatorilor sarcina dublă de a respecta atât reglementările din statul lor, cât și pe
cele din statul importator, ceea ce, în general, nu se întâmpl a în cazul exportului.
Doctrina și avocații generali au pus la îndoială justețea diferenței de tratament între
măsurile ce afectau importurile și exporturile.
Revirimentul jurisprudenței s -a produs prin hotărârea Gysbrechts (CJCE, 16 dec. 2008,
cauza C -205/07, Lodewijk Gysbrechts et Santurel Inter BVBA Santurel, Rec. 2008 , p. I –
9947 ).
Santurel, al cărei administrator este domnul Gysbrechts, este o societate specializată în
vânzarea de suplimente alimentare. Cea mai mare part e a vânzărilor este realizată prin
intermediul site -ului său de internet, iar articolele comandate sunt expediate prin poștă. În
urma unei plângeri depuse de un client francez, Santurel și dl. Gysbrechts au fost inculpați

pentru încălcarea dispozițiilor Le gii belgiene privind protecția consumatorilor referitoare la
vânzările la distanță. Legea cuprindea interdicția de a cere consumatorului un avans sau plata
înaintea împlinirii termenului de renunțare de șapte zile lucrătoare. Potrivit interpretării date
de autoritățile belgiene, era interzis să i se ceară consumatorului numărul cardului de credit
înainte de expirarea termenului de renunțare de șapte zile lucrătoare. Or, inculpații ceruseră de
la clienții care nu domiciliau în Belgia, înainte de expirarea te rmenului de renunțare, numărul
cardului bancar pe bonul de comandă. În procesul penal, prima instanță a condamnat fiecare
inculpat la plata unei amenzi penale. Instanța de apel a adresat Curții o chestiune prejudicială
referitoare la conformitatea dispoziț iei belgiene cu dreptul comunitar.
Curtea a constatat că legea belgiană intră în domeniul de aplicare al Directivei 97/7
privind protecția consumatorilor cu privire la contractele la distanță. Totodată, a mai observat
că Directiva 97/7 nu a realizat o armonizare exhaustivă la nivel comunita r, întrucât aceasta
autorizează statele membre să introducă sau să mențină, în domeniul reglementat de directivă,
dispoziții mai stricte pentru a asigura un nivel mai ridicat de protecție a consumatorului, cu
condiția ca respectiva competență să fie exerci tată cu respectarea tratatului. Examinând apoi
dacă dispoziția este o măsură cu efect echivalent, Curtea a statuat:
39 Compatibilitatea dispoziției în cauză în acțiunea principală cu articolul 29 CE (35
TFUE) trebuie să fie examinată luând în conside rare deopotrivă interpretarea dată de
autoritățile naționale potrivit căreia furnizorii nu sunt autorizați să solicite consumatorilor
numărul cardului lor de plată, cu toate că aceștia se angajează să nu îl utilizeze înainte de
expirarea termenului de retr actare. […]
41 În acțiunea principală, se constată, astfel cum a arătat, de altfel, guvernul belgian
în observațiile scrise, că interdicția de a solicita o plată anticipată lipsește operatorii în cauză
de un instrument eficace pentru a preveni riscul de neplată. Acest lucru este adevărat cu atât
mai mult atunci când dispoziția națională în cauză este interpretată ca interzicând furnizorilor
să solicite numărul cardului de plată al consumatorilor, chiar dacă aceștia se angajează să nu îl
utilizeze înain te de expirarea termenului de retractare pentru a încasa plata.
42 Astfel cum rezultă din decizia de trimitere, o asemenea interdicție are în general
consecințe mai importante în vânzările transfrontaliere realizate direct către consumatori, în
specia l în cele efectuate prin intermediul internetului, mai ales din cauza obstacolelor cu care
se confruntă urmărirea în alt stat membru a consumatorilor care nu și -au îndeplinit obligațiile,
în special când este vorba despre vânzări în schimbul unor sume rela tiv reduse.
43 În consecință, trebuie să se considere că, deși o interdicție, precum cea în cauză
în acțiunea principală, este aplicabilă tuturor operatorilor care acționează pe teritoriul

național, aceasta afectează totuși, în fapt, mai mult ieșirea produselor de pe piața statului
membru de export decât comercializarea produselor pe piața națională a statului membru
respectiv.
44 Prin urmare, trebuie să se constate că o interdicție precum cea în cauză în acțiunea
principală, impusă furnizorului î ntr-o vânzare la distanță, de a solicita un avans sau orice plată
înainte de expirarea termenului de retractare constituie o măsură cu efect echivalent unei
restricții cantitative la export. Același lucru este adevărat în ceea ce privește interdicția
impus ă furnizorului de a solicita consumatorilor numărul cardului lor de plată, chiar dacă
acesta se angajează să nu îl utilizeze înainte de expirarea termenului respectiv pentru
încasarea plății.
***
Nota bene !
Pentru calificarea unei reglementări naționale ca o măsură cu efect echivalent, nu mai e
necesar să se demonstreze efectul protector. Este suficient ca dispoziția să discrimineze în fapt
(discriminare indirectă) mărfurile destinate exportului față de cele ce sunt vândute p e piața
națională.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE VI. ARMONIZAREA
LEGISLAȚIILOR NAȚIONALE
§1. Noțiunea de armonizare
Începând cu sfârșitul anilor ’ 70 ai secolului trecut , s-au făcut eforturi considerabile în
vederea armonizării legislațiilor naționale. Armonizarea legislațiilor naționale reprezi ntă o
modalitate foarte eficace de a elimina obstacolele din calea libertăților de circulație.
Adoptarea dispozițiilor de armonizare a permis eliminarea obstacolelor create de dispozițiile
naționale, făcându -le neaplicabile, și stabilirea de norme comune v izând atât garantarea liberei
circulații a mărfurilor și bunurilor, cât și respectarea celorlalte obiective stabilite în Tratatul
CE, cum ar fi cele legate de protecția mediului și a consumatorilor, concurență etc.
Armonizarea legislațiilor naționale este reglemantată de TFUE în Capitolul 3, intitulat
”Apropierea legislațiilor”, din Titlul VII al Părții a treia (art. 114 -118).
Armonizarea nu se mărginește la libera circulație a mărfurilor, dar regimul circulației
persoanelor cuprinde reguli particulare. De altfel, majoritatea măsurilor de armonizare s -au
adoptat în domeniul circulației mărfurilor
§ 2. Armonizarea în cadrul pieței interne. Procedurile și metodele de armonizare
Abordarea inițială în materie de armonizare a constat în adoptarea de acte foarte
detaliate privind specificațiile tehnice ale produselor. Această viziune a fost utilă în unele
domenii, cum ar fi cel al automobilelor. Și -a arătat însă limitele:
– Elaborarea unor acte detaliate necesita procese îndelungate de negociere: fiecare țară
încerc a să le convingă pe celelalte că propriile reglementări tehnice erau cele mai
bune.
– Pe de altă parte, prelungirea negocierilor putea constitui o frână pentru inovații,
întrucât cerințele tehnice puteau ajunge în decalaj față de evoluțiile tehnice și
științifice.
Având în vedere acest dificultăți, pentru a evita costurile multiple produse de
armonizarea detaliată, Comisia a propus o schimbare. În urma adoptării de către Curte a
hotărârii Cassis de Dijon43, în care forul jurisdicțional a statuat că orice prod us fabricat și
comercializat în mod legal într -un stat membru trebuie, în principiu, să fie admis pe piața

43 CJCE, 20 februarie 1979, cauza 120/78, Rewe -Zentral. Decizia a fost discutată pe larg în unitatea de
învățare anterioară.

oricărui alt stat membru, Comisia a propus ca la baza măsurilor de armonizare să stea
principiul recunoașterii reciproce.
Consiliul și -a însușit ace astă propunere, prin Rezoluția Consiliului din 7 mai 1985,
confirmată în Rezoluția Consiliului din 21 decembrie 1989 și în Decizia 93/465/CEE a
Consiliului.
Armonizarea a fost facilitată în anii ‘80 și de modificările procedurale, prin introducerea
regulii majorității calificate în Consiliu , necesare în cazul majorității directivelor privind
finalizarea pieței unice (art . 95 TCE, modificat prin Tratatul de la Maastricht) .
Acum a rmonizarea trebuie să se limiteze la cerințele esențiale pe care trebuie să le
respecte produsele, mai ales în sănătate și securitate. Dispozițiile tehnice ce permit respectarea
acestor cerințe esențiale sunt negociate cu ajutorul experților în domeniu. Armonizarea este
justificată atunci când normele naționale nu pot fi considerate e chivalente și creează restricții.
Directivele adoptate în cadrul noii abordări au scopul dublu de a asigura libera circulație a
mărfurilor prin armonizarea tehnică a unor sectoare întregi și de a garanta un nivel înalt de
protecție a obiectivelor de intere s public la care se face referire în art . 114 (3) TFUE (de
exemplu jucăriile, materialele de construcții, utilajele, aparatele pe bază de gaz și
echipamentele terminale de telecomunicații).