Probleme de Comunicare Interstatale
LUCRARE DE DISERTAȚIE
Titlul lucrării
Probleme de comunicare interstatale
Coreea de Sud vs. Coreea de Nord
CUPRINS
INTRODUCERE
COMUNICAREA
1.1 Conținutul și semnificația comunicării organizaționale
1.1.1 Comunicarea organizațională
1.2 Funcțiile organizaționale ale comunicării
1.3 Etapele procesului de comunicare
1.4 Elementele procesului de comunicare
1.5 Sisteme de comunicare
1.6 Programe de comunicare
1.7 Îmbunătățirea comunicării organizaționale
1.8 Concluzii
2 DIPLOMAȚIA
2.1 Cele patru funcții ale diplomației
2.2 Intrumentele diplomației
2.3 Declinul diplomației
2.4 Vitorul diplomației
2.5 Potențialul diplomației: cele nouă reguli ale sale
2.5.1 Patru reguli fundamentale
2.5.2 Cinci condiții ale compromisului
3 INTERACȚIUNILE INTERSTATALE
3.1 Tiparele de comportament în sistemul internațional
3.2 Fundamentele teoriei relațiilor internaționale
3.2.1 Concepte preliminare
3.2.2 Relații internaționale
4 COMUNICARE INTERNAȚIONALĂ
5 FORME DE CONDUCERE
5.1 Democrația
5.1.2 Democrație burgheză
5.1.3. Democrația socialistă
5.2. Comunismul
6. COREEA
6.1. Prezentare generală
6.1.1. Spatiul si timpul
6.2. Factorii culturali ai comunicarii
6.2.1.Modele de comunicare și utilizarea limbii
6.2.2. Obiceiul de a asculta
6.2.3. Comportamentul la întâlniri și negocieri
6.2.4. Maniere si tabuuri
6.2.5. Cum sa te intelegi cu coreenii
7. COREEA DE SUD
7.1. Istorie
7.2. Statul
7.3. Organizare administrativă
7.4. Populația
7.5. Economia
7.6. Președenția
7.6.1 Bibliografie
7.6.2. Activitatea ca președinte al republicii
7.7 Ascensiunea Coreei de Sud
8. COREEA DE NORD
8.1. Istorie
8.2. Politica
8.3. Populația
8.4. Președenția
8.5. Economia
8.6. Declinul Coreei de Nord
9. RĂZBOIUL DIN COREEA
9.1. Introducere
9.2. Desfășurarea conflictului
10. CONFLICTUL POLITIC DIN COREEA
10.1 Istoria conflictului
10.2. Conflictul actual
10.3. Arsenalul celor două țări
10.3.1. Soldații
10.3.2. Arme convenționale
10.3.4. Flota
10.3.5. Proiectile
10.3.6. Arme nucleare
10.4. Evoluția conflictului dintre cele două țări, după războiul din
Peninsula Coreea
CONCLUZII
Bibliografie
Anexa – Interviu cu domnul Greg Scărlătoiu, Korea Economic Institute
INTRODUCERE
Războiul dintre cele două Corei prezintă un interes permanent al secolelor XX și XXI care nu poate fi trecut cu vederea din cauză amenințării cu bomba atomică de catre Coreea de Nord.
Tema „Probleme de comunicare interstatale – Coreea de Sud vs. Coreea de Nord” a fost aleasă tocmai pentru a scoate in evidență încă odată trecutul, pericolul actual iminent și urmările conflictului ce durează de 60 de ani între cele două state vecine.
Lucrarea a fost împărțită in două părți, si anume: prima parte prezintă partea teoretică a problemei abordate, iar cea de-a doua parte este un studiu de caz care ne prezintă istoria și evoluția conflictului și prezintă pe larg cele două țări implicate.
Problemele teoretice abordate în prima parte a lucrării :
– comunicarea
– diplomația
– interacțiunile interstatale
– comunicarea internațională
– forme de conducere
În cea de-a doua parte a lucrării am făcut o prezentare istorică, economică si demografică a celor două state, cât și a președinților acestora. De asemenea, am prezentat conflictul din Peninsula Coreeană de la începuturile sale (1950) până în prezent.
1.COMUNICAREA
Comunicarea este liantul indivizilor dintr-o colectivitate, ce oferă posibilitatea cunoașterii opiniilor acestora, a omogenizării sub aspect psihosocial, asigurând funcționarea normală a colectivului, indiferent de mărimea și natura sa.
Comunicarea poate fi :
– Scrisă, ce folosește limbajul scris cu ajutorul cuvintelor, care rămâne înregistrat;
– Orală, ce folosește limbajul verbal și este utilizată pe scară foarte largă, reprezentând aproximativ 70-75% din timpul destinat comunicării de către manageri;
– Nonverbală, ce constă în transmiterea mesajelor prin alt mijloc decât scrisul sau vorbitul, cum ar fi: gesturi, mimică, mișcări ale corpului etc.
Conținutul și semnificația comunicării organizaționale
Comunicarea este un proces de transfer de informații între emițător și receptor printr-un anumit canal. Ea poate fi privită din perspectiva relațiilor de comunicare dintre indivizi – comunicare interpersonală –, dar și a relațiilor din cadrul structurilor organizatorice – comunicare organizațională – care, desigur, include comunicarea dintre persoane.
1.1.1.Comunicarea organizațională
Comunicarea organizațională este un proces, de regulă intenționat, de schimb de mesaje între persoane, grupuri și niveluri organizatorice din cadrul organizației, cu scopul înfăptuirii atât a obiectivelor individuale, cât și a celor colective.
Esențial este ca, în cadrul organizației, să se realizeze o comunicare eficientă, care ,apare atunci când oamenii potriviți primesc la timp informația potrivită. Aceasta presupune stabilirea unei corespondențe biunivoce într-un univers spațio-temporal ce include transferul de informații de la expeditorul ce exprimă un gând către destinatarul care trebuie să-l înțeleagă așa cum a intenționat emitentul. De obicei emițătorul tinde să modifice prin mesajul transmis comportamentul receptorului în planul acțiunilor sale.
Pentru orice organizație, comunicarea este o cerință esențială în atingerea obiectivelor stabilite, o condiție sine qua non a funcționării sale eficiente, a stabilirii celor mai elementare relații interumane. Comunicarea constituie premisa exercitării activității de management, a funcțiilor procesului de management. Numai o comunicare eficientă face posibilă planificarea și programarea, coordonarea și controlul, motivarea, consultarea și participarea activă a membrilor organizației la înfăptuirea scopurilor propuse. Fiecare moment din activitatea organizației se bazează pe o comunicare eficientă, ca modalitate de focalizare și corelare a eforturilor.
Comunicarea organizațională apare la toate nivelurile conducerii, se realizează pe toate treptele ierarhice și între acestea, atât pe orizontală, cât și pe verticală.
Complexitatea comunicării, scopurile, obiectivele și implicațiile sale au impus o serie de particularități comunicării manageriale (față de comunicarea în alte domenii precum jurnalismul, arta, medicina etc.), care trebuie să respecte o serie de norme impuse de cultura managerială și de politica organizației.
1.2.Funcțiile organizaționale ale comunicării
Control – să clarifice îndatoririle, să stabilească autoritatea și responsabilitățile.
Informare – să furnizeze baza deciziilor.
Coordonare – să facă posibilă acțiunea comună eficientă.
Motivare – să stimuleze cooperarea și implicarea în atingerea obiectivelor.
Emoțională – să permită exprimarea trăirilor sentimentelor etc.
Pentru a putea fi caracterizată drept organizată, comunicarea organizațională trebuie să prezinte următoarele caracteristici:
• să fie orientată spre finalitate (scop), adică să reflecte un plan de ansamblu și obiectivele pe care și le asumă organizația ;
• să fie multidirecțională, adică să se realizeze de sus în jos, pe orizontală, pe verticală etc. ;
• să fie instrumentală, adică să se sprijine pe o varietate de suporturi în funcție de obiectiv ;
• să fie adaptată, adică să folosească sistemele de informare specifice fiecărui sector de activitate și să concorde cu cultura organizațională promovată;
• să fie flexibilă, pentru a integra comunicarea informală și pentru a crea structurile care o favorizează .
Comunicarea organizațională trebuie proiectată în așa fel încât să permită:
*coordonarea: proces ce are în vedere atingerea unui obiectiv prestabilit, necesar pentru realizarea scopului final al organizației ;
*armonizarea : activitate ce are drept scop definirea unui obiectiv comun.
1.3 Etapele procesului de comunicare
– prima etapă o reprezintă transferul unui gând, idee sau ordin de către emițător către receptor. Aceasta presupune: exprimarea ideii ce urmează să fie transmisă; codificarea ei sub forma unui simbol, capabil să exprime un mesaj; transmiterea mesajului codificat de la emitent la receptor prin canalul ales (vizual, auditiv, tactil, electronic).
– a doua etapă constă în transformarea de către receptor a mesajului primit. Aceasta presupune decodificarea mesajului, adică descifrarea simbolului transmis și interpretarea, adică explicarea sensului acestuia. Comunicarea este reușită atunci când mesajul primit este înțeles exact așa cum a fost el conceput de către emitent.
Procesul de comunicare poate fi:
– unilateral – când are un singur sens, de la expeditor la destinatar, deoarece se apreciază inutilă verificarea răspunsului. De exemplu, în cazuri de urgență în care ordinul superiorului se execută, nu se discută pentru a nu se pierde timpul;
– bilateral – când se realizează în ambele sensuri, apare feedbackul, ce oferă posibilitatea intervențiilor receptorului în vederea înțelegerii exacte a mesajului. Deși presupune timp mai lung de desfășurare, asigură o calitate mai bună a comunicării.
1.4. Elementele procesului de comunicare
– emițătorul și receptorul – sunt componentele principale ale oricărei comunicări;
– mesajul și mijlocul de transmitere – sunt instrumente esențiale ale comunicării;
– codificarea, decodificarea, răspunsul și reacția inversă – sunt funcții primare ale comunicării;
– bruiajul – zgomotul din sistem.
1.5. Sisteme de comunicare
Sistemele de comunicare organizațională iau naștere, odată cu organizația, atât la nivel formal, cât și la nivel informal. Un sistem de comunicare organizațională presupune existența unor principii și norme formale (reglementări legale, regulamente interne, proceduri), tradiții, principii, proceduri etc., de natură informală, care guvernează procesul și rezultatele comunicării.
Un bun sistem de comunicare organizațională scrisă trebuie să se bazeze pe următoarele principii:
Eficiență: documentele trebuie să răspundă nevoilor de comunicare rezultate din activitatea practică a organizației; ele trebuie concepute într-o formă simplă și clară (acuratețe), trebuie sa fie complete și întocmite / procesate la timp. Rețelele de comunicare trebuie, la rândul lor, să fie explicit stabilite ca structură și direcție de circulație a informației. Procedurile de procesare trebuie să cuprindă termene și responsabilități de procesare.
Transparență: toți participanții la sistemul de comunicare scrisă trebuie să cunoască conținutul și forma documentelor standardizate, conținutul și forma orientative ale celor nestandardizate, rețelele (circuitul) și procedurile de procesare pentru fiecare document cu care lucrează.
Responsabilitate: fiecare participant la sistemul de comunicare organizațională trebuie să fie conștient de importanța asumării responsabilității pentru emiterea, recepția și procesarea documentelor legate de sarcinile sale de serviciu. Stabilirea unor proceduri standard de participare la sistemul de comunicare organizațională fixează în mod clar responsabilitățile și previne orice ambiguitate și pasare a responsabilității.
1.6. Programe de comunicare
Comunicarea organizațională eficientă presupune existența unor principii clare, utilizarea unor mijloace și asigurarea bunei funcționări a rețelelor de comunicare existente.
Principii:
un bun program de comunicare trebuie să aibă două sensuri (asigurarea feedback-ului);
subiectele comunicărilor trebuie să aparțină sferei de interes a lucrătorilor;
comunicările sunt eficiente când au ca obiect fapte și ineficiente când constau în discursuri sau teorii;
stilul comunicărilor trebuie să fie obiectiv (nici condescendent, nici paternalist, nici “cald”, emoțional sau dimpotrivă, vexatoriu).
Mijloace:
vizite neoficiale ale conducerii la locurile de muncă au un efect de calm, satisfacție și stimulare, conducerea “invizibilă” are efecte proaste;
discuții directe șef / subaltern;
ședințe scurte, în grupuri mici;
anihilarea zvol și rezultatele comunicării.
Un bun sistem de comunicare organizațională scrisă trebuie să se bazeze pe următoarele principii:
Eficiență: documentele trebuie să răspundă nevoilor de comunicare rezultate din activitatea practică a organizației; ele trebuie concepute într-o formă simplă și clară (acuratețe), trebuie sa fie complete și întocmite / procesate la timp. Rețelele de comunicare trebuie, la rândul lor, să fie explicit stabilite ca structură și direcție de circulație a informației. Procedurile de procesare trebuie să cuprindă termene și responsabilități de procesare.
Transparență: toți participanții la sistemul de comunicare scrisă trebuie să cunoască conținutul și forma documentelor standardizate, conținutul și forma orientative ale celor nestandardizate, rețelele (circuitul) și procedurile de procesare pentru fiecare document cu care lucrează.
Responsabilitate: fiecare participant la sistemul de comunicare organizațională trebuie să fie conștient de importanța asumării responsabilității pentru emiterea, recepția și procesarea documentelor legate de sarcinile sale de serviciu. Stabilirea unor proceduri standard de participare la sistemul de comunicare organizațională fixează în mod clar responsabilitățile și previne orice ambiguitate și pasare a responsabilității.
1.6. Programe de comunicare
Comunicarea organizațională eficientă presupune existența unor principii clare, utilizarea unor mijloace și asigurarea bunei funcționări a rețelelor de comunicare existente.
Principii:
un bun program de comunicare trebuie să aibă două sensuri (asigurarea feedback-ului);
subiectele comunicărilor trebuie să aparțină sferei de interes a lucrătorilor;
comunicările sunt eficiente când au ca obiect fapte și ineficiente când constau în discursuri sau teorii;
stilul comunicărilor trebuie să fie obiectiv (nici condescendent, nici paternalist, nici “cald”, emoțional sau dimpotrivă, vexatoriu).
Mijloace:
vizite neoficiale ale conducerii la locurile de muncă au un efect de calm, satisfacție și stimulare, conducerea “invizibilă” are efecte proaste;
discuții directe șef / subaltern;
ședințe scurte, în grupuri mici;
anihilarea zvonurilor prin discutarea deschisă în grup.
Simptome patologice de evitat:
refuzul șefului de a comunica clar obiectivul de atins;
teama șefului că subalternul să cunoască obiectivele superioare;
refuzul șefului de a comunica subalternilor informațiile necesare pentru a-și îndeplini munca.
1.7. Îmbunătățirea comunicării organizaționale
Comunicarea managerială eficientă, ca sistem complex de raporturi mutuale ce apar între membrii organizației, presupune cunoașterea reciprocă a acestora, confruntarea, concilierea și armonizarea opiniilor lor. De aceea, pentru fiecare manager, o preocupare esențială o constituie asigurarea unei comunicări deschise, permanente și precise, ce rezultă din gândirea strategică a organizației, care trebuie să țină seama de o serie de condiții:
– formularea concisă și precisă a mesajului pentru a fi înțeles ușor și integral;
– transmiterea rapidă și nedeformată a mesajului;
– asigurarea fluenței și a reversibilității comunicării;
– utilizarea unui limbaj comun de către emițător și receptor;
simplificarea și decongestionarea canalelor de comunicație;
– asigurarea flexibilității și a adaptabilității sistemului de comunicare pentru a putea fi utilizat în orice situație
1.8. Concluzii
Conform Asociației Americane de Management, s-au stabilit regulile ce trebuie respectate pentru comunicarea eficientă:
1. emitentul să-și clarifice ideile înainte de a le comunica;
2. pentru planificarea comunicării este necesară consultarea celor din jur;
3. inițiatorii comunicării să examineze adevăratul scop al comunicării și să nu se piardă în detalii.
4. emițătorul să ia în considerare ansamblul elementelor fizice și psihice ale contextului;
5. expeditorul să fie atent la nuanțe și la înțelesul de bază al mesajului;
6. emitentul să-și dezvolte capacitatea de empatie (să privească din punctul de vedere al celorlalți);
7. emitentul să urmărească primirea feedbackului;
8. emitentul și receptorul să comunice în perspectivă cel puțin la fel de bine;
9. cei ce comunică trebuie să fie siguri pe suportul comunicării;
10. emitentul și receptorul trebuie să încerce nu numai să înțeleagă, dar să se și facă înțeleși.
2. DIPLOMAȚIA
DIPLOMAȚIE, diplomații, s. f. 1. Activitate desfășurată de un stat prin reprezentanții săi diplomatici, în scopul realizării politicii externe preconizate.
Am văzut că pacea internațională nu poate fi menținuata prin limitarea suveranității naționale și am descoperit motivele acestui eșec în natura relațiilor dintre națiuni. Am ajuns la concluzia că pacea internațională nu poate fi atinsă prin transformarea actualei societăți de națiuni suverane într-un stat mondial in condițiile morale, sociale și politice care predomină astăzi. Dacă statul mondial nu poate fi construit în lumea aceasta, el fiind insă indispensabil pentru supravietuirea ei, este necesară crearea condițiilor care să nu anuleze din start posibilitatea existenței unui asemenea stat. Am sugerat că o primă cerință pentru crearea unor asemenea condiții o reprezintă atenuarea si minimalizarea conflictelor politice care despart cele două superputeri și care evocă spectrul unui razboi cataclismic. Vom numi pace prin acomodare această metodă de a stabilii precondițiile păcii permanente. Instrumentul său este diplomația.
2.1. Cele patru funcții ale diplomației
Cuprinzând gama politicilor externe, diplomația are patru funcții:
-trebuie să-și definească obiectivele în lumina puterii, reale sau potențiale, disponibile pentru urmărirea acestor obiective;
-trebuie să evalueze obiectivele altor națiuni și puterea reală și potențială disponibilă în urmărirea acestor obiective;
-trebuie să determine în ce masură aceste obiective diferite sunt compatibile unele cu celelalte;
– trebuie să folosească mijloacele adecvate urmăririi obiectivelor ei.
Eșecul în îndeplinirea oricareia dintre aceste sarcini poate pune în pericol politica extera, și odată cu ea, pacea mondială.
Sarcina unei diplomații inteligente, concentrată asupra menținerii păcii, este alegerea mijloacelor potrivite pentru realizarea obiectivelor. Diplomația dispune de trei mijloace: persuasiunea, compromisul și amenintarea cu forța.
Arta diplomației constă în a acorda, în orice moment, importante cuvenită fiecaruia dintre aceste trei mijloace pe care le are la dispoziție.
2.2 Intrumentele diplomației
Diplomația detine două intrumente organizate: Ministerele de Externe din capitalele statelor si reprezentații diplomatici trimiși în capitalele altor țări.
Ministerul de Externe este cel care concepe strategiile, este creierul politicii externe, unde sunt colectate și evaluate semnalele din lumea exterioara, unde este formulată politica externă și de unde provin impulsurile pe care reprezentanții diplomatici le transformă în politica externă propriu-zisă.
Reprezentanții diplomatici trimiși în capitalele altor țari sunt ochii, urechile, gura și degetele Ministerului de Externe. Diplomatul îndeplineste trei funcții de bază pentru guvern: una simbolică, una legală și una politică.
2.3. Declinul diplomației
Declinul diplomației s-a instalat odată cu sfârșitul Primului Război Mondial. În anii `20, câtiva diplomați remarcabili puteau încă să aducă contribuții importante la politicile externe ale statelor lor. In deceniul următor, rolul pe care l-au avut diplomații a fost și mai nesemnificativ, iar declinul diplomației a devenit din ce în ce mai manifest.
Declinul diplomației a fost influențat de cinci factori, acestia fiind :
-dezvlotarea comunicațiilor – cel mai important factor pentru declinul diplomației;
-deprecierea diplomației;
-diplomația prin proceduri parlamentare;
-superputerile : nou-veniți în diplomație;
-natura politicii mondiale contemporane.
2.4. Vitorul diplomației
Relansarea diplomației presupune eliminare factorilor, sau cel puțin a unora dintre consecințele lor, responsabili pentru declinul practicilor diplomației tradiționale. În acest sens, trebuie acordată o atenție deosebită deprecierii diplomației.
Diplomația, oricât de puțin atractivă ar parea din punct de vedere moral, nu este altceva decât un simptom al luptei pentru putere dintre diferite națiuni suverane, care înearcă să mențina relații sistematice si pașnice între ele.Dacă ar exista o modalitate de a interzice lupta pentru putere pe scena internațională, diplomația ar dispărea automat.
Noua diplomație parlamentară nu constituie un substitut pentru aceste proceduri ci ține mai degrabă să agraveze decât să aplaneze conflictele internaționale și diminuează posibilitatea instaurarii păcii. Trei caracteristici esențiale ale noii diplomații sunt responsabile pentru aceste consecințe nefaste:
– caracterul său public;
– votul majoritar;
– fragmentarea problemelor internaționale.
2.5. Potențialul diplomației: cele nouă reguli ale sale
Diplomația și-ar putea recăpăta locul dacă ar scapa de aceste vicii care, în ultimii ani, aproape i-au distrus utilitatea și dacă s-ar folosi din nou de instrumentele care au controlat relațiile dintre națiuni din vremuri imemorabile. Am vazut că principala cauză a aspectului amenințător al politicii mondiale contemporane este natura razboiului modern, care s-a schimbat profund in urma impactului cu universalismul naționalist și cu tehnologia moderna.
2.5.1. Patru reguli fundamentale
-diplomația trebuie să se elibereze de spiritul cruciat. Aceasta este prima dintre regulile pe care le poate neglija numai cu riscul razboiului;
-obiectivele politicii externe trebuie definite în funcție de interesul national și trebuie sustinute de o putere adecvată;
-diplomația trebuie să privească scenă politică și din punctul de vedere al celorlalte state.
-națiunile trebuie să fie dispuse să ajungă la un compromis în toate problemele care sunt vitale pentru ele.
Pentru a oferi compromisului o șansa de reușită, trebuie respectate alte cinci reguli.
2.5.2. Cinci condiții ale compromisului
– renunțarea la amăgirea unor drepturi inutile în schimbul unor avantaje reale;
– niciodata nu te pune într-o poziție din care nu te poți retrage fară a-ți pierde reputația și din care nu poți avansa fară a te supune unor riscuri majore;
– nu permite niciodata unui aliat slab să ia decizii pentru tine;
– forțele armate reprezintă instrumentul politicii externe, nu stăpunul ei;
– Guvernul este liderul opiniei publice, nu sclavul ei.
Diplomația a eșuat de multe ori, dar a avut și succes deseori în atingerea obiectivului sau de menținere a păcii. A dat greș uneori pentru că nimeni nu dorea să aibă succes. Atunci când națiunile au folosit diplomația pentru preveni războiul, au făcut-o cu succes.
Diplomația este cel mai bun mijloc de menținere a păcii de care poate dispune o societate de natiuni suverane, dar, mai ales în contextul politicii internaționale contemporane și al razboiului actual, nu este suficientă.
3. INTERACȚIUNILE INTERSTATALE
3.1. Tiparele de comportament în sistemul internațional
Când există atâtea state suverane, când nu există nici un sistem juridic care să se poată aplica în relațiile dintre acestea, când fiecare stat își judecă necazurile și ambițiile în funcție de ceea ce-i dictează propria rațiune sau dorință – conflictele trebuie să apară și uneori se ajunge la război. Pentru a ieși cu bine dintr-un astfel de conflict, statul trebuie să se bazeze pe propriile sale mijloace, de eficiența cărora trebuie să se ocupe în mod constant. Toate cele trei imagini fac parte, ca să spunem așa, din natură.Omul, statul și sistemul de state sunt atât de importante pentru orice încercare de înțelegere a relațiilor internaționale, încât rareori se în-tâmplă ca un analist să se concentreze asupra unei singure imagini,ignorându-le pe celelalte două.
Conceptul de „sistem internațional“ este preluat din vocabularul științelor sociale. În anii ’50, științele politice erau dominate de teoria sistemelor.Sistemele sunt definite potrivit nevoilor lor funcționale: anumite funcții sau sarcini trebuie îndeplinite într-un sistem politic pentru ca acesta să se poată reproduce într-un anumit mediu. Funcția primară a sistemului de state suverane este, potrivit lui Kenneth N. Waltz, aceea de a aduce ordine în lumea statelor, ordine care stă la baza securității, dacă este respectată de toți participanții. Este însă vorba despre o ordine care nu urmează nici un plan. Ea rezultă din acțiunile statelor care își urmăresc, fiecare, propria securitate. Elementele sistemului internațional rămân mereu aceleași: statele, dar structura sa – distribuția puterii între state – este, totuși, în transformare. Această observație stă la baza sugestiei lui Waltz că sistemul internațional este guvernatde legi obiective. Pentru a le formula, Waltz importă din teoria economică modelul microeconomiei
.Piața ideală nu constă decât în întreprinderi aflate în concurență reciprocă, fiind lipsită de intervenția statului. Întreprinderile mari determină evoluția prețurilor mai mult decât cele mici. Astfel, ele determină struc-tura sistemului pieței libere . Piața liberă este un mediu anarhic, în care nu exită o autoritate supraordonată de reglementare.Analogia cu teoria relațiilor internaționale este imediată. Piața econo-mică își găsește paralela în piața de putere construită de Waltz. Așa cum interesul propriu al întreprinderii este motorul economiei de piață, la fel este,în politica internațională, acțiunea individuală (self-help) a statelor pentrua-și reduce vulnerabilitatea militară.Potrivit lui Waltz, o structură politică este definită prin trei elemente:
(a) principiu de organizare
(b) specificarea funcțiilor unităților diferențiate formal
(c) distribuirea capacităților peste acele unități.
3.2. Fundamentele teoriei relațiilor internaționale
3.2.1. Concepte preliminare
Politică externă este acțiunea politică a unui stat care vizează influențarea com-portamentului altor state sau organizații internaționale.
Agenții politici interni: guvern, parlament, administrație prezidențială.
Dimensiuni dominante: securitate externă, relații economice, asigura-rea dominației politice.
Politică internațională este acțiunea conjugată de politică externă a unei multitudinide state pe scena internațională si este structurată de comportamentul statelor dominante.
3.2.2. Relații internaționale
Studiază nu doar acțiunea politică a statelor, ci orice mod de interac-țiune dintre state și organizații internaționale care privește securitatea,bunăstarea și dominația. În acest sens, organizațiile religioase, firmelecomerciale, grupurile de interes, partidele politice, organizațiile tero-riste, organizațiile criminale, constituie toate obiectul de studiu al relatiilor internationale.
Geopolitica examinează semnificația politică și strategică a situării geografice aunui stat. Factorii importanți sunt amplasarea, mărimea și resurselenaturale.
4. COMUNICARE INTERNAȚIONALĂ
Comunicarea este cel mai adesea definită ca un fenomen de transferare a mesajelor de la emițator la receptor, având un conținut informațional. De asemenea, putem spune că este un proces social ghidat de relațiile de putere.
Privită ca temă de cercetare, comunicarea internaționala este nou aparută în spațiul academic, avându-și originile în Statele Unite.
Desigur, explicația interesului pentru acest domeniu rezidă în rolul rezervat comunicării la nivelul diplomației interstatale. La baza comunicarii stț informația, iar diplomații au un cod specific de decriptare a mesajelor transmise. Astfel, pe lângă acele key-words (cuvinte-cheie), un rol deosebit revine, ciudat poate pentru profani, semnificației a ceea ce nu s-a spus. De aceea, dacă vorbim de un sistem de comunicare, trebuie să avem în vedere cuvintele si acțiunile, deopotrivă.
Specialiștii în domeniu identifică cinci etape clasice ale comunicarii, și anume:
1) codificarea ințelesului, adică selectarea unor simboluri care să reprezinte un mesaj;
2) transmiterea mesajului;
3) decodificarea și interpretarea acestuia;
4) filtrarea mesajului;
5) răspunsul sau feed-back-ul.
Inițial, comunicarea a fost utilizată de către elitele conducatoare, ca instrument pentru realizarea scopurilor politice și militare. Ulterior, inflorirea economiei de piață a condus si elitele economice spre amenințarea monopolului guvernelor în controlul sistemelor de comunicații. La randul ei, societatea civilă se alătura în ultimii ani acestui proces.
Desigur, diplomații mai au la îndemană sistemul semnalelor transmise prin terțe persoane, care devin vectorii unor informații de la care se așteaptă un raspuns, sau poate este vorba doar despre sondarea opiniei, caz în care acelasi terț, sau un altul, poate face cale intoarsă cu un alt semnal.
Pentru a exemplifica, putem avea în vedere negocierile dintre arabi si evrei, purtate prin intermediul Statelor Unite. La rândul lor, fiecare din cele trei parți implicate au apelat și la alti vectori, inclusiv la diplomația secretă.
Relevantă si importantă este analizarea relației dintre comunicare și putere, pentru ca utilizarea corectă a celei dintâi aduce credibilitate actorului statal. Fară îndoială, totul este legat de rolul crescând rezervat jurnalistului în epoca contemporană. Pentru buna reflectare a poziției unei personalități, a unei organizații, a unui partid
sau chiar a unui stat, deosebit de eficiente sunt doua metode, respectiv conferința de presă și comunicatul de presa.
Construirea și difuzarea unei știri de impact pot determina configurația internațională a puterii. De aceea, pe langa marile agenții de știri, cu precădere după razboiul din Golf, se afirma canalele specializate în știri, cap de lista fiind, desigur, C.N.N. – care a transformat confruntarea amintită într-un show mediatic planetar -,
fară ca acesta să fie singura opțiune. Mesajul de presa se diferențiază de alte forme ale comunicării, întrucat el face obiectul unor analize cantitative si calitative.
Exista, desigur, și în domeniul comunicării internaționale un fenomen de evoluție, o istorie care pornește înca din secolul XV, atunci când negustorii venețieni contribuie primii la "internaționalizarea" noutăților, prin vehicularea lor în spațiul în care iși desfășurau afacerile. Totuși, abia din secolul XIX, termenul ca atare capătă
consistența prin apariția primelor agenții internaționale de știri: Reuters, Associated Press și France Press.
Associated Press reprezintă și astăzi cel mai puternic concern din domeniul presei, dominând în primul rând piața americană. Originile sale sunt plasate în 1846, atunci când, la New York, cinci mari ziare americane și-au unit eforturile în dorința lor de a acoperi cu știri realitățile de peste Ocean. Dintre realizarile remarcabile ale agenției amintim faptul că ea a reusit în 1861 să transmita știri de pe frontul razboiului civil, folosind voluntari aflati în zona conflictului.
Un moment de progres pentru istoria comunicațiilor l-a constituit adoptarea de către Associated Press, în 1899, a sistemului de telegrafie fără fir inventat de Gugliemo Marconi, favorizând transmiterea în premiera a desfășurării Cupei Americii la yachting. O altă inovație datorată acestei agenții este introducerea, în 1935, a primului serviciu de fotografie pentru presă, Wire Photo.
În Europa, Reuters se afla în topul agențiilor specializate în transmiterea știrilor. Numele ei provine de la fondatorul său, Paul Julius Reuter, născut în Germania, la Kassel. în octombrie 1851, acesta s-a mutat din Germania în Marea Britanie, la Londra. Aici a fondat Submarine Telegraph, agenție cu ajutorul căreia a reușit să facă primul schimb de informații între bursele din Londra și Paris, contribuind la aflarea cu operativitate a prețurilor de pe cele două Mari piețe europene. Agenția și-a schimbat numele în cel actual la 1865. La acea dată, Reuters avea deja un bun renume, un mare succes fiind prioritatea sa la nivel european în anunțarea asasinării președintelui american Abraham Lincoln în ziua de Good Friday, la 14 aprilie 1865,
de către John Wilkes Booth la Teatrul Ford. După cum se știe, deși nu a murit pe loc, Lincoln nu a mai putut fi salvat, decedând a doua zi.
Astăzi, Reuters este al doilea mare operator pe piața știrilor mondiale, având deschise birouri în 94 de țări și transmițând fluxuri informative zilnice în 19 limbi.
Agenția France Press este cea mai veche dintre cele de top, fiind inființată la 1835 de către Charles-Louis Havas, inițial numindu-se Agence Havas. Astăzi, ea are centrul tot la Paris, fiind o corporație publică, controlată de guvernul francez. Desfășoara activități în 110 state ale lumii, fiind clasată pe locul trei mondial după Associated Press și Reuters.
Cea de-a doua jumătate a secolului XX reprezintă un nou moment de cotitură pentru comunicarea internațională datorat apariției organismelor media transnaționale, cele mai cunoscute fiind Eurovision și Intelsat. European Broadcasting Union (E.B.U. – cunoscută sub numele de Eurovision) a luat ființa la 12 februarie 1950. Atunci, cu prilejul unei conferințe desfasurate la Devon, în Marea Britanie, a fost creată o rețea formată din 23 de organizații din Europa și Mediterana.
5. FORME DE CONDUCERE
5.1. Democrația
Democrația (în traducere literală „conducere de către popor”, din grecescul δημοκρατία – demokratia, de la demos, „popor” + kratos, „putere”) este un regim politic care se bazează pe voința poporului. Principiile de bază ale democrației sunt votul universal și suveranitatea națiunii. Democrația are un caracter de clasă și nu este altceva decît o formă politică a dictaturii claselor dominante.
Democrația se definește prin:
– separația puterilor în stat ;
– alegeri libere ;
– pluralism ;
– respectarea drepturilor și libertăților oamenilor ;
– domnia majorității si protecția minoritățiilor.
5.1.2 Democrație burgheză
Democrație burgheză (capitalistă) – formă de guvernare care sprijină interesele burgheziei, ale capitaliștilor, a unei minorități a populației; este de fapt o dictatură burgheză, cu limite istorice determinate, generate de interesele menținerii capitalismului, ale apărării și dezvoltării sistemului de exploatare și asuprire a oamenilor, împiedică participarea lor reală și deplină la viața politică și îi supune diverselor forme de manipulare politică și ideologică.
5.1.3. Democrația socialistă
Democrație proletară (socialistă) – formă de guvernare care reprezintă interesele majorității populației; echivalent al termenului de dictatură a proletariatului. Democrația proletară nu este doar democrație reprezentativă, este democrație participatorie, directă. Prima formă de democrație proletară a fost Comuna din Paris (26 martie – 30 mai 1871).
Reprezintă un tip superior de democrație, într-o societate în care se creează condițiile obiective și subiective ale egalității între oameni (în domeniul politic și social-economic, în domeniul instrucției și educației, al culturii), posibilitatea pentru toți membrii societății de a participa efectiv la viața socială, precum și exercitarea reală a celor mai largi drepturi și libertăți. Democrația socialistă cuprinde atît libertățile politice: libertatea cuvîntului, a presei, a mitingurilor și adunărilor etc., dreptul de a alege și a fi ales pe baza votului universal, egal și secret, cît și drepturile sociale: dreptul la muncă, la odihnă, la învățămînt, la asigurarea materială în caz de boală și de pierdere a capacității de muncă etc.
5.2. COMUNISMUL
Comunismul este un termen care se poate referi la una din mai multe noțiuni: un anume sistem social, o ideologie care promovează acest sistem social, sau o mișcare politică care dorește să implementeze acest sistem.
Ca sistem social, comunismul este un tip de societate egalitaristă în care nu există proprietate privată și nici clase sociale. În comunism toate bunurile aparțin societății ca întreg, și toți membrii acesteia se bucură de același statut social și economic.
Comunism este o formațiune socială cu două faze în dezvoltarea sa: faza inferioară, socialismul, și faza superioară, comunismul propriu-zis, dezvoltat din primul, cînd forțele de producție ating un nivel foarte ridicat, mijloacele de producție sînt proprietate socială, nu mai există clase sociale, dispar deosebirile esențiale dintre oraș și sat și cele dintre munca fizică și cea intelectuală și cînd nivelul productivității muncii și al conștiinței sociale asigură condiții pentru aplicarea în repartiție a principiului „de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi“.
Comunismul este o societate fără clase, în care se realizează egalitatea socială deplină a tuturor membrilor societății.
Rădăcinile conceptelor ce stau la baza doctrinei comuniste sunt prezente încă din antichitate. Platon, Aristotel și alții contribuie ideologiilor antropocentriste, în care omul este centrul existenței universale. Subiectivitatea în analiză a acestor filosofi și gânditori, prin obligativitatea conștiinței lor, a condus la concluzii aparent obiective. Astfel caracteristicile societății se reduc la comportamentul și conștiința individului. Inegalitatea și ierahiile sunt puse pe seama structurilor sociale stric controlate de tagmele superioare (aristocrație). Încă de aici, alternativele și soluțiile pentru o societate perfectă sunt construite pe aversiune, amplu speculată și proliferată mai târziu în procesul de sovietizare a Rusiei și apoi a altor state. Strategiile politice ale comunismului și nazismului au avut parte de cel mai mare succes , dar și cele mai nefaste urmări din istoria umanității. Zeci de milioane de victime, dezradăcinarea națiilor, progonirea altor nații, desacralizarea și persecutarea aspră a creștinilor. Aparent cele două extreme, ”de stânga” și ”de dreapta” sunt evident, oponente, în realitate ele având aceași ideologie extremistă. Cel care a dat formă acestor două extreme este filosoful german Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770 – 1831). Karl Marx, discipol al acestuia, promovează ideiile ateise și lupta de clasă. Materialismul dialectic devine mobilul revoluționar al acelei perioade și înglobează toate soluțiile și cauzele anormalităților sociale existente. Mai târziu, cu sprijinul științei care confirmă matrialitatea fotonului, revoluționarii comuniști își consolidează princiliipe anti-creștine și anti-luministe. Din păcate teoria darvinistă a evoluționismului (recunoscută ca fiind fondată în mod consensual de oamenii de știință) a sprijinit puternic iluzia omului ce-și modifică conștiința, tehnologia și chiar forma fiziologică. Progresul este singurul vector venerat de comuniști, în numele căruia merită făcut orice sacrificiu. Progresul nu putea fi decât bun. Pentru aceasta orice stătea împotrivă trebuia eliminat. Doctrina comunistă este foarte bine sintetizată în lucrări de referință scrise de-a lungul timpului din care enumerăm doar: Metafizica de Aristotel și Bazele filosofiei marxiste, ed 1954. Ca o concluzie a acestor tratate, putem extrage ideea care a stat și la baza acțiunilor sovieților, și anume: reeducarea. Ce înseamnă reeducarea. Procesul prin care este înlăturată conștiința dobândită în funcție de mediul de dezvoltare a individului și uniformizarea acesteia la nivel social, pentru e eficientizare maximă a progresului in interesul societății, astfel înlăturându-se orice tendință liberală. Orice rezervă sau neparticipare, iar nu opoziție vizavi de idealurile comuniste erau condamnate irevocabil. Teroarea, frica și promovarea culminantă a cultului personalității au făcut acest sistem să funcționeze perfect, înlăturând orice fel de opoziție, chiar și psihologică a individului din țările comuniste. Lenin și apoi Stalin au pus la punct toată metodologia de reeducare a maselor pe modelul marxist. De aici și termenul de marxism-leninism. Prototipul societății comuniste o reprezintă kibuțul, comunitate evreiască în care traiul membrilor se bazează pe propietate colectivă și lipsa banilor din sistemul intern al acestor mici structuri sociale. Necesitățile ce au dus la crearea acestor tipuri de comunități au reprezentat nevoia de independență financiară în perioade de sărăcie pe plan național și eficientizarea producției în raport cu consumul atunci când nu există altă modalitate de remunerație. Pentru a supraviețui în asemenea condiții, aparent fără perspective către un viitor mai bun, aceste kibuțuri aveau o bază spirituală puternică, dat fiind religiozitatea lor. Acest lucru a fost înlocuit de comuniști cu teroarea proceselor de reeducare, atent elaborate pentru a modifica conștiința omului în timp, și nu doar reflexele de autoapărare. Planurile de colectivizare a propietăților private, a reeducării populației și promovării materialismului-științific a creat o perioadă cenușie în spiritualitatea umană lăsând urme adânci în conștiința, cultura și istoria națiunilor implicate. Caracteristicile comune ale comunismului și nazismului sunt: promovarea acțiunilor violente (”revoluționare”), impunerea conceptelor și doctrinelor susținute ca reprezentând adevăruri infailibile, identificarea orcărei rezerve la ale lor acțiunii cu o potențială opoziție periculoasă ce trebuie înlăturată, comportamentul violent la nivel politic ce vedea ”dușmanii” pretutindeni și astfel din o așa zisă manie a persecuției, ajungeau ei să persecute. Un astfel de comportament materialist-totalitarist și ateu a puterilor sovietizate prin specularea nevoilor oamenilor a condus la repercursiuni iremediabile în cadrul națiunilor afectate, neexistând nici o modalitate de evaluare exactă din punct de vedere social-politic sau psihologic a urmărilor comunismului. Pot fi însă comparate efectele macro cu efectele la nivel de individ, reducarea comunistă reprezentând o medotă de uniformizare, omogenizare și aliniere totală a conștiinței umane. Individul astfel traumatizat fără încetare timp de mai multe generații, prezintă în mod sigur un psihic puternic afectat și nu numai. Putem răsfrânge aceste caracteristici individuale la nivel de popoare afirmând că fostele țări comuniste sunt: mai puțin încrezătoare în ele însăși, obișnuite cu minciuna ca find prezentată ca adevăr, resemnarea, deznădejdea, rezistența la condiții subzistențiale, pasivitatea și ignoranța în situați în care sunt necesare acțiuni lor civice, asistarea cu indiferență a abuzurilor produse în politică, justiție și economie și ș.a.m.d. De remarcat mai este faptul că premeditarea proceselor de sovietizare au fost atent elaborate și chiar dacă la începutul secolului XX a întâmpinat piedici, s-a perseverat cu sprijin continu (financiar și politic) până ce au reușit. Interesant poate fi surpriza maselor, care indiferent de specificul ”colectiv” al comuniștilor, au fost suprinși de ”înscăunarea” succesivă și rapidă în aparatele de control ale țărilor a acestor comuniști cărora, cei mai mulți nu le dădeau nici o șansă. În România, spre exemplu, partidul comunist a numărat aproximativ 800 de membrii, o cifră mult prea mică pentru o reușită atât de mare, asta dacă nu ar fi avut acel sprijin financiar, politic și propagandă susținută de sabotaje, amenințări și asasinate. Istoria consemnează vag aceste lucruri, iar pentru un analiză completă este de multe ori necesar un studiu amplu ce poate presupune ani de zile, datorită faptului că această pagină a istoriei este încă recentă iar acele efecte menționate mai sus sunt încă active.
6. COREEA
IMG. 6.1. Peninsula Coreea
6.1. Prezentare generală
Coreea este unica țară (în mod oficial) din lume înca divizată. Ambele state coreene sunt înarmate, periculoase și în principiu se afla în război. Acest capitol se axează îndeosebi asupra Coreii de Sud (care este cunoscută și sub sigla ROK), însa în ceea ce privește cultura adânc înrădăcinată, toți coreenii sunt la fel. Deosebirile de structură politica între Nordul comunist și Sudul capitalist i-au obligat pe coreenii din cele două zone să ducă un trai foarte diferit, începând din 1945, însa concepțiile fundamentale coreene, kibun, hahn, confucianismul, tenacitatea și obsesia supraviețuirii domină gândirea acestora, indiferent de ce parte a frontierei s-ar afla și îi deosebesc considerabil pe coreeni de vecinii lor chinezi și japonezi. În cele din urmă, Coreea se va reunifica, iar când se va întampla acest lucru populația totală de 70 de milioane de locuitori o va situa la egalitate cu Vietnamul și îi va spori autoritatea în Asia de Est. Influența Coreii de Sud este deja remarcabilă. Pe o suprafață restrânsă, cât jumătate din teritoriul Marii Britanii, sud-coreenii au clădit a treia mare economie din Asia, bazată pe producția de export ieftină și de înaltă calitate. PIB-ul său (1999) de aproape 500 de miliarde USD le pune în inferioritate pe ale celorlalți trei Tigrii asiaticii: Taiwan (260 de miliarde USD), Hong Kong (142 de miliarde USD) și Singapore (85 de miliarde USD). Coreea de Sud ocupă locul 13 în rândul economiilor cu cel mai mare flux comercial din lume și a înregistrat o creștere medie de peste 15% între 1960 si 1995! Miracolul sud-coreean începe să dea semne atât de maturitate, precum și de îmbătrânire și își mută centrul de greutate al economiei de la producția ieftină, cu o tehnologie învechită la produse de înaltă tehnologie, cu o mare valoare adăugată, deosebit de rentabile. Forța marilor conglomerate ale ROK (chaebol-uri) și hărnicia oamenilor de afaceri și muncitorilor săi sugerează că aceasta va trece cu succes la o noua economie adecvata condițiilor din secolul al XXI-lea. Datorită învecinarii sale cu China, Coreea a fost și este înca puternic influențată de învațăturile lui Confucius. Hahn este un lucru diferit și caracteristic coreean. Acest cuvânt este utilizat pentru a descrie energiile și frustrările înăbușite care s-au acumulat în mintea coreenilor în condițiile privațiunii si oprimării extreme. Să ne amintim că Japonia a ocupat Coreea în perioada 1895-1945, iar Razboiul din Coreea din anii 1950-1953 a generat suferințe de neînchipuit peninsulei. Hahn, care iși are originea nu numai în ocupația străină, ci și în imobilitatea socială, discriminarea sexuala, vendetele familiale și sărăcia cruntă s-a materializat într-un naționalism extrem, însoțit de o eliberare de energie și a dus în cele din urma la prosperitatea coreeana. Kibun, într-o traducere aproximativă "față" sau "reputație" este o problemă mai delicată în Coreea decât, poate, oriunde altundeva în lume. Pentru un coreean, kihun este un sentiment intuitiv al echilibrului social și al comportamentului corect. Coreenii sunt capabili să trateze chiar și cu cei care le displac, pastrând aparențele de politețe și gentilețe. Străinii care fac afaceri cu ei pot fi ușor induși în eroare, crezând despre coreeni că sunt ingăduitori și blajini. În Coreea, chaebol este echivalentul, aproximativ, al termenului keiretsu sau al mai vechiului zaibatsu din Japonia. Reprezintă un conglomerat de douăsprezece sau mai multe companii aflate în posesia sau în legatură directa cu o familie de primă marime. Relațiile personale și de familie sunt foarte importante în Coreea, unde clanurile sunt considerate bastioane împotriva lumii din afară. Însăși mărimea chaebol-ului în Coreea modernă a necesitat folosirea unei categorii ample de manageri profesioniști bine pregatiți. Cu toate acestea, chiar și ei au în general legături personale strânse cu familia proprietarului. Străinii care lucrează împreuna cu coreenii ar face bine să cultive relații bune în cadrul structurilor puterii coreene. Este un lucru dificil, drept care nu numai că se recomandă, dar se și impune să fie prezentați de terțe parți. Conducerea este confucianistă în esența, însă importanța, influența și puterea anumitor familii sunt mai vizibile decât în Japonia și China. Puterea, o dată dobandită, nu este cedată cu usurință, iar istoria violenței între autorități și popor este impusă de sus în Coreea, spre deosebire de Japonia, unde se întamplă invers de regulă. Numele de familie, bunăstarea și autoritatea chaebol-urilor decid statutul.
6.1.1. Spatiul si timpul
Coreea este o țară aglomerată, iar spațiul, în special în marile orașe, este foarte solicitat. Coreenii sunt obișnuiți să lucreze unul lângă altul, însa în situațiile oficiale le este necesar un spațiu personal bine definit. Nu sunt tactili. Coreenii sunt foarte muncitori (se străduiesc să depășească performanțele japonezilor) și rareori se întamplă să piardă timpul. Sunt relativ punctuali și au o atitudine tipic americană de a desfasura cât mai multe activități într-o perioadă de timp dată.
6.2. Factorii culturali ai comunicarii
6.2.1.Modele de comunicare și utilizarea limbii
Coreenii fac o mare risipă de energie în conversații, fiind foarte sobri când vorbesc serios și afișând uneori un umor de factura occidentală când incearcă să intre în grațiile cuiva. În Coreea, adevărul este elastic.
6.2.2. Obiceiul de a asculta
Coreenii sunt niște ascultători politicoși în adevăratul stil asiatic, însa lasă adesea impresia că știu dinainte ceea ce intentionezi să le spui.
6.2.3. Comportamentul la întâlniri și negocieri
Poate fi mai dificil să ajungi la un acord durabil cu coreenii ageri decât cu japonezii ultraorganizați sau cu oficialitățile chineze birocrate. Experiența lor de-a lungul istoriei le-a arătat un lucru: compromisul duce la înfrangere, iar locul al doilea provoacă dezastre. Aceasta îi face să fie extrem de competitivi și să caute în permanență avantaje suplimentare, fapt deranjant pentru occidentalii care încearcă să negocieze o situație reciproc avantajoasă. Cei care fac afaceri cu coreenii se lovesc de urmatoarele aspecte negative:Decepția: îți vor spune ca s-a facut una sau alta, însa nu fac nimic de fapt. Când vor să te faca să te retragi dintr-o afacere (și să ramână ei singurii responsabili) iți creează adesea dificultăți, uneori puse la cale cu acordul oficialităților sau al guvernului. Le creează străinilor o atmosferă de lucru placută, acestia plecând acasă fericiți, însa nu aplică acordul semnat în atmosfera cordială creată de ei. Caută adesea acordurile exclusive, pe termen lung. E mai bine să semnezi acorduri pe termen scurt bazându-te pe randamentul coreean! Adesea, coreenii rup o relație pe neașteptate dacă gasesc o afacere mai buna în alta parte. Informația au tendinta de a o pastra pentru ei. Când îți vând ceva, s-ar putea să scadă calitatea produsului dacă primesc comenzi mai mari din altă parte. Când cumpară ceva, îi preocupă mai mult prețul decât utilitatea produsului. Preferă vânzările rapide stabilirii de relații de afaceri solide. (Aceasta se datorează instabilității cronice a Coreii de-a lungul istoriei.)
Printre aspectele pozitive se numară: Sunt dornici să experimenteze și să-și asume riscuri. Se agită și se îmbulzesc. Sunt ușor de abordat. Sunt adaptabili și dispuși la operarea de modificări în ultimul moment.
6.2.4. Maniere si tabuuri
Protocolul este deosebit de important. Dacă nu le acorzi coreenilor respectul cuvenit rangului sau statutului său, se vor retrage și te vor evita pe viitor. Dacă nu respecți regulile de baza ale societății coreene, vei fi declarat „non-persoana” și din acel moment nu îi mai preocupă bunăstarea ta. Pot deveni violenți față de aceste „non-persoane”. Străinii dacă nu dau dovadă in mod constant de respectul cuvenit sunt trecuți la categoria „non-persoane”, în ciuda politeții cu care continuă să fie tratați. Atingerea unei persoane este un afront. Oamenii de afaceri din ziua de azi iși dau mâna pentru a arăta că s-au modernizat, însă în același timp fac și o plecăciune. Uneori devin mai cordiali dupa ce beau câteva pahare, însa de obicei se scuză ca s-au îmbătat (în aceeași seară și din nou în ziua următoare). Punctualitatea este mai puțin importantă decât în China sau Japonia. Când se află la birou sau în clipele lor de meditație, coreenii se înconjoară de ziduri imaginare și apoi „decolează” un timp. Poți să străpungi acest zid tușind discret la o distanță între trei și cinci metri. Nu îi prezintă pe alții oficiali, ci se adresează străinilor în felul următor: „Este prima dată cănd vă văd”. Atunci, persoana mai în vârstă sugerează să se facă prezentările, după care amândoi iși rostesc nedeslușit numele și fac schimb de carți de vizită. Coreenii evită să le spună interlocutorilor pe nume, preferând titlurile. Printre manierele obișnuite la masă se numară servirea oaspetelui, sorbitul supei, plescăitul buzelor și un râgâit sănătos în semn de apreciere a mesei.
6.2.5. Cum sa te intelegi cu coreenii
Coreenii se consideră foarte diferiți de chinezi și de japonezi și trebuie să li se acorde respectul cuvenit istoriei lor îndelungate, bogațiilor artistice și unicității naționale. Ei sunt de părere că se descurcă mai bine decât alți asiatici în a-i aborda pe occidentali. Trebuie manifestată disponibilitatea de a le îmbrațisa ideile, să glumiți cu ei ori de câte ori este posibil, dar să vă pastrați întotdeauna poziția fermă, pragmatică. Respectă duritatea; vor profita de naivitate. Aveți mare grijă la protejarea kibun-ului lor în Coreea, compromiterea este mai gravă decât oriunde altundeva. Nu subliniați în mod exagerat relațiile voastre cu japonezii și nu priviți limba coreeana ca pe o ramură a limbii japoneze.
7. COREEA DE SUD
IMG. 7.1. Steagul Coreei de Sud
Coreea de Sud, oficial Republica Coreea este o țară din Asia de Est, cu capitala la Seul, a doua mare metropolă din lume și un important oraș pe plan mondial Se învecinează cu Republica Populară Chineză la vest, Japonia la est și Coreea de Nord la nord.
7.1. Istorie
Teritoriul peninsulei a fost populat încă din cele mai vechi timpuri. În anul 918 ia ființă regatul Goryeo, condus de dinastia Goryeo, care a continuat să existe până la invazia mongolilor din anul 1258. În secolul al XVII-lea statul este stăpânit de de dinastia chineză a manciurienilor care l-a izolat de lumea externă.
În anul 1895 se instaureză protectoratul Japoniei, iar în 1910 Coreea este anexată de aceasta. După cel de-Al Doilea Război Mondial dominația Japoniei este înlăturată, iar nordul Coreei este eliberat de armata rusă în august 1945, în timp ce sudul este controlat de americani. Prin Constituția de la 17 iulie 1948 se proclamă Republica Coreea, iar la 15 august, același an, este alcătuit primul guvern de către președintele Li Sâng Man. Independența țării a fost recunoscută de ONU la 12 decembrie 1948. Pe data de 25 iunie 1948 Coreea de Nord invadează Coreea de Sud, astfel izbucnind Războiul coreean care încetează în urma armistițiului de la Panmunjon din 27 iulie 1953.
În ciuda acestor conflicte dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud, țara a devenit tot mai activă pe plan internațional. În 1990 se stabilesc relații diplomatice cu URSS și, doi ani mai târziu, Republica Coreea devine membru al ONU. În decembrie 2000, președintele Kim Dae Jung primește Premiul Nobel pentru Pace.
7.2. Statul
Conform Constituției adoptate la 25 februarie 1988, Coreea de Sud este republică prezidențială, unde președintele și Cabinetul (Consiliul de Stat) exercită puterea executivă, iar cea legislativă de un Parlament Unicameral (Adunarea Națională). Mandatul președintelui este de 5 ani, acesta fiind ales prin vot direct. Cele mai importante partide politice sunt: Partidul Democrat-Milenium, Partidul Liberal Democrat Unit, Partidul Oamenilor Uniți, Partid Marii Națiuni.
7.3. Organizare administrativă
Teritoriul țării este împărțit în 9 provincii și 6 orașe. Cel mai mare oraș este Seul care are o populație de 10.421.782 de locuitori (23 de milioane locuitori cu împrejurimi).
IMG. 7.2 – Harta și provinciile Coreei de Sud
Diviziunile majore în Coreea de Sud sunt provinciile, orașele metropolitane (orașe ce se bucură de o autonomie de conducere și care nu sunt parte constituentă a unei provincii) și orașul special.
7.4. Populația
Populația Coreei de sud este de 49.024.737 milioane de locuitori, fiind totodată printre statele cu cele mai mari densități din lume. Populația este compusă în special din coreeni iar minoritățile cele mai mari sunt chinezi han, japonezi și mongoli. Peste 80% din populația Coreei de sud locuiește la oraș.
Religia: Principalele religii din Coreea de sud budismul și confucianismul. Aproximativ 28% din sud-coreeni sunt creștini. Alte religii importante sunt Chundo Kyo, șamanismul(credința în spirite) și taoismul.
Limba: Limba oficială este coreeana. Este o limbă izolată(adică, nu este înrudită genealogic cu nici o altă limbă) chiar dacă unii lingviști consideră că face parte din familia altaică. Este considerată ca find înrudită cu japoneza. Înainte de a avea o scriere proprie era scrisă folosind hanja, ideograme chinezești pronunțate în coreeană. În secolul al XV-lea un sistem de scris propriu, numit hangul, a fost inventat de către regele Sejong cel Mare.
7.5. Economia
Coreea de Sud este o putere economică la nivel mondial și face parte din categoria țărilor dezvoltate. Are a douăsprezecea economie la nivel mondial și a treia în Asia, după Japonia și China. Cel mai mare partener comercial și de export al Coreei de Sud este, astăzi, China. Țara a avut o creștere economică rapidă datorită exporturilor de produse finite, fiind una din cei Patru Tigri Asiatici]. Cele mai importante ramuri ale industriei sunt construcția de automobile, de semiconductoare, de electronice (Samsung și LG Electronics), de nave și industria siderurgică.
Petrolul extras din Insula Jeju este prelucrat în rafinăriile de la Yosu și Ulsan. În industria siderurgică sunt folosite minereuri de fier extrase de la Chongju și Yangyang, cărbuni cocsificabili extrași, în special, de la Samchock și lemn. Cele mai mari centre siderurgice sunt Inchon și Insula Jeju. Principalele produse chimice sunt acidul sulfuric, soda caustică și soda calcinată, îngrășămintele azotoase și chimice, concentratele complexe și produsele petrochimice (cauciuc, mase plastice, etc) care se produc, în special, la cel mai mare centru petrochimic, cel de la Ulsan. În domeniul construcției de automobile, țara se află pe locul al cincilea pe glob, cei mai mari producători fiind Hyundai și Kia Motors. Agricultura polarizează 12% din populația activă, dar, deși este foarte productivă, nu asigură necesarul intern. Pe jumătate din suprafața agricolă se cultivă orezul, pe 11% din terenuri orz, iar pe restul se mai cultivă batate, tutun și soia. Pescuitul reprezintă, la rândul său, o altă ramură importantă, plasând Coreea de Sud pe locul 9 în lume.
7.6. Președenția
IMG. 7.3. – Lee Myug-bak – președinte al Coreei de Sud
Lee Myung-bak (19 decembrie1941 Osaka,Japonia – ) este un om politic și economist sud-coreean, președintele Coreei de Sud de la data de 25 februarie 2008. A fost primar al capitalei Seul. intre anii 2002-2006. El este membru în partidul conservator Hannara Dang sau GNP – Partidul Marii Națiuni (Grand National Party), și a câștigat alegerile prezidențiale din țara sa la 19 decembrie2007. În platforma sa politică Li Myung-bak s-a pronunțat pentru încurajarea orientării de piață a economiei și pentru o linie mai puțin conciliantă față de planurile regimului din Coreea de Nord de înarmare nucleară.
7.6.1 Bibliografie
Li Myung-bak s-a născut la 19 decembrie 1941 într-o arie locuită de coreeni din orașul japonez Osaka. A crescut ca al cincilea dintre șapte copii într-o familie creștină protestantă și este membru al bisericii presbiteriene. După sfârșitul celui de-al doilea război mondial, familia sa s-a întors in patrie, la Puhang,locul de baștină al tatălui său. Situația economică a familiei devenind dificilă , Li Myung-bak a trebuit să muncească de mic copil, pentru a-și ajuta părinții și frații. Cu ajutorul unei burse s-a înscris la cursuri serale pentru a-și completa studiile. A devenit lider de asociații studentești și a luat parte activă în 1964 la demonstrațiile furtunoase ale studenților împotriva politicii președintelui de atunci, generalul Park Cijan hi, de ameliorare a relațiilor cu puterea vecină, Japonia, care stăpânise Coreea între anii 1910 – 1945. În urma acestei activități politice, Li Myung-bak a fost arestat și a șezut în închisoare vreme de șase luni. În 1965 a terminat studiile de afaceri cu titlul de licențiat al Universității Koryo din Seul.
Înaintea intrării sale în politică , între anii 1977-1992 a condus Li Myung-bak șase companii aparținând concernului Hyunday, bucurându-se de aprecierea întemeietorului acestuia. În această calitate a contribuit la normalizarea relațiilor diplomatice dintre Coreea de Sud și fosta Uniune Sovietică, de asemenea a stabilit relații cordiale cu liderii unor state, ca fostul premier al Singaporelui. Lee Kuan yew, si conducătorul Cambodgei, Hun Sen. În anul 1992 a fost ales prima dată în Adunarea Națională a Coreei de sud, Kukhae.
Între 1 iulie2002 – 30 iunie2006 a fost Li Myung-bak primarul capitalei Seul. In aceasta calitate si-a castigat popularitate si datorita catorva proioecte grandioase. Unul din ele a fost restaurarea ariei parcului si cursului de apa Cheonggyecheon, multa vreme seacă și în declin , unde în locul trenului suspendat construit in timpul regimului Park Cijan hi, a amenajat o uriașă zonă de odihnă și agrement pentru locuitorii orașului. De asemenea a lărgit pe de altă parte rețelele de transport public ale capitalei.
De mai multe ori Li Myung-bak intrat in trecut in conflict cu autoritățile de control financiar ale statului. O dată în 1996 a fost obligat sa plateasca o amenda de 4 milioane de won . În 1998, in urma unei încălcari ale unei legi electorale a fost iarăși penalizat cu o amendă de opt milioane de won.
7.6.2. Activitatea ca președinte al republicii
Li Myung-bak a intrat în oficiul de președinte al Republicii Coreea (Coreea de Sud) la 25 februarie 2008. Aceasta, în urma victoriei cu 48.7 % din voturi în alegerile prezidențiale din decembrie 2007, unde aprigul său rival, Chung Dong yung a obținut 26.1 % din voturile alegătorilor. 2008. La 20 februarie 2008 parlamentul a aprobat lista noului guvern dirijat de fostul ministru de externe Han Seung-soo. La alegerile parlamentare din aprilie 2008 partidul său Hannara Dang a învins în mod hotărâtor pe sociali-liberali, obținând majoritatea absolută în parlament . Presedintele Li Myung-bak a promis reducerea taxelor pentru întreprinzători și măsuri contra „exceselor” unor sindicate profesionale. De asemenea a îmbunătațit relațiile țării sale cu SUA și cu Japonia. A suspendat planurile de reducere a personalului militar american aflat in Coreea de sud și a căzut de acord cu SUA asupra importului de carne de vită din această țară, în ciuda protestelor, sub pretexte sanitare, ale unor cercuri largi din Coreea. În toamna 2008 a fost nevoit să se confrunte cu criza economică globală și cu repercusiunile ei asupra economiei sud coreene.
7.7 Ascensiunea Coreei de Sud
Din 1948 și până acum, Coreea de Sud a trecut prin șase republici și o scurtă guvernare militară. Cea de a șasea Republică a început în anul 1987 și durează până astăzi.
Dupa o incalzire, relatiile dintre cele doua Corei sunt din nou tensionate, mai ales in urma tirurilor lansate de armata nord-coreeana asupra teritoriului sud-coreean.
În 1945, în urma înfrângerii Japoniei în cel de-al Doilea Război Mondial, armatele Uniunii Sovietice și ale Statelor Unite au ocupat jumătatea de nord, respectiv cea de sud a peninsulei. Cei doi inamici în Războiul Rece au sprijinit formarea unor guverne care agreau propriile ideologii, ajungându-se la împărțirea actuală a Coreei în două state: Coreea de Nord și Coreea de Sud (sursa wikipedia).
Cele doua statre sunt juridic in stare de razboi, pentru ca nu a fost semnat niciun tratat de pace in urma armistitiului din 1953.
Razboiul dintre cele doua state a început pe 25 iunie 1950 și, tehnic, continuă și acum, cele două țări nesemnând încă un tratat de pace, ci doar un armistițiu pe 27 iunie 1953. În lipsa acordului de pace, incidentele nu au lipsit din 1953 până acum. Cu toate acestea, presa internațională apreciază că niciunul dintre conflicte nu a fost de proporțiile celui de astăzi.
8. COREEA DE NORD
IMG. 8.1. Steagul Coreei de Nord
Coreea de Nord, oficial denumită Republica Populară Democrată Coreeană, este un stat în partea de nord a peninsulei Coreea situată în nord-estul Asiei. Ea este vecină cu China (1.416 km de frontieră comună) și Rusia la nord (19 km de frontieră), iar în sud cu Coreea de Sud (238 km de frontieră). Această ultimă frontieră este constituită în zona demilitarizată, care este în realitate foarte puternic militarizată, fiind supravegheată de peste un milion de soldați. Japonia, vecinul maritim al Coreeii, nu are frontieră terestră cu ea, dar sunt despărțite de Marea Japoniei.
Partidul Muncii din Coreea este la putere din 1948. Kim Jong-il este Secretar General al partidului și liderul suprem al țării.
8.1. Istorie
După eliberarea Coreei de sub ocupația japoneză la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Coreea a fost împărțită de Națiunile Unite în două părți delimitate de paralela 38. Coreea de Nord urma să fie administrată de către URSS, iar Coreea de Sud de către SUA. Istoria Coreeii de Nord începe, astfel, prin proclamarea unei Republici Populare în 1948.
8.2. Politica
Conform constituției, Coreea de Nord este o republică socialistă, dar mulți o consideră o dictatură absolută de tip stalinist unde Kim Ir-sen a înlocuit marxismul cu ideologia juche.
Aparatul de stat este dominat în totalitate de către Partidul Muncii din Coreea, al cărui rol conducător este ancorat în constituție. Există și două partide minore, aceste trei partide fiind unite în Frontul Democratic pentru Reunirea Patriei. Organul suprem de stat este parlamentul, a cărui membrii se aleg pe o perioadă de 5 ani. Parlamentul se întrunește în plen doar odată sau de două ori pe an, în restul timpului țara fiind condusă de prezidiul parlamentului. Președintele prezidiului, în momentul de față (2010) Kim Yong-nam, este teoretic conducătorul statului.
Mai există și Comitetul Național de Apărare (condus de Kim Jong-il), care se ocupă de politica externă și de forțele armate.
Funcțiile publice sunt ocupate, după cum scrie în constituție, conform centralismului democratic. La alegeri, candidații unici, toți susținuți de către partid, sunt de obicei aleși cu 100% din voturi, cu o participare la vot practic tot de 100%.
De la moartea lui Kim Ir-sen, postul de președinte de stat nu a mai fost ocupat, Kim Ir-sen fiind acum Președinte etern.
Văzută din Occident, Coreea de Nord este „cea mai pură formă de totalitarism pe care mintea umană a inventat-o vreodată. Statul este caracterizat de un cult al personalității cvasireligios, o politică oficială de o xenofobie feroce, și prezența unui sistem de lagăre de concentrare. Există raporturi credibile despre experimente chimice făcute pe prizonieri politici.”
8.3. Populația
Este de 22.488.000 locuitori și fiind aproape exclusiv coreeană. Minoritatea principală o formează chinezii. Din cauza guvernului actual, o mare parte din populație este fără religie. Religiile principale sunt: ch'ondogyo (religia tradițională coreeană), creștinismul și budismul. Limba oficială este coreeana. Sporul natural a înregistrat o scădere severă în ultimii ani. Populația rurală ocupă încă o pondere importantă.
8.4. Președenția
Kim Jong-il (n. 16 februarie 1941 la Khabarovsk, USSR) este din 1994 liderul de factor al Republicii Populare Democrate Coreene.
IMG. 8.2 – Kim Jong-il, Președinte al Coreei de Nord
În mod oficial, el este președintele Comisiei de Apărare Națională din Coreea de Nord, Comandant Suprem al Armatei Poporului și Secretar General al Partidului Muncitorilor din Coreea (aflat la putere din 1948). El îi succede tatălui său Kim Il-sung, fondatorul Republicii Populare Democrate Coreene (Coreea de Nord), decedat în anul 1994.
În constituția nord-coreană din aprilie 2009, este numit implicit „lider suprem.”
Asemenea tatălui său, Kim Jong-il se bucură de privilegii absolute și are un extraordinar cult al personalității în Coreea de Nord, unde Kim este venerat ca un erou, mare om politic, un "om măreț", și chiar, după cum relatează anumite surse, regele-zeu. Datorită caracteristicii secrete a guvernului nord-coreean, mai mulți oficiali susțin că viața lui Kim și acțiunile sale sunt inconsistente.
8.5. Economia
Este de tip centralizat, neizbutind să producă îndeajuns de multă hrană și produse de consum pentru cetățeni, fiind bazată pe industria grea (sidelurgică, constructoare de mașini, industrie chimică și textilă) și pe agricultură. În cooperativele agricole se cultivă orez, porumb, orz și legume. Statul are bogate resurse subterane de minerale, printre care cărbune, fier și magneziu.
8.6. Declinul Coreei de Nord
În Coreea de Nord, dictatorul Kim Il Sung și-a condus brutal țara și, până în 1961, și-a eliminat pe rand toți adversarii. Deși Nikita Hrusciov a atacat virulent mitul lui Stalin, Phenianul a continuat să îl celebreze pe controversatul dictator până în 1980. Surprinzător sau nu, până în 1970 economia statului comunist a fost mai puternică decât cea a Coreei de Sud. Apoi a venit criza petrolului, iar masivele investiții în armată și în industria mineritului, precum și defectuoasa ecomonie centralizată, au dus țara în pragul falimentului și au făcut-o dependentă de împrumuturi străine. Mai mult, Kim ir Sen a rămas indiferent la declinul comunismului în lume și a fost neimpresionat de reforma lui Mihail Gorbaciov, fapt care a contribuit la declinul relației dintre cele două state.
Coreea de Nord devine un stat tot mai ostil și mai izolat față de lumea exterioară, chiar și față de celelalte statele comuniste. După moartea lui Kim ir Sen din 1994, la conducere a urmat fiul său Kim Jong-il, care a continuat investițiile în armată, în activitatea nucleară și a adâncit prăpastia economică. În timp ce populația suferea de foamete, Coreea de Nord a anunțat pe 10 februarie 2005 că deține armament nuclear, iar pe 9 octombrie 2006 s-a laudat că a detonat în subteran prima bombă nucleară.
9. RĂZBOIUL DIN COREEA
Războiul coreean este catalogat de unii specialiști ca făcând parte din Războiul Rece și se referă la conflictul militar dintre Republica Populară Democrată Coreea și Coreea de Sud (25 iunie 1950 – 27 iulie 1953), care a antrenat și alte state (SUA, R.P.Chineză).
9.1. Introducere
Războiul din Coreea a debutat în ziua de 25 iunie 1950. Pe 27 iulie 1953 s-a semnat un armistițiu.
Razboiul Coreei a fost un conflict militar intre Republica Coreea(cunoscuta cu precadere drept Coreea de Sud) și Republica Populara Democrata Coreana (respectiv Coreea de Nord). Coreea de Sud a avut drept aliati Natiunile Unite, iar Coreea de Nord a fost sprijinta de Republica Populara Chineza cu ajutor militar din partea Uniunii Sovietice. Razboiul a inceput la data de 25 Iunie 1950, iar finalul razboiului a coincis cu semnarea unui armistitiu la data de 27 Iulie 1953. Razboiul a pornit datorita delimitarii fizice a Coreei printr-un acord al Aliatilor victoriosi in Razboiul Pacificului. Peninsula Coreea a apartinut Japoniei din anul 1910 pana la finele celui de-Al Doilea Razboi Mondial. In 1945, in urma capitularii Japoniei, administratia americana a impartit insula de-alungul paralelei de 38 de grade, trupele americane ocupand partea de sud, iar cele sovietice partea de nord. Insuccesul de a realiza alegeri libere pe teritoriul intregii peninsule in 1948 a adancit impartirea celor doua regiuni, iar Nordul a instaurat un guvern comunist. Paralela de 38 de grade a devenit treptat o bariera politica intre cele doua regiuni. Desi negocierile de unire au continuat in lunile de din-naintea razboiului, tensiunile s-au intensificat. Raiduri si incaierari la nivelul paralelei de 38 de grade au continuat. Situatia a luat amploare atunci cand Coreea de Nord a invadat teritoriul Coreei de Sud la data de 25 iunie 1950. A fost primul conflict armat important din Razboiul Rece. Natiunile Unite si cu precadere Statele Unite ale Americii au venit in ajutorul Coreei de Sud in vederea respingerii invaziei. O contra-ofensiva rapida a Natiunilor Unite i-a impins pe nord-coreeni de cealalta parte a paralelei de 38 de grade pana la raul Yalu, determinand Republica Populara Chineza sa intre in razboi de partea nordului. Chinezii au lansat la randul lor o contra-ofensiva ce a determinat fortele Natiunilor Unite sa se intoarca in spatele paralelei de 38 de grade. Uniunea Sovietica a sprijinit cu armament atat armata Republicii Populare Chineze cat si pe cea a Coreii de Nord. In 1953, razboiul a incetat cu un armistitiu ce a restabilit granita intre cele doua Corei aproape de paralela de 38 de grade si a creat o zona demilitarizata lata de 4km intre cele doua tari. Mici scantei din aceasta lupta inca se mai manifesta in aceasta zona. Cu sprijin din partea unor puteri externe de ambele parti, Razboiul Coreei a fost unul de proximitate. Dintr-o perspectiva de stiinta militara, acesta a combinat tactici de lupta intalnite atat in Primul cat si in Al Doilea Razboi Mondial: a inceput ca o campanie mobila cu miscari de infanterie urmate de raiduri ale bombardierelor, dar a devenit un razboi de transee pana in luna Iulie a anului 1951.
9.2. Desfășurarea conflictului
În toiul luptei, pe cale democratică, a celor două combatante, de a uni peninsula Coreea într-un singur stat, la 25 iunie 1950, Coreea de Nord invadează Coreea de Sud, trecând paralela de 38 grade, granița stabilită de comun acord de SUA și URSS în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Statele Unite ale Americii, împreună cu trupele ONU de menținere a păcii intervin pentru Coreea de Sud.
După o desfășurare favorabilă a evenimentelor pentru sudiști, armata chineză intervine pentru Coreea de Nord, intrând în Coreea de Sud, la data de 19 octombrie 1950, înclinând balanța victoriei spre Coreea de Nord.
Totul se încheie cu un armistițiu între Coreea de Nord și Coreea de Sud, acesta restabilind granițele inițiale. Coreea de Nord s-a retras unilateral din acest pact la 27 mai 2009.
Acest conflict, considerat a fi un război civil, a fost, de fapt, un război care a implicat intervenția, de partea ambelor părți, a celor două mari superputeri ale lumii, URSS și SUA, unele surse referindu-se la acest conflict ca fiind o etapă din [Războiul Rece].
10. CONFLICTUL POLITIC DIN COREEA
10.1 Istoria conflictului
Teritoriul peninsulei a fost populat înca din cele mai vechi timpuri. În anul 918 ia ființa regatul Goryeo, condus de dinastia Goryeo, care a continuat să existe până la invazia mongolilor din anul 1258. În secolul al XVII-lea statul este stăpânit de dinastia chineza a manciurienilor care l-a izolat de lumea externă. În anul 1895 se instaureză protectoratul Japoniei, iar în 1910 Coreea este anexată de aceasta. După cel de-Al Doilea Razboi Mondial dominația Japoniei este înlaturată, iar nordul Coreei este eliberat de armata rusă în august 1945, în timp ce sudul este controlat de americani.
Prin Constituția de la 17 iulie 1948, partea de sud a Coreei se proclama Republica Coreea, iar la 15 august, același an, este alcătuit primul guvern de către președintele Li Sang Man. Independența țării a fost recunoscută de ONU la 12 decembrie 1948.
Razboiul Coreei a fost un conflict militar între Republica Coreea (cunoscută cu precadere drept Coreea de Sud) si Republica Populară Democrată Coreană (respectiv Coreea de Nord). Coreea de Sud a avut drept aliați Națiunile Unite, iar Coreea de Nord a fost sprijintă de Republica Populară Chineză cu ajutor militar din partea Uniunii Sovietice. Războiul a început la data de 25 iunie 1950, iar finalul războiului a coincis cu semnarea unui armistițiu la data de 27 Iulie 1953. Războiul a pornit datorită delimitarii fizice a Coreei printr-un acord al Aliaților victorioși in Războiul Pacificului. În 1945,în urma capitulării Japoniei, administrația americană a împărțit insula de-a lungul paralelei de 38 de grade, trupele americane ocupând partea de sud, iar cele sovietice partea de nord. Insuccesul de a realiza alegeri libere pe teritoriul întregii peninsule în 1948 a adâncit împartirea celor două regiuni, iar Nordul a instaurat un guvern comunist. Paralela de 38 de grade a devenit treptat o barieră politică între cele două regiuni.
Deși negocierile de unire au continuat în lunile de dinaintea războiului, tensiunile s-au intensificat. Raiduri și încăierari la nivelul paralelei de 38 de grade au continuat. Situația a luat amploare atunci când Coreea de Nord a invadat teritoriul Coreei de Sud la data de 25 iunie 1950. A fost primul conflict armat important din Razboiul Rece. Națiunile Unite și cu precădere Statele Unite ale Americii au venit in ajutorul Coreei de Sud în vederea respingerii invaziei. O contra-ofensivă rapidă a Națiunilor Unite i-a împins pe nord-coreeni de cealaltă parte a paralelei de 38 de grade până la râul Yalu, determinând Republica Populară Chineză sa intre în razboi de partea nordului. Chinezii au lansat la rândul lor o contra-ofensivă ce a determinat fortele Națiunilor Unite să se întoarcă în spatele paralelei de 38 de grade. Uniunea Sovietică a sprijinit cu armament atât armata Republicii Populare Chineze cât si pe cea a Coreii de Nord. În 1953, războiul a încetat cu un armistițiu ce a restabilit granița între cele două Corei aproape de paralela de 38 de grade și a creat o zona demilitarizată lată de 4 km. între cele două țări.
10.2. Conflictul actual
Conflictul nu a încetat odată cu încheierea armistițiului. Reminicențe ale războiului au apărut de-a lungul celor șase decenii scurse de atunci. Ba mai mult, relațiile dintre cele două țări au continuat sa fie foarte aprinse. Iată de ce se explică amenințările venite din partea Coreei de Nord în ultimul deceniu, dar și trecerea la fapte crude, pline de agresivitate. În 24 Noiembrie 2010, Coreea de Nord a tras peste 200 de obuze de artilerie grea spre insula Yeonpyeong, aparținând Coreei de Sud. Această țară a ripostat imediat. Alerta este maximă, civilii de pe insulă au fost evacuați.
Conform BBC, mai multe case de pe insula Yeonpyeong au fost incendiate de obuze. Armata sud-coreeana a ripostat, deschizând focul. Apeluri de stingere a conflictului au venit de la Washington, Moscova si Beijing. În urma atacului, o persoană și-a pierdut viața, alte zeci au fost rănite. "O unitate de artilerie nord-coreeană a deschis ilegal focul, la ora locală 14.34 (7.34 ora României), iar trupe sud-coreene au replicat imediat în autoaparare", a declarat un oficial din Ministerul Aparării de la Seul, informa NewsIn. Incidentul intervine la câteva zile după ce un expert american a primit acces la un centru modern nord-coreean de îmbogățire a uraniului.
New York Times relata un episod petrecut în cursul lunii Noiembrie, în care autoritățile nord-coreene i-ar fi prezentat unui cercetator american, aflat în vizită în Coreea de Nord, o centrală nucleară construită în secret, destinată activitatilor de îmbogățire a uraniului. Mai mult, în luna August 2010, Coreea de Nord a amenințat că va riposta violent, drept urmare a exercițiilor militare dintre Coreea de Sud și Statele Unite. "Reacția militară a Republicii Democrate Populare Coreea va fi cea mai aspră pedeapsă văzută vreodata în lume", a declarat un purtător de cuvânt al armatei nord-coreene, într-un comunicat transmis de agenția oficială de știri a țării.
În Coreea de Sud s-a decretat cel mai înalt nivel de alertă în caz de pace. Autoritățile de la Seul examinează posibilitatea retragerii cetățenilor săi din zona Muntelui Kumgang și din parcul industrial Kaesong, precum și reevaluarea planului stabilit pentru întalnirea de la Munsan (Coreea de Sud), între reprezentanți ai Crucii Roșii din cele două țări. Coreea de Sud a amenințat cu represalii dacă Coreea de Nord continuă atacul, cel mai grav de la războiul din 1950-1953.
SUA au luat atitudine: "Statele Unite condamnă ferm atacul și îi cere Coreei de Nord să pună capăt acțiunii beligerante și să respecte în totalitate termenii Acordului de Armistițiu. Statele Unite iși mențin angajamentul de a își apăra aliatul, Republica Coreea", potrivit CNN. Rusia și China au îndemnat la calm.
Bilanțul conflictului: doi morți, zeci de raniți, 70 de case incendiate. Coreea de Sud se adresează ONU, denuntând agresiunea. Până în luna Decembrie 2010, peste un milion de soldați nord și sud-coreeni se adunasera la granița celor două state. În seara de Crăciun, soldații Coreei de Sud au ascultat colinde la volum maxim, iscând o noua controversă, de această dată religioasă dintre cele două tabere. Chiar și în momentul de față, deși conflictul pare a se mai fi aplanat, încă se pune problema începerii unui război.
10.3. Arsenalul celor două țări
10.3.1. Soldații
În funcție de numărul soldaților: Coreea de Nord are 1,19 milioane de trupe active și mai mult de 7,7 milioane în rezervă. Este una din cele mai militarizate țări și deține o populație de 23,4 milioane de locuitori. Coreea de Sud are 687.000 de trupe în serviciu și în jur de 4,5 milioane în rezervă. La acestea se adaugă 28.000 de trupe americane plasate în sudul țării.
10.3.2. Arme convenționale
Coreea de Nord deține în jur de 4.100 de tancuri și mai mult de 2.500 de transportoare blindate pentru trupe. Se crede că o mare parte din echipament a fost procurat în epoca sovietică și are nevoie de upgradare. T – 54, principalul tanc al Coreei de Nord, a început să fie înlocuit, în alte țări, din 1970. Coreea de Nord are, de asemenea, mai mult de 17.900 de piese de artilerie, inclusiv 4.400 de autopropulsate, 2.500 de lansatoare de rachete multiple și 7.500 de obuziere. Coreea de Nord lucrează, în prezent, la o flota submarină, cu 71 de vase, surclasând flota Coreei de Sud, care deține în jur de 20.
10.3.4. Flota
Cele 420 de vapoare de război sunt peste numarul deținut de țara din Sud, de maxim 120, însă acestea au fost dotate cu distrugătoare puternice. Coreea de Nord deține stocuri limitate de combustibil și depinde de China la capitolul petrol și benzină.Coreea de Sud deține 2.750 de tancuri de lupta și 2.780 de persoane în trupe blindate. Deține 10.470 de piese de artilerie, inclusiv 1.089 de autopropulsate si 3.500 de artilerii tractate. Coreea de Sud deține 185 de lansatoare de rachete multiple. 620 de MIG-uri sovietice formează flota aeriană a Coreei de Nord. Flota este depașită și nepotrivită pentru luptele moderne. Coreea de Sud are în jur de 490 de avioane de luptă.
10.3.5. Proiectile
Coreea de Nord deține mai mult de 800 de proiectile balistice și peste 1.000 de proiectile diverse. A vândut tehnologie și altor țări, Iranul fiind principalul cumpărător. Coreea de Sud este limitată la achiziții de proiectile, pe fondul încheierii unui acord cu SUA, dar au instalat recent noi proiectile cu bataie lungă, care pot atinge 1.500 de km, pot distruge întreaga Coree de Nord și ar putea ochi ținte din China sau Rusia.
10.3.6. Arme nucleare
Coreea de Nord a produs în jur de 50 de kg de plutoniu, despre care experții spun că ar fi suficiente pentru șase – opt arme nucleare. Coreea de Nord a dezvăluit existența unei unitați ultramoderne de îmbogatire a uraniului. Găsirea a peste 1.000 de centrifugi în cadrul principalului său complex nuclear pare să confirme faptul că săraca țară din Nord, care dezvoltă un program pe bază de plutoniu, dorește să creeze o a doua sursă de material nuclear pentru armele sale. A desfășurat teste nucleare de două ori dar trebuie să dovedească dacă deține o bombă nucleară care funcționează. Coreea de Sud, stat cu putere nucleară mare, nu desfăsoară programe de arme nucleare, dar Washingtonul i-a promis protecție sub “umbrela sa nucleară”.
10.4. Evoluția conflictului dintre cele două țări, după războiul din Peninsula Coreea
Realțiile tensionate dintre cele două Corei durează de peste 60 de ani, timp în care au existat numeroase acorduri de reconciliere, cooperare și neagresiune, dar și atacuri militare. Iată o scurtă istorie a conflictului mocnit din Peninsulă:
– 1945: eliberarea Peninsulei Coreene, anexată de Japonia in 1910. Ea este divizată, de-a lungul paralelei 38, în două state ocupate de URSS în nord și de Statele Unite in sud.
– 1950: Coreea de Nord declansează o ofensivă de-a lungul paralelei 38.
– 1953: cele doua Corei semnează un armistițiu.
– 1972: cele două țari deschid un dialog în scopul unificarii, dar discuțiile sunt suspendate un an mai tarziu.
– 1983: atentat impotriva președintelui sud-coreean Chun Doo-hwan la Rangoon (Birmania), atribuit regimul de la Phenian.
– 1988: Coreea de Nord refuză să participe la Jocurile Olimpice organizate de Seul.
– în septembrie 1990 a avut loc prima întâlnire intercoreeană la nivel de prim-miniștri, după războiul din Peninsula Coreea /1950-1953/. Cu această ocazie, premierul sud-coreean Kang Young Hoon a cerut reunificarea celor două țări, iar omologul său nord-corean Yong Hyong Muk a militat pentru crearea unui stat federal, cu păstrarea celor două sisteme politice.
– 8 august 1991, cele două Corei au aderat la ONU
– 12 decembrie 1991, Seulul și Phenianul semnează un pact istoric de reconciliere, cooperare și neagresiune, care teoretic pune capăt conflictului
– 7 septembrie 1992, semnarea unui acord economic intercorean
– 9 martie 1993, Coreea de Sud și Statele Unite ale Americii demarează cele mai ample manevre militare comune la nivel mondial, Phenianul declarând stare de semibeligeranță
– 10 iunie 1994, Agenția Internațională pentru Energia Atomică /AIEA/ suspendă asistența tehnică pentru Phenian, o primă măsură vizând desființarea programului nuclear nord-coreean
– 7 noiembrie 1994, Coreea de Sud anulează o decizie care interzicea relațiile comerciale cu Nordul
– 4 aprilie 1996, Phenianul renunță la controlul asupra 'zonei demilitarizate' dintre cele două Corei
– 5 august 1997, cele două Corei, SUA și China angajează fără succes la New York o primă rundă de negocieri privind semnarea unui tratat de pace, în locul armistițiului care a pus capăt conflictului din Peninsula Coreea
– 15 iunie 1999, armata sud-coreeană a distrus un torpilor nord-coreean, provocând moartea a aproximativ 30 de marinari, în cadrul primului incident naval intercoreean în Marea Galbenă
– 14 iunie 2000, summit intercoreean soldat cu semnarea unui acord istoric privind reconcilierea
– 9 iulie 2000, Washingtonul suspendă parțial sancțiunile economice impuse RPDC de către SUA
– 15 august 2000, prima reuniune între membri ai acelorași familii, despărțite de conflictul intercoreean
– 29 iunie 2002, ambarcațiuni militare nord-coreene deschid focul asupra unor nave sud-coreene provocând moartea a 4 persoane, Phenianul pretinde scuze din partea Seulului
– 25 aprilie 2003, RPDC anunță că deține armament nuclear
– 5 martie 2004, Acord privind construirea complexului industrial intercoreean Kaesong, în 'zona demilitarizată'
– 9 octombrie 2006, test nuclear nord-coreean
– 13 februarie 2007, delegați ai celor două Corei, Chinei, Japoniei, Rusiei și SUA semnează un acord privind închiderea instalațiilor nucleare nord-coreene, în schimbul unui substanțial ajutor energetic internațional
– 17 mai 2007, inaugurarea primei linii maritime de pasageri RPDC-Coreea de Sud
– 2 octombrie 2007, lideri celor două țări semnează Declarația privind denuclearizarea Peninsulei Coreea
– 14 noiembrie 2007, la o nouă reuniune, premierii celor două țări decid crearea unei linii feroviare comerciale și a unei zone maritime de pace RPDC-Coreea de Sud
– 15 mai 2009, RPDC anulează contractul privind complexul industrial Kaesong, simbol al reconcilierii
– 25 mai 2009, cel de-al doilea test nuclear nord-coreean
– 21 august 2009, RPDC permite accesul cetățenilor sud-coreeni pe teritoriul nord-coreean
– 23 august 2009, prima întâlnire a președintelui sud-coreean Lee Myung-bak cu reprezentanți nord-coreeni
– 26 septembrie 2009, prima întâlnire familială la Kumgang, în RPDC
– 12 octombrie 2009, RPDC lansează cinci rachete cu rază scurtă de acțiune, pe coasta estică a țării
– 3 noiembrie 2009, RPDC anunță că va relua activitatea de procesare a combustibilului nuclear în scopuri militare, pentru 'sporirea capacității sale de descurajare'
– 10 noiembrie 2009, schimb de focuri între ambarcațiuni militare nord-coreeană și sud-coreeană, pentru prima dată în ultimii șapte ani
– 27 ianuarie 2010, schimb de focuri intercoreene, în zona graniței maritime din Marea Galbenă
– 26 martie 2010, scufundarea corvetei militare sud-coreene Cheonan de o presupusă torpilă nord-coreeană, soldată cu moartea a 46 de marinari
– 20 mai 2010, anchetă internațională vizând stabilirea cauzelor naufragiului din Marea Galbenă; RPDC neagă implicarea sa în această acțiune
– 25 iulie 2010, SUA și Coreea de Sud inițiază manevre comune de anvergură în Marea Japoniei
– 8 august 2010, un pescador sud-coreean cu șapte persoane la bord este interceptat de autoritățile nord-coreene în vestul Peninsulei Coreea și eliberat după o lună
– 9 august 2010, tiruri ale artileriei RPDC în Marea Galbenă
– 29 octombrie 2010, militari nord-coreeni deschid focul asupra unor grăniceri sud-coreeni, care răspund cu focuri de armă, la frontiera dintre cele două țări
– 23 noiembrie 2010, RPDC efectuează un baraj de artilerie în zona de frontieră maritimă cu Coreea de Sud în Marea Galbenă, provocând moartea a doi soldați sud-coreeni și cel puțin 18 răniți.
CONCLUZII
Războiul dintre cele două Corei prezintă un interes permanent al secolelor XX și XXI care nu poate fi trecut cu vederea din cauză amenințării cu bomba atomică de catre Coreea de Nord.
Comunicarea este liantul indivizilor dintr-o colectivitate, ce oferă posibilitatea cunoașterii opiniilor acestora, a omogenizării sub aspect psihosocial, asigurând funcționarea normală a colectivului, indiferent de mărimea și natura sa. In cazul relațiilor din peninsula Coreea comunicarea nu repreziintă un atu.
Teritoriul peninsulei a fost populat încă din cele mai vechi timpuri. În anul 918 ia ființă regatul Goryeo, condus de dinastia Goryeo, care a continuat să existe până la invazia mongolilor din anul 1258. În secolul al XVII-lea statul este stăpânit de de dinastia chineză a manciurienilor care l-a izolat de lumea externă.
Coreea este unica țară (în mod oficial) din lume înca divizată. Ambele state coreene sunt înarmate, periculoase și în principiu se afla în război. Acest capitol se axează îndeosebi asupra Coreii de Sud (care este cunoscută și sub sigla ROK), însa în ceea ce privește cultura adânc înrădăcinată, toți coreenii sunt la fel. În anul 1895 se instaureză protectoratul Japoniei, iar în 1910 Coreea este anexată de aceasta. După cel de-Al Doilea Război Mondial dominația Japoniei este înlăturată, iar nordul Coreei este eliberat de armata rusă în august 1945, în timp ce sudul este controlat de americani.
Deosebirile de structură politica între Nordul comunist și Sudul capitalist i-au obligat pe coreenii din cele două zone să ducă un trai foarte diferit, începând din 1945, însa concepțiile fundamentale coreene, kibun, hahn, confucianismul, tenacitatea și obsesia supraviețuirii domină gândirea acestora, indiferent de ce parte a frontierei s-ar afla și îi deosebesc considerabil pe coreeni de vecinii lor chinezi și japonezi.
Prin Constituția de la 17 iulie 1948 se proclamă Republica Coreea, iar la 15 august, același an, este alcătuit primul guvern de către președintele Li Sâng Man.
Coreea de Sud ocupă locul 13 în rândul economiilor cu cel mai mare flux comercial din lume și a înregistrat o creștere medie de peste 15% între 1960 si 1995.
Coreea de Sud, oficial Republica Coreea este o țară din Asia de Est, cu capitala la Seul, a doua mare metropolă din lume și un important oraș pe plan mondial Se învecinează cu Republica Populară Chineză la vest, Japonia la est și Coreea de Nord la nord.
Coreea de Nord, oficial denumită Republica Populară Democrată Coreeană, este un stat în partea de nord a peninsulei Coreea situată în nord-estul Asiei. Ea este vecină cu China (1.416 km de frontieră comună) și Rusia la nord (19 km de frontieră), iar în sud cu Coreea de Sud (238 km de frontieră). Această ultimă frontieră este constituită în zona demilitarizată, care este în realitate foarte puternic militarizată, fiind supravegheată de peste un milion de soldați. Japonia, vecinul maritim al Coreeii, nu are frontieră terestră cu ea, dar sunt despărțite de Marea Japoniei.
Partidul Muncii din Coreea este la putere din 1948. Kim Jong-il este Secretar General al partidului și liderul suprem al țării.
Războiul din Coreea a debutat în ziua de 25 iunie 1950. Pe 27 iulie 1953 s-a semnat un armistițiu.
Razboiul Coreei a fost un conflict militar intre Republica Coreea(cunoscuta cu precadere drept Coreea de Sud) și Republica Populara Democrata Coreana (respectiv Coreea de Nord). Coreea de Sud a avut drept aliati Natiunile Unite, iar Coreea de Nord a fost sprijinta de Republica Populara Chineza cu ajutor militar din partea Uniunii Sovietice. Razboiul a inceput la data de 25 Iunie 1950, iar finalul razboiului a coincis cu semnarea unui armistitiu la data de 27 Iulie 1953. Razboiul a pornit datorita delimitarii fizice a Coreei printr-un acord al Aliatilor victoriosi in Razboiul Pacificului. Peninsula Coreea a apartinut Japoniei din anul 1910 pana la finele celui de-Al Doilea Razboi Mondial. In 1945, in urma capitularii Japoniei, administratia americana a impartit insula de-alungul paralelei de 38 de grade, trupele americane ocupand partea de sud, iar cele sovietice partea de nord. Insuccesul de a realiza alegeri libere pe teritoriul intregii peninsule in 1948 a adancit impartirea celor doua regiuni, iar Nordul a instaurat un guvern comunist. Paralela de 38 de grade a devenit treptat o bariera politica intre cele doua regiuni. Desi negocierile de unire au continuat in lunile de din-naintea razboiului, tensiunile s-au intensificat. Raiduri si incaierari la nivelul paralelei de 38 de grade au continuat. Situatia a luat amploare atunci cand Coreea de Nord a invadat teritoriul Coreei de Sud la data de 25 iunie 1950. A fost primul conflict armat important din Razboiul Rece. Natiunile Unite si cu precadere Statele Unite ale Americii au venit in ajutorul Coreei de Sud in vederea respingerii invaziei. O contra-ofensiva rapida a Natiunilor Unite i-a impins pe nord-coreeni de cealalta parte a paralelei de 38 de grade pana la raul Yalu, determinand Republica Populara Chineza sa intre in razboi de partea nordului. Chinezii au lansat la randul lor o contra-ofensiva ce a determinat fortele Natiunilor Unite sa se intoarca in spatele paralelei de 38 de grade. Uniunea Sovietica a sprijinit cu armament atat armata Republicii Populare Chineze cat si pe cea a Coreii de Nord. In 1953, razboiul a incetat cu un armistitiu ce a restabilit granita intre cele doua Corei aproape de paralela de 38 de grade si a creat o zona demilitarizata lata de 4km intre cele doua tari. Mici scantei din aceasta lupta inca se mai manifesta in aceasta zona. Cu sprijin din partea unor puteri externe de ambele parti, Razboiul Coreei a fost unul de proximitate. Dintr-o perspectiva de stiinta militara, acesta a combinat tactici de lupta intalnite atat in Primul cat si in Al Doilea Razboi Mondial: a inceput ca o campanie mobila cu miscari de infanterie urmate de raiduri ale bombardierelor, dar a devenit un razboi de transee pana in luna Iulie a anului 1951.
Conflictul nu a încetat odată cu încheierea armistițiului. Reminicențe ale războiului au apărut de-a lungul celor șase decenii scurse de atunci. Ba mai mult, relațiile dintre cele două țări au continuat sa fie foarte aprinse. Iată de ce se explică amenințările venite din partea Coreei de Nord în ultimul deceniu, dar și trecerea la fapte crude, pline de agresivitate. În 24 Noiembrie 2010, Coreea de Nord a tras peste 200 de obuze de artilerie grea spre insula Yeonpyeong, aparținând Coreei de Sud. Această țară a ripostat imediat. Alerta este maximă, civilii de pe insulă au fost evacuați.
Conform BBC, mai multe case de pe insula Yeonpyeong au fost incendiate de obuze. Armata sud-coreeana a ripostat, deschizând focul. Apeluri de stingere a conflictului au venit de la Washington, Moscova si Beijing. În urma atacului, o persoană și-a pierdut viața, alte zeci au fost rănite. "O unitate de artilerie nord-coreeană a deschis ilegal focul, la ora locală 14.34 (7.34 ora României), iar trupe sud-coreene au replicat imediat în autoaparare"[1], a declarat un oficial din Ministerul Aparării de la Seul, informa NewsIn. Incidentul intervine la câteva zile după ce un expert american a primit acces la un centru modern nord-coreean de îmbogățire a uraniului.
New York Times relata un episod petrecut în cursul lunii Noiembrie, în care autoritățile nord-coreene i-ar fi prezentat unui cercetator american, aflat în vizită în Coreea de Nord, o centrală nucleară construită în secret, destinată activitatilor de îmbogățire a uraniului. Mai mult, în luna August 2010, Coreea de Nord a amenințat că va riposta violent, drept urmare a exercițiilor militare dintre Coreea de Sud și Statele Unite. "Reacția militară a Republicii Democrate Populare Coreea va fi cea mai aspră pedeapsă văzută vreodata în lume", a declarat un purtător de cuvânt al armatei nord-coreene, într-un comunicat transmis de agenția oficială de știri a țării.
În Coreea de Sud s-a decretat cel mai înalt nivel de alertă în caz de pace. Autoritățile de la Seul examinează posibilitatea retragerii cetățenilor săi din zona Muntelui Kumgang și din parcul industrial Kaesong, precum și reevaluarea planului stabilit pentru întalnirea de la Munsan (Coreea de Sud), între reprezentanți ai Crucii Roșii din cele două țări. Coreea de Sud a amenințat cu represalii dacă Coreea de Nord continuă atacul, cel mai grav de la războiul din 1950-1953.
SUA au luat atitudine: "Statele Unite condamnă ferm atacul și îi cere Coreei de Nord să pună capăt acțiunii beligerante și să respecte în totalitate termenii Acordului de Armistițiu. Statele Unite iși mențin angajamentul de a își apăra aliatul, Republica Coreea"[2], potrivit CNN. Rusia și China au îndemnat la calm.
În funcție de numărul soldaților: Coreea de Nord are 1,19 milioane de trupe active și mai mult de 7,7 milioane în rezervă. Este una din cele mai militarizate țări și deține o populație de 23,4 milioane de locuitori. Coreea de Sud are 687.000 de trupe în serviciu și în jur de 4,5 milioane în rezervă. La acestea se adaugă 28.000 de trupe americane plasate în sudul țării.
Coreea de Nord deține în jur de 4.100 de tancuri și mai mult de 2.500 de transportoare blindate pentru trupe. Se crede că o mare parte din echipament a fost procurat în epoca sovietică și are nevoie de upgradare. T – 54, principalul tanc al Coreei de Nord, a început să fie înlocuit, în alte țări, din 1970. Coreea de Nord are, de asemenea, mai mult de 17.900 de piese de
artilerie, inclusiv 4.400 de autopropulsate, 2.500 de lansatoare de rachete multiple și 7.500 de obuziere. Coreea de Nord lucrează, în prezent, la o flota submarină, cu 71 de vase, surclasând flota Coreei de Sud, care deține în jur de 20.
Cele 420 de vapoare de război sunt peste numarul deținut de țara din Sud, de maxim 120, însă acestea au fost dotate cu distrugătoare puternice. Coreea de Nord deține stocuri limitate de combustibil și depinde de China la capitolul petrol și benzină.Coreea de Sud deține 2.750 de tancuri de lupta și 2.780 de persoane în trupe blindate. Deține 10.470 de piese de artilerie, inclusiv 1.089 de autopropulsate si 3.500 de artilerii tractate. Coreea de Sud deține 185 de lansatoare de rachete multiple. 620 de MIG-uri sovietice formează flota aeriană a Coreei de Nord. Flota este depașită și nepotrivită pentru luptele moderne. Coreea de Sud are în jur de 490 de avioane de luptă.
Coreea de Nord deține mai mult de 800 de proiectile balistice și peste 1.000 de proiectile diverse. A vândut tehnologie și altor țări, Iranul fiind principalul cumpărător. Coreea de Sud este limitată la achiziții de proiectile, pe fondul încheierii unui acord cu SUA, dar au instalat recent noi proiectile cu bataie lungă, care pot atinge 1.500 de km, pot distruge întreaga Coree de Nord și ar putea ochi ținte din China sau Rusia.
Coreea de Nord a produs în jur de 50 de kg de plutoniu, despre care experții spun că ar fi suficiente pentru șase – opt arme nucleare. Coreea de Nord a dezvăluit existența unei unitați ultramoderne de îmbogatire a uraniului. Găsirea a peste 1.000 de centrifugi în cadrul principalului său complex nuclear pare să confirme faptul că săraca țară din Nord, care dezvoltă un program pe bază de plutoniu, dorește să creeze o a doua sursă de material nuclear pentru armele sale. A desfășurat teste nucleare de două ori dar trebuie să dovedească dacă deține o bombă nucleară care funcționează. Coreea de Sud, stat cu putere nucleară mare, nu desfăsoară programe de arme nucleare, dar Washingtonul i-a promis protecție sub “umbrela sa nucleară”.
BIBLIOGRAFIE
Ansari, A. J.; Singer, W. H. Rich and Poor Countries, Consequences of International Disorder, Fourth Edition, Routledge, and , 2002
Brown, L. (coord.) Probleme globale ale omenirii 2005, Bucuresti, Editura Tehnica, 2005.
Cândea, R., Cândea, D., Comunicarea organizațională aplicată, București, Editura Expert, 1998
Cohen, Raymond , Negotiating Across Cultures: International Communication in an Interdependent World, US Institute of Peace Press, 1997
Curtin, Patricia A, Relatii publice internationale. Negocierea culturii, a identitatii si a puterii, editura Curtea Veche
Dicken, P. Global Shift. Reshaping the global Economic Map in the 21st century, , Sage Publications, 2006
Downs, C., Over the Line: 's Negotiating Strategy, Publisher Resources, Inc., 2010
Dudău Radu,TEORIA RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE, editura Universitatii București, 2008
, Y, The Question: A Chronicle of the Second Korean Nuclear Crisis, Political Science Quarterly, 2008
Marin, George (coord.) Economie mondiala, Braila, Editura Independenta Economica, 2006
Minulescu, M. , Comunicare organizațională , Bucuresti , 2004
Nicolaescu, Gheorghe, Gestionarea crizelor politico-militare, Editura TopForm, 2003
Oberdorfer, Don, The Two : A Contemporary History, Perseus Books, October 1, 1997
Pritchard, Charles L., Failed Diplomacy: The Tragic Story of How Got the Bomb, Brookings Institution Press, 2007
Scott Gregory M. and Garrison Stephen M. 1998. The Political Science Student Writer’s capitolul al V-lea
Snyder, Scott, Negotiating on the Edge: North Korean Negotiating Behavior, : United States Institute of Peace Press, 1999
Stares, Paul B. , Preparing for Sudden Change in , Council on Foreign Relations Press, 2009
Vaisse, M (coord.) Dictionar de relatii internationale. Secolul XX, Bucuresti, Editura Polirom, 2008
X X X REVISTA DE ȘTIINȚE POLITICE ȘI RELAȚII INTERNAȚIONALE, TOMUL V, Nr. 1, 4, 2009
www.armyacademy.ro
www.ro.wikipedia.org
www.en.wikipedia.org
ANEXE
Al 3-lea război mondial. Grigore Scarlatoiu, Korea Economic Institute: Coreea de Nord poseda in jur de opt bombe atomice. Scenariul extrem este un atac nuclear impotriva Coreei de Sud sau Japoniei
“Un nou conflict intre cele doua state coreene ar rezulta in prabusirea a numeroase piete de actiuni in Asia si perturbarea profunda a numeroase relatii comerciale, cu potentialul de a crea o “gripa coreeana” ce ar putea afecta profund economia mondiala”, a declarat pentru HotNews.ro Grigore Scarlatoiu, directorul de relatii publice si business al Institutului Economic Coreeano-American (Korea Economic Institute, KEI) din Washington, D.C., singurul analist politic de origine romana din SUA specializat in peninsula coreeana. Potrivit lui Scarlatoiu, prin atacul de marti impotriva Sudului, “Coreea de Nord incearca din rasputeri sa creeze impresia ca este inca o forta militara redutabila, in timp ce pregateste a doua succesiune ereditara din istorie”. Expertul in probleme coreene crede ca “viitorul conducator al Coreei de Nord, Kim Jong Un, trebuie sa-si creeze un curriculum vitae si sa-si stabileasca imaginea de vajnic razboinic“.
Adrian Novac: De ce s-a deteriorat atat de rapid conflictul dintre Coreea de Nord si Coreea de Sud? Ce a provocat schimbul de focuri de marti?
Grigore Scarlatoiu: Provocari armate nord-coreene s-au produs tot timpul de la incheierea armistitiului din 1953. Situatia actuala este extrem de grava pentru ca incidentul Yeonpyeong este primul bombardament de artilerie nord-coreean indreptat impotriva teritoriului sud-coreean dupa incheierea armistitiului.
Coreea de Nord pretinde ca motivul schimbului de tiruri de artilerie a fost exercitiul militar intreprins de fortele sud-coreene in zona, in imediata proximitate a teritoriului nord-coreean. Trupele sud-coreene care au executat exercitiul respectiv si-au indreptat tirul spre vest, si nu spre est, unde se afla coasta Coreei de Nord. In dimineata zilei respective, fortele militare nord-coreene au luat legatura telefonica prin firul direct cu fortele sud-coreene, solicitand incetarea exercitiilor respective. Aceste solicitari au facut parte dintr-un scenariu regizat cu catva timp in urma, menit sa inventeze o justificare a bombardamentului indreptat de artileria nord-coreeana impotriva teritoriului suveran al Coreei de Sud. Evident ca nimic nu justifica tirul de artilerie neprovocat, indreptat impotriva unor obiective civile de pe teritoriul altui stat suveran. Barajul de artilerie nord-coreean a rezultat in moartea a doi membri ai infanteriei marine sud-coreene si a doi muncitori civili din constructii, si in ranirea altor 15 civili si militari, impreuna cu daune provocate unui numar de 70 de case particulare din zona.
A.N. Ce vrea Coreea de Nord?
G.S.: 1. Coreea de Nord vrea sa fie recunoscuta ca stat posesor de arme nucleare, si tratata cu respectul impus de acest statut. Sub actualul regim al familiei Kim, Phenianul va continua sa ameninte pacea si securitatea Asiei de nord-est cu programul sau nuclear.
In intalniri oficiale si neoficiale, reprezentanti ai regimului de la Phenian au afirmat, in repetate ocazii, ca obiectivele Coreei de Nord sunt: normalizarea relatiilor cu Statele Unite (prin stabilirea unor legatii diplomatice sau chiar de relatii diplomatice); colaborare economica cu SUA si alte state, incluzand obtinerea de investitii pentru dezvoltarea economiei nord-coreene; inlocuirea armistitiului din 1953 cu un tratat de pace; si, in ultima instanta, denuclearizarea intregii peninsula coreene.
Marea problema este ca regimul de la Phenian plaseaza denuclearizarea ca ultim obiectiv, in timp ce Statele Unite considera denuclearizarea completa, ireversibila si verificabila a Coreei de Nord ca pe o preconditie a normalizarii relatiilor cu Phenianul si a asistentei pentru dezvoltare si schimburilor economice.
O a doua mare problema este ca regimul de la Phenian vorbeste despre denuclearizarea INTREGII peninsule coreene. In Coreea de Sud sunt stationati 29,500 de militari americani, insa arme nucleare nu exista. Regimul de la Phenian sustine (eronat) ca fortele americane din Coreea de Sud au plantat mine terestre nucleare in zona demilitarizata dintre cele doua state coreene (“Demilitarized Zone,” DMZ).
In ultima instanta, disponibilitatea nucleara a fortelor americane este mobila (rachete nucleare pot fi lansate de pe submarine nucleare). A solicita denuclearizarea INTREGII peninsula coreene ca o preconditie a denuclearizarii Coreei de Nord sugereaza, implicit, solicitarea retragerii trupelor americane din Coreea de Sud si suspendarea aliantei militare dintre SUA si Coreea de Sud.
Concluzia impartasita de numerosi analisti este ca Phenianul isi va abandona programul nuclear “la sfantul asteapta.”
2. Coreea de Nord incearca din rasputeri sa creeze impresia ca este inca o forta militara redutabila, in timp ce pregateste a doua succesiune ereditara din istorie.
In a doua jumatate a anului 2008, agravarea subita a starii de sanatate a liderului nord-coreean, Kim Jong Il, a luat Phenianul prin surprindere. Intre timp, succesiunea ereditara, procesul de transmitere a puterii celui de-al treilea fiu al lui Kim Jong Il, Kim Jong Un, a fost initiat si este acum in plina desfasurare. Coreea de Nord doreste sa creeze si sa confirme impresia ca fortele sale armate sunt puternice, gata de lupta, si dedicate trup si suflet familiei conducatoare.
3. Viitorul conducator al Coreei de Nord, Kim Jong Un, trebuie sa-si creeze un curriculum vitae si sa-si stabileasca imaginea de “vajnic razboinic.” Citandu-l pe profesorul Andrei Lankov de la Universitatea Kookmin din Seul, un respectat analist specializat in peninsula coreeana, “Kim Jong Un trebuie sa demonstreze ca este o capetenie militara belicoasa, si nu un copil rasfatat, crescut in Elvetia indopandu-se cu placinte elvetiene.”
4. Crearea unui “stat puternic militar si prosper economic” (in coreeana, “Kang-sung-dae-kook”), pana in anul 2012.
In anul 2012, Coreea de Nord va sarbatori 100 de ani de la nasterea fondatorului ei, defunctul etern presedinte Kim Ir Sen (pronuntat correct “Kim Il Sung,” de fapt, si nu “Kim Ir Sen,” pe stil rusesc), si anul in care Kim Jong Il, fiul lui Kim Ir Sen si actualul lider al Coreei de Nord, implineste 70 de ani. Pana si anul nasterii lui Kim Jong Un a fost alterat in documentele si declaratiile oficiale, pentru a sustine ca viitorul lider al Coreei de Nord implineste 30 de ani in 2012. Potrivit unor numerosi analisti, Kim Jong Un ar avea intre 25 si 27 de ani, si nu 28, cum pretinde Phenianul. Pentru a sarbatori marea ocazie, scopul declarat al Phenianului este de a crea acel “stat puternic militar si prosper economic.” Recentele provocari militare de o agresivitate deosebita sunt menite sa serveasca creerii impresiei ca Phenianul este puternic din punct de vedere militar.
5. Stabilirea controlului peste cinci insule sud-coreene, aflate la nord de linia de demarcatie terestra.
Cinci insule sud-coreene (Baengnyeong, Daecheong, Socheong, Daeyeongpyong si Soyeonpyeong) se afla la nord de paralela 38 (linia de demarcatie terestra intre cele doua state coreene). Desi cele cinci insule sunt teritoriu sud-coreean, Coreea de Nord refuza sa recunoasca oficial suveranitatea teritoriala a Coreei de Sud in zona. In ultimii zece ani, Coreea de Nord a initiat grave provocari militare in zona, incepand cu ciocniri violente intre vedete rapide ale cele doua state (in 1999, 2002 si 2009) si culminand in scufundarea corvetei sud-coreene Cheonan si recentul bombardament al insulei Yeongpyeong. Cele cinci insule sunt foarte importante strategic, fiind foarte aproape de coasta nord-coreeana, si foarte bogate in resurse piscicole.
A.N.: Ce credeti ca se va intampla in continuare? Vom fi martorii unei escaladari a violentelor?
G.S.: Coreea de Nord va mai declansa provocari armate in Marea Galbena, in asa-numita “Linie de Delimitare Nordica” (“Northern Limit Line,” NLL). Este foarte probabil ca aceste provocari armate sa fie declansate de capabilitatile militare asimetrice ale Coreei de Nord, mai precis: artilerie cu bataie lunga; rachete cu raza scurta de actiune; sau operatiuni ale trupelor speciale, foarte posibil operatiuni de risc extrem (sinucigase).
In anii ’90, Coreea de Nord a inteles ca nu avea resursele necesare, in special combustibil si hrana, pentru a tine pasul cu Seulul in mentinerea capabilitatilor militare conventionale la un nivel competitiv. In consecinta, Phenianul a decis sa se concentreze pe dezvoltarea capacitatilor asimetrice, mai precis: artileria cu bataie lunga; rachetele balistice; si trupele speciale. Eforturile Phenianului de a dezvolta un program nuclear se incadreaza in aceeasi incercare de a dezvolta capacitati asimetrice. Ambasadorul Charles (Jack) Pritchard, directorul Institutului Economic Coreeano-American (Korea Economic Institute, KEI) si Dr. Sig Hecker, fostul director al laboratorului nuclear de la Los Alamos, au vizitat Coreea de Nord recent. Amandurora le-a fost prezentata constructia unui reactor nuclear cu apa usoara (“Light Water Reactor,” LWR), care poate produce plutoniu pentru doua bombe nucleare pe an. Dr. Hecker a vizitat si o uzina de imbogatire a uraniului, unde a vazut in jur de 2000 de centrifuge de ultima generatie, care pot produce uranium imbogatit pentru fabricarea de arme nucleare (“highly enriched uranium,” HEU).
A.N.: Care e cel mai periculos lucru pe care il poate face Coreea de Nord? Ar putea ei folosi bomba nucleara in acest moment?
G.S.: Coreea de Nord poseda in jur de opt bombe atomice, iar scenariul extrem este un atac nuclear impotriva Coreei de Sud sau Japoniei. Un asemenea scenariu ar rezulta categoric in reaprinderea conflictului inter-coreean si angrenarea hotarata a Statelor Unite in acest conflict, in sprijinul Coreei de Sud. In cazul reizbucnirii unui conflict, fortele armate ale Republicii Coreea (Coreea de Sud) si Statelor Unite ar anihila fortele armate ale Coreei de Nord, cu exceptia unor pungi izolate de rezistenta, in aproximativ trei saptamani (bineinteles, daca China nu intra in conflict, in sprijinul Coreei de Nord). Chiar daca rezultatul inevitabil al unui asemenea conflict ar fi anihilarea regimului de la Phenian, pierderile de vieti de ambele parti ar fi catastrofice, probabil cateva milioane (populatia Coreei de Sud este de 50 de milioane, iar a Coreei de Nord de 24 de milioane).
Coreea de Nord poseda si racheta balistica cu raza medie de actiune BM25 Musudan, sau Taepodong-X, cu o raza de actiune de 4000 de kilometric. Lansata de pe platforme mobile, racheta balistica Musudan a fost vanduta Iranului, care a si testat-o. BM25 Musudan poate sa loveasca tinte in Guam, care ar fi platforma principala de lansare a operatiunilor aeriene americane in cazul reizbucnirii unui conflict in peninsula coreeana. In cazul in care Coreea de Nord este capabila sa instaleze focoase nucleare pe racheta Musudan, situatia ar deveni extrem de complicata.
A.N.: Care e pozitia Chinei? Ce rol joaca Rusia in acest conflict?
G.S.: China nu a condamnat categoric scufundarea corvetei sud-coreene “Cheonan” de o torpila lansata de un submarine nord-coreean in seara zilei de 26 martie, soldata cu moartea a 46 de marinari militari sud-coreeni. China va face probabil un apel la calm de ambele parti si nu va sustine o rezolutie a Consiliului de Securitate al ONU condamnand categoric agresiunea nord-coreeana.
Statele Unite si Coreea de Sud se vor angaja in manevre in Marea Galbena la sfarsitul acestei saptamani, cu participarea portavionului nuclear american USS George Washington. China se opune categoric prezentei unui portavion nuclear american in largul coastelor Coreei de Sud in Marea Galbena, si va evita sa admonesteze categoric Coreea de Nord si sa joace un rol responsabil ca membru permanent al Consiliului de Securitate.
Federatia Rusa are relatii bune cu Seulul si a evitat adoptarea unei pozitii tendentios favorabile Phenianului, desi Uniunea Sovietica a sustinut puternic Coreea de Nord in timpul razboiului coreean din 1950-1953. Rusia incearca sa-si recupereze autoritatea in Asia de nord-est si sa-si creeze un rol mai activ in zona. Desi nu a emis opinii oficiale aflate in disonanta cu concluziile comisiei multi-nationale care a conchis ca scufundarea corvetei Cheonan a fost produsa de o torpila nord-coreeana, Rusia a emis zvonuri ca un studiu executat de experti rusi nu ar fi ajuns la aceleasi concluzii (desi studiul respectiv nu a fost dat publicitatii).
A.N.: Vor interveni SUA in acest conflict? Sunt oficialii din Washington dispusi sa atace Coreea de Nord?
G.S.: Alianta Seul-Washington este coloana vertebrala a securitatii Coreei de Sud. Statele Unite au afirmat, in repetate randuri, ca nu vor ataca Coreea de Nord. SUA nu vor ataca Coreea de Nord, insa vor sprijini total si neconditionat Coreea de Sud in cazul reizbucnirii unui conflict armat intre cele doua state coreene.
A.N.: In cazul in care conflictul se extinde, care ar fi posibilele consecinte pentru regiune si pentru planeta?
G.S.: Coreea de Sud este o mega-putere economica, si un nou conflict intre cele doua state coreene ar rezulta in prabusirea a numeroase piete de actiuni in Asia si perturbarea profunda a numeroase relatii comerciale, cu potentialul de a crea o “gripa coreeana” ce ar putea afecta profund economia mondiala. Chiar si asfixiantele exporturi chineze sunt produse cu numeroase utilaje sud-coreene, astfel ca pana si China ar fi afectata profund de un asemenea conflict.
Angrenarea Chinei in conflict ar putea rezulta, intr-un caz extrem, in extinderea conflictului pana in Taiwan si posibila izbucnire a unui conflict de proportii biblice intre Statele Unite si China.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Probleme de Comunicare Interstatale (ID: 107679)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.