Probleme de Antropologie la Sfantul Ioan Gura de Aur
C U P R I N S
INTRODUCERE………………………………………………………………………………pag. 6
C A P. I
PERSONALITATEA PATRISTICĂ A SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR
a) Repere biografice………………………………………………………………..pag. 9
b) Contribuția la dezvoltarea literaturii patristice……………………pag. 24
c) Chestiuni de doctrină la Sfântul Ioan Gură de Aur………………pag. 29
C A P. II
PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA ANTROPOLOGIEI PATRISTICE
a) Antropologia teologică ……………………………………………………….pag. 31
b) Actualitatea antropologiei patristice……………………………………pag. 37
C A P. III
CONCEPȚIA DESPRE OM A SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR
a) Omul în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur……………………..pag. 40
b) Învățătura despre chip și asemănare a Sfântului Ioan Gură de Aur……………………………………………………………………………………pag. 46
1. Învățătura despre chip………………………………………………………….pag. 46
2. Învățătura despre asemănare…………………………………………………pag. 50
c) Omul – coroană a Creației…………………………………………………..pag. 53
d) Învățătura despre suflet și trup a Sfântului Ioan Gură de Aur……………………………………………………………………………………pag. 66
1. Învățătura despre suflet……………………………………………………….pag. 67
2. Învățătura despre trup…………………………………………………………pag. 71
e) Desăvârșirea – sinergie a sufletului și a trupului…………………..pag. 81
C A P. IV
DRAGOSTEA DE OM A SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR
a) Cinstirea deosebită a omului……………………………………………….pag. 92
b) Omul – chip al lui Dumnezeu………………………………………………pag. 94
c) Realismul umanist al Sfântului Ioan Gură de Aur………………..pag. 96
d) Dragostea față de om…………………………………………………………..pag. 98
CONCLUZII…………………………………………………………………………………..pag. 102
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………..pag. 107
ABREVIERI
„S.T.” = Studii Teologice
„O” = Ortodoxia
P.S.B. = Părinți și Scriitori bisericești
I.B.M.B.O.R. = Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
B.O.R. = Biserica Ortodoxă Română
Introducere
Sfântul Ioan Gură de Aur se impune ca personalitate proeminentă prin relieful său unic de om, de scriitor, de preot, de inițiator de reforme în duhul Evangheliei. El și-a atras o atenție multilaterală și aprecieri pasionate din partea contemporanilor săi. Nimeni n-a fost așa de iubit în timpul vieții cât și după moarte, ca Ioan Gură de Aur. Aceasta relevă profilul unei personalități în afară de comun. El a depășit pe cei mai mulți dintre contemporanii săi printr-o prospețime, puritate și cutezanță spirituală nemaiîntâlnită din epoca apostolică și printr-o energie combativă cu totul deosebită. Această energie s-a desfășurat vertical până în ultima zi a vieții sale și n-a fost oprită decât de moartea sa, la vârsta de 53 de ani. Marele său contemporan, Sfântul Vasile cel Mare, mai în vârstă cu un sfert de veac decât Ioan, dispunea de aceeași înclinare și entuziasm pentru acțiune, dar era mai reținut și mai calculat, ceea ce a contribuit la crearea și menținerea unor raporturi mai mult sau mai puțin corecte cu contemporanii săi civili și bisericești. Fericiții Ieronim și Augustin, străluciții săi contemporani latini, depășeau pe Ioan prin puterea speculației, dar erau întrecuți de el prin avâtul misionar și prin energia practică pe care o punea în lucrarea sa de a schimba pe oameni în forțe vii ale binelui. S-ar putea spune că ceea ce reprezintă performanțele speculative ale Sfântului Grigorie de Nyssa în teologia dogmatică, reprezintă inepuizabila energie activă a Sfântului Ioan Gură de Aur în teologia practică.
Biserica soarbe puteri binefăcătoare din omiliile, tratatele, scrisorile și Liturghia sa, precum și din capitolele de frumusețe îngerească ale vieții sale. Este în aceste izvoare atâta viață, altitudine și puritate duhovnicească, e atâta apel la inima omenească pentru a și le însuși, e atâta mângâiere pentru toate sufletele și în toate situațiile, încât nu se poate concepe viața bisericească și creștină fără Sfântul Ioan Gură de Aur. Lucrul se explică prin aceea că nimeni n-a trăit mai curat și mai deplin ca el adevărurile evanghelice. Inima lui de apostol zelos nu putea să nu proiecteze în afară profilul luminos al acestor adevăruri pe care le voia întrupate în fiecare om. Scopul cel mare în jurul căruia el a concentrat neîncetatele sale eforturi a fost transformarea fiecărui om într-un Hristos. El dorea o Biserică și o lume în care egalitatea, înțelegerea, munca și pacea să fie realități aevea, nu simple deziderate. Teoretic vorbind, contemporanii săi erau, uneori, de acord cu el, dar, practic, ei n-au înțeles să-l sprijine aproape niciodată. Astăzi, Biserica cere traducerea în viață a unor lozinci care, spre bucuria cinstitorilor Sfântului Ioan Gură de Aur, coincid adesea, până la identitate, cu programul său de înnoire morală.
Lucrarea pe care am intitulat-o “Probleme de antropologie la Sfântul Ioan Gură de Aur” este structurată în patru capitole, având următorul conținut:
Capitolul I numit “Personalitatea patristică a Sfântului Ioan Gură de Aur”, evidențiază reperele biografice ale Sfântului, contribuția acestuia la dezvoltarea literaturii patristice, precum și chestiunile doctrinaire desprinse din opera teologică hrisostomică.
Capitolul al II-lea, “Privire generală asupra antropologiei patristice”, reliefează importanța deosebită a antropologiei teologice precizând apoi cât este de actuală antropologia Sfinților Părinți și cum este ea percepută astăzi.
În capitolul al III-lea intitulat ”Concepția despre om a Sfântului Ioan Gură de Aur” se aprofundează învățătura Sfântului Ioan despre chip și asemănare, despre suflet și trup, despre om ca încununare a întregii creații, precum și felul în care Sfântul Ioan Hrisostom privește desăvârșirea (ca o sinergie dintre trup și suflet).
Ultimul capitol, “Dragostea de om a Sfântului Ioan Gură de Aur” este dedicate sublimului sentiment al iubirii creștine față de semeni, sentiment de care Sfântul Ioan a fost mistuit în întreaga sa viață.
Mi-am ales în mod deosebit această temă deoarece, asemenea Proorocului David, mi-am pus neîncetat întrebarea: “Ce este omul că-Ți amintești de el? Sau fiul omului că-l cercetezi pe el? Micșoratu-l-ai pe dânsul cu puțin față de îngeri, cu slavă și cu cinste l-ai încununat pe el” (Ps. VIII, 4-5) și am căutat răspunsul în insuflatele de Dumnezeu opera ale Sfinților Părinți. De asemenea, m-am regăsit și în celebra cugetare a Fericitului Augustin: “M-ai făcut căutător spre Tine, Doamne, și neliniștit este sufletul meu până se va odihni întru Tine”. Omul tinde mereu a-și pune o mulțime de întrebări, dar răspunsul îl va primi numai de la Dumnezeu în Împărăția Lui, ne spun Sfinții Părinți.
Desigur că lucrarea de față nu poate acoperi întreg spectrul învățăturii și trăirii autentic creștine, așa cum se reflectă în opera Sfântului Ioan Gură de Aur, ci numai o parte a acesteia, dar cu o importanță deosebită în demersurile aprofundării temei de față.
CAP. I
PERSONALITATEA PATRISTICĂ A SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR
a) Repere biografice
De-a lungul vremii, Biserica cea sfântă a Mântuitorului Iisus Hristos a odrăslit, a ocrotit și a crescut sub bolțile sale de har multe personalități alese, mistuite de râvna slujirii lui Dumnezeu și a oamenilor.
Unii din aceștia, călăuziți de lumina Duhului Sfânt, au pătruns în tainele cele mai adânci ale teologiei, alții s-au afirmat ca mari dascăli de asceză și de înaltă spiritualitate, iar alții au rămas în inimile contemporanilor lor și ale urmașilor acestora ca neîntrecuți filantropi și iscusiți păstori sufletești. Toți însă, fără deosebire, au trăit intens aceeași dreaptă credință, aducându-și fiecare pe altarul acesteia prinosul strădaniilor lor duhovnicești și unindu-și glasurile într-o nepieritoare simfonie înălțată spre slava lui Dumnezeu.
Personalitatea multilaterală a Sfântului Ioan Gură de Aur s-a făcut simțită în toate laturile vieții creștine din “secolul de aur” al Bisericii, atât prin munca stăruitoare și plină de abnegație a acestuia pentru consolidarea și afirmarea dreptei învățături de credință, cât și prin întreaga sa lucrare pusă în slujba propășirii necontenite a vieții Bisericii, pe plan pastoral, misionar și social.
În galeria marilor dascăli ai Bisericii creștine, Sfântul Ioan Gură de Aur ocupă un loc de cinste, prin viața sa pilduitoare, precum și prin opera sa teologică, rămânând un simbol al epocii patristice și un nume vrednic de aleasă cinstire pentru întreaga creștinătate. Dacă Sfântul Atanasie cel Mare reprezintă peste veacuri chipul teologului frământat de profunzimile gândirii și tâlcuirii adevărurilor de credință sau dacă Sfântul Vasile cel Mare ilustrează modelul cel mai ales al organizatorului vieții monahale și al filantropului desăvârșit, așa cum fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa întruchipează pe misticul dornic de aflarea îndumnezeirii, Sfântul Ioan Gură de Aur este exponentul prin excelență al predicatorului creștin autentic, arta sa oratorică, iscusința exegetică și întreaga sa operă de înfrumusețare a vieții morale a credincioșilor rămânând neîntrecute până în zilele noastre. Făcând din amvonul bisericii din Antiohia și apoi a Sfintei Sofia din Constantinopol un al doilea altar de slujire, marele corifeu al elocinței creștine a săvârșit astfel de acolo o adevărată liturghie a propovăduirii lui Hristos, înălțând cugetele ascultătorilor săi către pătrunderea adevărurilor dumnezeiești, prin luminarea minții lor cu harul dreptei credințe.
Moștenirea lăsată întregii creștinătăți de Sfântul Ioan Gură de Aur depășește ca întindere și nu de puține ori ca profunzime și ca realizare literară opera celorlalți Sfinți Părinți, situându-se atât prin plinătatea ei, cât și prin pulsul tainic al evlaviei pe care o cuprinde, pe piscurile de aur ale teologiei Bisericii. Nici un alt Părinte bisericesc nu s-a bucurat ca el de o mai mare popularitate și cinstire în rândurile credincioșilor care, cuceriți de măiestria și adâncimea cuvântărilor sale, căutau să transpună în propria lor viață bogăția de har desprinsă din îndemnurile și cugetările de Dumnezeu dăruitului grăitor.
Cinstirea deosebită acordată ilustrului ierarh se vădește și prin faptul că opera sa a fost copiată și răspândită neîncetat, fiecare generație creștină purtând grija de a o încredința urmașilor în frumusețea ei autentică. Scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur ni s-au păstrat astfel în numeroase manuscrise tipărite apoi și traduse în diferite limbi, pentru ca și noi, cei de astăzi, să ne putem împărtăși din marea comoară a înțelepciunii și a vieții lui înduhovnicite.
Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut în Antiohia, înainte de anul 347, probabil în anul 344 – după unii, între 344 și 347, după alții în 345, după alții între 344 și 345, iar după alții cu 10 ani mai târziu, în 354. Tatăl său, Secundus era unul dintre generalii Orientului (magister militum Orientis), iar mama sa, Antusa făcea parte din cele mai nobile familii din Antiohia. Copilul lor, Ioan a avut nefericirea să-și piardă tatăl la puțin timp după nașterea sa. Mama sa, rămasă văduvă la 20 de ani, a renunțat pentru totdeauna la căsătorie și s-a consacrat educației și instrucției fiului ei. Antusa care se alătură cu tot atâta cinste de alte mame celebre din istoria creștinismului – de Emilia, mama Sfântului Vasile cel Mare și a Sfântului Grigorie de Nyssl Ioan Gură de Aur este exponentul prin excelență al predicatorului creștin autentic, arta sa oratorică, iscusința exegetică și întreaga sa operă de înfrumusețare a vieții morale a credincioșilor rămânând neîntrecute până în zilele noastre. Făcând din amvonul bisericii din Antiohia și apoi a Sfintei Sofia din Constantinopol un al doilea altar de slujire, marele corifeu al elocinței creștine a săvârșit astfel de acolo o adevărată liturghie a propovăduirii lui Hristos, înălțând cugetele ascultătorilor săi către pătrunderea adevărurilor dumnezeiești, prin luminarea minții lor cu harul dreptei credințe.
Moștenirea lăsată întregii creștinătăți de Sfântul Ioan Gură de Aur depășește ca întindere și nu de puține ori ca profunzime și ca realizare literară opera celorlalți Sfinți Părinți, situându-se atât prin plinătatea ei, cât și prin pulsul tainic al evlaviei pe care o cuprinde, pe piscurile de aur ale teologiei Bisericii. Nici un alt Părinte bisericesc nu s-a bucurat ca el de o mai mare popularitate și cinstire în rândurile credincioșilor care, cuceriți de măiestria și adâncimea cuvântărilor sale, căutau să transpună în propria lor viață bogăția de har desprinsă din îndemnurile și cugetările de Dumnezeu dăruitului grăitor.
Cinstirea deosebită acordată ilustrului ierarh se vădește și prin faptul că opera sa a fost copiată și răspândită neîncetat, fiecare generație creștină purtând grija de a o încredința urmașilor în frumusețea ei autentică. Scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur ni s-au păstrat astfel în numeroase manuscrise tipărite apoi și traduse în diferite limbi, pentru ca și noi, cei de astăzi, să ne putem împărtăși din marea comoară a înțelepciunii și a vieții lui înduhovnicite.
Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut în Antiohia, înainte de anul 347, probabil în anul 344 – după unii, între 344 și 347, după alții în 345, după alții între 344 și 345, iar după alții cu 10 ani mai târziu, în 354. Tatăl său, Secundus era unul dintre generalii Orientului (magister militum Orientis), iar mama sa, Antusa făcea parte din cele mai nobile familii din Antiohia. Copilul lor, Ioan a avut nefericirea să-și piardă tatăl la puțin timp după nașterea sa. Mama sa, rămasă văduvă la 20 de ani, a renunțat pentru totdeauna la căsătorie și s-a consacrat educației și instrucției fiului ei. Antusa care se alătură cu tot atâta cinste de alte mame celebre din istoria creștinismului – de Emilia, mama Sfântului Vasile cel Mare și a Sfântului Grigorie de Nyssa, de Nona, mama Sfântului Grigorie de Nazianz și de Monica, mama Fericitului Augustin – și-a crescut copilul cu o grijă deosebită și cu un devotement asemănător sacrificiului. Averea pe care o avea de la părinții și de la soțul ei, era îndestulătoare pentru a-i da fiului ei una din cele mai alese instrucții, atât clasică, cât și creștină.
Instrucția clasică a făcut-o sub îndrumarea vestitului retor Libaniu și al filosofului Andragatie; Libaniu l-a prețuit atât de mult pe fiul Antusei, că întrebat pe patul de moarte pe cine lasă urmaș, a răspuns: “Pe Ioan, dacă nu mi l-ar fi furat creștinii.”
Instrucția creștină a primit-o întâi în casa părintească, sub îndrumările mamei sale, apoi de la oamenii înduhovniciți ai timpului său: Meletie, episcopul Antiohiei care l-a și botezat, Diodor, starețul unei mănăstiri din Antiohia și profesor la școala teologică și ascetul Carterie; la aceștia trebuie să adăugăm lectura neobosită a tuturor lucrărilor scriitorilor creștini de până la el și în special a marilor teologi alexandrini.
În timpul școlii, tânărul Ioan a avut un prieten foarte bun, pe Vasile, viitor episcop de Rafaneea, care întrecea în dragostea ce-i purta pe toți prietenii săi. “A fost, spune Sfântul Ioan Gură de Aur în tratatul său despre preoție, lângă mine tot timpul. Una ne era și râvna și dorința, născute din aceleași năzuințe. Nu numai când mergeam la dascăli, dar și când i-am părăsit, când a trebuit să ne hotărâm ce drum este mai bun pentru noi de ales în viață; și atunci am fost tot de o părere”. Dar când a fost vorba ca cei doi prieteni să îmbrățișeze “viața cea fericită a monahilor, filosofia cea adevărată”, unitatea dintre cei doi prieteni s-a șubrezit, pentru că tânărul Ioan, doritor de succese lumești, a îmbrățișat profesiunea de avocat și-și petrecea tot timpul la tribunal, după cum însuși mărturisește. Totuși, prietenul său Vasile nu l-a părăsit; dimpotrivă, “nu se îndura, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, să mă lase singur nici o frântură din zi. Nu înceta rugându-mă să părăsim casa părintească și să trăim îndeobște. Mă convinsese. Și lucrurile erau aproape să se împlinească; dar jelaniile mamei mele m-au împiedicat să fac prietenului meu acest har, dar mai bine spus, să primesc eu de la el acest dar”.
Și fiul Antusei, trecut de 18 ani, convins de lacrimile și cuvintele mamei sale, n-a urmat îndemnurile și sfaturile prietenului său Vasile, dar a făcut din casa sa, alături de mama sa, mănăstire. Și vreme de 3 ani a stat lângă mama sa, închis în casă, studiind Sfintele Scripturi, citind lucrările scriitorilor creștini de până la el și ducând viață de ascet. În acest timp, episcopul Meletie l-a făcut anagnost, adică citeț în biserica episcopală, intrând astfel în rândul clericilor.
Nu mult după aceea, în anul 374 sau 375, după ce mama sa a părăsit lumea aceasta, tânărul Ioan a putut să-și împlinească dorul său făurit cu prietenul său Vasile, de a îmbrățișa adevărata filosofie, adică de a se face monah. S-a retras în munții învecinați cu Antiohia și s-a pus sub ascultarea unui bătrân ascet sirian. În sihăstria acestuia a stat 4 ani. Dorind însă să ducă o viață și mai desăvârșită, după pildele sfinților sihaștrii care se nevoiau în munții Antiohiei, s-a adâncit în pustietatea muntelui și a trăit vreme de 2 ani de unul singur într-o peșteră, supunându-și trupul la nevoințe mai presus de fire. Asceza exagerată la care s-a supus i-a șubrezit mult sănătatea, îmbolnăvindu-se de stomac.
Sfântul Meletie, aflând de starea șubredă a sănătății sale și totodată având nevoie și de un ajutor, l-a silit să se coboare din munți și să vină în oraș. Tânărul monah a făcut ascultare și odată cu această coborâre a început urcarea sa pe cele mai înalte trepte ale oratoriei creștine și ale teologiei ortodoxe.
La începutul anului 381, Sfântul Meletie îl hirotonește diacon. Și a slujit Sfântul Ioan 5 ani ca diacon, fiindu-i împărțită munca între opera de catehizare a catehumenilor și scrierea lucrărilor sale din tinerețe, între care neegalatul său tratat despre preoție.
În anul 386, urmașul Sfântului Meletie, Flavian l-a hirotonit preot. Timp de 12 ani, din anul 386 până în anul 397, noul preot al catedralei episcopale din Antiohia, a doua metropolă a Imperiului Bizantin, prin frumusețea și tăria cuvântului său, a stăpânit viața spirituală a Antiohiei. A vorbit neîncetat: în fiecare duminică și sărbătoare, precum și în fiecare vineri, iar în timpul Postului Mare, în fiecare zi; a predicat în toate bisericile orașului și în cele din jurul orașului.
Temele predicii sale erau variate: făcea teologie, explicând și demonstrând cu inepuizabile dovezi scripturistice, taina de răscruce a creștinismului, Sfânta Treime; polemiza cu ereticii de toate nuanțele ai vremii sale: manihei, marcioniți, valentinieni, arieni, anomei și alții. Evreilor le demonstra că adevăratul Dumnezeu este cel propovăduit de noua credință, de Dumnezeul întrupat; le dovedea că toate prescripțiile legii vechi au trecut; era pentru evreii din Antiohia un nou Pavel. Comenta Scriptura, fie versete izolate, fie versetele în șir ale unei cărți din Biblie; fiecărei omilii, în care comenta textul Sfintei Scripturi, nu-i lipsea concluzia morală, cu învățăminte pentru viața de toate zilele ale creștinului; proslăvea pe sfinți și pe mucenici, cum puțini îi mai proslăviseră până atunci.
Cu predicile și cuvântările lui, Sfântul Ioan Gură de Aur a câștigat sufletele ascultătorilor săi, sufletele tuturor cetățenilor frumoasei și măreței Antiohii, toți se înghesuiau să-i soarbă din gură cuvintele, iar tahigrafii din slujba editorilor de lucrări erau de față la toate convorbirile Sfântului Ioan pentru a prinde cu prescurtările lor cuvintele lui de aur și de foc; pe urmă, Sfântul Ioan lua stenogramele lor, corecta eventualele greșeli și le înapoia acestora ca să le ducă editorilor.
În toate predicile sale domina o tentă deosebită, tenta aceea care l-a înălțat pe Sfântul Ioan în împărăția cerurilor la treptele tronului dumnezeirii: dragostea de oameni și mai ales de cei striviți de nevoile vieții, de oropsiții soartei, dragostea de cei păcătoși, de frații cei mici ai lui Hristos. De aceea, un alt predicator ortodox, Ilie Miniat îl numește pe dascălul său „mângâierea păcătoșilor”.
Sfântul Ioan Gură de Aur a câștigat sufletele întregii cetăți a Antiohiei – nu numai a creștinilor, ci și a celor de altă credință: iudei și păgâni – în zilele de groază prin care a trecut Antiohia în anul 397, când poporul antiohian s-a răsculat și a dărâmat statuile familiei imperiale și chiar ale împăratului Teodosie din centrul orașului, revoltat din pricina noilor impozite puse de împărat locuitorilor.
În acele zile de groază, Sfântul Ioan Gură de Aur n-a stat izolat, ci s-a făcut una cu toți locuitorii metropolei, pe care mânia împăratului hotărâse să-i treacă prin foc și sabie. În acele zile a rostit Sfântul Ioan Gură de Aur acele 21 de celebre cuvântări la statui. Și în timp ce Flavian, episcopul Antiohiei, era dus la Constantinopol pentru a se arunca la picioarele împăratului spre a cere milă pentru păstoriții săi, preotul Ioan a rămas în mijlocul lor pentru a susține moralul antiohienilor, pentru a le potoli frica și pentru a scoate din evenimentele grele ce-i amenințau, lecții de îmbărbătare și de îndreptare a moravurilor, întrucât Sfântul Ioan Gură de Aur nu s-a mărginit numai să mângâie sufletele descurajate și îngrozite, ci mai mult, să le schimbe prin biciuirea păcatelor de care era plină Antiohia. Și cu ajutorul lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Gură de Aur a biruit, a potolit groaza din sufletele tuturor cetățenilor orașului – creștini (ortodocși și eretici), iudei și păgâni – iar episcopul lor, Sfântul Flavian, le-a adus bucuria că împăratul i-a iertat.
În timpul celor 12 ani de predică, numele predicatorului din Antiohia a crescut din ce în ce mai mult, iar faima lui ajunsese până în capitala imperiului, în Constantinopol. Și pe când toți credincioșii din Antiohia se gândeau ca Ioan să-i urmeze bătrânului Flavian pe scaunul episcopal al Antiohiei, Dumnezeu a rânduit ca viața lui să ia o altă cale pentru slava Bisericii, dar pentru îndumnezeitul predicator al Antiohiei, aveau să vină timpuri de osteneli strălucite, dar și de suferințe, de dușmănii și uneltiri, de surghiun, de prigoană și jertfă.
În anul 397 moare Nectarie, arhiepiscopul Constantinopolului. Cu toate că erau mulți pretendenți la acest scaun, printre care și un preot, Isidor susținut de Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, totuși Dumnezeu a rânduit ca pe scaunul care fusese onorat puțină vreme, de Sfântul Grigorie de Nazianz înainte de Nectarie, să fie înălțat Sfântul Ioan Gură de Aur. Și Dumnezeu a împlinit aceasta prin atotputernicul Eutropiu, primul ministru al împăratului Arcadie.
Eutropiu îl cunoscuse pe Sfântul Ioan în timpul unei călătorii în Antiohia și aflase de vrednicia și de talentul său oratoric. Și pentru că Eutropiu se temea și de împotrivirea poporului antiohian care n-ar fi fost de acord cu plecarea predicatorului lui iubit, dar și de un refuz din partea lui Ioan, pe care îl știa fără ambiții personale și cu totul legat de orașul său natal, s-a hotărât să-l răpească. A recurs la o viclenie: a convins pe împărat să scrie guvernatorului Antiohiei să-l trimită pe Ioan la Constantinopol fără ca poporul să prindă de veste. Și astfel guvernatorul l-a poftit într-o zi pe preotul Ioan să-l însoțească în afara orașului pentru a vizita bisericile mucenicilor; acolo l-a suit într-o trăsură și a poruncit să fie dus la Constantinopol. Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, care dorea să-și pună omul lui pe scaunul episcopal din capitala imperiului, s-a împotrivit la început, dar până la urmă a fost silit să-l hirotonească, fiindu-i teamă de Eutropiu. Hirotonirea Sfântului Ioan ca arhiepiscop al Constantinopolului a avut loc la 17 decembrie 397, iar întronizarea, la 26 februarie 398.
Cu venirea Sfântului Ioan Gură de Aur în capitala imperiului începe viața lui de mucenicie. Ajuns arhiepiscop al Constantinopolului, Sfântul Ioan a socotit o datorie sfântă să lucreze pentru însănătoșirea vieții bisericești. În acest scop, a luat aspre măsuri împotriva clericilor care țineau în locuințele lor călugărițe, împotriva clericilor care se îmbogățeau de pe urma preoției, care duceau o viață nevrednică de preoți, care erau robii pântecelui, desfătării și desfrânării, care trăiau ca niște paraziți și lingușitori. Și putea face aceasta pentru că el însuși ducea o viață simplă și sărăcăcioasă, atât în îmbrăcăminte, cât și la masă. A poruncit ca din economiile realizate de pe urma cheltuielilor fără rost în palatul arhiepiscopal să fie ajutați săracii și văduvele. A zidit spitale pentru bolnavi, case de adăpost pentru bătrâni și săraci; a organizat într-un mod sistematic opera de asistență socială.
Pe lângă opera socială, Sfântul Ioan Gură de Aur a făcut și operă misionară. A adus la ortodoxie pe mulți dintre goții care locuiau în jurul Constantinopolului; le-a dat o biserică în care să slujească, le-a hirotonit preoți dintre goți și a dat dispoziție ca slujba bisericească și predica să se facă în limba gotă. A trimis apoi monahi pentru răspândirea creștinismului în Sciția, Persia și Fenicia. Sfântul Ioan Gură de Aur, prins de atâtea griji din lăuntrul și din afara Bisericii, a găsit totuși timp și să predice și să scrie.
La începutul arhiepiscopatului său, lucrurile au mers bine, chiar împărăteasa Eudoxia îl prețuia, încât în timpul ducerii unor sfinte moaște de la Biserica Mare din Constantinopol la Biserica Sfântului Toma din afara orașului, aceasta a urmat cortegiul pe jos, în timpul nopții, iar în predica rostită cu acest prilej, arhiepiscopul laudă zelul și credința împărătesei.
Dar măsurile administrative, reformele introduse în viața clerului și predicile sale care biciuiau pe față viciile au creat dușmănii și nemulțumiri. Au nemulțumit în primul rând pe oamenii palatului arhiepiscopal: aceștia s-au văzut lipsiți dintr-o dată de luxul și banchetele cu care-i obișnuise fostul arhiepiscop Nectarie, pentru că Sfântul Ioan introdusese în palat viețuire ascetică; el însuși mânca o dată în zi, singur la masă, mâncăruri simple, iar apa îi era băutura. Au nemulțumit pe clericii abuzivi și nedemni, pe clericii care exploatau pe credincioși în folosul lor, pe călugărițe și pe vagabonzi pe care i-a pus la treabă, pe episcopii simoniaci pe care i-a caterisit la sinodul convocat de el la Efes în anul 401, pe doamnele din anturajul împărătesei care s-au simțit insultate că în predicile sale, Sfântul Ioan mustra pe femeile care își etalau luxul lor și în biserică.
Sfântul Ioan Gură de Aur și-a creat apoi și dușmani personali, pe trei episcopi: Acacie al Bereii din Siria – acesta, prieten cu Sfântul Ioan, a venit în Constantinopol ca să-l viziteze, dar pentru că arhiepiscopul nu i-a dat o locuință pe placul său, s-a supărat și s-a jurat că se va răzbuna; episcopul Severian al Gabalei care prin intrigi și minciuni căuta să-i ia scaunul și Antioh al Ptolemaidei.
În sfârșit, și-a mai făcut și un alt mare dușman, tocmai pe Eutropiu, omul prin a cărui putere și inițiativă fusese adus Sfântul Ioan pe scaunul arhiepiscopal al Constantinopolului. Eutropiu era un om lacom, vindea funcțiile publice și confisca în folosul său averile celor condamnați de tribunal, iar Sfântul Ioan condamna niște abuzuri ca acestea în predicile sale; și poate că Eutropiu ar fi suportat predicile lui Ioan și ar fi tăcut, pentru că se știa vinovat, dar n-a mai putut suporta când Ioan s-a împotrivit cu tărie lui Eutropiu când acesta a cerut împăratului să suprime dreptul de azil al Bisericii; Eutropiu s-a mâniat și a obținut de la împărat suprimarea acestui drept de azil. S-a întâmplat însă, că nu după mult timp, revolta unui ofițer got a avut ca rezultat căderea în dizgrație a lui Eutropiu, iar el, care suprimase dreptul de azil al Bisericii, tocmai el, pentru a-și salva viața, s-a refugiat în biserică, un loc pe care-l refuzase celor persecutați de el. Soldații împăratului au venit la arhiepiscop să-l ceară, care însă a refuzat și în prezența acestuia, a rostit celebrul cuvânt către Eutropiu care are ca temă textul scripturistic: „Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni” (Ecleziast I, 2).
Soldații, neputându-l lua pe Eutropiu, l-au luat pe arhiepiscop și l-au dus în fața împăratului; și pe când Sfântul Ioan era dus de soldați la împărat, Eutropiu a părăsit biserica și a fugit în Cipru, unde a fost omorât după câtăva vreme. Un alt prilej pentru Sfântul Ioan Gură de Aur de a rosti cel de-al doilea cuvânt despre Eutropiu, în care arată că dacă acesta ar fi rămas în biserică, n-ar fi fost prins și ucis. În finalul acestui cuvânt, arhiepiscopul vorbește de folosul pe care-l are cel ce rămâne în biserică și citește Scripturile.
Dar dușmanul cel mai puternic care a dus și la deznodământul tragic al vieții Sfântului Ioan Gură de Aur, a fost însăși împărăteasa Eudoxia. Supărarea ei a venit de la faptul că arhiepiscopul a intervenit pe lângă aceasta în favoarea unei văduve căreia împărăteasa îi luase întreaga avere la moartea soțului ei surghiunit. O astfel de intervenție, Eudoxia a considerat-o drept insultă. Dușmănia ei a crescut și mai mult când doamnele de onoare au convins-o că Hrisostom a vizat-o și pe ea în cuvintele sale rostite împotriva femeilor care fac lux și se împodobesc.
Se crease astfel o atmosferă potrivnică arhiepiscopului Constantinopolului, atmosferă încărcată în care nu trebuia decât o mică scânteie ca să se declanșeze tragedia; iar această scânteie a fost adusă de așa numiții Frați Lungi. Aceștia au fost izgoniți din Alexandria de Teofil pentru învinuirea că sunt origeniști și au venit la Constantinopol să se plângă arhiepiscopului pentru a le face dreptate. Sfântul Ioan Gură de Aur le-a oferit găzduire în casa de oaspeți a Bisericii Învierii, dar nu i-a primit în comuniune cu el și i-a sfătuit ca plângerea lor să o adreseze împăratului; acesta le-a ascultat plângerea, a găsit-o îndreptățită și a poruncit să fie chemat Teofil la Constantinopol pentru a fi judecat. Teofil a venit la Constantinopol, dar cu alte gânduri; a adus cu el mulți episcopi egipteni și l-a convins și pe Sfântul Epifanie să-l însoțească. Episcopul Salaminei s-a lăsat convins, mai ales când a auzit că este vorba despre origenism, el care era un înfocat dușman al lui Origen. Epifanie însă, ajuns în Constantinopol, și-a dat seama de ce uneltea Teofil împotriva arhiepiscopului Constantinopolului și a plecat din capitala imperiului spre patria sa.
Teofil era chemat de împărat ca acuzat, însă el, prin intrigile sale, prin coaliția cu cercurile dușmănoase de la palatul imperial și cu cercurile nemulțumite ale clerului, în frunte cu cei trei dușmani personali ai Sfântului Ioan Gură de Aur, a reușit să se transforme din acuzat în acuzator și a obținut de la împărat aprobarea de a ține un sinod care să judece pe Sfântul Ioan Gură de Aur pentru învinuirile aduse de dușmanii săi. Teofil, împreună cu episcopii aduși din Alexandria, cu cei trei dușmani personali ai Sfântului Ioan și cu episcopii nemulțumiți din Constantinopol au ținut în anul 403 un sinod aproape de Calcedon, într-un loc numit Stejar. Teofil însă, n-a avut nici curajul și nici îndrăzneala să prezideze el sinodul, ci l-a pus președinte pe Pavel, mitropolitul Heracleei. Acuzațiile împotriva Sfântului Ioan au fost aduse de doi diaconi din Constantinopol, pe care Sfântul Ioan îi excomunicase, pe unul pentru omor, iar pe celălalt pentru adulter. Cei doi diaconi au formulat aceste acuzații având făgăduința că vor fi primiți în Biserică; ceea ce s-a și întâmplat după exilarea lui Hrisostom.
I s-au adus 29 capete de acuzație, între care și acestea:
– că a vândut vasele sfinte ale Bisericii și a risipit veniturile acesteia;
– că a insultat pe episcopi, alcătuind cărți calomnioase împotriva clerului;
– că în biserica Sfinților Apostoli a lovit în față pe Memnon așa de tare că i-a curs sânge din gură, după care a săvârșit Sfânta Taină;
– că inervine în eparhii străine și hirotonisește episcopi;
– că mănâncă singur la masă și nu este ospitalier;
– că primește în camera sa femei una câte una, fără să fie cineva de față;
– că nu se închină nici când intră, nici când iese din biserică;
– că mănâncă după Sfânta Împărtășanie anaforă;
– că a împărtășit pe unii după ce mâncaseră;
– că a primit și are în Biserică păgâni care au vorbit de rău pe creștini.
Sfântul Ioan Gură de Aur a fost chemat să se prezinte în fața sinodului lui Teofil. La această chemare, arhiepiscopul Constantinopolului a adunat în locuința sa mai mult de 40 de episcopi și a răspuns că nu se prezintă decât cu condiția plecării din sinod a celor patru episcopi care sunt pe față împotriva lui, adică Teofil, Severian, Acacie și Antioh. În urma acestui răspuns, sinodul lui Teofil l-a caterisit. Împăratul Arcadie a confirmat hotărârea și a poruncit să fie exilat. Poporul capitalei care adora pe episcopul său, a căutat să împiedice plecarea lui, dar Sfântul Ioan, pentru a nu provoca vărsări de sânge, s-a dat de bună voie în mâna ostașilor, lăsându-se dus în surghiun. N-a ajuns, însă, decât până în Bitinia, că împărăteasa înspăimântată de un zgomot puternic din camera sa și socotindu-l o amenințare dumnezeiască, a rugat pe împărat să cheme înapoi pe arhiepiscop.
Sfântul Ioan a fost adus înapoi, iar poporul l-a primit cu entuziasm, cerând să fie înscăunat imediat pe scaunul episcopal; Sfântul Ioan, însă, a cerut ca întronizarea sa să se facă de un sinod mai mare decât acela care îl depusese.
Pe când se petreceau aceste lucruri, Teofil de frica poporului, a fugit pe ascuns, în grabă din Constantinopol. Dușmanii arhiepiscopului, însă, nu s-au lăsat și după două luni au început din nou să se miște. Și au găsit un prilej potrivit: în marea piață din fața senatului și a bisericii Sfânta Sofia a fost înălțată o statuie de argint a împărătesei Eudoxia. Cu prilejul inaugurării ei, s-au făcut serbări mari, cu muzică, dansuri și spectacole teatrale. Zgomotul a tulburat liniștea din biserica Sfânta Sofia, unde Ioan săvârșea Sfânta Liturghie. În predica rostită de pe amvon, arhiepiscopul a protestat împotriva zgomotului. A fost de ajuns să i se aducă la cunoștință împărătesei protestul arhiepiscopului, că Eudoxia s-a pornit din nou cu ură împotriva Sfântului. Dorind să scape definitiv de el, i-a scris lui Teofil; acesta i-a răspuns că ar putea fi îndepărtat definitiv în chip canonic, dacă s-ar convoca un sinod care să-l depună din treaptă cu motivarea că fiind depus de un sinod, n-a fost repus în drepturi tot de un sinod.
Sinodul a fost convocat în martie 404 și a hotărât depunerea din treaptă pe temeiul motivelor date de Teofil al Alexandriei. În seara Sâmbetei Mari, pe când Sfântul Ioan Gură de Aur se pregătea să săvârșească botezul catehumenilor, au intrat în biserică soldați și au scos afară pe toți credincioșii aflați înăuntru. Poporul a fost silit să săvârșească Paștele în afara orașului. Timp de două luni, Sfântul Ioan nu s-a arătat până când, la porunca împărătesei a trebuit să plece. Și Sfântul Ioan, pentru a nu atrage asupra credincioșilor urgia împărătească, pe ascuns, s-a predat în mâinile soldaților. Când poporul a aflat de plecarea în surghiun a păstorului lui, a fost cuprins de furie. Incendiul care a cuprins biserica Sfânta Sofia și palatul senatului a atras asupra prietenilor lui Hrisostom, între care 40 de episcopi, persecuția împăratului.
A fost dus din Constantinopol, fără să i se spună locul surghiunului; abia în Niceea l-a aflat: Cucuz sau Arabissos în Armenia Mică. Călătoria până acolo, o călătorie foarte obositoare, a durat 70 de zile. A trecut prin Ancira și prin Cezareea; episcopii din aceste orașe, spre deosebire de credincioși care l-au primit cu mare cinste, i-au pus viața în pericol. De aceea Sfântul Ioan, în una din scrisorile sale, spune: “De nimic nu mă tem mai mult decât de episcopi, afară de câțiva”. În scrisorile sale, Sfântul Ioan se plânge de suferințele la care a fost supus atât din pricina climei ținutului, cât și din pricina lipsei celor de neapărată trebuință. A fost de două ori bolnav. Peste acestea mai erau și năvălirile isaurilor, din pricina cărora în iarna anului 406, a trebuit să se mute într-o fortăreață din apropiere, de unde în primăvară s-a întors iarăși la Cucuz.
Din îndepărtatul lui surghiun, Sfântul Ioan a stat în necontenită legătură epistolară cu prietenii săi și cu cei care i-au rămas credincioși, fie clerici, fie laici; n-a încetat să se intereseze de problemele bisericești și mai ales de opera misionară, pe care o începuse în Constantinopol. Dar corespondența lui cu cei din afară, grija arătată de el pentru treburile bisericești, precum și vizitele dese ale antiohienilor, au neliniștit pe dușmanii săi, care vedeau în toate acestea putința unei întoarceri a lui Ioan pe scaunul său; și au reușit în anul 407 să obțină de la împărat transferarea Sfântului Ioan din Cucuz într-un loc mai îndepărtat de capitala imperiului, Pityus, un orășel așezat pe țărmul oriental al Mării Negre.
Epuizat de boală și de slăbiciune, pe o arșiță cumplită de vară, a lunii iulie 407, escortat de soldați, Sfântul Ioan a trebuit să ia drumul ultimului său surghiun. Nu putea face decât trei kilometri pe zi. După trei luni de călătorie obositoare, la 13 septembrie, ajunge într-un sat în apropiere de Comana, în Pont, unde se afla o bisericuță a Sfântului Mucenic Vasilisc. Lângă capela Sfântului Vasilisc erau locuința preotului și câteva case. Sfântul a poposit în casa preotului. Noaptea, în vis i s-a arătat Sfântul Mucenic Vasilisc și i-a spus:„Curaj, frate Ioane, mâine vom
fi împreună!”. A doua zi dimineața, pe 14 septembrie, cu puterile slăbite, s-a rugat Sfântul de căpetenia soldaților să amâne plecarea cu cinci ceasuri. Nu i s-a îngăduit și au plecat la drum. Dar nu făcuseră decât câtăva cale și Sfântul Ioan Gură de Aur a fost cuprins de o slăbiciune atât de mare, încât a trebuit să recunoască și neomenosul ostaș că nu mai poate continua drumul. A dat poruncă să fie adus înapoi la biserica Sfântului Vasilisc. A intrat în biserică, a cerut veșmintele bisericești și și-a schimbat toată îmbrăcăminte până la încălțăminte. Hainele sale le-a dăruit celor din jur. Apoi, îmbrăcat cu hainele de slujbă, a săvârșit Sfânta Liturghie și s-a împărtășit cu Preacuratele Taine. După împărtășire a înălțat rugăciunea de mulțumire, a dat sărutarea cea mai de pe urmă celor care erau lângă el, s-a culcat spunând cuvintele: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”. După ce și-a făcut semnul sfintei cruci și a rostit: „Amin!”, și-a dat sufletul în mâinile Domnului.
Aceasta s-a petrecut în ziua de 14 septembrie, ziua praznicului Înălțării Sfintei Cruci. Biserica Ortodoxă, pentru a nu lăsa ca pomenirea marelui ierarh, păstor și teolog să fie eclipsată de strălucirea praznicului Înălțării Sfintei Cruci, a mutat ziua pomenirii sale la 13 noiembrie. În cinstea Sfântului Ioan Gură de Aur, Biserica Ortodoxă a mai rânduit și alte zile de pomenire: 15 decembrie, în care se pomenește hirotonirea sa ca arhiepiscop al Constantinopolului, 27 ianuarie, când se săvârșește pomenirea aducerii moaștelor Sfântului Ioan Gură de Aur în Constantinopol, săvârșită în anul 438 de Proclu, arhiepiscopul Constantinopolului, ucenicul Sfântului Ioan Gură de Aur și la 30 ianuarie – de Sfinții Trei Ierarhi – când se prăznuiește amintirea lui cu ceilalți doi mari dascăli ai Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu.
Pentru frumusețea și strălucirea cuvintelor sale, Sfântul Ioan a fost numit de contemporanii săi „Hrisoroas”, adică: „râu în ale cărui valuri curge aur”; numele acesta i-a fost dat de marele epistolograf Isodor Pelusiotul; cu un secol mai târziu, i s-a adăugat la numele său de Ioan supranumele de „Hrisostom”, adică „Gură de Aur”, care va însoți permanent numele fiului bunei și evlavioasei mame creștine Antusa.
Bunul Dumnezeu a rânduit ca viața acestui strălucit Sfânt să fie scurtă: după unii 60 de ani, după alții 63, iar după alții 52 de ani; în schimb, însă, a fost bogată în fapte și scrieri. Scrierile sale, ajunse până la noi, umplu 18 volume din Patrologia greacă a lui Migne, volumele 47 până la 64. Dacă ar fi tipărite în volume de câte 350-400 de pagini, de mărimea volumelor din colecția “Izvoarele Ortodoxiei”, ar umple 80 de volume. Au fost și sunt o mină de aur pentru teologii din Răsărit și din Apus, din timpurile vechi și din timpurile noi; toți l-au folosit fără să împuțineze și fără să secătuiască gândirea celui cu gura de aur și cu mintea de sclipirea fulgerului. Autorul lor va rămâne veșnic izvorul la care vor alerga toți cei însetați de frumusețile gândirii și viețuirii creștine.
b) Contribuția Sfântului Ioan Gură de Aur la dezvoltarea literaturii patristice
Reprezentant de frunte al școlii teologice din Antiohia, Sfântul Ioan Gură de Aur a lăsat Bisericii un mare număr de opere teologice, între care se află la loc de cinste și cele exegetice, aducând astfel contribuții de seamă, atât pentru limpezirea textelor biblice, cât și pentru stabilirea normelor de interpretare a Sfintelor Scripturi, specifice vestitului centru antiohian. Încă din vremea când era preot la Antiohia și mai apoi, arhiepiscop la Constantinopol, neîntrecutul predicator a interpretat aproape în întregime Sfânta Scriptură, călăuzindu-se de cele mai sănătoase principii ermineutice, folosind cele mai bune metode de cercetare și expunere și lăsându-ne o operă vastă, de inegalabilă profunzime, claritate și artă retorică.
Neegalat ca orator bisericesc, Sfântul Ioan Gură de Aur și-a dedicat întreaga viață explicării cărților sfinte, dar nu de la masa de lucru, ca alți scriitori și cercetători, ci din fața altarului, omiliile sale fiind rodul cercetării și trăirii neîntrerupte a textelor sfinte și în același timp al lucrării pastorale în mijlocul credicioșilor săi. Ele explică Sfânta Scriptură în mod sistematic, dar în același timp revarsă îmbelșugate comori de înțelepciune și de sfaturi practice pentru viața zilnică a credincioșilor de pretutindeni și dintotdeauna, rămânând astfel permanent actuale.
Pe lângă acestea și nu în ultimul rând, se cuvine să subliniem și caracterul dogmatic al omiliilor Sfântului Ioan Gură de Aur, menite să stăvilească atacurile ereticilor din vremea sa. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur a atras adeseori atenția auditorilor săi asupra adâncimii nebănuite a ideilor cuprinse în cărțile sfinte, remarcând că prin însăși natura lor, adevărurile divine sunt greu de pătruns de mintea omenească. Cercetarea scrierilor inspirate se cere a fi făcută cu multă atenție, pentru a ne putea însuși cu mintea o mică parte din multele și marile adevăruri dumnezeiești pe care acestea le cuprind. Sfântul Ioan Gură de Aur aseamănă textele scurte ale Sfintei Scripturi cu mărgăritarele care, cu toate că sunt mici, ascund însă în ele mari bogății.
Adânc cunoscător al sufletului omenesc, Sfântul Ioan Gură de Aur de pe amvonul catedralei din Antiohia sau din tronul patriarhal din Constantinopol, a aflat în Sfânta Scriptură nenumărate leacuri pentru tămăduirea neputințelor și bolilor duhovnicești, fapt care l-a determinat să-și sporească mereu râvna de a familiariza pe credincioși cu citirea, cercetarea și înțelegerea scrierilor sfinte.
Sfântul Ioan Gură de Aur a lăsat o considerabilă operă literară care ocupă 18 volume în ediția Migne.
Omilii asupra Sfintei Scripturi:
Asupra cărților Vechiului Testament Sfântul Ioan a scris: 9 Omilii la Geneză, în anul 386; 67 Omilii asupra întregii Geneze, probabil în anul 388; 58 Omilii asupra Psalmilor: 4-12, 43-49, 108-117, 119-150; 2 Omilii asupra obscurității profețiilor; 6 Omilii la Isaia.
Asupra cărților Noului Testament, Sfântul Ioan a scris: 90 Omilii la Matei, datând aproximativ din anul 390; 7 Omilii despre săracul Lazăr; 88 Omilii la Ioan; 55 Omilii la Faptele Apostolilor; circa 250 Omilii asupra Scrisorilor Sfântului Apostol Pavel: 32 la Romani, poate cele mai frumoase, 44 la 1 Corinteni, 30 la 2 Corinteni, 24 la Efeseni, 34 la Evrei, 6 la Galateni și 104 la celelalte Scrisori pauline.
Opere dogmatico-polemice:
Contra anomeilor: despre faptul că Dumnezeu nu poate fi înțeles, în 12 cărți, lucrare de teologie în care se critică orgoliul eunomian, care pretindea că înțelege Tainele lui Dumnezeu. Autorul susține deoființimea Fiului cu Tatăl. Dumnezeu e simplu, necompus și fără formă. Nici îngerii nu pot cunoaște pe Dumnezeu în chip clar și precis. Ei nu îndrăznesc să privească la ființa pură și neamestecată; Contra iudeilor, în 8 cărți, critică pe iudeo-creștinii care păstrau tradițiile iudaice; Despre înviere; Cuvântări sau predici la sărbătorile mari ale Mântuitorului: La Nașterea Domnului, unde se afirmă că Hristos s-a născut la 25 decembrie, la Epifanie sau la Botezul Domnului, la Joia Sfântă (trădarea lui Iuda), la Vinerea Sfântă, la Înviere, la Rusalii; Cuvântări panegirice în cinstea sfinților, dintre care cele mai vestite sunt cele 7 în cinstea Sfântului Pavel, apoi în cinstea lui Iov, a lui Eleazar, a Macabeilor, a Sfântului Ignatie Teoforul, a Sfintei Vavila, a Sfântului Eustațiu, a lui Meletie, a lui Diodor de Tars, a lui Roman, a lui Varlaam, a Pelaghiei; Cuvântări morale cu bază biblică; 2 Cateheze înainte de Botez; 3 Cuvântări despre diavolul ispititor; 9 Despre pocăință; Despre calende, combătând ca și Asterie al Amasiei obiceiurile urâte cu ocazia zilei de 1 ianuarie; Despre milostenie; Contra jocurilor de circ și contra teatrelor; Cuvântări ocazionale din care fac parte: 21 Cuvântări sau Omilii despre statui, care rămân un model pentru asemenea gen de cuvântări; Cuvânt cu ocazia Hirotonirii sale; 2 Cuvântări despre trecerea și nimicnicia fericirii pământești, cu ocazia căderii ministrului Eutropiu, 2 Cuvântări, una înainte și una după primul exil.
Opere neoratorice și tratate: Aceste opere au caracter apologetic, ascetic și educativ-moral în general.
Apologetice pot fi socotite: Contra lui Iulian și a păgânilor și Despre Sfânta Vavila, deja menționată; micul tratat Că Hristos este Dumnezeu, care arată păgânilor și iudeilor dumnezeirea lui Hristos.
Ascetice: Către Teodor cel căzut, sub forma a două scrisori, prin care îndeamnă stăruitor pe prietenul său Teodor, viitor episcop de Mopsuestia, să revină în mănăstire, întrucât acesta, după ce studiase teologia și se dedicase practicilor ascetice, se retrăsese în lume; Despre pocăință, în două cărți, adresate una lui Demetriu și alta lui Stelehiu, ca să le arate foloasele acestei practici ascetice; Contra adversarilor vieții monahale, în trei cărți, care arată superioritatea unei asemenea vieți față de viața obișnuită; Comparația între un rege și un monah, reia problema dezbătută în lucrarea precedentă; Către Stagir, în trei cărți, arată marele rol al suferinței, care e trimisă de Providență; Despre feciorie, face o paralelă între feciorie și căsătorie: căsătoria este bună, dar mai bună este fecioria.
Educativ-morale: Despre slava deșartă și despre educația copiilor, lucrare de o deosebită importanță pentru metoda care trebuie aplicată în formarea tinerelor vlăstare, de ambele sexe. Schițează treptele formale în instrucția religioasă; Către o tânără văduvă, consolează o doamnă rămasă văduvă; Despre nerepetarea căsătoriei, îndeamnă la perseverență în văduvie, prin renunțarea la a doua căsătorie; Nimeni nu este vătămat decât de sine însuși; Către cei ce sunt scandalizați din cauza nenorocirilor; Contra celor ce au fecioare subintroduse, combate o nefericită tradiție potrivit căreia clericii aduceau în casă călugărițe, sub pretext de a fi slujiți și de a-și spori evlavia prin ele. De multe ori se petreceau lucruri nepermise; Femeile diaconițe nu trebuie să locuiască cu bărbații, tratează aceeași temă ca și lucrarea precedentă, dar aplicat cazului diaconițelor; Despre preoție, capodopera literară și teologică a Sfântului Ioan Gură de Aur și tratatul clasic despre această Taină, așa cum a conceput-o și a trăit-o spiritualitatea patristică. Tratatul a fost scris între anii 381-386, când autorul era doar diacon și se împarte în șase cărți. E scris sub formă de dialog, după modelul literar platonic. Personajele dialogului sunt Ioan și Vasile, viitorul episcop de Rafaneea, prieten devotat celui dintâi. „Preoția este semnul iubirii turmei pe care Hristos a încredințat-o păstorului”( II, 1). Sfântul Ioan s-a inspirat, pentru unele idei esențiale și aspecte importante ale preoției, din lucrarea corespunzătoare a Sfântului Grigorie de Nazianz: Despre fuga sa în Pont. Plan precis, compoziție densă și logică, orizont măreț, frumuseți spirituale excepționale, stil strălucitor, bogăție de idei, mângâiere, îndemn și îndreptar pentru adevărații creștini, iată ce este tratatul Despre preoție al Sfântului Ioan Gură de Aur.
Corespondența Sfântului Ioan cuprinde aproximativ 240 de scrisori (exact 236), cele mai multe din timpul celui de-al doilea exil (404-407) și având caracter istoric, consolator, de recomandare și familiar. Relevăm cele 17 scrisori adresate văduvei și diaconiței Olimpiada, una dintre cele mai devotate credincioase ale Sfântului Ioan Gură de Aur.
Specialiștii cred că textul liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur nu aparține, în forma lui actuală, autorului nostru, dar că ținuta primară ar putea să meargă până la el.
c) Chestiuni de doctrină la Sfântul Ioan Gură de Aur
Sfântul Ioan Gură de Aur a fost predicatorul prin excelență al Bisericii Ortodoxe și este și astăzi modelul ideal al vorbitorului bisericesc. Cuvântările sale, pline de suflul evlaviei și de o deosebită înălțime de cugetare morală sunt mereu actuale. În ele se găsesc date asupra culturii timpului, asupra moravurilor și credințelor generale ale vremii. Sfântul Ioan Gură de Aur a fost unul din cei mai mari păstori ai Bisericii creștine.
El a sintetizat în chip fericit pe conducătorul de suflete, luminat, cumpănit, atent, calm cu vorbitorul, îndemânatic, care face din cuvânt arma de executare a programului său pastoral. Tratatul său Despre preoție este cartea clasică a creștinului asupra dumnezeieștii Taine a Hirotoniei, care a însuflețit, a încurajat, a călăuzit și a înălțat continuu milioane de preoți creștini de-a lungul veacurilor. Sfântul Ioan s-a aruncat în vâltoarea vieții sociale, pe care a încercat să o purifice, reformându-i moravurile și orientându-o spre limanul dătător de viață al Evangheliei. El a biciuit viciile, îngâmfarea, simonia, necinstea, prostia, lăcomia, luxul și toate ticăloșiile societății din vremea sa, începând de la fratele cel mai de jos, până la palatul împăratului. De aceea, el se poate numi unul dintre cei mai de seamă reformatori sociali creștini ai vremii sale.
El este nu numai un critic nemilos al rătăcirilor contemporanilor săi, ci și un organizator neîntrecut al asistenței sociale, după modelul celei de la Cezareea Capadociei. El a fost supranumit „ambasadorul săracilor”.
Sfântul Ioan a fost un catehet și un pedagog de clasă înaltă, între atâția cateheți și pedagogi ai veacului său: Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Niceta de Remesiana și Fericitul Augustin. În tratatul său Despre slava deșartă și despre educația copiilor, el a anticipat cu mai bine de 15 veacuri metoda devenită clasică a pedagogiei moderne prin celebra teorie a treptelor formale. El preconizează educația copiilor de ambele sexe pe baza Sfintei Scripturi și recomandă cinci categorii de pedagogi: 1. părinții, 2. conștiința, 3. pedagogii de profesiune, 4. monahii și 5. Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur a fost un prieten incomparabil. Poate niciodată nu s-au scris, după Platon, Aristotel, Cicero și Grigorie de Nazianz, cuvinte mai înaripate și mai înălțătoare despre prietenie ca acelea ale autorului nostru.
Sfântul Ioan nu este numai o comoară de exegeză teologică, istorică și morală, ci și o neasemuită desfătare literară pentru iubitorii de literatură frumoasă. Inteligența sa vie, limba sa impecabilă, imaginația sa bogată, marele său simț artistic, gustul său pentru măsură au făcut din el un clasic, unul dintre cei mai clasici ai literaturii patristice. El se citește pe nerăsuflate de cine are gustul felului său de a scrie. Deși limba lui este ușoară și se leagănă în cadențele perioadelor sale retorice, totuși ea nu e ușor de tradus.
Sfântul Ioan este un scriitor și un teolog normativ pentru Biserica Ortodoxă, alături de cei doi mari capadocieni: Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie de Nazianz, numiți toți trei „mari dascăli ai lumii creștine și ierarhi”. Autorul nostru a trăit cum a învățat și a învățat cum a trăit, adică după Evanghelie, având ca model pe Domnul nostru Iisus Hristos.
CAP. II
PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA
ANTROPOLOGIEI PATRISTICE
a) Antropologia teologică
Omul, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Fac. I, 26-27), a preocupat încă de la începuturi pe autorii creștini. Unul dintre apologeții greci, episcopul Teofil al Antiohiei, acorda omului o poziție cu totul deosebită, așezându-l după persoanele Sfintei Treimi. „În al patrulea loc este omul, spunea el, ca să fie astfel Dumnezeu, Cuvânt, înțelepciune, om” (Către Autolic, II, 15). Cam în același timp, un alt apologet, Atenagora Atenianul, încerca să dezlege taina unirii sufletului cu trupul în perspectiva eshatologică. Dumnezeu a creat pe om din suflet nemuritor și din corp înzestrându-l cu minte și dându-i lege pentru a păstra și păzi lucrurile ce i-au fost încredințate, destinate unei vieți înțelepte și existențe raționale. Ce se întâmplă cu omul? Ce se întâmplă cu sufletul lui? Ce se întâmplă cu sufletul lui după moarte? (Despre învierea morților, 18).
Raportul sufletului cu trupul, în viață și după moarte, conținutul noțiunilor de chip și de asemănare, în perspectiva soteriologică și eshatologică, au preocupat, fără îndoială, pe Sfinții Părinți și pe Scriitorii Bisericești din primele veacuri. Ei au căutat răspunsuri, din ce în ce mai limpezi, pe măsura dezvoltării literaturii patristice. Întoarcerea la izvoarele Sfintei Tradiții este cerută nu numai de păstrarea ortodoxiei noastre bimilenare, dar și de confuzia provocată de unele concepții antropologice bizare, cu privire la înțelegerea omului și a destinației sale.
Astfel, la Sfântul Atanasie antropologia este hristocentrică și soteriologică. Sfântul Grigorie de Nyssa, creatorul de fapt al antropologiei patristice, insistă asupra omului ca legătură între inteligibil și sensibil, socotindu-l pe acesta drept cunună a creației. Omul a fost creat „pentru a fi părtaș la bunurile dumnezeiești” (Marele Cuvânt Catehetic V). Pentru aceasta trebuia să aibă în firea sa ceva înrudit cu Creatorul său și astfel a fost înzestrat cu viață, cu cuvânt, cu înțelepciune, cu nemurire. A fost creat după „ chipul ” lui Dumnezeu, care este în înțelegerea Sfântului Grigorie de Nyssa, ansamblul elementelor care caracterizează dumnezeirea, în primul rând inteligența și rațiunea, apoi independența și libertatea (Marele Cuvânt Catehetic 5, 7, 9).
Asemănarea cu Dumnezeu înseamnă ridicarea sufletului la Dumnezeu prin curăție, virtute, împlinirea voii lui Dumnezeu, fapte bune și ajutorul harului Sfântului Duh, până la unirea extatică a sufletului cu Dumnezeu prin iubire. Această stare de beatitudine, ultima treaptă a desăvârșirii, are două aspecte: pe de o parte, unirea cu Dumnezeu prin dragoste, devenind asemenea cu Dumnezeu și dumnezeu prin har, iar pe de alta, revărsarea acestei dragoste asupra semenilor spre a-i ridica și pe ei către Tatăl ceresc. Prin aceasta, Sfântul Grigorie de Nyssa dă orientare sufletului către Dumnezeu fără să-l desprindă nicidecum de comuniunea cu semenii, arătând prin aceasta că desăvârșirea este o lucrare sinergică a sufletului și a trupului.
De cealaltă parte, Fericitul Augustin preferă ipotezele sale, bazate uneori pe experiența sa personală, decât pe tradiția patristică răsăriteană. Potrivit acestei ipoteze, „chipul lui Dumnezeu” nu se află în orice om, ci numai în cei aleși. Pe Augustin îl interesează numai sufletul, iar din suflet, numai rațiunea. În efortul de a-l combate pe ereticul Pelagiu, care spunea că voința omului nu s-a deteriorat prin păcatul lui Adam, Augustin afirmă monergismul, după care numai harul divin, fără colaborarea voinței omului, ne poate mântui. Legat de primația harului în actul mântuirii, la Fericitul Augustin se găsește determinismul absolut privitor la predestinație. Unii oameni sunt predestinați să se mântuiască, iar alții nu. Această concepție eterodoxă, care face din Dumnezeu o persoană arbitrară, a contribuit ca Biserica Ortodoxă să-l socotească pe Augustin numai Fericit și nu Sfânt, fără a-i contesta meritele sale excepționale în diferite compartimente ale teologiei.
În concluzie, antropologia patristică reușește, într-o măsură considerabilă, să răspundă prin Părinții Bisericii, nedumeririi proorocului David: „Ce este omul că-Ți amintești de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micșoratu-l-ai pe dânsul cu puțin față de îngeri, cu slavă și cu cinste l-ai încununat pe el!” (Ps. VIII, 4-5). Sfântul Macarie Egipteanul ne oferă un răspuns la legătura tainică a omului cu Dumnezeu când afirmă că: „după cum Dumnezeu a creat cerul și pământul pentru ca omul să-l locuiască, tot așa El a creat trupul și sufletul omului ca să fie locuința sa, ca să locuiască și să se odihnească în trup, ca în propria Lui casă, având mireasă frumoasă și preaiubită sufletul, cel făcut după Chipul Său”
Antropologia patristică se ocupă cu originea și poziția excepțională a omului în cadrul creației, cu structura ființei umane și scopul său final. Spre deosebire de cea profană, pune în evidență transcendența omului în raport cu creația, cercetându-l în perspectiva comuniunii lui cu Dumnezeu Creatorul său și cu semenii.
În cunoașterea adevărului despre om, teologul, pe lângă rezultatele științelor naturale, folosește în mod deosebit tezaurul de cunoștințe al Revelației.
Fundamentându-se pe modul în care Dumnezeu S-a descoperit și pe modul în care s-a înțeles această descoperire, umanismul creștin se fundamentează pe teologie și nu invers. Sfinții Părinți au fost sensibili la modul în care se teologhisea, tocmai pentru faptul că numai o concepție sănătoasă despre Dumnezeu și despre lucrarea Lui în lume putea asigura o înțelegere viabilă a omului și a sensului vieții acestuia.
Creat „după Chipul” lui Dumnezeu (Fac. I, 26), omul este stabilit într-o relație antropologică specifică cu Creatorul, de la începutul existenței sale. Având o fire „compusă” din trup muritor și suflet nemuritor, aduse în existență în mod simultan și menite să rămâne inseparabile (Fac.II, 7), persoana umană nu se reduce
totuși la ele. Fără suflul de viață divină (nephesh, ebr.), omul nu ființează ca atare (Fac. III, 19; Ps. 103, 30).
Nivelul la care se pune problema persoanei umane, îl depășește deci și pe cel al ontologiei, așa cum se înțelege ea în mod obișnuit. E vorba de o metaontologie pe care numai Dumnezeu singur o poate cunoaște.
Cu alte cuvinte, omul nu se poate defini în originea și vocația sa ultimă decât în relația cu Dumnezeu. Deoarece structura deiformă a omului face imposibilă orice soluționare autonomă a destinului uman. Altfel, omul rămâne o enigmă insondabilă, un mister, un αγνωστους (necunoscut) cum avertizase Filon.
Înțelegerea profundă a Sfinților Părinți arată că omul ca ipostas, prezintă un aspect deosebit: prin și în comuniune, „chipul” afirmă identitatea și particularitatea lui proprie. Astfel „chipul” este orizontul în care se descoperă adevărul despre ființă nu ca simplă natură, subiect de individualizare și combinare, ci ca chip unic (εικών) al totalității și „catolicității” ființei.
Antropologia Părinților este teologică. Îndrăzneață și sistematică, această antropologie are printre altele, meritul de a fi impus filosofiei, unitatea omului și a naturii sale alcătuită din trup și suflet, unitate care a învins dualismul platonic și gnostico-maniheic.
Prin urmare, o analiză a învățăturii despre suflet și trup în antropologia patristică a secolului al IV-lea, trebuie să răspundă unei constrângeri de principiu:
Acest demers nu este deloc facil în contextul informațiilor extrem de bogate în privința izvoarelor și arealului lor, dar atât de dispersate și oarecum parcimonios tratate, într-o manieră unitară.
Părinții și Scriitorii bisericești au elaborat o antropologie pornind nu de la noțiuni abstracte, ci chiar de la cuvintele Revelației. Antropologia patristică se naște pornind chiar de la lectura biblică. În Sfânta Scriptură caută primii creștini răspunsul la întrebarea: „ Ce este omul? ”(Ps. VIII, 4).
În majoritatea cazurilor, scriitorii creștini ai secolelor al II-lea și al III-lea au scris sub regimul teroarei, sabiei, focului și fiarelor, dar prin „ethosul” lor extraordinar, s-au străduit să explice paradoxul ființei umane care constă din calitatea ei de ființă creată de Dumnezeu și în același timp nemuritoare.
Secolul al IV-lea, cunoscut în istoria Bisericii ca „secolul de aur”, scoate Biserica din catacombe, dar aduce cu sine și presiunea marilor controverse în disputele cu gnosticismul, arianismul și pelagianismul.
În plină controversă hristologică, Părinții mai ales răsăriteni, își elaborează propria teologie a „chipului”. Acest fapt ar fi putut avea dezavantajul de a devia observația lor și de a-i da o coloratură apologetică, dar îi obligă în același timp să clarifice doctrina despre om în lumina omului transfigurat și a lui Dumnezeu- Omul.
Sfântul Atanasie cel Mare († 373) este cunoscut mai ales ca teolog inspirat al Întrupării. De altfel, întreaga ortodoxie patristică a înțeles antropologia plecând de la hristologie, în lumina hristologiei și în indisolubilă unitate cu aceasta. El insistă asupra caracterului ontologic al participării „chipului” la ceea ce este dumnezeiesc. Chipul este constitutiv în așa măsură încât „crearea” înseamnă „participare”. Sfântul Atanasie înțelege și mărturisește cu tărie că Dumnezeu Cuvântul, din nesfârșită iubire pentru om, S-a făcut tocmai ce iubea: adică OM.
Subiectul „chipului”, deși nu este tratat cu coerență perfectă de Sfinții Părinți, bogăția inepuizabilă a conținutului acestuia, permite observarea lui prin diferite facultăți ale spiritului nostru. În acest sens, o contribuție remarcabilă este adusă de Sfântul Vasile cel Mare († 379) și Sfântul Ioan Gură de Aur († 407).
Ei au descris cu profunzime, ca de altfel majoritatea Părinților Bisericii, cum este natura omului atunci când ține legătura cu Dumnezeu și ce devine ea, atunci când rupe această legătură; cum funcționează diversele lui funcții psiho-somatice într-un caz sau altul, care este perceperea existenței pe care o are atunci când este unit sau rupt de Dumnezeu.
Apreciind ca importantă antropologia Părinților pe care i-am amintit, putem afirma însă că antropologia creștină se înalță la rangul de sistem desăvârșit și unitar prin mintea de aur a acelor genii și fericiți Sfinți care au fost Grigorie de Nyssa și Augustin. Cei doi Părinți conferă antropologiei creștine două metode posibile de cunoaștere a omului ca chip al lui Dumnezeu. Acestea sunt: una ascendentă și cealaltă descendentă. Când fericitul Augustin scrutează sufletul omenesc și plecând de la chipul gravat în el, urcă la concepția lui Dumnezeu, reconstituindu-l pe Dumnezeu prin om, face din punct de vedere metodologic o antropologie a lui Dumnezeu. Susținător al principiului asemănării, Sfântul Grigorie de Nyssa pleacă de la Dumnezeu, de la Prototip, pentru a înțelege tipul și a defini esența omului-chip al Celui Ce Este. În felul acesta, Părinții Răsăriteni construiesc teologia omului.
Antropologia ortodoxă nu este numai morală, ci ontologică, este ontologia îndumnezeirii. Ea nu este articulată pe cucerirea acestei lumi, ci pe cucerirea Împărăției lui Dumnezeu (cf. Luca XVI, 16), transformarea lumii în împărăție, iluminarea ei progresivă prin energiile divine; iar locul de manifestare în conformitate cu prezența lor și de a-l transforma în această prezență este ființa umană. Antropologia are deci și un aspect soteriologic, conform căruia omul este microteos, în mod virtual, prin har.
Antropologia Părinților, în amploarea ei eonică, izvorăște din Paradis și se varsă în plinătatea Împărăției, în taina restaurării finale, adică a înoirii cerului și a pământului. Descoperim astfel și aspectul eshatologic al acesteia.
În structura „microcosmică” a naturii umane se reflectă constituția sa naturală duală (trup-suflet) ca și dualitatea fundamentală a universului creat (material-spiritual).
De structura antropologică „microcosmică” e legat destinul ultim al omului de „mediator” al tuturor acestor polarități și dualități într-o unire „sintetică”, fără separație nici confuzie. Iată de ce se poate vorbi de o antropologie cosmologică și o cosmologie antropologică.
b) Actualitatea antropologiei patristice
Coordonatele gândirii Sfinților Părinți demonstrează cât de folositoare și de actuală este învățătura lor despre suflet și trup, despre om în general, pentru teologia și viața Bisericii astăzi. Întoarcerea la izvoarele gândirii și trăirii acestora este imperios necesară. ”Hinc et nunc”.
Fără îndoială, Părinții Bisericii rămân un teren fertil pentru o reflecție mereu proaspătă asupra adevărului divin și a purității mesajului creștin în trecut și în prezent.
Astăzi, când emancipată de sub tutela tradiției teologice și metafizice, ieșită din perspectiva lor finalistă „teologică”, antropologia modernă a privilegiat în ultimele două secole, în sens pozitivist, demersul „arheologic”, pledând pentru explicarea reducționistă a omului prin originile și condițiile existenței lui naturale din perspectiva dominantă sau conjugată a biologiei, psihologiei, sociologiei, lingvisticii, sistemelor comunicării, etc. Omul era redus la nevoile elementare biologice și culturale ale supraviețuirii lui (hrana, reproducerea), la jocul pulsiunilor fundamentale create în jurul acestor nevoi, ale relațiilor economice, limbajului, etc. Funcția interogatorie a Revelației a fost uzurpată de metafizică și apoi de ideologie, rezultatul funest fiind catastrofa umanismelor europene moderne ale căror antropocentrism fragil nu a putut stăvili sinuciderea în masă a omului ca ființă teologică și religioasă, nici ororile omuciderii „industrializate” și dezumanizărilor de tot felul care au invadat societățile actuale (droguri, violență, erotismul exacerbat, consumerismul) depersonalizându-le intens.
Întoarcerea „la izvoare” este vitală acum, neînțelegerea sau înțelegerea greșită a omului ca persoană, separarea tranșantă dintre trup și suflet, absența, după unii, a raționalității interioare a celor două componente umane, conduc la înflorirea confuziei sectelor, la proliferarea neovitalismului, metempsihozei și metemsomatozei, cu tot cortegiul de erezii depersonalizate și degradante înrudite cu acestea.
Din cauza relației exterioare dintre suflet și trup s-a ajuns în cultura occidentală, fie la reprimarea trupului și a patimilor lui în numele unui puritanism maniheic, fie la explozia senzualității nestăpânite. Creștinismul răsăritean a depășit aceste caractere antinomice datorită concepției sale sănătoase despre structura umană; când se vorbește despre om se are în vedere calitatea lui de persoană, chip al lui Dumnezeu, în care opoziția dintre trup și suflet își pierde sensul, mai precis dobândește adevăratul sens duhovnicesc rezultat din unitatea chipului.
Pe lângă rațiunile religios-morale și cele care țin de ortodoxia învățăturii patristice despre om – ce justifică actualitatea temei – leitmotivul studiului nostru poate fi rezumat în conceptul de antropologie teonomă, radical opus celui de autonomie antropologică. În această înțelegere, antropologia teologică trebuie să fie teologie antropologică și invers.
Antropologia teonomă poate oferi teologiei ortodoxe posibilitatea de a ajuta efectiv lumea contemporană, deoarece arată că: Dumnezeu nu este pentru om un principiu exterior, de care omul atârnă exterior, ci în mod real și adevărat principiul și țelul lui ontologic. Fiind plăsmuit după chipul lui Dumnezeu, omul este alcătuit teologic. Și pentru ca să fie „adevărat”, el trebuie să existe și să trăiască în fiecare clipă teocentric, el se pune în valoare la infinit pe sine însuși, se dezvoltă și întregește în veșnicie.
Pășind la dezvoltarea temei propuse, considerăm că nu vom spune „lucruri noi ci poate într-un fel nou” („non nova sed nove”). Totodată, ne exprimăm recunoștința față de „Părintele luminilor” (Iacob I, 17) pentru razele de lumină pe care le-am primit din învățătura Sfinților Părinți, lumină din care dorim să se împărtășească credincioșii Bisericii noastre și orice om în general.
CAP. III
CONCEPȚIA DESPRE OM A SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR
a) Omul în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur
Urmărind pe parcursul studiului nostru dezvoltarea conceptului de antropologie teonomă în cugetarea patristică, am ajuns în punctul în care operele Sfântului Ioan Gură de Aur, prin anumite reflecții nicidecum exhaustive, dezvăluie o învățătură despre om, luminoasă și extrem de actuală. Biserica soarbe puteri binefăcătoare din omiliile, tratatele, scrisorile și liturghia sa, precum și din capitolele de frumusețe îngerească ale vieții sale. Este în aceste izvoare atâta viață, altitudine și puritate duhovnicească, e atâta apel la inima omenească pentru a și le însuși, e atâta mângâiere pentru toate sufletele și în toate situațiile încât nu se poate concepe viața bisericească și creștină fără Sfântul Ioan Gură de Aur. Lucrul se explică prin aceea că nimeni nu a trăit mai curat și mai din plin ca el, adevărurile evanghelice. Inima lui de apostol zelos nu putea să nu proiecteze în afară profilul luminos al acestor adevăruri pe care le voia întrupate în fiecare om. Scopul cel mare în jurul căruia el a concentrat neîncetatele sale eforturi a fost transformarea fiecărui om într-un Hristos.
Antropologia sa este cu precădere morală, fundamentată biblic și tocmai prin aceasta eficientă și transformatoare de viață în Hristos. Puțini sunt Părinții Bisericii care să fi consacrat problemei omului atâtea gânduri, frământări și soluții, ca autorul nostru. El este obsedat de problema omului până într-atât, încât se poate spune că n-a scris o singură pagină în care să nu fi dezbătut sau să nu fi atins într-un fel sau altul această problemă. Sfântul Ioan este, în linii mari, unul din cei mai mari antropologi patristici, fără să fie un doctrinar propriu-zis, în genul Sfântului Grigorie de Nyssa.
El este un antropolog practic, realist. Nu îl interesează omul abstract, obiect de teorii filosofice, ci omul aevea trăitor în carne și oase, membru al societății, element viu și activ în care, odată cu sângele, pulsează roiul instinctelor, al frământărilor, al năzuințelor, al înălțărilor și pogorămintelor. Concepția despre om a autorului nostru, exprimă preocuparea creștinismului secolului al IV-lea de a crea și de a impune stilul unei vieți autentic creștine; ea contribuie în același timp la orientarea și definirea unei asemenea vieți.
Așa cum se va observa din referințele asupra învățăturii despre om a Sfântului Ioan Gură de Aur, aceasta demonstrează de asemenea actualitatea sa deosebită în înțelegerea corectă a sensului existenței umane, în comuniunea cu Dumnezeu.
Omul este, pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, o valoare unică în cer și pe pământ. Atitudinea față de om începând cu Dumnezeu și sfârșind cu ultima ființă din lume este aceea a dragostei calde și neîncetate, a filantropiei.
Omul este prețuit întâi pentru că el a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Ca chip al lui Dumnezeu, el exercită putere suverană asupra tuturor făpturilor de pe pământ și asupra pământului însuși, dar nu și asupra oamenilor propriu-ziși, pentru că ei sunt toți egali. Omul a fost creat la urmă, pentru ca el să aibă toată creațiunea de până la el, drept casă și masă. Ea îl aștepta ca pe un stăpân. În al doilea rând, omul este prețuit pentru grija deosebită pe care Dumnezeu a avut-o față de situația sa de după cădere, până într-atât încât a trimis în lume să se întrupeze ca om pe Însuși Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos. Dumnezeu se face om spre a face pe om dumnezeu. Nu poate fi o cinstire și o prețuire mai mare ca aceasta.
De altfel, de la începutul până la sfârșitul lumii, omul stă în centrul ei, dominându-i istoria și determinându-i orientările și sensurile. Chiar când e doborât de viforul patimilor și pare a se fi făcut una cu praful și cenușa, omul se poate ridica, prin ajutorul lui Dumnezeu și efortul său personal continuu, mai frumos și mai strălucitor ca înainte.
Ființa omului este alcătuită din trup și suflet, ambele de mare preț, mai de preț fiind însă sufletul: „nimic nu egalează sufletul, nici chiar lumea toată”, zice autorul nostru. Grija pentru sufletul omului este ca un leitmotiv care trece prin toate operele Sfântului Ioan Gură de Aur. S-ar putea spune, fără exagerare, că sutele de predici, tratate și scrisori ale autorului nostru sunt o vastă policlinică spirituală pentru tratamentul sufletului în toate situațiile. Cine se gândea, pe atunci, sub regimul sclavagist de cumplită împilare a trupului și a conștiinței, că sclavul are suflet ? Sfântul Ioan o afirmă răspicat împotriva unei stăpâne creștine care-și bătea sclava pentru orice greșeală și-i atrage atenția să o pedepsească numai dacă ea ar păcătui împotriva propriului ei suflet.
Puțini sunt aceia care urmăresc pe om cu atâta atenție și căldură în toate situațiile, pe toate treptele și în toate momentele vieții, ca Sfântul Ioan Gură de Aur. În predicile și în tratatele sale, el analizează pe om singur sau în mase de oameni: bărbați, femei, soți, soții, părinți, copii, tineri, maturi, bătrâni, sclavi, muncitori, trântori, ostași, comandanți, înalți dregători, regi, simplii, învățați, mireni, monahi, diaconi, preoți, episcopi, sănătoși, bolnavi, sfinți, împătimind, lucrând sau dormind, rugându-se, cântând, revoltându-se sau petrecând, în călătorie, în casă, în piață, în biserică, triști, fericiți, etc. Diaconul, preotul sau episcopul Ioan îi însoțește pe toți aceștia în gândurile, faptele și vorbele lor, cercetându-le adâncul inimii, cântărind cugetele și năzuințele lor, bucurându-se de binele pe care îl fac, plângând pentru suferințele și amarul lor, mustrându-i pentru patimi și păcate, învățându-i calea virtuților, rugându-se pentru iertarea păcatelor și pentru îmbunătățirea vieții lor. Nu există ființă umană care să nu prezinte un interes deosebit. De la stăpân și până la ultimul sclav, toți merită să trăiască și toți au dreptul la respectul și dragostea noastră. Fiecare om reprezintă o forță, o valoare și putința unui pas înainte. Nimeni nu poate fi exclus de pe câmpul de onoare al vieții, al strădaniei și al bucuriei.
Oricât de îndărătnic sau rău, omul poate fi îndreptat și redat rolului său măreț de stăpân al lumii. Această redresare este opera educației care se poate face omului la toate vârstele și în toate situațiile. Este bine însă ca procesul educației să înceapă de la vârstă fragedă.
Autorul nostru acordă o importanță deosebită educației. El afirmă că „neglijarea educației copiilor este cel mai cumplit păcat și culmea răutății”. Neglijarea educației înseamnă neglijarea mântuirii copiilor, cum s-a întâmplat marelui preot Eli fiindcă n-a îngrijit de ajuns de educația fiilor săi. Autorul nostru exprimă ideea de educație prin diferite vorbe ca: παιδεύω și derivatele lui, apoi: μετατίθημι, μεταστρέφω, κατασκευάζω, aceste trei cuvinte subliinind actul de educație ca pe o lucrare în artele plastice: pictură, sculptură, arhitectură. Bunele învățături și deprinderi se întipăresc ușor și puternic în sufletul fraged al copilului, maleabil ca o materie plastică; sufletul copilului se aseamănă cu mărgăritarele proaspete care pot primi orice formă. Părinții care se ocupă de educația copiilor sunt ca niște pictori care fac tablouri sau ca statuarii care dăltuiesc statui din blocuri informe de marmură. După cum pictorii în fiecare zi colorează numai cât trebuie, iar statuarii elimină cu dalta ce e de prisos, adăugând și aplicând ceea ce lipsește, tot așa procedează și educatorii. Sfântul Ioan folosește însă mai des pentru lucrarea educației termenul ρυθμίζω, termen aparținând artei muzicale, întrebuințat încă de Platon și Xenofon și exprimând concepția clasică greacă despre educație ca despre un proces de integrare în ritmul armoniei legilor umane și universale.
Omul este sau trebuie să fie un compus ori un complex armonios, un microcosm în macrocosm. „A ordona” sau „a ritmiciza” viața, sufletul sau copilul, cum zice Sfântul Ioan, nu poate însemna decât șlefuirea migăloasă a elementului uman ca a unui diamant care să fie așezat frumos în colierul existenței. Concepție eminamente greacă, dar și ortodoxă; greacă prin postulatul educației ca operă armonioasă, ortodoxă prin postulatul soteriologic al educației ca drum de suire la „frumusețea cea dintâi” a chipului lui Dumnezeu. Ritm uman în ritmul cosmic, sau efort de recăpătare a chipului lui Dumnezeu, educația este un capitol fundamental în umanismul hrisostomic: „Nu încetez de a vă îndemna și de a vă ruga ca, înainte de toate celelalte lucruri să vă educați copiii”. Educația va fi aplicată și trupului și sufletului. Sfântul Ioan propune educația amănunțită a celor cinci simțuri, „porțile prin care intră și ies cetățenii sufletului”. Educația implică amenințări și pedepse, dar nu continue. Exemplul personal al educatorilor este decisiv. Scopul educației este să promoveze inteligența și grația omului, să-i insufle teama de Dumnezeu și capacitatea de pătrundere a lucrurilor, apoi disprețul banilor, al slavei omenești, al puterii, al morții și al vieții prezente; educația trebuie să facă din copil o ființă bună și iubitoare de oameni și, în fine, un atlet pentru Hristos.
Educația o face Biserica prin învățătura și Sfintele ei Taine, cu deosebire prin Pocăință și Împărtășanie. Orizontul ceresc al Bisericii formează pe om în sensul marilor ei idealuri: dreptate, bunătate, curăție, dragoste.
Una din coordonatele principale ale umanismului hrisostomic este prietenia și sora ei, dragostea. Puțini oameni au vorbit și au scris așa de frumos despre prietenie și dragoste ca autorul nostru. El ne recomandă să ne facem prieteni pe toți oamenii. El a avut dușmani mulți și puternici care i-au suprimat viața, dar a avut și prieteni numeroși și devotați care au luptat și s-au jertfit pentru el. Unul dintre aceștia a fost vestita diaconiță Olimpiada, caracterizată de Palladiu ca având caracter bărbătesc în viață, în nevoințe, în știință și în suportarea nenorocirilor.
Între Ioan și Olimpiada s-a purtat o interesantă corespondență în timpul delui de al doilea exil al arhiepiscopului, corespondență din care s-au păstrat numai cele 17 scrisori ale exilatului către această diaconiță. Din aceste scrisori transpiră parfumul celei mai pure prietenii duhovnicești care s-a putut închega vreodată între doi oameni ai Bisericii: un ierarh și o diaconiță. Îndeosebi scrisorile 8 și 11 relevă o delicateță și o afecțiune care rar se pot întâlni într-o corespondență de asemenea gen. Între rolurile simultane ale autorului în scrisorile sale: de om, de prieten, de îndrumător sufletesc, de judecător al suferinței, profilul cel mai luminos îl are prietenul care nimbează pe om. Vorbind de sufletul Sfântului Pavel, aprins de dragoste pentru fii săi duhovnicești, Sfântul Ioan zice: „O, suflet schimbat în dragoste!”. Din exilul său amar, autorul nostru scrie nu numai Olimpiadei, ci și multora din ceilalți prieteni ai lui: episcopi, preoți, dregători, doamne. Ținuta frecventă în această corespondență este: grija pentru toți, preocuparea cu binele Bisericii, mângâierea celor închiși, batjocoriți sau pedepsiți pentru el, mustrarea pentru tăcerea unora, mulțumiri călduroase pentru interesul și mai ales pentru dragostea pe care alții i-o poartă. Deși Ioan se află sub apăsarea oprobiului și suferinșelor exilului, inima lui de om și ierarh revarsă dragostea în valuri peste toți aceia pe care îi poate atinge, iar de la aceștia aceeași dragoste se întoarce spre el. „Ce se poate asemăna cu dragostea? Nimic! Ea este rădăcina, izvorul și mama bunătăților, virtute care nu produce suferință, virtute plină de plăcere și aducând multă bucurie acelora care o exercită.”
Omul e înălțat, în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, până la rangul de Hristos. Un Hristos uman, real, care trăiește și lucrează după pilda Fiului lui Dumnezeu. E un om care gândește și se ostenește pentru slava lui Dumnezeu și fericirea semenilor săi.
b) Învățătura despre chip și asemănare a Sfântului Ioan Gură de Aur
1. Învățătura despre chip. Sfântul Ioan nu pornește în a defini noțiunea de „chip”, înainte de a o fundamenta trinitar și de a preciza că biblicul „să facem” (Fac. I, 26) exprimă clar și identitatea de ființă între persoanele Sfintei Treimi. Căci Dumnezeu-Tatăl nu a spus poruncitor: „Fă, ca unui inferior, sau ca unuia ai mic după ființă, ci ca unuia care este de aceași cinste”.
Ca și Sfântul Vasile, el exclude orice antropomorfism din Dumnezeu (Arhetipul) și implicit din noțiunea de chip, cu referire expresă la unii eretici care nu înțelegeau semnificațiile expresiei biblice: „după chipul Nostru” (Fac. I, 26). Cu intransigența-i cunoscută, el învață: „La auzul acestor cuvinte se năpustesc alți eretici care pângăresc dogmele Bisericii și zic: Iată, a spus: «După chipul Nostru». Și vor să spună că Dumnezeu are chip de om. Dar cea mai mare nebunie este să cobori la chip omenesc pe Cel fără de formă, fără de chip, neschimbător și să dai celui fără de trup forme și mădulare!” Această precizare care evidențiază înțelegerea transcendentă și personalistă a chipului este extrem de importantă pentru gândirea ortodoxă care accentuează multitudinea caracteristicilor chipului pe aceea a calității de persoană ce împropriază natura (ființa) după modelul trinitar al Arhetipului.
Omul, ca „chip al lui Dumnezeu”, este în același timp persoană și natură (prósopon kai phýse) sau, mai exact, persoană care face concretă și revelează natura pentru că este Chip al Fiului care reprezintă un impostas personal distinct, al ființei unice și indivizibile, comună Tatălui, Fiului și Sfântului Duh.
Astfel, omul este caracterizat în mod fundamental de misterul iubirii care împinge din interior persoanele spre o comuniune naturală; existență personală conștientă în timp: unitate psihosomatică indisociabilă, cu profunzime psihică incomensurabilă; liber, stăpân, creator, rațional, știutor, etc. Sunt atributele ce relevează în mod realist, constituția adevărată a omului.
Ca și Sfântul Vasile, Sfântul Ioan stabilește noțiunea de chip în primul rând, în capacitatea omului de a stăpâni creația: „Deci prin cuvântul chip trebuie înțeles stăpânire și nimic altceva, că Dumnezeu l-a creat pe om ca să fie stăpân peste toate cele de pe pământ; și nimic nu e pe pământ mai mare decât el, ci toate sunt sub stăpânirea lui”.
Foarte atent la ortodoxia învățăturii, el delimitează dintru început distincția dintre Necreat și Creat, precum și corelativitetea dintre chip și asemănare în înțelegerea chipului: „ați aflat … ce înțeles are cuvântul chip; că el nu înseamnă asemănarea omului cu Dumnezeu după ființă, ci asemănarea cu El în ce privește stăpânirea”.
Se cuvine precizat de la început, că autorul nostru nu limitează chipul la capacitatea omului de a stăpâni. Chipul cuprinde o seamă de alte bunuri spirituale ce-l disting pe om de tot restul creației: „Sufletul său, zice Sfântul Ioan, are și rațiune, are în el frica de Dumnezeu și mult ajutor în multe privințe”.
Dacă Sfântul Ioan ar fi rezumat chipul doar la capacitatea de a stăpâni cum s-ar explica ajutorul în multe privințe și în mod special faptul că din pricina neascultării, omul primordial, pierde, nu în sensul unei dispariții totale, această putere. Când omul a pierdut îndrăznirea din pricina neascultării, i s-a tăiat și stăpânirea. Deci, Dumnezeu, purtându-ne de grijă și îngrijindu-se de noi, ne-a luat această stăpânire.
Coordonatele chipului sunt prin urmare, de natură spirituală în reciprocitate cu materilitatea omului. Înainte de toate, Sfântul Ioan învață că: „iubirea de oameni a lui Dumnezeu a voit ca omul acesta făcut din pământ, să aibă suflet rațional, ca să fie astfel o ființă întreagă și desăvârșită”.
Omul, ca chip al lui Dumnezeu, înțeles ca ființă întreagă și desăvârșită, reflectă calitatea de chip, într-o varietate de daruri și puteri. Omul încă de la creație, posedă conștiință. Chiar de la început de când a făcut pe om, Stăpânul Cel iubitor de oameni a pus în om conștiință, acuzator nelipsit din om care nu poate greși, nici nu poate fi înșelat. Și în alte împrejurări, Sfântul Ioan se întreabă: „Ce este chipul? Și răspunzând adaugă definițiilor anterioare și alte coordonate de factură morală: Dumnezeu este drept. Deci, dacă facem dreptate … dacă suntem iubitori de oameni, milostivi, suntem chip al lui Dumnezeu”. Asemenea Părinților anteriori, Sfântul Ioan învață că dacă Hristos este Chipul lui Dumnezeu și omul Chipul lui Hristos, Omul este Chip al Chipului.
Sfântul Ioan așează printre însușirile chipului și sufletul nemuritor. Tot așa a voit Dumnezeu, ca această ființă cugetătoare pe care a creat-o să aibă stăpânire peste toate cele văzute. De aceea i-a dăruit și suflet, vrând să fie nemuritor.
Dacă în noțiunea de chip ponderea o reprezintă facultățile spirituale ale omului, aceasta nu înseamnă că trupul este exclus din calitatea de chip. Sfântul Ioan învață că chipul cuprinde întreaga ființă umană prin perihoreza psiho-somatică ce caracterizează omul, afirmând că numai omul spre deosebire chiar de îngeri, ființe spirituale, este după chipul lui Dumnezeu. Fiind după chipul Fiului care se înomenește, omul este cinstit mai mult decât îngerii. De ce deci îngerul nu este numit fiu, sau chip al lui Dumnezeu, ci doar omul? De ce? Pentru că înălțimea naturii îngerești ar fi expus pe mulți oameni la greșeli grave. Aici, dimpotrivă, decăderea sau lipsirea demnității naturii umane îndepărtează orice astfel de pericol ți nu permite cui ar vrea să-și închipuie ceva de neasemănat și să abuzeze de astfel de expresii. De aceea Scriptura nu ezită să atribuie celei mai umile naturi, ceea ce este onorabil și nu o face pentru cea mai elevată. Apostolul spune: „Chipul Dumnezeului Celui nevăzut”. Dacă Dumnezeu este nevăzut, Chipul acestui Dumnezeu trebuie să fie la fel, fără de care acesta nu ar fi chipul Său. Un chip, în fine, așa cum chipul trebuie să fie, chiar pentru noi, de o asemănare perfectă și în ce privește configurația și în ce privește asemănarea. Numai că în acest caz aceasta nu poate să se întâlnească: arta omenească este adesea imperfectă, sau mai degrabă este întotdeauna, dacă privim de aproape. Dar îndată ce este vorba despre Dumnezeu, el nici nu poate să se înșele, nici să comită vreo imperfecțiune. Ori, dacă Fiul este o creatură, cum ar fi El chipul celui pe care l-a creat? Dacă chipul nevăzutului nu exprimă perfecta sa asemănare, de ce nu ar fi și îngerii chip? Căci ei sunt nevăzuți încă și se văd pe ei înșiși. Sufletul este de asemenea invizibil: fiind invizibil, el este într-un anume fel chipul lui Dumnezeu, însă nu cum este Fiul, „primul născut dintre toate creaturile” (prin înviere n.n.).
Textul menționat este de o relevanță importantă în privința cuprinderii omului întreg în calitatea de chip, subliniind printr-o gândire teologică remarcabilă faptul că omul, prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, își probează spre deosebire de îngeri calitatea de chip al lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan este foarte clar în privința corelativității dintre chip și asemănare. De aceea el nici nu vorbește prea mult despre chip în mod distinct ci în majoritatea cazurilor, în relație directă cu asemănarea.
Coordonatele chipului nu pot fi epuizate în definiții. Sfântul Ioan enumeră unele dintre ele. Câtă înțelepciune trebuie să fi primit omul prin calitatea de chip, încât primul om a putut da nume proprii fiecărei specii de animale. Așadar, când te gândești la înțelepciunea atât de mare a acestei ființe, să rămâi uimit de puterea Creatorului! Dacă frumusețea cea nevăzută a cerului te face, pe tine spectator cu judecata sănătoasă, să înalți slavă Creatorului, apoi cu mult mai mult această ființă cugetătoare, omul, te va face să lauzi necontenit pe Creator și să înalți, după putere, slavă Stăpânului, când te gândești la propria făptură; la covârșitoarea cinste dată ție de Creator, la mărețele daruri și la nespusele Lui binefaceri, conținute în calitatea de chip.
În definirea omului ca chip, eforturile rațiunii naturale, se împletesc cu acelea ale credinței și harului. Omul hrisostomic este o sinteză de natură și supranatură. Sfântul Ioan subliniază uneori cu elogii rezultatele filosofiei naturale: evitarea superfluului, mulțumirea cu necesarul, stăpânirea de sine, răbdare, liniștea sufletească, rezolvarea tuturor situațiilor pe calea rațiunii; dar el critică pe filosofii naturali sau păgâni, pentru patima slavei deșarte și pentru lipsa generală de acord între teoriile și viața lor. Filosoful creștin care îmbină în el înțelepciunea naturii, cu aceea a credinței și a harului, urmărește atingerea stării de puritate îngerească, de redobândire integrală a chipului lui Dumnezeu. Redobândirea integrală a chipului înseamnă de fapt, parcurgerea drumului de la chip la asemănare.
2. Învățătura despre asemănare. În reciprocitate cu noțiunea de chip, Sfântul Ioan definește pentru început și asemănarea: „După cum cuvântul chip înseamnă stăpânire, tot așa cuvântul asemănare înseamnă ca noi să ajungem, atât cât ne stă în puterea noastră omenească, asemenea lui Dumnezeu; să ne asemănăm adică lui Dumnezeu în ce privește bunătatea, blândețea, virtutea, precum zice și Hristos: «Fiți asemenea Tatălui vostru Celui din ceruri» (Mt. V, 45.) După cum pe acest pământ larg și încăpător, sunt unele animale blânde, iar altele sălbatice, tot astfel și pe latul sufletului nostru sunt gânduri nesocotite și dobitocești, sălbatice și pline de cruzime. Pe acestea dar trebuie să le ținem în frâu, să le supunem și să le dăm în stăpânirea rațiunii”.
Dobândirea asemănării se realizează prin curăția de patimi, prin puterea rațiunii. Lucrul acesta este posibil pentru că l-au împlinit sfinții, oameni ca și noi, dar care au pășit la asemănarea cu Dumnezeu. În acest sens, Arhiepiscopul Constantinopolului, îndeamnă: „Fiecare dintre voi deci să se sârguiască, rogu-vă, măcar de acum înainte, dacă n-a făcut-o până acum, să taie din suflet folosind ca un cuțit duhovnicesc gândul cel binecredincios, să taie păcatul care-l supără mai mult decât celelalte, ca să scape de patimă. Ne-a dat Dumnezeu destulă minte în stare, dacă vrem să deschidem puțin ochii, să ne facă biruitori asupra patimilor ce se nasc în noi. De asta harul Duhului ne-a lăsat în scris în dumnezeieștile Scripturi viața și traiul tuturor sfinților, ca să vedem că ei, de aceeași fire cu noi, au săvârșit toate virtuțile și ca să nu ne mai trândăvim în împlinirea lor”.
Efortul continuu în această direcție după exemplul Sfinților, duce la asemănarea cu Dumnezeu, care va avea ca rezultat dincolo, îndumnezeirea. Culmea celei mai înalte virtuți este asemănarea cu Dumnezeu „pe cât este cu putință”. Aceasta se obține, cum am văzut, imitând pe Hristos; iar a imita pe Hristos, înseamnă a trăi în dragoste și a face să lucreze dragostea, căci „Dumnezeu este dragoste”. Asemănarea cu Dumnezeu prin dragoste, este cea mai însemnată particularitate a moralei creștine. Aceasta este cea mai exactă definiție a creștinismului, împlinirea „Legii și a Proorocilor”. Dar Sfântul Ioan distinge Legea iudaică, atât de legea păcatului cât și de Legea Duhului numind-o „duhovnicească” (Rom. VII, 14). „Lege a Duhului numește aici … pe Duhul”, explică Sfântul Ioan. Fiindcă așa cum numește lege a păcatului păcatul, așa numește lege a Duhului pe Duhul. Măcar că, chiar și Legea lui Moise a numit-o așa zicând: „că știm că legea este duhovnicească”. Deci care este diferența? Multă și infinită pentru că aceea este duhovnicească, iar această lege a Duhului … una a fost dată numai de Duhul, aceasta a dat din belșug chiar și pe Duhul celor ce o primesc.
Pentru dobândirea asemănării, omul slobozit de patimi, prin dragoste se înalță până la cele mai alese stări.
Face aceasta cu răbdare și înțelepciune, pornind de la cele mai ușoare spre cele mai grele, așa precum unuia care vrea să vadă palatul împărătesc i se arată mai întâi exteriorul și apoi interiorul. Mai toate virtuțile celelalte: postul, înfrânarea, privegherea sunt însoțite de suferințe. Numai dragostea nu are nici o suferință. Ca o albină harnică adună de peste tot nectarul celor bune și îl strânge în sufletul celui ce iubește. Dragostea este creatorul virtuții. Ea dă omului putința să trăiască pe pământ ca-n cer, tihnit, cu fruntea împodobită cu mii de cununi. Nici invidia, nici mânia, nici răutatea, nici trufia, nici plăcerile vinovate nu tulbură sufletul său. După cum nu și-ar face lui însuși nici un rău, tot așa nu va face nici aproapelui său.
Virtuțile în general, deci și dragostea, au și obstacole care pot veni de pretutindeni. Acestea însă trebuie să o facă mai strălucitoare. Așa cum sacii cu nisip cu care fac exerciții atleții, le dezvoltă acestora puterea mușchilor, așa cum stejarii bătuți de furtuni îi adâncesc mai mult rădăcinile în pământ, tot așa dragostea împletită cu celelalte virtuți trebuie să fie neclintită în dobândirea asemănării.
În această înțelegere, omul își probează ontologia ființei sale. Omul a fost făcut asemenea lui Dumnezeu atât cât poate să-I semene lui Dumnezeu. „Să facem om după chipul și asemănarea noastră” (Fac. I, 26) înseamnă: ceea ce Dumnezeu este în cer suntem noi pe pământ. Nimeni nu este mai presus de Dumnezeu în cer, nici unul nu este egal în putere cu omul pe pământ, însă prin puterea lui Dumnezeu de a stăpâni.
Adevărata stăpânire, omul trebuie să o realizeze cum am văzut prin iubire de Dumnezeu, de semeni, de creație. Pentru că iubirea ca „plinire a Legii” (Rom. XIII, 13) depășește hotarele Legii, ea conduce pe om în spațiul libertății unde nu există nici o îngrădire și nici o limită, afară de însuși conținutul libertății. Libertatea, ca acord personal deplin al oamenilor cu Dumnezeu, este opusul independenței individuale și are, ca și conținut al ei, tocmai iubirea și funcționează ca iubire.
Libertatea și iubirea sunt funcții și stări ale omului, care au același conținut. Iubirea este libertatea. De aceea libertatea luptă, dar privește cu iubire Legea.
În gândirea Sfântului Ioan, asemănarea este aproape sinonimă cu desăvârșirea.
În raportul dintre chip și asemănare, după concepția Sfântului Ioan, omul, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, este „expresia celei mai înalte valori care există în lume. Valoarea omului se manifestă prin forța considerabilă a minții sale, prin suveranitatea necontestată pe care liberul său arbitru i-o acordă asupra întregii lumi, prin efortul virtuților sale, îndeosebi a dragostei de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. Omul este cea mai minunată podoabă a lumii și nimeni nu-i poate uzurpa locul pe care i l-a asigurat Creatorul”. Concepția aceasta despre om este de perfect acord cu cel mai înaintat umanism al zilelor noastre.
c) Omul – coroană a Creației
Fiind creat „după chipul și asemănarea” lui Dumnezeu, omul se bucură în mod firesc de o cinstire deosebită. Marele ierarh înfățișează o serie de argumente în susținerea acestui adevăr. „Ce este omul?” se întreabă el. „Cine este acesta care are să fie creat, că Ziditorul are nevoie de atâta sfat și precauție pentru facerea lui? Să nu te miri dragul meu! Omul e mai de cinste decât toate ființele văzute, pentru el fiind zidite toate: cerul, pământul, marea, soarele, luna, stelele, târâtoarele, animalele și toate ființele necuvântătoare. Dacă omul este mai de cinste decât toate acestea, de ce a fost creat mai târziu? Pe drept cuvânt. După cum un stăpânitor pe punctul de a intra într-o cetate trebuie să fie precedat de gardă și de toți ceilalți, pentru ca prin pregătirea palatului, conducătorul să intre în acesta, tot așa și acum. Cel ce avea să așeze pe om ca stăpân peste toți cei de pe pământ, a zidit mai înainte toată această podoabă și apoi a creat pe om, care avea să stăpânească, arătându-ne prin însuși faptul acesta cât este de cinstită această ființă”. Și încă „ființa cea mai de preț de pe pământ”.
Încă de la creație, omul primește noblețea și rangul cel mare prin uflarea de viață a lui Dumnezeu. „Gândește-te la rangul creației omului! Gândește-te ce era cel plăsmuit înainte de a sufla Stăpânul în fața lui, înainte de a avea în el suflarea aceea care i-a fost suflare de viață și a ajuns viu! Ce era omul? Un simplu corp neînsuflețit, nelucrător și la nimic folositor. Ceea ce i-a dat totul și l-a ridicat la o atât de mare cinste, a fost suflarea aceea a lui Dumnezeu. Și ca să vezi aceasta nu numai din cele făcute atunci, ci și din cele ce se-ntâmplă acum în fiecare zi, gândește-te la trupul din care a ieșit sufletul cât e de urât și de neplăcut”.
Sfântul Ioan descrie măreția omului, pornind de la starea sa din rai: „Ai văzut ce viețuire lipsită de nevoi și de necazuri? Ai văzut ce viață minunată. Ca un înger trăia omul pe pământ; era îmbrăcat cu trup, dar nu era supus nevoilor trupești. Ca un împărat, împodobit cu purpură și diademă, îmbrăcat în porfiră, așa se desfăta omul în rai, având cu înlesnire totul din belșug”
În această stare, omul purta un veșmânt țesut de Dumnezeu, haina lui psiho-somatică era țesută din harul, lumina și slava lui Dumnezeu. „Erau mai presus de toate cele trupești; ca și cum ar fi fost în cer așa trăiau pe pământ; erau în trup, dar nu îndurau cele trupești; n-aveau nevoie nici de casă, nici de acoperiș, nici de haine; de nimic din toate acestea … că nici nu știau că erau goi, pentru că îi acoperea Slava cea nespusă, care-i împodobea mai bine ca orice haină”. Comentând acest text al Sfântului Ioan, P. Nellas spune: „E vorba de veșmântul chipului lui Dumnezeu în om, de natura umană dinainte de cădere alcătuită cu suflarea lui Dumnezeu și construită deiform. În acel veșmânt strălucea asemănarea cu Dumnezeu pe care o constituiau, nu o figură exterioară sau o culoare, ci nepătimirea, fericirea, nestricăciunea, caracteristici în care se contemplă frumusețea dumnezeiască”.
În starea primordială, omul era într-un dialog de iubire cu Dumnezeu: „La început, când a făcut Dumnezeu pe om, Dumnezeu vorbea cu oamenii, atât cât era cu putință oamenilor să-l audă”. Avea însă și responsabilitatea sa, înzestrat fiind cu voie liberă, din bunătatea lui Dumnezeu. „Atâtea și atâtea binefaceri a făcut Dumnezeu omului pe care l-a creat! Mai întâi l-a dus din neființă în ființă; apoi l-a învrednicit de i-a făcut trup din țărână, apoi, ceea ce este mai însemnat, prin suflare, i-a dăruit suflet; apoi a poruncit să se facă raiul și a rânduit ca omul să locuiască acolo; după aceasta iarăși, ca un tată iubitor, îi dă omului, ca să nu alunece, ca unui copil tânăr care se bucură de toate libertățile și înlesnirile, și o mică și neînsemnată grijă: îi poruncește Stăpânul Dumnezeu lui Adam să lucreze și să păzească raiul, ca împreună cu desfătarea mare pe care o avea, împreună cu multă libertate și tihnă să aibă și aceste două mici griji, care să-l împiedice să meargă mai departe”.
Elogiind darurile pe care le-a primit omul în starea paradisiacă, Sfântul Ioan precizează și vina omului prin reaua întrebuințare a voinței. „Dumnezeu i-a dăruit omului dintru început, viață îngerească, l-a umplut de mii și mii de binefaceri și pe lângă toate celelalte, l-a mai învrednicit și cu har profetic.V-am spus toate acestea
ca atunci când veți vedea trândăvia omului după atâtea binefaceri să nu mai aruncați vina pe Dumnezeu, ci să puneți totul în sarcina omului. El însuși a fost lui și pricina tuturor relelor, după cum veți afla și mai târziu; el a fost pricina pierderii atâtor bunuri și a osândei pe care a suferit-o din cauza neascultării”.
Din mândria de a ajunge asemenea cu Creatorul, omul, prin neascultare, își agonisește osânda, căci: „nimic nu urăște Dumnezeu mai mult ca mândria. De aceea de la început Dumnezeu a făcut totul ca să dezrădăcineze din sufletul omului acest păcat. De aceea am ajuns muritori, înconjurați de lucruri neplăcute și dureri. De aceea suntem în osteneli, în sudori. De aceea muncim necontenit și muncim din greu și cu chin. Din pricina mândriei a păcătuit cel dintâi om, nădăjduind să ajungă egal cu Dumnezeu, de aceea n-a mai avut ceea ce avea. Așa e mândria. Nu numai că nu adaugă nimic bun vieții noastre, dar ne ia și ceea ce avem. Smerenia, dimpotrivă, nu numai că nu ne ia și ceea ce avem, dar ne și adaugă ceea ce nu avem”.
Sfântul Ioan arată că și pedepsirea omului este tot un act de bunătate a lui Dumnezeu. „Dumnezeu a făcut la fel ca un Stăpân iubitor de oameni și purtător de grijă … a osândit pe păcătos, dar cu orice chip vrea să-i facă osânda mai ușoară; l-a osândit la sudoare și osteneală continuă, dar a făcut ca multe feluri de animale să-l ajute la munca lui … pe toate le-a făcut cu multă înțelepciune, cu multă purtare de grijă, cu multă iubire de oameni”.
Prin neascultare, omul primește pedeapsa morții, dar tot din bunătate, Dumnezeu le-a făcut îmbrăcăminte din piele, „tot așa și iubitorul de oameni Dumnezeu, când a văzut că Adam și Eva s-au arătat nevrednici de îmbrăcămintea aceea frumoasă și strălucitoare, care-i împodobea și îi făcea mai presus de orice nevoie trupească, i-a dezbrăcat de toată slava aceea și toată fericirea pe care o aveau înainte de a cădea în acea grozavă cădere; dar și-a arătat marea Lui milă față de ei și i-a miluit în căderea lor; și văzându-i acoperiți de multă rușine că nu știau ce să facă pentru a nu mai fi goi și urâți, le-a făcut îmbrăcăminte de piele și i-a îmbrăcat. Așa sunt meșteșugirile diavolului. Când diavolul a văzut că Adam și Eva îl ascultă, i-a doborât cu o scurtă plăcere și i-a coborât în adâncul păcatului, iar după ce i-a umplut de rușine și necinste, i-a lăsat să zacă jos. Jalnică priveliște tuturora! Dar Purtătorul de grijă al sufletelor noastre, văzându-i cu totul neputincioși, nici așa n-a îngăduit să-i treacă cu vederea, ci le face îmbrăcăminte și le arată, prin îmbrăcămintea cea sărăcăcioasă, ce îmbrăcăminte merită”.
Caracteristic în aceste pasaje … este faptul că nu e vorba de moarte (thánatos), ci de mortalitate (nekrótes) de o nouă stare în care se găsește omul, de o viață în moarte (mia en thánato zóe). Schimbarea este mare, reprezintă o răsturnare deplină a lucrurilor.
Omul nu mai are, ca înainte, viața ca o caracteristică constitutivă a lui, nu mai există datorită vieții care țâșnește în mod natural din el, ci există întrucât amână moartea. Ceea ce există în principal acum, este moartea, căci viața (zóe) s-a schimbat în supraviețuire (epibióse).
De aceea Sfântul Ioan conchide: „pentru că din cauza călcării, omul s-a supus pedepsei morții … le-a făcut haine de piele învățându-ne să fugim de viața umedă și care se dizolvă”.
Prin urmare, hainele de piele sunt veșmântul cu care omul înfruntă moartea. Putem să le înțelegem ca organizarea nouă a vieții omenești, ca niște metode noi, ca o altă haină, am spune, corespunzătoare și indispensabilă, pentru a înfrunta condițiile diferite în care s-a aflat după cădere, planeta noastră.
Sfântul Ioan învață că astfel se arată marea minune a înțelepciunii, iubirii și puterii lui Dumnezeu. Diavolul îl ademenește pe om și îl prăbușește în prăpastia stricăciunii, unde îl ține legat împreună cu moartea. Dumnezeu îngăduind moartea, o întoarce împotriva stricăciunii și cauzei acesteia: păcatul; și pune capăt prin ea atât stricăciunii cât și păcatului. Limitează în acest fel însuși răul și relativizează căderea. „Prin amândouă acestea (prin moarte și chin), Dumnezeu a suprimat căderea și a făcut ca mama lor să piară ucisă de copiii ei”. Planul inițial al lui Dumnezeu privitor la viața veșnică și fericită în El, o omului, rămâne astfel neschimbat. „Din această pricină, moartea nu trebuie să ne înspăimânte. Să stăm, deci, cu vitejie râzând de moarte”, spune Sfântul Ioan.
Astfel apare și căsătoria, ca modalitate de înmulțire a neamului omenesc dar și mai important ca model de comuniune personală dintre bărbat și femeie după modelul Persoanelor Sfintei Treimi. Iată după cum descrie Sfântul Ioan această realitate existențială: „După ce nu a ascultat de Dumnezeu și s-a făcut pământ și țărână, omul a pierdut împreună cu acea petrecere fericită și frumusețea fecioriei. După ce, ajungând robiți, au dezbrăcat această haină împărătească și au părăsit lumea cerească, au primit stricăciunea morții și blestemul și durerea și viața chinuită, atunci odată cu acestea a fost introdusă și căsătoria. Vezi de unde și-a luat obârșia căsătoria și de unde s-a arătat a fi necesar? … Fiindcă acolo unde este moarte, acolo e și căsătoria, iar acolo unde nu este aceea, nu urmează nici aceasta … Căci ce fel de căsătorie, spune-mi, a dat naștere lui Adam și ce fel de dureri Evei? … Miliarde de miliarde de îngeri liturghisesc lui Dumnezeu … și nici unul dintre ei nu a devenit înger ca urmaș al altora, nici din naștere, nici din dureri sau zămislire. Deci cu atât mai mult i-a făcut pe oameni fără căsătorie … Dar și acum nu puterea căsătoriei alcătuiește neamul nostru, ci cuvântul Domnului, Cel ce a zis de la început: «Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul»”. La întrebarea: Cum se va fi înmulțit neamul omenesc, oare nu prin actele creaționale ale lui Adam și Eva, Sfântul Ioan răspunde în mod caracteristic: „Nu pot să zic nici așa, nici altfel, pentru că Dumnezeu nu avea nevoie de căsătorie ca să înmulțească oamenii de pe pământ”. Iar interpretând locul în Facere: „Și Adam a cunoscut-o pe Eva lui”, scrie: „Ia aminte când a avut loc aceasta: după neascultare, după căderea din paradis; atunci au început și cele ale împreunării. Căci înainte de neascultare, ei imitau o viață îngerească și nu era vorba de nici un fel de împreunare”. De acum femeia lui Adam este numită și considerată Eva (viață).
Totuși în acest cerc vicios plăcere-durere (hedoné-odýne) intervine Dumnezeu, căci după Noul Testament, căsătoria e „Taină mare” (Efes. V, 32). Teologul P. Nellas explică în felul următor: „Intervenind tocmai în acest cerc, Dumnezeu a introdus cu iubire de oameni plăcerea în scopul reproducerii speciei și astfel a limitat-o și îmblânzit-o și mai cu seamă, i-a dat posibilitatea depășirii ei prefăcând-o din scop în mijloc. Și există efectiv exemple, în care plăcerea este depășită, cum este însoțirea fericită a lui Ioachim și a Anei, unde copilul lor nu a fost un copil al plăcerii, ci al rugăciunii”.
Nu trebuie înțeles că Sfântul Hrisostom era împotriva căsătoriei. Lucrare a iubirii de sine (philautia) plăcerea trebuie depășită în căsătorie, pentru ca, în cazurile în care iubirea de sine cedează locul iubirii agapice, să se transfigureze în plăcere și bucurie spirituală.
Sfântul Ioan întreabă în acest sens, dar și explică: „Ai femeie, ai copii, ce egalează această plăcere? … Căci ce este mai dulce decât pruncii, spune-mi, ce e mai dulce decât pruncii și femeia, dacă vrei să trăiești cuviincios”.
Prin aceeași mișcare iubitoare de oameni, Dumnezeu a moderat și durerea pe care o creează stricăciunea și moartea din moment ce nașterea copiilor este „cea mai mare mângâiere în fața morții”. Pentru că întradevăr, „moartea este un rău inexorabil”, dar Sfântul Ioan adaugă: „Nașterea de moștenitori a fost pentru ei cea mai mare mângâiere pentru pierderea nemuririi. De aceea, și iubitorul de oameni, Dumnezeu, îndată, chiar de la început, le-a ușurat greutatea pedepsei, a smuls masca înfricoșătoare a morții, dăruindu-le celor dintâi oameni, urmași. S-ar putea spune că prin asta Dumnezeu a schițat o imagine a învierii, rânduind ca în locul celor morți, să se ridice alții”.
Iată de ce Sfântul Ioan a fost caracterizat cu o expresie cuprinzătoare: ”apărător al căsătoriei și apostol al fecioriei”.
Am observat deja că în concepția Sfântului Ioan, chiar și în starea naturii căzute, omul rămâne totuși coroana creației, prin pogorământul lui Dumnezeu, în marea sa iubire de oameni. Ca nimeni altul, el nu contenește să ilustreze scopul vieții umane și încrederea în realizarea lui cu ajutorul lui Dumnezeu; omul este iubit de Dumnezeu și în mărire și în smerenie.
Spunând că „păcatul face pe om nevrednic și de numele de om”, Sfântul Ioan învață, comentând textul din Facere VI, 12: „«Pentru că orice trup își stricase calea lui pe pământ», că omul adevărat este cel duhovnicesc, prin antiteză cu omul trupesc. Nici acum nu i-a învrednicit cu numele de om, ci prin cuvântul trup, vrea să ne arate că nu despre pământ este vorba, ci despre oameni îmbrăcați în trup, care se istovesc pe ei înșiși în fapte pământești. Că are obiceiul Sfânta Scriptură, așa precum de multe ori am spus dragostei voastre, să numească trup pe cei cu gânduri trupești, pe cei care nu gândesc nimic înalt, precum spune și fericitul Pavel: «Și cei ce sunt în trup nu pot să placă lui Dumnezeu» (Rom.VIII, 8). Cel care grăiește cuvintele acestea nu era în trup? Dar Pavel nu vrea să spună că aceia care sunt în trup nu pot plăcea lui Dumnezeu, ci cei care nu spun o vorbă de virtute, cei care gândesc cele trupești, cei care sunt subjugați de plăcerile trupului și nu se îngrijesc deloc de sufletul netrupesc și spiritual”.
Învățând despre biblicul Noe, Sfântul Ioan îl dă ca exemplu de virtute pe acesta și în același timp atenționează pe orice creștin că adevărata virtute este incomparabilă cu prețuirea din partea oamenilor. „Știind dar Stăpânul că este cu neputință ca omul, care face fapte de virtute și care așteaptă laudă numai de la El, să fie lăudat de toată lumea și vorbit de bine, de aceea îi nefericește pe cei care părăsesc calea virtuții de dragul laudelor tuturor oamenilor. Când ești lăudat de toată lumea, faci dovadă deplină că nu pui preț mare pe virtute. Cum poate fi lăudat de toată lumea omul virtuos, când el caută să smulgă pe cei nevinovați din mâna celor răi, pe cei asupriți din gheara celor ce vor să le facă rău? Și iarăși, dacă vrea să îndrepte pe cei păcătoși și să lude pe cei ce fac fapte de virtute, nu e firesc pe unii să-i laude, iar pe alții să-i țină de rău? … Cum, dar, să nu merite să fie lăudat și admirat dreptul acesta, când el a săvârșit, deplin, cu mult înainte, învățat fiind de legea pusă în firea lui, ceea ce a poruncit Hristos la venirea Lui, când El, disprețuind lauda de la oameni, căuta prin faptele sale virtuoase să afle har de la Dumnezeu?” .
Omul cu adevărat virtuos nu așteaptă lauda de la oameni, ci caută să placă lui Dumnezeu. „Căci n-avem nici un folos nici de postim, nici de ne rugăm, nici de facem milostenie, nici de săvârșim vreo altă faptă bună dacă nu o facem numai pentru Acela Care știe și cele tainice și cele ce se află în adâncul cugetului nostru. Dacă aștepți, omule, răsplată de la Acela, pentru ce mai vrei să fi lăudat de oameni? De multe ori oamenii nu ne laudă ci ne pizmuiesc. Sunt unii așa de răi, că întorc pe dos și faptele cele bune făcute de noi … Ochiului Celui neadormit nu-i este tăinuită nici una din faptele noastre … să nu disprețuim, dar, mântuirea noastră. Nimic nu este egal virtuții, iubitule!”
Neacceptarea laudelor de la oameni conduce la un alt atribut în care omul, în gândirea Sfântului Ioan este cu adevărat mare. Omul trebuie să fie cu adevărat smerit. În nenumărate rânduri, marele Arhipăstor învață aceasta. Iată ce spune el în omilia a IV-a la Osia: „Cu cât ești mai mare cu atât trebuie să te umilești. Când atingi o înălțime, ai nevoie de un picior asigurat, ca să nu cazi. Iată de ce Domnul nostru spune: «Când veți fi făcut totul să ziceți: slugi netrebnice suntem» (Lc. XVII, 10). De ce să te înfumurezi, atunci când ești om, înrudit cu pământul, consubstanțial cu cenușa și să nu te gândești la schimbările ce se întâmplă în natura ta, în gândul tău, în hotărârile tale practice. Astăzi bogat, mâine sărac, astăzi sănătos, mâine bolnav, astăzi bucuros, mâine trist, astăzi în slavă, mâine în rușine, astăzi în tinerețe, mâine în bătrânețe. Există lucruri omenești care să nu se schimbe? De ce te mândrești omule care ești fum și vanitate. Omul în sfârșit, a fost asemănat cu vanitatea pentru că zilele sale sunt ca fumul. Iarba s-a ofilit și floarea sa a căzut. Spun aceasta nu pentru că osândesc firea, ci pentru că nu aprob înfumurarea. Este mare lucru, în sfârșit, ca omul, o ființă atât de mare preț să fie smerit”.
Precizând că astfel de reflecții asupra efemerității vieții pământești, au influențat vizibil imnografia creștină, adăugăm un alt pasaj ce cultivă cumpătarea ca virtute a creștinului față de bunurile trecătoare ale vieții. „Cum vorbiți despre frumusețea feței,nici despre acest cap mândru, nici despre hainele voastre scumpe … vedeți unde ajung toate acestea. Vorbiți despre lucruri pe care ochii voștri le îmbrățișează; vă voi vorbi eu despre alte lucruri … a căror strălucire este mare în alt fel. Până atunci, nu vă lăsați înșelați niciodată de aceste aparențe strălucitoare, ci considerați că toate acestea sunt chipul unui trup de noroi. De ce vorbiți așa de ușor cu fantasme? Trupurile noastre sunt noroi și praf, chiar înainte de a cădea în descompunere. Arătați-mi acest om atât de măreț, în mâinile bolii și pe patul ultimelor sale dureri. Ce a devenit mândria sa, fastul său, lingușeala servitorilor săi? Unde sunt bogățiile și bunurile sale? Un vânt s-a ridicat și cu suflarea sa arzătoare a uscat totul”.
Omul este înzestrat de Dumnezeu cu înțelepciune, cu rațiune, dar aceasta trebuie luminată de harul Sfântului Duh, de credința lucrătoare prin iubire. Spre o astfel de înțelepciune și de rațiune, îndeamnă Sfântul Ioan. Omul trebuie să se folosească de rațiune în înțelegerea teonomă a acesteia, căci adevărata ei lumină vine de la Dumnezeu, Creatorul ei, ca Rațiune supremă. „Dumnezeu ne-a dat rațiunea, pentru ca ea să ne învețe și să primească ajutorul său nu pentru ca ea să se convingă că își este suficientă sie însăși. Ochilor nu le lipsește sigur nici utilitatea, nici frumusețea, dar dacă ei încearcă să vadă fără lumină, nici frumusețea lor nu le va servi la nimic, nici puterea lor vizuală, aceasta putând chiar să-i deterioreze. Tot astfel și sufletul este atins și se deteriorează, când pretinde că vede în afara Duhului”.
Textul menționat este extrem de semnificativ, în privința combaterii conceptului de rațiune autonomă, ce implică consecințe nefaste, incalculabile, asupra vieții spirituale a omului.
Sfântul Ioan este categoric în această privință. Rațiunea (mintea) fără lumina Duhului, e ca și ochiul fără lumina razelor solare. Mai amintim în acest sens cuvintele pe care el, atunci când comentează textul de la Facere XLI, 15, i le atribuie lui Iosif: „N-ai auzit și de la mine, i-a spus Iosif, că nu-i cu putință înțelepciunii omenești să tâlcuiască visele? Nu-i ține de rău; dar, pe înțelepții tăi … nici n-ar putea ei pricepe vreodată ceea ce are nevoie de descoperirea de sus”.
Este arhicunoscută atitudinea Sfântului Ioan față de superfluu și de lucrurile care prisosesc. Omul adevărat este cel ce se dezlipește de robia bunurilor pământești. Atunci el este într-adevăr „lumina lumii și sarea pământului”.
„Putere are sarea – iar Hristos vrea ca aceia ce-L urmează, să fie ca sarea – că sarea se păstrează și pe ea, dar păstrează și alimentele peste care se presară. Aceeași putere o are și lumina: se luminează și pe ea și luminează și pe alții. Deci, pentru că Hristos te-a pus printre oameni sare și lumină, fi de folos și celui ce șade în întuneric. Învață-l că nici mai înainte, când a luat de la tine, n-a luat cu forța; convinge-l că nu ți-a fost făcut răul. Dacă îi arăți că i-ai dăruit și nu te-a jefuit, vei fi mai respectat, mai prețuit. Prefă, dar, cu blândețea ta, păcatul lui în dărnicia ta”.
Este aproape imposibil de cuprins în întregime, profilul omului ca și coroană a creației. În multitudinea operelor sale și a râvnei neobosite a marelui ierarh, străbate dorința de a face din omul creștin, un adevărat următor al lui Hristos.
În gama extrem de variată a culorilor ce trebuie să întregească un asemenea portret, Sfântul Ioan mai adaugă și calitatea răbdării în nădăjduirea bunurilor viitoare. „Dacă sunt cu putință de suferit și ușoare valurile și mările pentru marinari, luptele și rănile pentru ostași, furtunile și gerurile pentru agricultori, loviturile cele dureroase pentru cei ce se luptă cu pumnii, din pricina nădejdii unor răsplăți trecătoare și pieritoare, cu mult mai mult cel ce nădăjduiește cerul, bunătățile cele nespuse și răsplătite cele veșnice, nu va simți nici unul din necazurile și din oboselile de aici”.
Care om merită prețuit cu adevărat și se învrednicește de acest nume, ne spune Sfântul Ioan în ultimele sale omilii la Corinteni, printr-o frumoasă antiteză morală: „Nu recunosc omul după hlamida sa, centura sa, pornirile violente pe care le face să izbucnească în casă, după teama care o răspândește; îl recunosc după înțelepciunea sufletului, atunci când triumfă asupra patimilor sale și se ține la adăpost de funestele sale atingeri, atunci când stăpânește asupra casei sale interioare, le ascultă pe cele ale sufletului și când nu se lasă antrenat de judecăți false. Iată mai ales ce alcătuiește omul. Dacă el se dedă poftelor dezordonate, își consumă zilele în beție și desfătare devenind atunci mai moale decât ceara sub focul pasiunilor, cum aș putea să-i dau numele de om? Astfel, nu văd în el decât un prizionier nefericit, sclav nedemn, jucăria și prada viciului, o ființă degradată, un obiect de repulsie și dezgust incapabil de a purta o luptă. Nu știți că noi avem de susținut războiul, că trebuie să înaintăm nu împotriva oamenilor, semeni ai noștri, ci tocmai împotriva puterilor nevăzute, falangelor demonilor, așa cum învață fericitul Pavel: «Noi nu avem de luptat împotriva trupului și sângelui, ci împotriva începătoriilor și stăpâniilor» (Efes. VI, 12) celui rău”.
În înțelegerea teonomă a omului, pentru care Sfântul Ioan nu scapă nici un prilej să evidențieze pogorământul lui Dumnezeu față de acesta, omul este mare în Hristos și prin Hristos, pe care trebuie să-L avem în permanență model și ajutor. „Că însuși El, Dumnezeu fiind, nu pentru vreo altă pricină a îmbrăcat trupul nostru și S-a făcut om pentru mântuirea neamului omenesc. Dar pentru ce spun că a luat trupul nostru și că a îndurat toate cele omenești, când a primit și crucea, ca să ne slobozească de blestem pe noi, care eram supuși păcatului … Așadar dacă El, Dumnezeu fiind și având ființa aceea care este mai presus de înțelegere, a primit, din pricina iubirii Lui nespuse de oameni, toate acestea pentru noi și pentru mântuirea noastră, ce n-ar trebui să facem noi pentru semenii noștri, pentru mădularele noastre, ca să-i smulgem din gâtlejul diavolului și să-i ducem pe calea virtuții? Cu cât sufletul este mai bun decât trupul, cu atât au dreptul la mai mare răsplată cei care ajută pe cei nevoiași, cei care și prin sfaturi și necontenită învățătură aduc pe cei nepăsători și pe cei căzuți pe calea cea dreaptă, arătându-le urâțenia păcatului și marea frumusețe a virtuții celei după Dumnezeu”.
Măreția omului constă în ultimă instanță din însăși alcătuirea sa: „Spuneți-mi, nu suntem alcătuiți din două părți, din suflet și din trup? Pentru ce nu avem atâta grijă de amândouă, ci de trup ne străduim să-i dăm tot felul de îngrijiri, dăm bani la doctori, îl căutăm cu multă grijă, îl îmbrăcăm cu haine luxoase, îl hrănim mai mult decât trebuie, vrem să fie mereu odihnit și să nu fie supărat de nici o boală, iar de se întâmplă să sufere puțin, facem totul ca să-l însănătoșim? … Când ai, deci, de trup atâta grijă, pentru care pricină disprețuiești atât de mult grija pe care trebuie s-o ai de suflet? Pentru ce nu-i dai hrana potrivită, adică învățătura dumnezeieștilor Scripturi?”
Chiar dacă sufletul trebuie prețuit în primul rând, Sfântul Ioan nu lasă să se înțeleagă că trupul nu are demnitatea lui ce conduce și ea la puterea Creatorului. În Omilia către Antiohieni, această învățătură se desprinde cu claritate: „Trupul a fost creat cum cerea noblețea sufletului și în condițiile care împlinesc aceste cerințe. Dumnezeu nu a alcătuit trupul omului, fără un scop prealabil: El l-a organizat pentru sufletul căruia trebuia să-i fie colaborator. Dacă n-ar fi fost astfel, natura corporală n-ar fi făcut decât să împiedice lucrările de natură spirituală. Bolile arată aceasta în mod evident; căci este suficient ca trupul să fie atât de puțin în afara stării sale normale … pentru ca să facă lucrarea facultăților sufletului foarte grea. Trupul nostru se constituie deci în prilej de admirat pentru providența Creatorului. Admirația se dezvăluie prin aceea că i-a conferit trupului o desăvârșire pe care numai el o posedă și prin aceea că-i păstrează capacitatea de a îndeplini funcțiile pentru care el a fost destinat; și mai ales în aceea că, după Înviere, îi pregătește o slavă mult mai strălucitoare”.
d) Învățătura despre suflet și trup a Sfântului Ioan Gură de Aur
Promovând o învățătură despre om în general, atât de puternic ancorată în Revelația divină, era firesc ca învățătura despre suflet și trup a Sfântului Ioan Gură de Aur, să se ridice la aceeași altitudine. Deși nu a consacrat o operă specială în acest sens, întreaga sa învățătură consemnată în scris, face numeroase referințe la această temă. De remarcat că ori de câte ori vorbește despre cele două componente umane, o face corelativ, în interdependența lor. Numai logica expunerii permite prezentarea lor în mod cronologic. În foarte puține cazuri, Sfântul Ioan învață deosebit despre unul sau altul din cele două. Sfântul Ioan explică de ce trebuie lămurită în lumina Sfintei Scripturi, învățătura despre suflet și trup: „Tâlcuind aceste cuvinte (din Facere – n. n.), unii oameni nesocotiți mânați de propriile lor gânduri, fără să țină seama de pogorământul cuvintelor Scripturii și fără să aibă o judecată vrednică de Dumnezeu încearcă să spună că sufletul este din ființa lui Dumnezeu. Ce nebunie! Ce sminteală! Atâtea și atâtea căi de pierzare a gătit diavolul celor ce vor să-l slujească! Și ca să vezi, uită-te că cei care slujesc diavolului, se contrazic între ei. Unii din ei, întemeiați pe cuvântul a suflat, spun că sufletele sunt din ființa lui Dumnezeu; alții dimpotrivă, spun că sufletele se prefac în ființa celor mai necinstite animale. Poate fi oare o prostie mai mare ca aceasta? Pentru că li s-a întunecat mintea și nu mai înțeleg sensul adevărat al Scripturii, ca și cum li s-ar fi orbit privirile minții, se aruncă, contrazicându-se unii pe alții, în prăpastie: unii înălțând sufletul peste valoarea lui, alții coborându-l sub valoarea lui … A suflat în fața lui suflare de viață – gândește-te iarăși că a hotărât ca așa precum a adus la ființă puterile cele netrupești, tot așa a hotărât ca și acest trup făcut din țărână, să aibă suflet rațional, care să poată folosi mădularele trupului. Trupul creat … stătea ca o unealtă ce avea nevoie de cineva care să o miște; dar mai bine spus, stătea ca o liră care avea nevoie de cineva care să poată, prin arta și priceperea lui, să înalțe, prin mădularele trupului, ca prin niște coarde, cântarea cuvenită Stăpânului”.
1. Învățătura despre suflet. Sufletul provine printr-un act creator special al lui Dumnezeu și el este „putere de viață”. Sfântul Ioan învață că dacă la animal suflul de viață, după învățătura lui Moise „sângele animalului este sufletul animalului” (Lev. XVII, 11) este sângele lui, cu omul, lucrurile stau altfel. „Sufletul omului, însă, este netrupesc și nemuritor, mult superior trupului și atât de deosebit de el, cât este de deosebit netrupescul de trupesc”.
Prin sufletul rațional, omul este o ființă întreagă și desăvârșită. Sfântul Ioan învață în acest sens: „Și a suflat, spune Scriptura, în fața lui suflare de viață! Prin această suflare, a dăruit celui din pământ putere de viață; suflarea aceasta constituie ființa sufletului. Și Scriptura a adăugat: «Și s-a făcut omul cu suflet viu». Ce înseamnă «cu suflet viu?». Înseamnă lucrător, care are, prin lucrările lui, în slujba sa mădularele trupului, care urmează voinței lui. Dar nu știu cum s-a făcut că noi oamenii, am răsturnat ordinea aceasta; atât de mult s-a întins păcatul, încât sufletul a fost silit să urmeze voilor trupului”.
Iscusit mânuitor al analogiilor, Sfântul Ioan dă una dintre cele mai inspirate definiții ale minții, înțeleasă ca „pisc” al sufletului, în înțelesul său duhovnicesc. „Ceea ce este ochiul pentru trup, aceea este mintea pentru suflet. După cum n-ai prefera să porți bijuterii de aur, să te îmbraci cu haine de mătase, dar să ți se scoată ochii, ci socotești sănătatea ochilor mai de preț decât o bogăție ca aceasta – deci, după cum atunci când ochii sunt orbiți, cea mai mare parte a lucrării celorlalte mădulare este pierdută, pentru că li s-a stins lumina, tot așa și când mintea este stricată, sufletul se umple de nenumărate rele. Așadar, după cum căutăm să avem în trup, ochi sănătoși, tot așa și în suflet, mintea. Cum vom mai vedea, deci, dacă vom strica tocmai organul care dă lumină și celorlalte mădulare? După cum cel care stârpește izvorul a secat și râul, tot astfel cel care strică mintea a tulburat toată activitatea sufletului în viața aceasta”.
Fiind nemuritor și imaterial, sufletul mai are și alte caracteristici. „Sufletul zboară cu îndrăzneală, dorind să dobândească chiar extremitățile lumii și să atingă cerul și nimic nu-l împiedică, atât de ușoare sunt aripile gândurilor sale, acest dar al lui Dumnezeu. Dar nu i-a dat doar aripi ușoare, El l-a mai dăruit și cu ochi care văd cu mai multă pătrundere decât cei ai trupului. Căci dacă vederea corporală, traversează un spațiu liber, ea vede la o distanță mai mare, dar dacă se lovește de un corp cât de mic, este asmenea unui corp care se restrânge în elanul său și e respinsă. Ochii sufletului dimpotrivă, chiar dacă sunt pereți, întărituri, înălțimi muntoase, chiar bolta cerească în drumul lor, ei vor trece ușor acestea. Totuși, chiar dacă posedă atâta rapiditate și acuitate, sufletul nu este în stare prin el însuși să ajungă la cunoașterea celor cerești, el are nevoie de Cineva care să-l ducă de mână”. El trebuie luminat de Dătătorul de lumină. El are nevoie să-i fie luminată haina sa. „Care sunt hainele lui?” – se întreabă și răspunde Sfântul Ioan: „Milostenia și dărnicia cu săracii. Aceasta e cea mai frumoasă haină a sufletului; aceasta e haina lui stălucitoare. Iar dacă vrei să-i dai nu numai haine, ci vrei să-l împodobești cum îți împodobești trupul, adaugă-i și ajutorul rugăciunilor, mărturisirea păcatelor și nu conteni a-i curăța fața cu lacrimi necurmate. După cum în fiecare zi îți speli cu toată râvna fața ca să nu rămână pe ea nici un pic de murdărie, grăbește și fă și cu sufletul la fel! Spală-l în fiecare zi, vărsând lacrimi fierbinți. Sufletul ajunge mai srălucitor, după ce leapădă, cu apa aceasta, murdăria”.
Sfântul Ioan învață în privința sufletului o întărire a acestuia cu trecerea anilor, dar menționează că pot fi și excepții de la aceasta. „Sufletul se întărește pe măsură ce înaintăm în vârstă. Tot așa cum trupul, când e asaltat de febră și de boli neîntrerupte, oricare ar fi vigoarea sa prin naștere, rămâne slăbit, dar își reîntărește îndată puterea, după ce este eliberat de asemenea asalturi, tot așa sufletul, este uneori slăbit în tinerețe de febra patimilor, de dragostea de slavă și de plăcere, a gândurilor necuvioase, a tuturor fantasmelor imaginației; și apoi când bătrânețea vine el se eliberează, fie prin binefacerea vârstei, fie prin insuflările credinței … Dar uneori vedem și bătrâni mai răi decât tinerii”.
Întotdeauna Sfântul Ioan evindențiază responsabilitatea sufletului și a facultăților sale de conducător al casei sale – trupul și astfel omul întreg devine o casă bine chivernisită, în care poate locui Dumnezeu. Numai în acest fel, omul poate stăpâni cu adevărat cosmosul, care a fost creat pentru el.
„Sufletul este chipul acestor trei lucruri: al casei, al cetății, al cosmosului; există reciprocitate între unele și altele. Sunteți chemați să puneți ordine în această casă, să o conduceți bine, începând prin a conduce bine sufletul vostru; aceasta este adevărata voastră casă. Dacă nu ești în stare să dirijezi acest suflet unic, întotdeauna prezent, cum poți să-i conduci pe alții? Oricine trebuie să știe bine să-și conducă sufletul, prin care poate face să domnească supunerea acolo unde trebuie, autoritatea acolo unde trebuie, acela va ști să conducă o casă, va ști să conducă o cetate, va ști să conducă cosmosul. Dar dacă nu știe să-și dirijeze sufletul, cum va putea el să ducă Universul”. Omul este o casă, lumea este o casă. Ca și odinioară Tertulian, Sfântul Ioan ridiculizează metempsihoza și după cum am văzut, concepția panteistă despre suflet. „Dacă sufletul nostru este chiar din ființa lui Dumnezeu și dacă acest suflet trece prin diferite trupuri, în castraveți … și cepe, substanța divină înseamnă că trece prin acestea de asemenea. Când spunem că Sfântul Duh a făcut un templu din sânul Fecioarei, ei râd de noi și încă mai râd când adăugăm că El poate locui într-un templu spiritual; dar nu roșesc de loc când infuzează divinitatea în legume, insecte și animale, fără a-i excepta pe măgari, găsind astfel taina unei noi idolatrii. Ceapa nu este în Dumnezeu, obiectează ei, Dumnezeu este Acela care este în ceapă; căci, în fine, ceapa nu este în Dumnezeu. De ce vă dați înapoi în fața metempsihozei divine? E rușinos să gândești? Doctrina voastră e și mai rușinoasă. Cum ar fi într-adevăr rușinos dacă ar fi vorba de noi? Aici se vede fondul însuși al nelegiuirii. Dar în fine, de ce nu vor ei să reînvie trupul? Ce motiv au ei de pus în valoare? Acela că trupul este un lucru rău. Cum Îl cunoașteți atunci pe Dumnezeu, vă rog? Cum cunoașteți voi, chiar creaturile? De unde îi vine filosofului filosofia sa, dacă trupul nu îi servește la nimic? Distrugeți simțurile și apoi aflați ce trebuie știut. Ce e mai insipid decât sufletul, dacă de la început, el nu are în ajutorul său decât simțuri viciate? E suficient ca doar o parte a trupului să fie astfel, spre exemplu creierul, ca sufletul să fie în întregime neputincios; dacă tot restul este astfel, ce va deveni el?”
2. Învățătura despre trup. De remarcat că Sfântul Ioan nu vorbește în mod special despre trup decât atunci când consideră necesar să corecteze anumite învățături greșite despre aceasta. Întotdeauna despre trup tratează în reciprocitate cu sufletul, având în vedere scopul lor comun – nemurirea. Direcțiile în care Sfântul Ioan își orientează somatologia sa sunt două: una ce trimite la măreția și puterea Creatorului și alta la învierea trupului, în contextul acuzațiilor aduse trupului pentru perisabilitatea sa în viața pământească. Atât acuzațiile aduse trupului, cât și contracararea lor se dovedesc extrem de actuale. De aceea vom apela la paragrafe „în extenso” din gândirea Sfântului Ioan: „Ceea ce v-am spus în legătură cu creația, voi repeta despre trupul omenesc; aceasta mă umple de admirație față de Dumnezeu, pentru două motive: și pentrucă el a fost supus stricăciunii dar și pentru că, chiar în aceasta, trupul ne arată înțelepciunea și puterea Creatorului său. Că Dumnezeu ar fi putut să-l formeze dintr-o materie mai nobilă, a dovedit-o creând soarele și celelalte astre. Cel care a creat toate acestea în astfel de condiții ar fi avut în mod sigur puterea să creeze și trupul, dacă ar fi vrut, în condiții identice.
Nu există alt motiv al slăbiciunii trupului omenesc, decât cel enunțat mai devreme. Departe de a micșora opera Creatorului său, acest motiv o înalță și mai mult. Cu cât materia este mai puțin nobilă, cu atât mai multă artă, putere și înțelepciune i-au trebuit Creatorului pentru a face din pământ o operă atât de armonioasă și să o înzestreze pe aceasta cu simțuri atât de diferite, de delicate și capabile să ne conducă la cunoașterea unor adevăruri atât de remarcabile. În consecință, admirați cu atât mai mult arta minunată a Creatorului, cu cât grosimea materiei vă surprinde mai mult. În ce mă privește, eu acord mai puțină admirație sculptorului, când el modelează o statuie din aur, decât celui care prin puterea artei sale, reușește să formeze cu puțină argilă o statuie, ale cărei trăsături sunt impregnate cu o uimitoare și de neconceput frumusețe. În primul caz, materia vine în ajutorul artistului; în al doilea, numai arta se arată descoperită. Amintiți-vă la ce este folosită argila: la izolarea cărămizilor și a vaselor de lut, nu-i așa? Ei bine, Artistul suprem – Dumnezeu, a făcut din această argilă … un ochi atât de frumos, că uimește admirația celor care îl observă: acest ochi El l-a dăruit omului”.
Tocmai pentru că „de trup trebuie să ne îngrijim atât cât să putem trăi și săvârși cu râvnă faptele duhovnicești” și „înfrânându-ne săltările trupului, să-l facem plecat pentru împlinirea poruncilor”, trebuie să-i arătăm și trupului deosebita grijă. Aceasta știindu-se că „duhul este osânditor, iar trupul neputincios” … „Chiar dacă, zice Sfântul Ioan – ai vrea să disprețuiești moartea, nu vei putea, atâta vreme cât Dumnezeu nu-ți întinde mână de ajutor; că trupul trage în jos mintea”.
În primul rând trebuie evitată suprasolicitarea trupului în orice fel, căci atunci când „organele trupului nostru sunt silite să depășească hotarele lor firești și să lucreze peste măsură, atunci se nasc în trupul nostru nenumărate boli și moarte chinuitoare”.
O dovadă a prețuirii trupului o constituie combaterea practicii odioase a mutilărilor corporale. Sfântul Ioan învață că nu mădularele trebuiesc tăiate, din exces de zel, chiar duhovnicesc, ci gândurile rele, combătând cu acest prilej și fatalitatea ca implacabilitate a destinului: „Tăierea mădularelor a fost dintru început fapta unei lucrări diavolești … ca să defaime opera lui Dumnezeu și să pocească pe om; ca să pună totul pe seama naturii mădularelor și nu a voinței libere; din pricina aceasta mulți păcătuiesc fără teamă, pentru că se socotesc fără vină; aceștia își pricinuiesc o dublă vătămare: una că-și ciuntesc mădularele și a doua că împiedică voința de a săvârși fapte bune. Diavolul le-a legiuit pe acestea! Dar în afară de lucrul acesta, diavolul a mai adus pe lume și o altă învățătură rea! A deschis drum învățăturii despre soartă și destin ca să pângărească libertatea dată nouă de Dumnezeu, ca să ne convingă că natura este rea; iar cu aceasta a mai semănat și alte învățături rele, deși nu pe față… De aceea, vă rog să fugiți de o nelegiuire ca aceasta, de tăierea mădularelor. În afară de asta trebuie să vă spun că tăierea mădularelor nu stinge pofta, ci o aprinde mai mult. În altă parte își are izvoarele sămânța rea care este în noi, din altă pricină își înalță pofta valurile sale. Unii spun că pofta trupului se naște din creier, alții spun că din coapse. Eu însă aș spune că nu se naște din altă parte decât dintr-o voință desfrânată și dintr-o minte nesupravegheată. Dacă sufletul ne este curat, nu ne vatămă deloc mișcările trupului”.
Trebuie precizat că învățătorul nostru nu se referă la extirparea unor organe din rațiuni binecuvântate, ce se impun pentru salvarea organismului, practicate de medicina modernă.
În spiritul învățăturii biblice, Sfântul Ioan învață că și trupul este învrednicit de Dumnezeu cu nemurirea prin înviere.
„Amintiți-vă cum a creat Dumnezeu omul încă de la început și a oprit … îndoiala despre înviere. Oare nu a luat El pământ ca să modeleze trupul omenesc? Or, ce este mai greu să faci cu puțin pământ, carnea, venele, pielea, oasele, fibrele, nervii, arterele, organele, ochii, urechile, nările, picioarele, mâinile și să îi dea fiecăruia dintre aceste organe o funcție care să-i fie proprie sau chiar să facă nemuritor ceea ce este stricăcios? Nu vedeți voi, deci, cât de uniform este pământul și cât de opus truoul, care are varietate și diversitate fie în lucrări, fie în culori, fie în alcătuirea sa, fie în firea sa și în tot restul? De ce, dar, această îndoială asupra lucrurilor viitoare?”.
Trupul nu poate și nu trebuie disprețuit după înțelegerea corectă a planului lui Dumnezeu cu el. Explicând pasajul „cei ce sunt în trup, nu pot plăcea lui Dumnezeu”(Rom. VIII, 8), Sfântul Ioan scrie: „Aici trup nu înseamnă corpul nici ființa corpului, ci viața carnală și lumească plină de desfătare și nebunie și care îl
136
face pe tot omul carne (trup)”. Iar în altă parte spune: „Cugetul trupului înseamnă aici gândul pământesc îngroșat, cel căzut în cele ale vieții și în fapte rele”.
Nu trebuie astfel confundată înțelegerea trupului carnal cu demnitatea hotărâtă de Dumnezeu acestuia la sfârșitul veacurilor. De aceea, odată cu învierea finală a trupurilor pe care o va aduce la a doua Venire a Lui, Hristos va aduce și transformarea universului ca „pământ nou” și „cer nou”( Apoc. XXI). Atunci … spune Sfântul Ioan: „nestricăcioasă se va arăta bunăcuviința creației, pentru că va primi trupuri nestricăcioase și ea se va schimba la chip întru mai bine”.
Așa cum s-a amintit, învățătura sfântului Ioan despre suflet și trup poate fi înțeleasă în adevărata ei lumină în raportul dintre suflet și trup, despre care vom face câteva precizări în cele ce urmează.
Este evident faptul că trupul nu poate fi înțeles în adevărata lui valoare decât prin unirea cu sufletul. „Ce ar face trupul prin el însuși? El nu este bun decât prin unirea cu sufletul … în sine el nu este nici bun, nici rău, el poate sluji binelui ca și răului … Trupul dovedește pofte, dar nu poate dori singur adulterul – el cere hrănirea și nu neapărat abuzul; el vrea să i se dea să bea și nu să fie îmbătat. Este evident că beția de exemplu nu este cerută numai de trup, el nu mai reține băutura când au fost depășite limitele; nu mai este atunci domeniul trupului, totul vine din sufletul care se amestecă în materie și se materializează el însuși. Trupul este bun, totuși nu așa ca sufletul. Chiar dacă plumbul este inferior aurului, nu înseamnă că el este nefolositor, el este chiar necesar, ca mijloc de coeziune. Întocmai este necesar trupul, sufletului. Un copil de origine oricât de nobilă ar fi, are nevoie de cineva să-l susțină; așa și sufletul are nevoie de trup. Să nu vă mirați că am recurs la o asemenea comparație. Când spunem despre un lucru că e copilăresc, nu vârsta o condamnăm, ci aceea ce el arată în afara realității: astfel vorbim și despre trup. În rest, depinde de noi să nu fugim de trup;
chiar pe pământ, noi putem să fim și în duh și în ceruri. A se găsi într-un loc sau altul, nu este atât o problemă de poziție, ci de dorință. Adesea un om este aici și noi îi declarăm contrariul”.
Fin dialectician și folosind toate nuanțele argumentației, Sfântul Ioan întrebuințează și alte comparații în lămurirea interdependenței dintre suflet și trup, precum urmează: „Recunoaștem că sufletul este mai presus de trup, că îi este superior în demnitate, dar nu mărturisim totuși că trupul este dușman declarat al acestuia, sau că este rău; trupul ar trebui să asculte de suflet, la fel cum harpa de muzician, și corabia de cârmaci. Ori nu stăpânește nici o opoziție între harpă și corabie pe de o parte, cârmaci și muzician pe de altă parte; există mai degrabă între ei un raport de analogie perfectă, încă demnitatea unora influențează mult asupra demnității altora. A pretinde că arta nu rezidă în harpă, nici îndemânarea în corabie, dar că trebuie raportată una la artist, cealaltă la cârmaci, nu înseamnă că te exprimi ca un defăimător, ci mai degrabă că subliniezi diferența care există între artist și harpă, de care se folosește. Astfel Apostolul spunând că «binele nu sălășluiește în trupul meu», departe de a înjosi trupul, face să reiasă măreția sufletului; căci sufletului îi este păstrată grija de a folosi și cânta la harpă”.
Ca nimeni altul până la el, Sfântul Ioan descrie printr-o neîntrecută iscusință a analogiilor, modul în care sufletul trebuie să-și exercite conducerea trupului, în reciprocitatea lor. Robustețea logicii și frumusețea comparațiilor, nici nu ne mai lasă loc de comentarii. Concluziile se trag de la sine. „După cum locuitorii munților înalți nu văd și nu aud nimic dintre cele ce se petrec jos, în cetate, sau cel mult nu aud decât zgomote confuze și monotone asemănătoare zumzăitului viespilor, tot așa și sufletele care, detașându-se de grijile lumii, s-au înălțat pe culmile spirituale, nu mai percep ce se petrece în lumea noastră. Atât cât sufletul se ocupă de lucrurile pământești, trupul și simțurile lui, îl încarcă cu dorința legăturilor și ridică în jurul lui, în toate direcțiile furtuna teribilă a plăcerilor trecătoare. Auzul, vederea, pipăitul, mirosul, limba (gustul) fac să pătrundă până la el, din afară, o infinitate de ispite. Dar îndată ce el a ajuns în sferele înalte și a consacrat plăcerile sale lucrurilor spirituale, el închide prin aceasta, chiar orice intrare a închipuirilor sale. Nu pentru că anulează funcțiunea simțurilor, ci el le dă o finalitate înălțătoare. Așa cum o stăpână severă și temută, care propunându-și să pregătească un parfum frumos mirositor a cărui pregătire cere multă cheltuială și grijă, însuflețește râvna slujitoarelor sale și le cheamă lângă ea; poruncește uneia să treacă prin sită ingredientele care nu sunt încă folosite; alteia să cântărească exact cu balanța în mână, cantitatea ce trebuie pusă pentru a nu se strica proprietățile cuvenite, alteia să fiarbă aceasta, uneia să macine aceasta, alteia să facă un amestec, alteia să ia un vas de alabastru, alteia să ia un vas diferit, și în fine să facă un lucru sau altul, așa încât ocupându-le simultan spiritele și mâinile și ea (stăpâna), veghează ca nimic să nu se strice și nici nu suferă că se merge afară și nici că privirile se duc și în altă parte; tot așa sufletul care pregătește parfumul prețios al sfințeniei, cheamă la el simțurile și le răpește de la orice nepăsare periculoasă. I se întâmplă să se dedice lucrării virtuții și lucrărilor lui Dumnezeu, atunci el privează simțurile de toată energia lor, de teamă că, răspândindu-se nefolositor, ele ar putea să tulbure liniștea, care ar trebui să domnească în interior. Iată de ce astfel, sunetele care lovesc uneori auzul, un spectacol oarecare, privirile, dar nimic nu pătrunde înăuntru, pentru că sufletul schimbă lucrarea fiecăruia dintre simțuri. Dar de ce vorbesc de sunete și spectacole? Mulți oameni în situații asemănătoare, nu observă dar, ce se petrece sub ochii lor și nici nu simt zguduielile care îi mișcă. Astfel este puterea sufletului, care ne poate ușura, dacă vrem, ca locuind totuși pe pământ, să rămânem insensibili la tot ce se întâmplă la suprafață, ca și cum am locui în cer”.
Sfântul Ioan descrie de asemenea, interdependența dintre suflet și trup, lămurind clasica formulare din imnografia Bisericii a păcatului săvârșit „cu lucrul, cu cuvântul și cu gândul”. Și iată cum: „Trebuie să închidem urechea (auzul), la cuvinte nefolositoare; nu este un rău fără urmări; toate celelalte rele pot decurge din aceasta. Dacă am fi exersat înțelegerea noastră ca să dăm toată atenția cuvintelor dumnezeiești, ea nu ar mai vrea să asculte altele; și neascultându-le pe cele din urmă, nu ar mai ajunge până la lucrări (fapte) rele; căci cuvântul este calea care conduce la lucrare; gândul, cuvântul și lucrul – iată cei trei termeni succesivi. S-au văzut adesea oameni înțelepți, trecând de la aluzii rușinoase la fapte rușinoase. Nu este în firea sa ca sufletul să îmbrățișeze binele sau răul, alegerea este determinată de liberul arbitru. La fel cum pânza urmărind direcția în care suflă vântul, dă impuls corabiei, sau mai bine cum cârma o îndreaptă într-o direcție sau alta, cu concursul vântului; tot așa și rațiunea noastră, când urmează vorbe înțelepte, va naviga fără pericol sau dimpotrivă, va eșua. Ceea ce suflerea vântului este pentru corabie, cuvântul este pentru suflet; el îl dirijează și îl face să se întoarcă după voia sa. De aici sfatul pe care ni-l dă Scriptura: «Toate vorbirile voastre să le faceți după legea Celui Prea Înalt». Sufletul adevărat, cântărește grijile lumești și trebuie să oprească ceea ce îi este de folos și nu-i produce vătămare. «Nu vezi că și ochii trupului lăcrimează mereu dacă îi ținem la fum; dar dacă stau la aer curat, în livezi, lângă izvoare, în grădini, sunt mai pătrunzători și mai sănătoși? Tot așa și cu ochii sufletului; dacă se hrănește în livada cuvintelor duhovnicești, va fi curat , limpede și ager, dar dacă umblă în fumul grijilor lumești, va scoate nenumărate lacrimi și va plânge și acum pe pământ, dar și atunci pe lumea cealaltă. Da, cu fumul se aseamănă grijile lumești!»”.
Prin analogia dintre „ochiul trupului” și „ochiul sufletului”, Sfântul Ioan subliniază responsabilitatea sufletului, în comparație cu trupul „ochiul sufletului”, are îndatorirea să îndrepte vederea spre ceea ce îi este folositor omului întreg. Acel ochi trebuie „scos dacă ne smintește”, nu cei ai trupului care ne-au fost dați să „slăvim pe Făcătorul” lor, prin frumusețea creației. „Nu este de vină ochiul că a ajuns pricina căderii, ci trândăvia voinței și neînfrânarea poftei. Ochiul pentru asta a fost creat, ca prin el să vedem creaturile lui Dumnezeu și să slăvim pe Creatorul lor. Lucrul ochiului este să vadă; dar văzul rău vine de la gândul care conduce pe om. Stăpânul a creat mădularele, ca să ne folosească la săvârșirea faptelor bune; conducerea mădularelor însă, a dat-o în seama sufletului. Când sufletul se trândăvește și slăbește frâiele, pățește ca un vizitiu care, neputând stăpâni săriturile fără rânduială ale cailor, scapă frâiele și caii se prăvălesc în prăpastie, târând cu ei și trăsura și vizitiul; tot așa și cu voința noastră; când nu știe să întrebuințeze cum trebuie mădularele, se îneacă, plecându-se în fața poftelor rușinoase”.
Din cele spuse anterior, se poate înțelege mai bine opoziția paulină dintre omul carnal sau psihic, în contrast cu cel spiritual (duhovnicesc) ( I Cor. II, 14; III, 3; Efes. IV, 22; Rom. VIII, 8). Interdependența dintre trup și suflet, atunci când sufletul nu se achită corespunzător de responsabilitâțile sale, cugetul omului devine trupesc. Este vorba deci de o înjugare generală a omului cu materialitatea, cu neîncetata curgere a elementelor ce alcătuiesc lumea materială, cu continua mișcare și schimbare care îl fac pe om împătimit și carnal, în întregul lui. Iată cum explică învățătorul nostru această situație: „Fiindcă așa cum cei înaripați în Duhul, fac duhovnicesc și trupul, așa și cei ce fug de aceasta făcându-se robi pântecelui și plăcerii; fac trup și sufletul, netransformând ființa acestuia, ci
pierzând noblețea lui”.
S-a putut constata astfel că așa-zisul trihotomism paulin nu poate fi antropologic ci duhovnicesc. În această lumină îl explică și Sfântul Ioan.
Subordonarea trupului față de suflet nu este ușoară, implică eforturi susținute din partea omului întreg, anumite privațiuni și înfrânări, care în aparență ar violenta trupul. „Căci dacă se aduce înfrânare trupului molatic, sufletul în plină vigoare se bucură. Nu-mi vorbi despre căldura arzătoare, nici de sudoare: dacă trupul îl faci să transpire, îți ștergi sufletul. Cei trei tineri erau în vâltoarea flăcărilor, dar ei nu simțeau nimic și dogoarea a devenit rouă ( Dan. III, 49-50). Când te gândești la sudoare, gândește-te și la răsplată și la compensație. Și într-adevăr, scufundătorul nu are curajul de a se arunca în apele adânci decât pentru perle, răsplata luptei sale? Săse înțeleagă, nu condamn materia, ci gândul păcătos (vinovat)”.
Ca un corolar al măiestriei, cu care Sfântul Ioan descrie reciprocitatea dintre suflet și trup, adăugăm un pasaj în detaliu, din Omilia XXXIV la Matei, ce impresionează prin realismul și actualitatea lui și îndeamnă la prețuirea sufletului: „Nu trupul e frumos (în sine), ci alcătuirea și înflorirea cu care sufletul colorează trupul. Iubește, dar, sufletul care face și trupul să fie frumos! … Îți voi arăta că chiar atunci când trupul este viu, toată frumusețea lui se datorește sufletului. Dacă sufletul se bucură, înfloresc trandafirii în obraji; dar dacă suferă, frumusețea piere și obrajii se îmbracă în haină de doliu. Dacă sufletul se bucură mereu, înflorește și trupul; dar dacă suferă mereu, ajunge mai slab și mai plăpând, ca pânza de păianjen. Dacă sufletul se mânie, trupul ajunge dezguztător și fără de rușine; dar dacă se uită cu ochi liniștiți, fața e plină de farmec. Dacă sufletul pizmuiește, paloarea și gălbeneala îi inundă fața, dar dacă iubește, chipul strălucește de multă frumusețe. Din pricina aceasta, multe femei, deși nu sunt frumoase la chip, au mult farmec; pentru că sufletul le dă acest farmec; altele dimpotrivă, nespus de frumoase, pierd din frumusețe tocmai pentru că sufletul lor e urât. Gândește-te cum se înroșește un chip nevinovat! Cât de plăcut, cât de frumos se face când, cuprins de rușine, se împurpurează cu fel de fel de culori! Când însă este nerușinat, atunci fața e mai urâtă ca fața unei fiare. Nimic nu-i mai frumos, nimic nu-i mai plăcut ca frumusețea sufletului. Dragostea trupească este însoțită de durere, cea sufletească însă e curată și neînvălurată. Care este omul, care să admire pe crainic și nu pe împărat? Care este omul care se minunează de tâlcuitor și nu de filosof? Ai văzut niște ochi frumoși? Caută să afli cum sunt ochii sufletului! Dacă aceia nu sunt frumoși, disprețuiește-i pe aceștia! Niciodată nu ai să te îndrăgostești de o femeie urâtă, care și-a pus pe față o mască frumoasă, după cum n-ai să suferi ca o femeie frumoasă și cu chip plăcut să-și acopere cu mască frumusețea ei, ci îi dai masca la o parte și vrei să-i vezi frumusețea ei în toată splendoarea. Așa fă și cu sufletul și caută să-l cunoști pe el mai întâi. Sufletul e acoperit de trup ca și cu o mască. Tocmai din pricina aceasta, trupul rămâne ceea ce este; sufletul însă, chiar dacă este lipsit de frumusețe, poate să ajungă frumos. Dacă ochiul sufletului este urât, aspru și întunecat, poate să ajungă frumos, potolit, liniștit, dulce și prietenos. Această frumusețe deci să o căutăm”.
Înainte de a prezenta învățătura Sfântului Ioan despre desăvârșire, captivați de frumusețea analogiilor sale privitoare la raportul dintre suflet și trup, încheiem tot printr-o analogie după care: „Omul, prin sufletul și trupul său, e ca o vioară, care deși nu e compusă dintr-o infinitate de coarde, are posibilitatea să redea nesfârșitele și mereu mai perfecționatele melodii, pe care un progres muzical al omenirii, niciodată terminat, le poate descoperi în necontenita ei ascensiune artistică. Vioara poate reda și zgomotele cele mai țipătoare și dezacordate. Dar nu aceasta este posibilitatea ei cea mai proprie și nu pe linia ei poate reda armonii tot mai perfecte, potrivit cu ridicarea necontenită a artistului, la o sensibilitate tot mai rafinată. Omul este o vioară creată de Dumnezeu, pentru a reda treptat armoniile tot mai perfecte ale realității Lui. Nu e mai puțin adevărat că omul, asemenea viorii, redă într-un mod propriu lui, armoniile divine.
Dar Dumnezeu Însuși face să se producă aceste armonii pe coardele omului și le recunoaște ca redându-L pe El”. Așadar, omul nu poate fi înțeles decât iconic și teonom.
e) Desăvârșirea – sinergie a sufletului și a trupului
După cum am observat, dacă „chipul este întipărit în însăși ființa omului, asemănarea rămâne o țintă, un ideal, la care se ajunge prin strădaniile de a dobândi virtuțiile (sau sfințenia) ce strălucesc în Dumnezeu. Sfântul Ioan arată efortul pe care trebuie să-l facă omul ca să ajungă «atât cât stă în puterea noastră omenească, asemenea lui Dumnezeu; să ne asemănăm adică cu Dumnezeu în ce privește bunătatea, virtutea, precum zice și Hristos: "Fiți asemenea Tatălui vostru cel din Ceruri"»(Mt. V, 45). După cum pe acest pământ larg și încăpător sunt unele animale blânde și altele sălbatice, tot astfel și pe latul sufletului nostru sunt gânduri nesocotite și dobitocești, sălbatice și pline de cruzime. Pe acestea dar trebuie să le ținem în frâu, să le supunem și să le dăm în stăpânirea rațiunii … Supunem leii, le îmblânzim instinctele lor și te îndoiești dacă poți îmblânzi sălbăticia unui gând? … animalul nu are rațiune, … pe când sufletul tău este rațional, are în el frica de Dumnezeu și mult ajutor în multe privințe”.
Asemănarea cu Dumnezeu este „culmea cea mai înaltă a virtuții”, este adevărata desăvârșire. Căci „Domnul … a poruncit să fim mai presus de patimi, ne-a ridicat chiar la cer; ne-a poruncit să ne străduim să fim asemenea, nu îngerilor, nici arhanghelilor, ci, atât cât e îngăduit firii omenești, să fim asemenea
chiar stăpânului întregii lumi”.
Desăvârșirea, ca drum spre asemănarea cu Dumnezeu, implică omul întreg, sinergia sufletului și a trupului, într-un efort comun cu ajutorul harului Sfântului Duh. „Având, dar, în minte, spune Sfântul Ioan, toate acestea și gândindu-ne la noblețea sufletului nostru, să nu facem nici o faptă nevrednică de el, să nu îl murdărim cu fapte urâte. Să nu îl coborâm supunându-l trupului. Să nu ne purtăm fără inimă și fără judecată cu sufletul nostru atât de nobil și învrednicit cu un rang atât de mare. Prin el, noi, care suntem îmbrăcați cu trup vom putea dacă voim, să ne luăm la întrecere cu puterile cele netrupești; vom putea, mergând pe pământ, să trăim în cer, cu nimic mai prejos decât puterile acelea, ba poate chiar mai mult cu ceva. Și vă voi spune eu cum. Cum să nu fi învrednicit de mai mult ajutor de la Dumnezeu, când vei fi găsit că tu, care ești îmbrăcat cu trup stricăcios, duci această viață ca și puterile cele de sus, că ți-ai păstrat noblețea sufletului, deși ești supus nevoilor trupului? … Dar dacă vrei să afli că lucrul acesta nu-i cu putință, gândește-te la cei care de la început și până acum au bineplăcut Stăpânului”.
Sfântul Ioan atenționează în toate împrejurările, că lucrarea desăvârșirii este o sinergie a armoniei dintre suflet, trup și harul Sfântului Duh, care vine în ajutorul omului spunând: „Dacă ne îngrădim așa toate mădularele noastre, vom putea săvârși fapte de virtute; vom putea să ne îndeletnicim limba cu doxologii și laude spre slava Dumnezeului universului, auzul cu ascultarea și învățarea cuvintelor dumnezeiești, mintea cu înțelegerea învățăturilor dumnezeiești, mâinile nu cu răpiri și lăcomie, ci cu milostenie și faceri de fapte bune, picioarele nu la teatru și la hipodrom și spectacole vătămătoare, ci la Biserică, la mănăstiri, la raclele Sfinților Mucenici, pentru ca, dobândind de la ele binecuvântarea, să nu cădem în cursele diavolului … dacă suntem cu atâta luare aminte … vom putea atrage și mai mult ajutor de sus, pe care facă Dumnezeu ca noi toți să-l dobândim cu harul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos”.
Preocuparea pentru desăvârșire, trebuie să fie primordială în înțelegerea corectă, după Dumnezeu, a sensului vieții omenești. Și în privința acestui adevăr de credință, Sfântul Ioan își probează activitatea. El nu învață numai pe creștinii vremii sale, ci pe oamenii din toate timpurile. Învățăturile sale sunt de o prospețime neegalată. Râvna sa deosebită împotriva celor care desconsiderau lucrarea duhovnicească în favoarea grijilor lumești, e extrem de valabilă și astăzi. „Acum în cele ale vieții, fiecare este mai tăios decât e sabia și cei ce practică meșteșugurile și ce acționează fapte politice; dar în cele necesare și duhovnicești suntem mai zăbavnici decât toți, folosindu-ne de lucruri secundare ca de lucruri propriu-zise, iar pe cele care ar trebui să le avem ca mai necesare decât toate lucrurile, le socotim că sunt lucruri secundare”.
Desăvârșirea cuprinde totalitatea virtuților în general, ajunse la gradul cel mai înalt. Între aceste virtuți, se disting ca propriu-zise și necesare, cum le spune Sfântul Ioan, detașarea de toate cele trecătoare (impasibilitatea), stăpânirea de sine și dragostea. Dumnezeu fiind „o natură indestructibilă și imuabilă, o mărire neschimbătoare și nemuritoare, noi ne asemănăm cu El, când suntem dezlipiți sufletește de toate și nu ne tulburăm”.
Mai toate virtuțile celelalte: postul, înfrânarea, privegherea, sunt osândite ori însoțite de suferințe și umbriri. Numai dragostea nu are nici o suferință. „Ca o albină harnică adună de peste tot nectarul celor bune și-l strânge în sufletul celui ce iubește. Dragostea e creatorul virtuții. Ea dă putință omului să trăiască pe pământ ca-n cer, tihnit, cu fruntea împodobită de mii de cununi. Nici invidia, nici mânia, nici răutatea, nici trufia, nici plăcerile nevinovate, nu tulbură sufletul său … Astfel fiind cu el va călători pe pământ, Arhanghelul Gavriil”.
Desăvârșirea trebuie să fie începută de la o vârstă fragedă, din copilărie, deoarece: „Omul este și trebuie să fie un compus, ori un complex armonios, un microcosmos în macrocosmos. A ordona sau a ritmiza viața, sufletul sau copilul cum zice Sfântul Ioan nu poate însemna decât șlefuirea migăloasă a elementului uman, ca a unui diamant care să fie așezat în colierul existenței. Concepție eminamente greacă, dar și creștină; greacă prin postulatul educației ca operă armonioasă, creștină prin postulatul soteriologic al educației, ca drum de suire la frumusețea cea dintâi a chipului lui Dumnezeu, educația este un capitol fundamental, în umanismul hrisostomic. Nu încetez de a vă îndemna, zice Sfântul Ioan, și de a vă ruga ca înainte de toate celelalte lucruri să vă educați copiii”.
Desăvârșirea cuprinde pe tot parcursul nelimitat al ei, sufletul și trupul. Sfântul Ioan învață că trebuie supravegheate cu atenție, cele cinci simțuri „porțile prin care intră și prin care ies cetățenii sufletului, adică judecățile”.
Unii au afirmat că Sfântul Ioan concentrează desăvârșirea în iubirea de Dumnezeu. Alții, dimpotrivă, spun că Sfântul Ioan când vorbește de desăvârșire, se gândește la iubirea aproapelui. „Discuția aceasta pornește de la abordarea unilaterală a problemei. Ea este ușurată de faptul că Sfântul Ioan Gură de Aur nu-și expune concepția în mod sistematic, ci o prezintă fragmentar, o dată relevând unele aspecte, altădată altele, după cum era nevoie. Numai luarea în considerație a tuturor acestora duce la prezentarea integrală a concepției Sfântului Ioan despre desăvârșire”. Aspectul urmărit de noi în privința desăvârșirii incumbă ambele orientări. În reciprocitatea dintre suflet și trup se realizează și dragostea de Dumnezeu și cea de aproapele. Comentând cuvintele: „Fericiți cei curați cu inima … ” (Mt. V, 8), Sfântul Ioan spune: „Iată și aici tot o răsplată duhovnicească. Prin cei curați cu inima, Domnul înțelege sau pe cei care săvârșesc toată virtutea și nu au în cugetul lor nici un pic de răutate sau pe cei care trăiesc în curățenie trupească și sufletească. Căci de nici o altă virtute nu avem atâta nevoie, pentru a vedea pe Dumnezeu”. Pe drumul desăvârșirii, în primul rând trebuie, prin armonizarea dorințelor sufletești și trupești spre binele adevărat, să avem conștiința harului și în mod special să-l facem lucrător în fapte. ”… fiind copiii unui astfel de Tată, ne purtăm uneori ca fiarele și dacă, fiind chemați să fim locuitori ai cerului, avem gânduri pământești și lumești. Că trebuie să fim copii Lui nu numai prin har ci și prin fapte. Nimic nu ne face asemenea lui Dumnezeu ca iertarea”.
Cu conștiința harului lucrător, prin fapte trebuie purtată lupta cu patimile, în care și sufletul și trupul trebuie să conlucreze unitar. „Mulți își ațâță mânia, își deșteaptă poftele, își aprind flacăra. Împotrivește-te patimilor, rabdă cu eroism durerile sufletului, ca să le poți răbda și pe cele ale trupului. Că și Fericitul Iov, de nu s-ar fi exersat cum trebuie, înainte de a veni peste el luptele, n-ar fi stălucit atât în timpul lor”.
Temelia oricărei hotărâri pentru desăvârșire este pocăința. „Căci nimeni nu poate vedea soarele dacă doarme, și nici nu-și poate bucura privirile cu frumusețea razei sale … Dar, pentru ca să ne putem deștepta, avem nevoie de pocăință adâncă și de multe lacrimi, ca să dobândim iertare, penrtru că am păcătuit – dar am simțit păcatul – și pentru că păcatele noastre sunt mari, mai mari decât iertarea … Nu-i de ajuns pentru însănătoșirea noastră, să scoatem numai săgeata din trup, ci trebuie să punem și leacuri pe rană”.
Deși de multe ori nu simțim păcatul, pentru că el nu doare, aduce în realitate multă durere și o seamă de consecințe nefaste, atât sufletului cât și trupului.
Deoarece „păcatul e un rău de care trebuie ținut seama, el reprezintă pierderea și ruina sufletului. Adesea lucrarea sa distrugătoare atinge prin loviturile sale și trupurile. Mai întotdeauna ni se întâmplă, la început, să nu simțim nici o durere, chiar dacă sufletul e în cea mai tristă situației, și în loc să punem totul în mișcare ca atunci când trupul vrem să-l vindecăm de cea mai mică neplăcere care îl apasă, pentru că această neplăcere o simțim pe viu, noi nu facem aceasta. De aceea Dumnezeu pedepsește uneori trupul din cauza păcatelor sufletului, pentru a face din aceasta, sănătatea cel mai prețios dar … Uneori boala trupului folosește la a stagna creșterea bolii sufletului”. Astfel se întâmplă, când sufletul este bolnav, sau chiar mort în sens duhovnicesc, nu se întâmplă astfel cu omul al cărui suflet este sănătos. „Astfel sunt încă și astăzi oameni nemiloși și cruzi. Sufletul lor este mort cum era cel al bogatului. Toată această căldură, care vine din iubirea de aproapele, este stinsă și sufletul este mai afundat în moarte decât un trup lipsit de suflet. Nu era astfel cel al săracului; el strălucea pe cea mai înaltă culme a credinței. Chiar dacă a fost în bătaia continuă a asalturilor foamei, el nu a pronunțat nici cea mai mică blasfemie împotriva lui Dumnezeu, el suporta totul cu răbdare. Or, aceasta nu e semnul unui suflet obișnuit, ci dovada cea mai clară a unui suflet sănătos și tare. Când aceasta lipsește, este clar că sufletul însuși este mort. Este mort într-adevăr, vă întreb, acest suflet pe care diavolul îl atacă, lovindu-l fară întrerupere, sfâșiindu-l cu dinți mari, călcându-l în picioare cu furie, în timp ce el nu scoate măcar un suspin? Dușmanul nu încetează a-i face rău el însă nu trădează nici o teamă … Îndată ce frica de Dumnezeu nu mai este acolo, trează și la post, această stare nu trebuie să mai mire că în mod necesar, sufletul acela e mai de plâns decât însuși moartea sa. În sfârșit, sufletul nu se descompune în putreziciune și praf ca trupul, dar el devine astfel mai respingător decât orice … pradă patimilor”.
Desăvârșirea urmărește, prin urmare, viața sufletului și a trupului și aceasta este posibilă, după încredințarea Sfântului Ioan prin tăria credinței susținută de har, deoarece „atunci când o ființă purtătoare de trup, supus stricăciunii se află totuși imitând aici jos, viața puterilor cerești și de aceea el primește harul lui Dumnezeu, păstrând astfel nealterată noblețea sufletului în ciuda legăturii cu materia”.
Omul trebuie să aibă însă această conștiință care explică necesitatea desăvârșirii, sensul existenței sale în Dumnezeu, deoarece numai astfel merită și numele de om.
„De aceea nu trebuie să disperăm niciodată, ci mai de grabă să lucrăm cu încredere sfântă, că așa cum suntem aici jos să tindem către binele așezat în fața noastră și să ne trudim să dobândim biruința nemuritoare pe care Dumnezeu ne-a făgăduit-o. Spre acest scop trebuie să nădăjduim și pentru aceasta să căutăm a înțelege, înainte de toate, numele care înfățișează darul ceresc care ni s-a făgăduit. Când se nesocotește măreția unei demnități, ea e primită cu nepăsare; când dimpotrivă o cunoaștem ea trezește deodată și recunoștința și râvna. Nu ar fi
de altfel un lucru rușinos să fi primit (omul) o atât de mare cinste de la Dumnezeu, fără chiar să știe înțelegerea denumirilor prin care ne este înfățișată această măreție? Dar de ce să mărginim această observație doar la această taină. Gândiți chiar la numele care ne distinge de alte creaturi și veți găsi aici o regulă de virtute demnă de urmat și în același timp un puternic exemplu de a trece la fapte. Să nu mergem să cerem străinilor (să ne învețe) sensul acestui nume: Om; să-l înțelegem din sfintele învățături ale Scripturii. Un om nu este pur și simplu cineva cu mâini și picioare, nici chiar cineva care are rațiune; un om este cel care trăiește încrezător în credință și în virtute”.
Comentând cuvintele din Evanghelia după Matei X, 16: „Fiți înțelepți ca șerpii … ”, Sfântul Ioan învață că desăvârșirea se poate urma prin dezlipirea de bunurile materiale de prisos! „Șarpele expune tot restul trupului, pentru a păstra capul; faceți și voi la fel: dacă trebuie să sacrificați banii, trupul, viața prezentă, toate bunurile materiale, ca să salvați sufletul, nu dați înapoi”.
Este evidentă din textul anterior, preponderența datoriilor față de suflet, care trebuie să fie prioritare în viața noastră. Sfântul Ioan, cu arhicunoscuta-i ușurință de mânuitor abil al analogiilor dar și cu severitatea-i înroșită în foc, cu care cauteriza rănile infectate ale păcatelor, adaugă: „Ne ocupăm de toate fără să ne ocupăm de noi înșine, acoperindu-ne astfel de dispreț. Dacă ni se aruncă în față calificativul injurios de «câine», suntem răniți cu cruzime; dar când ne aducem aceleași defăimări, nu în vorbe, ci prin propria noastră purtare? Când acordăm mai puțină atenție sufletului nostru decât câinelui nostru? Socotim lucrul acesta ca indiferent. Ce umbre întunecate apasă asupra noastră! Se văd mulți oameni veghind ca și câinii lor, să nu depășească atunci când mănâncă, limitele lor, ca sub imboldul foamei să pirdă repeziciunea și instinctele necesare la vânătoare și ca acestea să se dezvolte; dar ei înșiși nu se ocupă de acestea, ei au
grijă să nu-și oprească plăcerile care înmoaie; astfel ei înșiși cad în plăcerile animalității, impunând doar animelelor măsura înțelepciunii. Într-adevăr să nu mai înțelegi nimic! «Unde vedeți voi aceste animale-filosofi despre care vorbiți?»vom fi întrbați. Nu este aceasta filosofia adevărată despre comportarea unui câine care nu devorează vânatul, chiar dacă foamea îl încolțește, și își așteaptă stăpânul? Roșiți de voi înșivă și formațivă pântecele după o filosofie asemănătoare. Ce justificare ați putea aduce: dacă ființele lipsite de rațiune, care nu pot să vorbească și să gândească sunt capabile de o înfrânare ca aceasta, cu cât mai puțin noi? Este sigur că aceasta nu e firea (câinelui), ci dresajul omului, care transformă astfel animalele … Dar cel puțin ridicați-vă la cumpătarea acestor animale”.
Folosindu-se de toate argumentele posibile, Sfântul Ioan dorea cu orice preț desăvârșirea omului. El mustra, îndemna, mângâia, lăuda atunci când era cazul. Cuvintele adresate, când era în exil, diaconiței Olimpiada, sunt concludente, în înțelegerea drumului anevoios spre desăvârșire: „Și cu cât viața e mai plină de dureri, cu atât vei avea de câștigat, mai mult dacă o înduri cu mulțumire. Aduc nespuse cununi nu numai durerile trupești pricinuite de lovituri ci și durerile sufletului; și durerile sufletului sunt mai mult decât ale trupului”.
Dacă modele ale desăvârșirii sunt sfinții, în persoana și viața Mântuitorului Hristos, avem prezența concretă a desăvârșirii divine. Prin Întrupare, idealul desăvârșirii a luat chip de om, a petrecut între noi, dându-ne modelul inegalat pe care trebuie să-l urmăm. „Căci pentru noi și pentru mântuirea noastră … ne-a deschis calea unei viețuiri îmbunătățite și ne-a dat o învățătură îndestulătoare în trupul pe care l-a luat”.
Sinergia dintr e trup și suflet în procesul desăvârșirii se realizează teandric prin lucrarea harului Duhului lui Hristos, din voia Tatălui și a voinței omului.
Comentând textul de la I Tim. II, 4-6, Sfântul Ioan lămurește că planul divin pentru mântuirea omului, nu putea fi realizat nici numai de om , nici numai de Dumnezeu, ci era nevoie de o Persoană care să unească în sine și pe om și pe Dumnezeu. „Mijlocitorul trebuie să se afle în comunicare directă cu ambele părți căci fapta Mijlocitorului este de a comunica cu ambele părți, al căror Mijlocitor se găsește … Apoi de necesitate pentru că trebuie să stea de vorbă și cu Dumnezeu; iar Dumnezeu n-ar fi putut să fie mijlocitor fiindcă nu ar fi putut să-L primească pe Dânsul, cei pentru care mijlocea”.
Toate tainele Bisericii sunt dătătoare de har și conduc la unirea credincioșilor cu Hristos pe drumul asemănării. Dar „începutul bunurilor spirituale îl avem prin botez; prin el luăm iertarea păcatelor, sfințirea, înfierea, împărtășirea Sfântului Duh și viața veșnică”.
Îndumnezeire a firii omenești începe cu botezul, dar continuă cu toată desfășurarea vieții pământești și cerești. Comentând cuvintele pauline din Romani VIII, 19-20, Sfântul Ioan spune: „Adică s-a făcut stricăcioasă … pentru tine omule! Fiindcă ai luat trup muritor și supus prefacerii, de aceea și pământul a primit blestemul și a produs spini și pălămidă. Cum că și cerul împreună cu pământul se zbuciumă spre a trece la o soartă mai bună … zice că se va slobozi din robia stricăciunii. Căci după cum și ea a devenit stricăcioasă (făptura) în urma stricării trupului, tot așa și atunci (la înviere), trupul devenind nestricăcios, întreaga zidire îi va urma, adică va deveni și ea nestricăcioasă. Că Hristos va preface trupul tău în nestricăciune și împreună cu trupul, întreaga zidire”. Această prefacere este așteptată ca „cer nou și pământ nou” (I Ptr. III, 13).
Logosul Răscumpărător este și Logosul Creator, în concepția Sfântului Ioan. Nu numai prin creația ințială din care omul a căzut, ci și prin noua plăsmuire, prin mijloacele harice ale Bisericii așa cum am văzut. Mai mult, el adaugă: „Credința și harul Sfântului Duh, înlăturând inegalitatea condițiilor omenești, i-a turnat pe toți (robi și liberi) într-o singură formă și i-a modelat (έπλασεν) după chipul Său într-un caracter împărătesc al lui Hristos” obținut prin Taina Botezului și celelate Taine.
Sfântul Ioan arată că desăvârșirea nu e un privilegiu al monahilor ci o îndatorire a fiecărui creștin, nefiind necesară viața în pustie, ci detașarea sufletului de tot ce este periculos pentru rostul său.
Cu toate acestea el recomandă ca mijloace folositoare pentru suflet și trup în vederea desăvârșirii un mod de viață propriu creștinilor din toate timpurile. „Copilăria ne este plină de nevinovăție (ignoranță); bătrânețea ne vestește simțirea; vârsta de mijloc, puțină câtă este, este singura care mai poate să se bucure în chip conștient bucuria de a mai trăi; dar mai bine spus, nici aceasta nu ne bucură curat de viață, că e întinată de nenumărate griji și de osteneli. De aceea, vă rog, să căutăm bunătățile cele veșnice și nemuritoare, să căutăm viața care nu îmbătrânește niciodată. Poți trăi în oraș și să duci viața pe care o duc monahii în pustie, și să pui în practică filosofia lor; poți avea și soție, poți locui în casă și în lume să te rogi, să istorisești (cele sfinte) să fi cu inima zdrobită. Cei de la început, care au fost învățați de Apostoli învățătura creștină, locuiau în orașe, dar aveau aceeași evlavie ca și cei ce locuiesc pustia; alții au avut ateliere, ca Priscila și Acvila; toți Profeții au avut soții și case, ca Isaia, Iezechiel, Moise; și aceasta nu le-a vătămat cu nimic virtutea. Să-i imităm și noi pe aceștia, să-I mulțumim necontenit lui Dumnezeu … să trăim în curățenie sufletească și trupească și să ne îngrijim și de celelalte virtuți”.
Așadar „umanismul hrisostomic e unul din cele mai înalte și mai complete din câte cunoaște istoria. Puțini sunt scriitorii profani și bisericești în paginile cărora omul apare atât de pregnant în toată mizeria dar și în toată măreția lui. Nu e omul fictiv, ci omul real, așa cum se desprinde el din viața obișnuită, cu toate calitățile și defectele lui; e omul care luptă înverșunat împotriva patimilor din el și din frații lui și pe care le biruie dacă stăruie neîncetat; el poate zidi o viață nouă, mai bună și pentru trup și pentru suflet. Râvna pe calea virtuții și a desăvârșirii duce la îndumnezeire … Omul ca chip al lui Dumnezeu nu se realizează decât în comuniunea de înalt nivel moral”,având drept fundament comuniunea cu Dumnezeu, cu semenii și cu cosmosul.
Învățătura sa despre om este extrem de ziditoare și ca și în vremea sa. Parfumul duhovnicesc al operelor sale străbate veacurile înmiresmând sufletul oricărui creștin din toate timpurile, deoarece: „Cu calitățile sale, Ioan entuziasma și atrăgea la sine, umplea Bisericile, zidea sufletește, atesta și ilustra în chip admirabil prezența creștinismului în lume … Peste larma vulgară, peste mizeriile și turpitudinile timpului, peste înourări și eclipse morale, se ridică figura lui impunătoare, eroică și sublimă”.
CAP. IV
DRAGOSTEA DE OM A SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR
a) Cinstirea deosebită a omului
Ceea ce a impus și impune pe Sfântul Ioan Bisericii a fost și este ortodoxia, adâncimea și frumusețea învățăturii sale, viața sa exemplară și excepționalul său talent de predicator. Ceea ce a impus și impune pe Sfântul Ioan oamenilor din afara Bisericii a fost și este profunda sa dragoste de om, clasicismul operelor sale literare și spiritul său practic.
Cum vom vedea ceva mai departe, Sfântul Ioan profesează și practică o caldă dragoste de om, cu accente necunoscute umanismului păgân și, adesea, deosebindu-se calitativ chiar de umanismul celorlalți Părinți ai Bisericii. Dragostea lui pentru om pleacă din dragostea lui Hristos pentru oameni, din convingerea că în fiecare om este întrupat Hristos și că în fiecare semen al nostru avem sau întâlnim pe Hristos. E o dragoste cu rădăcinile adânc înfipte în Evanghelie. E o dragoste fără reticență, fără rezerve și fără limite. El nu pune condiții în această dragoste și nu așteaptă să fie răsplătit pentru ea. Îi e de-ajuns să știe că ajutând pe orice om, ajută pe Hristos. E o dragoste totală în care preotul și mai ales arhiepiscopul Ioan își mistuie toată viața. Dragostea hrisostomică de om este, desigur, și reacțiunea promptă a unui suflet cinstit față de mizeria materială și socială a unei mari părți din locuitorii orașelor Antiohia și Constantinopol în a doua jumătate a sec. IV și la începutul sec. V d. Hr. Dar stilul acestei dragoste depășește tot ceea ce cunoscuse păgânismul în materie de asistență a populației. Dragostea Sfântului Ioan pentru om era așa de curată, de înaltă și de integrală, pentru că ea venea de la Însuși Fiul lui Dumnezeu făcut om pentru noi. Numai Dumnezeu făcut om putea revărsa în firea omenească parfumul și lumina dragostei de om a unui Gură de Aur. Această dragoste este actuală astăzi și totdeauna. Oamenii zilelor noastre vorbesc deseori despre dragostea de om. Omul poate fi salvat prin dragoste și anume numai prin dragoste totală. O asemenea dragoste ne-a dat Mântuitorul și marele său ucenic Sfântul Ioan Gură de Aur. Veacul XX va câștiga enorm meditând concepția despre dragoste și despre faptele de dragoste ale Sfântului Ioan Gură de Aur.
Potrivit referatului biblic, omul a apărut cel de pe urmă pe scara viețuitoarelor. După ce Dumnezeu a făcut și a împodobit lumea ca pe un palat stălucind din toate părțile, a creat și pe om dându-i putere și stăpânire peste acest palat și învrednicindu-l de cea mai aleasă cinste dintre toate viețuitoarele. Formula cea mai înaltă pe care o folosește Sfânta Scriptură spre a exprima cinstea deosebită cu care Dumnezeu înconjoară pe om, este: „Să facem om după chipul și asemănarea noastră” … „Cine este acesta care are să fie creat, că Ziditorul are nevoie de atâta sfat și precauție pentru facerea lui? Să nu te miri, dragul meu! Omul e mai de cinste decât toate ființele văzute. Pentru el au fost zidite toate: cerul, pământul, marea, soarele, luna, stelele, târâtoatele, animalele și toate ființele necuvântătoare. Dacă omul e mai de cinste decât toate acestea, de ce a fost creat mai târziu? Pe drept cuvânt. După cum un stăpânitor pe punctul de a intra într-o cetate trebuie să fie precedat de gardă și de toți ceilalți, pentru ca prin pregătirea palatului, conducătorul să intre în acesta, tot așa și acum: Cel ce avea să așeze pe om ca stăpân peste toți cei de pe pământ, a zidit mai înainte toată această podoabă și apoi a creat pe om care avea să o stăpânească, arătându-ne prin însuși faptul cât e de cinstită această ființă”. Prezentarea omului ca încoronare și stăpân al creațiunii, e o înaltă concepție umanistă, pe care diferitele științe, filosofii și religii, deși plecând din puncte deosebite, o împărtășesc deopotrivă.
Cinstirea omului este o idee veșnic actuală, dar mai ales astăzi. Sfântul Ioan Gură de Aur acordă cinstire deopotrivă și trupului și sufletului. S-ar putea scrie multe pagini despre sensul și valoarea trupului și sufletului în operele Sfântului Ioan Gură de Aur. La fel despre egalitatea principială a bărbatului și a femeii. Crearea femeii este o minune tot așa de mare ca și crearea lui Adam. Femeia este mângâierea și ajutorul bărbatului, ea fiind egala lui.
b) Omul – chip al lui Dumnezeu
Omul este chipul lui Dumnezeu în primul rând prin puterea minții și a rațiunii sale. Nimic nu impune pe om ca sabia rațiunii pe care o posedă. Rațiunea este izvorul și instrumentul științei, una din puterile care ridică pe om la rangul de stăpân al lumii. Se știe că, potrivit referatului biblic, Adam a pus nume tuturor animalelor. Punerea de nume, zice autorul nostru, este semnul înțelepciunii. Câtă înțelepciune trebuie să fie în primul om, ca el să poată da nume și încă nume proprii fiecărei specii de animale. Înțelegerea, înțelepciunea și libertatea de voință pe care primii oameni le-au arătat, dând nume ființelor, lucrurilor și faptelor – ca încununare a unui lung proces de observație, experiență și abstractizare – implică o considerabilă putere pe care omul și-o achiziționează progresiv grație efortului său spiritual. Omul merge încă pe acest drum, pentru că el vrea să pună stăpânire pe toate forțele naturii. Știința înseamnă putere. Expresia biblică potrivit căreia Dumnezeu a făcut pe om „după chipul” Său înseamnă, zice Sfântul Ioan, că omul e creat în mod special pentru a fi stăpân. Nimic din ceea ce este pe pământ, nu este mai mare ca el. Toate sunt sub puterea lui. „După chip” tradus în realitate exprimă asemănarea stăpânirii. De aceea Scriptura a și adăugat: „Și să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele și târâtoarele pământului”.
Omul a pierdut strălucirea chipului dumnezeiesc prin păcat. Chipul acesta n-a dispărut complet, dar el e serios alterat prin păcat. Alterarea chipului lui Dumnezeu în om, începută prin neascultare și neglijență și continuată prin păcatele de tot felul născute din acestea, poate fi corectată și apoi eliminată printr-un stăruitor și îndelungat proces de educație, de desăvârșire. Procesul de desăvârșire e o serie neîntreruptă de lupte cu patimile, îndeosebi cu lăcomia, cu desfrânarea și cu slava deșartă, pe care adevăratul creștin trebuie să le biruie. În această luptă, rolul principal revine rațiunii și credinței. Lupta pentru desăvârșire trebuia dusă neîntrerupt până s-a atins sau aproape s-a atins treapta nepătimirii, stadiu în care noi ne putem apropia de starea umanității lui Hristos. Această stare se numește cu adevărat filosofie, „filosofia credinței”, adică stilul de viață pe care l-a dus Hristos Însuși. În acest stadiu, omul s-a transformat în Hristos, după cuvântul Apostolului: „Nu eu trăiesc, ci Hristos este cel Care trăiește în mine” (Gal. II, 20). În acest om-Hristos, eforturile rațiunii naturale se împletesc cu acelea ale credinței și ale harului.
Omul hrisostomic este o sinteză de natură și de supranatură. Sfântul Ioan subliniază uneori cu elogii rezultatele filosofiei naturale: evitarea superfluului, mulțumirea cu necesarul, stăpânirea de sine, răbdarea, liniștea sufletească, rezolvarea tuturor situațiilor pe calea rațiunii; dar el critică pe filosofii naturali sau păgâni pentru patima slavei deșarte și pentru lipsa generală de acord dintre teoriile și viața lor. Filosoful creștin care îmbină în el înțelepciunea naturii cu cea a credinței și a harului urmărește atingerea stării de puritate îngerească, de redobândire integrală a chipului lui Dumnezeu. Aceasta este starea de prietenie și intimitate cu Creatorul. Efortul continuu în această direcție, duce la asemănarea cu Dumnezeu care va vedea ca rezultat, dincolo, îndumnezeirea. „Culmea celei mai înalte virtuți este asemănarea cu Dumnezeu, pe cât cu putință”. Aceasta se obține imitând pe Iisus Hristos, imitând pe Dumnezeu Însuși; iar a imita pe Iisus Hristos, înseamnă a trăi în dragoste și a face să lucreze dragostea, căci „Dumnezeu este dragoste”.
Ca chip al lui Dumnezeu, omul este expresia celei mai înalte valori care există în lume. Valoarea omului se manifestă prin forța considerabilă a minții sale, prin suveranitatea necontestată pe care liberul său arbitru i-o acordă asupra întregii lumi, prin efortul virtuților sale, îndeosebi al dragostei, de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. Omul este cea mai minunată podoabă a lumii și nimeni nu-i poate uzurpa locul pe care i l-a asigurat Creatorul. Concepția aceasta despre om este de perfect acord – în liniile ei mari și în concluzii – cu cel mai înaintat umanism al zilelor noastre.
c) Realismul umanist al Sfântului Ioan Gură de Aur
Concepția umanistă a Sfântului Ioan Gură de Aur este profund realistă. Spre deosebire de umanismul păgân, măreață construcție speculativă a geniului antichității, dragostea hrisostomică de om nu e o teorie asupra omului, ci o normă despre viața omului, o trăire directă și palpitantă după ideile creștine cu privire la om. Autorul nostru nu era un speculativ, ci un păstor și predicator care urmărea nu admirația și aplauzele ascultătorilor sau cititorilor săi, ci transformarea lor profundă, orientarea lor decisivă spre un stil de viață cu totul nou. De aceea, omul hrisostomic nu e un om schematic, abstract, construit cu imaginația în cabinetul de lucru, ci un om adevărat, văzut în zbuciumul și lupta vieții, zugrăvit pe toate treptele existenței, privit în toate situațiile posibile, pendulând între toate pozițiile și soluțiile: sărac și bogat, soldat și general, rob și împărat, străin și dregător, bărbat și femeie, părinți și copii, monahi și persoane căsătorite, preot și credincioși, diacon și episcop, sănătate și boală, tristețe și bucurie, groază și liniște, război și pace, feciorie și desfrânare, ură și bunătate, dușmănie și dragoste, lăcomie și milostenie, sfințenie și crimă, sinceritate și viclenie, persecuție și triumf, prietenie și rea-credință etc.
Omul hrisostomic este în continuă luptă cu sine și cu alții, îndeosebi cu păcatul și cu stările revoltătoare ale timpului, el trăiește din plin drama vieții, în care angajează și pe alții. Aproape fiecare personaj din operele hrisostomice poate forma obiectul unei drame mai mult sau mai puțin mișcătoare. Chiar când Sfântul Ioan comentează personaje istorice sau biblice plecate de mult la Domnul, el le dă atâta suflu și mișcare, atâta rol și misiune, încât le face vii, le actualizează. La nici un Părinte Bisericesc, Mântuitorul și Sfinții Apostoli, în special Sfântul Pavel, nu sunt așa de vii, de calzi, de apropiați, de activi și făcându-se una cu cititorul, ca în operele Sfântului Ioan Gură de Aur. Niciodată, Sfântul Apostol Pavel, săracul Lazăr, femeile mironosițe, Iosif cel cu bun chip, tâlharul de pe cruce, trădătorul Iuda, martiri sau episcopi antiohieni ca Roman, Varlaam, Pelaghia, Ignatie, Vavila, Eustațiu, Meletie n-au trăit mai luminos și n-au lucrat mai viu ca în paginile autorului nostru.
Personajele, situațiile și problemele contemporane sunt redate aproape cu fidelitatea și plasticitatea unui înregistrator automat. Sfânta Antusa se ridică smerită și totuși luminoasă și măreață din paginile vibrante pe care i le-a consacrat fiul ei; la fel Olympiada, vestita diaconiță, din cele 17 Scrisori pe care i le-a trimis marele ei prieten și episcop. Cele două Scrisori către Teodor cel căzut cuprind atâta dreaptă socoteală și persuasiune, încât ele aduc și astăzi la calea cea bună pe cei rătăciți. Lecția pe care Sfântul Ioan o dă fostului ministru Eutropiu este zguduitoare și mereu actuală. Cine nu trăiește la unison cu locuitorii Antiohiei fluxul și refluxul sufletului hrisostomic în cele 21 de predici despre statui? Cine nu resimte bucuria împăcării între arhiepiscopul Ioan Gură de Aur și episcopul Severian de Gabala citind cuvântările lor așa de mișcătoare ținute în catedrala Bizanțului? Cine nu citește cu emoție crescândă peripețiile Sinodului de la Stejar și corespondența Sfântului Ioan din timpul ultimului exil? Nimic convențional în prezentarea oamenilor și a situațiilor. Personajele sau mulțimile evoluează în opera hrisostomică așa cum evoluează în viață. Nici o încercare de literaturizare sau de schimbare a perspectivei.
Realismul umanist al Sfântului Ioan Gură de Aur nu e numai o simplă înregistrare a vieții umane ca atare: el urmărește realizarea omului nou, a creștinului, după modelul Mântuitorului, al Sfinților Apostoli, al martirilor, al desăvârșiților. Miile de omilii și numeroasele sale tratate frământă pe toate fețele și în toate sensurile materialul uman, spre a scoate din el mărgăritarul cel de mult preț. Era posibil un asemenea rezultat? Evident că da, pentru că Sfântul Ioan era unul din cei mai mari educatori ai vremii sale. Dar lucrul trebuia făcut pe îndelete și în timp îndelungat. Creștinismul nu era o filosofie abstractă, gen platonism, aristotelism etc. sau o mitologie, ci o credință vie, o trăire mistuitoare a adevărurilor acestei credințe, descoperită pe cale de revelație de Însuși Fiul lui Dumnezeu Care S-a Întrupat. Coborârea lui Dumnezeu între oameni prin Întruparea Fiului Său stă la baza eforturilor Sfântului Ioan de a preface pe oameni în fii ai lui Dumnezeu, adică de a schimba realitatea dată, într-o realitate hristică. Așa cum Fiul lui Dumnezeu se făcuse om, omul era dator să se facă fiu al lui Dumnezeu. Operația nu era magică sau simbolică, ci eminamente morală. Lucrarea care transforma omul vechi, în om nou, mergea până la trepte ca monahismul și preoția și urmărea, în ultimă instanță, mântuirea. Monahul și preotul sunt culmi ale omului hrisostomic, dar mântuirea o pot obține și ceilalți, prin fapte care atestă o convertire reală. Credința și harul sunt necesare la mântuire, dar credința fără fapte e o fantomă fără putere.
d) Dragostea față de om
Sfântul Ioan Gură de Aur este actual prin nesfârșita sa dragoste față de om. Dragostea hrisostomică de om are comun cu umanismul păgân, în deosebi cu cel elenic, ideea despre importanța omului. Clasicismul elenic acordă omului, în general și teoretic, o deosebită însemnătate, cum se vede din majoritatea creațiilor poporului elen în domeniul filosofiei, literaturii și artelor. În realitatea practică, omul elen din clasa sclavilor, nu era nici măcar om sau era supus unor condiții de viață care-l așezau sub starea omului propriu-zis.
Bazată pe Evanghelie, dragostea hrisostomică de om nu ține seama de clasele sociale și nu face discriminări între oameni. Nu se găsește nicăieri în opera Sfântului Ioan vorba rostită cu atâta emfază de elenism: „Tot ce nu e grec, e barbar!”
Umanismul elenic e mai mult teoretic, deși însuși Sfântul Ioan citează nume de greci vestiți în virtute ca Aristide, Epaminonda ș.a. Dragostea hrisostomică de om este eminamente practică, cu toate că nu e lipsită de considerațiuni teoretice. Umanismul elenic e laic, pe când cel hrisostomic e religios. Omul elenic rareori recunoaște o autoritate superioară lui, pe când omul hrisostomic nu poate fi conceput decât ca având drept stăpân pe Dumnezeu. Dragostea de om a Sfântului Ioan consună cu cea elenică mai ales în cultul măsurii. Împreună cu clasicii poeziei și filosofiei elene, autorul nostru susține că una din marile nenorociri ale omului este depășirea limitelor proprii prin aventurarea în spații care nu-i aparțin. Avem aici cunoscuta concepție greacă despre hybris și nemesis. Asemenea grecilor, Sfântul Ioan afirmă că „pământul este mama, hrănitorul, patria și mormântul nostru comun”.
Sfântul Ioan susține dragostea ca pe un principiu fundamental al existenței, asemenea lui Empedocle și ca pe cea mai înaltă poruncă a lui Dumnezeu. Într-o religie ca cea creștină, în care Dumnezeu este dragoste și mântuirea se prezintă ca un act al dragostei, este firesc ca dragostea să fie pusă pe primul plan. Și totuși, nici un Părinte al Bisericii n-a înălțat dragostei imnele pe care Sfântul Ioan i le-a înălțat în toate operele și în toate împrejurările vieții sale. Pentru el, dragostea de Dumnezeu și de oameni nu e un cuvânt gol sau protocolar, ci cea mai vie și minunată realitate, singura pentru care viața merită să fie trăită. Concepția sa despre om este dragoste fierbinte pentru om. Nimic în lume nu merită atâta dragoste ca omul. „Nimic nu e atât de prețios ca sufletul (omul); lumea toată nu îl egalează”, proclamă autorul nostru. Dumnezeu a făcut toate din cauza dragostei sale față de oameni și a bunătății sale. El a creat toate pentru om. Dacă cineva ar cerceta cu atenție toate câte le săvârșește Creatorul în fiecare zi pentru noi, ar descoperi un abis al iubirii sale de oameni. Situația sa privilegiată de ființă rațională și stăpânitoare a lumii, omul o datorește dragostei de oameni a lui Dumnezeu. Mare și negrăită este iubirea de oameni a lui Dumnezeu pentru neamul omenesc. El a făcut mult pogorământ pentru mântuirea noastră și a învrednicit ființa umană de multă cinste, arătându-i o grijă deosebită. Referatul Genezei despre crearea lumii și a omului este un act de prietenie a lui Dumnezeu față de oameni, act pe care El li-l transmite ca o scrisoare prin Moise. Sfântul Ioan stăruie mai ales asupra dragostei oamenilor între ei. Nu e personaj, problemă sau situație pe care el să nu o trateze sau să nu o rezolve în lumina celei mai înalte virtuți creștine. Dragostea și credința sunt organic legate, ele formează o „minunată pereche” la vehiculul care ne duce la cer. Dragostea fără credință nu folosește și este de-a dreptul imposibilă. Fără dragoste, toate celelalte virtuți nu valorează nimic. Fără dragoste, nu sunt cu putință: credința, contemplarea, cunoașterea tainelor, martiriul, mântuirea. Dragostea este capul, rădăcina și mama tuturor bunurilor. Ea este chipul ucenicilor Domnului, semnul deosebit al slujitorilor lui Dumnezeu, mijlocul de recunoaștere al Apostolilor: „Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenici ai mei, dacă veți avea dragoste între voi”(Ioan XIII, 35). Nu în puterea de a învia morții, de a curăți leproșii sau de a alunga demonii, ci în dragoste stă semnul recunoașterii ucenicilor lui Hristos. Unde este dragoste, nu lipsește nimic filosofiei.
Sfântul Ioan Gură de Aur slăvește dragostea și prietenia în pagini neuitate. Dragostea are putere mai mare decât însăși firea. Ea apropie, împacă, armonizează, unește nu numai pe cei prezenți, ci și pe cei absenți, nu numai pe cei vii, ci și pe cei morți cu cei vii. Prezența dragostei ar face de prisos legile, închisorile, pedepsele, condamnările, nedreptățile; ar fi îndepărtate luptele, războaiele, uciderile, păcatele. Dragostea e curată de orice întinăciune; ea e ca o albină, care adună și depozitează numai mierea binelui; ea e mai duioasă ca o mamă și mai bogată ca o stăpânitoare; ea schimbă în bine firea tuturor lucrurilor de care se atinge. În oamenii răi, noi trebuie să urâm nu omul, ci fapta sa cea rea, învățătura sa greșită, în deosebi pe diavol care urzește întunericul și rătăcirea minții. Sfântul Pavel este marele maestru al dragostei și modelul Sfântului Ioan. Pavel, cel cu sufletul de oțel, la toate se putea împotrivi, numai dragostei nu. Nimeni, după Domnul și Sfântul Evanghelist Ioan, n-a cântat-o și n-a trăit-o ca el. Teama lui cea mare era să nu fie despărțit de dragostea lui Hristos: „Nici îngerii, nici începătoriile, nici puterile nu vor putea să ne despartă de dragostea lui Hristos”(Romani VIII, 38-39). „Chiar dacă ar da cineva totul, dar dragoste nu are, nimic nu-i folosește”(I Cor. XIII, 3). Dragostea este începutul, mijlocul și încununarea desăvârșirii. Monahismul și preoția sunt expresii culminante ale dragostei de Dumnezeu și de oameni. Monahii și preoții sunt misionarii acestei dragoste în lume. Dragostea crează sentimentul de solidaritate interumană.
Dragostea față de om este inima concepției hrisostomice despre om. Fără dragoste, toate celelalte calități și creații ale omului n-au valoare, pentru că nu promovează viața și fericirea. Dragostea este viață, este mers înainte, este lumină, este zbor spre înălțimi, este biruință asupra întunericului și asupra morții. Dragostea trebuie să înflorească în orice om și în orice situație, mai ales în împrejurările grele. Trebuie să iubim pe orice om, indiferent dacă ne este prieten sau dușman, cunoscut sau necunoscut, drept sau păcătos. Omul este cel mai prețios lucru din câte există în lume, mai valoros decât întreaga lume. Să imităm pe Dumnezeu care nu are dușmănie, ci numai dragoste față de om.
CONCLUZII
Sfântul Ioan Gură de Aur e una din cele mai proeminente personalități ale Bisericii creștine din toate timpurile. Viața, faptele și scrierile sale ni-l impun ca o columnă a duhului care a vrut să unească și să contopească cât mai deplin cerul cu pământul. Generațiile creștine au fost și vor fi în continuare mângâiate de inima și de limba sa de aur.
Sfântul Ioan este o apariție excepțională pentru vremea și mediul său. El a încercat să învie prin viața și opera sa ethosul perioadei apostolice, îndeosebi acela al Sfântului Pavel și al comunității de la Ierusalim. Mediul compozit și refractar al societății creștine de la Antiohia și Constantinopol nu l-a acceptat, în general, dar el a lăsat urme neșterse în sufletul prietenilor săi și al maselor nesfârșite de credincioși care-l iubeau și-l înțelegeau. Apariția și dispariția sa aproape meteorică a fost un avertisment puternic pentru contemporanii săi.
Activitatea principală a autorului în timp de circa 26 de ani (381-407) coincide cu partea finală a perioadei Părinților capadocieni: Sfântul Grigorie de Nazianz († 389) și Sfântul Grigorie de Nyssa (†395) și cu vidul aproximativ până la apariția Sfântului Chiril al Alexandriei, scriitori sau gânditori de mâna întâi, pe care Sfântul Ioan îi completează cu o prodigioasă teologie practică. Spirit practic, realist și energic ca Sfântul Vasile, Sfântul Ioan, deși a desfășurat aceeași activitate intensă și multilaterală, ba uneori mai bogată decât aceea a mitropolitului capadocian, a avut totuși, roade mai slabe în eforturile sale și consecințe mai grave pentru măsurile și atitudinile sale. Lucrul se datorește atât temperamentului său, cât și împrejurărilor externe. Sfântul Vasile era mai reținut, mai ponderat și mai precaut, deși a fost pus și el uneori în situații foarte grele atât cu clericii săi, cât și cu stăpânirea de stat.
Mai puțin speculativ decât Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa și Chiril Alexandrinul, dar, totuși, un remarcabil gânditor prin opera sa exegetică, Sfântul Ioan intră în treimea „marilor dascăli ai lumii și ierarhi” prin uriașul său efort de a aplica credința și teologia în viață. El este dascăl ecumenic pentru viața creștină reală, pentru ceea ce dă valoare adevărată și teologiei pur speculative.
Sfântul Ioan Gură de Aur a fost și a rămas modelul neîntrecut al peotului și episcopului creștin: credință caldă, viață sfântă, putere de a învăța, îndemna și îndrepta, dragoste nesfârșită față de sufletele oamenilor, entuziasm răscolitor pentru bine și progres, curaj neînfrânt împotriva răului, luptă necurmată împotriva păcatului, foc misionar nestins. Preotul sau episcopul sunt nu numai învățători, sfințitori și conducători de suflete, ci sunt cu osebire modele de viață creștină îndumnezeită. Toată credința și teologia nu valorează nimic fără viață corespunzătoare. Sfințenia, munca, smerenia și dragostea sunt cele patru cununi ale preoției. Tratatul Despre preoție n-a rămas un simplu proiect, ci a fost aplicat strict de autorul său. El nu e o teorie pentru alții sau camuflaj pentru sine.
Sfântul Ioan a fost cel mai mare predicator al epocii patristice și continuă să inspire pe toți predicatorii creștini. Predica sa este simplă, vie, mișcătoare, populară, plină de îndemnuri și învățături morale. E o predică trăită de autorul ei la cea mai înaltă temperatură spirituală. De aceea ea e actuală în atâtea din părțile ei. În această predică fulgeră un suflet incandescent de dragoste și jertfă dumnezeiască. Predica hrisostomică este o dăruire, un holocaust suprem de fiecare dată. Ioan nu vorbește ca Libaniu: ca să vorbească sau să-și admire eleganța perioadelor, timbrul vocii, ori stilul gesturilor, ci el vorbește luptând prin fiecare cuvânt să nască la viața cea nouă pe ascultătorii săi. Predica lui Ioan cuprinde bucuria și durerea din actul nașterii fiecărei mame: bucuria de a reda Bisericii atâtea suflete curate și durerea pe care o implică o asemenea operație grea, delicată și adesea, de lungă durată. E predica preotului adevărat, nu a oratorului de meserie.
De aceeași inimă aprinsă e legată acea operă originală numită înnoirile sau reformele Sfântului Ioan Gură de Aur, mai exact încercările morale de a reforma individul și societatea vremii sale. El dorea să realizeze aevea omul și comunitatea creștină, așa cum acestea apar în Faptele Apostolilor. Deși creștini în mare parte, contemporanii săi priveau stupefiați la eforturile lui uriașe de a dărâma capiștea putreziciunii spre a zidi în locu-i casa curată a dreptății și a sfințeniei. Îndăzneala preotului și episcopului era aplaudată de nesfârșite mulțimi ale muncitorilor, săracilor, sclavilor și de un număr de clerici curați, care vedeau și știau în el pe părintele și ocrotitorul lor. Ea era criticată și înfrântă de numeroși clerici de toate gradele, de toți bogații și de autoritatea de stat. Regimul sclavagist al timpului nu îngăduia răsturnarea legilor sale și deci criticile și propunerile lui Ioan la lux, la sobrietate, la repartizarea bunurilor materiale, la clasele sociale, la muncă, la sclavi, la educație, la viața de obște, etc., au rămas inoperante. Unele cercuri restrânse au dat urmare propunerilor lui Ioan, dar aceasta însemna prea puțin față de ceea ce ar fi trebuit. Programul hrisostomic de reforme pe care Ioan nu l-a prezentat niciodată sistematic și în bloc era foarte îndrăzneț pentru vremea sa, în sensul că o mare putere morală și religioasă se ridica înfierând și biciuind fără rezrvă o cumplită orânduire imorală și antisocială, proclamând-o nedreaptă și inumană. Sfântul Ioan a plătit scump îndrăzneala lui, dar nu s-a dezis o clipă.
Opera literară a Sfântului Ioan Gură de Aur e una din cele mai întinse și mai bogate din câte ne-a lăsat antichitatea în general și epoca patristică în special. Ea tratează idei, probleme și situații de un deosebit interes pentru Biserica și viața creștină în general. Soluțiile date de această operă sunt în mare parte valabile și astăzi. E o operă de entuziasm și zbucium duhovnicesc, care fecundează orice suflet atent și curat. Fiind o operă, în general, foarte personală, oferă bogate elemente autobiografice. Ea e folositoare pentru oameni de toate categoriile, de toate vârstele, în toate situațiile. O pagină din Sfântul Ioan Gură de Aur cuprinde cel puțin o lecție pentru cititor. Forma scrisului e cea mai artistică din toate producțiile literare patristice. Sfântul Ioan a creat, așadar, opere nemuritoare care i-au înveșnicit numele. El a fost cel mai îndrăzneț și mai original om din veacul lui. Lumea a luat și ea cunoștință că Biserica, prin oameni ca el și ca Sfântul Vasile cel Mare, se ridică împotriva orânduirilor nedrepte, de orice natură ar fi acestea și cheamă pe fiii ei la dreptate, înțelegere și pace.
Umanismul hrisostomic e unul din cele mai înalte și mai complete din câte cunoaște istoria. Puțini sunt scriitorii profani și bisericești în paginile cărora omul apare atât de pregnant în toată mizeria, dar și în toată măreția lui. Nu e omul fictiv, ci omul real, așa cum se desprinde el din viața obișnuită cu toate calitățile și defectele lui; e omul care luptă înverșunat împotriva patimilor din el și din frații lui și pe care le biruie dacă stăruie neîncetat; el poate zidi o viață nouă mai bună și pentru trup și pentru suflet. Râvna pe calea virtuții și a desăvârșirii duce la îndumnezeire. Mântuitorul Iisus Hristos, Sfinții Apostoli, Martirii, Sfinții și toți oamenii superiori sunt modele de urmat. Educația are un rol covărșitor în formarea și înălțarea omului. Omul ca și chip al lui Dumnezeu nu se realizează decât în comunitatea de înalt nivel moral.
Dragostea de om a Sfântului Ioan Gură de Aur, mai ales de omul năpăstuit, persecutat, disprețuit și în mizerie, n-a cunoscut margini. El n-a pus condiții în dragostea sa, ci a ajutat pe toți deopotrivă, cu cuvântul și cu fapta. Omul este nu numai chipul lui Dumnezeu, ci Însuși Hristos. Oamenii devenind toți Hristos, ei trebuie să se trateze unii pe alții ca atare, adică să se respecte și să se iubească, așa cum i-a respectat și i-a iubit Hristos.
Dragostea hrisostomică de om n-a fost poetică sau numai programatică, ci reală, caldă, practică. Nu era o dragoste filtrată, alambicată și subțiată prin speculații, ci o dragoste care se revărsa în valuri, aprinzând totul în drumul ei. Omul hrisostomic nu se măsoară după criteriile omului păgân: rasă, avere, clasă socială, ci după capacitatea de a practica virtutea până la asemănarea cu Dumnezeu. Omul trebuie apărat de dispreț, de suferință și de moarte cu orice preț întrucât nimic nu egalează un om, nici chiar lumea toată.
Preponderent morală și duhovnicească, antropologia Sfântului Ioan Gură de Aur are meritul, printre altele, de a orienta sensul existenței umane în și spre Dumnezeu, spre comuniunea cu El și cu semenii.
Sfântul Ioan Gură de Aur a murit în puterea vârstei, la numai 53 de ani, ca victimă a încercării sale de a restructura moralmente societatea vremii, reinstaurând duhul vieții evanghelice. Fiind neîndurător, iute și tăios cu toți dușmanii creștinismului, el a căzut jertfă intransigenței cuvântului și atitudinii sale. Ucigașii lui, în frunte cu Teofil al Alexandriei, Severian, Antioh, Accacie și curtea imperială au avut satisfacția de a fi înlăturat un om incomod, dar, prin aceasta au pus în lumină, fără să vrea, o uriașă personalitate. Numele acestor ticăloși sunt uitate aproape complet, pe când acela al Sfântului Ioan Gură de Aur va dura cât sufletul omenesc.
BIBLIOGRAFIE
I. IZVOARE:
1. BIBLIA sau SFĂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea P. F. Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea Sfântului Sinod, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1998;
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR – Scrieri partea întâi. Omilii la Facere (I), trad., introd. și note Pr. D. Fecioru în col. P.S.B., vol. XXI, E.I.B., București, 1987;
3. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR – Scrieri partea a doua. Omilii la Facere (II), trad., introd. și note Pr. D. Fecioru în col. P.S.B., vol. XXII, E.I.B., București, 1989;
4. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR – Scrieri partea a treia. Omilii la Matei, trad., introd. și note Pr. D. Fecioru în col. P.S.B., vol. XXIII, E.I.B., București, 1994;
5. * * *, Viața Sfântului Ioan Gură de Aur în relatările istoricilor bisericești:Paladie, Teodor al Trimitundei, Socrates, Sozomen și Fer. Teodoret al Cirului, carte tipărită cu binecuvântarea P.F. Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, trad. din limba greacă, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2001;
6. * * *, Viețile Sfinților pe luna noiembrie, retipărite și adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 1901 – 1911, ed. a II-a, Ed. Episcopiei Romanului, 2000;
II. T R A T A T E ȘI L U C R Ă R I :
ANDRUTSOS, Hristu – Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, trad. rom. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1930;
ANDRUTSOS, Hristu – Simbolica, trad. rom. de Prof. Iustin Moisescu, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955;
ANGHELESCU, Gheorghe F. – Timp și dincolo de timp. Considerații din antropologia patristică clasică răsăriteană, Ed. Universității din București, 1997;
BRIA, Pr. Prof. Dr. Ioan – Credința pe care o mărturisim, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1987;
BRIA, Pr. Prof. Dr. Ioan – Dicționar de Teologie Ortodoxă, ediția a II-a, revizuită și completată, E.I.B., București, 1994;
BUCHIU, Pr. Ștefan – Întrupare și Unitate. Restaurarea Cosmosului în Iisus Hristos, Ed. Libra, București, 1997;
CIULEI, Pr. Prof. Dr. Marin D. – Antropologie patristică, Ed. Sirona, Alexandria, 1999;
CLÉMENT, Olivier – Întrebări asupra omului, trad. din limba franceză de Ierom. Iosif Pop și Pr. Ciprian Stan, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române, Alba-Iulia, 1997;
COMAN, Pr. Prof. Ioan G. – Frumusețile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică, Ed. Mitropoliei Banatului, Craiova, 1988;
COMAN, Pr. Prof. Ioan G. – Patrologie, vol. II și III, E.I.B., București, 1985 și 1988;
COMAN, Pr. Prof. Ioan G. – Probleme de filosofie și literatură patristică, E.I.B., București, 1995;
EVDOKIMOV, Paul – Ortodoxia, trad. din limba franceză de Arh. Vicar Dr. Irineu Ioan Popa, E.I.B., București, 1996;
FECIORU, Pr. Dr. Ioan, Ideile pedagogice ale Sfântului Ioan Hrisostom, București, 1937
IORDĂCHESCU, Pr. Cicerone, Istoria vechii literaturi creștine, partea a II-a, Iași, 1935;
LOSSKY, Vladimir – Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad., studiu introd. și note de Pr. Vasile Răducă, Ed. Anastasia;
MARROU, H.I. – Patristică și umanism, trad. de Cristina și Costin Popescu, Ed. Meridiane, București, 1996;
MEYENDORF, John – Teologia bizantină, trad. din limba engleză de Pr. Conf. Dr. Alexandru I. Stan, E.I.B., București, 1996;
MLADIN, Dr. Nicolae, Mitropolitul Ardealului, Studii de Teologie Morală, Sibiu, 1969;
NELLAS, Panayotis – Omul-animal îndumnezeit, pentru o antropologie ortodoxă, trad. și studiu introductiv Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1994;
RUPNIK, I. M. – Cuvinte despre om, trad. Maria Cornelia Oros, Ed. Deisis, Sibiu, 1997;
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR – Scrieri partea întâi. Omilii la Facere (I), trad., introd. și note Pr. D. Fecioru în col. P.S.B., vol. XXI, E.I.B., București, 1987;
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR – Scrieri partea a doua. Omilii la Facere (II), trad., introd. și note Pr. D. Fecioru în col. P.S.B., vol. XXII, E.I.B., București, 1989;
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR – Scrieri partea a treia. Omilii la Matei, trad., introd. și note Pr. D. Fecioru în col. P.S.B., vol. XXIII, E.I.B., București, 1994;
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru – Iisus Hristos și restaurarea omului, ediția a II-a, Craiova, 1993;
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru – Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990;
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru – Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. II, ediția a II-a, E.I.B., București, 1997;
VOICU, Diac. Constantin, Teologia muncii la Sfântul Ioan Gură de Aur și actualitatea ei, Sibiu, 1975.
III. S T U D I I ȘI A R T I C O L E :
ALEXE, Magistrand Ștefan C. – Viața creștină după Bărbații Apostolici, în „Studii Teologice”, VII (1955), nr. 3-4, pag. 223-236;
BĂLANA, Pr. Magistrand Gh. N. – Despre învierea trupurilor și natura lor după înviere, în „Studii Teologice”, IX (1957), pag. 368-386;
BELU, Pr. Prof. D.I. – Sfinții Părinți despre trup, în „Studii Teologice”, IX (1957), nr. 5-6, pag. 299-310;
BRANIȘTE, Pr. Magistrand Marin M. – Concepția Sfântului Ioan Gură de Aur despre prietenie și dragoste, în „Studii Teologice”, IX (1957), nr. 9-10, pag. 632-649;
BUDE, Pr. Drd. Ioan – Antropologia Vechiului Testament, în „Studii Teologice”, XLI (1989), nr. 5, pag. 26-39;
COMAN, Pr. Prof. Ioan G. – Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Studii Teologice”, VII (1955), nr. 7-8, pag. 403-423;
COMAN, Pr. Prof. Ioan G. – Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Studii Teologice”, IX (1957), nr. 9-10, pag. 595-617;
COMAN, Pr. Prof. Ioan G. – Valoarea literaturii patristice a primelor patru secole în cadrul culturii antice, în „Studii Teologice”, XXIV (1972), nr. 1-2 pag. 5-12;
GHIUȘ, Arhim. Benedict – Creațiunea la Sfinții Părinți, în „Mitropolia Olteniei”, IX (1957), nr. 11-12, pag. 789-793;
MLADIN, Ierom. Prof. Nicolae – Sfântul Ioan Gură de Aur: Despre desăvârșirea creștină, în „Ortodoxia”, IX (1957), nr. 4, pag. 560-584;
MOCANU, Pr. Mihai – Aspecte ale apofatismului antropologic, în „O”, XLVII (1995), nr. 1-2, pag. 110-129;
NIȘCOVEANU, Pr. Magistrand Mircea, Doctrina Sfântului Ioan Gură de Aur în comentariul său la „Predica de pe munte” (Matei V – VII), în „S.T.”, II (1965), nr. 9 – 10, p. 541;
PAPUC, Conf. Magistrand, Gh., Virtutea dragostei în scrierile Sfântului Apostol Ioan, în „S.T.”, VII (1956), nr. 5 – 6, p. 314 – 317;
POPESCU, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru – Omul între secularizare și transfigurare, în „Îndrumător Bisericesc”, Sibiu, 1992, pag. 160-162;
POPESCU, Pr. Teodor M – Epoca Sfântului Ioan Gură de Aur, în „O”, IX (1957), nr. 4, pag. 553;
RUS, Asist. Remus – Concepția despre om în marile religii, teză de doctorat, în „Glasul Bisericii”, XXXVII (1978), nr. 7-8;
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru – Cunoașterea lui Dumnezeu la Sfântul Ioan Gură de Aur, în „O”, IX (1957), nr. 4, pag. 563;
STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru – Starea primordială a omului în cele trei confesiuni, în „O”, VIII (1956), nr. 3, pag. 323-357;
TURCU, Pr. Mag. Ioan – Conceptul despre „chip” și implicațiile lui soteriologice, în „O”, XI (1959), nr. 3, pag. 414-430;
VORNICESCU, Mitropolit Nestor – Dragostea față de om după scriitorii creștini din veacurile al treilea și al patrulea, în „Studii Teologice”, X (1958), nr. 9-10, pag. 580-588.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Probleme de Antropologie la Sfantul Ioan Gura de Aur (ID: 166974)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.