Probleme de Activitate Bisericeasca Reglementate Prin Opera Canonica a Sinodului Iv Ecumenic

INTRODUCERE

Întemeiată de Iisus Hristos Mântuitorul, Biserica a fost înzestrată cu toate mijloacele necesare pentru a putea să-și atingă scopul precum și cu organele sau autoritatea care să exercite puterea în Biserică.

Primele organe de acest fel au fost Sființii Apostoli, cărora, potrivit celor mărturisite de Sf.Ap. și Evangheliști Matei și Ioan – Cap.18,8 și 20,22-23, Mântuitorul le-a încredințat această putere în mod egal putând fiecare a lega și dezlega. În continuare, Mântuitorul le-a explicat că de această putere poate să se folosească fiecare, dar va fi luată o hotărâre mai bună atunci când doi sau trei vor fi împreună, iar în cazul când toți (apostolii) vor fi uniți la un loc, nu numai că vor reprezenta întreaga putere, dar și hotărârea luată va fi socotită ca lipsită de orice greșeală și va fi considerată drept o hotărâre a întregii biserici.

Apostolii adunați în sobor, reprezentau pe însuși Domnul nostru Iisus Hristos – capul Bisericii – care a zis: “Cine vă ascultă pe voi, pe mine mă ascultă” (Luca 10,16) și lucrau sub directa oblăduire a Sf.Duh (In.14,16-17). Datorită puterii egale primită de la Mântuitorul (Mt.28,18-20), fiecare Apostol putea lucra independent, dar toți împreună, în anumite împrejurări luau hotărâri în ce privește buna desfășurare și organizare a întregii vieți bisericesti.

Sființii Apostoli au dat ascultare poruncii Mântuitorului și au împărtășit urmașilor lor direcți-aceeași putere prin taina Hirotoniei. De aceea, se poate afirma pe bună dreptate că: “Cine ascultă pe episcopii hirotoniți, după rânduiala canonică a bisericii, ascultă de Sf.Apostoli, adică de Domnul Iisus Hristos.

Sf.Apostoli au servit drept exemplu despre felul cum trebuie să lucreze fiecare episcop, conform puterii primite, dar în același timp, să aibă în vedere că: “unirea Duhului întru legatura păcii” nu poate fi păstrată decât în colaborare strânsă cu ceilalți episcopi mai ales când este vorba de a limpezi un adevăr de credința, sau a întări o regulă ce ar interesa întreaga Biserică.

Episcopii, la rândul lor, au rămas fideli practicii și pildei Sf.Apostoli, încât și ei, anumite probleme de ordin general le-au rezolvat în comun (sinod), și-apoi le-au impus Bisericii întregi, cu îndatorirea de a le păstra cu toată sfințenia știind că numai ceea ce “a fost crezut pretutindeni, totdeauna și de către toți” cuprinde adevărul. Așa a luat naștere, sinodul întâi local și apoi cel ecumenic.

După doctrina Bisericii Ortodoxe, sinodul ecumenic este organul cel mai înalt de deținere și exercitare a puterii depline bisericești, ce pe baza Sfintei Scripturi și a Tradiției, formulează învățăturile Mântuitorului, veghează și păstrează nealterată întreaga învățătură creștină primită de Biserica de la Mântuitorul Hristos.

Hotărârile unui astfel de sinod au caracter infailibil nu numai pentru că se lucrează sub puterea Sf.Duh dar și prin faptul că este reprezentată toată Biserica prin ierarhia ei.

Istoria Bisericii Ortodoxe amintește 7 sinoade ecumenice, ale căror hotărâri doctrinare, disciplinare și liturgice au constituit și constituie și azi o “magna charta” a vieții bisericești creștine în general și a celei Ortodoxe îndeosebi.

Scopul lor principal a fost omogenitatea credinței și a disciplinei sub aceeași cupola a Ortodoxiei și menținerea sau restaurarea climatului de înțelegere și dragoste între conducătorii diferitelor biserici pe de o parte și între creștini în ansamblu pe de alta.

Un loc de frunte între cele 7 sinoade ecumenice, accentuând și întărind principiul organizării sinodale a Bisericii Ortodoxe, îl ocupă Sinodul IV ecumenic (Calcedon 451).

Astfel, având dorință în a aborda un subiect care să vizeze și istoria bisericească și dogmatică (învățătura Bisericii) și viața canonico-liturgică, administrativă a Bisericii, cu sprijinul Pr.Lect.Dr.Antistescu Ioan, m-am orientat către un subiect care să cuprindă ceea ce mi-am dorit: Probleme de activitate bisericească reglementate prin opera canonică a Sinodului IV ecumenic. Astfel am putut constata că subiectul are conotații dogmatice și istorice, știut fiind faptul că acest Sinod ecumenic al IV-lea a avut o importanță epocală pentru dezvoltarea ulterioară a Bisericii sub toate aspectele.

Sinodul IV ecumenic a luat hotărâri dogmatice și măsuri canonice foarte importante în istoria vieții și disciplinei bisericești. El este un punct culminant și un hotar în istoria teologiei creștine; desparte epoca de maximă dezvoltare a cugetării patristice de epoca declinului ei. Din bogăția și adâncimea teologiei ortodoxe, sinodul de la Calcedon a cules ca un buchet patristic o mică și prețioasă summa hristologica, pe care a înscris-o pe frontispiciul sacru al Bisericii Ortodoxe, ca pe un simbol și un bun propriu inalienabil; a confirmat credința și a dat mari lovituri ereziilor, a reparat nedreptățile, și a înlăturat abuzurile și neregulile care se introduseseră în disciplină. De aceea importanța acestui sinod este considerabilă,.

CAPITOLUL I

SINODUL IV ECUMENIC

I.1. Motivele care au determinat convocarea sinodului

Înainte de a vorbi despre opera canonică și importanța sinodului IV ecumenic, este necesar mai întâi să cunoaștem cauzele care au dus la convocarea și ținerea acestui sinod care a dezvoltat și ridicat pe o nouă treaptă organizarea Bisericii creștine.

Ca și primul sinod ecumenic (325), al II-lea (331), al III-lea (431), cauzate de ereziile lui Arie, Macedonie și Nestorie, și al IV-lea sinod, a avut drept cauză tot o erezie de ordin hristologic cunoscută sub denumirea de „monofizitism” al cărei autor a fost Eutihie.

Eutihie făcea parte din cinul monahal în care a fost tuns foarte de tânăr. Ridicat la rangul de arhimandrit, a condus timp de 30 de ani o mânăstire de lângă Constantinopol. În această calitate, el a dat o luptă înverșunată împotriva ereziei lui Nestorie, mai ales că a fost sprijinit în această acțiune de Hrisafie – mareșalul curții imperiale, iar prin el „era în bune legături și cu împăratul, care îl ținea în mare cinste”.

Dar iată, că luptând contra lui Nestorie, Eutihie cade în erezie opusă susținând că „natura divina a absorbit întru totul natura umană a Mântuitorului, astfel încât în persoana lui Iisus Hristos există o singură natură – cea Dumnezeiască.”

În toamna anului 448, Eutihie este chemat în fața unui sinod de la Constantinopol, format din episcopii de aici (Constantinopol) dar Eutihie refuză să se prezinte invocând anumite motive, însă în cele din urmă el tot se prezintă, dar nu singur, ci însoțit de o ceată de călugări, soldați, și funcționari de stat care afirmația lui. În fața sinodului, el și-a expus punctul său de vedere, care cercetat de sinod a fost găsit greșit și declarat ca eretic, apoi a fost condamnat, dat anatemei și despuiat de toate drepturile de care beneficiase înainte. „Sentința de condamnare a fost semnată de 30 de episcopi și 23 de egumeni.”

Strânsele legături avute cu curtea imperiala l-au făcut pe Eutihie să fie arogant și să nu se lase înfrânt de sinod, de aceea el protestează cu multă energie și caută căi posibile pentru a alarma pe credincioși, nădăjduind că Biserica cu credincioșii ei să fie atrași de partea sa. Astfel împăratul Teodosie II după ce scrie episcopului Romei Leon I apărîndu-1 și declarîndu-1 pe Eutihie „drept apărător al ortodoxiei împotriva nestorianismului”, pune pe episcopul Flavian sub acuzația de eretic. În această situație, nu cedează nici Flavian, ci prin două scrisori informative arată episcopului Leon I doctrina lui Eutihie. După ce se convinge de adevăr, Leon I episcopul Romei, formulează învățătura dreaptă a Bisericii, adresând la 13 iunie către Patriarhia din Constantinopol, „celebra” scrisoare cunoscută sub numele de Epistola dogmatica ad Flavianum.

Epistola „expunea cu claritate învățătura despre cele 2 firi din persoana Mântuitorului, înfierând pe arhimandritul Eutihie drept un eretic periculos care pe bună dreptate a fost anatemizat de sinodul din Constantinopol.”

Văzîndu-1 osândit și din partea episcopului Romei, împăratul ordonă o anchetă pentru a dovedi temeinicia depunerii lui Eutihie dar ereticul nici cum nu se dă în lături, ci înduplecă pe împărat să convoace un sinod ecumenic la Efes (449) în luna august, care este cunoscut sub numele de „sinodul tâlhăresc”, datorită neorânduielii și actelor de violență ce s-au petrecut în timpul cât au avut loc ședințele lui.

La sinod au participat 135 episcopi, și-a fost prezidat de Dioscur. Ședințele au avut loc în biserica Sf. Maria din Efes. S-a prezentat și semețul Eutihie. Președintele sinodului, Dioscur, a cerut revizuirea procesului socotit pe nedrept intentat lui Eutihie, căruia îi dă drept de a se apăra, în timp ce acuzatorii erau lipsiți de acest drept. Prin îndrăzneală și abilitate, cu amenințarea că denunță pe episcopii potrivnici ca pe niște nesupuși împăratului și prin apel la forța publică, prin vociferări și lovituri, Dioscur a obținut ceea ce a dorit: reabilitarea lui Eutihie și depunerea lui Flavian ca eretic.

Astfel, Eutihie și cu adepții învățăturii sale au ieșit biruitori, iar dreapta credință a fost anatemizată, stabilindu-se că Hristos după întrupare a avut „o singură natură” pe cea dumnezeiască, învățătură ce a fost însușită și de împăratul Teodosie II care își pune avizul favorabil pe hotărârile acestui sinod.

Teodosie moare la 29 iulie 450 fără a lasă moștenitori de sex bărbătesc, ceea ce face ca tronul împărătesc să fie luat de sora sa Pulheria, care la rândul său se căsătorește cu un distins și pios general numit Marcian. Cu consensul lui Valentin III ce ocârmuia în Occident, Marcian este proclamat împărat la 450.

Pe plan politic el a știut cum să salveze imperiul de invaziile lui Atila, care ani de-a rândul umilise pe împărații bizantini, care trebuiau să-i plătească tributul numai în aur. Curajul mare a lui Marcian l-a făcut să-i răspundă grozavului rege hun poreclit și „biciul lui Dumnezeu” că-i va da fier în locul aurului, fapt ca l-a impresionat pe Atila și l-a făcut să renunțe la pretențiile lui.

Pe plan religios, de asemenea era foarte hotărât să, îndrepte pe cât este posibil toate caile eretice, mai cu seama, datorită Pulheriei în mâinile căreia erau toate „afacerile de natură bisericească”, lăsând ca și pe această cale să se „ivească în Bizanț zorile unui viitor mai bun”.

Astfel, puterea generalului Hrisafie a început să se micșoreze, episcopii exilați sub Teodosie II să fie readuși în scaun, iar oasele episcopului martir Flavian, să fie aduse și așezate în capitală cu mare cinste în biserica Sf. Apostoli.

Pericolul bisericesc l-a făcut să ia și hotărârea de a convoca un sinod ecumenic prin care să îndrepte situația Bisericii. Hotărârea a fost acceptată și de papa Leon I cu rezerva că ar dori ca acest sinod sa se țină în Italia, dar s-a observat că dorința papei nu este sinceră, ci prin aceasta urmărea ceva. Anume că „dacă papa reușea, el câștiga o poziție excepțională de care se bucurase până atunci numai Biserica greacă. Voind deci să se impună Orientului creștin, ca șef bisericesc suprem, într-o vreme de confuzie, ca acea pe care o adusese sinodul zis „tâlhăresc”. Leon I pescuia în ape tulburi. El n-a reușit.”

I.2. Locul, numărul membrilor și președinția sinodului

Împăratul nu a cedat, ci credincios „tradiției bisericești” a anunțat pe papă că sinodul se va ține la Niceea, vrând prin aceasta și să-l imite pe Constantin cel Mare și să joace rolul acestuia de a fi deschis sinodul în prezența împăratului, adică de el personal la 1 septembrie 451.

Marcian și Valentinian scriseră o epistolă Sinodului adunat la Niceea, prin care rugau pe episcopi să aibă răbdare și să amâne începerea lucrărilor până la sosirea din campania împotriva hunilor…”pentru ca pietatea noastră fiind de față, să fie judecate cele ce înlătură orice discordie și neunire dar și cele ce întăresc demna de respectat credință a ortodocșilor.”

Pulcheria scrie și ea consulului Strategus al Bitiniei ca să aibă grijă de ordinea și disciplina Sinodului, ordonânduordonându-I să alunge pe toți care au venit neinvitați acolo. Papa roagă pe împărat să nu admită la sinod nici o dezbatere despre credință (către Pulcheria scrie la fel), de unde rezultă că el nu voia decât ca Sinodul să adopte epistola sa ca definiție dogmatică cu autoritate supremă. De asemenea să nu aducă atingere nici canoanelor. Împăratul voia cu orice preț să fie de față la sinod, dar treburile îl rețineau. În cele din urmă el găsi mijlocul cel mai potrivit ca să poată participa: mutarea acestuia de la Niceea la Calcedon. Iată cum li se adresa el episcopilor: “Pentru că dacă place pietății voastre, noi voim a trece aici nevoile publice; deoarece socotim că cele ce se raportă la credința ortodoxă și adevăr și la pacea și disciplina Bisericii trebuiesc a fi puse înaintea tuturor lucrurilor șî nici nu le îndoim că aceasta n-are să placă sanctitătii voastre și nici chiar strămutarea cetății nu vă va place ca voi să suferiți mai mult și ca să nu se prelungească începerea lucrărilor Sfântului Sinod prin întârzierea noastră.”

Calcedonul era aproape de Constantinopol, dincolo de Bosfor. Episcopii îi răspund prin Atticus, arhimandritul Bisericii din Constantinopol, că se tem de o tulburare din partea partizanilor lui Eutihie. Marcian le scrie a treia epistolă spunându-le că va amâna el expediția și îi asigură că nu se va întâmpla nimic, fiindcă va veni și el la sinod. În cele din urmă Sinodul se ținu la Calcedon, deschizându-se la 8 octombrie 451, dar nu în prezența împăratului, ci a comisarilor imperiali în număr de 18-19 persoane, demnitari și senatori dintre cei mai reprezentativi.

Situația creată la anul 449 trebuia să formeze primul obiect al dezbaterilor. Deci, sinodul avea să fie instanță de judecată, for dogmatic și adunare legislativă. Autoritatea științifică și spirituală a celor prezenți la acest sinod ecumenic a contribuit la consolidarea nu numai a definiției ci și a atmosferei și a întregii culturi produsă de Calcedon în Biserica Ortodoxă. În istorie ea s-a dezvoltat, s-a maturizat și s-a consolidat printr-un lung șir de controverse teologice, discuții bisericești, prin cult, prin credința și adeziunea entuziaste ale credincioșilor și mai ales prin acțiunea întăritoare a Sfântului Duh. Sinodul trebuia să rezolve chestiunea persoanelor prezente la sinodul din 449 dar și la cel de față; să stabilească mai precis în formule dogmatice doctrina hristologică și să ia măsuri de bună rânduială în ierarhia scaunelor episcopale și de ordine pentru monahism.

Cu privire la numărul membrilor, putem spune că a fost foarte mare; au luat parte la acest sinod între 520 de episcopi (la început) și peste 630 (la sfârșit). Aceste cifre nu au fost egalate de nici un alt sinod ecumenic. au existat glasuri care au vehiculat cifra de 360 de participanți. Într-adevăr, după semnături, cifra este corectă, dar pe lângă cei 360 de semnatari au mai existat și alți participanți, în total 630 de episcopi.

Comisarii imperiali au fost: consulul Anatolie, magister officiorum Vincomolus, comes domesticarum Sparacius și comes privatorul Genethius. Din partea senatului au participat exconsulii: Florentius-senator, Nomus, Protogene și foștii prefecți Zailus și Apolonius, Teodorus – fostul prefect al orașului, Romanus și Artaxerxe – foști demnitari, Constantin – fostul prefect al pretoriului șu Eulogius – exprefectul Illyricului.

Iată și episcopii mai de seamă: Anatolie al Constantinopolului, Dioscur al Alexandriei, Juvenal al Ierusalimului, Quintilus al Ieracliei (locțiitor al lui Atanasie, episcop de Tesalonic), Talasius al Cezareii Capadociei, Ștefan al efesului, Eusebiu al Ancirei Galatiei, Elefterie al Calcedonului, Petru al Corintului, Vasile al Seleuciei, Teodor al Tarsului, etc. Unii dintre episcopi participaseră și la luptele dintre nestorianism și monofizism, luaseră parte la sinodul de la Efes din 431 (Teodoret și Juvenal). Mulți fuseseră prezenți la sinodul tâlhăresc. La Sinodul de la Calcedon erau reprezentate provinciile Imperiului Orientului, iar din Apus asistau numai cei cinci legați ai Papei Leon I și doi episcopi africani.

Sinodul era o chestiune de interes vital pentru orientali deoarece în Imperiul de Răsărit o mare tulburare se simțea pretutindeni iar aceasta trebuia neapărat potolită. Împăratul marcian, Pulcheria și sfetnicii lor au dovedit prudență, autoritate și tact în ceea ce privește alegerea locului și a conducerii sinodului.

Ședințele sinodului s-au ținut în Biserica Sfânta Eufemia. Această Biserică era zidită pe un munte mic, la două stadii (1200 de pași) de Bosfor, în fața Constantinopolului. Înclinația muntelui era foarte mică și era foarte ușor de ajuns la locașul de cult.

Biserica consta din trei edificii: primul era înfrumusețat cu coloane în toate părțile și descoperit, al doilea avea o lungime și o lățime identică cu primul, cu aceleași coloane dar acoperit. În partea de nord a celui de-al doilea edificiu se afla cel de-al treilea, susținut de coloane și bolți rotunde. Spre răsărit era mormântul sfintei al cărei trup se găsea într-un coșciug de argint.

Președinția sinodului nu s-a conferit unui ierarh, nici legaților papali cum spera papa Leon I. Problema prezidării fusese la sinoadele anterioare motiv de discuții, de nemulțumiri, de abuzuri. După sinodul de la 449, prezidar de Dioscur și care pusese pe Flavian al Constantinopolului abia în al cincilea rang între episcopi, iar legaților papali nu li se acordase cinstea cuvenită, susceptibilitățile deveneau mai mari. Dioscur trebuia judecat și pedepsit. Dacă sinodul ar fi fost prezidat de Anatolie al Constantinopolului, cu siguranță papa ar fi protestat deoarece recomandase împăratului ca președinții sinodului să fie legații săi.

Împăratul a gândit însă că cel mai bine ar fi să-și rezerve sieși președinția sinodului prin reprezentanții săi. Este meritul acestora că dezbaterile au putut fi duse la bun sfârșit. Episcopii au fost așezați pe dieceze și provincii, împărțiți după atitudinea lor cunoscută în problemele puse de sinodul de la 449: unii în dreapta, alții în stânga, iar comisarii imperiali la mijloc, în fața sfântului altar, ca un element de legătură și îndrumare a lucrărilor, ca arbitri neutri.

Astfel, prezidiul era format din patriciul Anatolie, prefectul pretoriului, Paladie, care exercita puterea civilă în cele cinci dioceze (Egipt, orient, Pont, Asia și Tracia) și eparhul Constantinopolului, Tațian, care asigura ordinea, justiția și administrația în capitală era așezat la mijloc, ca element de legătură și de coordonare a lucrărilor sinodului. În partea dreaptă erau așezați legații papali, episcopii Paschasinus de Lilybaeum, Lucetntius de Ascoli și Iulian de Cos și preoții Bonifacius și Vasile, Anatolie al Constantinopolului, Maxim al Antiohiei și episcopii din Tracia, Asia Mică și Siria. În partea stângă erau așezați adversarii lor, Dioscur al Alexandriei, Juvenal al Ierusalimului, delegatul episcopului de Tesalonic și episcopii din Egipt, Palestina și Illyricum.

Hotărârile erau luate de episcopi, care votau în ordinea superiorității lor: mai întâi episcopul de Constantinopol, reprezentanții episcopului de Roma, episcopii altor scaune patriarhale, apoi alți episcopi după rang. În mijlocul adunării era așezată Sfânta Evanghelie ca simbol al prezenței Mântuitorului și al prezidiului său mistic și nevăzut.

Se zice că împăratul a însărcinat pe funcționarul care a dus convocarea lui Dioscur, să-l aducă el însuși și să aibă grijă ca acesta să nu aducă cu sine un număr prea mare de episcopi egipteni, ca la Efes. Prima misiune a Sinodului era să repare tot ce stricase cel din anul 449. Dioscur nu voia să cedeze; refuza acceptarea epistolei papei Leon I, ținând cu partizanii săi un sinod, înainte de cel de la Calcedon, aruncând la pământ epistola lui Leon și anatematizând și pe papă. Ca să scape, el lovea în cei care-l puteau osândi. În sinod însă, rezistența lui și a partizanilor săi a fost slabă. Căuta să-și facă dreptate singur, să asocieze la atitudinea lui de atunci și de acum pe episcopii cu care lucrase cu doi ani în urmă, să sfideze pe cei care-l acuzau, să compromită și să umilească pe cei pe care-I amenințase și supusese urii sale la Efes.

I.3.Desfășurarea sinodului

Există opinii împărțite în ceea ce privește numărul ședințelor sinodului al IV-lea ecumenic. Astfel, Evgarie număra 15 ședințe (sesiuni), Liberatus, care s-a servit de un manuscris alexandrin al actelor sinodului, a dat 12 secretaria cu 16 acțiuni, iar diaconul roman Rusticus număra 16 sesiuni.

Lucrările sinodului au început într-o atmosferă tensionată în care vociferările, strigătele, apostrofările și nemulțumirile nu conteneau. În momentul in care episcopul Eusebiu de Dorylaeum a citit acuzația împotriva lui Dioscur iar legații papali au cerut să I se permită participarea la sinod a episcopului Teodoret de Cyr, cele două partide s-au manifestat complet diferit. Comisarii imperiali trebuiaiu să liniștească spiritele înflăcărate și să asigure buna desfășurare a sinodului care s-a confruntat cu astfel de scene și în continuare. Se înțelege astfel, de ce împăratul a încredințat prezidarea sinodului delegaților săi și nu legaților papali sau episcopului Anatolie al Constantinopolului. Primii ar fi fost copleșiți de mulțimea agitată a episcopilor și de subtilitatea teologiei grecești expusă într-o limbă nu pe deplin înțeleasă de ai, iar al doilea s-ar fi izbit de protestele papei care recomandase împăratului pe legații săi ca președinți ai sinodului.

Punctul prim al sinodului a fost cercetarea actelor împotriva lui Dioscur, din care a reieșit clar atât: „neregularitatea dezbaterilor” de la sinodul din Constantinopol (449), precum și „rătăcirile sale doctrinare”.

Deși cele 15 ședințe au fost destul de agitate, datorită abilității și îndărătniciei lui Dioscur, el tot a fost demascat și dovedit vinovat, fapt pentru care a fost depus din scaun, împreună cu Juvenal al Ierusalimului, Telasie al Cezareei din Capadochia și cu alți susținători ai învățăturii lui Eutihie. S-a dat apoi citire scrisorii dogmatice a lui Leon I care a fost recunoscută drept ortodoxă și suficientă pentru primirea ei în Biserică.

Totuși, 13 episcopi egipteni nu au semnat epistola lui Leon din cauza lipsei șefului bisericesc și a aprobării acestuia (Dioscur era acum depus și nu fusese ales un înlocuitor). Episcopii implorară pe comisarii imperiali să nu îi silească, pentru a nu ucide poporul din Egipt. S-a văzut astfel caracterul regionalist și separatist al țării faraonilor, în sânul Imperiului și al Bisericii. În cele din urmă sinodul a trebuit să-i lase până la alegerea urmașului lui Dioscur.

Desfășurarea ședințelor acestui sinod, a fost următoarea:

Prima ședință s-a ținut la 8 octombrie 451. S-au citit actele sinodale din anii 448 și 449. S-au adus acuze împotriva lui Dioscur și adepților săi. Sinodul hotăra “ca Dioscur, episcopul Alexandriei, Juvenal al ierusalimului, Talasie de cezareea, Eusebiu de Ancira, Eustațiu de Berit și Vasile al Seleuciei, care au avut principala autoritate în mâinile lor la sinodul de la efes, să sufere aceeași pedeapsă pe care o suferise Flavian și Eusebiu de Doryleea, adică să fie lipsiți de demnitatea episcopală.”

A doua ședință s-a ținut la 10 octombrie. Cei depuși nu erau prezenți. S-a cerut din nou expunerea clară a credinței. Episcopilor li se păreau dubioase aceste trei pasaje din epistola lui Leon: “și pentru a păti datoria contractată a firii noastre, firea dumnezeiască s-a unit cu firea pătimitoare, ca, ceea ce era necesar pentru tămăduirea noastră, Unul și același Iisus Hristos, fiind slujitor al lui Dumnezeu și al oamenilor, să poată muri dintr-o latură și să nu poată muri din alta.”

“Căci lucrează fiecare chip cu participarea celuilalt ce îi este propriu, Cuvântul lucrând ceea ce este al Cuvântului, iar trupul îndeplinind cele ale trupului și unul din ele strălucește prin minuni, altul cade sub ocări.”

“Deși în Stăpânul Hristos una este persoana lui Dumnezeu și a omului, totuși altceva este aceea din care în fiecare este comun ceea ce este al ocării și altceva din care e comun ceea ce e al slavei. Din noi îi este Lui omenitatea mai mică decât Tatăl și din Tatăl îi este Lui Dumnezeirea egală cu Tatăl.” pentru înțelegerea acestor expresii, se apelează la exemple din Sfântul Chiril. Ședințele se încheie în strigătele episcopilor illirieni, care aclamau iertarea lui Dioscur și a celor cinci episcopi.

Ședința a treia se ține la 13 octombrie. Au luat parte 200 de episcopi. Nu au fost prezenți Dioscur și partizanii săi și nici comisarii imperiali pentru a nu se amesteca în problemele dogmatice. Dioscur este chemat de trei ori în sinod. Prima dată refuză pe motiv că lipsesc comisarii imperiali și doar în fața lor se poate apăra. A doua oară refuză pe motiv că lipsesc cei cinci episcopi care au fost acuzați împreună cu el, căci n-a lucrat singur. După al treilea refuz, Paschasinus, legatul papal, întrebă: “ce voiește sinodul să facă cu el?” Maxim al Antiohiei răspunde că ceea ce socotește cuvioșia sa se va îndeplini. Iată răspunsul legaților papali: “Dioscur a primit pe Eutihie, cel de o credință cu el, împreună cu alți episcopi. Dar acelora scaunul apostolic le-a acordat iertare pentru cele săvârșite acolo de ei. Apoi n-a îngăduit să se citească nici epistola papei Leon către Flavian. Se adaugă o a doua greșeală, căci a îndrăznit să rostească excomunicarea prea sfințitului arhiepiscop al marii Rome – Leon. Pentru aceea în numele papei leon și al sinodului prezent, îl declarăm dezbrăcat de demnitatea episcopală.”

Ca urmare, sinodul l-a depus: “Află că din cauza disprețului tău pentru canoanele divine și a nesupunerii ce ai arătat față de sinod, refuzând a veni la trei citări, ce ți s-au făcut, mai socotind și alte crime ale tale, în ziua de 13 octombrie ai fost depus din demnitatea episcopală și declarat incapabil de a îndeplini vreo sarcină bisericească.” Toți sinodalii au fost de acord, anunțând pe împărații Valentinian și Marcian, precum și pe împărăteasa Pulcheria de depunere, rugându-I de a întări sentința.

Ședința a patra s-a ținut la data de 17 octombrie, în prezența comisarilor imperiali și a reprezentanților Senatului. Nestorie și Eutihie sunt anatematizați. S-a citit formula de credință, compusă de comisia specială și s-a hotărât să fie semnată de toți în parte. Au semnat-o și cei cinci episcopi depuși care au fost reintegrați reluându-și locurile lor în sinod.

A cincia ședință s-a ținut la 22 octombrie, când au participat trei comisari: Anatolie, Paladie și Vincomol. Împăratul cerea ca sinodul să dea o definiție dogmatică, dar să aprobe epistola lui Leon pentru a angaja și pe apuseni în respectul față de hotărârile dogmatice ale sinodului. Comisarii au cerut atunci să se formeze o comisie din șase episcopi antiohieni, trei din dieceza Asiei și trei din Pont, trei din Illyric și trei din Tracia, împreună cu Anatolie de Constantinopol și cu legații romani, pentru a se da o redactare definitivă a formulei de credință. Ceilalți episcopi, însă, cer să nu se mai redacteze nimic. La sugestia comisarilor s-a pus în textul definitiv al definiției expresia: “Hristos e cunoscut în două firi, în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit.”

Ședința a șasea s-a ținut la data de 25 octombrie. Au asistat Marcian, Pulcheria, toți comisarii și senatorii. Împăratul a deschis ședința printr-un discurs în limba latină, tradus apoi în limba greacă; s-a citit textul definiției dogmatice, iar la sfârșit Marcian a declarat că în onoarea Sfintei Eufemia și a sinodului, el acordă orașului Calcedon titlul de metropolă, fără prejudiciu pentru rangul Nicomidiei.

Ședințele cu numărul șapte și opt s-au ținut la 26 octombrie. Atunci s-a iscat un conflict de jurisdicție între Maxim al Antiohiei și Juvenal al Ierusalimului care s-au adresat împăratului iar acesta a dat comisarilor să rezolve această problemă.

În ședința a opta, ținută după-amiază, mulți episcopi cerură ca celebrul ierarh Teodoret de Cyr, vechiul adversar al lui Chiril, să pronunțe anatema asupra lui Nestorie. Teodoret va spune cu această ocazie: “…grație lui Dumnezeu, eu am fost crescut de părinți ortodocși, educația mea a fost ortodoxă; eu am venit aici pentru că am fost calomniat și, ca să vă dovedesc că sunt ortodox, anatematizez pe Nestorie și Eutihie – anatema lui Nestorie și tuturor celor care spun că Fecioara Maria nu e mama lui Dumnezeu și care divid în doi pe Fiul Unic.”

Ședințele a noua și a zecea s-au ținut pe 27 și 28 octombrie; acestea au fost consacrate cauzei lui Ibas din Edessa, care fusese depus ca nestorian la Efes și care a fost reintegrat și declarat ortodox.

Ședința a unsprezecea s-a ținut la 29 octombrie. În această ședință s-a cercetat disputa dintre Bassianus și Ștefan de Efes; sinodul a reușit să-I împace pe amândoi, alegând un al treilea.

Ședințele doisprezece și treisprezece au avut loc la 30 octombrie și în timpul lor s-a procedat la alegerea noului episcop de Efes.

Ședința a paisprezecea s-a ținut pe data de 31 octombrie. Sabianianus, episcop de Perra, a cerut împăratului și sinodului să facă anchetă pentru că fusese depus pe nedrept, iar sinodul încredințează episcopului Maxim al Antiohiei rezolvarea acestei probleme.

În ședința a cincisprezecea, ținută tot în ziua de 31 octombrie, au fost date cele 30 de canoane ale sinodului. Concurența episcopilor pentru întâietate și prestigiu aducea fricțiuni și nemulțumire, care influența chiar cercurile teologice. Interesele bisericești, vanitatea titlurilor și onorurile influențau raporturile dintre ierarhi și șefii de biserici. Roma și Alexandria lucraseră împreună, până la sinodul de la Calcedon, împotriva episcopului de Constantinopol, a cărui autoritate crescuse mult, odată cu importanța și rolul orașului.

Sinodul al II-lea ecumenic (Constantinopol, 381) recunoscuse episcopului capitalei primul rang în ierarhia creștină a Orientului, cinste de care se bucura până atunci episcopul Alexandriei, iar pe episcopul Romei îl neliniștea hotărârea de la 381. Starea în care se afla scaunul de Constantinopol, stare adusă de Alexandria, cu concursul Romei, al Efesului și în parte al ierusalimului, nu era tolerabilă, mai întâi pentru că nu era canonică. De aceea, canonul 28 va începe prin a aminti hotărârea celor 150 de părinți adunați la Constantinopol, pe baza căruia părinții de la Calcedon recunosc și ei privilegiile de cinste ale Sfintei Biserici a Constantiopolului.

Trebuie să amintim că de la această ședință, a cincisprezecea, au lipsit reprezentanții împăratului, iar reprezentanții papali s-au retras.

În ședința a șaisprecezea, ținută la 1 noiembrie, episcopatul a primit cu unele excepții canonul 28. Legații papali s-au opus categoric primirii acestuia pe motiv că drepturile primite de episcopul de Constantinopol, prin canonul 28 erau o desconsiderare a canonului 6 al sinodului I ecumenic. Abia acum se explică de ce papa Leon voia sinodul în Apus și nereușind aceasta, propunea amânarea sinodului.

I.4. Hotărârea (definiția) dogmatică

După cum am mai amintit, această hotărâre dogmatică, de importanță capitală pentru dezvoltarea ulterioară a teologiei, a fost stabilită în ședința a șasea, din 25 octombrie, care a fost și cea mai fastuoasă ședință. În prima parte a ședinței s-a proclamat solemn formula dogmatică, care a fost aprobată de sinodali (peste 600 de episcopi) în cea de-a doua parte.

Textul repetă mai întâi simbolul de credință niceean și pe cel constantinopolitan ca bază neclintită a credinței. Sinodul declară că ar fi fost suficiente aceste mărturisiri de credință, dar pentru că s-au ridicat unii eretici care fie că au negat taina întrupării și denumirea de Născătoare de Dumnezeu dată Fecioarei Maria, făcând din Hristos Iisus un simplu om, fie că au învățat că în Hristos s-a făcut o contopire a firilor și consideră trupul și dumnezeirea o singură fire, făcând astfel dumnezeirea pătimitoare, sinodul se opune acestor frustări ale adevărului și hotărăște că rămân nezdruncinate atât credința mărturisită de cei 318 Părinți de la Niceea, cât și a celor 150 de la Constantinopol.

Cu privire la cei care încearcă să denatureze taina întrupării susținând cu nerușinare că Cel născut din Fecioara Maria a fost un simplu om, sinodul păstrează neschimbată credința mărturisită de Sfinții Părinți la Efes în anul 431 și admite scrisorile sinodale ale Fericitului Chiril al Alexandriei către Nestorie și către Ioan al Antiohiei și episcopii orientali, proprii pentru combaterea nestorianismului și pentru lămurirea acelora care doresc să înțeleagă simbolul de unire din anul 433.

Textul integral al definiției dogmatice de la Calcedon este următorul: “Sinodul se opune acelora care încearcă să împartă taina întrupării într-o dualitate de Fii, îndepărtează de la comuniunea Bisericii pe cei care îndrăznesc să afirme că dumnezeirea Unuia-Născut este pătimitoare și stă împotriva celor care născocesc amestecul sau contopirea celor două firi ale lui Hristos. Sinodul respinge pe cei care, în nebunia lor, susțin că chipul de rob luat de Hristos din noi este de esență cerească sau de altă esență decât a noastră. El anatematizează pe cei care fabulează, spunând că au fost două firi ale Domnului înainte de unire (întrupare), dar imaginează că după unire a fost o singură fire. Urmând Sfinților Părinți, noi toți unanim învățăm să mărturisim unul și același Fiu: Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârșit în dumnezeire și desăvârșit în umanitate, Dumnezeu adevărat și om adevărat, pe Același din suflet rațional și trup, deoființă cu Tatăl după dumnezeire și deoființă cu noi după umanitate, asemenea nouă în toate afară de păcat, născut înaintea veacurilor din Tatăl după dumnezeire, iar în zilele de pe urmă născut pentru noi și pentru a noastră mântuire, după umanitate, din fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, unul și același Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două firi în chip neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit, deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusă prin unire, păstrându-se mai ales însușirea fiecăreia și întâlnindu-se împreună într-o singură persoană și un singur ipostas, nu în două persoane, împărțit sau despărțit, ci unul și același Fiu, Unul-Născut, Dumnezeu-Cuvântul, Domnul Iisus Hristos și așa ne-a transmis Simbolul Părinților noștri.”

Textul definiției dogmatice se încheie cu interdicția oricărei modificări a acestui simbol de credință, prevăzând și sancțiuni în caz de neascultare.

Această formulă, care poartă 452 de semnături, rezolva toate disputele hristologice din secolele IV și V de la Apolinarie până la Eutihie și dădea expresie definitivă hristologiei ortodoxe.

Pentru combaterea nestorianismului sinodul a folosit ca documente fundamentale Scrisorile Sfântului Chiril către Nestorie și către Ioan al Antiohiei aprobate la cele două sinoade de la Efes din anii 431 și 449, iar pentru combaterea eutihianismului s-a folosit de Epistola dogmatică a papei Leon I către episcopul Flavian al Constantinopolului. Erau documente oficiale de o deosebită importanță care reliefau prestigiul de care se bucurau Sfântul Chiril și papa Leon ca autorități teologice în fața sinodului.

Rezerva față de scrierile antimonofizite ale episcopului Teodoret de Cyr, o altă personalitate în materie de doctrină hristologică, se explică prin adversitatea sa față de Sfântul Chiril și prin atitudinea sa oscilantă între nestorianism și Ortodoxie.

Din nestorianism formula hristologică de la Calcedon înfiera învățătura despre doi Fii și despre două persoane, din eutihianism ea combătea amestecarea firilor, teopashismul, originea neomenească a trupului Mântuitorului, două firi înainte de Întrupare dar una singură după Întrupare.

Formula hristologică calcedoniană a îmbinat în mod fericit hristologia patristică eliminând orice interpretare greșită într-o direcție sau alta. Ea scotea în evidență următoarele elemente:

Identitatea Logosului de dinaintea Întrupării cu cel de după Întrupare, prin repetarea expresiilor “unul și același Fiu, Unul-Născut, Dumnezeu-Logosul, Domnul Iisus Hristos” – este ideea centrală a hristologiei Sfântului Chiril;

Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat, deoființă cu Tatăl după dumnezeire și deoființă cu noi după umanitate în afară de păcat;

El s-a născut din veșnicie după dumnezeire din Tatăl și în timp după umanitate din fecioara Maria;

Nașterea în timp s-a făcut pentru noi și pentru a noastră mântuire, o altă idee chiriliană;

Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu, învățătură veche, aprofundată de Sfântul Chiril;

Iisus Hristos este în două firi, învățătură întâlnită la Sfântul Grigorie de Nyssa și folosită de papa Leon I în Tomosul de credință, spre deosebire de alexandrini în frunte cu Sfântul Chiril care folosea expresia din două firi;

Firile se unesc în chip neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit, formulări întâlnite în teologia capadociană și la Sfântul Chiril;

Unirea firilor nu a desființat deosebirea lor, concept al hristologiei Sfântului Chiril;

Firile și-au păstrat și după unire însușirile lor, învățătură preluată din Tomosul papei Leon I;

Unirea firilor într-o singură persoană și o singură ipostasă, concept întâlnit în hristologia papei Leon I și a episcopului Flavian al Constantinopolului.

Această formulă hristologică, în integralitatea ei, precisă și corectă, a menținut doctrina Bisericii ferită de greșelile celor două direcții teologice, antiohiană și alexandrină, a completat opera dogmatică a sinoadelor ecumenice anterioare și a întărit Simbolul de credință niceean

Hotărârea dogmatică de la Calcedon exprimă consensul teologic, fără a fi formula personală a unui părinte sau altul, din Răsărit sau din Apus. Ea s-a dovedit a fi nici raționalistă, ca la nestorieni, nici mistică precum la eutihieni, nici antiohiană, nici alexandrină, nici orientală, nici occidentală, ci este ortodoxă și a rămas ca o stâncă la baza edificiului dogmaticii creștine. Este formula clasică a hristologiei patristice.

CAPITOLUL II

OPERA CANONICĂ

A SINODULUI AL IV-LEA ECUMENIC

II.1. Organizarea Bisericii până la sinodul IV ecumenic

Înainte de a trata despre organizarea Bisericii Ortodoxe socotesc potrivit să arăt ce se înțelege prin „organizația bisericească”.

„Pogorârea Sfântului Duh este marea minune și cel mai important moment din viața Bisericii, fiindcă acum ia naștere propriu zis Biserica, acum intră ea în istorie. Acum Sfântul Duh cel făgăduit de Mântuitorul (In. 14, 26; 15, 26; 16, 13-14; Lc. 24, 49) vine să continue și să desăvârșească în numele Lui opera Sa”.

„Cincizecimea este punctul de plecare la acțiune a Apostolilor pe tărâm spiritual, social și de organizare bisericească și socială”.

Faptele Apostolilor cap. 2; 1-4, descriu pogorârea Sfântului Duh peste Sfinții Apostoli ca un act prin care li se împărtășește apostolilor, atât harul apostoliei cât și plinătatea Sfântului Duh pentru a sfinți pe cei ce vor crede lor, iar mai târziu acest har îl vor împărtăși și altora prin „punerea mâinilor” (hirotoniei).

De acum începe și lucrarea harului preoțesc, prin Apostoli, asupra Bisericii, cu care ei continuă opera Lui Hristos; Apostolii, erau și preoți în treapta cea mai înaltă. Având acest har și întăriți cu putere de sus „Apostolii au primit puterea de a organiza viața Bisericii”, putând să transmită și altora acest dar al preoției.

„Astfel întăriți cu putere de sus, Apostolii capătă înțelepciune, curaj și puterea necesară pentru a propovădui și întemeia biserici pretutindeni. Așa se explică, cum chiar în ziua Cinzecimii predicând ei cu dragoste cuvântul Domnului, s-au botezat și adăugat (Bisericii) în ziua aceea ca la trei mii de suflete.”

Acum se întemeiază prima comunitate creștină, ori altfel zis se întemeiază prima Biserică – Biserica din Ierusalim, a cărei credincioși, conform Fap. Apostolilor 2, 2-24, duceau o viață cu totul nouă „stăruind în învățătura apostolilor, în comuniune, în frângerea pâinii și în rugăciune”.

Acești creștini noi, cercetau mereu templul, aici se rugau, aveau un cult special (frângerea pâinii), ba adeseori se adunau și în case particulare, mai cu seamă când erau urmăriți de iudei, constituind astfel o comunitate proprie ai cărei membrii creșteau zi de zi.

Practica agapelor și a împărțirii ajutoarelor ce avea loc imediat după: „frângerea pâinii” a făcut pe Sfinții Apostoli să propună obștei creștine să aleagă 7 bărbați „plini de Duh și înțelepciune pe care să-i rânduim la treaba aceasta” (Fap. Ap. 6, 3) adică ei să servească la agape și să împartă ajutoarele pentru a nu zădărnicii slujba Sfinților Apostoli. „Asupra acestora Apostolii și-au pus mâinile cu rugăciune; sunt primii slujitori hirotoniți – diaconii.”

Cea mai mare contribuție la răspândirea creștinismului au adus-o Apostolii. Istoricul Eusebiu știe de la Origen, iar acesta știa din tradiție, că Apostolii și ucenicii lor s-au împrăștiat și au predicat creștinismul în toată lumea: Toma la Parți, Persia și India; Andrei în Sciția; Ioan în Asia; Petru în Galatia, Bitinia, Capadochia și Asia; Bartolomeu, în Arabia Sudică, iar după o tradiție orientala și în Armenia; Matei la iudei, apoi la alte neamuri.

Convertirea lui Pavel de pe drumul Damascului, a deschis noi perspective dezvoltării creștinismului datorită celor trei călătorii misionare, întreprinse în lumea greco-romană, ajungând până în centrul imperiului roman – Roma.

Este de la sine înțeles că Apostolii au pătruns mai greu în satele și regiunile prea îndepărtate, încât sfera lor de activitate era mai cu seamă în cetăți și orașe.

După ce predicau Sfânta Evanghelie, converteau și botezau pe noii adepți ai creștinismului, adică după ce înființau și organizau consolidând câte o comunitate creștină, așezau câte un episcop, pentru a o conduce, apoi plecau în alte orașe și centre ale imperiului roman.

Având în vedere că existența Bisericii nu este mărginită în timp, apostolii au trebuit să se îngrijească ca și lupă moartea lor să rămână cineva care să continue opera începută, adică să exercite și pe mai departe puterea bisericeasca folosindu-se de aceleași mijloace. Așa Sf. Apostol Pavel, a pus pe Timotei episcop în Efes și pe Tit în Creta și tot așa au fost instituiți ca

episcopi Linus în Roma; Evodiu în Antiohia; Ananius în Alexandria, Dionisie în Atena.”

Același lucru îl confirmă și Clement Romanul mai târziu când afirma: „Când apostolii predicau în orașe și sate au pus pe discipolii lor distinși și credincioși, episcopi și diaconi pentru ceilalți credincioși.”

În Sf. Scriptură sa folosește atât numirea de episcop cât și cea de presbiter, pentru ambele trepte mai înalte ale puterii bisericești, dar mai târziu denumirea de episcop a rămas pentru treapta superioară, iar cea de presbiter pentru cea corespunzătoare puterii bisericești celor 72 de ucenici aleși și trimiși de Iisus Hristos (Lc. 10, 1-2). Tot astfel participă la exercitarea puterii bisericești, dar într-o măsură mai restrânsă, diaconii, urmașii celor 7 diaconi instituiți de Apostoli în urma plenitudinii puterii lor primite de la Iisus Hristos.

Dezvoltarea creștinismului nu staționa, ci lua din ce în ce proporții tot mai mari. Din centrele și orașele mai mari creștinismul a pătruns și în satele ce erau mau apropiate de aceste centre „formând împreună câte un teritoriu bisericesc o parohie. Mai târziu înmulțindu-se numărul creștinilor și la sate, s-a ivit trebuința ca să se înființeze comunități sau parohii filiale, cu biserici aparte la care episcopii trimiteau preoți din oraș pentru împlinirea serviciilor divine. Puțin mai târziu, aceste comunități filiale au primit preoții lor stabili, formând astfel comunități de sine stătătoare numite enorii sau parohii de la țară. Aceste comunități, numite enorii, în frunte cu preoții lor, depindeau de episcopul cetății respective, preoții împlineau datoriile lor sub controlul și supravegherea episcopului și formau împreună cu comunitatea din oraș, un teritoriu numit pe atunci parohie, iar în zilele noastre eparhie sau dioceză cum se spunea în Apus.”

Așa apar pentru prima dată în istoria Bisericii, eparhiile în fruntea cărora era un episcop, eparhii care la rândul lor erau împărțite în ținuturi mai mici conduse de un horepiscop, iar la rândul lor acesta ținuturi cuprindeau mai multe enorii conduse de preoți care depindeau de episcopul cetății, sub al cărui control și supraveghere își exercitau slujba preoției.

Așadar, Biserica aș cărei izvor este Hristos, se dezvoltă și organizează prin Sf. Apostoli și se continuă și se va continua „până la sfârșitul veacurilor” prin acei membri a ei și în nod special prin „ierarhie” deoarece nu se poate concepe Biserică fără ierarhie.

II.3.Organizarea Bisericii în lumina sinodului IV ecumenic

Pe la anul 451, dată când a avut loc al IV-lea sinod ecumenic, Biserica era bine organizată, iar scara instituțiilor începând cu cea mai mică, parohia, până la patriarhat era deja definitivată.

Acest lucru reiese cu multă claritate din textul canoanelor acestui sinod, text ce se referă la anumite probleme ce trebuie rezolvate chiar în cadrul acestor instituții. Astfel, canoanele acestui sinod prevăd că erau deja înființate pe acel timp următoarele instituții : parohia, mănăstirea, protopopiatul, (horepiscopatul) eparhia, mitropolia, exarhatul și patriarhatul.

Parohia, se crede a fi cea mai veche organizație ce a luat ființă imediat după ce numărul credincioșilor din cetatea unui oraș a crescut atât ce mult încât biserica din cetate nu mai era suficientă; iar episcopul din fruntea acestei comunități nu putea face singur față datoriilor ce i se impuneau.

Ca urmare a acestora, s-au zidit biserici și în satele înconjurătoare, cât și în cetatea respectivă, unde erau delegați de episcop anumiți preoți de a merge în aceste sate și a oficia cele necesare, inclusiv predica.

Toate aceste comunități, cu trecerea timpului, s-au mărit, s-au întărit și s-au primit preoți stabili, luând numele de parohie.

Canonul 6 al sinodului IV ecumenic prevede ca hirotonia de preoți să nu se facă decât pe seama bisericilor parohiale din cetăți și sate.

Canonul 17 al sinodului IV ecumenic prevede o delimitare a hotarelor eparhiei. Canonul 2 amintește de horepiscop, un fel de „episcop de la țară”. Acești horepiscopi erau însă subordonați episcopului din cetate.

Episcopul din cetate neputând supraveghea parohiile rurale, a încredințat această slujbă horepiscopului de a supraveghea pe presbiterii rurali și prin el stau în legătură cu episcopul cetății și prin acesta, cu Biserica întreagă.

Mânăstirea, de asemenea era o instituție destul de înfloritoare, care a luat naștere pe la începutul sec. III și se desăvârșește în sec. IV.

În această privință ne vin în ajutor canoanele sinodului IV ecumenic care vorbesc atât de viețuitorii mănăstirilor (călugări) cât și de instituție ca atare. Așa bunăoară canonul 3 prevede ca călugărul să ne se îndeletnicească cu lucruri lumești; canonul 4 prevede norma care subordonează pe călugări episcopului; canonul 8 vorbește despre clericii monahi ai mănăstirilor, iar canonul 24 vorbește chiar despre aceste instituții care se pot consacra numai cu știrea episcopului.

Aceasta dovedește suficient că mănăstirile erau bine dezvoltate, dar erau lipsite de anumite norme care să le croiască granițele în cadrul cărora să-și desfășoare activitatea.

Episcopia (Eparhia) la început episcopia o forma o parohie cu sediul în cetate, având în frunte un episcop. După ce au apărut parohiile din suburbii și de la țară conduse de preoți, acestea făceau parte din parohia episcopului care dobândește în mod firesc o întindere mai mare decât a ceea a cetății propriu zise cuprinzând și teritoriu care era supus cetății sub raport politic și administrativ.

Și de această instituție pe deplin formată amintesc canoanele sinodului IV ecumenic Astfel canoanele 2, 5, 9, 13 amintesc pe episcop, iar canoanele 9, 14, 19 de teritoriul în fruntea căruia este pus, numind acest teritoriu eparhie.

Mitropolia – ca unitate bisericească apare pe la începutul sec. III ca urmare a unor condiții și în primul rând, ca urmare a împărțirii administrative de stat, atunci când s-au constituit diocezele; episcopii din fruntea acestor dioceze s-au numit exarhi, iar cei din fruntea provinciilor mitropoliți.

Canoanele sinodului IV ecumenic fac aluzie și la mitropoliți prin canoanele 9, 12, 17 și 19 arătând pe mitropolit ca fiind organ la care se poate face apel atunci când cineva ar fi neîndreptățit de sinodul eparhial.

Exarhatul – apare datorită unor noi poziții create de stat Bisericii, trebuind și Biserica să-și orânduiască teritorii mai mari, după teritoriile administrative de stat, adică diocezele care erau mai mari ca provinciile cuprinzând mai multe provincii, iar cei din fruntea acestor dioceze sinodul IV ecumenic prin canoanele 9 și 17 îi numește „exarhi ai diocezelor” la care pot recurge toți cei nedreptățiți de mitropolit.

Patriarhatul ca organizație cât și titlul de patriarh în sens ca căpetenie bisericească mai venerabilă, apare numai în a doua jumătate a sec. IV când primesc o dezvoltare mai definitivă și diecezele încorporându-se mai multe dioceze într-o prefectură.

Titlul de patriarh nu reprezenta la început o demnitate ierarhică aparte, ci numai o întâietate onorifică, având la baza fie bătrânețea, vechimea, ori virtuți deosebite pastorale și nicidecum drepturi deosebite.

Acest titlu reprezenta treapta ultimă a dezvoltării ierarhiei bisericești, pe de altă parte, această demnitate a fost trecută pe seama episcopului din capitala teritoriului respectiv.

Astfel se constată din canoanele 9 și 17 și mai cu seamă din canonul 28 al sinodului IV ecumenic că această instituție era deja formată, iar părinții sinodului IV ecumenic.o legalizează în mod oficial prin canonul 23 ca un act ce este pe deplin justificat atât din punct de vedere canonic, cât și istoric.

Așadar, în timpul sinodului IV ecumenic (451) Biserica era bine organizată, organizație care se păstrează și astăzi cu toată sfințenia, iar sinodul IV. ecumenic prin canoanele date, confirmă această organizare și o impune pe mai departe de a fi respectată de întreaga a Biserică.

II.4.Principiile de organizare, administrație și disciplină care se desprind din canoanele sinodului IV ecumenic

II.4.1. Principiul ierarhic.

Sinodul IV ecumenic de la Calcedon (451) prezintă o deosebită importanță în istoria Bisericii universale nu numai datorită numărului mare de participanți (circa 600 de părinți) care au fost de față la respingerea învățăturii ereticului Eutihie, ci si „prin hotărârile sale dogmatice de importanță capitală și mai cu seamă prin hotărârile lui privitoare la organizarea Bisericii”.

Sinodul nu s-a mărginit numai la definirea formulei dogmatice care înlătura învățătura greșită a lui Eutihie, ci a căutat să dea Bisericii o nouă organizare atât în privința administrației cât și a disciplinei ei, prin anumite „rânduieli canonice pe care acest

sinod le-a statornicit și prin care el a dobândit importanta canonico-juridică pe care o are”.

„În primul rând, sinodul a reconfirmat canoanele sinoadelor anterioara și a dat 30 de canoane noi; a stabilit apoi, după criterii politice, o nouă ordine ierarhică a scaunelor episcopale mai importante în Biserică; a introdus formal demnitatea de Patriarh în Biserică; a pus le punct pretențiile Romei asupra unui primat jurisdicțional în Biserică; a adoptat principiul orientării în Biserică – în organizarea unității ei administrative – după împărțirea administrativ-politică a Statului; a consolidat poziția Episcopilor în organismul bisericesc; a oficializat și reorganizat monahismul; a reglementat hirotoniile și poziția clerului în biserică și față de anumite chestiuni civile; a prevăzut sancțiuni pentru abateri și abuzuri; a organizat justiția bisericească; a luat măsuri pentru bune administrare a eparhiilor”.

Din enumerarea problemelor înșirate mai sus de care s-a ocupat sinodul IV ecumenic reiese destul de clar importanța pe care o prezintă acest sinod pentru Biserică.

Acest sinod s-a ocupat de anumite probleme ce erau în strânsă legătură cu viața pe care o desfășoară Biserica; iar pe de altă parte s-a avut în vedere „evoluția sistemului de organizare a, Bisericii” precum și noile relații ce au intervenit între Biserică și Stat în acel timp.

În cele ce urmează ne vom ocupa de anumite principii care deși existente în biserică încă de la început, cu timpul fuseseră neglijate. Acest sinod le actualizează și le întărește pentru a fi practicate pe mai departe, ca unele fără care Biserica nu-și poate ajunge scopul final. Între aceste principii întărite de acest sinod a fost și principiul ierarhic.

Principiul ierarhic este un principiu care este aplicat nu numai în Biserică ci, în orice societate bine organizată.

„Acest principiu, constă în organizarea, lucrarea și conducerea bisericească după rânduiala pe care o imprimă întregii vieți bisericești, ierarhia clerului de instituire divină. Această ierarhie formată din trei trepte ce se deosebesc unele de altele prin starea lor harică, constituie starea din organizația bisericească prin care Biserica își îndeplinește misiunea pentru care a fost întemeiată. Fiecărei trepte, diacon, preot și episcop îi corespund drepturi și obligații specifice treptei.

Pe ce altă parte acest principiu „nu se aplică numai la raporturile dintre slujitorii de instituire divină a Bisericii ci și la raportul dintre toți slujitorii ei, apoi la raportările dintre toate organele de conducere bisericească, la raporturile dintre funcțiunile de orice fel care se îndeplinesc în Biserică precum și la raporturile dintre unitățile bisericești. El derivă din învățătura Bisericii despre preoție ca element instituțional al ei și se întemeiază pe aceasta”.

Principiul ierarhic se relevă prin următoarele elemente: prin poziția pe care o are ierarhia bisericească ca bază organizatorică a Bisericii; apoi ierarhia deține și exercită în nod individual dar mai cu seama în formă sinodală întreagă putere bisericească, adică ierarhia dispune de toate mijloacele necesare de a conduce Biserica; pe de altă parte, singură ierarhia constituie un factor principal ce asigură ordinea și disciplina în Biserică și numai ierarhia prin „poziția și lucrarea, ei, este obiectul celei mai amănunțite legislații canonice, fiind așezată în centrul acestei legislații”.

Acest lucru reiese clar din hotărârile sinodului IV ecumenic care, având în vedere organizarea, conducerea și poziția episcopilor în organizația Bisericii definește cât mai precis (principiul ierarhic) ca bază și centru al puterii bisericești. Astfel a triumfat și impus definitiv în Biserică principiul ierarhic.

Prin canonul 5 al acestui sinod, se întăresc canoanele 15 și 16 ale sinodului I ecumenic care opresc pe episcopi, preoți și diaconi de a se muta dintr-un loc în altul. Potrivit acestui canon, este interzis episcopului de a se muta dintr-un loc în altul (dintr-o eparhie în alta) pe motivul că între el și Biserică s-a creat un raport strâns ca și cum iar fi cununat cu Biserica. Iar în caz deces, Biserica se consideră văduvită, iar de se va întâmpla că se va muta, această legătură spirituală ar fi ruptă.

Această poziție vizează și pe preot și pe diacon, care și ei la rândul lor au fost sfințiți pe seama unor biserici deci cu destinație care nu îngăduie desfacerea acestei legături. Dar dacă prin o astfel de mutare se urmărește un interes superior bisericesc, și nu se fac abuzuri, este îngăduită mutarea episcopului cu învoirea sinodului iar preotul, cu învoirea episcopului.

Canoanele 4, 8 și 23, 24 pun un accent și mai mare pe respectarea principiului ierarhic în organizarea și buna funcționare și conducere a Bisericii. Primul oprește cu desăvârșire vagabondajul monahilor, intențiile lor de a ridica și întemeia mănăstiri fără încuviințarea episcopului, ci le impune, că unele ca acestea nu se pot îndeplini decât cu îngăduința episcopului cetății respective.

Aceeași ascultare și respect este cerută de la monahi și prin canonul 8, dar nu numai de la monahi, ci și de la clerici; interzicându-le o purtare necuviincioasă față de episcopul lor; în caz contrar, să fie pedepsit conform canoanelor; iar canonul 24 menționează că numai acele lăcașuri și mănăstiri pot fi recunoscute, care eu fost ridicate și consacrate cu învoirea episcopului, unele ca acestea nu pot fi transformate în altfel de lăcașuri lumești.

Din aceste canoane se vede cât se poate de limpede că, singuri episcopii sunt conducătorii legitimi a călugărilor și chiar și a mănăstirilor din cuprinsul eparhiei lor. În această calitate ei, sunt îndreptățiți la caz de necesitate să elibereze călugărilor cuvenita autorizație de a călători; iar pe de altă parte, nimic nu este îngăduit tagmei inferioare treptei episcopului să facă cu de la sine putere vreo lucrare chiar cu scop bisericesc fără învierea episcopului legitim; acestea dovedind că întreaga viață bisericească, atât cea monahală cât și cea laică din raza unei eparhii, trebuie să se încadreze în organizația eparhiala, iar pe altă parte, ea este supusă întru toate episcopului respectiv.

În strânsă legătură cu aceste canoane este și canonul 13 care interzice tuturor clericilor străini, să funcționeze în altă cetate fără o recomandare a episcopului de la care a plecat.

Prin această carte de recomandare se certifică clerului, dacă este, hirotonit legal ori nu, treapta ierarhică în care se găsește precum și drepturile de care se poate bucura în baza hirotoniei canonice. Și prin acest canon i se recunoaște episcopului dreptul de a supraveghea pe clerici, încât unuia să nu-i fie îngăduit să-și părăsească oficiul pentru care a fost sfințit și să treacă în alt oficiu din altă eparhie, decât cu încuviințarea și recomandarea episcopului sub a cărui jurisdicție se găsește.

Canonul 9 acordă episcopului puterea judecătorească asupra clerului eparhiei sale. Este supus pedepsei canonice acel cleric, care în litigiu cu altul, ocolindu-și episcopul său, ar apela direct la forurile civile.

Prin canonul 16 se recomandă și recunoaște episcopilor puterea sau dreptul de a micșora anumite pedepse și chiar să le ridice definitiv.

Principiul ierarhic în biserică, mai este cunoscut și sub alt aspect, așa zisa „ascultare canonică”. Numai prin ascultare fiecare membru al Bisericii își poate realiza mântuirea, fiindcă atât nesocotirea cât și neascultarea de poruncile date înseamnă a nu te supune și a nu asculta de însuși întemeietorul Bisericii, adică de Iisus Hristos, care a transmis puterea sa Sf. Apostoli iar aceștia la rândul lor ierarhiei de drept divin. De aceea Mântuitorul a zis: „Cine vă ascultă pe voi pe mine mă ascultă, și cine vă nesocotește pe voi pe mine mă nesocotește, iar cine mă nesocotește pe mine, nesocotește pe cel Cel ce M-a trimis pe mine” ( Lc. 10, 16).

„În mod deosebit se dă expresie canonică acestui principiu ierarhic prin „ascultarea canonică”. Prin „ascultarea canonică” se înțelege „subordonarea sau supunerea treptelor inferioare față de treptele superioare din ierarhia preoțească; apoi supunerea și ascultarea credincioșilor față de ierarhie precum și a ierarhilor față de sinod. De fapt ascultarea canonică este ea însăși un principiu, dar el constituie un corolar firesc al principiului ierarhic, în sensul că după natura sa nu este altceva, decât aplicarea principiului ierarhic la relațiile dintre slujitorii Bisericii ca și la restul relațiilor din viața Bisericii”.

În ce privește această ascultare-supunere (respect) putem deosebi în cadrul Bisericii trei categorii de membrii care nu se pot sustrage de la acest principiu. Aceștia sunt:

a.) Credincioșii mireni care datorează supunerea preoților lor întrucât numai așa își pot desfășura în bune condiții viața lor religioasă și morală. Datorită acestei ascultări, între păstorul lor și credincioși, se creează un raport identic cu acela ce există, între părinți și copiii lor (canonul 8 al sinodului IV ecumenic)

b.) Cei ce fac parte din treptele ierarhice adică clericii din treptele inferioare, datorează această supunere, ascultare și respect față de cei din treptele superioare (canonul 8 al sinodului IV ecumenic)

c.) Cei care fac parte din tagma monahală (manohaii) au ascultarea ca unul din cele trei voturi monahale (canoanele 4 și 23 al sinodului IV ecumenic)

Acest principiu este prezent și în Regulamentul de procedură a instanțelor disciplinare și de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române în art. 15-16.

Art. 15 prevede: „Neascultarea de autorități se consideră când o persoană din cele amintite în art. I din acest Regulament ar refuza executarea ordinelor primite, sau ar refuza supunere și ascultare autorităților superioare bisericești, sau prin cuvinte sau scrieri sau în alt mod ar batjocori pe Chiriarh sau actele de autoritate și cele îndeplinite de autoritățile bisericești, iar art. 16 arată, că asemenea infracțiune poate duce nu numai la o mustrare, ci chiar la actul depunerii și caterisirii”.

Întreaga legislația în vigoare a Bis. Ort. Române, arată că ascultarea canonică secundează la fiecare pas acest principiu ierarhic, care impune deopotrivă ascultarea cuvenită în raporturile dintre treptele preoției și toate raporturile din viața Bisericii.

Respectarea acestui principiu duce la menținerea ordinii și disciplinei în Biserică.

Toate cele afirmate referitor la ascultarea canonică le întărește canonul 20 al sinodului IV ecumenic care este în strânsă legătură cu canonul 15 apostolic ce zice: „dacă vreun presbiter, sau diacon sau oricare din catalogul clericilor părăsind eparhia sa, se va duce la alta, și mutându-se cu totul va petrece în altă eparhie împotriva socotinții episcopului său, poruncim ca acela să nu mai liturghiască mai ales dacă episcopul său chemându-1 să se întoarcă, nu a ascultat, rămânând întru nesupunere să se împărtășească acolo ca un laic”.

Dar ascultarea canonică nu dă naștere numai la îndatoriri ale clerului și credincioșilor față de Biserică și conducerea ei, ci ea impune obligații la ascultare și față de autoritatea de Stat și legile lui, mai ales că legile bisericești sunt întărite ca legi de autoritate a statului.

În acest scop ierarhii Bisericii noastre, la diferite ocazii dau astfel de sfaturi nu numai clericilor, ci și credincioșilor de rând.

În acest caz este vrednic de menționat sfatul dat de P.F.P. Iustinian, care adresându-se preoților le spunea: „În primul rând Prea Cucerniciile Voastre să dați dovadă de supunere, de ascultare și de prețurire față de stăpânirea țării noastre și în al doilea rând, dându-vă ca pildă, să învățați poporul să fie respectos față de legile țării și să-și iubească din toată inima patria”.

Ca urmare a celor de mai sus, se desprinde adevărul de necontestat că, pentru Biserică și viața ei, supunerea și ascultarea zisă canonică reprezintă „mijlocul cel nai eficace prin care se păstrează în primul rând disciplina și ordinea, fără de care viața nu s-ar putea desfășura în condiții normale”. La aceasta sunt chemați mai întâi slujitorii bisericești – ca unii ce sunt ieconomi puterii harice și apoi credincioșii ce rând fără care nu li s-ar putea asigura mântuirea sufletelor lor.

Acest principiu ierarhic – fundament al Bisericii, se manifestă și sub alt aspect în viața bisericească și anume sub aspectul respectului ce se cuvine fiecărei trepte ierarhice potrivit harului pe care-l deține adică treapta cea mai inferioară va respecta în toate domeniile treapta superioară: respect de la care nu se pot sustrage nici credincioșii de rând fată de cei care-i guvernează pe calea mântuirii.

La baza acestui respect ce-l impun treptele ierarhice stă dragostea sau iubirea frățească.

Între clerici, raportul este impus de rangul ierarhic, deoarece fiecare treaptă ierarhică, în baza unui act al hirotesiei, i se poate acorda și anumite ranguri onorifice, dar mai presus de aceasta este actul hirotoniei pentru fiecare treaptă.

Diaconului, acest principiu îi impune să respecte pe preot; acesta la rândul său pe episcop iar episcopul, deși pe aceeași treaptă harică cu mitropolitul, va fi și el respectos față de mitropolit și chiar și acesta față da patriarh. Deci în privința treptelor ierarhice este clar, că cel mai mic, va trebui să arate respect, supunere și ascultare față de cei mai mari.

Raportul însă se schimbă când este vorba de cei care se găsesc pe aceeași treaptă ierarhică. În acest caz raportul se stabilește în baza, vechimii hirotoniei.

Vechimea în hirotonie dă drept de întâietate între cei de același grad. Respectarea acestui principiu, este mai cu seamă atunci când se liturghisește în sobor.

Cel mai vechi aici va avea rolul de protos în fața celorlalți. Dacă unul din clerici ar ocupa anumite funcții administrative, aceasta nu adaugă nimic la respectul ce se cuvine clerului în baza hirotorniei. Este drept că sunt și anumite distincții care sunt oarecum legate de anumite funcții administrative existente în organizarea Bisericii; într-un asemenea caz se va avea în vedere funcția cea mai înaltă din treapta administrativă, încât consilierul va avea prioritate și respect din partea protopopului chiar dacă acesta din urmă este mai vechi din hirotonie.

„Față de preot, de orice vârstă în hirotonie are întâietate protoiereul, socotit ca demnitar bisericesc – fără de considerare că este protopop cu jurisdicție ori că este protoiereu cu distincție. La fel este raportul între protoierei. Demnitatea o determină vechimea în hirotesie, fără privire de are ori nu jurisdicție administrativă”.

Între preoții de mir și monahi, întâietatea după canoane revine ieromonahului față de preot, chiar mai tânăr în hirotonie fiind și protosincelul față de protopop. Sincelul s-ar asemăna cu preotul distins cu brâu roșu, cu sachelarul și iconomul, având întâietate față de aceștia.

Tuturor rangurilor onorifice acordate de episcop clerului inferior și chiar episcopului, le corespund și un titlu potrivit treptei din ierarhie și rangului onorific pe care nu le mai înșir aici, doar atât menționez, că în baza acestui principiu nu se cade ca astfel de titluri să fie neglijate, ci din contră, se impune atunci când ne adresăm unora ca aceștia, să ne adresăm cu titlul ce i se cuvine și rangului.

De la acest principiu nu pot face abstracție nici ceilalți membri ai Bisericii, adică credincioșii de rând. Și aceștia au îndatorirea să se comporte și manifeste cu respectul cuvenit nu numai față de membrii ierarhiei „ci chiar și față de cei mai mici slujitori ai Bisericii: citeți, cântăreți, iar aceștia la lor rândul lor față de ipodiaconi și subdiaconii față de diaconi”.

Din cele de până acum se vede că acest principiu este necesar pentru Biserică, pentru ca misiunea Bisericii să fie dusă la îndeplinire, asigurându-se în felul acesta armonia, înțelegerea și disciplina în sânul ei.

Biserica nu face abstracție de el, atât în privința organelor colective cât și a celor individuale, neabătându-se în felul acesta întru nimic de la dispozițiile date de sinodul IV ecumenic care l-a definit și precizat „ca bază și centru al puterii bisericești”.

II.4.2. Principiul sinodalității

Un alt principiu, evidențiat de întemeietorul Bisericii creștine – Iisus Hristos, a fost și principiul colegial sau sinodal.

Odată întemeiată Biserica a fost înzestrată cu toate mijloacele necesare pentru a putea să-și ajungă scopul, precum și organele sau autoritatea care să exercite puterea în Biserică.

Primele organe de acest fel au fost Sfinții Apostoli, cărora, potrivit celor mărturisite de Sf. Ap. și Evangheliștii Matei și Ioan – cap. 18, 18 și 20, 22-23, Mântuitorul le-a încredințat această putere într-un mod egal; egalitate pe care Mântuitorul în diferite ocazii a scos-o în evidență, ca în felul acesta să înlăture din sufletul apostolilor o posibilă ispită care i-ar fi făcut, pe unul sau pe altul, să se considere mai mare ca ceilalți.

Pe de altă parte, după ce le-a făcut cunoscută puterea pe care o dețin fiecare în parte (și toți în mod egal) putând fiecare a lega și dezlega; în continuare Mântuitorul le-a explicat, că de această putere poată să se folosească fiecare, dar va fi luată o hotărâre mai bună atunci când doi sau trei vor fi împreună, iar în cazul când toți (apostolii) vor fi uniți la un loc, nu numai că vor reprezenta întreagă putere, dar și hotărârea luată va fi socotită ca lipsită de orice greșeală și va fi considerată drept o hotărâre a întregii Biserici.

În cele ce vor urma, vom scoate în relief modul în care Sfinții Apostoli au dat ascultare prin punerea în aplicare a acestui principiu; precum și dezvoltarea acestui principiu în decursul veacurilor de către urmașii direcți ai Sf . Apostoli – episcopii dar mai cu seamă întărirea principiului sinodalității de către sinodul IV ecumenic ca temelie a organizării Bisericii.

Apostolii au rămas credincioși sfaturilor primite de la Mântuitorul Hristos.

Egali în putere, fiecare întemeia comunități creștine și cu deplină autoritate luau chiar măsuri, ce se credeau necesare, ca organizarea și bunul mers al Bisericii să propășească iar în cazuri de indisciplină, fiecare putea judeca și aplica pedepse celor care turburau progresul comunității, lucrau deci în mod independent.

Când însă în sânul unei comunități ce iveau anumite probleme de mare importanță pentru, Biserică; a căror rezolvare ar fi în interesul și al altor comunități, nu se mai lucra independent, ci toți apostolii se adunau în colectiv și luminați de Duhul Sfânt hotărau împreună. Hotărârea luată astfel era „normă obligatorie pentru toți, indiferent de părerea personală pe care ar fi avut-o înainte”.

Acest principiu al sinodalității a fost folosit de Sfinții Apostoli în ocazii și pentru chestiuni diferite, toate depășind însă în importanță, competența unui singur Apostol, ca alegerea lui Matia în locul lui Iuda, alegerea în instituirea celor 7 diaconi etc.

Problema care s-a ivit în decursul misionarismului desfășurat de apostoli și mai cu seamă în câmpul de activitate a Sfântul Apostol Petru și anume „dacă creștinii recrutați dintre păgâni sunt; întâi obligați să împlinească cele prescrise de legea mozaică ori nu”, a dat naștere ținerii primului sinod „apostolic'' ținut la Ierusalim (anul 51) la care au fost de față pe lângă apostoli și „slujitorii Bisericii împreună cu Pavel și Barnaba”.

„Sinodul apostolic” se sesizează și hotărește: păgânii au acces la Hristos direct fără să se iudaizeze în prealabil. Această hotărâre a fost comunicată apoi bisericii din Antiohia prin Pavel și Barnaba, însoțiți de Sila și Iuda-Varsava – delegații sinodului.

„Acest sinod este socotit tipul și modelul tuturor celorlalte sinoade” prin el „s-a impus principiul sinodalității ca singură formă de exercitare a puterii bisericești centrale”.

Acest prim sinod, reprezintă temelia pe care se va înălța organizarea de mai târziu a conducerii superioare din Biserica creștină. La sinoadele ecumenice, după exemplul Sinodului apostolic din Ierusalim, hotărârile în probleme de credință și viață în Biserica creștină au fost luate de conducerea supremă a Bisericii.

Importanța acestui sinod se dovedește și prin aceea că „ceea ce nu au putut face Apostolii, fiecare în parte, au făcut în sobor și că, sinodul este autoritatea de conducere cea mai înaltă în Biserică. Și în aceasta formă el nu poate greși, funcționând pe principiul sinodalitătii așezat de Mântuitorul care a zis: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și eu” (Mt. 18, 20), mai ales că ei sunt călăuziți de Duhul Sfânt”.

„A hotărât Duhul Sfânt și noi”. (Fap. Ap. 15, 28). „Dacă acestea hotărăște Duhul, nu este nimic omenesc, ci Duhul hotărăște prin cei pe care îi asistă”.

Episcopii de azi sunt considerați ca succesori ai Sfinților Apostoli. În această calitate lor le-a fost transmisă și egalitatea ce a existat între apostoli.

„De aceea ca organ competent să ia hotărâri valabile și obligatorii pentru întreaga Biserică nu a fost recunoscută o singură persoană, un singur episcop, ci colegiul tuturor episcopilor sau Sinodul Ecumenic, care a venit de drept succesor în sfera de putere a colegiului Apostolilor, așa cum fiecare episcop este succesorul în sfera de putere a Apostolilor”.

Unul din atributele Bisericii, este și acela de „apostolească”. Prin acest atribut vrea să se arate că, temelia pe care s-a organizat Biserica în decursul veacurilor, este cea pusă de Apostoli prin lucrarea lor, ca unii ce în mod direct au primit indicațiile pentru organizarea Bisericii de la Mântuitorul Hristos.

Pe această temelie au zidit în continuare și urmașii lor episcopii. Ei au fost și au rămas credincioși practicii Apostolilor. Dovezi în acest sens sunt din abundență. „Așa între anii 160-170 s-au ținut sinoade contra montaniștilor, iar în sec. III contra novațienilor”. Tot în acest secol în anul 256 – are loc sinodul de la Cartagina.

Secolul IV – începând cu anul 325 când a avut loc primul sinod ecumenic, deschide o nouă eră în ceea ce privește mulțimea erezilor ivite, dar în același timp și combaterea lor și restabilirea dreptei credințe, nu prin episcopi singuratici, ci prin sinoade ecumenice la care au participat reprezentanții întregii Biserici; iar în probleme de mai mică importanță ivite în anumite Biserici din anumite părți, rezolvarea s-a făcut tot prin sinoade cunoscute sub denumirea de „sinoade locale” fără însă ca acestea să se abată câtuși de puțin de la cele hotărâte de un sinod ecumenic.

Singure cele 7 sinoade ecumenice, au adus adevăratele hotărâri atât doctrinare, disciplinare cât și liturgice, ceea ce a constituit și constituie și azi „o magna charta a vieții Bisericii creștine în general și a celei Ortodoxe îndeosebi”. Biserica Ortodoxă a atribuit și atribuie o importanță deosebită celor 7 sinoade ecumenice, care au fost și sunt izvor nesecat pentru credința, disciplină și morala creștină și care nu au încetat o clipă timp de aproape 12 veacuri de la ultimul sinod, să exercite o binecuvântată supraveghere și îndrumare asupra credinței și vieții bisericești.

Scopul lor principal a fost omogenitatea credinței și a disciplinei sub aceeași cupolă a Ortodoxiei și menținerea sau restaurarea climatului de înțelegere și dragoste între conducătorii diferitelor Biserici pe de o parte și între creștini în ansamblu pe de alta.

Un loc de frunte între cele 7 sinoade ecumenice, accentuând și întărind principiul organizării sinodale a Bisericii Ortodoxe îl ocupă sinodul IV ecumenic (Calcedon 451).

Acest sinod ocupă o „poziție centrală între celelalte sinoade, e ca un râu în care se revarsă celelalte sinoade anterioare și din care se desprind sinoadele următoare, de aceea și însemnătatea lui este multilaterală”.

Sinodul IV ecumenic a arătat tuturor generațiilor posterioare, că la organizarea Bisericii, trebuie să fie și este Sinodul. Spre deosebire, pe de o parte de concepția protestantă, care a alunecat spre anarhism ce duce la dezorganizare, dezordine, un adevărat haos în care apoi domnește indisciplina, iar pe de alta, de principiul monarhiei absolute practicat de Biserica romano-catolică, în Biserica Ortodoxă a fost scos în evidență principiul sinodalității, arătat de Mântuitorul, practicat de apostoli și dezvoltat de urmașii lor în decursul veacurilor.

Biserica catolică s-a abătut mult de la cele învățate de întemeietorul Bisericii – Hristos – interpretând greșit anumite citate din Noul Testament, pentru a scoate în evidență un temei învățăturii potrivit căreia Mântuitorul ar fi investit pe Sfântul Apostol Petru cu o putere deosebită față de ceilalți Apostoli, (Mt. 16, 19 și In. 21, 15, 17) iar potrivit canonului 218 din „Code Juris Canonici” întreagă puterea bisericească este rezervată unei persoane – papa – socotit drept urmaș al Sfântului Apostol Petru.

În această calitate, el deține suprema și deplina putere de jurisdicție atât în probleme de credință cât și morală, disciplină și conducere a întregii Biserici de pretutindeni.

În felul acesta Biserica, romano-catolică, nu numai că a schimbat forma de conducere -sinodală ierarhică, dar a înlăturat principiile autocefaliei și autonomiei.

Papa s-a suprapus tuturor sinoadelor ecumenice și celor cu caracter particular, făcând astfel ca prin hotărârea lui, să aleagă și să numească episcopi în mod liber în toată lumea, să devină judecător suprem pentru toată Biserica; fără ca el să poată fi judecat de cineva, socotit ca supremul posesor și împărțitor al tuturor bunurilor Bisericii; și-a organizat Biserica sa ca un stat politic suveran, cu teritoriu propriu peste care, proprietar devine tot el (Papa) și mai presus de toate, Papa s-a socotit chiar infailibil de către sinodul din Vatican (1870) când vorbește ”ex catedra”.

Cu nimic mai prejos nu s-a lăsat nici papa Paul al VI-lea care nu s-a sfiit ca în fața episcopilor clericilor și credincioșilor catolici să declare în sesiunea Consiliului II Vatican că: „Papa este urmașul Sf. Petru. Papa în calitate de succesor este singurul deținător al autorității supreme al Bisericii”.

Sinodul de la Calcedon a demonstrat că numai sinodalitatea garantează unitatea de credință, morală și cult în întreaga Biserică.

Episcopul este socotit drept glas al Bisericii pe care o păstorește „reprezentantul ei autorizat”. El reprezintă și exprimă adevărul dat de Iisus Hristos și păstrat, însușit și mărturisit de comunitatea creștină. Astfel sinodul episcopilor este sinodul întregii Biserici.

El este organul prin care Sfântul Duh formulează adevărul de credință și Biserica universală îl mărturisește. Căci acest adevăr este un bun al întregii Biserici, întru care sălășluiește. Duhul Lui Hristos, e adevărul comunității bisericești, e viața trupului Lui Iisus Hristos care e Biserica.

Canonul 19 al sinodului IV ecumenic dovedește concludent rolul sinoadelor, în ce privește rezolvarea anumitor probleme privitoare la credință, cult și disciplină.

Prin elaborarea acestui canon se „reactualizează pozițiile canoanelor 37 apostolic și 5 al sinodului I ecumenic dispunând categoric, ca episcopii din cuprinsul fiecărei Mitropolii să se întrunească în sinoade mitropolitane de 2 ori pe an, pentru a trata în ele și a rezolva toate problemele care nu sunt de competența nici unuia dintre membrii sinodului în parte, ci numai a sinodului însuși”.

Canonul este pe cât se poate de explicit în ceea ce privește atât sfera de competență a episcopului în Eparhia sa, cât și datoria celui pus în fruntea unei provincii (mitropolitul) de a nu se sustrage de la unele obligații ce-i revin ca șef al Bisericii unei provincii.

Orice episcop din fruntea unei Eparhii, are jurisdicție numai în granițele Eparhiei sale. Anumite dispoziții, canonice mai cu seamă „canoanele apostolice” (canonul 34) impun disciplină și episcopului, care deși prin hirotonie a primit deplina putere, nu poate face uz de ea decât în limitele fixate Eparhiei sale.

Episcopii sunt după pilda Apostolilor – autonomi – unul față de celalalt, totuși nu trebuie să rupă legătura cu episcopul din capitală, care mai are un rol de supraveghetor asupra celorlalți episcopi, de felul cum aceștia își duc la, îndeplinire anumite hotărâri luate în comun.

Independența unui episcop în eparhia sa, încetează atunci când apar anumite lucruri ce ar atinge credința, disciplina și cultul și dacă acestea depășesc granițele sale de activitate. În acest caz canonul dispune că orice chestiune de ordin bisericesc și care ar depăși cercul lor de putere și de drept în calitate de episcopi eparhiali, să se tranșeze cu știrea și consimțământul căpeteniilor, a primi episcopului din capitală. De ce acest lucru ? Pentru că „plenitudinea puterii bisericești dintr-o provincie bisericească se concentrează numai în sinodul episcopilor provinciei bisericești respective, întocmai precum plenitudinea puterii Bisericii ecumenice se concentrează în sinodul tuturor episcopilor”.

Acest principiu sinodal apare în adevărata, lui lumină mai ales dacă luăm în considerare motivele care făcut pe Sfinții Părinți ai sinodului să exprime: „am cunoscut că în eparhii ș…ț nu se țin sinoadele episcopilor prescrise de canoane și din cauza aceasta se neglijează multe afaceri bisericești care necesită soluționare”.

S-a făcut această constatare datorită unor multiple tulburări iscate în administrația bisericească, poate chiar din motiv că s-a neglijat ținerea sinoadelor. În fața acestor situații, episcopii izolați unul de celălalt nu puteau lua măsuri de „restabilire a ordinii tulburate de samavolnici, ci în astfel de cazuri, se face apel la sinod după cum Sfinții Părinți și propun în acest canon” (canonul 19).

Din cele de până acum se poate desprinde concluzia că: „după principiul ierarhic, principiului sinodal i se dă în canoane cea mai largă expresie prin norme observate constant în viața Bisericii”.

Acestui principiu canonic fundamental i se dă o largă expresie și în legiuirile actuale ale Bisericii noastre Ortodoxe Române prin modul de Reconstituire și de funcționare a tuturor organelor colective de conducere bisericească, începând de la cea mai mică unitate administrativă care este parohia, și sfârșind cu cea mai mare, care este Patriarhia.

În toate aceste unități, conducerea clericală ierarhică este încadrată în sobornicitate după cea mai autentică rânduială canonică și tradiție ortodoxă.

Potrivit acestei rânduieli, puterea bisericească se deține și se exercită în forme determinate de principiul dragostei creștine care îmbină autoritatea cu libertatea și de principiul responsabilității generale a tuturor membrilor Bisericii pentru buna, ei chivernisire.

Aceste forme sunt colegiile, adunările, consiliile, comitetele, sinoadele arhierești ca și sinoadele unității bisericești, prin colaborarea în spiritul dragostei și conștiința răspunderii solidare pentru Biserică, a tuturor membrilor Bisericii în frunte cu clerul și ierarhia.

Într-adevăr, principiul sinodal ierarhic, după doctrina canonică ortodoxă, reprezintă singura formă de conducere a Bisericii, corespunzătoare învățăturii, canoanelor și tradiției Bisericii din Primele veacuri, fiind păstrate fără modificare în Biserica Ecumenică a Răsăritului.

Menționăm că sinodul de la Calcedon rămâne peste veacuri modelul cel mai fidel de sobornicitate, nu numai prin felul cum și-a desfășurat lucrările sale, dar mai cu seamă prin hotărârile aduse fie de orice ordin; hotărâri care și-au menținut până astăzi valabilitatea universală.

„Dacă din punct de vedere formal sinodul de la Calcedon este întruparea deplină a principiului sinodalității esențial în Biserică, din punct de vedere al conținutului, el marchează o etapă decisivă în viața Bisericii”.

II.4.3. Principiul autocefaliei.

Cuvântul – autocefalie la început a avut un caracter profan, indicând „independența sau autonomia individuală, precum și aceea a unor unități sociale sau administrative ale lumii vechi, ori înțeles de suveranitate, adică de putere politică supremă” iar în limbajul bisericesc îl găsim numai în sec. V-VI. Abia unii din comentatorii canoanelor – secolul al XII-lea ca Balsamon spune că „în vechime toți mitropoliții provinciilor erau autocefali”.

Acest cuvânt de „autocefalie” în sensul juridic ortodox exprimă independența administrativă jurisdicțională față de altă unitate constituită în același fel, în cadrul ortodoxiei ecumenice.

Prin urmare nu este vorba de o altfel de independență, decât în sensul că așa cum spune însuși numele său grecesc, „auto” și „chefali” înseamnă cârmuire prin cap propriu, adică prin căpetenie proprie a unei Biserici.

Aceasta înseamnă căci nici una din unitățile bisericești care au cârmuire proprie, nu sunt subordonare una alteia, ci fiecare se conduc în mod independent.

Î. P. F. Patriarh Iustinian arătând importanța ce o prezintă „autocefalia” în ortodoxism spunea: „autocefalia corespunde, în chipul cel nai firesc și împărțirii omenirii în popoare. Chiar în lumea veche, care era organizată politic într-un mare stat universal – imperiul roman – Biserica era constituită pe provincii și dioceze, mitropolii și patriarhate care erau autocefale.

Legătura și înțelegerea lor în chestiuni de interes general, se făcea prin sinodul local sau ecumenic, după împrejurări. Nimeni nu avea dreptul să dicteze voința sa nici altei Biserici, nici măcar Bisericii sale”.

„Autocefalia” nu izolează Bisericile autocefale, și nu fărâmițează unitatea Bisericii Ecumenice a Răsăritului. Fiindcă exclusivitatea în exercitarea puterii bisericești depinde de către sinodul Bisericii autocefale respective, le limitează numai la chestiuni care nu se răsfrâng, ca importanță și asupra celorlalte Biserici autocefale.

Când se ivesc asemenea chestiuni de interes general, ele vor fi soluționate numai în sinod de către ierarhii tuturor Bisericilor autocefale, sau atunci când nu s-ar putea întruni în sinod, prin înțelegerea tuturor, pe calea procedurii practicate de Biserică în asemenea cazuri, numită: „consensu ecclelsiae dispersae”.

Activitatea bisericească de interes comun și general nu se poate concentra și conduce dintr-un singur punct. Ea devine o problemă și o datorie de colaborare inter-ortodoxă, în care

păstrând respectul pentru venerabilele patriarhate vechi, Bisericile Ortodoxe autocefale să poată aduce contribuția lor la viata religioasă, de muncă, de cultură teologică, eventual de sacrificii.

Deși fondul dogmatic al autocefaliei lipsește, în schimb, are o temeinică bază canonică. Pe lângă aceasta: „acest principiu lipsit de fond dogmatic, se afirmă pe baza a două principii care nu sunt lipsite de acest fond dogmatic principiul ierarhic și principiul sinodal”.

Din cele de până acum aflăm că: „autocefalia constă în rânduiala canonică, potrivit căreia o autoritate bisericească ierarhic-sinodal, teritorial determinată, se conduce în mod complet independent de alte unități de același fel, cu care păstrează totuși în mod obligatoriu unitatea dogmatică, cultică și canonică.

Ca urmare a acestora: „Prin autocefalie se înțelege, independența deplină a ierarhiei unei Biserici autocefale de ierarhia celeilalte Biserici autocefale”. Ea se afirmă în raporturile inter-ortodoxe.

În virtutea autocefaliei, orice Biserică autocefală are dreptul deplin de a exercita, în limitele posibilității, jurisdicția și asupra diasporei proprii; iar canoanele opresc cu desăvârșire amestecul străin în treburile Bisericilor autocefale (canonul 2 al sinodului II ecumenic și 8 al sinodului III ecumenic).

Prin canonul 28 al sinodului IV ecumenic se asigură într-un mod expres și explicit, dreptul de jurisdicție a acestor Biserici asupra diasporei proprii.

De altfel, dacă ținem seama de istoricul acestui principiu, vom vedea că el a existat chiar în perioada apostolică pentru că ne este știut faptul că Sf. Apostoli nu numai că își desfășurau activitatea în mod independent, dar și Bisericile întemeiate de ei se conduceau în mod autocefal.

În acest caz putem exemplifica cu Bisericile din Ierusalim, Antiohia, Efes, Tesalonic, Corint, Filipi; așa precum ne stau mărturie și Fap. Ap.; Epistolele Sf. Ap. Pavel către Romani, Galateeni, Corinteni, Tesaloniceni, iar Apocalipsa amintește de cele 7 Biserici din Asia; venindu-ne în ajutor și scrierile din epoca apostolică și postapostolică care ne dau vaste mărturii despre episcopii care cârmuiau în mod independent; iar din sec. II și III când au început a se constitui unități bisericești mai complexe; autocefalia devine un drept comun al mitropoliților adică al provinciilor bisericești formate din mai multe episcopii având in frunte pe un mitropolit.

În secolul IV când s-au constituit unități bisericești și mai mari dar în cadrul unităților administrative de stat, zise „dioceze”, unitatea bisericească avea în frunte un arhiepiscop, exarh iar ceva mai târziu, patriarh, dar de acest ultim titlu nu s-au bucurat decât numai mitropoliții din capitalele marilor centre administrative ale imperiului ca: Roma, Constantinopol, Antiohia, în timp ce cei din Alexandria și Ierusalim l-au primit în virtutea altor considerente.

Autocefalia este strâns legată de altă noțiune „autonomie” tot un principiu aplicat în Biserică.

Deși au unul și același înțeles – de independență, cârmuire prin sine însuși, nu exprimă aceeași realitate. În timp ce autonomia în înțelesul juridic înseamnă a te conduce după legi proprii și fără amestec dinafară, adică nu numai o independență juridică externă a cuiva față de altcineva, dar și o independență mai reală, mai deplină, întemeiată pe natura distinctă a unei realități față de altele pe când autocefalia definește o independență quasi-suverană în relațiile inter-bisericești iar pentru ca o Biserică să se poată proclama autocefală trebuie să îndeplinească anumite condiții de bază, fără de care nu-și poate dobândi autocefalia.

Instituția autocefaliei se va dezvolta însă numai după sinodul IV ecumenic din Calcedon, care a favorizat evoluția și instituționalizarea ei prin canonul 12, iar canonul 28 al aceluiași sinod consacră autocefalia unor și mai mari unități bisericești decât diocezele sau chiar a diocezelor ridicate la rang de patriarhat.

Dar în sensul juridic, Bisericii Autocefale, în baza canonului 28 al sinodului IV ecumenic sunt în primul rând cele 5 patriarhate: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim și apoi Bisericile naționale emancipate de sub jurisdicția ultimelor patru patriarhate.

Autocefalia indică și o egalitate între Bisericile autocefale și nicidecum o ierarhizare onorifică între acestea și mai cu seamă între primele scaune patriarhale.

Canonul 28 al sinodului IV ecumenic confirmă acest fapt, în sensul că episcopii celor 5 scaune enunțate sunt deplini egali în ce privește jurisdicția, iar în privința onoarei, importanța și caracterul diferitelor scaune, se determina după importanța și raporturile civile ale cetății respective, în care se găsesc acele scaune.

Este cunoscut, că în 313, Constantin Cel Mare dă libertate creștinismului prin așa zisul „Edict de la Milan”, iar sub Teodosie cel Mare, creștinismul este declarat religie de stat.

În imperiu, începând cu Dioclețian și continuat de Constantin cel Mare, se fac o serie de reforme administrative, înființându-se o nouă capitală – Constantinopolul – anul 330 zisă și „Roma cea nouă” cu care ocazie și scaunul episcopal de aici primește o deosebită însemnătate bisericească cu cea politică „și devine centru administrativ bisericesc al imperiului”, în timp ce Teodosie cel Mare recunoaște episcopului capitalei întâietatea de cinste după episcopul

Romei, ca fiind Constantinopolul – Roma cea nouă (canonul 3 al sinodului II ecumenic).

Se subînțelege că în această calitate de „centru administrativ bisericesc” pe lângă avantajele de care s-a bucurat, ia asupra sa și unele sarcini noi, pe care ducându-le la sfârșit, scaunul din Constantinopol „dobândește în mod practic, o verhovnicie în chip de primat administrativ-onorific, ce nu depășește însă ca drepturi, poziția sa anterioară creată prin canonul 3 al sinodului II ecumenic”

Împăratul Iustinian cinstește acest scaun cu titlul de „ecumenic” voind să arate prin aceasta că patriarhul din Constantinopol e socotit patriarhul principal al imperiului, al lumii pe care o stăpânea împăratul, și în acest sens, i-a zis și „căpetenia tuturor Bisericilor”.

Părinții de la Calcedon având în vedere aceste acte istorice de mare importanță pentru viața bisericii, sprijinindu-se și pe canonul 3 al sinodului II ecumenic recunosc acum pe bună dreptate prin canonul 28, toate drepturile ce i se cuvin în baza noii poziții fixate, fixând hotarele peste care se va întinde jurisdicția în calitate de episcop prim al capitalei; Pontul Asia și Tracia reproduc mai dezvoltat și mai apăsat motivul ridicării lui în rang onorific, ca egal cu scaunul Romei și enumerat al II-lea după el”.

Prin aceasta Părinții sinodului IV ecumenic întăresc hotărârea luată la sinodul II ecumenic

Poziția nu se poate spune că este anticanonică, ci din contră, în conformitate cu canoanele, fapt ce se vede și din canonul 17 al acestui sinod ecumenic care zice: „…iar dacă vreo cetate s-a înnoit prin puterea împărătească sau se va înnoi în viitor, apoi și împărțirea parohiilor bisericești să urmeze alcătuiri civile și de stat”.

Ca urmare acestei hotărâri, vedem că, canonul 28 este pe deplin întemeiat, justificat atât sub raport canonic, cât și istoric, iar poziția Romei nu-și are temei; mai cu seamă că și la sinodul zis „trulan” (692) se confirmă întâietatea acestui scaun prin canonul 36 înnoind astfel ordinea ierarhică a scaunelor, ordine pe care Biserica de Răsărit a respectat-o, iar această ordine a scaunelor, a fost acceptată și recunoscută chiar și de Biserica de Apus mai târziu.

Așadar, din timpuri vechi, întâiul loc de onoare îl ocupă episcopul Romei pentru că și-a avut reședința în „orașul Etern” – „caput mundi” – întâietate câștigată în urma unui fapt istoric. Întâietatea aceasta nu are la bază prin urmare un principiu de „drept divin” cum Roma îl invocă.

Odata cu mutarea capitalei imperiului în Bizanț, episcopul acestui oraș, dobândește onoarea cuvenită și i se recunoaște în același timp primul loc după cel din vechea capitală Roma. Rivalitatea între cele două Rome- Apus și Răsărit – se lichidează definitiv, in favoarea Romei noi de către sinodul IV ecumenic.

Părinții sinodului arată întregii lumi creștine ca nu „Roma este capitala Bisericii creștine, ci Hristos care viază în întreaga Biserică și care este deopotrivă pretutindeni unde este dreapta credință”.

Rangurile acestea onorifice stabilesc numai locul pe care îl ocupă fiecare în sinod; locul întâi îl ocupă Roma, al doilea Constatinopolul , al treilea Alexandria etc. Dar din punct de vedere al dreptului divin, toți episcopii sunt egali și au același cuvânt și însemnătate în discuțiile și hotărârile sinodului. Toți sunt membri ai sinodului și se supun hotărârilor lui.

Papalitatea a transformat un rang onorific, datorită faptului ca Roma era capitala imperiului Roman, într-un drept de ordin divin, dând ordinii civile romane trecătoare girul veșniciei și a falsificat astfel constituția și evoluția Bisericii însăși. Ea stă pe un principiu fals care e în contrazicere cu Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție și cu toata viața Bisericii.

Sunt neîntemeiate „argumentele aduse de Biserica Romei, în susținerea atitudinii ostile față de punctul de vedere al Bisericii Răsăritului, în legătură cu stabilirea prerogativelor scaunelor și îndeosebi față de scaunul din Constantinpol, din moment ce ea însăși a recunoscut justețea punctului de vedere e Bisericii Răsăritului care a confirmat prin autoritatea unui sinod, ordinea scaunelor așa cum a fost rânduită în Răsărit prin canoanele 3 al sinodului II ecumenic; 28 al sinodului IV ecumenic și 36 trulan.

În acest caz, canonul 28 sinodul IV ecumenic alături de canonul 3 al sinodului II ecumenic sunt o replică promptă și categorică dată de Biserica Ecumenică încercărilor Romei și tuturor pretențiilor de jurisdicție a palilor trufași, de a supune sub toiagul lor întreaga creștinătate.

Vrednic de amintit este faptul că dintre toate sinoadele ecumenice sinod. IV ecumenic este singurul sinod care a avut cele mai strânse legături cu Ortodoxia de pe pământul țării noastre.

Aceste legături se datorează episcopului Alexandru al Tomisului care a luat parte la acest sinod și fiind de față la emiterea canonului 28; iar vechea Dacie Traiană și îndeosebi episcopia Tomisului ce se afla la această dată în dioceza Traciei a trecut și rămas de atunci multă vreme sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol.

Este o mândrie pentru Ortodoxia românească mai cu seamă dacă ne gândim și ținem seama și de participarea la sinodului II ecumenic (Constantinopol 381) a lui Gherontie; Teotin I un alt episcop de Tomis, ia parte la un alt sinod ținut la 403 tot la Constantinopol, Timotei, participă la 431 la un sinod de la Efes, iar Ioan înainte de sinodul de la Calcedon se face cunoscut printr-o polemică în latinește, contra ereziilor nestoriene și eutihiene.

Toate dovedesc nu numai strânsele legături existente la aceea dată în Biserică, ci este și o dovadă a temeiniciei doctrinale și canonice a tot ceea ce a învățat și organizat Biserica românească în decursul timpului, ca una ce a avut adânci rădăcini înfipte în învățătura și tradiția Bisericii Apostolice și a timpului în care s-au ținut cele 7 sinoade ecumenice.

II.4.4.Dreptul de devoluțiune

Din hotărârile si canoanele elaborate de sinodul IV ecumenic se mai desprinde și dreptul devoluțiunii, principiu care joacă un rol covârșitor și azi în Biserica Ortodoxă, mai cu seamă acolo unde e necesar să se facă uz de acest principiu.

Biserica în dezvoltarea sa naturală, a fost necesar să nu se abată atât de la tradiția bisericească și nici să iasă din albia ecumenicității și a canonicității.

Desigur în perioada cât a fost posibilă ținerea sinoadelor ecumenice, ele constituiau „garantul oficial al ecumenicității”.

Dar din momentul când acestea nu au putut să se întrunească, o serie de probleme strict legate de viața bisericească au fost rezolvate de către sinodul mitropolitan, adică sinodul local.

Dar „deoarece și în timpul sinoadelor ecumenice și după aceea, s-au constatat acte de ieșire din canonicitate, pentru care nu se puteau neapărat un sinod ecumenic sau local, a apărut ca un garant și paznic permanent al canonicității acest (principiu) al dreptului de devoluțiune.

Dreptul de devoluțiune este întâlnit în special în latura administrativă a Bisericii, asigurând buna desfășurare a conducerii ei în cadrul normelor canonice.

În virtutea acestui drept, exercitat în Biserică de organele superioare, viața bisericească administrativă se menține pe linia tradițională canonică”.

Prin dreptul de devoluțiune se înțelege un drept pe care-1 are patriarhul sau mitropolitul de a supraveghea, controla și de a da cuvenita îndrumare frățească episcopilor din eparhiile sufragane, când ar constata că titularul unei eparhii nu-și duce la îndeplinire anumite obligații ce-i revin în aceasta calitate, dar mai cu seamă, de a numi un econom care va purta grija de buna chivernisire a averii eparhiei.

Temeiurile acestui principiu (ori drept) este înscris într-un număr de canoane ale unor sinoade locale, dar mai cu seamă ale sinodului IV ecumenic fapt ce i-a impus obligativitatea în toată Biserica.

Izvorul dreptului de devoluțiune nu trebuie căutat numaidecât în Biserică; pentru că nu este propriu Bisericii, doar că el a fost exercitat din cele mai vechi timpuri în sânul ei. Nu se poate vorbi de vreo organizație, fără să nu fie și să nu se exercite asupra ei principiul controlului, iar controlul la rândul său „presupune treapta ierarhică, iar ierarhia devoluțiune. De aceea dreptul de devoluțiune din administrația bisericească nu este altceva decât traducerea în fapt a unui principiu general de drept ce există în orice organizație administrativă”.

Pe timpul împăratului bizantin Iustinian, acest drept era exercitat la curtea sa de către însăși mitropoliți, exarhi și patriarhi; înzestrați cu acest drept datorită faptului că și ei făceau parte dintre mai marii demnitari de stat de pe lângă împăratul, iar acesta i-a înzestrat cu această prerogativă de a face controlul în administrația civilă.

Împăratul dându-și seama de roadele acestui drept, l-a legiferat, devenind în felul acesta și mai obligatoriu.

Biserica urmând, în măsura putinței organizația civilă din imperiu Bizantin în care se exercita în administrația provincială și diocezană controlul de către mai marii demnitari imperiali, a fost cu neputință să nu se împrumute acest principiu și în organizația Bisericească, și să fie exercitat, atât în cadrul unei mitropolii, cât și într-un cadru mai larg cum ar fi cazul unei Biserici, care și-a câștigat autocefalia; drept ce poate fi exercitat chiar de patriarh dacă nu a fost exercitat de mitropolit.

Biserica Ortodoxă Română, prin statutul din 1949 ia ca temei al dreptului de devoluțiune canonul 11 al sinodului VII ecumenic (787) dar temeiul canonic pare a fi existat chiar în sec. IV.

Astfel, el se vede din canonul 5 al sinodului I ecumenic prin expresia: „să se cerceteze dacă judecata a fost făcută din micime de suflet sau din dorul de ceartă sau din oarecare aversiune de acest fel a episcopului”.

Acest paragraf din canon dă un drept mitropolitului ca în virtutea puterii pe care o deține, în cazuri de judecată nedreaptă, el să intervină pentru a restabili ordinea; ba totodată îl și obligă să supravegheze dacă normele canonice au fost ori nu aplicate corect.

De asemenea este menționat și de sinodul local din Cartagina prin canonul 52, ce atribuie mitropoliților dreptul de control supraveghere și îndrumare frățească ce e dator să dea episcopilor din granițele Mitropoliei sale; iar canonul 55 al acestui sinod conferă mitropolitului de Cartagina ca „primat al Africii” încă un drept în plus: acela de a putea hirotoni și așeza clerici în orice eparhie, fără cartea canonică, să facă transferări de episcopi și de preoți în alte eparhii.

Dar dreptul de devoluțiune este redat în adevărata lui lumină prin canonul 26 al sinodului IV ecumenic pe care-l întregește canonul 11 al sinodului VII ecumenic prin care acest drept este pus în exercitarea Mitropoliților față de Episcopi, și-a Patriarhului față de Mitropoliți, deci este un drept ce se aplică pe scară ierarhică.

Dar în cazul de față nu ne vom ocupa în continuare de dreptul ce revine Mitropolitului față de Episcop și-a Patriarhului față de Mitropoliți; ci ne vom mărgini la principiul ce se desprinde din canonul 26 al sinodului IV ecumenic pe care îl citez în întregime: „Deoarece în unele Biserici, după cum am înțeles, Episcopii administrează averile bisericești fără economi, s-a hotărât ca fiecare Biserică, având episcop, să aibă și econom din clerul ei, care va chivernisi averea bisericească după socotința episcopului său, pentru ca gospodăria bisericii să nu rămână fără martori și pentru ca din cauza aceasta să se risipească averea aceleia și preoțimea

să se timbreze cu defăimarea; iar dacă acela nu ar face aceasta sa fie supus dumnezeieștilor canoane”.

Acest oficiu (de econom) a luat naștere în momentul când episcopul și-a pierdut încrederea din conștiința obștei creștine în ceea ce privește sinceritatea cu care acesta administra și chivernisea averea eparhiei, ce constituia pe acele vremuri un prim izvor ori sursă de venit. În momentul când s-a observat că averile eparhiale sunt păgubite, atunci s-a venit cu crearea oficiului de econom „căruia i s-a încredințat supravegherea și administrarea averilor eparhiei”.

De multe ori episcopul amâna „ocuparea oficiului de econom” în baza dreptului de exclusivitate asupra conducerii Eparhiei, fapt ce a determinat să se facă o excepție, o abatere de la acest principiul al autonomiei episcopului în eparhia sa; dându-i-se în acest caz ierarhului superior, ca în astfel de cazuri, când fie episcopul fie mitropolitul din eparhia respectivă nu și-ar duce la îndeplinire această obligație canonică, de a numi la timp economul necesar, să poată interveni Patriarhul de a numi un cleric din eparhia respectivă în postul de econom împuternicit cu toate atribuțiile ce revin din ocuparea acestui post (oficiu).

În felul acesta înțeles principiul devoluțiunii, nu schimbă cu nimic principiul canonic al independenței, în baza căruia fiecare episcop își conduce eparhia sa; în baza puterii egale pe care o au toți episcopii, indiferent de distincția onorifică pe care au primit-o ca mitropolit, exarh sau patriarh, fiindcă această abatere se face numai în mod excepțional avându-se un scop bine definit, de a apăra interesul Bisericii.

Când însă episcopul își îndeplinește drepturile ce-i revin în baza hirotoniei, nimeni nu se poate amesteca în eparhia sa, nici mitropolitul și nici chiar patriarhul, cu obligația ca fiecare episcop să-și îndeplinească obligațiile canonice la vreme; în tot ceea ce este necesar pentru buna organizare a activității din eparhie cum este și oficiul de econom.

Din comentariul făcut la acest canon, aflăm adevăratul motiv ce i-a făcut pe Părinții sinodului IV ecumenic să elaboreze canonul respectiv și anume cazul episcopului Iba care făcea abuz de averea Bisericii însușindu-și din ea atât pentru sine, pentru rude și mai cu seamă că făcea hirotonii ce pretindea să-i fie plătite cu bani. Dar pe lângă acest fapt se crede că a mai fost și următorul: pe măsură ce anii treceau, atribuțiile episcopului de altă natură creșteau în același timp. Aceasta făcea ca o mare parte din timpul necesar cu gospodăria Bisericii să fie răpit, și astfel, el nu mai avea posibilitatea necesară de a se îndeletnici și cu buna conducere a gospodăriei, fiind silit astfel să-și numească econom de drept exclusiv asupra averii Eparhiei.

Sinodul cunoaște aportul pe care îl aduceau economii, de aceea hotărăște: „fiecare Biserică, având episcop, să aibă și econom din clerul ei…”.

În continuare canonul dă norma necesară în baza căruia să fie chivernisită averea Eparhiei și anume nu după bunul plac al economului care poate și acesta să alunece în direcții greșite ci „după socotința episcopului său”, deoarece numai episcopul are deplina putere în eparhia sa inclusiv asupra averii bisericești. Prin aceasta părinții calcedoniei au urmărit un triplu scop.

Întâi de toate despre buna conducere și administrare bisericească se poate dovedi cu martori, dacă a fost ori nu legal administrată, lucru ce se petrecea de altfel și în administrația civilă, dar mai cu seamă era necesară în Biserică, unde fiecare obiect și venit avea o destinație sfântă, și ca atare era mai mult ca necesar să se cunoască dacă a fost această avere, investită în scopuri bune ori nu.

Al doilea scop a mai fost ca nimic din puțina ori multa avere ce o avea Eparhia să nu fie risipită într-un fel sau altul, ci să fie folosită numai acolo unde a fost destinată.

Al treilea scop mai era și acesta că, printr-o necinstită administrare a acestei averi, se aducea o hulă, defăimare la adresa Episcopului, ceea ce nu se putea admite dacă luăm în considerare sublimitatea și sfințenia acestei demnități; adică episcopul să fie scutit de orice bănuială venită din partea unuia ori altuia; iar pe de altă parte nici chiar numele economului atât timp cât va lucra „după socotința episcopului” să nu fie desconsiderat și chiar nici numele preoților din sânul cărora a fost ales „să nu se timbreze cu defăimarea”.

La fel, canonul menționează: „să chivernisească averea bisericii” adică întreaga avere, mobilă și imobilă „să se țină socoteli exacte și la termene determinate, prezentând episcopului aceste socoteli”.

Având în vedere faptul că canonul 26 al sinodului IV acum este temelia pe care s-a zidit în continuare de către sinodul VII ecumenic prin canonul 2 același principiu după cum însuși canonul atestă în partea I a sa: „Datori fiind ca toți a păzi dumnezeieștile canoane, și pe acela ce se zice la fiecare biserică să fie economi, cu orice chip trebuie să-1 păstram nevătămat…” atunci trebuie să spunem, că acest oficiu de econom nu se mărginește numai la Eparhii, ci și la Mitropolie și chiar la mânăstiri, unde egumenii sunt datori să pună econom nu din altă parte ci chiar dintre viețuitorii mânăstirii respective – frați ori călugări.

Deși canonul 26 al sinodului IV ecumenic vorbește numai de instituirea economului, Biserica pornind de la aceasta a aplicat acest principiu și în alte laturi de viață bisericească care sunt prevăzute de canoane.

Canonul 26 al sinodului IV ecumenic întregit de canonul 2 al sinodului VII ecumenic mai cu seamă cu partea II ne facă să tragem o concluzie că: principiul sau dreptul de devoluțiune se poate exercita de către Mitropolit și patriarh „din oficiu” dar nu numai în cazul prevăzut strict de canonul 26, adică de a institui economi la fiecare Eparhie, ci și în alte cazuri atunci când s-a făcut vădit o totală neglijență sub raport administrativ, religios sau când s-a ajuns să se calce din normele canonice.

Ca urmare a celor arătate putem să spunem: principiul devoluțiunii se exercită numai de către organele ce sunt competente fie că ele intervin la cerere, fie din oficiu, atunci când se constată că canoanele au fost nebăgate în seamă și s-a lucrat pe altă linie decât pe cea prevăzută de ele.

El a fost exercitat mereu în decursul veacurilor în Biserica creștină și mai cu seamă în Biserica de Răsărit în baza fondului său canonic mai ales scos în lumină de canoanele 25 și 26 al sinodului IV ecumenic întregite ulterior de canonul 2 al sinodului VII ecumenic care îndreptățesc pe Mitropolit și Patriarh să facă uz de acest principiu acolo unde cazurile o reclamă.

Având în vedere adevărata lui valoare, principiul apare necesar chiar Bisericii „ca un garant și paznic permanent al canonității și auxiliar al sinodalității”.

„El nu suprimă întru nimic autonomia Episcopilor ci din contră, o întărește în sensul că, atunci când din anumite motive se pot face vinovați, apare imediat colectivul care îi îndrumează pe linia canoanelor”.

Sinodul IV ecumenic s-a bucurat de un prestigiu deosebit din partea posterității, chiar datorită acestui fapt că nu a trecut cu vederea nimic din ceea ce ar fi dăunat Bisericii; ci a întărit unele principii existente în Biserică până la aceea dată, și a pus noi baze prin care Biserica să se înalțe pe culmile desăvârșirii atingerea scopului fixat de Mântuitorul Hristos.

II.4.5.Principiul autonomiei

Între principiile cuprinse în canoanele sinodului IV. ecumenic este și principiul autonomiei.

Cuvântul „autonomie” poate fi luat în mai multe înțelesuri, dar fiindcă subiectul de față facă parte din disciplina dreptului bisericesc, pe noi ne interesează înțelesul acestui cuvânt sub acest aspect.

Cuvânt „autonomie” este de obârșie grecească. Luat într-un „sens propriu, însemnă capacitatea de a, legifera singur și de-a te conduce după legile proprii în toate privințele, în tot ce se referă la natura ta proprie”.

Autonomia în cazul acesta este înțeleasă nu numai ca o „independență juridică externă a cuiva față de altcineva, dar și o independență mai reală, mai deplină, întemeiată de natura distinctă a unei realități față de altele”.

Acest cuvânt a fost folosit în decursul timpului, atât de istoria profană cât și de cea bisericească. Așa îl întâlnim la greci, romani, ''juriștii germani'' iar în Biserică în legătură cu anumite „asociații religioase autonome precum și de biserici catedrale și de biserici catedrele și colegiale care se bucură de principiul autonomiei”.

Folosirea acestui cuvânt în terminologia, bisericească înțelesul este asemănător.

Aici el stabilește raportul între două societăți, fiecare cu norme de conducere proprii; potrivit caracterului său specific.

De aceea, prin autonomia bisericească se înțelege „independența deplină a Bisericii față de Stat în toate privințele independență ce decurge din originea și natura deosebită a Bisericii, precum și din mijloacele și din țelurile deosebite ale Bisericii față de acelea ale Statului”.

Cu alte cuvinte, Biserica este „de sine stătătoare în treburile sale religioase, față de orice altă organizație din afara ei. Aceasta înseamnă mai concret, că ea se conduce de sine în treburile sale religioase în mod independent de orice autoritate din afara ei, fiind totuși supusă supravegherii și controlului din partea statului”.

Biserica ca societate este organizată în cadrul altei societăți; de care nu poate face abstracție pentru că în concepția creștină statul este un colaborator al Bisericii în slujba omenirii și prin aceasta un serv al divinității. Un mandatar și un econom rânduit să asigure pe pământ o ordine morală, care trebuie să imite și să reproducă în mic pe cea din lumea cerească.

Ordinea este de esență divină și lumea este ordine.

Grecii i-au dat acest frumos nume de „cosmos” iar statului pe cel de putere „eratos”. Statul este deci o putere care trebuie să creeze ordine. În această ordine morală a văzut creștinismul menirea lui și această ordine este indispensabilă operei creștine.

În acest caz între Biserică și Stat trebuie să domnească o deplină armonie, statul fiind chemat să ajute Biserica prin menținerea ordinii cu mijloacele de care dispune, având în vedere, că cei care sunt creștini sunt în același timp și cetățeni ai statului respectiv; și ca atare, ei trebuie să stea unii către alții în aceeași corelație armonică și amicală, în care vedem sufletele și trupurile noastre.

Principiul autonomiei impune statului neamestec în cele ale Bisericii, dar să-i recunoască libertate în desfășurarea activității ei, respectarea dogmelor, canoanelor și hotărârilor conducerii (Bisericii) precum și ajutorul material pentru susținerea fie a clerului, a instituțiilor de pregătire și a instituțiilor cu caracter filantropic, dar aceasta se poate împlini numai acolo unde relațiile dintre Biserică și Stat sunt în deplină armonie.

În felul acesta Biserica își poate atinge scopul sau; propovăduirea Evangheliei lui Hristos și mântuirea credincioșilor săi, în timp ce „o Biserică aservită de Stat, în mod fatal e redusă la inactivitate, pentru că legătura cu scopurile inerente ființei sale i se slăbește, conștiința chemării ei mari adoarme, viața i se usucă pas cu pas ca a unei plante pe care ai plantat-o într-o climă neprielnică… O asemenea Biserică și slujitorii ei, nu pot produce roadele libertății, a desfășurării în condiții optime a vieții creștinești, căci solul este lipsit de îndemnuri proprii de zel și voință energică” notează Î.P.S. Mitropolit Nicolae Bălan.

Sinodul IV ecumenic nu a lăsat fără temei canonic pe care să se întemeieze principiul autonomiei; zis în cazul de față, autonomie externă, deși era amintit și de alte canoane al unor sinoade anterioare, dar mai cu seamă, în canoanele apostolice.

Sindoul IV ecumenic prin canonul 12 oprește cu desăvârșire pe episcopi de a alerga la puterea de Stat ca prin anumite decrete să fie ridicați la demnitatea de mitropolit.

Oprește acest amestec, în treburile sinodului care singur este competent să facă acest lucru. Prin acest canon, părinții dispun ca nici un episcop să nu se adreseze autorității imperiale – înconjurând astfel sinodul eparhial, ci numai cu sprijinul autorităților, statale să ajungă în demnitatea de Mitropolit în dauna mitropolitului legitim adică, cel pus cu consimțământul sinodului. Pe unii ca aceștia – hotărârea sinodului (canonului) cere să fie pedepsiți cu caterisirea.

În sprijinul acestui canon, vine și canonul 19 care arată că aceste abateri de la rânduiala canonica se datorează faptului că „în eparhii nu se țin sinoadele episcopilor precise de canoane și din cauza aceasta se neglijează multe afaceri bisericești care necesită soluționare”.

Biserica Ortodoxă nu a căutat în decursul existenței ei să facă uz de puterea ei amestecându-se în ale statului.

Principiul autonomiei în canoanele sinodului IV. ecumenic mai este relevat și sub aspectul autonomiei interne.

Prin acest, principiu al autonomiei interne se înțelege „rânduiala canonică potrivit căreia anumite unități ale Bisericii se conduc de la sine prin organe proprii, fiind totuși supuse supravegherii, controlului și îndrumării din partea autorităților bisericești superioare”.

Acest principiu în cadrul Bisericii a fost aplicat în două direcții.

a.) Prima direcție cuprinde pe acele Biserici autonome (mitropolii ori numai episcopii autonome) care se bucură de o independență mai restrânsă în raport cu aceea a Bisericii autocefale, în sensul că sunt într-o anumită măsură subordonate acestor Biserici.

b.) În al doilea caz (direcție) avem de a face cu mitropoliile, arhiepiscopiile, episcopiile, protopopiatele, parohiile, mânăstirile și orice alte așezăminte din cuprinsul unei Biserici locale autocefale sau bisericești.

În primul caz sunt amintite Bisericile autonome care pot fi simple episcopii ori chiar mitropolii autonome. Aceste Biserici se bucură de o independență mai restrânsă în raport cu independența Bisericii autonome în anumite chestiuni de Biserica autocefală.

Autonomia, și independența acestei Biserici față de Biserica autocefală se exprimă prin primirea sfântului mir de către Biserica autonomă de la Biserica autocefală, precum și prin participarea ierarhilor Bisericii autonome la sinodul Bisericii autocefale când sunt chemați.

Datorită dezvoltării crescânde a organizației bisericești s-a ajuns ca până în sec. IV, că unele mitropolii au devenit autocefale și în același timp și autonome, putându-se astfel conduce prin sinoadele lor proprii (sinoade mitropolitane) care se întruneau periodic (canonul 19 al sinodului IV ecumenic).

Prin atribuțiile acestor sinoade se asigură conducerea autonomă a fiecărei mitropolii, în limitele pe care este ținută să le observe și conducerea autonomă a eparhiilor, și cu excluderea amestecului altor unități bisericești de orice fel și a altor ierarhi de orice grad, în treburile cârmuirii sale autonome.

O astfel de cârmuire și autonomie a mitropoliilor mai este prevăzută și într-un alt canon al sinodului IV ecumenic, canonul 12; canonul 28 al acestui sinod, ce indică autonomia sinodului mitropolitan și în materie de putere sacramentală, iar canonul 17 da în competența sinoadelor mitropolitane dezbaterea și soluționarea neînțelegerilor bisericești-mai cu seamă-judecarea litigiilor bisericești de orice natură ca ultimă instanță în cuprinsul mitropoliilor.

Până în sec. III, când a început organizarea mitropoliilor episcopii au fost autocefali în eparhiile lor. Odată cu dezvoltarea acestui sistem mitropolitan, ei și-au pierdut autocefalia, trecând asupra mitropoliilor, iar episcopii în cadrul mitropoliilor, n-au devenit simpli subalterni ai mitropoliților, ci au rămas cârmaci autonomi în eparhiile lor.

Dovadă în acest sens a fost dreptul lor de a sfinți Sf. Mir pentru trebuințele eparhiei proprii.

Această poziție autonomă a episcopilor și a eparhiilor este consacrată prin numeroase canoane, care interzic oricărui episcop indiferent de treapta ierarhică, de a se amesteca în eparhie străină și de a săvârși acte de cârmuire prin care ar leza autonomia vreunui alt episcop.

Deasmenea, având în vedere acest principiu, s-a interzis în mod categoric oricărui episcop să primească preoți (clerici) din Eparhie străină fără învoirea episcopului de care țin (canonul 20 al sinodului IV ecumenic).

Dar într-un mod și mai elocvent acest principiu al autonomiei eparhiale „în virtutea căruia întreaga viață Bisericească în eparhie trebuie să se desfășoare numai în dependență de episcopul respectiv, sub conducerea și supravegherea lor” este menționat în canonul 4 al sinodului IV ecumenic

Prin acest canon „Sf. Părinți de la Calcedon au hotărât integrarea fără excepție, a instituției monahismului în disciplina eparhială”.

Potrivit acestui canon, mânăstirile sunt supuse autorității episcopului, încetându-le astfel autocefalia, însă nu le-a răpit autonomia, rămânând acest principiu în vigoare pentru mânăstiri până astăzi.

Acest canon este secundat de canonul 8 al acestui sinod, care la rândul său subordonează și pe clerici episcopului lor când zice: „clericii azilurilor de săraci, ai mânăstirilor și ai bisericilor mucenicilor, să rămână sub stăpânirea episcopului din fiecare cetate după tradiția Sf. Părinți și să nu se sustragă cu trufie de la episcopul lor propriu”.

Aceasta arată limpede hotărârea Sf. Părinți ai sinodului de la Calcedon de a da principiului autonomiei eparhiale toată autoritatea, principiu pe care mai târziu îl vor dezvolta atât sinodului VII ecumenic cât și unele sinoade locale ca cel: I și II de la Constatinopol.

Părinții sinodului IV ecumenic de la Calcedon, conștienți că numai existând unitate de conducere în eparhie și numai prin ordine și disciplină se poate asigura colaborarea tuturor, clerici, monahi și instituții, spre atingerea scopului urmărit de Biserică, au accentuat prin mai multe canoane acest principiu.

Astfel prin canonul 23 au stabilit că monahii și clericii nu-și pot părăsi, fără încuviințarea episcopului respectiv locurile în care au fost rânduiți, mergând și rămânând mai mult timp în capitala țării, că prin aceasta ei turbură ordinea bisericească, ba de multe ori strică și casele unora.

Părinții Calcedoneni spre a curma această dezordine, emit acest canon ce prezintă o importanță deosebită căci prin el se impune o normă, în baza căreia ei sunt cu toții obligați să stea la locul lor, prestând slujba încredințată; iar pe de altă parte ei scot în evidentă principiul autonomiei în baza căruia, episcopul este cel îndreptățit, să le elibereze autorizație de călătorie.

Aplicarea acestui principiu de către Biserica Ortodoxă Română este de necontestat atât sub forma ei externă cât și cea internă, neabătându-se cu nimic de la hotărârile sinodului IV ecumenic privitoare la aceasta.

Astfel art. 3 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române zice: „Biserica Ortodoxă Română are conducere sinodală ierarhică, potrivit învățăturii și canoanelor Bisericii Ecumenice a Răsăritului și Tradiției sale și se administrează în mod autonom prin organe proprii reprezentative, alese de cler și popor, prin votul credincioșilor și constituite în conformitate cu dispozițiunile prezentului Statut.”

Acest articol se referă la autonomia externă, în timp ce autonomia internă este prevăzută de articolele 41, 71, 74, 86, 87, 111, etc.

Acest principiu al autonomiei era prevăzut și în legislația anterioară bisericească, dar nici ca redactare și mai ales ca aplicare nu a asigurat Bisericii Ortodoxe Române libertatea de a se organiza și administra independent, prin organele sale proprii.

Abia sub regimul de democrație populară s-au creat acele condiții ca Biserica noastră să se poată organiza potrivit atât normelor dogmatice cât și celor canonice, ajungându-se în felul acesta la o îndreptare a multor compromisuri și greșeli ce erau în legea din 1925.

În acest sens s-a exprimat și Î.P.F. Păr. Patriarh Iustinian în fața Adunării Naționale Bisericești din 7 iunie 1953 spunând: „Pentru prima oară libertatea religioasă aduce neamestecul Statului în treburile Bisericii, care poate de acum înainte să-și rezolve ea singură problemele în spiritul dogmelor și canoanelor proprii și potrivit cu nevoile și misiunea ei sfântă.”

Ca dovadă a situației noi, în art. 3 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române alături de alte principii stă și principiul autonomiei, care în cursul celor mai bine de 20 de ani a fost respectat cu strictețe putând în felul acesta ca Biserica Ortodoxă Romană să-și îndeplinească misiunea ei fără nici o presiune din afară.

În cazul de față Statul trebuie doar să supravegheze dacă practica și cultul Bisericii nu sunt contrare Constituției, securității sau ordinii publice și bunelor moravuri; și nicidecum să facă act de imixtiune într-un alt domeniu în care nu are competență, rămânând aceasta pe seama Bisericii.

Se dovedește și de data aceasta că sinodul IV ecumenic a deschis un nou drum în ce privește buna organizare și funcționare a Bisericii, făcându-o și mai atașată de menirea ei.

Prin respectarea acestui principiu canonic, s-a creat Bisericii o cale liberă – nestingherită de alte organizații ca astfel, țelul ei final – mântuirea sufletului omului să fie dus la îndeplinire potrivit voinței Mântuitorului Hristos.

II.4.6.Principiul adaptării teritoriale bisericești potrivit împărțirii politice a Statului

Un alt principiu afirmat de sinodul IV ecumenic a fost și principiul adaptării teritoriilor bisericești potrivit împărțirii politice a Statului.

Încă prin canonul 12 al acestui sinod se oprește cu desăvârșire ca împărțirea Eparhiilor să se facă în mod samavolnic, arbitrar, de autoritatea civilă, prin uneltirile unor episcopi, care erau cuprinși de duhul mândriei și ca atare, să dobândească un drept onorific pe care de fapt nu erau în drept să-1 primească.

La originea acestui canon stau unele controverse. Pentru curmarea lor s-a emis acest canon fixându-se prin el, pentru viitor o normă pozitivă.

Sinodul recunoaște drepturile de care dispun mitropoliții în această calitate; pe care le și confirmă; dar interzice ca pe viitor o circumscripție mitropolitană să fie divizată numai în urma unor decrete imperiale, desconsiderând sinodul episcopilor – singur competent să facă aceasta.

Hotărârea sinodului prescrisă în canon impune ca nici un episcop să nu mai facă aceasta, să nu se mai adreseze autorității civile, înconjurând sinodul, și astfel făcându-se vinovați, ca unii ce sunt „împotriva orânduielilor bisericești”. Prin hotărârile acestui canon se impune oarecare stabilitate în ce privește unitățile Eparhiale ale Bisericii.

Într-un mod și mai clar este afirmat acest principiu prin canonul 17 și canonul 28 mai cu seamă al acestui sinod, în urma căruia s-au ivit multe discuții între Biserica de Răsărit și cea de Apus.

Dacă la emiterea canonului 12 au stat la bază controverse de natură bisericească atunci la emiterea canoanelor 17 și 28 a stat la bază o practică veche în sânul Bisericii. Astfel, acest principiu a fost folosit de Biserică din primele timpuri, de la formarea primelor comunități, dar mai ales după recunoașterea creștinismului ca religie de Stat.

El nu a avut la bază motive de vanitate așa cum au susținut o parte din autorii apuseni, ci motive de ordin practic, de oportunitate și utilitate, așa putând fi satisfăcute mai bine interesele Bisericii. Aceste motive de ordin practic au stat ca temei alături de însemnătatea originii unei Biserici și la stabilirea prerogativelor unui scaun, ridicarea scaunului urmând importanței politice a cetății.

Biserica în dezvoltarea ei a ținut seamă de acest principiu mai ales că în primele veacuri era greu de a delimita exact granițele unei eparhii, iar dacă totuși unii episcopi revendicau anumite drepturi asupra unor teritorii, se bazau pe uz, iar mai târziu pe vechimea lor, fapt ca a făcut ca: „uzul și vechimea să capete importanță deosebită în dreptul bisericesc -mai cu seamă după ce a fost legiferat”.

Acest lucru l-a făcut primul sinod ecumenic fixând drepturile episcopilor de la Roma -precum și ale celorlalți episcopi privilegiați. De aceea uzul a servit ca normă în Biserică, de multe ori, atât pentru păstorii bisericești individuali, cât și pentru sinoadele particulare și ecumenice la „stabilirea granițelor circumscripțiilor bisericești sau a prerogativelor scaunelor”.

Având în vedere atât obiceiul cât și vechimea, sinodul prin canonul 17 stabilește această normă ca hotarele eparhiei să fie determinate exact și nimeni nu are putere de a modifica aceste hotare, mai ales dacă sunt în funcție de vechime, fixând drept termen 30 de ani; iar daca s-ar ivi totuși vreo controversă între 2 episcopi sau între un episcop și un mitropolit, privitor la importanța vreunei parohii, dispune ca asupra acestei controverse să hotărască autoritățile bisericești cu cădere, și pentru ca pe viitor să nu se nască astfel de controversă, codifică practica de până atunci, care s-a pronunțat încă de către sinodul I ecumenic (canonul 6) după care, împărțirea bisericească a Eparhiilor trebuie să se conformeze împărțirii politice.

Cu privire la anumite litigii ce eventual s-ar putea ivi din această cauză, de asemenea canonul impune o normă pentru a se putea aplana.

Astfel, litigiile ivite între 2 episcopi în privința deținerii vreunei parohii, înainte de a atinge vechimea de 30 de ani de când aceasta se găsește sub jurisdicția episcopului respectiv, sinodul provincial de sub președinția mitropolitului poate decide în cauză, în caz că aceeași controversă este iscată între un episcop și un mitropolit, controversa va fi supusă exarhului diocezei, adică, scaunului constantinopolitan zis altfel: „sinodul diocezan sau sinodul patriarhal sau național” (canonul 9).

Canonul 17 al sinodului IV ecumenic care cuprinde norme numai de natură administrative încheie: „iar dacă vreo cetate s-a înnoit prin puterea împărătească sau se va înnoi în viitor, apoi și împărțirea parohiilor bisericești să urmeze alcătuirii civile și de stat”, adică canonul cu dispoziția dată vrea să exprime că împărțirea politică este totdeauna decisivă; potrivit acestei împărțiri, Biserica la rândul ei își va contura granițele împărțirii sale administrative – potrivit celei politice și de stat.

II.4.7. Principiul exercitării dreptului de a judeca în Biserică pe bază de instanțe

Ca orice societate omenească – laică ori religioasă, Biserica în cadrul desfășurării activității ei, are nevoie de ordine, de o buna rânduială și o totală disciplină din partea membrilor ei, toate sprijinite fie pe normale morale fie pe normele de ordin juridic.

În mod obișnuit, atât starea de ordine, cât și disciplina prin care se menține ea, au un suport social-material în interesele de viață ale membrilor societății, precum și un suport moral juridic în normele de conduită statornicită de societatea respectivă.

Fără observarea normelor de conduită cu caracter moral, sau juridic, nu se poate asigura starea de ordine a vieții societății de orice natură ar fi ea. De aceea, pentru încălcarea acestor norme s-au prevăzut de către conducerea oricărei societăți felurite sancțiuni, menite să apere astfel starea de ordine.

De la această regulă nu face excepție nici Biserica creștină a cărei conducere a stabilit felurite și variate rânduieli pentru îndreptarea celor ce greșesc și pentru aducerea lor la calea unei vieți corecte, conforme cu normele bisericești.

Dintre rânduielile de acest fel, unele prevăd pedepse sau măsuri coercitive care pot fi calificate ca sancțiuni juridice.

Mântuitorul Hristos chiar de la întemeierea Bisericii a ținut seamă de aceasta. El fiind și judecătorul ei suprem, (In. V, 22; Mt. 25, 31-46) transmițând apoi această putere Sfinților Săi Apostoli prin cuvintele: „Oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer” (Mt. 28, 18) cuvinte care sunt exprimate și Apostolului Petru (Mt. 16, 18-19).

În virtutea acestei puteri, Sfinții Apostoli au exercitat funcția judecătorească cu multă luare aminte, dar și cu severitate.

Astfel Sfinții Apostoli în cursul activității lor exercită această putere asupra tuturor celor care se abăteau de la calea dreapta după cum ne relatează Fap. Ap. V, 3-10; VIII, 20-23; II Tim. 2, 17 și mai cu seamă cazul incestuosului din Corint (I Corinteni, cap. V).

Sfinții Apostoli au transmis această putere urmașilor lor direcți – episcopii.

Episcopii ca urmași direcți ai Apostolilor aveau plenitudinea darurilor și a puterilor „jus magisterii”, „jus ministerii” și „jus jurisdictionis”.

În principiu, întreaga justiție bisericească se atribuie exclusiv Apostolilor – respectiv episcopilor, care potrivit misiunii încredințate, erau îndreptățiți să judece fie singuri, sau în înțelegere – sobor. Sfinții Apostoli „ori de câte ori se ivea vreo neînțelegere fie în materie de credință, fie în materie de disciplină, se întruneau în sobor, și asistați de Duhul Sfânt, hotărau într-un cuget cele dezbătute”.

Întreaga procedură de judecată creștină, fie din trecut fie de astăzi, își are ca temelie cuvintele: „Dacă însă îți va greși fratele tău, mergi și-l mustră între tine și el singur și de te va asculta, ai câștigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, mai ia împreună cu tine unul sau doi, ca pe spusa a doi sau trei martori să se sprijine orice cuvânt, și de nu-i va asculta nici pe ei, spune-l Bisericii, iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș” (Mt. 28, 15-17). Acesta este textul cel mai clasic în care este arătată regula de care Biserica a ținut totdeauna seama în judecarea unui membru al Bisericii – ultimul for fiind Biserica – adică soborul.

Dar regula definitivă a fost confirmată pentru totdeauna, de către sinodul de la Calcedon.

Acest sinod „condus de grija pentru păstrarea disciplinei în Biserică, la realizarea căreia ajuta și prestigiul autorității superioare, dar și ferirea persoanelor clericale în general, de umilire și de nedreptăți, Sf. Părinți ai sinodului IV ecumenic au stabilit prin canonul 9 principiul instanțelor sau a forurilor de judecată înaintea cărora trebuie să se soluționeze toate neînțelegerile dintre clerici, în general, atât în chestiunile cu caracter bisericesc cât și în chestiunile cu caracter civil, în acest din urmă caz putându-se adresa însă și forurilor civile, dacă nu era primită hotărârea forurilor bisericești”.

Canonul 9 al acestui sinod vorbește despre forurile de judecată bisericească în seama cărora cad reclamațiile doar a unor membrii ai Bisericii, adică a persoanelor clericale nu însă și a mirenilor adică episcopi, preoți, diaconi, monahi și monahii ori alte persoane care duc viață ascetică. În acest caz canonul stabilește:

Orice litigiu dintre clerici „să fie judecat de episcopii competenți și nicidecum, pentru judecarea unor astfel de litigii să nu se recurgă la judecata seculară. Numai în cazul când episcopul respectiv ar încuviința, părțile în litigiu se pot adresa unor persoane din afara clerului, dacă amândouă sunt de acord.”

Desigur că aici nu este vorba de litigii cu caracter bisericesc – care totdeauna și în mod absolut cad în competența forurilor bisericești, ci e vorba de litigii ce se pot ivi între preoți cu caracter civil.

Nu se poate spune că, prin faptul că aceste litigii ce ar fi rezolvate în fața primului for judecătoresc bisericesc s-ar neglija competența forurilor civile în unele procese dintre preoți, nu „pretind ca reclamațiile de acest fel, întâi să se adreseze judecătoriei bisericești – și chestiunea respectivă poate merge spre judecată la judecătoria civilă numai dacă judecata cea dintâi nu ar fi primită”.

De altfel această dispoziție era prevăzută și în legile civile, încât Iustinian prin novela 123 statornicește: „dacă cineva are un proces cu un cleric, un călugăr, o diaconeasă, călugăriță sau cu persoane care duc viața ascetică, trebuie să se adreseze mai întâi episcopului părții reclamante, care va avea dreptul să decidă. Dacă cele 2 părți vor fi satisfăcute de judecata episcopului, hotărârea se va executa de către judecătorul împărătesc al ținutului. Dacă însă, una din părți face în termen de 10 zile împotrivire, judecătorul împărătesc va hotărî asupra chestiunii.”

Mai târziu aceste dispoziții au fost prevăzute și în legiuirile lui Leon Isaurul (Ecloga) și Leon Filozoful (Basilicale) ajungând și la noi, fiind menționate în legiuirile lui Vasile Lupu și Matei Basarab.

Aceste dispoziții se referau și la mireni – dar numai atunci când cazurile îi obligau să se judece cu clericii, în aceste cazuri nici ei nu puteau trece peste dispozițiile episcopului.

În chestiuni penale soluțiile de rezolvat par a fi fost mai variate.

Dacă vreun cleric ar fi fost învinuit de crimă sau de alt delict el putea fi cercetat fie de autoritatea civilă fie de cea bisericească.

Dacă autoritatea civilă îl găsea vinovat, era predat autorității bisericești pentru a fi dezbrăcat de cele ale preoției și apoi pedepsit de legile civile.

La fel, când autoritatea bisericească îl găsea vinovat îl preda judecății civile – numai după ce-l dezbrăca de cele ale sacerdoțiului.

Acest lucru s-a datorat puternicii înrâuriri pe care Biserica a avut-o asupra vieții sociale și de stat pe când astăzi atât în chestiuni civile cât și penale, clericul este judecat de justiția civilă, rămânând în competența tribunalelor bisericești, numai chestiuni curat bisericești.

Totuși în zilele noastre „ca instanță provizorie, premergătoare instanței prime a episcopului, s-a stabilit judecătoria protopopească – pentru chestiuni mai mărunte, neînțelegeri între clerici și mireni, cu decizii definitive sau provizorii, după delegație primită din partea episcopului”.

Dar canonul prevede dispoziții și pentru cazurile când se fac reclamații de către unii clerici, fie împotriva episcopului lor, fie a altor episcopi. În acest caz canonul dispune ca astfel de litigii dintre clerici și episcopi să fie judecate de sinodul mitropolitan sau provincial.

Acest lucru prevăzut de canonul 9 e menționat și de canonul 17 și chiar 20 al acestui sinod.

Sinodul mitropolitan în Biserica Ecumenică era a doua instanță care primea apelul de la judecata episcopului și care judeca numai chestiuni administrative care treceau peste competența primei instanțe episcopale.

Ultima dispoziție prevăzută de canonul 9 se referă la eventualele reclamații primite din partea unor clerici sau chiar episcopi împotriva mitropolitului.

În acest caz canonul prevede două dispoziții. Prima, îngăduie ca problema să fie dezbătută de către „forul exarhului provinciei mai mari, adică de către sinodul patriarhal”, iar a doua dispoziție îngăduie ca reclamațiile să fie adresate și scaunului cetății împărătești a Constantinopolului”.

Acesta a fost un privilegiu a Patriarhului de Constantinopol, prin care se putea împiedica orice amestec străin și îndeosebi a Romei în afacerile Răsăritului.

Deci, ca supremă instanță de recurs în litigiile Bisericești este socotit sinodul Patriarhal din Constantinopol și nicidecum sinodul scaunului Romei; și cu atât mai puțin patriarhul Romei personal.

Această dispoziție obligatorie pentru întreaga Biserică de atunci, dovedește odată mai mult, că Patriarhia Romei nu avea nici un privilegiu în plus față de cea a Constantinopolului, în afară de acela a primatului de onoare, ci din contră și pentru aceea sinodul Patriarhiei din Constantinopol constituia cea mai mare (înaltă) instanță de recurs pentru teritoriile asupra cărora se întindea jurisdicția acestui scaun.

Orice persoană bisericească, socotită neîndreptățită de sentința instanței mitropolitane putea face apel la instanța superioară. În acest caz o astfel de instanță a fost sinodul exarhal potrivit canonul 17 al acestui sinod ce prescrie: „dacă cineva s-ar nedreptăți de mitropolitul său, să se judece cu exarhul diocezei”.

În biserica Ortodoxă Română astăzi un astfel de for bisericesc prevăzut de canonul 9 ar corespunde cu Consistoriul Central bisericesc, care de asemenea judecă „toate afacerile disciplinare și judecătorești venite pe cale de recurs de la Consistoriile Episcopale” sau în cazuri de caterisire, cu Sf. Sinod.

Cât privește competența acestor foruri de judecată, rezultă din textul canonului 9; episcopului i se conferă puterea judecătorească deplină pentru clerul din eparhia sa, iar în ce privește materia de judecată episcopul poate judeca toate abaterile clerului (preoți, diaconi, monahi) care se abăteau de la dispozițiile imperative ale canoanelor – în materie de credință, cult, morală, etc, precum și delictele disciplinare ce ar fi fost incompatibile cu misiunea ce o îndeplinea în cadrul Bisericii.

Consistoriul Eparhial e în măsură să judece pe lângă plângerile clericilor pentru nedreptatea făcută de episcopul de care aparține; cât și probleme legate de ordin administrativ și mai cu seamă la extinderea jurisdicției episcopului, a împărțirii parohiilor.

Din canonul 6 al sinodului II ecumenic care e în strânsă legătură cu canonul 9 al sinodului IV ecumenic reiese că nu se primesc acuze din partea persoanelor: „eretice, schismatice, cei ce formează adunări ilegale, clerici caterisiți, laici care sunt excluși din Biserică și cei ce au fost sub judecată și încă nu s-au dezvinovățit”.

Desigur în cazul când Consistoriul Eparhial nu ar da o sentință corespunzătoare, chestiunea se poate transpune sinodului mitropolitan – adică circumscripției bisericești mai mari – noțiune ce corespunde cu sinodul patriarhal, care la rândul său face rejudecarea părților și putea da sentință decisivă.

Vrednic de amintit este și faptul că acest sinod (IV ecumenic) s-a ocupat și de alte probleme de disciplină, reorganizând astfel viața monastică.

Astfel, canoanele 2, 3, 7, 8, 16, 23, 24, sunt de o importanță istorică, deoarece fixează locul monahismului în Biserică și-l epurează de orice influență străină – stăvilind în felul acesta întinderea răului și a oferit monahismului baza legală și orânduirea canonică de care avea nevoie, spre a-și cunoaște rostul în viața Bisericii și spre a putea îndeplini cu mai multă putere menirea sa specială în sânul Bisericii și a societății.

II.4.8.Alte principii

Alte principii ce se desprind din canoanele sinodului IV ecumenic și consemnate în canoane mai sunt:

Principiul stabilirii preoților – confirmat prin canonul 6 care dă dispoziția ca orice hirotonie să se facă pe bază de destinație, fiindcă între Biserică și cel hirotonit se creează o legătură indisolubilă care nu admite ca clericii să fie mutați de la o Biserică la alta decât în cazuri excepționale urmărindu-se un scop superior bisericesc.

Principiul incompatibilității oficiilor cu păstorire sufletească – potrivit canoanelor 10 și 20 care nu admit unui cleric să ocupe în același timp două posturi, ce i-ar impune prezența permanentă în ele adică „un cleric să nu se numere deodată la bisericile din două cetăți, și la aceea pentru care a fost hirotonit la început și la aceea la care a fugit din poftă de mărire deșartă”.

Excepțiile care se fac totuși, nu frâng principiul amintit, ele urmărind asigurarea existenței religioase a credincioșilor și conducerea unităților pe timpul cât nu au păstor titular.

Principiul completării scaunelor vacante în interval de 3 luni de la vacantare – menționat în canonul 25 care obligă pe mitropoliți să renunțe la anumite intenții, de a prelungi vacanța, dator fiind mitropolitul ca în timpul vacanței el să supravegheze eparhia vacantă.

Principiul interzicerii secularizării mânăstirilor – consfințit prin canonul 24 în virtutea căruia este inadmisibil ca un lăcaș ca mânăstirea cu caracter de sfințenie dobândit prin sfințirea făcută de episcop, să mai poată fi transformată în lăcaș profan, aceasta nu privește numai lăcașul ca atare, ci chiar și bunurile care-i aparțin acestui lăcaș, ce de asemenea nu pot fi înstrăinate.

Principiul pensionării preoților – care nici un sinod ecumenic nu l-a afirmat până la această dată.

În lumina acestui principiu Biserica este obligată să asigure, la neputință, episcopilor și preoților o întreținere demnă chiar și pentru cei îndepărtați ca nevrednici, cu condiția, ca aceștia să se retragă la o mănăstire.

Principiul ierosiliei – ce nu îngăduie ca cineva sub motiv de pedeapsă, să fie coborât din treapta ierarhică de ordin divin (canonul 29) pentru că cine este nevrednic de o treaptă, e nevrednic și de cealaltă.

Principiul colaborarii dintre Biserică și Stat – principiu care se poate aplica numai atunci când „fiecare instituție își respectă domeniul propriu de atribuțiuni”.

Împăratul Marcian deși interesat de bunul mers al Bisericii, și al sinodului chiar, nu-și asumă puterea de a hotărî singur în chestiuni bisericești, socotind aceasta un drept exclusiv al Bisericii, el îndeamnă pe episcopii care apelau la autoritatea lui în chestiuni de credință și disciplină, să se adreseze sinodului și să asculte de hotărârile sinodului, pentru că „ceea ce hotărăște sfântul sinod este normă centru mine. Eu urmez hotărârea lui și cred în ea”.

Numai în felul acesta se poate păstra o colaborare între Biserică și Stat; o armonie deplină și o înțelegere în unele probleme ce ar interesa atât Statul cât și Biserica.

Principiul interzicerii hirotoniilor absolute (fără destinație) – conform canonului 6, pe motive atât pentru păstrarea demnității preoției, asigurarea mijloacelor necesare pentru întreținerea demnă a celor hirotoniți, cât și pentru înlăturarea vagabondajului care s-ar fi petrecut dacă hirotonia nu era legată de un post fie în cetate, sat ori mânăstire.

Aceasta măsură a fost înscrisă, mai târziu și în legiuirile împăraților bizantini, cu sancțiunea aspră pentru episcopul care nu ar fi respect-o fiind obligat să asigure din veniturile proprii întreținerea clerului hirotonit fără destinație (fără loc).

Principiul incompatibilității preoției și monahismului cu îndeletniciri lumești – așa cum reiese din canoanele 3 si 7, care opresc pe preoți și călugări să se îndeletnicească cu lucruri lumești ce le-ar aduce câștiguri mârșave, iar pe de altă parte pentru a evita aceasta, îi oprește pe unii ca aceștia, să ocupe funcții publice, păgubindu-se astfel Biserica prin aceea că i-ar împiedica de la serviciul preoțesc.

Având în vedere și disciplina Bisericii – prin canonul 9 Sfinții Părinți au stabilit principiul forurilor de judecată care sunt în măsură și competente de a rezolva orice neînțelegere atât în chestiuni pur bisericești cât și în cele cu caracter civil, în acest din urmă caz putându-se adresa și forurilor civile dacă nu era primita hotărârea forurilor Bisericești.

Mai socotim vrednic de menționat și instituția avocatului (ecdicului) care la început deși a fost o instituție cu caracter pur laic, totuși a fost însușită de Biserică (canoanele 2 și 23 al sinodului IV ecumenic).

Ecdicul Bisericii ajută la menținerea ordinii și reprezentă Biserica respectivă în fața forurilor judecătorești civile, apărându-i drepturile, mai cu seamă atunci când episcopul nu se putea prezenta personal.

Ecdicul funcționa în cadrul Bisericii în baza unei recunoașteri oficiale din partea autorităților civile. Asemenea ecdici avea și autoritatea civilă.

De ei se vorbește prima dată în canonul 25 al sinodului local din Cartagina; iar mai târziu ei apar pe lângă fiecare episcop și chiar patriarh.

Misiunea lui consista în apărarea în fața forurilor judecătorești civile a persoanelor lipsite de mijloace să se apere singure (văduve, orfani, etc) a averii bisericești cât și a persoanelor ce erau în slujba Bisericii.

După cum reiese din canon, ecdicii erau obligați să supravegheze ordinea în Biserică, să urmărească pe clericii și monahii fără de lucru ce vagabondau, tulburau cetățile și provocau dezordine, silindu-i, fie prin sfat fie cu forța chiar, să se înapoieze la slujba lor.

În această calitate, ei nu îndeplineau numai rolul de defensor sau avocat al Bisericii – jurist-consult al scaunelor ierarhice, ci și veghea la observarea legilor bisericești, a bunei rânduieli în Biserică, având și atribuții de procuror al Bisericii.

Aceste canoane mai multe și mai bogate în conținut față de canoanele sinoadelor anterioare au privit viața Bisericii sub toate aspectele și pentru toate aceste aspecte, prin principiile ce se desprind din ele, i-au croit făgașul cel mai potrivit; ca în felul acesta nimic să nu-i îngreuneze și să nu-i știrbească misiunea ei sfântă pe care o are față de membrii ei și pentru care a fost întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos.

CAPITOLUL III

Importanța operei canonico-dogmatice a

sinodului IV ecumenic

Sinodul IV ecumenic de la Calcedon prezintă o importanță deosebită pentru întreaga Ortodoxie, atât datorită numărului mare de participanți la acest sinod, cât și prin hotărârile sale de natură dogmatică, dar mai cu seamă pentru hotărârile luate în comun privitoare la organizarea Bisericii.

Acest sinod s-a ținut în împrejurări foarte grele, pe de o parte imperiul Bizantin era mereu amenințat de dinafară de hoardele barbare a lui Attila și în interior tulburat de ereticii îngâmfați, iar pe de altă parte Biserica era dezbinată, multe înclinând către naționalismul raționalist ori către monofizitismul adâncit în misticism.

Așa stând lucrurile, Biserica era adânc tulburată, dezorientată și chiar înfricată – dacă ne gîndim la cele întîmplate la 449 – când fanatismul sectar al unor persoane căzute în lăcomie și mândrie, făcând uz de forță și violență, au căutat pe toate căile să acopere adevărul revelat și să impună învățătura greșită cu privire la cele două firi ale Mântuitorului Hristos.

Cu toate acestea, forța și abuzul au fost învinse și înlăturate de puterea Sfântului Duh, de data aceasta cei prezenți în sobor, luminați de Duhul Sfânt, au știut să găsească în această stare de adâncă confuzie calea și mijlocul prin care să înlăture hotărârile așa zisului „sinod tâlhăresc” iar dreapta învățătură și credință să fie formulată în modul cel mai clar, drept și precis.

S-au condamnat astfel cele două erezii și s-a putut defini pentru totdeauna dreapta învățătură.

Prin definiția, dată la Calcedon este oglindită învățătura evanghelică care atestă că: „prin Hristos, Dumnezeu s-a făcut om și omul s-a făcut Dumnezeu, că s-a realizat apropierea maximă între om și Dumnezeu și s-a înlăturat peretele din mijloc”.

Biserica Ortodoxă a rămas strict pe lângă sensul acestei definiții, prin întreruperile ulterioare ale formulei și prin tot duhul ei, manifestat în cult și în pietatea populară.

Dar importanța și însemnătatea sinodului crește și mai mult dacă ne gândim la opera mare canonică și la rânduielile canonice bisericești pe care le-a statornicit, cu privire la buna organizare a Bisericii, rezolvând într-un mod cât mai precis și bazat pe învățătura Domnului un număr de probleme ce priveau buna organizare și conducere a Bisericii.

Acest sinod a constituit și va constitui pentru toate veacurile un adevărat model de sobornicitate, în măsură să rezolve orice problemă ivită în Biserică, dovedind că forma sinodală prestată de Biserica Ortodoxă în organizarea ei, ca for prim de conducere a Bisericii, își are rădăcinile adânc înfipte în ceea ce a învățat Iisus Hristos și au predicat Sfinții Apostoli.

De aceea, această formă pare a fi cea mai autentică și corespunzătoare învățăturii Domnului Hristos și rânduielilor statornicite de Sfinții Apostoli și urmașii lor.

Aplicarea acestui principiu de către Biserică în decursul veacurilor, ca și rezultatele obținute dovedește utilitatea lui în buna chivernisire a vieții bisericești.

Oricât ar încerce cineva, să înlocuiască acest principiu printr-o altă formă de exercitare a puterii bisericești, nu numai că se depărtează de tradiție și practica seculara a Bisericii consfințită de sângele atâtor martiri, dar pe nesimțite Biserica s-ar depărta de la adevărul revelat și ar ajunge să se afunde într-o serie ca greșeli doctrinare – așa cum s-a ajuns de către Biserica Romano-Catolică, care desconsiderând învățătura și practica apostolică și post-apostolică și concentrând puterea ce o deține sinodul în persoana papei, s-a rătăcit mult, atât sub aspect dogmatic cât și canonic de la învățătura Mântuitorului și a Sf. Apostoli.

Numai sobornicitatea asigură și recunoaște oricărui membru din Biserică atât în cadrul slujbelor la care iau parte, cât și în cadrul altor întruniri de natură bisericească, cinstea și calitatea de a se considera fiu al lui Dumnezeu, care eliberat de povara păcatului, a fost restabilit în demnitatea lui de dinainte de păcat, devenind astfel „un adevărat purtător al chipului lui Dumnezeu”.

Părinții sinodului IV ecumenic cunoscând aceasta, chiar prin canonul întâi acordă o importanță deosebită sistemului sinodal și odată cu aceasta tuturor sinoadelor recunoscându-le numai lor acest drept de a legifera în cele bisericești; apoi prin canonul 19 obligă pe episcopi -mitropoliți de a rezolva toate problemele bisericești în sinod; iar prin canonul 17 conferă acestui for dreptul chiar de a judeca litigiile care se pot ivi atât în cadrul unei parohii, cât și în cadrul unei unități mai mari bisericești.

Alături de acest principiu sunt confirmate și întărite și principiile ierarhic, care nu se fundamentează numai pe temeiul haric, ci și canonic, devenind astfel o bază a puterii bisericești; principiul autonomiei interne și externe în virtutea primului punct fiecare episcop este autonom în eparhia sa (autonomia internă) iar in virtutea autonomiei externe, se fixează relațiile dintre Biserică și Stat; principiul autocefaliei care a stat la baza formării Bisericilor internaționale fără ca Biserica să se fărâmițeze ci rămâne tot „una sfântă, sobornicească și apostolească” întrucât aceste Biserici cu caracter național, sunt adevărate vlăstare crescute și alimentate din seva emanată din tulpina din care au crescut după cuvântul Domnului care zice: „Eu sunt butucul viței iar voi mlădițele” (In. 15, 5).

Tot în virtutea acestui principiu s-a evidențiat egalitatea tuturor Bisericilor, dar mai cu seamă se exclude din sânul Ortodoxiei teza susținută de Biserica Romei cum că scaunul Romei s-ar bucura și de întâietatea jurisdicțională nu numai onorifică.

În această privință canonul 28 al acestui sinod, înlătură această afirmație și arată că acest lucru ar fi contrar Duhului Evanghelic, că nu are temei istoric și nici canonic. Datorită acestui fapt, scaunul de Constatinopol va purta titlul de „Roma Nouă” bucurându-se de aceleași privilegii ca și „Roma Veche”.

Acest sinod face și o operă de dreptate atunci când recunoaște scaunului apostolic din Ierusalim o poziție egală cu celelalte patriarhii, ridicând această episcopie la rangul de Patriarhie, ca să nu fie mai prejos de celelalte scaune privilegiate.

Din textul canoanelor acestui sinod se desprind și alte principii amintite în lucrarea de față care au fost și sunt tot atât ce necesare și importante pentru viața Bisericii și unitatea ei.

Grija părinților sinodului IV ecumenic s-a răsfrânt și asupra administrării avutului bisericesc.

Pentru ca acest avut să fie administrat cât mai corect se stabilește prin canonul 26 numirea unui econom la fiecare eparhie.

Hotărârile luate cu privire la organizarea justiției de asemenea s-au dovedit necesare și utile, fiind respectate apoi de toată Biserica.

La fel și măsurile luate cu privire la clerul inferior și mai cu seama la monahism și monahi s-au impus și au afirmat unitatea de conducere în eparhie și disciplina în Biserică.

În ansamblu luat, sinodul de la Calcedon a avut o sfântă menire împăcând o mulțime de spirite iritate și aducând liniște în sânul Bisericii.

Din toate cele arătate până aici, se dovedește îndeajuns râvna tuturor Sfinților Părinți de la acest sinod, pentru propășirea Bisericii, înțelepciunea de care au dat dovadă în cursul dezbaterilor, a hotărârilor luate și a principiilor cuprinse în canoanele elaborate, stabilind și asigurând Bisericii unitatea de credință, unitate de organizare și administrare precum și disciplina necesară oricărei societăți.

Aplicarea acestor principii în decursul veacurilor până în zilele noastre, e dovadă că ele corespund atât doctrinei ortodoxe, cât și principiilor rânduite de Sfinții Apostoli la baza organizării și funcționării Bisericii.

Astfel, tot ce a hotărât sinodul de la Calcedon, a devenit o comoară de aur ce s-a revărsat în visteria Bisericii Ortodoxe, pe care avem datoria să o apărăm și să o ferim de orice știrbire sau întinare.

După rânduiala sfintei noastre biserici a treia duminică după Rusalii prăznuim pomenirea Sf. Părinți care au participat la cel de al IV-lea sinod sau sobor ținut la Calcedon un oraș în Asia Mică la anul 451.

După lungi dezbateri Eutihie este condamnat eretic și exilat din Biserică și s-a stabilit adevărata învățătură de credință sau dogmă despre cele două firi divină și umană în unica persoana a lui Iisus Hristos fiul lui Dumnezeu întrupat în următoarea formulare: „urmând Dumnezeieștilor părinți mărturisim cu toții cu umanitate pe unul și același Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos carele este perfect după Dumnezeirea Sa și perfect după omenirea Sa, Dumnezeu adevărat și om adevărat din trup și din suflet de o ființă cu Tatăl în urma Dumnezeirii Lui întru toate asemenea nouă afară de păcat care după Dumnezeirea Lui s-a născut din Tatăl înainte de veci, iar în zilele din urmă pentru noi și pentru a noastră mântuire din Fecioara Măria Născătoare de Dumnezeu după pomenirea Lui unul și același Hristos Fiul Domnul, Unul născut pe care l-am cunoscut că este din două firi neîmpărțite, nedespărțite, neamestecate, neschimbate fără a fi împărțite în două persoane ci este același Fiu Unul născut Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos după cum ne-au învățat de la început despre el Prorocii și El însuși Domnul Iisus Hristos și după cum ne-a predat nouă simbolul Părinților de la Sinodul din Niceea și Constantinopol”.

La această dogmă s-a mai adăugat și hotărârea următoare: „Deoarece noi Părinții prezenți la acest și Mare sinod ecumenic, au hotărât acestea în deplină cunoștință de cauză și cu cea mai mare silință acest sfânt și ecumenic sinod hotărăște că nimănui nu-i este îngăduit să învețe să scrie sau să alcătuiască altă învățătură de credință sau să dea alt simbol de credință celor ce vor să cunoască adevărul aceștia dacă sunt episcopi, preoți sau diaconi să înceteze a mai fi clerici iar de sunt bolnavi sau credincioși să fie anatema”.

Sinodul de la Calcedon este mare nu numai prin numărul mare de episcopi (630) care au participat la lucrările și prin hotărârile dogmatice de importanță capitală pentru Biserică pe care le-am văzut ci și prin hotărârile lui canonice. De remarcat că acest sinod ca și celelalte dealtfel nu a întreprins o operă de legiferare completă ci s-a ocupat numai de chestiuni impuse de stările de fapt.

Cu toate acestea sinodul prin canoanele emise a stabilit o sumă de principii de valoare generală, principii canonice care stau până azi la temelia organizării Bisericii.

Între principiile ce privesc organizarea și funcționarea Bisericii am amintit și putem enumera următoarele :

– Recunoașterea, valabilității canoanelor elaborate de sinoadele anterioare: întărirea principiului ierarhic în organizarea Bisericii prin consolidarea poziției episcopului ca întâi stătător în fruntea eparhiilor Bisericești (canoanele 4, 5, 8, 12, 25) – introducerea demnității de patriarh în biserică și acordarea acestuia pe seama următoarelor episcopii într-o ordine ierarhică onorifică și anume: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim.

– Integrarea definitivă a societăților monahale care până atunci aveau caracter de societăți particulare în cadrul organizației bisericești stabilind principiul că fiecare mânăstire trebuie să stea sub jurisdicția sau conducerea directă a episcopului locului (canoanele 4, 7, 24)

– Reorganizarea justiției Bisericești și luarea de măsuri pentru disciplina clerului stabilind principiul ca să fie sancționate toate abaterile de la învățătura și disciplina bisericii (canoanele 2, 12, 18). Putem spune și subliniem că sinodul IV ecumenic de la Calcedon a pus capăt pentru totdeauna disputelor hristologice în biserică stabilind adevărul de credință referitor la Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Prin hotărârile luate a dat un nou avânt dezvoltării organizării bisericești rezolvând în mod cât se poate de just problemele care i s-au pus, a marcat o cotitura extrem de importantă în ceea ce privește relațiile de colaborare cu statul de slujire și loialitate a intereselor superioare ale acestuia, interese ale poporului drept credincios.

Sinodul de la Calcedon a impus de asemenea ordine monahismului. Mânăstirile și viața religioasă erau agitate de fanatici ai ereziei care-și părăseau locul, uitau ascultarea, colindau orașele, se sustrăgeau autorității episcopului. Unii primeau însărcinări bisericești sau chiar lumești care-i scoteau de sub regimul mânăstirii și-i țineau în lume.

Canonul hotărăște la toți monarhii să se supună autorității episcopale, să iubească liniștea și să stăruie în postul și rugăciunea lor, să nu ridice mânăstiri fără învoirea episcopului. Canonul lovește cu excomunicarea pe cei care nu vor respecta aceste hotărâri și obligă pe episcopi să supravegheze cu grijă viața mânăstirilor.

CONCLUZII

Ținut în împrejurări foarte grele, când imperiul era amenințat din exterior de huni iar din interior de eretici, este marcat de domnia împăratului Teodosie al II-lea, lipsit de personalitate, măcinat de orgoliile, patimile, fanatismul și ipocrizia curtenilor lacomi și abuzivi, când opinia publică și conducerea Bisericii erau împărțite între raționalismul nestorian și misticismul eutihian, cu formule și tendințe neortodoxe opuse, sionodul de la Calcedon a fost o mare manifestare de credință creștină, de înțelepciune imperială și de putere romană.

S-a apreciat că Hristologia Sfântului Chiril a fost sacrificată în fața celei a papei Leon I. În realitate, sinodul a preluat în mod expres din hristologia leoniană doar învățătura despre păstrarea proprietăților specifice fiecărei firi. În rest, formula calcedoniană este o sinteză a hândirii patristice în care predomină teologia chiriliană.

Hotărârea dogmatică a sinodului IV ecumenic de la Calcedon exprima consensul teologic, fără a fi formula personală a unui părinte sau a altuia, din Răsărit sau din Apus. Ea nu era nici raționalistă, nici mistică, nici antiohiană, nici alexandrină, nici orientală, nici occidentală: era ortodoxă generală și a rămas ca un bloc solid prins în edificiul dogmaticii creștine – formula clasică a hristologiei patristice. Prin definiția de la Calcedon s-a dat expresia cea mai justă învățăturii evanghelice că prin Hristos, Dumnezeu S-a făcut om și omul s-a făcut Dumnezeu, realizându-se totdată apropierea maximă între om și Dumnezeu, Creatorul său.

Prin opera sa canonică, Sinodul al IV-lea ecumenic a eliminat neregulile și abuzurile în plan administrativ și disciplinar. Canonul 28 făcea un act de dreptate atât Constantinopolului umilit la Efes în anul 449 cât și ierusalimului. Primului întărindu-i privilegiile și egalitatea cu scaunul Romei exprimatâ la Sinodul al II-lea ecumenic prin canonul 3, iar pe cel de-al doilea scotându-l de sub jurisdicția Antiohiei și subordonarea față de cezareea palestinei, alăturându-l celor patru mari scaune episcopale ridicate de acum la rang de patriarhii.

Sinodul de la Calcedon este un mare moment de verificare și de orientare în viața Bisericii. El a lămurit tendințe seculare anterioare și a statornicit situații ulterioare milenare. Năzuințele separatiste ale ereticilor nestorieni și eutihieni și-au găsit găsit ieșire în formularera Bisericilor disidente; năzuințele autoritare și monarhice ale papalității au găsit în sinod o barieră peste care n-au putut să treacă în Orient.

Configurația bisericească actuală se datorează în mare parte Calcedonului; în Orient Bisericile necalcedoniene formate și tânjind la umbra Bisericii ortodoxe; în Occident Biserica papală, care a vrut să concentreze și să monopolizeze conducerea. Prin sinodul de la Calcedon, Biserica ortodoxă și-a păstrat față de eterodocși doctrina, iar față de papalitate organizația și independența.

În timp ce deciziile dogmatice ale Calcedonului sunt criteriul Ortodoxiei, deciziile canonice sunt criteriul eclesiologiei, sunt tipul și unitatea de măsură a spiritului ecumenic și patristic al constituției bisericești. Și într-un caz și în celălalt Biserica Ortodoxă a păstrat hotărârile acestui sinod în spiritul lor. Bisericile necalcedoniene au călcat hotărârile lor dogmatice, Biserica papală a nesocotit pe cele canonice și a schimbat până la denaturare forma și spiritul organizației bisericești.

Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon, ultimul sinod în care cele două imperii și Biserici, orientală și occidentală, s-au întâlnit și colaborat normal, a fixat prin celebra lui definiție dogmatică, acel cadru definitiv al învățăturii despre raportul dintre dumnezeirea și umanitatea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, după ce sinoadele de la Niceea și Constantinopol lămuriseră problema raportului dintre Logosul întrupat și persoanele dumnezeiești ale Sfintei treimi. Hristologia Calcedonului este una dintre cele mai prețioase comori ale credinței noastre pentru care au luptat, au gândit și s-au rugat generații de Părinți ai Bisericii.

BIBLIOGRAFIE

A. IZVOARE

***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1990.

TĂRÂLA, Zosima, Popescu, icon.stavr. Haralambie, Pidalion cu oranduire nouă și talcuiri, Insitututul de arte grafice “Speranța”, București, 1933, (reed. 1992)

B. ARTICOLE, STUDII, LUCRĂRI, RECENZII

***, 1500 de ani de la sinodul IV ecumenic din Calcedon, în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 10-12, 1905

***, Învățătura de credință creștină ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1952

***, Sinodul al IV ecumenic, în “Telegraful Român”, nr. 37-38, 1951

BERDNICOV, I. S., Curs de drept bisericesc, trad. de Silvestru Bălănescu, București, 1902

BOROIANU, D., G., Dreptul Bisericesc pentru seminarii, ed. II, București, 1911

BULGAKOFF, S., Ortodoxia, trad. de N. Grosu, Sibiu, 1938

COMAN, Pr.Prof.Dr. Ioan G. , Sinoadele ecumenice, importanța lor pentru viața Bisericii, în rev. “Ortodoxia”, nr. 3, 1962

COVERCĂ, I., Judecata bisericească în Biserica veche, în rev. “Studii Teologice” nr. 1-2, 1961

DRON, C., Canoanele, vol. I și II, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1932-1935

FLOCA, Prof.Dr. Ioan N, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1993

IDEM, Drept canonic ortodox, vol. I, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române., Bucuresti, 1990

IDEM, Însemnătatea sinodului de la Calcedon, în rev. “Mitropolia Olteniei”, nr. 7-8, 1975

GHIAUROV, Hristu V., Sinodul apostolic din Ierusalim, în rev. “Studii Teologice” nr. 3-4, 1952

ION, C., Instituția horepiscopilor în Biserica veche, în rev. “Studii Teologice”, nr. 5-6, 1962

IORGU, Prof. Dr. I, Statutele de organizare ale cultelor religioase, în rev. “Studii Teologice”, nr.1-2, 1961

IDEM, Abaterile papalității de la organizarea canonică a Bisericii, în rev. “Ortodoxia”, nr. 4, 1954

IDEM, Preocupări și studii de drept canonic, în rev. “Studii Teologice”, nr. 5-6, 1968

IDEM, Vârsta hirotoniei clericilor, în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 1-2, 1937

IDEM, Principii de organizație și disciplină bisericească în canoanele sinodului IV ecumenic, în “Telegraful Român”, nr. 7-9, 1952, Sibiu

IUSTIANIAN, Patriarhul României, Una Sfântă sobornicească și apostolească Biserică, în rev. “Ortodoxia”, nr. 2-3, 1954

IDEM, Apostolat social, vol. V, VII, București, 1955, 1961

IDEM, Valabilitatea actuală a canonului 28 al sinodului IV ecumenic de la Calcedon, în rev. “Ortodoxia”, nr. 2-3, 1951

MANEA, Cristișor M., Tipuri de sinoade prevăzute în sfintele canoane, în rev. “Studii Teologice”, nr. 7-8, 1963

IDEM, Titulatura de primat în Biserică, în rev. “Studii Teologice”, nr. 1-2, 1965

MARINA, Eugen C., Episcopii ajutători și episcopii vicari, în rev. “Studii Teologice”, nr. 7-8, 1965

MIHĂILESCU, I., Dogma soteriologică, București, 1923-1927

MILAȘ, Nicodim – Dreptul bisericesc oriental, București 1915, traducere de D. I. Cornilescu și Vasile S. Radu.

MIRCEA, Pr. I., Organizarea Bisericii și viața primilor creștini după Faptele Apostolilor, în rev. “Studii Teologice”, nr. 1-2, 1955

MOISESCU, I., Ierarhia bisericească în perioada apostolică, Craiova, 1955

MORUȘCA, Pompei, Întâietatea între preoți de rang egal, în rev. “Revista Teologică”, nr. 2, Sibiu, 1925

MUNTEANU, Alexandru Armand, Exarhii în Biserica veche, în rev. “Studii Teologice”, nr. 9-10, 1962

MUNTEANU, Armand C., Pedepse aplicate clericilor de către Biserică, în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 9-10, 1960

NICOLAESCU, Pr. N, Sinodul IV ecumenic și organizarea vieții monahale, în rev. “Ortodoxia”, nr. 2-3, 1951

PÎRVU, Constantin, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, în rev. “Studii Teologice”, nr. 9-10, 1954

IDEM, Dreptul de devoțiune, în rev. “Studii Teologice”, nr. 7-8, 1954

POPESCU, Prof. T. M., Misiunea creștină a statului, (conferințe), București, 1935

IDEM, Sinodul al III ecumenic și primatul papal, în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 1-2, 1963

IDEM, Importanța istorică a sinodului IV ecumenic, în rev. “Ortodoxia”, nr. 2-3, 1951

POPOVICI, Eusebiu, – Istoria Bisericii Universale, București, 1925

POPOVICI, N., – Manual de drept bisericesc oriental, vol. I, Arad, 1926

RĂMUREANU. Pr.Prof. I., ȘESAN, Pr.Prof. M.P., BODOGAE., Pr.Prof. T., Istoria Bisericească Universală, Manual pentru Institutele Teologice, vol. I (1-1054), ed. a II-a revăzută și completată, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1975

RĂMUREANU, Pr.Prof. Ioan, Primatul papal și colegialitatea episcopală în dezbaterile conciliului II de la Vatican, în rev. “Ortodoxia”, nr. 2, 1962

SOARE, Gh. I., Forma de conducere în Biserica creștină în primele trei veacuri, București, 1938

STAN, Pr.Prof.Dr. Liviu, Apărătorul și plinitorul tradiției Șaguniene, Sibiu, 1940

IDEM, Despre autonomia bisericească, în rev. “Studii Teologice”, nr 5-6, 1958

IDEM, Despre recepția de către Biserică a hotărârilor sinoadelor ecumenice, în rev. “Studii Teologice”, nr. 7-8, 1965

IDEM, Împăratul Iustinian, sinodul V ecumenic și papalitatea, în rev. “Studii Teologice”, nr. 5-6, 1953

IDEM, Legislația B.O.R. în timpul arhipăstoririi P.F.P.P. Iustinian, în rev. “Ortodoxia”, nr. 2, 1968

IDEM, Legislația bisericească a I.P.S.P. Iustinian, în rev. “Biserica Ortodoxă Română, nr. 5-6, 1953

IDEM, Ortodoxia și diaspora, în rev. “Ortodoxia”, nr. 1, 1963

IDEM, Statutul Bisericii Ortodoxe Române, în rev. “Studii Teologice” , nr. 7-8, 1955

STAN, Pr.Prof.Dr. Liviu, Ivan I. – Curs de drept bisericesc, București, 1954

STĂNCULESCU, Ioan F., Ascultarea canonică, în rev. “Studii Teologice”, nr. 7-8, 1962

STĂNILOAE, Pr.Prof. Dumitru, Definiția dogmatică de la Calcedon, în rev. “Ortodoxia”, nr. 2-3, 1951

IDEM, Organizarea sinodală a Bisericii Ortodoxe în paralelă cu cezaropapismul catolic, în rev. “Studii Teologice”, nr. 9-10, 1950

ȘAGUNA, Andrei Baron de, Carte manuale de canonic cu comentarii, Sibiu, 1871

IDEM, Compendiu de drept Canonic, ed. II, Sibiu, 1913

ȘESAN, Valerian – Curs de drept bisericesc universal, Cernăuți, 1942

IDEM, Dreptul de devoluțiune al Patriarhului și Mitropolitului, în rev. “Candela”, nr. 1-12, 1936

TAMAȘ, pr. Ioan – Codul de drept canonic, Institutul Teologic Romano-Catolic, Iași, 1995

IDEM – Lecții de drept canonic, Insitutul Teologic Romano-Catolic, Iași, 1996