Probleme ale Familei Studentesti In Societatea Moldoveneasca, Comparatii cu Romania

Introducere

Familia și problematica sa complexa a fost dintotdeauna obiect al observației și intervenției, fiind element natural și fundamental al societății. Domeniul ei constitue punctul de intâlnire a mai multor discipline științifice: demografie, drept, stiinte politice, economie, psihologie socială, sociologie, etnologie, etc. Datorită faptului că, acțiunile membrilor grupurilor familiale sunt multicauzal determinate și că efectele comportamentale se răsfrâng pe multiple planuri, intre acestre disipline există numeroase interferențe și suprapuneri. Tot mai prezente sunt abordările interdisciplinare și transdisciplinare ale famiiliei. Constrângerile de ordin intern mișcării științifice conduc la necesitatea luării în considerare a rezultatelor teoretico-metodologice și empirice pe marginea unei probleme, indiferent în ce disciplină academică au fost obținute. Importanța științifică și practică a familiei ca obiect de studiu al psihosociologiei determină și pe viitor o creștere a interesului față de tema dată.

Totuși, de ce cercetătorii se lasă tot mai tentați de studiul căsătoriei și al familiei? Răspunsul la întrebarea dată poate fi variat. În primul rând, datorită faptului că, cea mai mare parte a vieții noastre se desfășoară în cadrului unei familii, care este universul propriu și specific de comunicare, cooperare, interrelaționare, de formare și orientare socială. O altă variantă de răspuns poate fi – de a identifica întrebările și problemele comune pe care și le pun și cu care se confruntă majoritatea oamenilor și a determina semnificația acestora pentru individ, pentru grupul de care aparține și pentru comunitatea largă.

Scriitorul rus V. Korolenco scria că legea supremă a vieții este tendința omului către fericire și realizarea pe deplin a acesteia. Dacă o astfel de lege există, atunci ea nu poate fi realizată întru totul în afara familiei. În viața fiecărui individ, familia constitue instituția socială în care sunt satisfăcute primele necesități de bază, unde se fac primii pași în lumea emoțională și spirituală. În familie noi primim primele cunoștințe despre oameni, despre normele de comportament și cele morale. Doar în famile omul își poate manifesta sentimentele de rudenie, poate obține suport moral în clipa cea grea și poate ingriji de cei mici și cei vârstnici. Familia influențează asupra unui individ nu numai în perioada copilăriei sau adolescenței, ci de-a lungul întregii vieți. Comunicarea dintre părinți și copii are repercursiuni în comportamentul de adult al acestora, de multe ori fiind maturi deja, ne confruntăm propriile acțiuni cu cele ale părinților noștri. Familia condiționează viața socială și instituțiile acesteia. Dar și ansamblul societal prin dimensiunile sale principale, determină structurile și procesele familiale. Am putea spune, în linii mari că, raporturile dintre societate și familie sunt identice cu raporturile dintre întreg și partea sa componentă. Înfluențând familiei, societatea exercită influență și asupra individului, asupra generației în creștere. Familia se află într-o relație directă sau indirectă cu toate sferele vieții sociale, ceea ce îi permite să se manifeste ca model original al trecutului și prezentului și să transmită din valori tinerei generații.

Tineretul este grupul social –demografic ce posedă o conștiință mobilă, potențial fizic dar și un intelect creator necesar pentru înfăptuirea schimbărilor în diverse sfere ale vieții sociale. Cine nu cunoaște sloganul „Viitorul aparține tineretului”? Fiind chemat spre slujirea neamului, tineretul este garantul continuității națiunii. Din aceste considerente se impune studierea aprofundată și multiaspectuală a vieții celor tineri: condiția umană a tineretului, poziția lui socială, modul său de viață, valorile, dorințele și năzuințele.Toate acestea se cer a fi explicate și înțelese în condițiile de nesiguranță economică. Instruirea tinerilor este pilonul pe care se pune accent întrucât studenții de astăzi sunt specialiștii de mâine, inovatorii vieții sociale și economice.

Anii de studenție nu reprezintă doar perioada de formare profesională, dar și o etapă favorabilă de creare a familiei. Posibilitatea largă de alegere a partenerului marital (în special în instituțiile superioare de învățămînt, unde structura de gen a studenților este echilibrată), comunitatea multor scopuri vitale, orientările valorice asemănătoare, vârsta optimă a soților pentru nașterea copiilor – toți acești factori conduc la crearea familiilor potențial stabile și de perspectivă. Totodată lipsa condițiilor de trai, dependența economică și materială, precum și lipsa de atenție din partea structurilor guvernamentale și comunitare pot constitui impedimente grave în calea constituirii familiei studențești.

Familia studențească este o noțiune relativ nouă, dar care devine tot mai adesea obiect de studiu al sociologiei familiei, economiei, demografie, psihologiei, ect. Aceasta nu este o simplă curiozitate a cercetătorilor, ci dorința de a înțelege și a ajuta tinerii să creeze o familie trainică și armonioasă. Cercetările deja existente relevă faptul că reușita la învățătură a studenților familiști nu este mai rea decât a celorlalți studenți, educația pe care o oferă copiilor lor este la fel bună ca și a părinților cu experiență. Vrem noi sau nu , numărul studenților căsătoriți crește, și aceasta este un fenomen care cunoaște proporții și nu e o excepție. Este un fenomen cu implicații adânci asupra modului de viață, preocupărilor și situației generale a unei părți destul de întinse a studențimii.

Datele unui șir de cercetări efectuate în anii 1970-1980 pe teritoriul fostei URSS, din care R.Moldova făcea parte, demonstrează creșterea proporției studenților căsătoriți . Dacă în anul 1977 aceasta reprezenta 8-10% din totalul efectivului de studenți, în anul 1987 procentajul studenților căsătoriți crește până la 15-18%, iar în unele instituții până la 25%.(Sotsialino demograficeskiy portret studenta,1987). Acest proces corespunde tendinței generale de întinerire a căsătoriei . Statistica ne arată că la vârsta de 25 ani se căsătoresc mai mult de 80% femei și 70% bărbați ( cu 20 de ani în urmă procentajul era de 70%-femei și 60%-bărbați.) Studenții, fiind o pătură a tinerei generații care este principala categorie socială susceptibilă și recomandabilă de a înființa noi familii, nu fac excepție. Cu atât mai mult, cu cât fetele constituie partea majoritară, și este de înțeles tendința acestora de a crea o familie în anii mai favorabili pentru aceasta.

Un aspect important al problemei date o constituie schimbarea atitudinii față de familiile studențești din partea părinților, a administrației instituțiilor de învățământ superior, a organizațiilor sociale. Aceasta a devenit mai tolerantă manifestându-se prin ajutor și susținere: loc de trai în cămine, indemnizație pentru creșterea copiilor, sunt create condiții pentru îmbinarea instruirii cu creșterea și educarea copiilor. Toate acestea facilitează viața familiilor studențești. Are loc schimbarea atitudinii față de căsătorie și viața de familie și la studenții însiși.

La sfârșitul secolului XX – începutul secolului XXI instituția familiei suferă schimbări prin apariția alternativelor non-maritale cum ar fi: celibatul, concubinajul, familia mono-parentală. Tinerele cupluri sunt purtătorele celor mai noi concepții despre viață, mesagerele schimbării relațiilor învechite și rigide dintre parteneri. Studenții fiind pătura socială cea mai deschisă către schimbări, au preluat unele din aceste alternative. Cuplul studențesc se află într-un moment de cumpănă, opțiunile lui neândreptându-se clar către un stil de viață (căsătoria) sau altul (coabitarea). Tendința care se profilează este următoarea: se preferă la început concubinajul ca după o anumită perioadă (ce tinde să crească) să fie căutată și valorizată instituția familiei (C. Ciupercă ,19997,p. 285). Cercetările psihosociologice în domeniu (S. Chelcea, 1986; I. Mitrofan, 1989) relevă faptul că propensiunea pentru căsătorie și familie este încă mare, modelul cultural valorizându-le încă suficient de mult. Familia este văzută încă de majoritatea tinerilor ca fiind „factor de stabilitate și echilibru”, „locul în care individul se formează și care îi va marca evoluția și implicit evoluția societății din care face parte”. Astfel este recunoscut rolul familiei în socializarea individului, promovarea tradițiilor, transmiterea culturii, oferă statutul social individului, deci e un factor important în reproducerea culturală și socială.

Familiile studențești parcurg aceleași etape de constituire și dezvoltare. Ca și celorlalte familii, acestora le sunt caracteristice: relațiile democratice dintre parteneri, atitudinea protectoare față de copii, ajutorul față de persoana apropiată… După cum este bine știut, familiile tinere preiau multe modele ale vieții de familie de la părinți. Imaginea despre normele vieții de familie sub formă de etaloane comportamentale se transmite ca o ștafetă de la părinți la copii (E. Vasilieva,1986). Într-adevăr, orientările referitoare la numărul de copii în familie, repartizarea rolurilor și obligațiilor între soți poartă, în mare măsură, un caracter tradițional. Dar tinereții îi este caracteristică tendința către tot ce-i nou, înțelegerea proprie a valorilor căsătoriei. Familia studențească are o manieră a sa de percepere a fenomenelor legate de problema liderului în familie, a sănătății, comfortului psihologic, are orientări valorice specifice.

Așa cum s-a menționat mai sus, familia studențească este un fenomen destul de complex și puțin cercetat. Atitudinea generală față de aceasta încă nu este suficient de clară. În cercetarea dată, prin familie studențeasă se subânțelege familia, în care ambii soți sunt studenți la secția de zi a unei instituții superioare de învățământ. Adică, familia dată este omogenă din punctul de vedere al statutului social al soților. Vârsta soților nu depășește 30 de ani, iar durata vieții de familie este sub 5 ani. Copiii în astfel de familie, de regulă, sunt de vârstă preșcolară .

Scopul cercetării date este de a determina specificul familiei studențești și a cerceta factorii care influențează funcționalitatea acesteia. La realizarea acestei lucrări am pornit de la următoarea ipoteză: familia studențească, datorită orientării valorico-atitudinale similare a partenerilor, dispune de capacități potențiale de funcționare. Însă, existența unor factori de natură socio-economică, pedagogică și administrativ-juridică periclitează premisele funcționării reușite a familiei în anii de studenție.

Pentru atingerea scopului au fost operaționalizate următoarele obiective:

– analiza detaliată a lucrărilor științifice românești și străine care vizează direct și indirect obiectul și subiectul cercetării date,

– analiza și dezvăluirea schimbărilor majore la care este supusă familia tânără,

– elaborarea metodologiei de cercetare,

– determinarea și analiza factorilor care contribuie la formarea familiei studențești,

– analiza condițiilor de habitat și specificarea problemelor cu care se confruntă familia studențească în viața cotidiană,

– evidențierea caracterului relațiilor intra-, extra-familiale,

– analiza capacității familiilor studențești de a îmbina activitatea de instruire cu viața de familie,

– determinarea volumului și structurii timpului liber în cazul studenților căsătoriți,

– în baza estimărilor întrepinse, de a elabora un profil al familiei studențesti în spațiul Europei de Est.

CAPITOLUL 1.

FAMILIA ȘI FUNCȚIILE EI

1.1. Conceptul de familie/ Încercări de definire a familiei

Toți știm sau presupunem că știm ce este familia. Ea se înscrie atât de mult în practica noastră cotidiană, încât o percepem implicit ca pe un factor natural și, prin extensie, ca pe un factor universal. Termenul de familie cuprinde o varietate de experiențe și relații, excluzând multe altârșitul secolului XX – începutul secolului XXI instituția familiei suferă schimbări prin apariția alternativelor non-maritale cum ar fi: celibatul, concubinajul, familia mono-parentală. Tinerele cupluri sunt purtătorele celor mai noi concepții despre viață, mesagerele schimbării relațiilor învechite și rigide dintre parteneri. Studenții fiind pătura socială cea mai deschisă către schimbări, au preluat unele din aceste alternative. Cuplul studențesc se află într-un moment de cumpănă, opțiunile lui neândreptându-se clar către un stil de viață (căsătoria) sau altul (coabitarea). Tendința care se profilează este următoarea: se preferă la început concubinajul ca după o anumită perioadă (ce tinde să crească) să fie căutată și valorizată instituția familiei (C. Ciupercă ,19997,p. 285). Cercetările psihosociologice în domeniu (S. Chelcea, 1986; I. Mitrofan, 1989) relevă faptul că propensiunea pentru căsătorie și familie este încă mare, modelul cultural valorizându-le încă suficient de mult. Familia este văzută încă de majoritatea tinerilor ca fiind „factor de stabilitate și echilibru”, „locul în care individul se formează și care îi va marca evoluția și implicit evoluția societății din care face parte”. Astfel este recunoscut rolul familiei în socializarea individului, promovarea tradițiilor, transmiterea culturii, oferă statutul social individului, deci e un factor important în reproducerea culturală și socială.

Pentru atingerea scopului au fost operaționalizate următoarele obiective:

– analiza detaliată a lucrărilor științifice românești și străine care vizează direct și indirect obiectul și subiectul cercetării date,

– analiza și dezvăluirea schimbărilor majore la care este supusă familia tânără,

– elaborarea metodologiei de cercetare,

– determinarea și analiza factorilor care contribuie la formarea familiei studențești,

– analiza condițiilor de habitat și specificarea problemelor cu care se confruntă familia studențească în viața cotidiană,

– evidențierea caracterului relațiilor intra-, extra-familiale,

– analiza capacității familiilor studențești de a îmbina activitatea de instruire cu viața de familie,

– determinarea volumului și structurii timpului liber în cazul studenților căsătoriți,

– în baza estimărilor întrepinse, de a elabora un profil al familiei studențesti în spațiul Europei de Est.

CAPITOLUL 1.

FAMILIA ȘI FUNCȚIILE EI

1.1. Conceptul de familie/ Încercări de definire a familiei

Nu ne permite, de exemplu, să facem o distincție între relațiile dintre generațiile ce stau la originea unei noi familii și cele ce se nasc din aceasta. În primul rând în lexicul uzual („familiar”), un bărbat și o femeie unindu-și soarta dau viață unei „familii”. Putem vorbi în același timp de „familia noastră”, de „familia mea” și de „familia ta” referindu-ne la familia ce o construim împreună, la „familia lui” sau la „familia ei”. „Ai mei”, „ai tăi”, „noi” semnifică limite, segregări, dar de asemenea dependențe, legături.

Pe de altă parte, nu toate formele de conviețuire sunt considerate și autodefinite ca „familie” în aceeași măsură: de exemplu despre familia cu un singur susținător se vorbește ca de o „familie incompletă” sau referindu-se prin aceasta la un criteriu precis nu numai de imagine, dar și de „integritate”. Prin analogie se vorbește despre „familii reconstruite” pentru a le denumi pe cele formate prin uniunea celor divorțați.

Lista celor ce includ sau exclud termenul de „familie” poate fi continuată. Dincolo de aceasta, conținutul acesteia este foarte variat atât din punct de vedere istoric cât și cultural. E clar că nu este vorba doar de o expresie terminologică. Mai întâi de toate, termenul este un indicator a complexității relațiilor și dimensiunilor implicate în spațiul familial (vezi figura de mai jos).

Sursa: Etien, J., Bloess, J-P., Norek, J-P. (eds.), (1998). Dictionario de Sociologia. Lisboa : Ed. Tecnicas

Este de asemenea un indicator a multitudinii discursurilor ce definesc o familie; discursurile religioase, morale, legale, tratatele culturale; de la politică socială până la specificarea tradiției fiecărei familii și fiecărui individ.

După cum vedem, termenul de „familie” nu are un conținut și o sferă noțională bine circumscrisă, iar încercarea de a da o definiție de tip sintetic termenului de „familie”, este una temerară și toate definițiile de acest tip au o valoare mai mult orientativă. Se poate observa din multitudinea de definiții date familiei că, între acestea există un consens foarte slab în ceea ce privește înțelesul termenului. Această ambiguitate transpare și din definiția științifică a familiei ca fiind „un grup de persoane care se identifică, fiind legate unele de altele, de obicei, prin legături de sânge, căsătorie, sau adopție și care împărtășeșc relații intime și de dependență (R. Appelbaum, 1997, p 302) sau „familia umană este un grup primar compus dintr-o femeie, copii pe care îi întreține și cel puțin un bărbat adult, uniți prin căsătorie, iar în unele cazuri și prin relații de rudenie” (I. Dunăreanu, 2000, p 11). Și mai sumară este definiția dată de C. Zamfir și L. Vlăsceanu în Dicționarul de sociologie (1993, p 238) unde familia reprezintă „grupul social format dintr-un cuplu căsătorit și copiii acestuia”. Aceste definiții demonstrează că înțelesul termenului de „familie” este construit social în cadru partticular al unei culturi sau subculturi, dar nu nu spune nimic despre rezidența acestor persoane sau despre activitatea economică a acestora. Tot parțiale sunt definițiile date de F. Mănoiu și V. Epureanu și A. Giddens. După F. Mănoiu și V. Epureanu (1997, p 36) „familia reprezintă o formă superioară de comunitate – în principal a soțului, soției sau a copiilor – care se bazează pe relații sociale și biologice, având drept scop principal pregătirea unei generații viitoare, sănătoasă și temeinic educată, care să participe la dezvoltarea societății”. Definiția dată de A. Giddens (2001, p 154) este următoarea:„o familie este un grup de persoane legate direct prin relații de rudenie, ai cărei adulți își asumă responsabilitatea pentru creșterea copiilor”. Pe de o parte definițiile date, valorifică foarte bine funcția socio-educativă a familiei și mai puțin celelalte. Iar pe de altă parte, nu în toate societățile culturale creșterea și educarea copiilor este caracteristică familiei (de ex: comunitățile agricole din Israel numite Kibbutzuri).

V.A. Borisov și M. Medcov cuprind în Enciclopedia de sociologie (2000, p 331) definiția familiei drept „uniune de persoane formată în baza rudeniei prin căsătorie sau sânge legate prin gospodărire comună și responsabilități reciproce”.

Numeroși cercetători care s-au ocupat de problematica familiei au încercat să ofere definiții ale acesteia, reușind într-o măsură mai mică sau mai mare să cuprindă complexitatea relațiilor ce le presupune. Dintre aceștia ne vom opri asupra a câtorva dintre cei a căror definiții întrunesc unele criterii de generalitate.

Etnologul Robert Murdock¸ de exemplu, propune în 1949 o definiție a familiei suficient de amplă. El numește familie grupul social caracterizat prin rezidență comună, cooperare economică și reproducție, incluzând aici adulții de ambele sexe, din care cel puțin doi au relații sexuale aprobate social și unul sau mai mulți copii proprii sau adoptați pe care îi cresc și îngrijesc (Dicționario de Socoiologia, 1998, p164).

Antropologul francez Claude Levi-Strauss (apud F. Mănoiu și V. Epureanu, 1997), definește familia ca un grup organizat, care își are originea în căsătorie, constând din soț, soție și copii sau alte rude. Grupul familial este unit prin drepturi și obligații morale, juridice, economice, religioase și sociale.

N. Damian (apud P. Iluț, 1995) se referă la familie ca la „un grup de rude prin căsătorie, sânge sau adoptare care trăiesc împreună, desfășoară o activitate economică gospodărească comună, sunt legate prin anumite relații spirituale (ideologice și psihologice) iar, în condițiile existenței statului și dreptului și prin anumite relații juridice”. O definiție asemănătoare găsim în V. Stănoiu si M. Voinea (1983, p.16) care definesc familia în felul următor: „grup social realizat prin căsătorie, alcătuit din persoane care trăiesc împreună, au o gospodărie casnică comună, sunt legate prin anumite relații natural-biologice, psihologice, naturale și juridice și care răspund una pentru alta în fața societății.” Sociologul rus A. G. Harcev (1986, p.75) analizează familia ca „ sistem de relații între soți, între părinți și copii într-o perioadă istorică concretă, ca grup social restrâns: membrii căruia sunt uniți prin relații de căsătorie sau rudenie, gospodărie comună și responsabilitate reciprocă.”

Din definițiile de mai sus se disting foarte clar trei caracteristici principale ale familiei: 1) legături de căsătorie sau rudenie între membrii ei; 2) rezidență comună; 3) activitate economică gospodărească comună. Aceste caracteristici nu sunt însă atât de clare. De exemplu: cât timp două persoane de sex opus trebuie să locuiască împreună pentru a forma o familie – o săptămână, câteva luni sau câțiva ani, sau ce parte din bugetul personal al membrilor familiei formează bugetul acesteia, sau poate fi numit familie grupul rezidențial unde pe lângă persoanele unite prin căsătorie sau rudenie locuiesc persoane ce le deservesc pe acestea? Așa cum am mai amintit , definițiile de tip sintetic sunt doar orientative pentru că așa cum subliniază și P.Iluț (1995) exclud nu numai, câteva excepții, ci o multitudine de cazuri ce se găsesc în viața socială reală.

Familia este una din instituțiile cele mai importante și cu cea mai mare răspândire în viața societăților umane, indiferent de forma pe care o adoptă și funcțiile pe care le îndeplinește într-un anumit spațiu temporal sau social. Prin urmare, familia este un fenomen prin esență cultural la fel ca și căsătoria.

D. R. Mace (1992) definește căsătoria ca o „ relație a unuia sau a mai multor bărbați cu una sau mai multe femei, relație recunoscută de tradiție sau lege și care implică anumite drepturi și responsabilități atât din partea actorilor implicați în relație cât și din partea copiilor născuți din aceasta”. Ca și pentru familie, definiția de mai sus este una orientativă, întrucât D. Mace plasează rădăcinile căsătoriei în familie și nu ale familiei în căsătorie. Ceea ce vrea să spună el este că, supraviețuirea omului depinde de oferirea celor mai bune condiții pentru nașterea și creșterea copiilor, iar experiența a arătat că aceste condiții sunt cel mai bine oferite de familie, și de aceea căsătoria trebuie controlată și protejată de către comunitate în ideea de a asigura continuitatea familiei.

Acest concept de căsătorie ca subsidiar celui de familie a dominat istoria umanității și nu a fost niciodată în mod serios amenințat până în epoca modernă. Dar trăim azi într-o eră de radicale schimbări culturale în care toate instituțiile sunt în mod serios afectate, căsătoria nefiind o excepție. În întrega istorie a umanității au fost doar două schimbări majore în stilul de viață uman, schimbări pe care D. Mace (1992) le numește „mutații sociale”. Prima a fost trecerea de la stilul nomad de viață la cel agricol, care a persistat o perioadă îndelungată și în care familia era unitatea de bază a societății. În general domina tipicul familiei extinse sau formele alternative ale acesteia în care grupurile formate pe legături de rudenie se găseau în strânsă colaborare unele cu altele pentru binele comun. Familia era o instituție foarte rigidă, rezistând la schimbări. A venit apoi ceea ce se cheamă „Revoluția Industrială”, care a dus la cea de-a doua mutație socială majoră din istoria umanității. Dezvoltarea spectaculoasă a științei și tehnologiei a dat omului puteri asupra naturii, aceasta trecând astfel tot mai mult sub controlul său. Acest fapt a schimbat radical întregul pattern al comportamentului uman. Pentru că s-a produs treptat, încă nu suntem conștienți de cât de profundă este această schimbare. Ceea ce este important este că noul mediu a zguduit instituțiile tradiționale, forțându-le să se adapteze sau creând altele noi.

Înainte de Revoluția Industrială, o instituție putea supraviețui numai dacă se caracteriza prin rigiditate și stabilitate; de la aceasta încoace, calitățile necesare supraviețuirii sunt opuse: flexibilitate și adaptabilitate. Acestea sunt de fapt „calitățile” pe care tipul tradițional de căsătorie nu le tolera. În consecință, căsătoria și familia, așa cum le cunoaștem pe tot parcursul istoriei s-au prăbușit. Nu există absolut nici o posibilitate ca ele să fi supraviețuit la noua cultură urban-industrială fără să-și schimbe forma. Dezintegrarea vechilor patternuri rigide este preludiul pentru stabilirea altelor noi care să fie mult mai adecvate noului stil de viață. Familia se schimbă, demonstrându-și „sănătatea” prin faptul că după secole de rigiditate, este capabilă de considerabile adaptări la un nou mediu.

În acest proces de adaptare și căsătoria s-a modificat. În trecut principalul scop al căsătoriei era îndeplinirea unor obligații sociale și familiale – continuitatea pe linie familială, moștenirea familiei și transmiterea tradițiilor, iar undeva la periferie era conviețuirea armonioasă a cuplului. Dar atât timp cât obligațiile familiale erau îndeplinite nimănui nu-i prea păsa dacă cuplul este fericit sau nefericit în viața personală. Astăzi, scopul central al căsătoriei este împlinirea personală într-o relație creativă, iar obligatiile tradiționale și sociale s-au mutat la periferie. Unii consideră că această schimbare a scopurilor este o manifestare a egoismului și a iresponsabilității. Dar schimbarea scopurilor corespunde schimbării mediului. În societățiile rural-agrare , problema majoră era supraviețuirea economică și securitatea fizică, iar căsătoria trebuia să se conformeze acestor cerințe. În societățiile urban-industriale multe din funcțiile tradiționale ale căsătoriei și familiei (educația, producția economică, recreerea și altele) au fost preluate de către stat. Iar acum cea mai profundă necesitate a oamenilor este securitatea emotională, pentru supraviețuirea conștiinței valorii personale într-o lume în care individul pare adesea că nu mai contează. Redirecționându-și scopurile, căsătoria a devenit acum mijlocul principal prin care individul își poate asigura nevoia de confort psihic, de suport, dragoste și înțelegere.

Noțiunea de căsătorie, la fel cu cea de familie, este un construct cultural și deschis spre schimbare. Sociologii definesc căsătoria ca o „relație aprobată cultural, în general între doi indivizi care asigură un grad de cooperare economică, intimitate și activitate sexuală.” Deși, în general, căsătoria presupune implicarea partenerilor de sexe diferite, căsătoriile între indivizi de același sex au devenit în ultima perioadă tot mai frecvente, în unele societăți având chiar recunoaștere socială.

Se poate vedea ușor deci, că e preferabil să vorbim de definirea familiei și nu despre definiția ei. Acest lucru se poate face prin discutarea mai pe larg a caracteristicilor pe care le are. Trebuie totuși avut în vedere că discutând din această perspectivă, deși în multe societăți, celor mai multor grupuri familiale le sunt proprii aceste caracteristici, în nici o societate sau cultură nu sunt prezente complet și exclusiv.

I.1.1. Familia ca instituție socială

Există două coordonate știițifice de abordare a familiei ca fenomen social: macrosocială și microsocială. Specificul acestor abordări constă în obiectul cercetării și conceptelor cu care operează. Astfel la nivel macrosocial, familia este studiată ca instituție socială, relația cu alte instituții, locul și rolul ei în ansamblul societății, iar la nivel microsocial, sunt studiate structurile și procesele din interiorul contextului familial. Însă spațiile dintre aceste abordări nu sunt strict delimitate, întrucât familia este teritoriul de întâlnire sau puntea de legătură între individ și societate.

Familia este una din instituțiile cele mai importante și cu cea mai mare răspândire în viața societăților umane, alături de educație, economie, politică, religie. Cea mai răspândită definiție a familiei ca instituție socială este cea în care familia reprezintă mecanismul social de reproducere a omului. Dezvoltarea istorică a acestuia a dus la transformarea familiei în comunitate socială și instituție socială. În aceste două ipostaze familia poate fi considerată element al unei structuri sociale, dependentă de modul de producție, sistemul economic al societății, întrucât factorul dominant al unității și funcționalității devine ansamblul de relații socio-psihologice, prin care se exprimă de asemenea căsătoria (Harcev, 1986).

Conceptul „instituție socială” cunoaște o răspândire largă în literatura de specialitate. Cercetătorii F. Bates și P. Harvy vorbind despre utilizarea conceptului în publicațiile de sociologie disting câteva momente în definirea lui (apud M. Matscovskii, 1989):

În primul rând, instituția este definită ca o formă complexă de organizare a raporturilor sociale, supusă unui control social sub formă de sancțiuni pozitive sau negative (de ex. instituția căsătoriei);

În al doilea rând, prin termenul de instituție se subînțelege orice organizație complexă de mărime considerabilă (ex: spital, universitate, penitenciar, etc);

În al treilea rând, instituția poate fi definită ca sistem complex de activități și relații ce îndeplinește anumite funcții sociale (instituție economică, instituție de învățământ, ș.a.m.d);

În al patrulea rând, instituția este considerată ca prim normativ stabilă de organizare a raporturilor sociale, iar instituționalizarea – ca proces prin care orice sistem de acțiunisociale, inclusiv integrarea individului în organizație devine instituție.

Aceste abordări ale conceptului de „instituție socială” nu se exclud reciproc, ci dimpotrivă au foarte multe puncte de tangență, iar ca generalizare a acestora în Enciclopedie socială (2000, p.331), termenul instituție socială are înțelesul de sistem de interconexiune a rolurilor și normelor sociale, ce activează întru satisfacerea necesităților și funcțiilor sociale de importanță majoră. Rolurile și normele sociale cuprinse în instituția socială determină comportamente corespunzătoare orientate spre satisfacerea necesităților sociale specifice. Definiția dată poate fi aplicată și analizei relațiilor conjugale și familiale. Astfel instituția socială este promotor de patternuri în ceea ce privește relațiile sociale și de comportament care caracterizează o zonă particulară a vieții sociale.

Vorbind despre familie ca instituție socială trebuie să ne referim la condițiile social generale de activitate a acesteia , la condițiile materiale de viață; necesitățile și funcțiile sociale; normele și valorile sociale ce influențează funcționalitatea relațiilor conjugale și familiale; modele comportamentale atribuite familiei, adaptarea la schimbările socio-economice, etc. Instituția familiei se bazează pe o fundație solidă de obiceiuri și tradiții. Structura de bază este constituită din status-uri și roluri. Status-ul se referă la locul pe care o persoană îl ocupă în familie sau alt grup social. Rolul se referă la un set de drepturi, obligații care acompaniază un rol particular.

În termenii psihologiei sociale (P.Iluț, 1995) statutul ar fi totalitatea atitudinilor , opiniilor, reacțiilor comportamentale la care un idivid se așteaptă din partea celorlalți în virtutea poziției pe care o ocupă, iar simetric, rolul reprezintă așteptările celorlalți față de o persoană ce deține o anumită poziție. Pozițiile (statusurile) și rolurile formează structura de bază a familiei. Valorile, normele și sancțiunile (recompense pentru conformitate la norme sau pedepse pentru neconformitate) asigură structurii familiei funcționalitatea.

Unele norme, drepturi și obligații poartă un caracter juridic și sunt reglementate de către legislație. Bazele legislative a căsătoriei și familiei sunt cuprinse în Codul Familiei și se referă la vârsta minimă la încheierea căsătoriei, reglementarea raporturilor matrimoniale dintre soți, obligațiile părinților față de copii și unul față de celălalt, etc. E important să subliniem un șir de norme de desfacere a căsătoriei: acestea se bazează pe reglementarea juridică a divorțului; reglementarea motivelor de divorț, procedura divorțului, drepturile și obligațiile foștilor soți referitor la întreținerea și educarea copiilor, efectele divorțului cu privire la bunurile comune și raporturile patrimoniale dintre soți, etc.

Alte norme ale căsătoriei sunt reglementate de obiceiuri și tradiții, morală. Aici putem include normele de curtenie, de alegere a partenerului conjugal, a comportamentului premarital; de repartizare a sarcinilor între soți, responsabilitate reciprocă în ceea ce privește situația economică a familiei, educarea copiilor, timpul liber al familiei. Reglementarea morală se răsfrânge și asupra caracterului relațiilor dintre soți în timpul și după procesul de divorț, dar și asupra altor sfere ale vieții de familie, cum ar fi relațiile cu părinții.

Normele, tradițiile și valorile se schimbă de-a lungul istoriei, precum și de-a lungul vieții unei familii. De exemplu, accesibilitatea femeilor la mijloace contraceptive, vârsta înaintată la căsătorie și alți fatori structurali și axiologici au făcut ca în societatea modernă virginitatea să nu mai aibă aceeași valoare. Normele, tradițiile, valorile legate de rudenie, de calitatea de părinte și chiar cele ale căsătoriei și divorțului diferă nu numai de la un spațiu temporar la altul ci și de la un spațiu socio-cultural la altul.

Normele instituționale asigură doar echilibrul familiei. Totuși, ocupanții acestei structuri determină „forma finală” a acesteia. Membrii societății pornesc de la niște reguli de bază, toate familiile fiind sub anumite aspecte la fel. Dar acestea diferă în funcție de vârstă, rasă, etnie. Astfel, pentru că fiecare membru al unei familii are personalitate unică, fiecare familie, în unele aspecte este unică.

Instituția familiei se află într-o transformare permanentă datorită schimbărilor ce au loc la nivelul societății și respectiv a redefinirii necesităților sociale. De aici, faptul că familia nu poate fi considerată ca sistem închis în sine, ci mai degrabă ca un actor social complex ce plonjează în multiple procese interactive cu societatea în care se inserează: nefiind total pasivă, dar nici absolut autonomă. O influență deosebită asupra specificului anumitor valori, norme, sancțiuni, a interelației dintre acestea și comportamentul familial în diferite etape ale dezvoltării familiei o au factorii socio-economici, politici, concret-istorici.

În studierea familiei ca instituție socială sunt operaționalizați un șir de termen ca „funcții sociale”, „norme și valori în relațiile familiale și de căsătorie”, „tipuri de comportament familial” ș.a.m.d. Caracteristicile de grup – integritatea relațiilor dintre soț – soție, părinți – copii – interesează abordarea macrosocială a familiei doar în măsura în care procesele de grup contribuie la apariția unr norme de grup, ce prin totalitea sa determină mai mult sau mai puțin extinderea tipurilor de comportament familial. Familia este ceea ce permite societății să existe, să funcționeze, să se reproducă. E universală, e necesară pentru construirea și menținerea vieții unei societăți – din această cauză este familia o instituție ce nu poate dispărea? Cum putem înțelege atunci o temă atât de actuală ca familia în criză?

1.1.2. Familia ca mediu intim

Scena vieții cotidiene o formează grupul mic. Familia ca grup este prezentă în toate etapele dezvoltării individului, constituind fundamentul trăsăturilor universale ale naturii umane, fiind conform expresiei utilizate de C.H Cooley „solul fertil al formării naturii umane”. Astfel familia reprezintă primul „grup primar” pe care-l cunoaște civilizația umană, ce acționează primordial și fundamental asupra individului identificându-l pe acesta cu grupul din care face parte, ducând la construirea sentimentului de „noi”(apud S.Chelcea, 1997).

Analizând caracteristicile de grup ale familiei este bine să ne oprim asupra noțiunii de grup mic sau restrâns. Examinând literatura extrem de bogată de până la această dată A. Neculau (1997) identifică următoarele elemente care au contribuit la definiția grupului mic: un ansamblu de persoane, aflate în interacțiune, în vederea atingerii unui scop, diferențiindu-se după funcții sau sarcini, având sentimentul de interdependență și întreținând relații afective (Fischer, 1990); dezvoltarea unei culturi grupale, marcate prin credințe, rituri, limbaj propriu (Laudry, 1995); percepția apartenenței, influență mutuală interpersonală (Johnson și Johnson, 1998, apud A. Neculau, 2004) .

În grupul primar scopurile și interesele sunt profund împărtășite, subzistând o orientare axiologică comună ele, constituind în principiu microuniversul de satisfacție și împlinire afectiv – spirituală. A aparține unui grup primar este de accea și un scop în sine, nu doar un mijloc de a atinge alte obiective. Grupul restrâns este cuprins în totalitate în macrostructura socială, care-i împrumută norme, valori, vectori de dezvoltare pe termen lung. Dar grupul nu poate fi o simplă copiere redusă a societății întrucât el este mult mai divers, mai variat decât formațiunea socială ce rămâne oarecum carcasa în care se orânduiesc grupurile și personalitatea.

Familia modernă este un tip special de grup mic. Ea diferă de celelalte grupuri restrânse înregistrate de Ch. Leclerc (1999), în primul rând prin faptul că familia este după cum afirma Skalnic, „un mediu intim” (intimitate, enviroment). Un aspect important al familiei ca mediu intim este atașamentul profund dintre membrii săi, ceea ce-i conferă acesteia numele de familie-refugiu, adică familia este spațiul în care sunt exprimate și confirmate nevoile noastre de intimitate și afectivitate, de autenticitate, de solidaritate și particularitate (privat). Astfel de grupuri sunt numite de către P. Iluț (2003) „grupuri expresive”.

Familia contemporană este un tip unic de grup mic din mai multe considerente cum ar fi: timpul petrecut împreună, tipul activităților, intensitatea implicării, dreptul de a influența valorile, atitudinile și comportamentul celorlalți membri, vârsta și diferențele de sex (în acest sens familia este unică pentru că ea are ca membri indivizi de sexe diferite și diferențe de vârstă semnificative). Aceasta din urmă constituie unitatea de diferență cea mai mare dintre familie și alte grupuri sau instituții sociale. Așa cum arată Ch. Sacoreno (2003, p.12), familia este „structura simbolică care organizează relații sociale și destine individuale”. Locul în care cele doua sexe se întâlnesc și conviețuiesc, familia este spațiu istoric și simbolic în care și începând cu care se dezvoltă diviziunea muncii; a competențelor; a valorilor; a destinelor de bărbat și femeie, care iau diverse forme în diferite societăți. Mai mult decât atât, la nivel de familie faptul că aparținem de un anumit sex se transformă în destin social, implicit sau explicit reglementat și care se situează într-o ierarhie de valori, putere, responsabilitate. Autoarea citată mai sus numește generațiile coexistente într-o familie drept al criteriu major de diferențiere a acesteia de alte grupuri sociale, precum și un element de diferențiere intrafamilială, relațiile dintre generații constituind element de continuitate a familie în timp.

Familia contemporană poate fi considerată tip unic de grup restrâns și prin faptul că desemnarea îndatoririlor fiecărui membru se face după sex și vârstă și nu după experiență, interes sau abilități așa cum se întâmplă în astfel de grupuri. Familia este (chiar dacă din ce în ce mai mult la concurență cu alte surse) principalul agent socializator, socializarea și educația familială având funcția de a produce și a reproduce indivizi care să nu resimtă socialul ca ceva coercitiv. Prin aceste două se asigură un control social încrustat în individ (familia fiind înzestrată cu mijloace de control și cunoscând bine personalitatea copilului). Ultima apreciere a familiei ca grup definește funcțiile sociale ale familiei sau funcții din perspectiva societății. Însă familia ca grup restrâns îndeplinește și unele funcții pentru membrii săi.

Grupul restrâns (în cazul nostru familia) este important pentru individ datorită faptului că, (Paulus, 1989): a) prin grup ne satisfacem importante nevoi psihosociale cum sunt cele de afectivitate și sentimentul de apartenență; b) grupul (familia) ne ajută să atingem scopuri pe care greu le-am putea realiza ca simpli indivizi izolați; c) adesea membrii grupului ne furnizează cunoștinție și informații neaccesibile altfel sau acordă relevanță și importanță socială unor altor informații; d) apartenența la un grup înseamnă siguranță și protecție; e) calitatea de membru al unui grup oferă o identitate socială pozitivă, care la rândul ei, constituie componenta principală a imaginii și concepției de sine (apud P. Iluț 2003).

Concluzionând cele prezentate mai sus putem afirma că familia are o dimensiune dublă – instituție socială și grup restrâns. Ca instituție socială, familia realizează o funcție vitală de autoconservare a societății, reproducere a noilor generații. Ca grup social restrâns, în cadrul în căruia indivizii își formează primele relații interpersonale, familia satisface importante nevoi psihosociale. Cu această natură duplicitară, familia poate fi definită ca și comunitate de persoane unite prin legături conjugale – parentale – rudenie, realizând astfel reproducerea populației și succesiunea generațiilor familiale, precum și socializarea copiilor și susținerea existenței membrilor săi. Lipsa unui element al acestei triade: conjugal – parental – rudenie ne vorbește despre insuficiența (defectuozitatea familiei). Caracteristicile principale ale unei familii sunt: funcțiile, structura și dinamica ei. În continuare ne vom referi pe scurt la aceste trei elemente, întrucât datorită lor ne putem da seama despre stabilitatea sau instabilitatea unei familii. Potrivit cercectătorului rus A.Petrovski (1989), familia, formată din trei – patru persoane, unite prin relații de rudenie pot deveni sau nu un colectiv în dependență de caracterul relațiilor interpersonale dintre acestea. El descrie un șir de trăsături, particularități ale familiei – colectiv. Noi nu vom stărui asupra acestora ci numai le vom numi: activitatea și scopuri comune pentru asigurarea nevoilor psihosociale importante; coeziunea familiei; orientare axiologică comună; atribuirea adecvată a responsabilităților între membri; apartenența la grup; structurarea statusurilor și rolurilor; raporturi afectiv- emoționale.

Încheiem acest paragraf cu un citat din Francais de Singly (1987) care redă foarte bine și concis rolul de familie la nivel de grup uman și instituție: „Microsociologic, familia este concepută pentru ea însăși acordându-se o mai mare atenție proceselor. Macrosociologic, familia devinde o „variabilă” dependentă, concepută ca una dintre rotițele societății și statului”. Definirea familiei reflectă esența ei socială precum și funcțiile sociale ale acesteia.

1.1.2. Funcțiile sociale ale familiei

Ca unitate funcțională relativ de sine stătătoare familia umană a îndeplinit, îndeplinește și va îndeplini atâta timp cât va exista o diversitate de atribuții, răspunzând prin aceasta atât unor nevoi primordiale ale vieții de grup, cât și unor comandamente majore ale vieții comunitare. Aceste atribuții sunt rezultatul activității vitale a milioane de familii, având repercusiuni de semnificație general-umană caracterizând rolul familiei în legătură cu alte instituții sociale. Atribuțiile date sunt exprimate în literatura academică funcții sociale ale familiei. Funcțiile sociale ale familiei sunt profund istorice și legate de schimbări socio- economice ale societății. De aceea, odată cu trecerea timpului se modifică atât caracterul cât și structura ierarhică a acestora. În același timp, funcțiile familiei s-au aflat și se află într-o legătură de interdependență. De exemplu: îndeplinirea funcțiilor (economice) materiale, în anumite condiții este vitală pentru realizarea funcțiilor spirituale ale familiei (instruirea și educația copiilor), dar realizarea funcțiilor spirituale este o condiție esențială pentru îndeplinirea funcțiilor de realizare a producției și a consumului.

Înțelegând prin funcțiile sociale ale familiei modul de manifestare a activității vitale a acesteia și a membrilor săi, acestea sunt prezente în toate capitolele unui tratat științific despre familie. N.I.Saloviev (1977) susține că „familia are atâtea funcții câte tipuri de necesități poate satisface într-o formă repetabilă și stabilă”. Funcțiile sociale ale familiei sunt foarte bine tratate în lucrările unor cercetători ca: Golofast (1974); Stănoiu și Voinea, 1983; Tischler, 1986; Evolta, 1994; Mitrofan și Ciupercă, 1999; Sorokin, 1997. Noi nu vom face o descriere detaliată a acestora, ci doar le vom clasifica împreună cu V.A. Borisov și V. M. Medcov (2000) în funcții specifice și nespecifice. După cum am văzut mai sus, funcțiile familiei reflectă, pe de o parte, complexul de relații dintre aceasta și societate în general și alte instituții sociale, iar pe de altă parte – relațiile cu individul. Primele rezultă din esența familiei ca instituție socială și realizarea lor este caracteristică doar familiei. Celelalte – funcțiile nespecifice – sunt funcții la realizarea cărora familia s-ar fi adaptat în anumite condiții istorice și care pot fi îndeplinite și se îndeplinesc de către alte instituții sociale.

Din categoria funcțiilor specifice familiei fac parte: funcția de reglementare a modelelor de reproducere (nașterea copiilor); funcția de reglementare a comportamentului sexual; socializarea primară. Aceste funcții sunt și vor rămâne specifice familiei în toate societățile, indiferent de schimbările socio-economice ce se produc. Atâta timp cât societatea depinde de reproducerea populației, atâta timp se va păstra și interesul față de familie ca formă de organizare și reglementare a natalității, creșterii și educației copiilor, formă prin care funcțiile societale se realizează prin motivarea indivizilor de a duce un mod de viață familial. Prezența acestor motivații reflectă faptul că familia și societatea există doar datorită forțelor sociale ce formează la milioane de oameni nevoia de a duce un mod de viață familial și de a avea copii. Viitorul familiei ca instituție socială este asigurat atâta timp cât societatea este în stare să reproducă această motivare a indivizilor.

În categoria funcțiilor nespecifice sunt cuprinse funcțiile legate de: acumularea și transmiterea averii, organizarea producției și a consumului (funcția economică), transmiterea statutului social (funcția ascriptivă), organizarea odihnei și a timpului liber (funcția recreativă); grija față de sănătate și bunăstarea membrilor familiei (funcția sanitară); crearea climatului familial ce contribuie la autoconservarea „Eu”-lui fiecărui membru al familiei (funcția psihologică). Datorită caracterului concret istoric al funcțiilor nespecifice schimbările familiei ca instituție socială sunt exprimate cel mai bine în modificările acestor funcții. Tendința global istorică de modificare a funcțiilor nespecifice ale familiei constă în faptul că, ultimele sunt preluate de alte instituții sociale – economia, statul, învățământul. Această corelație se observă foarte bine în tabelul de mai jos(vezi tabelul de pe pagina următoare).

În familia modernă importanța și conținutul funcțiilor diferă de familia tradițională. Ne referim aici la comparația între familia modernă și cea tradițională deoarece, în primul rând doar prin comparație putem scoate în evidență specificul familiei moderne și, în al doilea rând, fundamentală este socotită mutația și în cazul funcțiilor familiei, de la tradițional la modern. Familia modernă se caracterizează printr-o scădere a importanței funcției economice, mai bine zis a unor componente a acesteia. Familia se transformă din unitate de producție în unitate de consum. Componenta patrimonială și-a pierdut și ea importanța în societatea modernă întrucât posedarea unui capital cultural elevat, măsurat în special prin nivelul diplomei deținute, a devenit mai important pentru succesul profesional si obținerea statutului social, decât patrimoniul economic. Au loc schimbări calitative în realizarea controlului social de către familie, funcțiile educative de gospodărire sunt parțiale fiind realizate la concurență cu alte instituții sociale. Mult timp familia a fost un spațiu de solidaritate între generații: copiii devenind adulți aveau grijă afectiv și financiar de părinții lor bătrâni. Astăzi această funcție este diminuată prin dezvoltarea sistemelor de protecție socială și crearea centrelor de adăpost și îngrijire a persoanelor de vârsta a treia. De asemenea, se poate observa creșterea toleranței față de noile comportamente demografice. Divorțul nu mai este văzut ca pedeapsă pentru comportamentul imoral în cadrul familiei, ci dimpotrivă ca o soluție la o situație critică.

Principalele funcții ale familiei

Sursa: М.Маtscovskii, 1989, Sociologia familiei, Moscova, Editura Nauca

Esențiale pentru familia modernă devin funcțiile legate de comunicare, de relațiile emoțional-afective dintre parteneri, dintre părinți și copii. Are loc o intensificare a preocupărilor soților pentru calitatea vieții familiale. Superinvestiția afectivă făcută în familie contribuie pe de altă parte la fragilizarea cuplului , pentru că „unde dragoste nu e, nimic nu e” și vine separarea.

1.1.3. Structura și dinamica familiei

Prin structura familiei se subînțelege componența și numărul membrilor ei, precum și totalitatea relațiilor dintre aceștia. Analiza structurii familiei ne permite să răspundem la întrebarea în ce mod sunt realizate funcțiile familiei; cum sunt repartizate drepturile și obligațiile între membrii familiei. Din punctul de vedere al structurii, putem diferenția familii unde puterea și luarea deciziilor sunt concentrate în mâinile unui singur actor și vorbim atunci despre forma autorității dictatoriale a relațiilor și familii, unde deciziile sunt luate colectiv, iar în acest caz este vorba despre un sistem democratic de relații interfamiliale. Structura familiei se poate diferenția și în funcție de modul cum sunt repartizate sarcinile: în mod egal sau cea mai mare parte cade pe umerii unui membru al familiei. În majoritatea cazurilor, familiile sunt orientate spre repartizarea rațională a sarcinilor precum și spre un stil democratic de relaționare. Cercetările sociologice arată că o astfel de structură a relațiilor familiale este preferată de majoritatea respondenților. Cel mai răspândit model din punct de vedere al dimensiunii, în societatea noastră (deși la concurență din ce în ce mai mare cu alte modele) este familia nucleară, adică familia formată din părinți și copiii acestora , tipic fiind modelul cu 1-2 copii.

Dinamica familiei. Funcțiile și structura familiei se pot schimba în dependență de etapele vieții acesteea. Există mai multe încercări de periodizare a principalelor etape de dezvoltare ale familiei. Una din cele mai cunoscute în literatura de specialitate îi aparține lui E. Duvall (1957) și are la bază ca principiu de diferențiere a etapelor vieții unei familii, existența sau lipsa copiilor în familie și vârsta acestora. Problema ciclului vieții familiale este tratată pe larg în lucrările mai multor autori ca: Caplan G., 1963 ; Gove, 1973; Vasilieva E., 1975; Barcai A., 1981; Aleșina Iu., 1999; Iluț P., 1995; Voinea M.,1996; Sacacreno C., 1997; Iustitskis V., și Eidemiller E., 1999. Un traseu foarte complet al indivizilor în societatea contemporană referitor la căsătorie și familie ar fi, după P. Iluț (1995) : întâlnirea („se face cunoștință”), perioada de curte, coabitarea premaritală, căsătoria, divorțul, recăsătoria, văduvia. Din ce în ce mai multe persoane astăzi urmează acest traseu, totuși, cei mai mulți semeni parcurg doar unele etape. În continuare ne vom referi, pe scurt, la particularitățile funcționării familiei în principalele etape ale dezvoltării sale.

Cuplul fără copii / Formarea familiei. Până la apariția primului copil, tânăra familie încearcă să soluționeze un șir de probleme, cea mai importantă fiind – adaptarea soților la condițiile de viață în general și la particularitățile psihologice ale partenerului. (Aceasta pentru cei care nu au conviețuit împreună până la căsătorie). În acest stadiu începe sau continuă adaptarea sexuală a soților. De asemenea, se continuă sau se amplifică romantizarea relației. Eforturi deosebite sunt depuse pentru rezolvarea problemei spațiului locativ și achiziționarea de bunuri comune. Aici are loc sau continuă formarea relațiilor cu rudele – în special dacă tânăra familie, așa cum de cele mai multe ori se întâmplă, nu dispune de spațiu locativ propriu.

Procesul de formare a relațiilor intra și extra-familiale, similaritatea concepțiilor despre viață, a orientărilor valorice, a obiceiurilor soților decurge destul de intens. Lipsa copiilor face ca viața să se simtă mai ușoară, iar rata probabilității divorțului mai mică. Totuși un număr mare de familii divorțează în această perioadă datorită lipsei capitalului marital principal – copiii. Aceasta întrucât este mai ușor să te hotărăști să divorțezi când nu ai copii investițiile maritale fiind mici și costurile mai reduse. „Principalele cauze ale divorțului la această etapă sunt: nepregătirea tinerilor pentru viața de familie, lipsa spațiului locativ, condiții de viață insatisfăcătoare, amestecul rudelor în viața tinerei familii” (P. Dicius 1985).

Familia cu copii. Etapa inițială a vieții familiale este succedată de așa-zisa etapă centrală a ciclului vieții de familie – familia cu copii. Această perioadă este mai activă din punctul de vedere al gospodăririi. Femeile-mame sunt nevoite să-și întrerupă activitatea școlară sau profesională, ceea ce înseamnă, în cazul din urmă, reducerea veniturilor familiei. Rolul de mamă implică un șir de sarcini, ceea ce presupune creșterea volumului de timp acordat activităților gospodărești, în timp ce bărbații-soți pierd în medie 1,5-2 ore pe zi (E. Guzdeva, E. Certilina, 1983; A. Clicius, 1987; Hantrais, 2003).

Odată cu continuitatea acestei etape, devine din ce în ce mai greu de realizat cumularea sarcinilor familiale și profesionale. O altă caracteristică este scăderea în intensitate a comunicării emoționale și spirituale (culturale). În fața soților apare o sarcină destul de dificilă – păstrarea relației emoționale în condiții cu totul diferite decât la formarea ei (adică nu în timpul liber și a petrecerilor care au jucat un rol important în prima etapă a dezvoltării vieții familiale); ci în situația de a împărtăși și rezolva sarcini mult mai puțin plăcute. Una din aceste sarcini (și cea mai importantă) este îngrijirea și creșterea copiilor. Funcția educativă a familiei își intră în drepturile sale. Etapa familiei cu copii este împărțită de unii autori în câteva sub-etape, în funcție de stadiile dezvoltării copilului. Familia cu copil mic, familia cu copil preșcolar, familia elevului, ș.a.m.d (A. Barcai, 1981). Fiecare treaptă a dezvoltării copilului este, pe de o parte, o provocare a eficienței funcționării familiei, iar pe de altă parte, înaintează în fața părinților un șir de sarcini care cer alte calități, abilități și priceperi. Cerințele față de părinții unui copil sugar și ai unui adolescent sunt total diferite.

La această etapă a dezvoltării vieții familiale apar cele mai diverse probleme. Caracteristic este faptul că în această perioadă se observă insatisfacții maritale (M. Segalen, 1987; Iu. Aleșina, 1999). Sursele principale ale acestora sunt presiunile economice, psihologice și sociale la care sunt supuși soții; destrămarea iluziei unei iubiri ce depășește toate obstacolele; evidențierea distanțelor culturale și educative ale soților. Răceala emoțională, manifestată prin relații sexuale intrafamiliale; dizarmonii sexuale; divorț din cauza „decepționării de caracterul partenerului, sau, dragostei față de o altă persoană” este și ea la cote înalte în etapa dată. De regulă, dereglările activității vieții de familie se rasfrâng asupra eficienței soților în rolul de părinte (M. James, 1985; N Soloviev, 1985; L. Tamir, C. Antonucci, 1981; R. Schater, R. Keet, 1981 apud. Iustitskis V., și Eidemiller E., 1999).

Etapele finale ale ciclului familial. Când copiii încep activitatea profesională și își formează propriile familii, are loc revenirea la cuplul conjugal singur. Aceasta se mai numește stadiul „cuibului gol”. Familia parentală își încetează activitatea educativă, iar încercările de a continua de regulă se ciocnesc de protestul din partea copiilor. După cercetările efectuate de Beth și alții (1985) cei mai mulți părinți rămân singuri în jurul vârstei de 50 ani. Speranța de viață fiind în țările dezvoltate de 70 ani, în fața cuplului, sau a unuia din soți, se află încă cel puțin două decade. Este o schimbare dramatică, față de numai acum o sută de ani (P. Iluț, 1995). În această perioadă grijile familiei sunt legate de particularitățile vârstei a treia: problemele de sănătate; limitarea posibilităților; a cercului de prieteni; suport economic scăzut. Noile roluri de „bunic” și „bunică” cer multă energie și forță în primii ani de viață a nepoților. O parte din grijile tinerilor sunt preluate de către generația mai în vârstă, datorită dificultăților pe care le întâmpină copiii în primele etape ale vieții propriilor familii.

Finalizarea ciclului vieții familiale presupune și un bilanț al acesteia, determină gradul de satisfacție sau insatisfacție a anilor parcurși. Întrebarea cheie a acestei etape este: a fost căsătoria autentică (și dorită și armonioasă) sau întâmplătoare?

CAPITOLUL 2

PRINCIPALELE TEORII ȘI CONCEPTE SOCIOLOGICE IN STUDIEREA FAMILIEI

2.1. Etape istorice în studierea familiei

Noi oamenii întotdeauna am fost curioși să cunoaștem motivele comportamentului nostru. Încercarea de a ne înțelege pe noi înșine, pentru mult timp, s-a bazat pe modalități de gândire transmise din generație în generație, adesea exprimate în termeni religioși. Încercări de studiere a comportamentului uman în general, și al familiei în special, își au începutul încă în gândirea filosofică a lui Platon și Aristotel. Studiul obiectiv și sistematic al comportamentului uman este o rezultantă relativ recentă, ale cărei origini datează de la începutul secolului XIX. Mulți cercetători în domeniul etnografiei, istoriei, filologiei, medicinii, dreptului și alte științe printre care J. Bachafen, F. Lennon, J. Frazer au explorat texte literare, biblice și alte documente pentru a deduce din ele formele de organizare a comunităților umane, în special a familiei. Pornind de la ideea că miturile au conservat și transmis realitatea autentică, analiza miturilor a constituit instrumentul principal pentru reconstituirea formelor de familie apărute.

Prin observarea directă a vieții de familie, realizată pe un trib de indieni, J. Morgan se apropie mai mult de rigoarea științifică. Meritul său este că scoate în evidență parțialitatea corespondenței între relațiile afective dintre membrii comunității și cele înscrise în regulile sau normele tradiționale. Tot lui J. Morgan îi aparține teza evoluției formelor de organizare a familiei de la promiscuitatea relațiilor între sexe, la familia înrudită după sânge, la cea pe grupe, apoi la cea poligamă și în fine, la forma superioară, cea monogamă. Însă, mai târziu cercetările etnografice și cele istorice au infirmat această teorie.

Lucrările oamenilor de știință din secolul al XIX-lea nu se reduc cu siguranță la căutarea originii familiei, așa cum nici studiile contemporane nu se confruntă doar cu analiza tendințelor ce anticipează viitorul. Întrebările la care gânditorii secolului al XIX-lea își propuneau să răspundă erau de tipul: „Din ce cauză devine familia obiect al observării și al intervenției? În ce măsură este considerată element coordonator dintre individ și societate? Cât de eficientă este familia în menținerea legăturii sociale? Care este structura sa și ce relații adăpostește?” Acestea sunt unele din întrebările care-i frământau pe primii fondatori ai sociologiei familiei: Alexis de Tocqueville (1805-1859); Auguste Campte (1798-1857); Frédéric de Play (1806-1882).

Deși meritul operei lui Alexis de Tocqueville nu a fost recunoscut mult timp, scrierile sale despre familie prezintă un interes sociologic deosebit. Referindu-se în lucrările sale la relația familie-societate, Tocqueville susține că organizarea familiei depinde de organizarea societății, forma și funcționarea sa internă variind în funcție de starea socială înconjurătoare. Comparând familia europeană cu cea americană, cercetătorul scoate în evidență mai multe diferențe. În primul rând, el susține că nivelul democratizării unei societăți conduce la aplanarea relațiilor dintre generații, în special minimalizarea grijei pentru perpetuarea familiei. Un alt factor adus în centrul atenției de Tocqueville este dreptul de succesiune al pământului. Acolo unde pământul este transmis fără a-l împărți „familia se materializează oarecum cu pământul. Familia reprezintă pământul, pământul reprezintă familia; el îi duce mai departe numele, originea, gloria, virtuțile” (1935 apud. F. Singly, 1991). Dimpotrivă, acolo unde legile de succesiune stabilesc împărțirea egală a pământului ”familia nu reprezintă decât un lucru vag, indeterminant, nesigur” și fiecare membru nu mai este interesat decât de prezent. Nemulțumindu-se doar cu evidențierea legăturii de cauzalitate dintre tipul de societate și morfologia instituției pe care o adăpostește, Tocqueville încearcă să identifice contribuția familiei la menținerea ordinii sociale, iar analizând viața privată a acesteia conduce la ideea refugierii în sine a familiei.

Gândirea sociologică rămâne îndatorată autorului francez Auguste Comte, chiar și numai pentru meritul de a fi inventat cuvântul „sociologic”. În lucrările sale consacrate studiului ordinii sociale, Comte susține că familia este teren favorabil pentru cunoașterea individului, fiind valorizată ca verigă socială. Aderând la ideologia crizei familiei, gânditorul francez pretinde să ajungă la o teorie pozitivistă a familiei în termenii tranziției revoluționare. Această orientare permite identificarea mai precisă a contribuției familiei la menținerea relației sociale. Dincolo de filosofia pozitivistă se propune substituirea credințelor eronate prin cunoașterea științifică a naturii umane și a „spontaneității societății umane”, iar în domeniul familial de a depăși principiile metafizice și teologice de abordare a acesteia. A. Comte, la fel ca și contemporanul său Le Play, vorbește despre fragilizarea autorității parentale. El susține că „familia este fără nici un dubiu un adevărat element social”. Comte dezvoltă un principu de subordonare „Teoria sociologică a familiei poate fi redusă în existența sa la examinarea rațională a două reguli fundamentale a relațiilor necesare; a ști subordonarea sexelor și în al doilea rând subordonarea ideilor, însemnând că una e să formezi o familie și alta e să o menții” (apud M. Segalen, 1999).

Astfel unitatea de bază a organismului ierarhizat, adică a societății o constituie structura domestică. Critica care poate fi adusă gândirii sociologice a lui Comte este că nu a realizat sau nu a susținut o cercetare concretă. În abordarea sa pseudoștiințifică el îl substituie pe Dumnezeu prin „natura umană”.

Investigații sociologice propriu-zise se consideră că au fost făcute pentru prima dată de F. Le Play în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Marele merit al său este că a experimentat un protocol de investigare empirică foarte profundă – „monografii ale familiei”. Le Play își axează studiile asupra familiilor muncitorești, culegând mai multe date și oprindu-se asupra bugetelor de familie. Pe lângă aceasta, Le Play acordă importanță și evoluție structurii familiale. Servindu-se de datele culese, Le Play face o tipologie a familiei, având la bază modul de transmitere a patrimoniului. Astfel el descrie trei tipuri de familii:

Familia patriarhală, unde fiii căsătoriți nu părăsesc căminul parental – situație ce poate da naștere situațiilor expresive și de rutină.

Familia tulpină, unde moștenirea nefiind divizibilă îi revine unui singur fiu care locuiește împreună cu părinții și cu fiii săi.

Familia instabilă, unde copii părăsesc familia atunci când se căsătoresc.

Le Play consideră familia modernă (nucleară) ca o formă degradantă a celei patriarhale (extinse) și propune întoarcerea la familia tulpină ca fiind modelul ideal, întrucât prin acesta se asigură autoritatea patriarhală și continuitatea valorilor între generații. Cu toate acestea studiile lui Le Play au inspirat multe cercetări ulterioare.

O contribuție majoră care a propulsionat dezvoltarea domeniului îi aparține lui Emile Durkheim. El se dedică studiului familiei – care după el era „spațiu social” cel mai vechi și cel mai simplu – cu aceeași obiectivitate cu care oamenii de știință studiază lumea naturală. Pentru a înțelege structura familială, Durkheim recomandă cercetarea valorilor și obiceiurilor împărtășite de membrii săi. Analiza structurilor domestice în baza studiului istoric asupra genezei familiei europene de la sfârșitul secolului al XIX-lea, îi permite să descrie în mod obiectiv caracteristicile familiei contemporane. El califică grupul domestic european contemporan ca familie conjugală deoarece singurele elemente permanante ale acestui tip familial sunt soții, întrucât copiii lor, mai devreme sau mai târziu, părăsesc casa părintească. Analiza sa asupra schimbării sociale se bazează pe diviziunea muncii. Durkheim susținea că diviziunea muncii a înlocuit treptat religia ca bază a coeziunii sociale. Pe măsură ce diviziunea muncii se adâncește, oamenii devin tot mai dependenți unul de altul, întrucât fiecare are nevoie de bunuri și servicii oferite de cei care le furnizau. Familia și comunitatea, susținea Durkheim, sunt amplasate într-o relație antinomică „statul se amestecă cu viața domestică și devine din zi în zi un factor tot mai important”. Cercetând suicidul, Durkheim a arătat că factorii sociali exercită o influență fundamentală asupra comportamentului dat – una din aceste influențe fiind anomia. Deși se pot aduce multe obiecții studiului lui Durkheim, aceasta rămâne o lucrare clasică, a cărei relevanță pentru gândirea sociologică nu s-a pierdut nici astăzi.

Meritau aici amintite și studiile efectuate de W. Thomas și F. Znaniecky. Analizând conținutul scrisorilor familiilor poloneze către un membru emigrant (în America), autorii încearcă să răspundă la întrebarea „Ce se întâmplă cu viața unui grup și în viața membrilor săi când aceștia sunt smulși din contextul său tradițional?” Astfel apare lucrarea intitulată Țăranul polonez în Europa și America: Monografia unui grup imigrant (publicată în 1918-1920) care se înscrie în teoria crizei și adaptării sociale unde printre altele, autorii evidențiază anumite schimbări în structura de autoritate din familie.

În anii ’30 ai secolul XX, sociologia americană tinde să se confrunte cu soluționarea tehnică a diverse probleme sociale ridicate de șomaj, criză, adaptare culturală, etc, probleme resimțite acut la nivelul familiei. Studiile pe aceste date au fost încurajate de către autorități, ce doreau să se ia decizii pe temeiul unor informații științifice. Utilizând o gamă variată de procedee, cercetările ce pot fi reunite sub forma de „școala americană de asistență socială” au cules un bogat material faptic, dar au elaborat și o serie de teorii legate mai ales de tensiunile și neînțelegerile din sânul familiei (P. Iluț, 1996).

Anii postbelici, sunt marcați de o reorientare a cercetărilor în domeniul familiei: dezvoltarea unei căsătorii în care domnea companierismul și libera alegere a partenerului conjugal au fost salutate ca mari transformări și au constituit spațiu fertil pentru numeroase studii. Acestea erau orientate în trei direcții: una de orientare structuralistă care se interesa de relația familie – societate, „orientare comportamentalistă” centrată pe interacțiunile din sânul familiei și examinarea formelor concrete de viață familială în situații concrete ale vieții sociale. În acest context apare lucrarea lui Talcott Parsons (1955) ce relatează despre o „izolare structurală a familiei nucleare”. Conceptele de „instrumentalitate” în câmpul economic și „expresivitate” în cel familial au constituit punctele forte ale teoriei sale. T. Parsons susținea că procesul industrializării a dus la fragmentarea familiei lărgite smulgând cuplul conjugal din rețeaua de parentalitate; a redus funcțiile politice și religioase ale familiei. În schimb au devenit semnificative funcțiile de consum, de socializare și de asigurarea echilibrului psihologic al soților. Parsons susținea că grupul familial a luat o formă nucleară în care rolul bărbatului este economic activ „de a câștiga pâinea”, iar al femeii – expresiv, adică psiho-activ.

Semnificativă pentru sociologia familiei, în perioada postbelică a fost și lucrarea lui William Goode (1963), Revoluția mondială și tipurile familiale. Explorând un vast material istoric și etnografic, autorul argumentează câteva idei care au devenit teme clasice pentru sociologia familiei. Printre acestea pot fi citate: familia și parentalitatea ca forțe cauzale ale istoriei; distincția între modelele ideale și configurațiile efective ale familiei; varietatea modelelor și schimbărilor sociale. Prin aceste idei Goode arată că familia nu este doar obiect pasiv al schimbărilor sociale, ci un actor social care contribuie la definirea modalităților și direcțiilor, schimbări de care este influențată. Cu alte cuvinte, nu numai industrializarea a determinat nuclearizarea familiei, ci și invers. Lucrarea lui Goode a contribuit la orientarea sociologiei americane spre dezvoltarea conceptului de ciclul vieții familiale, care pune în relație într-o perspectivă diacronică transformările individuale, familiale și sociale (G. Elder, 1984).

Teoriile sociologiei familiei rămân îndatorate și ideilor cercetătorilor din alte științe. Amintim aici „principiul legitimității” al lui B. Malinowski (1926) și teoria cooperării și a schimbului a lui C. Levi-Strauss (1973) legate de evoluția structurilor familiale; „sentimentul copilăriei” a lui P. Aries; lui Shorter (1977) referitoare la creșterea importanței sentimentului în familie, sau contribuția lui Stone (1977) despre dispariția căsătoriei angajate, nu în ultimul rând lui K. Marx și F. Engels despre raporturile sociale de producție și dinamica relațiilor familiale sau efectele muncii feminine asupra socializării copiilor, precum și studiile lui P. Laslett și grupului său despre dimensiunea și structura menajelor; studiile lui J. Stoetzel referitor la influența statului providentă asupra familiei, etc.

Studiile actuale rămân a fi interesate de legăturile dintre familie și societate, de fenomenele și interacțiunile din interiorul familiei, precum și de reacția grupului familial față de evenimente și situații date. Însă accentul relevanței este pus astăzi pe costurile și beneficiile (economice, psihologice, culturale, etc,) relațiilor dintre membrii familiei, pe alegerea rațională a actorilor sociali, pe capitalul informațional deținut de indivizi. Despre aceste tendințe teoretice și nu numai, actuale în abordarea familiei vom vorbi în continuare.

2.2. Tendințe actuale în studierea familiei

Familia s-a aflat dintotdeauna în centrul atenției cercetătorilor, dar modificările ce au loc în cadrul familiei, precum și schimbările de relaționare în diada societate-familie suscită și mai mult interesul cercetătorilor din domeniul psihosociologiei și antroplogiei familiei. Dezvoltarea cercetărilor consacrate familiei și în alte domenii științifice constituie punctul de plecare pentru alte teme de studiu în psihosociologie. Câmpul tematic al studiilor asupra familiei se lărgește mult în a doua jumătate a secolului XX, când are loc o intrare masivă a femeilor din societatea occidentală în câmpul muncii. Mișcarea feministă reînvigorată, militează nu numai pentru reconsiderarea statutulu politic, profesional și cultural al femeii în societate, ci și a statutului și rolului ei în familie. În plan științific, aceasta a dus la aparitia unui șir de studii consacrate problemei date, dintre care o temă pe larg dezbătută a fost – diviziunea muncii casnice și a efectelor ei de satisfacție.

Revenirea în forță a scenei familiale este favorizată de dezvoltarea demografiei. Numeroși specialiști din domeniul științelor sociale atribuie datelor demografice forța unor imagini sintetice, reflectând bulversările domestice. Problema populației atrage intereresul științific asupra unei diminuări a nupțialității și fecundității. Aceste fenomene demografice sunt puse în seama interdependenței dintre industrializare și comportamentul familial. Vârsta la care se încheie primele căsătorii are implicații importante pentru mărimea familiei și condițiile de locuit. Cu cât este mai mare nivelul educației, cu atât este mai mare vârsta la prima căsătorie. Familiile se formează mai greu decât înainte: sunt mai puțin frecvente și se formează la vârste mai mari. La această concluzie au ajuns cercetătorii analizând evoluția familiei în ultimii 50 de ani.

O alta temă care este pe larg dezbatută în literatura de specialitate este divorțialitatea și consecințele sale. Problema divorțului și a adaptării familiei la situațiile din timpul procesului de divorț și după a atras atenția cercetătorilor pe la începutul anilor 60 ai secolului trecut, odată cu schimbarea mentalității față de problema dată. Sunt probabil puține familii a căror viață nu este afectată direct sau indirect de separare sau divorț. Ceea ce până de curând a fost o chestiune intimă a devenit acum o problemă de preocupare publică, o problemă globală a omenirii. Cercetările sociologice ce au în vizor problema dată urmăresc depistarea variabilelor relevante implicate în disoluția mariajului. Patru principale seturi de variabile (independente) sunt considerate răspunzătoare pentru divorț: condițiile premaritale (școlaritate, vârstă, etnie, religie); „investițiile” (materiale și psihologice) pe care partenerii le fac la căsătorie și în timpul ei; forțele pieței de muncă (ocupația soților, veniturile, șomajul etc.); în multe studii, atitudinea față de divorț, înscrisă pe fundalul mai larg al concepției generale despre lume și viață, este luată și ea ca variabilă independentă (P.Iluț, 1995).

Divorțul produce modificarea statutului individual, modificări în sistemul familial, în ansamblul relațiilor inter-individuale ale celor afectați. Consecințele divorțului asupra partenerilor, copiilor și a altor membri ai familiei de origine sunt multiple. Studierea consecințelor divorțului a cunoscut și ea avânt în lumea știintifică, punându-se accent nu numai pe consecințele de natură psihologică și afectivă, ci și pe cele de natură socio-economică.

Recăsătoria și familiile recompuse sunt o altă consecință a divorțului. Dezvoltarea familiilor recompuse, formate din cei doi soți și copiii aduși din vechea căsnicie, precum și a celor născuți în noua famile, a generat o explozie de cercetări centrate pe situația copiilor, pe modul în care prezența lor afectează recăsătoria, pe problemele dintre copii și părinții vitregi.

Diversificarea formelor familiale reperate de demografi oferă date pentru înțelegerea noilor probleme sociologice ale familiei. O muncă de redefinire a formelor vieții de familie ce nu se bazează pe căsătorie este implicată cu această ocazie. Se are în vedere studierea formelor de coabitare – uniunea liberă și coabitarea homosexuală. Modificările în modelul căsătoriei au determinat și alte schimbări. Una dintre acestea este apariția familiilor monoparentale, în care singurul părinte este, adesea, mama. În Europa, proporția familiilor cu un singur părinte varia între 14 și 22% în 1991, cu creșteri în câteva țări până în 1998. Procentul copiilor ce trăiesc numai cu un părinte este mai mult decât dublu față de cifrele anterioare din 1983, în Irlanda și Anglia (M.Simion, 2002). Văduvia nu formează decât o mică parte din aceste forme de viață familială a căror răspândire este mai degrabă explicată prin creșterea numărului de divorțuri și separări, precum și a numărului mamelor care n-au fost niciodată căsătorite.

Relația părinți-copii continuă să rămână în atenția disciplinelor socio-umane. Inițial studiile ce vizau calitatea parentală erau unidimensionale. Se credea că estimarea atitudinilor globale parentale va reflecta atmosfera familială la care este expus copilul. Mai târziu, sunt recunoscute limitele unor astfel de studii. Unul dintre primele subiecte studiate a fost atitudinea părinților față de creșterea copiilor. Acesta prezintă interes și astăzi fiind inclus într-un concept mai general – cogniția parentală socială. Interes continuu prezintă și punctul de vedere al părinților asupra adaptării lor la calitatea de părinte, calitatea relației părinți – copii; mediul domestic și influența acestuia asupra dezvoltării copilului; satisfacția de a fi părinte. Pe lângă metodele de autoadministrare destinate părinților s-a acordat atenție și părerilor copiilor despre părinții lor. Rămânând în aria părinți-copii, trebuie să menționăm faptul că, în ultimul timp crește numărul studiilor ce pun problema relației dintre copii maturi și părinții în vârstă. Studiile vizează forme de întrajutorare, gospodărirea după mai mulți parametri.

Sociologia familiei are ca principiu realizarea unei imagini globale asupra grupului familial. Aceasta, susține P. Iluț (1995), a fost – și în mare parte mai – este mai mult un deziderat decât o realitate, deoarece cu cât imaginea e mai globală (holistică), cu atât este mai vagă. Mergând la precizie și exactitate se ajunge la parțial și fragmentar. Intervențiile actuale din sociologia familiei tind spre o teorie a familiei care să fie in același timp globală, dar și cu un grad avansat de rigurozitate.

O teorie sociologică, pentru a putea fi pe deplin satisfăcătoare, trebuie să satisfacă, după opinia lui James S. Coleman (1992) trei tipuri de criterii :

Setul de fenomene explicat de teoria respectivă să îl constituie comportarea sistemelor sociale (mai mari sau mai mici) și nu comportamentul persoanelor individuale;

Explicarea comportării sistemelor sociale necesită explicarea în termenii comportamentului actorilor, ceea ce implică :

O teorie a tranziției de la nivelul comportamentului sistemului social la nivelul comportamentului actorilor individuali, adesea exprimată ca problemă micro – macro;

O teorie psihologică sau un model al surselor acțiunii individuale.

Cum nici o teorie sociologică nu satisface simultan toate aceste criterii, se poate spune că în sociologie nu există o teorie pe deplin satisfăcătoare.

2.3 Teorii fundamentale în abordarea familiei

2.3.1 Orientarea structural – funcționalistă

Trecută cumva în umbra, orientarea structural funcționalistă, deși tacit, continuă sa fie angajată în abordarea familiei. Adânc înrădăcinată în psihologie, sociologie și antropologie paradigma structural-funcționalistă vizează relațiile dintre părțile unui sistem social și întreg. Ca perspectivă sociologică generală, structural–funcționalismul se folosește de o analogie organică pentru a cerceta cum funcționează societatea și cum e posibilă ordinea socială. Un organism, ca de exemplu corpul uman are o structură alcătuită din diferite părți. Fiecare parte are o sarcină specifică ce contribuie la buna funcționare a întregului. Când una din aceste părți este nefuncțională, celelalte părți trebuie să refacă echilibrul sistemului și să-l mențină în stare de funcționare. Paradigma structural–funcționalistă ia ca punct de plecare individul și valorile. Acțiunea indivizilor și așteptările reciproce, obiectivate în norme de comportament, reflectă matricea structurală fundamentală a societății. Structura valorilor este cea care generează structura rolurilor și statusurilor în cadrul cărora individul devine performant nu prin inovarea lor, ci prin ridicarea la nivelul solicitărilor integrative impuse de sistem. Lucrări consacrate în studierea socialului prin prisma orientării strucrutal-funcționaliste au fost lăsate de R.K.Mrton, T. Parsons, Kurt Lewin, R. Bales, L. Festinger, G. Homans, P.Sorokim, ș.a.

Familia, din perspectivă macrosocială, este văzută ca parte a sistemului social, iar structura ei este văzută ca existând pentru a menține sistemul. Nașterea și creșterea copiilor este considerată, așa cum s-a văzut din subcapitolele anterioare, una din funcțiile centrale ale familiei în societate. Dar familia mai poate fi examinată și la nivel microsocial, ca o mică societate, iar părțile familiei ca subsisteme. Aceste părți pot fi pozițiile (statusurile) ocupate în familie și rolurile pe care acestea le presupun. De exemplu, luând familia ca și sistem, componentele acestuia vor fi următoarele subsisteme: conjugal, parental, fraternal, iar rolurile în care se angajază membrii familiei : «soț», «soție», «mamă», «tată», «frate», «soră», «bunic», etc.

Protagonistul paradigmei structural-funcționaliste R.K.Merton se folosește de câteva asumpții cheie în analiza socialului numite de el «postulate» și care pot fi rezumate astfel (apud Ș.Buzărnescu, 1995) :

Tendința internă a sistemelor către echilibrul structural are eficacitate maximă doar la nivelul sistemelor primare. Odată cu creșterea gradului de diferențiere structurală, cerințele funcționale nu mai pot fi îndeplinite decât parțial. Apariția elementelor tensionale între componentele tuturor sistemelor relevă arii de acțiune ale unor componente noi, pe care R.K. Merton le numește disfuncții. Disfuncțiile sunt secvențe naturale ale procesului de schimbare prin care se realizează reformele instituționale.

Fiecare componentă a sistemului are o funcție concret determinată, dar nu toate elementele componente sunt funcționale din punct de vedere al tuturor cerințelor structurale. Astfel dacă pentru o structură un element este funcțional, el poate apărea ca afuncțional sau chiar disfuncțional pentru alte structuri ale aceluiași sistem.

Orice sistem conține un set de alternative funcționale : un element poate îndeplini mai multe funcții după locul pe care-l ocupă în structuri. Aceste alternative funcționale asigură coeziune și longevitate sistemelor.

Paradigma analizei funcționale cuprinde : fenomenele repetebile sociale cărora li se atribuie funcții (procese, structuri, grupe, roluri), motivația, scopul, consecințele latente ale îndeplinirii sau neîndeplinirii funcțiilor.

Structural-funcționaliștii au un nivel particular de analiză a familiei atât ca instituție socială, cât și ca grup social. Primele întrebări pe care aceștia și le pun sunt : de ce există instituția familiei ? De există familii practic în orice societate cunoscută ? Pentru a răspunde la aceste întrebări structural-funcționaliștii caută funcțiile pe care familia le are în societate, mecanismele prin care funcțiile devin realizabile. Ne referim aici la ierarhizarea rolurilor familiale, a valorilor, a imperativelor normative, la diviziunea muncii în familie, dinamica familiei. « Analiza contextului structural », în cazul nostru a familiei, presupune studierea tuturor influențelor concrete dintre părțile componente și întreg. Cercetări considerabile, în sensul izolării funcțiilor universale ale familiei, au fost făcute de către G.Murdock, Reiss, etc. Iar sociologii T.Parsons și R.Bales au făcut distincția între rolurile instrumentale și rolurile expresive ale familiei. Ei au presupus că în familia tipică bărbatul îndeplinește mai mult rolurile instrumentale în timp ce femeia mai mult un rol expresiv. Studierea structurilor și relațiilor dintre membrii familiei, dintre grupurile restrânse sau lărgite de familie se folosește la analiza de rețea, despre care vom vorbi ceva mai departe, precum și în asistența și terapia familiei.

Principala critică adusă acestei paradigme este, că din perspectiva funcționalistă societea este văzută în mod static (implicit și viața de familie) și deci incapabilă să se adapteze la schimbări sociale. O altă critică este adusă ideii lui Parsons referitor la rolurile din familie care nu mai corespund rolurilor pe care pertenerii le au acum în cadrul familiei (diviziunea muncii în cadrul familiei nu mai este ea pe care apostulat-o Parsons). Ceea ce mai este criticabil la această paradigmă este faptul că nu surprinde sau ignoră conflictele care există în familie. Conflictele sun văzute de către funcționaliști ca o disfuncție a familiei și nu ca făcând parte integrantă a relațiilor familiale.

2.3.2 Interacționalismul simbolic

Teoria interacționalismului simbolic, reînnoită prin post-modernism, continuă sa fie operantă, punând accentul pe emergența realității familiale din interacțiunea actorilor pe baza simbolurilor și așteptărilor de rol. Această teorie este frecvent folosită de analiștii familiei și este singura perspectivă care a fost considerată o teorie majoră în fiecare din ultimile patru decenii ale secolului trecut.

Interacționalismul simbolic a apărut ca o reacție la teoriile psihologice referitoare la comportamentul uman și este centrat pe comportamentul de zi cu zi al individului și pe relațiile interpersonale. Asumpția principală a acestei teorii se bazează pe ideea că, comportamentul uman este ghidat în marea majoritate nu de către stimuli sau instincte, ci de către semnificațiile pe care oamenii le atribuie situațiilor sociale. Interacționalismul simbolic este o perspectivă psihosociologică. Cei care aderă la această orientare sunt preocupați de procesul interacțiunii sociale. Cheia pentru a înțelege acest proces o reprezintă câteva asumpții asupra comportamentuliu uman (Stephan și Stephan, 1985): În primul rând, oamenii acționează asupra lucrurilor în baza a ceea ce ei cred că „înseamnă” acel lucru pentru ei. Interacționaliștii simbolici subliniază că și alte teorii și orientări acceptă ideea respectivă, numai că adesea o trec cu vederea sau o iau ca de la sine înțeleasă și nu se interesează la modul explicit de modul în care înțelesurile acordate determină comportamente umane. De asemenea, în cadrul acestei teorii se acordă atenție contextului în care acționează actorul social. Scos din context, comportamentul este irelevant și unul și același se pretează la interpretări diferite. Apoi înțelesurile, semnificațiile sunt o consecință a interacțiunii sociale. Acestea nu există în obiectele în sine și nici nu sunt creații personale, ci sunt produse colective născute și structurate prin viața în comun. Simbolurile au înțelesuri împărășite, comune, altfel n-ar fi posibilă comunicarea și predicția semenilor noștri. Și în fine, aceste semnificații sunt folosite și modificate într-un proces de interacțiune cu lucruri pe care indivizii le întâlnesc și nu receptate și vehiculate mecanic. Limbajul simbolic este „unealta” pe care oamenii o folosesc pentru a schimba, menține sau dezvolta „înțelesurile”. Pentru a avea un înțeles totul trebuie identificat și etichetat. Interacționalismul simbolic pune în prim plan ideea că individul și socialul sunt legați inextricabil, ceea ce vrea să însemne că, nu poți înțelege indivizii fără a examina societatea are i-a modelat și-i modelează continuu, cum e imposibil de înțeles societatea fără a avea în vedere profilul personalității membrilor ei, care o definesc și o redeinesc perpetuu ( P.Iluț, 2000).

Practic orice interacțiune dintre indivizii umani, consideră adepții interacționalismului simbolic, implică un schimb de simboluri. Când intrăm în interacțiune cu ceilalți, căutăm constant „indici” despre tipul de comportament cel mai apropiat în acel context și despre felul cum trebuie să interpretăm intențiile lor. Interacționalismul simbolic ne îndreaptă atenția către amănuntele interacțiunii interpersonale, cât și spre felul în care aceste detalii sunt folosite, pentru a exprima ceea ce vor ceilalți să spună sau să facă. Sociologii influențați de interacționalismul simbolic se concentrează de obicei asupra interactiunii față-în-față, în contextul vieții cotidiene. Erving Coffman (1959) a adus contribuții deosebit de edificatoare la acest tip de studiu, preocupându-se de felul în care oamenii se prezină în fața celorlați, străduința lor de a induce impresiile dorite semenilor, fenomen numit de cercetător ca „managementul impresiei”. Principalele concepte folosite de interacționiști sunt sinele, asumarea rolului și generalizarea celuilalt. Sinele, este definit în Enciclopedia de psihosociologie (2003, p.327) ca, totalitatea credințelor (reprezentărilor și evaluărilor) despre aspectele particulare ale propriei persoane și despre ea ca întreg . Cu alte cuvinte, sinele este sensul individual al identității și conștiința că ești o persoană separată. Lucrări importante cu privire la structura și ipostazele sinelui au fost lăsate de: G.H. Mead (1934),care a realizat distincția dintre I și Me. Componenta I, este sinele ca subiect, spontan, dinamic, iar Me este cel care controlează și dă direcție acțiunilor noastre, este sinele conformist, cuprinzând în esență identificările cu rolurile și grupurile sociale; R.H.Turner (1976), care exprimând raportarea sinelui la socialul propriu-zis, folosește sintagma „sine instituțional”, reprezentând centrarea indivizilor pe normele și standardele grupale și scopurile societale și, în contrast „sinele spontan”, care urmărește satisfacerea nevoilor personale, a impulsurilor din interior fără inhibiții legate de cerințele instituțional formale ale societății, de regulile ei. Altă disociere marcantă este între „sinele actual” și „sinele posibil”, adică oamenii au reprezentări și evaluări nu numai cu privire la ce sunt ei în prezent, ci și la ce vor deveni în viitor, de ce performanțe vor fi în stare. În literatura de profil se scoate în evidență identitatea socială în structura și conținutul sinelui, subliniindu-se că indivizii, aparținând concomitent mai multor grupuri sociale, posedă identități multiple (de exemplu femeie, intelectuală, mamă, soție, etc.). În prezent sunt actuale cercetările cu privire la variabilitatea culturală a sinelui și amintim aici lucrările lui H.R. Markus și S. Kizayama (1991), M.Kuhn (1970), susținea că subiectivitatea umană, chiar și-n zonele ei de mare sensibilitate, cum ar fi imaginea și definirea de sine, poate și trebuie studiată cu metode științifice consacrate, elaborând testul „Who Am I” prin care se descifrează aspecte relevante ale identităților sociale și imaginii de sine.

Un sociolog care studiază familia de pe poziția interacționalismului simbolic vede viața de familie nu ca o realitate în sine ci tocmai ca desfășurarea mereu dinamică a interacțiunii (simbolice) dintre membrii săi. Acesta ar fi interesat să găsească răspunsuri la întrebările: cum definesc soțul și soția? Ce înseamnă a avea o căsnicie bună? Ce înseamnă un „soț bun” sau o „soție bună”. Care este impactul pe care prietenii sau vecinii îl au asupra viziunii lor despre căsătorie (în special care este impactul pe care grupul de referință a individului îl are asupra modelului cum acesta își formează atitudinile, opiniile și își ghidează comportamentul)?

Ineracționalismul simbolic este susceptibil de a fi criticat pentru faptul că se concentrează prea mult asupra lucrurilor mai puțin semnificative. Practicanților interacționalismului simbolic le-a fost întotdeauna dificil să se confrunte cu structuri și procese la scară mai mare .

2.3.3 Teoria conflictualistă

Teoria conflictualistă se localizează asupra nivelului în care familia este un factor al reproducerii iregularităților sociale. Această teorie a fost dezvoltată având la bază gândirea și scrierile lui Karl Marx și Max Weber, care accentuează răspândirea conflictului social. Ei consideră societatea ca fiind măcinate de divizări, tensiuni și lupte. Pentru ei, „este iluzoriu a susține că oamenii tind să conviețuiască amical unii cu ceilalți în majoritatea timpului; chiar atunci când nu există confruntări directe, spun ei, se mențin conflicte adânci de interese din care, la un moment dat, pot izbucni confruntări active” (A.Giddens, 2001, p.610). După teoria conflictualistă, capitalul social și cultural pe care copiii îl primesc în familiile lor reflectă poziția de clasă – ajungând astfel la reproducerea stratificării sociale. Relațiile din familie pot de asemenea contribui la inegalități dintre bărbați și femei în societate în general. Teoria conflictualistă argumentează că, în societatea modernă, femeilor li se pretinde să muncească – acasă ca soții și ca mame fără a fi plătite, și întrând pe piața muncii numai când munca lor este necesară, sunt, astfel, o sursă ieftină și disponibilă de forță de muncă. Munca femeii, susțin adepții acestei teorii, afectează atât relația de cuplu, cât și relațiile dintre generații.

Asumpțiile centrale ale acestei teorii se bazează pe afirmațiile lui Marx și Engels asupra organizării economice. În primul rând, ca și orice altă instituție socială, familia poate fi văzută ca un sistem direcționat spre reglementarea conflictelor (Darendorf, 1965). În al doilea rând, există o structură competitivă ascunsă care face parte din orice sistem matrimonial sau familial. Relațiile familiale sunt caracerizate prin lupta pentru controlul resurselor sociale și economice ale sistemului familial. Și în final, o ultimă asumpție: conflictul nu este în mod necesar rău sau dăunător pentru relațiile familiale. De fapt, teoriile conflictualiste văd conflictul ca o continuă confruntare și condiție necesară pentru progres și schimbare socială (apud R.J. Gelles,1994).

Teoreticienii conflictualiști au dezvoltat un vocabular specific care înglobează esența modelului lor de a aborda familia. Conceptele cheie ale acestei teorii sunt: competiția, conflictul și concesul. În analiza relațiilor familiale mai sunt folosite concepte ca: negociere, putere sau influență, forță sau agresiune.

Punctele de interes ale acestei teorii sunt tipurile de conflict din familii, consecințele acestor conflicte și modul cum aceste conflicte sunt „conduse”. Probleme ca violența în familie, abutul asupra copiilor și soțiilor au fost puse în evidență dintr-o perspectivă conflictualistă asupra familiei.

Principala critică adusă acestei teorii este faptul că tinde să supra-dimensioneze coordonatele conflictului și coerciției în familie și să minimalizeze ordinea, stabilitatea și înțelegerea existente în familie. Asumpția că diferențele duc întotdeauna la conflict este considerată, de asemenea, o slăbiciune a teoriei.

2.3.4. Paradigma costuri – benefcii

O mare relevanță în studierea socialului, în general și a familiei în special a căpătat analiza prin costuri și beneficii, care postulează că oamenii se conduc, aproape în toate acțiunile lor, după principiul de a obține beneficii cât mai mari cu costuri cât mai mici. Paradigma costuri – beneficii este un împrumut din abordările microeconomice și pentru a putea fi extinsă la un repertoriu cât mai larg al manifestărilor umane, adepții săi utilizeză noțiunile de costuri și beneficii psihologice, sociale, informaționale, culturale, etc. Asumpțiile de bază ale acestei teorii pot fi înțelese în felul următor ( P.Iluț, 2000):

Luarea deciziei de a acționa într-un fel sau altul este procesul de cântărire din partea subiectului uman a avantajelor și dezavantajelor diferitelor alternative posibile, deci cât de stimulativă este o variantă sau alta.

Omenii, pe lângă raportul costuri- beneficii, avantaje–dezavantaje, au în vedere și probabilitatea cu care acest raport se poate realiza, adică costurile și câștigurile așteptate. În decizia de a adopta o alternativă sau alta, indivizii combină doi factori: 1) valoarea rezultată din raportul costuri – beneficii a unei variante și 2) expectanța ca respectivul rezultat să se și realizeze dacă se adoptă o anumită variantă. Cu alte cuvinte actorii sociali, nunumai că iau în calcul în deciziile lor acționale raportul dintre capitalul pe care îl dețin, ci sunt capabili, de regulă, să aleagă varianta optimă în realizarea acestui scop. Este ceea ce se cheamă teoria alegerii raționale (vezi Coleman, 1990).

Mărimea valorii costuri-beneficii și rezultatele la care ne putem aștepta depind însă în multe situații de interacțiunea dintre deciziile noastre și deciziile celor, care vrând-nevrând suntem coautori ai unei acțiuni. Acesta este teza fundamentală a teoriei schimbului social, care are o arie de cuprindere mai vastă decât situațiile ce se pretează interpretării prin alegerea cea mai bună (rațională) în avantajul propriu, în funcție de deciziile celorlalți. Ea are și un înțeles mai larg, acela că oamenii schimbă bunuri și servicii, după principul echității, și eventual mai larg, al justiției, al dreprății sociale. În viața cotidiană, după această teorie funcționează legea reciprocității („ți-am dat”- „mă aștept să-mi dai”). Adică, indivizii încearcă să-și maximizeze beneficiile și să-și minimalizeze costurile, iar când primim recompense dinpartea celorlalți, suntem obligați la reciprocitate.

Pornindu-se de la cele de mai sus s-a ajuns la teoria echității (vezi Adams, 1965), care susține că actorii aflați într-un context de coparticipare (cum este și cel familial) își ajustează conduitele în funcție de costurile și beneficiile pe care le angajează în această activitate. Membrii familiei, mai cu seamă soții, estimează raportul dintre „ce primesc eu în derularea vieții de familie și ce dau”. Dacă acest raport este egal sau aproape egal ca mărime cu „ceea ce dă și ce primește celălalt” situația este considerată echitabilă. Atunci când partenerii percep o inechitate (inegalitate între cele două raporturi), vor adopta diverse strategii pentru a stabili sau restabili echitatea. Soluțiile de rezolvare a inechității sunt de două feluri: comportamentale și cognitive. Soluțiile comportamentale vizează faptul că individul în cauză modifică ceva în acțiunile lui față de celălalt în vederea restabilirii egalității. În cazul nostru, în momentul în care soția ajunge la concluzia că este dezavantajată în viața domestică, va munci mai puțin acasă și-i va cere soțului să fie mai gospodar, plasându-i câteva din sarcinile domestice care până atunci erau îndeplinite de ea. Sau ca soluție limită poate fi renunțarea la relația cu celălalt, în cazul dat, divorțul. Soluțiile cognitive măresc costurile și beneficiile doar pe plan perceptiv-imperativ și nu la modul efectiv. Rămânând la exemplul nostru , dacă soția este încă „orbită” de dragostea pentru soțul ei, ea va rezolva inechitatea pe plan mental, recurgând la raționamente de genul: „Are o slujbă grea și trebuie să se relaxeze mai mult”. Soluțiile de ajustare a inechității sunt multiple, dacă ne gândim la posibilitatea combinării dintre micșorările și măririle proprii de costuri și beneficii cu cele ale copartenerului, și de asemenea la conjugarea modificărilor comportamentale cu cele perceptive. Multiplele combinări sunt, probabil, strategiile cele mai frecvente în împrejurări complexe de viață, cum sunt și cele familiale. Aici se adaugă și considerentele emoționale, sentimentale, de solidaritate familială.

Aplicând paradigma comportamentului rațional din micro-economie la comportamentul uman în general și la cel familial în special, G. Becker (1991) argumentează că aproape toate aspectele legate de familie pot fi explicate în termeni de capital, costuri, beneficii, strategii raționale, dacă se întroduce și conceptul ce capital informațional.

Punctul forte al paradigmei costuri – beneficii constă în aparatul matematic utilizat (teoria jocurior, ecuații mini-max ș.m.d.). Critica adusă de experți acestei paradigme, în special în formula ei de teorie a alegerii raționale, constă în deținerea unui caracter mai mult normativ decât descriptiv–aplicativ. Adică, ne spune cum ar fi rațional să se comporte oamenii (inclusiv în sânul familiei) și nu cum se comportă ei efectiv.

2.3.5. Abordarea micro- economică a problematicii familiale

Pentru descrierea, analiza, explicarea și înțelegerea datelor cercetării am ales ca și cadru teoretic explicativ, abordarea micro-economică a problematicii familiale și teoria rolurilor, motiv pentru care aceste teorii vor fi explicate mai pe larg.

Raționalitatea economică este tot mai prezentă în viața socială, având posibilitatea de a pătrunde în toate sferele ei, familia nefăcând excepție. Cel care a lansat modul de abordare economică a comportamentului uman, aplicând principiile microeconomiei pentru studierea unor fenomene din afara ariei convenționale economiei a fost Gary S. Becker. Abordarea economică presupune „existența pieței care prin diferite grade de eficiență coordonează acțiunile diferitor participanți” (Becker,1991), astfel încât comportamentele lor devin reciproc comparabile. O altă caracteristică a abordării economice constă în predispoziția că preferințele indivizilor nu se schimbă substanțial în timp și nu diferă de la persoane bogate la cele sărace sau între persoanele din societăți și culturi diferite. Postularea existenței unor preferințe stabile furnizează, în viziunea lui Becker, o bază solidă pentru generarea de previziuni cu privire la răspunsurile la anumite schimbări și astfel eșecurile unor previziuni nu se vor mai putea pune pe seama schimbării preferințelor.

Abordarea economică a familiei poate fi descrisă prin două perspecive. Pe de o parte, prezină interes organizarea producției și a consumului în cadrul familiei, organizarea bugetară, adică raporturile dintre veniturile și cheltuielile grupului familial. Pe de altă parte, teoria economică este utilizată, cu mult curaj, pentru a explica comportamentul uman. Drept urmare sunt mai bine înțelese fertilitatea, educația, utilizarea timpului liber și alte comportamente. În ceea ce privește organizarea producției și a consumului în cadrul familiei variază de la o societate la alta. Astfel, în societățile preindustriale sistemul economico- social depinde în mod esențial de funcția productivă a familiei. În societățile industriale și post-industriale, principala funcție economică a familiei este cea de consum. Translația istorică de la familia extinsă la familia nucleară sau forme atipice de familie, așa după cum se observă, adus la redimensionarea componentelor funcției economice. Familia nu mai este astăzi o entitate productivă autosuficientă, membrii sai fiind tot mai mult dependenți de genuri de activități noi, extrafamiliale si de venituri câștigate în afara gospogăriei (P.Iluț, 1995).

Pentru analiștii vieții economico-sociale prezintă interes organizarea bugetară a grupului familial. Rezultatele studiului bugetelor de familie furnizează date din care rezultă nivelul de viață și de trai al poporului dintr-o anumită țară. În aprecierea acestuia, o mare importanță o au ponderea cheltuielilor pentru asigurarea hranei într-o familie. Cu cât nivelul cheltuielilor pentru hrană este mai redus, cu atât nivelul de viață este mai ridicat în societatea respectivă. Analiștii evidențiază faptul că, modul de gestionare a bugetului depinde de mai mulți factori: calificarea profesională a membrilor familiei, angajarea/ neangajarea în câmpul muncii a soției, existența copiilor și numărul lor în familie, tipul de întreprindere unde sunt angajați soții, etc. Din ce în ce mai mulți economiști și sociologi preocupați de familie iau în considerație și problema transmiterii patrimoniului familial, interesându-se de rolul acestuia în crearea și reproducția inegalităților sociale, atitudinea membrilor față de diverse modalități de moștenire, relațiile dintre legiferările din acest domeniu și mentalitatea cotidiană.

Abordările cu tentă economică mizează pe analiza relațiilor dintre diferite tipuri de bugete familiale (monetare, de timp personal, timp liber,etc.) și diferite tipuri de capital marital (monetar și non-monetar). Abordarea economică acordă timpului un loc cu totul special. Noțiunea de timp, pe lângă dimensiunea longitudinală, capătă o nouă dimensiune, cea a unei resurse care limitează posibilitățile de obțiune ale consumatorilor și care se adaugă la constrângerea bugetară. Conform teoriei beckeriene timpul are și el un preț, iar acest preț pote fi examinat în același fel în care evaluăm costurile produselor de pe piață. Familile sunt considerate atât „producătoare” cât și „consumatoare”. Ele produc venit (bani) lucrând într-un fel sau altul, iar acest venit este folosit pentru consum. Penru a avea o egalitate între venituri și cheltuieli este necesară o alocare a timpului. Tot mai mult timp se alocă câștigurilor bănești, creșterii lor, și din ce în ce mai puțin timp este dedicat „timpului personal”. Angajamentele familiei fac parte dintr-un „consum al timpului” indivizilor. Aceste angajamente includ atât creșterea copiilor, educarea lor, ieșirea la o plimbare, precum și îndeplinirea sarcinilor gospodărești cum ar fi: curățenia, gătitul, spălatul, etc. Consumul devine o activitate productivă, utilizând ca input-uri bunuri materiale și timp. Pentru petrecerea unei seri o familie aavea de ales între o masă la un restaurant bun, ceea ce costă și ia timp, și succesiunea accelerată a mai multor activități sau, pentru a cheltui aceeași cantitate de bani și timp, ca în cazul primei variante, familia va opta pentru un singur fel sevit într-un fast-food urmat de vizionarea unui spectacol (N.Herpin, D. Verger,1991). Pentru a înțelege diferitele moduri în care oamenii își alocă timpul trebuie să luăm în considerare numeroase variabile, cum ar fi angajarea în câmpul muncii atât a bârbaților cât și a femeilor și posibilitatea lor de a ajunge la o independență economică sau complexul relațional dintre muncă, întreținerea unei gospodării și bunăstare, etc. Aceste variabele par a juca un rol important în configurarea alocării timpului.

Timpul liber prezintă un domeniu în care articolele de consum precum plimbarea, vânătoarea, lectura, călătoria sunt servicii pe care consumatorul și le auto-oferă. În ultimul timp familia optează tot mai adesea în favoarea celor mai costisitoare modalități de petrecere a timpului liber. Analiștii economici, ca L.Lancaster, G.Becker, explică acest fapt prin creșterea generală a nivelului veniturilor care face mai accesibile opțiunile costisitoare. Cu cât salariul este mai mare, cu atât costul timpului liber crește, astfel timpul liber „gratuit” devine în realitate „costisitor”. Creșterea consumului duce de la deplasarea acestuia de la activități mai costisitoare de timp, dar mai puțin costisitoare financiar spre activități costisitoare dar care necesită mai puțin timp. Cercetările asupra timpului liber (Dumontier, F. de Singley, Thelot, 1990) dezvăluie faptul că declinul modalităților ascetice de petrecere a timpului liber, cum ar fi lectura, nu este o tendință rezervată pe termen lung.

Prețul implicit al activităților desfășurate în scopul producerii sau consumului în sfera privată a familiei este o ipoteză invocată pentru a explica alte comportamente decât administrarea timpului liber sau diminuarea timpului domestic. Formarea cuplului și eventuala lui destrămare, repartizarea sarcinilor între soți, numărul de copii per menaj formează un domeniu în care concepția economică permite o abordare unitară acolo unde demografii, sociologii și istoricii prezentau teorii parțiale. Economia familiei din perspectivă beckeriană relevă individualismul metodologic, în sensul că aduce aproape de individ, de aspirațiile și așteptările acestuia luarea deciziei în materi de căsătorie, fecunditate și creșterea copiilor. Se presupune că soții trebuie să tragă un beneficiu din uniunea lor, „fieare persoană încearcă să găsească un partener care să-i maximizeze starea de bunăstare”. Uniunea prezintă o alegere rațională, dacă fiecare dintre soți beneficiază de un folos mai mare decât în situația în care ar fi rămas celibatar. Abordarea economică „nu pornește de la presupunerea că factorii de decizie sunt obligatoriu conștienți de efortul pe care îl fac pentru a maximiza, sau că pot explica sau descrie într-un fel de ce comportamentul lor se înscrie sistematic într-un tipar” (Becker, 1991). Cu siguranță că în cadrul pieții legile cererii și ofertei nu necesită ca actorii să alegă, ținând cont de ele, însă remarcile lui Becker arată că o generalizare a unor modele de explicație bazate pe alegerea rațională, este posibilă doar dacă se abandonează asumpția intenționalității. Căutând însă motivele neintenționate de acțiune și mecanisme de piață, se acordă tot mai puțină atenție intenționalității individului ca o condiție explicativă. Dar dacă explicația nu se raportează la intențiile – maximizatoare sau nu – ale actorului sau la consecințele acestor intenții, atunci ea nu se desfășoară în termeni de raționalitate a agentului.

Abordarea economică vine sa întregească cunoștințele demografice privind fertilitatea, aducând o tentă nouă, și anume calitatea copiilor ceruți. Prin abordarea economică copiii au devenit fondul pe care familia îl administrează. Demersul beckerian s-a dezvoltat având ca obiectiv explicarea comportamentelor demografice. Copiii sunt considerați ca fiind bunuri de consum îndelungat care generează un flux de costuri și unul de beneficii. Venitul principal al păinților este de ordin psihic. O creștere a venitului și o scădere a prețului duce la creșterea cererii de copii. Statisticile de fertilitate indică însă un comportament invers, și aceasta datorită distincției între cantitatea și calitatea copiilor ceruți. Calitatea copiilor este direct proporțională cu mărimea cheltuielilor cu ei. Numărul de copii dorit depinde și el de venit, însă între aceste două există o relație invers proporțională. Relația se schimbă când există o constantă a cunoașteii contraceptivelor. Această părere este sprijinită de corespondența directă dintre modificările ciclice ale venitului și fertilității. Unele cercetări (De Tray) pun creșterea calității copiilor și scăderea numărului acestora pe seama creșterii educației mamelor și creșterea ratei salariilor femeilor. Altele (Barro, Strauss-Kahn, Schumpeter) invocă: preocuparea părinților de a menține sau a ameliora statutul social de la o generație la alta; altruismul – părinții doresc pentru copiii lor autonomie în preferințele lor; un alt factor de luat în considerare este prudența părinților, care este o formă de egoism individual. Prudența îi determină pe părinți să-și doteze cât mai bine copiii pentru ca aceștia ajunși adulți să fie capabili să-și întrețină propriile nevoi și să nu revină ulterior la familia de origine (apud N. Herpin; D.Veger, 1991).

Concluzia la care ajunge Becker este că „abordarea ecoconomică este atotcuprinzătoare, aplicabilă la întreg comportamentul uman”. Conform teoriei sale toate aspectele legate de familie pot fi descrise și explicate în termeni de capital, costuri, beneficii, strategii raționale. Cu condiția esențială ca indivizii dețin un capital informațional. Totuși Becker recunoaște că există și multe alte variabile noneconomice care influențiază semnificativ comportamentul uman. În raport cu legile matematicii, fiticii, chimiei și biologiei care influențează comportamentul uman, abordarea economică oferă un cadru corespunzător pentru înțelegerea comportamentului uman. Becker consideră drept nucleu al argumentației sale ideea unui comportament uman care „nu este compartimentat, bazat uneori pe maximizare, alteori nu, motivat uneori prin preferințe stabile, alteori prin unde schimbătoare, conducând uneori la o acumulare optimăde informație, alteori nu” (Becker, 1991). Potrivit asumpțiilor principale ale modelului economic, întregul comportament uman poate fi privit ca o serie de participanți care își maximizeză beneficiile, pornind de la un set stabil de preferințe și care acumulează o cantitate optimă de informație într-o varietate de piețe.

2.4. Roluri și așteptări de rol în familie

Majoritatea interacțiunilor sociale implică o lucrare bine definită cu alte persoane, deoarece relația este recunoscută de societate, pentru ea existând norme de comportament definite. Normele sociale determină tipul de comportament acceptabil și inacceptabil. Normele legate de status-urile pozițiile pe care indivizii le ocupă în socieate sunt rolurile sociale. Orice individ, de-a lungul vieții sale, se angajează într-o mulțime de roluri. De exemplu, o persoană poate să-și înceapă ziua ca „soț” față de soția sa și, de asemenea ca „tată” față de copiii săi. În drum spre servici poate juca rolul de „pasager” în troleu, mai târziu cel de „pieton”; la servici, va fi în momente diferite „șef”, „subaltern”, „prieten,” precum și „client” la cantina întreprinderii ș.a.m.d. Acest set de roluri, deținute de persoana dată, își are propriul set de comportamente predefinite, relevante pentru fiecare situație în parte și o serie de drepturi și îndatoriri față de semenii săi. Rolurile și cerințele de rol, prescrise social, sunt tratate în literatura de specialitate ca expectanțe (N.Hayes, S.Orrell,1997) sau așteptări reciproce de rol (P.Iluț, 2000). Lucrări consacrate studierii rolurilor sociale sunt realizate de Linton (1945),Goffman (1961); Milgran (1963); Asch (1951); Perrin și Spencer (1981); Allport (1981); Radu (1994), ș.a.

Fiecare situație socială în care ne aflăm își are propriul său set predefinit de așteptări în raport cu o conduită „adecvată”, adică cineva care ocupă o anumită funcție în societate sau prestează o activitate oarecare se așteaptă de la ceilalți la anumite comportamente, atitudini și invers: datorită statusului pe care-l deține, ceilalți se așteaptă de la el la o conduită aparte. Rolurile, exprimând relațiile dintre indivizi sunt adesea direct complementare, ceea ce înseamnă că fiecărui rol îi corespunde un contra-rol (șef – subaltern; tată – fiu, soț – soție; profesor – elev, etc.). G.W.Allport examinând relația dintre rol și personalitate vorbește despre mai multe ipostaze ale asimilării rolului personalității: rol prescris, adică cerințe (formale și informale) atașate unei poziții sociale, ceea ce echivalează cu statutul social; rol prezentat, adica felul în care indivizii percep rolurile sociale și le percep mental; rol asumat, adică rol perceput la care se adaugă componenta afectiv – evaluativă și rol jucat care exprimă comportamentul efectiv.

În societățile moderne indivizii dețin concomitent mai multe roluri. Aceeași persoană poate fi la un moment dat al existenței sale și student și soț și tată și membu activ al unui club sportiv. A avea mai multe roluri în același timp prezintă în același timp și avantaje dar și dezavantaje, iar practicarea îndelungată a rolurilor multiple atrage după sine presiunea de rolulri.

Aceasta presupune că, în urma apariției unor necesități vitale sau a reducerii capacităților de efort indivizii nu mai pot face față îndeplinirii mai multor roluri. Constrângerea de rol poate fi soluționată prin două procedee: fie că se renunță la – definitiv sau temporar – un rol, considerat cel mai puțin important în economia vieții individului (în cazul nostru cel de membru al gupului sportiv), fie se mențin rolurile, dar sunt jucate la un standard mai scăzut, realizându-se eventual ierarhii ale valorii standartelor (tată, soț, student, în cazul nostru). Nu rare sunt cazurile în care ne confruntăm cu situații când unul și același rol presupune cerințe contradictorii (conflict intrarol) și situații când două sau mai multe roluri sunt opuse (conflict de interroluri).

În diferite culturi și etape istorice diferite, așteptările de rol se concretizează atât prin conținuturi deosebite cât și prin claritatea definirii lor. Rolul de „mamă bună” are conținut sensibil altul la anumite culturi exotice din Africa, și la cultura țărănească din Estul Europei. Mai mult, pentru cultura modernă occidentală, termenul respectiv este destul de larg. Specificitatea și claritatea așteptărilor este mai accenuată, în general, în cazul rolurilor înnăscute, impuse, unde diferențele sunt de ordin biologic și deci, mai evidente. Așa se întâmplă și cu rolurile de gender, bărbat – femeie (P. Iluț, 1995). Cu cât cerințele de rol sunt mai specifice, cu atât percepem și evaluăm, și eventual, sancționăm abaterile de la comportamentul de rol adecvat.

2.4.1. Teorii psihosociale în contextul domestic și dinamica rolurilor în familie

2.4.1.1. Abordarea psihosocială

Structura de roluri constituie una dintre caracteristicile importante ale familiei și reflectă obligațiile fiecărui soț, cât de strânse sunt legate de gen, în ce măsură sunt determinate de voința și dorința partenerilor conjugali în ce măsură de tradiții și alți factori externi. Structura rolurilor familiale se schimbă pe parcursul ciclului evolutiv al familiei. Dacă într-o anumită etapă a dezvoltării familiei satisfacția în viața familială este determinată de relațiile tradiționale (ex: În perioada apariției copilului), atunci în alte perioade satisfacția este determinată de creșterea egalitarismului în relațiile conjugale (Eshlemant, 1981: apud Aleșina Iu., 1987). Structura de rol în cadrul familiei, susține Aleșina, este determinată și de alte evenimente din viața membrilor ei – schimbarea locului de trai, schimbarea serviciului. Dar aceste schimbări, de cele mai multe ori sunt nesemnificative și treptate. Repartizarea rolurilor între partenerii conjugali, nu este nici pe de parte, unica caracteristică a structurii de rol în familie. Există și alți parametrii ce pot fi utilizați pentru o descriere mai amplă a relațiilor familiale. Printre aceștia se numără: identificarea persoanei cu rolul; competența de rol, conflictualitatea rolului, ș. a. Analiza psihologică a mecanismelor ce intervin în structura și funcționarea cuplului marital trebuie să fie prioritară în studiul familiei având în vedere specificul unic al acestuia.

Cercetarea rolurilor familiale reflectă în general, distincția între accentele normative sau atitudinale, curentul structuralist și cele comportamentale, curentul interacționist. Multe lucrări sunt centrate pe așteptările față de rolurile familiale pentru soți (Norton R., 1983; Buunk B., 1981;: Small S., 1986), părinți ( Field T., 1980); bunici (Worell J. Worell L., 1983; Zuckerman M., 1988; Roelopse R., Middleton M., 1985) și responsabilitățile filiale ale copiilor adulți față de părinții în vârstă (Epstein A., 1984; Taylor’s Control Inventory: Taylor J., 1988). Studiile despre credințele față de rolurile familiale erau proliferate după gen. Un număr mare de studii examinează performanța reală a rolurilor familiale. Concentrarea pe repartizarea sarcinilor muncii domestice membrilor familiei este evidentă în studiile adepților curentului interacționist (C. Shehan; G. Lee, 1990).

O fază importantă în dezvoltarea cercetării și teoriei despre raporturile dintre rolurile maritale a avut loc la mijlocul anilor ’50 ai secolului trecut, o dată cu publicarea lucrării lui Parsons și Bales – „Familia, socializarea și procesele de interacțiune” (1965). Studiul lui Parson și Bales a fost fundamental pentru diferențierea rolurilor în „instrumentale” și „expresive”. În urma experimentelor sale pe grupurile mici de soluționare a problemelor, autorii respectivi, au observat că grupurile mici tind să-și dezvolte o structură internă care reflectă o specializare a calității de lider – lideri în realizarea sarcinii (instrumentali) și lideri socioemoționali (expresivi). Prin teoria diferenței rolurilor Parsons și Bales susțin că rolurile „instrumentale” le revin soților iar cele „expresive” soțiilor și ca aceasta este o caracteristică universală a familiilor și ale unor grupări familiale. Mai târziu, unii cercetători (ex. Reiss și Lee, 1988) argumentează că intensitatea și complexitatea vieții familiei nucleare nu facilitează segregarea strictă a rolurilor maritale de-a lungul unor axe instrumentale/ expresive. Această segregare este, mai degrabă, specifică culturilor non-industriale. Angajarea masivă a femeilor căsătorite în câmpul muncii în societățile industriale, perturbă și mai mult această dihotomie a rolurilor familiale. Astăzi foarte rar se întâlnesc cercetări care să vizeze diviziunea tradițională instrumental / expresivă a rolurilor în cadrul familiei.

2.4.1.2 Teoria presiunii de rețea

O lucrare marcantă în sociologie, care, a făcut lumina asupra unor probleme variate ce țin de relațiile de rol în familie, a fost lucrarea lui Elizabet Bott (1957) „Familia și rețeaua socială”. Prin studiul său, Bott a căutat să vadă în ce măsură comportamentele de rol ale soților sunt unite sau segregate în funcție de conectarea fiecăruia la rețeaua socială. Concluziile la care a ajuns cercetătoarea reflectă faptul că, cei care fac parte dintr-o rețea socială mai densă, unde toată lumea se cunoaște, stabilesc și mențin modele de rol segregate. Acest gen de rețele exercită presiuni asupra soților ca indivizi pentru a prelua modele comportamentale tradiționale. Soții implicați în rețele sociale mai flexibile unde nu se cunoaște toată lumea nu sunt supuși acestor presiuni din partea celorlalți membri la rețea, putând astfel, stabili mai ușor relațiile sentimentale, de cooperare cu partenerii lor (P. Iluț, 1995). Cercetările ulterioare au sugerat că conexiunea la rețelele sociale nu este un factor cauzal primar al rolurilor maritale segregate sau unite. Pe lângă densitatea rețelei sociale și rolurile determinate, susține autorul citat mai sus, mai există al treilea factor, și anume angajarea/neangajarea soției în activități extracasnice. Altă critică se referă la faptul că rețeaua socială densă poate exercita presiune inversă, adică susținând practicarea complementarității și egalității în jucarea de roluri, ceea ce de fapt se întâmplă în zilele noastre.

2.4.1.3. Familia cu dublă carieră

Promotorii acestei teorii au fost Robert și Rhona Rapaport (1973) care au căutat să înțeleagă și să explice în ce măsură soții cu o înaltă calificare și nivel de responsabilitate comparabil găsesc modalități de a împăca exigențele domeniului profesional cu cele ale câmpului domestic. În urma cercetărilor, R și R Rapaport subliniază că, partenerii cu o asemenea situație pentru a ajunge la o colaborare eficientă trebue să țină cont de câteva aspecte, și anume:

Beneficiile unei astfel de familii sunt obținute datorită supraîncărcării de rol (sarcini profesionale și domestice), iar aceasta presupune renunțarea la unele activități care par mai puțin importante.

Situația de dublă carieră implică rezolvarea unor dileme privitoare la schimbarea de ideologie, mentalitate. Atitudinea față de femeia care lucrează în afara gospodăriei este una dintre normele disputate.

Menținerea identității personale este o altă problemă, întrucât dacă bărbatul și femeia exercită aceleași roluri, se atentează la propria identitate a fiecăruia.

Supraîncărcarea de rol ridică mai acut întrebarea ce câștiguri și ce pierderi sunt în menținerea într-o rețea de rudenie, prietenie, etc. Și mai ales e dilematică alegerea rețelei (a soțului sau a soției) care merită cultivată.

Relevanța rolurilor și ciclurile de rol: deoarece soțul și soția sunt angajați concomitent în trei sisteme de roluri – sistemul profesional al soțului, sistemul profesional al soției și sistemul familial al amândourora – este greu de a îndeplini la cote onorabile exigențele (așteptările) de rol. O modalitate de a le împăca este ca cineva să cedeze din fiecare din aceste roluri, neglijându-se sarcinile considerate mai puțin importante. O altă cale ar fi de a considera în diferite etape ale vieții familiale, rolul profesional mai mult sau mai puțin relevant față de cel familial. În ce moment al ciclului conjugal și care din cei doi soți va face acest lucru este o problemă de evaluare a costurilor și beneficiilor de către ei (apud P. Iluț, 1995).

2.4.2. Abordarea micro-economică a rolurilor. Teoria resurselor și teoria ideologiei

2.4.2.1. Abordarea micro-economică a rolurilor

Configurația așteptărilor de rol în familie poate fi analizată și din perspectiva micro-economică, care încearcă să explice comportamentele de rol cu ajutorul unor variabile economice și mai ales după modelul comportamentului micro-economic în termenii maximizării beneficiilor. Din această perspectivă, segregarea de roluri este în funcție de diferența de capital investit de către cei doi soți în capitalul marital comun. Capitalul personal depinde de, la rândul lui, de variabile cum ar fi averea probabilă, salariul, școlarizarea, clasa socială, etc.

Mariajul ca afacere (bargain) presupune deci căutarea unui partener care să-ți ofere în schimbul a ceea ce tu poți oferi, cele mai prețioase (din punctul tău de vedere) bunuri și servicii. Din această cauză, mulți teoreticieni consideră mariajul ca unul din cele mai elocvente ilustrări ale validității teoriei schimbului social în relațiile umane. Din perspectiva acestei teorii, similaritatea de statute socio- culturale, economice, trăsături de personalitate și de atitudini ca și complimentatea nevoilor sunt cele mai importante tipuri de schimburi maritale. Asemenea responsabilității alegerii partenerului conjugal de către individ înseamnă și mari costuri: de timp, de bani, costuri psihologice, altfel spus costuri informaționale. Cel ce în căutarea partenerilor de dragoste și căsătorie trebuie să se intereseze unde poate găsi o „piață” mai bună și mai ales, trebuie să se intereseze cine e persoana pe care și-a fixat atenția. Un actor social rațional va face acest lucru, întrucât el știe că dacă inițiază o prietenie și cu atât mai mult o căsătorie pe baza unor date cu totul sumare despre partener, o astfel de „afacere” riscă să fie foarte costisitoare.

Abordarea micro-economică servește și pentru noi nuanțări în înțelegerea rolurilor și comportamentelor maritale. Kellerhans și colaboratorii (1987) încearcă să înțeleagă strategiile de roluri maritale, alăturându-i dimensiunii economice una culturală. Cercetările permite grupului de cercetători constatarea că mărimea schimbului (de bunuri și servicii) dintre soți este în funcție de poziția lor socială; cu cât ea este mai înaltă cu atât schimbul este mai limitat. Schimbul mai intens și fuziunea conjugală mai puternică este prezentă la familiile cu statut social scăzut, acolo unde posibilitatea de a cuceri putere și prestigiu în domenii extrafamiliale este mult mai mică (apud. P. Iluț, 1995).

2.4.2.2. Teoria resurselor și teoria ideologiei

Diviziunea muncii familiale între soți a devenit un subiect principal de cercetare după apariția lucrării lui Blood și Wolfe (1960) „Soții și soțiile”. În urma cercetărilor lor, Blood și Wolfe au descoperit că soții femeilor angajate se implicau mai mult în efectuarea unor sarcini considerate a fi „feminine” (ex: pregătirea micului dejun, spălarea vaselor, curățarea camerei) decât soții femeilor casnice. Cercetătorii au încercat să explice acest fapt prin două teorii – teoria resurselor și teoria ideologiei. Prima susține că distribuția resurselor relevante (ex: abilități, forță musculară, timp) determină cine este în principiu responsabil de efectuarea sarcinilor domestice. Explicația alternativă susține că, împărțirea muncii domestice este determinată de ideologia tradițională a familiei. Blood și Wolfe au ajuns la concluzia că descoperirile lor țineau de teoria resurselor (apud C. L. Shehan și G. R. Lee, 1990). Mai târziu, când sociologii au devenit atenți la studiile ce utilizau variabila timp, efectuate de economiștii căminului au arătat că soții femeilor angajate nu acordau mai mut timp muncilor domestice decât soții femeilor casnice. Feminiștii au incorporat aceste descoperiri în criticile aduse familiei tradiționale, în care considerau alocarea inegală a muncii familiale drept exploatare domestică a femeilor. Iar diviziunea sarcinilor familiale a devenit în anii ’80 ai secolului trecut subiect central al dezbaterii rolurilor în funcție de gen. Numeroase cercetări au încercat să identifice atitudinile indivizilor în ceea ce privește comportamentul ce ține de un rol dat în funcție de gen. Cercetările mai noi privind diviziunea muncilor domestice erau orientate spre estimarea utilității în efectuarea sarcinilor domestice, estimarea corelației dintre diviziunea muncii domestice și gradul ce implicare a femeii pe piața muncii. Pleck (1985) prin cercetările sale demonstrează că diviziunea inegală a muncii în cazul cuplurilor cu dublă carieră poate fi atribuită ideologiei tradiționale a rolului în funcție de gen și implicării reduse a soților.

Estimarea rolurilor maritale și familiale s-au dovedit a fi foarte problematică atât din perspectiva structuralistă cât și interacționistă. Problemele sau limitele acestor cercetări, susține C. L. Shehan și G. R. Lee (1990), țin de inconsistență – cercetătorii au documentat diviziunea muncii familiale în termeni relativi și mai puțin în termeni absoluți, de lipsa de date care să reflecte contribuția fiecăruia dintre soți la munca domestică. Mai târziu aceste probleme sunt abordate în studiile lui Berardo, Shehan, Leslie (1987), Rexroot, Shehan (1987) și, Condrad; Bode (1982), Warner (1986), etc.

Știm că atitudinile și așteptările față de rolurile familiale s-au schimbat mult în ultimii ani. Cu toate acestea, modificările comportamentale nu au ținut ritmul, excepție făcând angajarea masivă a femeilor în câmpul muncii. Unele studii arată că calitatea maritală este negativ afectată de discrepanțele dintre soți în ceea ce privește așteptările legate de rol, mai ales atunci când așteptările soțiilor sunt mai egalitare decât cele ale soților. Modificările recente în natura relațiilor familiale și ale rolurilor așteptate și cele reale ale soților au consecințe multiple. Multe dintre acestea sunt legate de diferența între așteptările de rol ale soților și realitatea domestică cu care se confruntă cuplurile contemporane. Cercetarea teoretică a rolurilor familiale este vitală pentru înțelegerea modificărilor recente și viitoare ale structurii și dinamicii familiei.

2.5. Modificări în modelele familiale

Pe tot parcursul istoriei umanității familia suferă un șir de schimbări, dar cele din ultimii 200 – 300 ani sunt considerate a fi fundamentale și reflectă trecerea de la tradițional la modern. Aceasta nu înseamnă ca au apărut noi structuri familiale sau noi funcții ale acesteia, ci faptul că s-a modificat ponderea diferitor tipuri de structuri, precum și importanța și conținutl funcțiilor. Schimbările ce au loc în familie pot fi rezumate astfel.

Are loc schimbarea focalizării de pe legăturile de sânge și rudenie, caracteristice familie „tradiționale”, pe membrii din interiorul familiei nucleare. De asemenea în schimbul dominării valorilor familiale de grup au venit valorile individuale.

Odată cu trecerea la societatea industrială, familia ca unitate de producție încetează treptat de a mai fi element principal al economiei – atelierele familiale ale meșteșugarilor sunt înlocuite de marile unități industriale, gospodăriile agricole preiau și ele modelul industrial. Aceste schimbări duc la scăderea dependenței economice dintre membrii familiei, venitul gospodăriei nemaifiind rezultatul acțiunii colective a grupului familial, dar mai degrabă, sumă a veniturilor individuale. Dimpotrivă, familia ca și unitate de consum rămâne a fi activă, dar și aici se observă unele schimbări. În societatea de consum dezvoltată, bunurile destinate consumului colectiv în familie prezintă o pondere tot mai mică în bugetul acesteia. Odată cu depășirea unui anumit nivel de trai, are loc accentuarea tendinței spre consumul individual, ceea ce duce la scăderea „avantajelor” unei convețuiri în comun. Din această situație derivă faptul că relațiile interpersonale dintre membrii familiei slăbesc datorită dispariției solidarității în realizaea obiectivului economic, dar și în sensul că legăturile de proximitate și comunicare sunt întrerupte pe durata timpului de muncă, perioadă în care fiecare membru intră în relații cu alte persoane. Acesta se accentuează odată cu intrarea femeilor pe piața muncii și induce schimbări profunde ale statutului femeii în cadrul familiei, inclusiv pe planul independenței față de soț și față de părinți.

Delimitarea fizică și psihologică a căminului, a familiei și a muncii a condiționat un contrast puternic între prioritatea relațiilor intrafamiliale, pe de o parte, și depersonalizarea relațiilor externe, cu lumea înconjurătoare, pe de altă parte. Dar, din ce în ce mai mult, relațiile intrafamiliale capătă și ele un caracter formal, instrumental și depersonalizat, raporturile dintre membrii familiei realizându-se în baza „personificării” rolurilor familiale și nu a personalității acestora ( V.A.Borisov, V.M.Medcov, 2000).

Statutul social al copiilor nu mai depinde de statutul social și patrimoniul transmis de părinți. Astfel de la o mobilitate socială rigidă se trece la mobilitate diversificată – cei din mediul rural devin muncitori, procentele de școlarizare cresc, stilurile de viață se diversifică. În societatea modernă posedarea unui capital cultural elevat, măsurat în special prin nivelul diplomei obținute divine mai important pentru succesul profesional și obținerea statutului social, decât patrimoniul economic.

Ierarhia valorilor se modifică și ea. Valori ca: datoria față de familie, responsabilitatea pentru bunăstarea și păstarea familiei, copiii, bătrânețea prosperă a părinților ș.a. țin de domeniul istoricului, modernitatea punând accent pe individualism, independență, împlinirea de sine. Masificarea mijloacelor contraceptive, vârsta mai înaintată la căsătorie, după observările lui R. Inglehart (1999), au făcut ca în societatea modernă „virginitatea” să nu mai aibă aceeași valoare. Tot așa, în epoca postmodernă, valorile de împlinire personală (o libertate mai mare în exercitarea profesiei, relațiile intime, loisir-ul etc) primesc o pondere sporită în detrimentul celor strict materialiste (salariul mare, carieră de succes, consum ostentativ, etc).

Familia extinsă formată din trei generații și câteva ramuri laterale de rudenie, unde deciziile sunt luate de către cei mai vârstnici lasă locul familiilor nucleare, în care relațiile de cuplu, căsnicia devin prioritare față de relațiile de rudenie. Are loc o accentuare a individualismului și informalizării numită de cercetătorii în domeniu „ruptură de grupul familial”. Cu alte cuvinte, crește deprivarea personalității de familie, adică, are loc izolarea. P.Vasconcelos (2003) în urma cercetărilor efectuate specifică faptul că trecerea de la un sistem economic la altul, creșterea nivelului de trai și respectiv creșterea speranței de viață în țările puternic dezvoltate au condus nu numai la izolarea cuplului conjugal de grupul familial, ci și la izolarea copiilor necăsătoriți de părinții lor, precum și la izolarea bătrânilor. K.Wall (2003); S. Aboim (2003) arată că accentarea gradului de izolare și informalizare se observă la persoanele singure, la cuplurile fără copii, mamele singure fără școlaritate, la bătrânii singuri (peste 65 ani), la cuplurile de bătrâni fără copii. Stabilitatea izolării este marcată prin proporția elevată de bătrâni singuri și cupluri de bătrâni fără copii și pri continuitatea descreșterii structurilor conjugale cu copii.

Datorită democratizării și liberalizării veții sociale de ansamblu, precum și emancipării economice a femeii, crește drastic rata divorțului în societatea modernă față de cea tradițională. În schimbul divorțului inițiat de soț (în baza infertilității soției și infidelității conjugale) – o practică destul de rară, vine divorțul cauzat de conflicte interpersonale, incompatibilitatea psihologică a soților, ceea ce face ca divorțul să nu fie apreciat ca eșec ci ca o soluție, un răspuns pozitiv la o situație critică.

Sistemul „închis” de alegere a partenerului organizat de către părinți sau alte rude, unde nu se ține cont de interesele și doleanțele tinerilor, este schimbat de sistemul „deschis” unde alegerea partenerului conjugal este mai mult o problemă a individului în cauză. Alegerea partenerului se face pe baza afecțiunii a sentimentelor de dragoste. W.Goode (1970), susține că această schimbare se datorează unei înclinații naturale a indivizilor de a-și aranja un spațiu intim saturat de afectivitate, tendință ce a fost conștientizată de către ei. Este ceea ce în studiile de specialitate se numește ipoteza factorului ideologic, adică concepția indivizilor umani că familia nucleară întemeiată pe sentimente pozitive este formula maritală cea mai dezirabilă (apud P.Iluț, 2000).

Cultutura multiseculară a familiei cu mulți copii și inderdicțiile drastice a oricărui fel de amestec în ciclul reproductiv al familiei, caracteristice acestei culturi sunt înlocuite de norme socioculturale noi, care nu numai că permit, dar și stimulează un astfel de amestec. Astfel umanitatea a înaintat mult pe calea dispariției familii cu mulți copii de pe arena istorică. Schimbările în structurile familiale din sec.XX permit următoarea observație – secolul trecut este marcat de micșorarea spontană a numărului de copii în familie , ajungându-se la familii cu un singur copil sau chiar cupluri fără copii. Pentru ilustrare vom folosi câteva date fixate de stsisticile demografice și vom face o comparație anumărului mediu de copii născuți de o femee în anul 1950 și anul 2002. Astfel în Australia se înregistrează 3,05 copii pentru o femeie în 1950 și 1,75 în anul 2002; în Irlanda în 1950 numărul mediu de copii născuți de o femeie este de 3,36, iar în 2002 – 2; în Rusia datele scad de la 2,89 în aul 1950 la 1,32 în anul

2002; mai mult de jumătate s-a micșorat numărul mediu de copii născuți de o femeie în țări ca: Canada (3,44-1,50), Moldova (3,50-1,21), România (3,14-1,26), Japonia (3,65-1,30) și mai drastice sunt scăderile înregistrate în astfel de țări ca Bosnia și Herțegovina (4,82-1,23), Coreea (5,15-1,40). Societății contemporane îi lipsesc „mecanismele de protecție” care ar permite stoparea acestui proces .

Transformările enumerate mai sus sunt fixate de datele statistice în urma schimbării structurilor familiale caracteristice pentru secolul XX, în special pentru cea dea doua jumătate: nuclearizarea în masă a familiei, micșorarea numărului de familii extinse și cu mai multegenerații, cteșterea numărului de bătrâni singuratici și a celor ce locuiesc în afara familiei copiilor lor maturi, scăderea ratei căsătoriilor și creștere numărului de concubinaj și nașteri în afara căsătoriei, creșterea numărului d familii monoparentale și familii recompuse, scăderea în masă a numărului de copii în familie.

Schimbările produse în structurle familiale sunt evaluate diferit de către cercetători. O parte din ei analizează și interpretează transformările familiale (atât cele pozitive cât și cele negative) ca manifestări a procesului general de evoluare și modernizare a familiei,ca trecere de la un tip de familie („ familia tradițională”) la alt tip („familia modernă”). În acest caz modernizarea familiei este văzută ca parte a modernizării societății în întregime și toate caracteristicile pozitive ale acesteea din urmă sunt transferate și familiei. De acea situațiile problematice ale familiei sunt evaluate ca ceva local și temporar, ca repercursiuni a factorilor de tranziție ce reflectă viteza diferită a modernizării subsistemelor societății. Manifestările negarive a schimbărilor structurilor familiale sunt văzute ,de grupul dat de cercetători, ca urmări a neîncheiatului proces de trecere de la familia „tradițională” la familia „modernă” , proces care necesită o accelerare. De aici propunerile practice în domeniul politicii familiei au cași scop înlăturarea sau compensarea manifestărilor negative ale schimbării familiei.

Alți cercetători analizează schimbările familiei ca manifestări istorice concrete ale crizei sistemice a familiei, criză determinatîă de condițiile social- economice, de însăși criza societății, care și-a perdut capacitatea de a motiva oamenii săse căsătorească, să-și creeeze o familie și câțiva copii. Creștere permisivității sociale și a toleranței față de comportamentele premaritale ale tinerilor, scăderea valorificării căsătoriei, a familiei cu copii, a coeziunii tuturor generațiilor unei familii – acestea sunt procesele socio-culturale care reflectă esența crizei familiei. Ultimul este analizat ca conflict între valorile personalității și a societății în legătură cu nașterea socializarea copiilor și manifestat prin neîndeplinirea de către familie a funcțiilor ei reproductive și de socializare. Acesta este însoțit de slăbirea familiei ca uniune de rudenie (nuclearizare), ca uniune a părinților și copiilor (conjugalizatea și devalorizarea parentalității), ca uniune conjugală (autonomia „Eu”-lui), ca slăbire a triadei căsătorie-parentalitate-rudenie în urma dispariției a activității comune dintre părinți și copii. O astfel de înțelegere a schimbărilor familei le permite savanțior din acestă grupă sa califice drept fără perspectivă o orientare a politicii sociale familiale bazată doar pe înlăturarea sau corectarea repercursiunilor negative ale evoluției familiei și menționeze necesitaea unei politici familiale în centrul căreea să stea refacerea și consolidarea familiei ca instituție socială.

CAPITOLUL 3

VARIETATEA TIPURILOR DE FAMILIE

3.1. Taxonomia structurilor familiale

O componentă esențială a teoriei oricărei științe o constituie tipologia, prin care se subînțelege „studiul științific al trăsăturilor tipice sau al relațiilor reciproce dintre diverse tipuri ale unor obiecte sau fenomene” (DEX, 1996). Tipologizarea are o importanță deosebită în strategia cercetării științifice întrucât permite o diferențiere, iar în urma acesteia și o descriere mai adecvată a obiectului. Astfel diferite tipuri de familii funcționează diferit în unele și aceleași sau în alte sfere ale relațiilor familiale. Tipologizarea ne ajută să ne formăm o imagine mai amplă și mai clară despre principalele caracteristici ale familiei: căsătorie, divorț, natalitate, etc. Pe de o parte, tipologia familiei, permite individului să-și găsească „semeni” în multitudinea de familii pentru a prelua experiența organizării vieții, iar prin analogie cu aceasta să-și rezolve mai bine problemele sale. Pe de altă parte, problema tipologiei familiei este foarte complicată. Până în prezent nu există o tipologie unanim acceptată personalității, iar familia este o formațiune și mai complexă, pentru că ea nu numai că întrunește câteva personalități diferite dar și folosește variate forme de relaționare între acestea. Din această cauză, nu putem vorbi despre o tipologie strictă a familiei. Literatura științifică cunoaște mai multe încercări de clasificare a familiei: unii dezvăluie criterii de proprietăți prin analiză logică, alții construiesc tipologii prin trierea repetată a caracteristicilor. Un șir de tipologii este destul de interesant, dar insuficient de operaționalizant. De exemplu, sociologul american C. Kirkpatrick vorbind despre conflictul valorilor în familiile americane, evidențiază zece dileme (apud M. Matskovskii, 1989):

1) Democrația sau autoritatea

2) Carieră în succese sau relații profunde între soți, părinți și copii

3) Autoafirmarea personalității de dragul copiilor

4) Educație generală flexibilă sau o educație rigidă specială

5) Așteptări mari privind rezultatele copiilor sau așteptări rediste bazate pe înțelegerea posibilităților copiilor

6) Fidelitate față de interesele familiei sau față de interesele societății

7) Contacte familiale externe largi și întâmplătoare sau contacte restrânse și profunde

8) Experiență în dragoste sau fidelitate în dragoste

9) Comportament sexual liber sau reținut

10) Căsătorie timpurie sau căsătorie la o vârstă mai matură, presupunând o selecție mai rațională a partenerului conjugal.

Enumerarea este destul de interesantă, dar autorul nu relatează principiile după care a selectat și formulat aceste dileme. În același timp această schemă, fiind prelucrată în sensul precizării conceptelor și argumentării criteriilor, poate fi un instrument util pentru sistematizarea conflictelor valorilor familiale. Același lucru putem spune și despre clasificarea sarcinilor de rol in familie dată de autorul citat mai sus.

O altă clasificare, cu o anumită purere euristică, dar care este neutralizată din cauza dificultăților empirice de verificare a conceptelor, este cea dată de E. Vasilieva (1981) stilurilor de viață familială:

localizarea procesului de activitate (în cadrul sferei familiale sau în afara ei);

mijloacele și procedeele intrafamiliale de relare și coordonare a procesului dat;

gradul obligativității procesului în fiecare familie individuală;

gradul obligativitații procesului pentru familie ca și instituție socială;

durata procesului în fiecare familie, relația cu ciclul vieții familiale;

gradul caracterului unitar al procesului în diferite familii și nivelul stabilității în timp a acestuia:

membrii familiei care iau parte le proces.

Astfel de concepte ca „gradul obligativității procesului” în familie ca grup și ca instituție sau „gradul caracterului unitar al procesului”, ș.a.m.d. sunt foarte greu de verificat. O doză de incertitudine o are și criteriul localizării procesului, întrucât viața familie este independentă de locul desfășurării ei.

În ultimul timp au fost create un șir de tipologii care au depășit carențele amintite mai sus, pe de o parte fiind bine fondate teoretic, iar pe de altă parte având o corelație empirică clară. Amintim aici clasificarea familiilor după caracterul relațiilor de rol a soților de M. Arutiunian, tipologia conflictelor conjugale a N. Maliarova, tipologia rolurilor bărbatului în familie de Iu. Conusov sau cea a mobilității familie a lui V.Lukina etc.

Taxonomia familiei în literatură este foarte variată. Putem găsi o infinitate de tipuri de familie. Purem vorbi de exemplu de familii muncitorești, țărănești, sau de intelectuali (după mobilitatea socială sau gradul de stratificare a populației); familii favorabile sau nefavorabile (din punct de vedere al influenței familiei asupra educației copiilor); familii cu un venit mare, mediu, minim (după venitul soților); familii active și familii pasive (după mobilitatea socială); familii stabile și familii instabile; conflictuale și nonconflictuale, și putem continua șirul. În psihologia relațiilor intrafamiliale se întâlnesc termenii de „familie funcțională, caracterizată prin flexibilitatea structurii ierarhice a puterii de decizie, reguli familiale clare, coaliție parentală puternică și hotare integre între generații și „familie disfuncțională”, care e sursa unui comportament inadecvat a unuia sau mai multor membri ai familiei, neasigurând condiții opime pentru dezvoltarea personalității acestora. Cercetările întreprinse în mediul rural clasifică familiile în agrare, nonagrare și mixte. Evidențiind unele aspecte esențiale ale spațiului de viață rural, I. Aluaș și T. Rotariu (1989) realizează următoarea tipologie a familiilor: „familii fără pensionari non-agricoli”, „cu pensionari non-agricoli”, „familii pur țărănești”, „familii mixte”, „familii nonțărănești”. După valorile și stilul de viață al soților întâlnim următoarea clasificare la M. Matscovskii si M. Gurco (1986): familii tradiționale orientate spre valori familiale; familii în care soții sunt orientați spre cariera profesională și dezvoltarea personalității și, familii orientate preponderent spre distracție.

Familiile mai pot fi clasificate și după criteriul condiții specifice de viață . În această categorie pot fi incluse:

a) familiile în care soții, datorită dificultății de a găsi o slujbă în aceeași localitate cu rezidența, locuiesc în localități diferite și se vizitează reciproc. Acest tip de familii a fost numit de Mihăilescu (1993) familii migrante, iar Zațepin(1991) introducând aici și familiile oamenilor de artă, marinarilor, geologilor, cosmonauților, marilor sportivi, etc le numește familii distante. Familiile date sunt mai mult nominale, întrucât în cea mai mare parte a timpului, soții nu locuiesc impreună. În contextul dat probabilitatea infidelității și a destrămării familiei este destul de ridicată. În unele cazuri putem vorbi de contrariu, când anume aceste familii devin foarte stabile, datorită faptului că în asemenea condiții soții își păstreză mai mult timp „prospețimea” sentimentelor, acestea din urmă fiind reînnoite de despărțirile periodice.

b) familiile studențești care se caracterizează în primul rând prin omogenitatea statutului social provizoriu al soțior (cel de student). Este statutul celor care nu s-au încadrat pe deplin în diviziunea socială a muncii, dar care fac primii pași în această direcțe și caută să-și afirme personalitatea. Același statut social al soților condiționează comunitatea intereselor, poziției de viață, coincidența orientărilor valorice, a planurilor profesionale și familiale, a scopurilor și idealurilor, felului de petrecere a timpului liber. Terminarea studiilor, angajarea în câmpul muncii și în perspectivă realizarea profesională constituie spiritul familiei studențești. Dispunând de un potențial major de ‚,adaptare,, reciprocă a soților, familiile date se caracterizează printr-un grad înalt de emoționalitate, activitate și coeziune. De obicei, aceste familii sunt cele mai progresive, tinerii fiind mult mai deschiși către tot ce-i nou. Motivele materiale ale căsătoriei se întâlnesc destul de rar în aceste familii. Într-un studiu întreprins de cercetătorii beloruși (Studencescaia semia, 1991, p.38), se arată ca doar 2,3% din bărbați și 2,1% din femei declară că s-au căsătorit pentru a-și înbunătăți situația materială. Tot acelasi studiu arată că familile studențești se caracterizează pintr-un grad înalt al democratizării relațiilor – 81,5%, ceea ce înseamnă că tinerii își au formată o viziune clară despre rolurile familiale și responsabiltățile pe care le implică acestea. Altă particulatitate a vieții familiilor studențești o constitue lipsa propriului spațiu locativ și dependență materială de părinți. Ajutorul părinților ca sursă principală de venit este declarat de 67% din studenții moldoveni, alte venituri provenind din munci ocazionale (15%), salariu (7%), bursă (6%) (M. Bulgaru și colab., 2000). Ajutorul părinților este necesar și binevenit, iar studenții prețuiesc aceasta. Mărimea și forma acestui ajutor sunt diferite. Unii părinți își ajută copiii mai mult cu bani, alții trimit săptămânal pachete cu alimente. Multi părinți sunt înpotriva căsătoriei copiilor lor în timpul studenției, susținând că aceasta va fi în defavoarea activității lor principale, adică a instruirii. Dar, familia și școala precum familia și munca, sunt sfere ale vieții care nu se exclud una pe alta. Ele au o bază morală și legală atât în plan personal cât și în plan social. Și mulțimea exemplelor pozitive a perechilor maritale studențești confirmă aceasta. Reușita combinației obligațiilor familiale cu cele școlare depinde, într-o oarecare măsură și de organizarea procesului instructiv, de atenția acordată familiștilor de către administrațiile instituțiilor superioare de învățământ. Activitatea școlară și cea familială sunt compatibile doar în cazurile când există o atitudine suficient de responsabilă față de acestea, când studenții sunt organizați, bine determinați, când nivelul lor de instruire este corespunzător cerințelor facultății, când există atitudini pozitive și abilități necesare pentru viața de familie. Descrierea mai detaliată a profilului familiilor studențești și analiza particularităților vieții de familie va fi dată în unul din capitolele următoare.

Tipologia familiei redată mai sus nu e nici pe departe epuizată. De câte ori vom răsfoi o carte cu conținutul legat de unul din aspectele vieții de familie, negreșit vom găsi și o clasificare a acesteia . Dar așa cum am văzut mai sus, multe din criteriile de clasificare nu au relevanță epistemică, altele au o funcție conjuncturală, iar altele au valoare științifică generală pentru sociologia familiei. La acestea din urmă ne vom referi în continuare.

Tipurile de structuri familiale sunt destul de variate, iar criteriile ce stau la baza lor sunt caracterul și plenitudinea relațiilor conjugale, parentale și de rudenie.

După criteriul de rudenie în combinație cu rolul său reproductiv familiile pot fi clasificate în familii nucleare (simple) compuse dintr-o pereche maritală (soț-soție) și copii (dependenți de ei) care locuiesc și se gospodăresc împreună, adică familii formate din două generații fără alți membri adiacenți. În familiile nucleare accentul cade pe relațiile conjugale, parentalitatea, rudenia tată-mamă-copii, precum și rudenia dintre frați și surori vin parcă să completeze aceste relații, de aceea familiile nucleare mai sunt numite familii conjugale sau de procreare. Familia nucleară este formată prin căsătorie în baza alegerii libere a partenerului de viață. Ea trebuie să-și poarte singură de grijă, ceea ce generează o interdependență membrilor săi. Menirea familiei nucleare este să asigure formarea continuă și afirmarea progresivă a celor doi soți și a copiilor lor, precum și suportul afectiv și motivațional. Familiile extinse cuprind două sau mai multe nuclee familiale. De regulă într-o familie extinsă trăiesc și se gospodăresc împreună trei generații: bunici, părinți și copii. Alegerea partenerului conjugal în astfel de familii îi aparține părinților, o atenție deosebită fiind acordată tradițiilor și subordonării obligațiilor. În familia extinsă, în toată structura sa de „formațiune sistemică” se evidențiază legătura de rudenie dintre părinți și copii, frați și surori, ceea ce-i conferă familiei extinse și numele de familie consanguină. Familia consanguină este principala sursă de socializare primară, oferind și inducând copiilor anumite valori, norme, atitudini și comportamente. Din această cauză se mai numește și familie de orientare. Astfel scopul familiei extinse îl constituie reproducerea microgrupului și continuitatea în timp a elementelor neamului (I. Dunăreanu, 2000).

După forma de mariaj diferențiem familii monogamice în care pe un timp dat o persoană este căsătorită cu o singură altă persoană și poligamice cu cele două forme ale sale: poliandria, o femeie are în același timp mai mulți soți și poliginia un bărbat este căsătorit concomitent cu mai multe femei. Acestea la rândul său sunt sororale, atunci când bărbatul se căsătorește cu toate sau unele din surorile soției sale și non-sororală,când această regulă nu este impusă. La fel poliandria apare ca fraternală (levitatul) și non-fraternală. În condițiie actuale, ținând seama și de dimensiunea diacronică putem evidenția monogamia serială ce reflectă practica lărgita a succesiunii intrării în două sau mai multe căsătorii după divorț. Familiile monogamice prevalează în societățile cu o discrepanță mică între numărul femeilor și cel a bărbaților, iar când aceasta este mare majoritară devine poligamia, care este explicată prin factori demografici, păstrarea proprietății, capital marital.

După criteriul rezidențial distingem familii patrilocale, ceea ce înseamnă că tânăra fa milie s-a stabilit la părinții soțului. Opțiunea pentru acest model rezidențial este dictată de condițiile de mediu în conjunctură cu principiul patriliniarității. Dacă bărbatul deține o avere care trebuie consolidată sau dacă poliginia este consacrată și frecventă în societatea dată, mireasa își va urma soțul la casa lui. Familiile martilocale – când se locuiește la părinții soției – sunt determinate atât de factori de mediu, precum și de factori demografici și sociali. Se întâlnește des în comunitățile tradițional agricole, unde rolul principal în viața de familie îi revine femeii dar și în situațile când mireasa este unica moștenitoare a averii părinților săi și unde prin tradiție și condiții specifice de existență femeia are un statut economic superior bărbatului. În societatea modernă, principala motivație pentru modelul rezidențial matrilocal este de natură economică – soția deține o locuință, iar soțul – un post de muncă în localitatea de reședință a soției. În familia ambilocală – se locuiește succesiv la părinții ambilor soți, astfel nu se întrerup legăturile și cooperarea cu familia de proveniență a celuilalt soț, iar șansele de subzistență pentru noua familie sporesc. Tot aici întâlnim și alte modele rezidențiale dintre care cel avuncolocal, când se locuiește la unul dintre unchi, de obicei la unul dintre frații mamei soției, acesta devenind tutore a tinerii familii. Acest tip de familie se întâlnește cel mai des în societățile matriarhale. Modelul neolocal este aplicat în condițiile când are loc stabilirea cuplului conjugal într-o locuință sepatată. Spațiu propriu rezidențial, independent de părinți și rude, însemnând autonomie și sub alte aspecte (economic, roluri sociale, menaj) este specific familiei nucleare, toate celelalte modele indicate, implicând grupul familial extins.

După forma de moștenire și transmitere din generație în generație a numelui, proprietății și statutului social distingem familii matriliniare și patriliniare. În familia matriliniară transmiterea rudeniei are loc numai prin femei; copiii locuiesc cu mama lor; fiica își conservă rudenia și averea, pe care le transmite matriliniar copiilor ei. În unele comunități fratele soției este considerat tată al noilor descendenți care vor avea același nume ca mama și unchiul lor. Descendența mariliniară nu oferă în mod automat și autoritatea, femeile controlând mai mult relațiile familiale și mai puțin celelalte. Familia patrilineară se caracterizează prin transmiterea rudeniei numai prin tată; soția locuiește după modelul patrilocal; copiii rămân cu tatăl lor care le transmite ca moștenire numele și averea. Acest model e răspândit în comunitățile tradiționale, unde fiii cei mai mari moștenesc pământ pe care se stabilesc după căsătorie, iar cel mic moștenește și casa părintească. În astfel de familii relațiile economice, sociale și politice sunt controlate de bărbați.

După criteriul conjugalității avem familii complete, cu ambii parteneri conjugali și copiii acestora și familii incomplete, în care unul din partenerii conjugali lipsește. Acestea din urmă de cele mai multe ori sunt formate din mamă și copii și apar fie în urma decesului întreținătorului familiei, fie în urma divorțului, fie în urma nașterilor în afara căsătoriei, fie prin decizia de a avea copii fără a te căsători sau prin adopția unui copil de o femeie singuratică. Familiile incomplete mai sunt numite și familii monoparentale. Cercetările referitoare la acest nou tip de familii oferă rezultate contradictorii în mai multe aspecte. Pe de o parte, familiile monoparentale se confruntă cu dificultăți economice și ridică probleme mai ales pe linia execitării rolului parental și relaționării interpersonale (C. Zamfir și L.Vlăscianu, 1993). Iar pe de altă parte, cercetările recente relevă faptul că în societățile moderne și postmoderne situația familiilor monoparentale depinde de atitudinea mamei (în cele mai multe cazuri ea este cea care conduce familia) față de copil și față de viață, dar și de modul de funcționare a relației de suport. Acest tablou contradictoriu al situației familiilor monoparentale poate fi explicat în felul următor: 1) fetele tinere devenite mame accidental nu au un venit sigur, iar de multe ori nici nu stiu cine este tatăl copilului, statul neavând pe cine obliga să plătească pensie alimentară; 2) mamele singure cu copii, în urma divorțului, chiar dacă social o duc mai bine, în plan economic situația este mult mai dificilă după divorț; 3) după cum știm modelele parentale sunt preluate de către copii, ceea ce înseamnă că familiile monoparentale se autoperpetuează. Cea de-a doua parte a dilemei se explică prin faptul că: 1) mamele ce-și cresc copiii singure, de fapt nu sunt singure – ele sunt foarte mult ajutate de către părinți, frați, rude; 2) în țările puternic dezvoltate economic ajutorul primit de la stat e de așa măsură încât în familiile monoparentale nu se pune problema sărăciei; 3) la fel, femeile care au optat de a avea copii fără a se căsători au discernământul necesar în a evalua realist costurile creșterii unui copil cu o anumită calitate și deci ele nu se confruntă cu sărăcia. Copiii în astfel de familii, nefiind supravegheați, petrec mai mult timp în afara căminului, iar unele studii relevă faptul că 50% din delincvenți provin din familii monoparentale. Pe de altă parte, copiii care au fost crescuți doar de un singur părinte sunt mai independenți, mai înțelegători, mai miloși, mai emoționali. De regulă, ei își încep activitatea de muncă mult mai devreme decât copiii din familiile cu ambii părinti.

În ultimul timp în urma creșterii ratei divorțului au apărut uniuni de familii formate din noii soți și copiii acestora veniți din căsătoriile anterioare precum și copiii comuni ai soților. Tipul dat de familie poartă numele de familie recompusă. Specific familiei recompuse sunt relațiile de frăție vitregă; problemele de adaptare interpersonală, adică dificultăți de toleranță între frați vitregi și frați naturali, pe de o parte și tați vitregi și copii pe de altă parte. Relațiile dintre copii și noul părinte poate afecta relația noului cuplu. Problemele familiei noi constituite țin și de riscul de a repeta greșelile din mariajele anterioare, și de relațiile cu foștii parteneri conjugali, în cazul dat probabilitatea de divorț e mare. Problema gestionării banilor, bunurulor și serviciilor este și ea destul de accentuată în astfel de familii. Unele studii, însă, arată că prin recăsătorire situația materială a multor familii se înbunătățește simțitor (în special în familiile unde mamele se recăsătoresc), se lărgesc relațiile sociale prin noi rude, copiii au mai multe modele de identificare, climatul afectiv creat de cei doi soți în noua familie de asemenea se răsfrânge pozitiv asupra situației copiilor.

Din punctul de vedere al rolului reproductiv al populației, precum și de pe pozițiile psihologiei sociale se disting familii: infertile în care timp de zece ani trăiți împreună cuplul nu reușește să aibă copii; familii mici (cu unu sau doi copii); familii cu un număr mediu de copii (trei – patru); familii numeroase – patru și mai mulți copii. Astăzi tinerele familii sunt tot mai mult orientate spre modelul fără copii, sau se mulțumesc cu un copil, iar in cel mai fericit caz cu doi. Modelul fără copii prin opțiune în societățile moderne și postmoderne este tot mai frecvent. Aceasta datorită faptului că odată cu apariția copilului se limitează sfera activității profesionale a mamei și deci scade și bugetul familiei. Alte cauze de natură economică sunt: lipsa spațiului locativ, salarizarea proastă a angajaților, costul ridicat al creșterii și calității copiilor care nu poate fi compensat pe deplin prin alocațiile oferite de către stat. Controlul nașterilor este și el un factor cauzal determinant al familiilor fără copii. Un alt factor este emanciparea femeii – unele studii scot în evidență faptul că gradul educațional ridicat al femeilor duce la amânarea maternității, iar posibilitatea de a avea copii la o vârstă mai înaintată scade, ceea ce explică procentul mare a femeilor fără copii în rândul celor cu studii superioare. În unele tări europene ca Finlanda, Norvegia, Italia, Spania, Olanda și Canada, ¼ dintre femei nu au copii. Valorile extreme se găsesc în Olanda (43% în rândul femeilor în vârstă și 37% în rândul celor tinere). Cea mai dramatică creștere a numărului de femei fără copii se observă în Spania – de la 18,2% la 5,3% (S. Gustafsson, 2003).

Un alt criteriu după care sunt clasificate familiile în sociologie este gradul de concentrare a puterii și de luare a deciziilor. În acest sens avem familii egalitare sau democratice, unde ambii soți iau parte în egală măsură la procesul decizional, și responsabilitatea pentru deciziile luate este repartizată egal. Repartizarea sarcinilor familiare în astfel de familii are loc în baza principiului complimentarității rolurilor. Acest tip de familie este caracteristic societății moderne și postmoderne. Familiile autoritare se caracterizează prin concentrarea puterii de decizie în mâinile unui singur membru, acest tip este asociat de obicei cu putera tatălui și se întâlnește mai des în societățile tradiționale. Aceste familii pot fi conflictogene, când are loc „lupta pentru putere” sau „revolta celor asupriți”. De regulă cauzele conflictelor sunt dintre cele mai banale. Printre familiile autoritare, destul de des se întâlnesc și „cupluri pașnice”, când „subordonatul” este destul de docil și îi convine rolul său, fiind o persoană fără inițiativă, neîncrezută în sine.

După statutul social al soților sau părinților familiile pot fi omogene, în care soțul și soția au același statut social sau statute apropiate, de ex. muncitori sau oameni de artă. Aceste familii se caracterizează, de obicei, printr-un climat afectif pozitiv, relații democratice și egalitare, o bună comunicare cu familiile de origine. În familiile heterogene soții provin din diferite grupuri sociale, au diferite nivele de instruire, interese diferite, ceea ce se răsfrânge negativ asupra climatului afectiv din familie, procesul decizional democratic și egalitar este mai rar întâlnit. În sens mai general se vorbește despre familii homogame și heterogame, unde gradul de proximitate al soților se calculează în funcție de mai multe criterii socio-demografice: vârstă, nivel de pregătire socio-profesional, rasă, etnie, religie, proximitate spațială, etc.

Din punct de vedere practic, având în vizor scopurile și sarcinile politicii și asistenței sociale a familiei, o importanță deosebită o au clasificările în baza schimbărilor ce au loc pe parcursul vieții familiei, adică tipologiile în baza ciclului vieții familiale. Ciclul vieții unei familii este determinat de etapele parentalității și începe cu preparentalitatea, adică cu momentul în care s-a încheiat căsătoria până la apariția primului copil. Următoarea etapă este cea a parentalității reproductive, adică timpul între nașterea primului și ultimului copil. Etapa parentalității repoductive se intersecteză cu etapa parentalității socializatoare, adică timpul între nasterea primului copil și plecarea din familie a ultimului copil. Ciclul vieții familiale se încheie cu etapa postparentală, etapă în care se naște primul nepot și moare unul din străpărinți (V. Borisov, V. Medcov, 2000). Acesta ar fi ciclul complet al vieții unei familii. În realitate însă el este mult mai scurt, fie din cauza decăderii unei etape sau din cauza divorțului, dar și a văduviei. Clasificarea structurilor familiale în baza ciclului familial permite o abordare mai adecvată a problemelor familiei și a politicilor de ajutorare a acesteia.

Schimbările economice și sociale în societățile moderne și postmoderne au generat la rândul lor mari shimbări în structurile familiale. Schimbările intervenite sunt atât de importante încât însuși termenul de „familie” a devenit destul de ambiguu, tinzând să acopere astăzi realități diferite de cele ale generațiilor precedente (Mihăilescu, 2000, p.17). Familiile monoparentale și cele reconstituite, după cum am văzut din cele de mai sus, constituie exemple elocvente. Alte tipuri de menaje, care în trecut erau legate de fenomenul marginalizării, dar care sunt tot mai numeroase astăzi, sunt celibatul și coabitarea (concubinajul). Celibatul este un model de viață definit prin existența în cadrul sau a unui bărbat sau femei, de sine stătătoare, persoană care nu este și nu a fost niciodată căsătorită (C.Zamfir, L.Vlăsceanu, 1993). Celibatul ca opțiune individuală în rândul persoanelor tinere este tot mai răspândit și poate fi explicat prin creșterea vârstei la intrarea în căsătorie, ceea ce înseamnă că tinerii o perioadă de timp se gospodăresc singuri. Alte cauze sunt: opțiunea tinerilor pentru cariera profesională în schimbul celei familiale; creșterea independenței economice; emanciparea femeilor; liberalizarea vieții sexuale fără costul căsătoriei. Creșterea numărului menajelor cu o singură persoană se datorează și ratei sporite a femeilor văduve. În plan social, celibatul, este unul din factorii ce duce la scăderea natalității. La o analiză mai amănunțită a situației observăm că, consecințele negative pe termen lung ale celibatului se răsfrâng negativ nu numai asupra societății, ci și asupra individului (dacă luăm în calcul perioada bătrâneței). Dar, asa cum arată unele studii, numărul celibatarilor ,,înrăiți” este foarte mic, majoritatea persoanelor singure dorindu-și o relație afectivă de durată.

Tot mai multe cupluri preferă coabitarea neoficializată în locul căsătoriei legale. În Europa Centrală și de Vest coabitarea a devenit deja o formă legală de relaționare și puțin câte puțin se impune și intră în moravuri și în țările Europei de Est. În Europa de Est coabitarea este un fenomen frecvent printre persoanele tinere (până la 30-35 ani în spațiul românesc) și este privită ca o perioadă tranzitorie precedând căsătoria legalizată, aceasta din urmă fiind doar amânată. În România anchetele estimează o pondere de până la 6-7% din totalul uniunilor, nivelul fiind inferior valorilor din Europa Ocidentală (R. Popescu, 2003), unde, în special în țările Europei de Nord, coabitarea este nu numai un factor de amânare a căsătoriei, ci și unul de înlocuire a ei. Respingând oficializarea, partenerii încearcă să realizeze o relație autosuficientă, considerată importantă pentru autenticitatea vieții de cuplu. Ei încearcă să îmbine caracteristicile vieții conjugale cu cele ale legăturilor extraconjugale, calitatea relației primând în defavoarea trăiniciei în timp. În astfel de cupluri se popagă regula fidelității liber comsimțite. Coabitarea, însă îndeplinește și alte funcții decât cele erotice, acumulând o serie de avantaje psihologice, sociale și economice, fără a fi supusă constrângerilor maritale. Dar ea presupune și o serie de dezavantaje față de căsătoria legală. În unele țări ca Olanda, Norvegia, Suedia, Danemarca coabitarea este recunoscută juridic, bucurându-se de unele drepturi legale ale mariajului propriu-zis.

Alte forme de menaje ca asociația familială de tip comunitar, cuplurile de homosexuali, conglomeratele de familie, etc, deși sunt foarte mediatizate, nu se întâlnesc atât de des pe cât ar invoca opinia publică, de aceea ar trebui privite cu reținere.

Analiza structurilor familiale prezintă interes deosebit datorită faptului că realizarea funcțiilor sociale ale familiei este strâns legată anume de aceste structuri. Pe de altă parte, in transformările ce au loc în cadrul acestor structuri este foarte vizibilă criza familie, pierderea locului și rolului ei în societate, în viața fiecărui membru al său. Schimbările acestor structuri familiale sunt rezultatul si manifestarea accentuării incompetenței funcționale a familie și în același timp sunt factori și condiții ale acestei accentuări care stimulează creșterea dezorganizării societătii și familiei.

3.2. Tânăra familie modernă

Familia este o valoare supremă pentru viața și dezvoltarea fiecărui om, întrucât este singura care-l însoțește pe tot parcursul existenței lui, dovedindu-se a fi una dintre cele mai stabile forme de comunitate umană, cea care asigură menținerea speciei, evoluția și continuitatea veții sociale. Sistemul de valori, norme și strategii familiale este conservat de decenii. Stabilitatea și plasticitatea sa, capacitatea de adaptabilitate și toleranță sunt asigurate prin urmarea experienței multor generații. Familia condiționează viața socială și instituțiile acesteia. Valorile și normele modului de viață familial asigură stabilitatea și liniștea soietății. Însă, fiind elementul natural și fundamental al societății ca sistem integru, familia suportă un șir de influențe de natură economică, juridică, ideologică ș.a. din partea acesteia. Ansamblul societal prin dimensiunile sale principale, determină structurile și procesele familiale. Am putea spune, în linii mari, raporturile dintre societate și familie sunt identice raporturilor dintre întreg și partea sa componentă. Înfluențând asupra familiei, societatea exercită influență și asupra individului, asupra generației în creștere. Familia se află într-o relație directă sau indirectă cu toate sferele vieții sociale, ceea ce îi permite să se manifeste ca model original al trecutului și prezentului, este ceea ce Marx numea „imaginea în miniatură a societății”. Caracterul interelației societate – familie este determinat de conținutul tuturor relațiilor sociale. În lumea modernă și postmodernă continuă interacțiunile fine dintre factorii macrosociali și structurile familiale (din ce în ce mai pronunțat și stilurile de viață alternative familiei clasice). Condiționările dintre cele două realități sunt reciproce. Triada individ – familie – societate este veșnică, iar corelația laturilor acestea în diferite perioade de timp va fi diferită.

Transformările globale au impact asupra societății producând transformări socio- economice, iar acestea afectează profund configurațiile maritale și comportamentul familial, în special al familiei tinere. Familia tânără modernă este cercetată cu interes de către specialiști din diverse domenii științifice tocmai datorită faptului că este garantul continuității umanității, iar datele despre transformările suferite de ea ca subsistem social sunt semnificative pentru înțelegerea socialului în general. În acest sens, tânăra familie – formată dintr-un cuplu cu sau fără copii, cu un stagiu de viață familială nu mai mare de cinci ani, iar vârsta soților nedepășind 30 de ani – este un teren optim pentru studierea natalității, întrucât fertilitatea în primii ani de căsnicie este maximă, relațiile familiale au un colorit aparte datorită procesului de adaptare reciprocă a tinerilor și a acestora la viața de familie, la sistemul de rudenie a partenerului. Divorțul atinge și el cote maxime tocmai în primii ani de căsnicie, iar cercetarea cauzelor și a repercursiunilor asupra celor doi parteneri, asupra părinților celor ce divorțează, dar mai ales asupra copiilor suscită elaboraea unor strategii de consolidare a stabilității relațiilor maritale.

Datele statistice obținute în urma cercetării familiilor tinere atrag atenția asupra unor astfel de comportamente cum ar fi criza nupțialității și natalității, banalizarea divorțului, toleranța comportamentelor sexuale premaritale și dezvoltarea uniunilor libere, nașterile extrafamiliale. Toate acestea reflectă procesul de dezinstituționalizre a familiei. În explicarea fenomenului un rol decisiv îl au datele demografice. Demografia dezvăluie transformări ale instituției matrimoniale legate de modul de intrare în prima căsătorie. Se constată că primele căsătorii nu numai că devin mai puțin numeroas, ci și mai tardive. Astfel vârsta medie pentru prima căsătorie progresează în toate țările mai ales din 1975, în țările Europei Centrale și de Nord (inclusiv Japonia) aceasta este cuprinsă între 25 ani și 30 ani pentru femei, în țările Europei de Vest vârsta medie a femeilor la prima căsătorie este cuprinsă între 21ani și 25 ani. În Rusia, în anul 2002 se observa o creștere a cohortei de fete cu vârsta cuprinsă între 20 – 25 ani, dar în același timp și o scădere vertiginoasă a căsătoriilor până la 25 ani. Coeficientul căsătoriilor în anul 2002 comparativ cu anul precedent, în această țară creștea la bărbații cu vârsta între 25 – 34 ani de la 35 la 37 din 1000, iar la femei de la 25,6 la 27,2 din 1000. Acestea sunt cele mai mari cote înregistrate în ultimii 20 de ani în Rusia (S.Ivanov, 2002). În România, vârsta medie a femeilor progresează de la 22 ani pentru femei și 25 ani pentru bărbați în anul 1980 la 23,4 ani pentru femei și 26,9 ani pentru bărbați în anul 2000. În R. Moldova vârsta medie a femeilor la prima căsătorie în anul 1980 cunoaște o creștere de până la 25,6 ani, după care urmează un declin până la 21,9 ani în 2001. Aceste schimbări,în cazul țărilor Europei de Vest, se datorează trecerii la economia de piață, schimbării condițiilor de viață, noilor cerințe de calificare și educație în vederea ocupării unor locuri de muncă stabile, neasigurării unor avantaje care să asigure constituirea de noii familii.

Reproducerea noii generații a fost și rămâne una din condițiile esențiale de existență a familiei. Fiecare generație, trecând prin viață, lasă o nouă generație care o înlocuiește. Copiii, ca valoare vitală supremă, au consolidat întotdeauna relațiile într-un cuplu și au redat un sens aparte existenței familiei. Necesitatea de a avea copii, de a-ți manifesta dragostea părintească, grija față de cel apropiat este una dintre cele mai mari necesități ale omului. Din această cauză, familia fără copii este văzută de majoritatea semenilor noștri ca un fenomen negativ. Rezultatele multor cercetări scot în evidență faptul că doar un procentaj minim (1,5 – 2 %) dintre bărbații și femeile căsătorite nu-și doresc copii. Cu siguranță ca viața familiei fără copii devine mult mai săracă și în același timp familia este lipsită de una dintre cele mai importante funcții ale sale – cea educativă. Cu toate acestea, în sec. XX familia este marcată de o schimbare a structurii sale prin micșorarea spontană a numărului de copii. Astfel, în Australia se înregistrează 3,05 copii pentru o femeie în 1950 și 1,75 în anul 2002; în Irlanda în 1950 numărul mediu de copii născuți de o femee este de 3,36, iar în 2002 – 2; în Rusia datele scad de la 2,89 în anul 1950 la 1,32 în anul 2002; numărul mediu de copii născuți de o femeie în țări ca: Canada (de la 3,44 – la 1,50 copii), Moldova (de la 3,50 – la 1,21 copii), România (de la 3,14 – la 1,26 copii), Japonia (de la 3,65 – la 1,30 copii) a scăzut la mai puțin de jumătate; și mai drastice sunt scăderile înregistrate în țări ca Bosnia și Herțegovina (de la 4,82 – la 1,23 copii), Coreea (de la 5,15 – la 1,40 copii) (Kvașa E, Haricova T. 2003). Cercetările sociologice și conversațiile cotidiene scot în evidență faptul că, cauzele acestui fenomen sunt atât de natură economică cât și socio-psihologică. Printre factorii economici pot fi enumerați: lipsa spațiului locativ, salarizarea proastă a angajaților, deficitul cronic al produselor alimentare și celor de consum în unele familii , costul ridicat al creșterii și calității copiilor care nu poate fi compensat pe deplin prin alocațiile oferite de către stat, instabiliatea socială, ș.a. Scăderea ratei natalității este determinată și de un șir de cauze sociale și sociopsihologice legate de: dezvoltarea progresului tehnico-științific, procesul de individualizare a personalității, conștientizarea individualității persoanei, creșterea posibilităților materiale și sociale de împlinire a acesteia. Omul, odată cu creșterea nivelului de instruire, conștientizează mai mult individualitatea sa, iar aceasta îl face să se orienteze spre un stil de viață în care necesitățile să corespundă particularităților acestei individualități și nu tradițiilor generale. Acest fapt este caracteristic și procesului de reproducere. Până nu de mult nașterile erau un proces stihiinic – într-o familie se nășteau atâția copii „câți dădea Dumnezeu”. Astăzi nașterea copiilor este o consecință a satisfacerii anumitor necesități a persoanei mature și nu doar a unor factori biologici și a tradițiilor. Cu alte cuvinte, nașterea copiilor devine rezultatul satisfacerii necesității de a avea copii. Aceasta poate fi și explicația faptului că vârsta medie a maternității a crescut mult în ultimii ani. În anul 2000 în țări ca Cehia, Ungaria, aceasta era de de 26,6 ani; în Letonia – ceva mai mult de 27 ani; în Slovenia – mai mult de 28 ani. În Rusia în anul 2002, vârsta medie a maternității era de 26,1 ani (Vișnevskii, 2004). Tot mai mulți copii, așa cum vom vedea, se nasc în afara căsătoriei tocmai pentru satisfacerea acestei necesități. Pe lângă toate acestea, copiii în familia modernă nu mai îndeplinesc funcția de brațe de muncă, așa cum se întâmpla în familia tradițională.

În urma investigațiilor sale V.Bodrova ( 2002), analizând intențiile reproductive ale populației după indicatori ca „numărul ideal”, „numărul dorit” și „numărul așteptat” de copii, scot în evidență faptul că tinerii de astăzi sunt orientați spre familia cu doi copii. În medie, numărul ideal de copii într-o familie ar fi de 2,16, acest indicator fiind mai mare la bărbați decât la femei – 2,17 și 2,14. Numărul de copii pe care respondenții și-ar fi dorit să-l aibă în propria familie este mai mic decât cel ideal, constituind în medie 2,12, dintre care bărbații și-ar fi dorit 2,18 copii, iar femeile 2,05. Indicatorul cel mai aproape de realitatea intențiilor reproductive ale respondenților și după care se poate face o prognozare este „numărul așteptat” de copii, adică numărul de copii pe care respondentul îl „planifică” în familia sa la sfârșitul perioadei reproductive. Deși în viața de toate zilele „numărul așteptat” de copii nu coincide totdeauna cu numărul real de nașteri, acesta este determinat de planificarea reproductivă a familiei, care după părerea multor cercetători este suficient de stabilă pe întreaga perioadă reproducivă a vieții. Numărul de copii așteptat de către bărbații ruși în anul 2000 era de 0,94, iar de către femei de 0,90, numărul mediu de copii așteptați într-o familie fiind de 0,94. După cum se pate observa există o diferență de gender între aceste date, diferență care, așa cum arată cercetătorii, se accentuează odată cu creșterea nivelului de instruire a femeii. Femeile cu un nivel înalt de instruire sunt mai realiste în ceea ce privește problemele legate de apariția și îngrijirea unui copil în familie și de multe ori nu vor să jertfească cariera lor profesională în acest scop. Aceasta pentru că, perioada de timp alocată menținerii sarcinii, nașterii, îngrijirii și creșterii copilului le costă nu numai ca timp în sine, ci și ca venit bănesc, fiindcă presupune întreruperea sau micșorarea drastică a muncii. Pe femeile de un înalt profesionalism, renunțarea la slujbă, sau întreruperea ei (în consecință readaptarea) le costă mai mult decât pe cele cu o pregătire școlară mai redusă. Pe de altă parte, femeile cu un înalt nivel școlar și profesional sunt mai mult preocupate de calitatea dorită a copilului.

Dorința de a avea copii de bună calitate (de înaltă calificare) este în legătură directă cu șansa acestora de a se plasa pe piața muncii și cu grija părinților de a reproduce, dacă nu a dezvolta, capitalul material și cultural al familiei. De aceea, decizia cuplului privind numărul copiilor se bazează pe estimarea costurilor și beneficiilor date de un anumit standard al calității asumate. Preocuparea pentru calitate și cost explică și de ce femeile cu un mai înalt nivel profesional (școlar) sunt mult mai atente față de metodele contraceptive, și dau naștere, prin urmare, unui număr cu totul redus de copii nedoriți (P. Iluț, manuscris, 2005).

Dinamica și structura comportamentului sexual premarital al tinerilor și tenerelor de astăzi din țările Europei Est este foarte asemănătoare cu cele existente în SUA și țările Europei Occidentale la sfârșitul anilor 1960. Tendințele comportamentului sexual se caracterizează prin scăderea vârstei debutului sexual, toleranța socială și morală a sexualității premaritale și coabitării tinerilor, slăbirea diferențelor dintre normele și regulile comportamentului sexual al bărbaților și femeilor, creșterea importanței satisfacției sexuale ca factor al satisfacției și stabilității căsniciei, creșterea toleranței față de diferitele forme de comportament sexual deviant, transformarea sexualității într-un obiect de larg consum, ruperea acesteia de valorile dragostei romantice, creșterea distanței între generații în ceea ce privește orientările, valorile și comportamentele sexuale (I.Kon, 2001). Ca și acum 30 de ani, începerea timpurie a vieții sexuale corelează cu rezultatele slabe la învățătură, conflictul cu părinții, cu antrenarea în grupuri deviante, cu întrebuințarea alcoolului, stupefiantelor. Dar atât comportamentul sexual și orientările adolescenților, cât și a celor maturi sunt clar stratificate. Cercetările lui Laumann și a colaboratorilor săi (1994) relatează că în rândul tinerilor adulți americani numai 5% dintre femei și 2% dintre bărbați au avut pentru prima dată raporturi sexuale în noaptea nunții. Astfel devine tot mai evident faptul că fidelitatea conjugală și castitatea prenupțială pot deveni unice în evoluția timpului.

Referitor la atitudinea societății legată de sexualitatea premaritală P. Iluț (2000) reproduce unele date ale lui Clazton și Bokemeier, 1980 și Bejan și Buruiană, 1989, prin care se arată că în SUA din 1970 până în 1975 scade numărul celor care vedeau ceva rău în relațiile sexuale premaritale de la 50% la 35%, iar în România 24% din respondenții sub 35 ani declarau că pentru bărbați nu contează dacă au avut sau nu relații sexuale până la căsătorie, în timp ce pentru femei -15%. Mult timp, schimbările în comportamentul sexual al tinerilor au fost neglijate de către societate, iar așa cum bine a observat V.E.Kagan (1999 după I. Kon, 2001) iluminarea sexuală a tinerilor îmbrăcând centura castității a început să se numească educație sexuală. Societatea se răsplătește pentru această atitudine prin creșterea numărului de avorturi și alte fenomene negative. Conform datelor furnizate de Centrul Mamei și a Copilului din Chișinău (2000), 50% din sarcini sunt întrerupte prin avort; 20% din sarcini se soldează cu nașterea unui copil nedorit; 10 % din adolescenți întrerup prima sarcină. Nefiind protejată și preîntâmpinată, activitatea sexuală precoce presupune costuri și daune enorme (apud C.Doni, M.Dilion, 2000). Numărul cel mai mare de mame adolescente se înregistrează în SUA, unde dintr-o 1000 de femei gravide – 84 sunt adolescente. Pe o treaptă mai jos în clasament se află Bulgaria, fiind urmată de România, Rusia și Moldova. Iar numărul cel mai mare de avorturi în rândul adolescentelor este înregistrat în Rusia.

Grație dispariției restricțiilor impuse modului de convețuire și paralel cu transformarea intrării în căsătorie, formele de viață în doi parainstituționale se dezvoltă și ele. În Europa Centrală și de Vest coabitarea a devenit deja o formă legală de relaționare și puțin câte puțin se impune și intră în moravuri și în țările Europei de Est. Dacă în Europa de Est coabitarea este un fenomen frecvent printre persoanele tinere și este privită ca o perioadă tranzitorie precedând căsătoria legalizată, aceasta din urmă fiind doar amânată, atunci în Europa de Vest, în special în țările Europei de Nord, coabitarea exprimă „o punere în cauză mai radicală a instituției familiei, unde nu mai este vorba de o „etapă provizorie” ci de o „stare definitivă”(Dicționar de sociologie, 1998). Acesta datorită creșterii independenței economice și socioculturale a femeii; accesului la contraceptive ce permite o activitate sexuală fără implicarea în căsătorie. Pentru multe femei tinere și mulți bărbați tineri, cariera profesională a înlocuit-o pe cea familială, întrucât aceasta le asigură un stil de viață mai independent (timp liber, călătorii, cheltuieli personale). Opinia publică a devenit și ea mai tolerantă față de un asemenea comportament. Dacă ne referim la România observăm că, la recensământul din 1992 la populația între 45 și 54 de ani, procentul celibatarilor în populația totală era de 9,3%, iar la femei de 7,5%, în cel din 2002, la bărbați figurează 18% și la femei 10,6%. O parte dintre aceștia constituie persoanele singure trăind în coabitare, dar cu puține șanse de a se căsători. O altă formă invocată de înlocuire a familiei populare printre elvețieni, englezi, olandezi, ș.a. este relația stabilă fără a trăi împreună (Living Apart Together), prin care se refuză ideea de trai în cuplu și orice responsabilitate legată de un asemenea mod de viață, chiar nesancționat prin actul de căsătorie (T.Rotariu, 2004).

Asociată cu dezvoltarea acestor forme de relaționare, observăm o creștere a ponderii persoanelor celibatare la vârste tinere pentru ambele sexe, dar cu o intensitate mai mare pentru populația masculină și o puternică avansare a nașterilor în afara căsătoriei. De exemplu, din 100 de copii nou-năcuți în 1960 în Austria 13,3 se nasc în afara căsătoriei, în anul 1980 numărul acestora crește până la 17,8, iar în 2001 până la 33,1; în Danemarca cifrele cresc de la 7,8 în 1960 la 33,2 în 1980 iar în 2001 până la 44,6; în 1970 în Marea Britanie din 100 nou-născuți 8 copii provin din uniuni familiale neoficializate, după 30 ani numărul acestora crește aproximativ de 5 ori – 40,1. Dintre fostele țări socialiste cea mai mare pondere a nașterilor extafamiliale se observă în Bulgaria și Estonia unde la 100 de nasteri în 1960 8,0 și respectiv 13,7 sunt extrafamiliale,iar în 2001 numărul acestora crește până la 42,0 pentru Bulgaria și 56,2 pentru Estonia. În România în 1995 19,7 copii din 100 nou-născuți provin din nașteri în afara căsătoriei, numărul acestora crește 26,7 pentru anul 2001. Dacă urmărim datele referitoare la R. Moldova observăm o cteștere de la 8,0 nașteri în afara căsătoriei în anul 1975 la 20,5 în anul 2000 (din 100 nou-născuți) (Demographic Yearbook 2002. Council of Europe. Strasbourg, Council of Europe Publishing, 2002). În unele țări numărul nașterilor extafamiliale compensează scăderea numărului de nașteri din cadrul căsătoriei. Numărul cel mai mare de nașteri în afara căsătoriei se observă la mamele din grupa de vârstă cea mai tânără, datorită unei culturi contraceptive destul de scăzută la începutul veții sexuale. Graviditatea până la vârsta de 20 de ani de cele mai multe ori este neplanificată și nedorită. Până nu demult aceasta era un stimulent pentru legalizarea relației, întucât asta o cereau tradițiile și împrejurimile. Astfel de căsătorii se caracterizau, chiar de la început, printr-o rată înaltă a conflictelor, instabilitate, iar cu prima ocazie completau rândul indicilor divorțialității. Acest tablou este caracteristic mai mult pentru țările mai puțin dezvoltate sau cu o economie în perioada de tranziție, însă pentru țările cu o economie puternic dezvoltată nașterile în afara căsătoriei se datorează unor factori cum ar fi : independența economică a femeii, sprijinirea materială și socială a persoanelor singure cu copii, care de cele mai multe ori sunt mame celibatare.

În sfârșit, un ultim indicator important pentru transformările familiei ca și instituție o constitue fragilizarea legăturii matrimoniale. Pentru divorțialitate se constată (pe bază de informații statistice oficiale exacte) o considerabilă sporire a ratei ei începând din secolul al XIX-lea, dar mai cu seamă după cel de-al doilea război mondial, cu o creștere accentuată până în zilele noastre. Astfel, în SUA, la 1000 de căsătorii, numărul de divorțuri era în în 1890 de 55,6, în 1910 de 87,4, în 1930 de 173,9, în 1950 de 231,7, iar în 1959 de 259. Numărul divorțurilor a crescut de la 1960 astfel: în 1960 la 1 500 000 de căsătorii au fost aproape 350 000 de divorțuri, în 1980 la aproximativ 2 413 000 de căsătorii, 1 175 000 de divorțuri, în 1998, la 2 244 000 de căsătorii, 1 135 000 de divorțuri (Bryjak și Soroka, 2001). Se prezumă că jumătate din căsătoriile din ultimii ani din SUA vor sfârși prin divorț (Huber și Spitze, 1988), ceea ce s-a adeverit, după cum arată cifrele de mai sus. În Franța, ca și în toate țările Europei, rata divorțialității a crescut aproape constant din 1960, atât potrivit calculului de divorțuri la mia de locuitori, cât și a celui de divorțuri la 100 de căsătorii. După acest din urmă indicator, în anul 2000 rata divorțului a ajuns în Franța, spre pildă, la aproape 40%, în Marea Britanie la peste 40%, în Suedia la peste 50% (Hantrais, 2003). Situația dată nu este străină nici țărilor din Europa de Est. Astfel, în fosta URSS în anii 1965 – 1966 s-a observat o explozie a ratei divorțului. Acesta a fost cauzată de reglementările codului civil și al familiei care a permis separarea și de jure a celor care de facto demult nu mai constituiau o familie. În anul 2002 în Rusia s-au înregistrat 850 mii divorțuri, ceea ce e cu 90 mii mai mult decât în anul 2001, cu 226 mii mai mult decât în anul 1999 și cu 246 mii mai mult decât media anuală pe anii 1988 – 1997 (Vișnevskii, 2004). Și în România, rata divorțialității a crescut după 1948: în 1955 era de 1,8 ‰, în 1960 de 2 ‰, în 1965 de 1,91 ‰, după 1975 peste 1,5 ‰, rată care, cu mici fluctuații (în 1992 a fost de 1,3 ‰, în 1994 de 1,7 ‰, în 1999 de 1,5 ‰, în 2002 de 1,5 ‰), s-a menținut aceeași (apud P.Iluț, manuscris, 2005). Situației date îi pot fi aduse două explicații: una demografică, conform căreia rata divorțului este mică în condițiile de îmbătrânire a populației, chiar dacă la generația tânără divorțul crește; cea dea doua se leagă de migrarea definitivă a tinerilor români, ceea ce duce la scăderea numărului de căsnicii, iar prin consecință și a numărului de divorțuri. Analize mai de finețe a structurii populației din punct de vedere demografic pot clarifica mai bine aceste lucruri, așa cum se întâmplă în lucrări de specialitate recente (T. Rotariu, 2004). În totalul divorțurilor, ponderea cea mai ridicată în anii ’70-’80 o aveau soții de vârsta 25-34 ani și soțiile de 20–29 de ani (Mihăilescu, 1983).

Deși familia nu mai este elementul principal al economiei, ea continuă să-și îndeplinească funcția sa economică, atât ca unitate de producție cât și ca unitate de consum. Ca și unitate de producție, lucrând într-un loc sau altul, familia produce venit (bani), care este folosit pentru satisfacerea necesităților materiale, și nu numai, ale membrilor săi. Prin intermediul familiei are loc realizarea fondului mijloacelor de existență necesar pentru întreținerea și educarea copiilor. Pe lângă consumul legat de dezvoltarea fizică a copiilor, familia își asumă și anumite cheltueli legate de caliitatea lor, cheltueli care cresc din an în an.

Bugetul familiei reprezintă balanța dintre veniturile și cheltuielile ce caracterizează nivelul de trai al acesteia. Baza venitului într-o familie o formează salariul, pensia, bursa, alocațiile, etc, venitul gospodăriei nemaifiind rezultatul acțiunii colective a grupului familial, ci mai degrabă, sumă a veniturilor individuale. Felul în care se organizează și se alocă bugetul familiei, raportul dintre cheltuielile zilnice și cheltuielile mai mari, politica de economisire a veniturilor sunt teme ce prezintă interes pentru cercetători. Sociologii au evidențiat câțiva factori relevanți în modul de organizare a bugetului de familie. După P. Iluț (manuscris, 2005) aceștia sunt: statutul socioprofesional al familiilor (cadre superioare, manageri, funcționari, muncitori, țărani); faptul dacă soția lucrează sau nu; existența copiilor și numărul lor în familie; tipul de întreprinderi, firme sau instituții unde lucrează soțul sau soția (sigure și prospere, salariul se plătește săptămânal, lunar sau alte forme, de stat sau private). La aceștia, unii autori adaugă ca variabile independente atitudinea față de familie, valorile tradiționale sau moderne, factorii de specific cultural. Diferențe atitudinale interculturale există desigur și în această privință, dar se pare că ele sunt variabile dependente de factori economici, sociali și de mediu.

Dacă venitul familiei, așa cum am menționat mai sus, îl constituie suma veniturilor individuale a membrilor activi, atunci gestionarea bugetului cade, în mare parte, în sarcina femeii, întrucât ea cunoaște mai bine necesitățile zilnice ale grupului familial. Cheltuielile mari ale familiei sunt hotărâte de către cei doi soți împreună. Acest model este caracteristic și pentru societatea românească. În urma cercetărilor sale, P. Iluț constată că, pentru 80% din familiile urbane transilvănene este caracteristic următorul model de organizare a bugetului: indiferent dacă soția este sau nu angajată în câmpul muncii, soțul îi dă salarul din care reține o mică sumă ca bani de buzunar. Același lucru este valabil și pentru copiii care au salar. Cheltuielile mari sunt hotărâte împreună de cei doi parteneri conjugali. În mediul rural, atât pentru bugetul obișnuit al familiei, cât și pentru cheltuielile mai mari, predomină soțul în administrarea lor. În ultimul timp, atât în mediul urban, cât și în cel rural se observă o apropiere de modelul bărbat-femeie în organizarea și administrarea bugetului familial. Copiii au devenit mai independenți în administrarea propriilor bani, chiar dacă locuiesc cu părinții. Mai mult, odată cu angajarea în câmpul muncii în afara hotarelor țării, mulți tineri au devenit ei principalii producători de bani ai familiei și administratori ai acestora.

Activitatea gospodărească a familiei include astfel de treburi domestice ca: pregătirea hranei, spălatul, curățenia, efectuarea cumpărăturilor, plata cheltuielilor comunale, etc. și necesită timp și dorință. A corela activitatea profesională cu cea domestică nu este atât de simplu, în special pentru femeii pe umerii cărora cade greul muncii domestice. Femeia chiar dacă este angajată în câmpul productiv cu normă întreagă, efectuează în primul rând muncile menajere. Îngrijirea copiilor este o problemă semnificativă în suptaîncărcarea de rol domestic al femeii, în special a celor active profesional. B. Govaco (1988) efectuând un studiu asupra timpului acordat muncilor domestice de către femeile căsătorite în zilele lucrătoare observă că 14,3% din respondente pierd 1-1,5 ore; 31,5% – 2-2,5 ore și 54,2% – 3 ore și mai mult. Situația a rămas aceeași și peste 10 ani și este la fel în majoritatea țărilor lumii. Astfel în SUA, indiferent dacă soția este angajată în muncă sau nu, soțul contribuie la treburile gospodărești doar pe jumătate decât aceasta (Strong, DeVault și Sayad, 1998). În anul 2000, aproape 63% dintre femeile din opt țări ale Uniunii Europene (Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Spania, Suedia și Regatul Unit) și din trei țări candidate (Estonia, Ungaria și Polonia) răspund, în medie, că dedică cel puțin o oră pe zi muncilor casnice, în vreme ce la bărbații din aceleași țări, procentul este doar de aproape 12% (Hantrais, 2003).

Cercetările sociologice realizate în România, (în special Barometrul de gen, 2000) cu privire la modul în care este perceput rolul femeii pe de o parte în viața de familie, iar pe de altă parte în viața publică ne oferă un portret al femeii așa cum este el reflectat în cognițiile declarative împărtășite în comunitate (putem chiar face o extensie, analizând reprezentativitatea eșantioanelor utilizate în studii și putem considera că rezultatele se pot extinde la nivel național). Faptul că mai mult de 60% din cei chestionați au părerea fermă conform căreia este de datoria femeii să se ocupe de treburile casnice, iar mai mult de 78% din respondenți răspund ferm că femeia trebuie să își urmeze bărbatul, în timp ce 54% declară deschis că bărbații sunt mai capabili să conducă decât femeile, iar 2% nu răspund, ilustrează rolul predominant privat al femeii în societatea românească. Reprezentarea stereotipală împărtășită de societatea românească este aceea că locul și rolul femeii este în familie, și nicidecum în funcții de conducere, unde bărbații au întâietate. Rezultate similare sunt amintite în studiul lui Eagly și Karau, 2002 ; Greendwald și colabolatorii, 1996, 2000; Curșeu, 2003. Ceea ce presupune separarea spațiului public-masculin, spațiului privat-feminin în acord cu rolul pe care trebuie să-l îndeplinească în societate, de soții, mame și felul în care sunt percepute calitățile femeilor în general și abilitățile lor, de conducere în special.

Absența femeilor din sfera publică este atribuită de unii contextului socio-politic (lipsa măsurilor legale ce le-ar facilita accesul în funcție de conducere), de alții unei realități culturale preluate («așa stau lucrurile, acesta e rolul femeii, așa sunt ele învățate»), iar de alții lipsei abilităților femeilor, care, nu sunt făcute pentru asta. Întegrând datele statistice citate și cu rezultatul studiului lui P.L. Curșeu, S. Boroș (2003), putem infera că în societatea românească actuală, stereotipul general asupra femeilor e că locul lor nu este în postura de conducere, indiferent că e motivat prin lipsa lor de abilități, situația socio-politică sau o chestiune de tradiție culturală și educație. Diferența dintre sexe e cu neputință de șters. Omenirea însăși este rodul acestei diferențe, fie ea sexuală, fie ea culturală.

Diviziunea sarcinilor domestice este o temă foarte dezbătută astăzi. Datele unor cerceători ca A. Michel ,1974; Segalen, 1987; Popescu, 2003 ne arată că indiferent de profesie, femeile participă în mai mare măsură la efectuarea sarcinilor gospodărești. Ne indică, de asemenea, că diferențele dintre femeia casnică și cea cu slujbă este relativ mică, mai ales la femeile muncitoare. Rezultatele cercetărilor relevă și o pronunțată reproducție socială a segregării de roluri domestice: fetele sunt solicitate în 57% din cazuri pentru a spăla vasele, în timp ce băieții în 40%; la ajutorul de curățenie în casă, 44% fetele, 28% băieții; la a se ocupa de fratele sau sora mai mică, 8% fetele, 3% băieții. În studiul întreprins de Hantrais, 2003 se arată că 80% dintre femeile angajate afirmă că lor le revine sarcina menajului și cea a cumpărăturilor și 45% dintre ele îngrijesc copii sau bătrâni față de 20% dintre bărbații care fac menaj și 25% care se ocupă de îngrijirea copiilor și bătrânilor.

Dacă e să analizăm datele sugerate de Barometrul de Gen (2000), putem spune că în România segregarea tradițională a rolurilor domestice e și mai accentuată atât în ce privește cea a adulților, cât și ca socializare a copiilor. Aici trebuie să ținem cont de observația dată de P. Iluț (manuscris, 2005) care susține că „în condițiile României și a altor țări din zonă, reieșite plenar și din investigația relațiilor familiei extinse modificate, cu nuclee rurale și urbane, configurația sarcinilor gospodărești bărbat-femeie este mult deosebită față de cea a țărilor puternic dezvoltate. Bărbații se ocupă mult mai mult de reparații în gospodărie (inclusiv de propriul autoturism), pleacă la țară pentru a procura (muncind și acolo) produse alimentare.”

Familia tânără se caracterizează printr-o democratizarea a relațiilor maritale, ceea ce se reflectă asupra tendinței bărbaților de a ușura munca femeilor, de a-și asuma o parte din obligațiile familiale. Acest lucru este refletat atât în datele studiului noastru, precum și a altor cercetători ca Iancova Z și Rodzinskaia (1983), unde se arată că în familiile tinere urbane 32% din soți pregătesc hrana împreună sau pe rând; 55% – spală vasele; 34% – curăță zilnic casa; 35% – fac cumpărături, iar fiecare a patra familie – face curățenie generală. Cu toate acestea, o serie de studii abordând problema partajului responsabilităților familiale, a sarcinilor din gospodărie au reliefat că stereotipul de repartizare a activităților domestice în „feminine” și „masculine”, încă se menține în unele familii și este transmis tinerei generații. Fenomenul dat are două explicații: pe de o parte, bărbații se eschivează de la activitățile gospodărești ale familiei, iar pe de altă parte, unele soții chiar de la începutul căsniciei se străduiesc să facă tot singure. Astfel se formează rolul soțului înlăturat de la activitățile casnice și rolul soției care preia tot greul muncii casnice asupra sa. Toate acestea pot influența negativ relațiile din familie, apoi și satisfacția soților de căsnicia lor. Munca salariată are și ea consecințe asupra vieții de familie. Vrem noi sau nu vrem bucuriile sau necazurile de la locul de muncă le aducem acasă și «le vărsăm» asupra relației cu partenerul de viață și relației cu copiii. Bărbații vin acasă cu stresul legat de responsabilitățile sale sau de gândul de a câștiga mai mulți bani pentru a putea îndestula necesitățile familiei ; femeile cu încărcătura de disonanță emoțională iar în unele cazuri cu consecințele hărțuirii sexuale. Aceste stări pot fi compensate în mediul familial, dar pot influența și negativ asupra lui.

Tinerii soți, fiind la început de cale a traiului familial, înțeleg că în fața lor se deschid alte scopuri, că își asumă noi responsabilități și caută să-și satisfacă reciproc necesitățile emoționale, sociale și intime. Ei se ajută reciproc pentru ca fiecare să-si atingă țelurile personale, caută mereu să-și sporească bunăstarea sa, crează baza economică a familiei. Cuplul se află permanent în situația de a decide și alege variantele optime pentru realizarea acestui obiectiv. Atunci când grupul menajer este format dintr-o persoană (situație frecventă azi), deciziile sunt mai ușor de luat, fiind un singur actor care decide. În cazurile obișnuite, în familie existând mai mulți membri, se pune problema luării unor decizii ce privesc întreg grupul. Rolul principal în acest caz îi revine acelui soț care are o mai mare influență, care datorită calităților sale de personalitate este capabil, înr-o măsură mai mare, să ia decizii optime pentru soluționarea problemelor apărute pe parcursul veții. Soțul dat pare că-și concentrează în mâinile sale „puterea”. Aceasta poate fi deținută atât de soț cât și de soție în acelați timp sau unuia din ei. I.V. Grebenncov (1991) distinge trei tipuri de repartizare a roluri familiale: centralist (sau autoritar cu note patriarhale) – unul din soți (nu rareori soția) își asumă puterea și luarea deciziilor privind principalele probleme ale vieții familiale: autonom – soțul și soția repartizează rolurile și tind să nu se amestece în sfera de influență a celuilalt; democratic – ambii soți iau parte în egală măsură la procesul decizional. Majoritatea familiilor tinere se caracterizează prin tendințe puternice de democratizare a relațiilor. Totuși, în mare parte, acțiunile membrilor grupului menajer în funcție de sarcinile de rezolvat, de ciclul familial, de competențe sunt influențate de către un lider.

Deși termenul de «lider » este asemănător cu cel de «capul familiei» conținutul lor este diferit. Ultimul are mai mult un înțeles socio-economic și reflectă prioritatea soțului sau a soției în sfera materială (mai întâi de toate în organizarea și alocarea bugetului familial ). Primul are o tentă socio-psihologică și se referă mai mult la responsabilitatea pentru organizarea acțiunilor familiale ; determinarea perspectivelor comportamentale și de dezvoltare a familiei, în special în ceea ce privește instruirea copiilor, petrecerea timpului liber, comunicarea cu rudele, prietenii. Influența și superioritatea unui soț apare atunci când ambii conștientizează corectitudinea situației date, înțelegând că anume el (sau ea) poate rezolva problema dată mult mai bine. Sursele de putrere într-o uniune atât de intimă cum este căsătoria, își au rădăcinile nu în violență, ci în abilitățile individuale și experiența de care dispune soțul sau soția. Când unul dintre soți este apt și pregătit pentru satisfacerea uneia sau altei necesități familiale, poate atinge mult mai ușor scopul dat, și prin urmare în această problemă de viață familială el va fi cel ce va deține «puterea». Prin acțiunile sale acesta câștigă autoritate în familie. Tocmai faptul că aportul unuia dintre parteneri în viața de familie este mai mare constituie baza existenței poziției de întâietate în familie. Procesul de câștigare a «puterii» este rareori conștientizat. De cele mai multe ori, acesta revine spontan acelui soț care este mai pregătit pentru viața de familie. Desigur că tradițiile culturale, educația primită în familia de origine precum și calitățile de personalitate ale fiecărui soț joacă un rol important. Spre deosebire de capul familiei, care are un rol mai mult economic, liderul este un strateg ce determină cursul vieții familiei. De aceea, susține Govaco (1988), nu este tocmai corectă utilizarea acestui termen vis-à-vis de femeie, care joacă rolul principal în activitatea gospodărească a familiei, întrucât problema menajului nu este foarte importantă pentru un adevărat lider – acesta, în funcție de situație se poate sau nu ocupa de gospodărirea familiei. Noi nu suntem de acord cu părerea autorului citat mai sus, întrucât dacă femeia este capabilă să ia decizii legate de gospodărirea familiei, ea este la fel de capabilă să ia decizii și în ceea ce privește organizarea întregii vieți a familiei.

Conform datelor unor cercetări (Z. Iancova, 1983 ; Lemennicier, 1988 ; M. Glaude și F. de Singly ,1986 ), cea mai răspândită formă de luare a deciziilor familiale este cea în care soții, împreună sau pe rând, îndeplinesc funcția de lider : în unele cazuri soția, iar în altele soțul. De exemplu, în ceea ce privește studiile copiilor, în primii ani soția este cea care se implică mai mult, iar soțul ete cel care determină mai târziu întreaga carieră a acestora, în special a băieților.

Una din funcțiile liderului este cea de a urmări cum se realizează decizia luată și de a sancționa neîndeplinirea acesteia. Dacă deciziile luate au o bază rațională, atunci metodele de sancționare și recompensă au, de celemai multe ori, un conținut emoțional. De aceea, nu rare sunt cazurile când responsabilitaea pentru o decizie «înțeleaptă» în caz de nereușită se atribuie unuia dintre soți. În dependență de faptul există sau nu lider în familie, cine anume își asumă această responsabilitate și din ce motive (autoritate, experiență, caracter puternic, grijă pentru familie) va depinde și consumul familial, și climatul emoțional, și într-o anumită măsură, stabilitatea familiei. În acest sens, este foarte important cine stă la cârma corabiei familiale – cel care întradevăr este interesat de bunăstarea tuturor membrilor sau cel ce tinde să-și manifeste «Eu»-l propriu pe contul (iar în unele cazuri în defavoarea) celorlați membri. Familiile în care deciziile sunt luate în mod colegial se diferențiază prin democratizarea relațiilor. Dar cât de stabile sunt aceste familii? Răspunsul la această întrebare rămâne de clarificat. Cert este faptul (aceasta este fixat și în studiul nostru) conflictele se întâlnesc mult mai rar.

Gospodărirea familiei este strâns legată de organizarea timpului liber (petrecerea concediului, ieșirile în afara orașului, întâlnirile cu prietenii/rudele, virztarea muzeelor, teatrelor, cinematografelor, cluburilor sportive ș. a.). Care sunt cele mai răspândite forme de petrecere a timpului liber și câte ore alocă familia în zilele de lucru și cele de odihnă activităților date este o altă temă de preocupare a cercetătorilor din domeniul sociologiei familiei și nu numai. Zațepin (1991) studiind această problemă aduce un șir de date din care reiese că în mediu, pe parcursul întregii vieți, fiecare om dispune de 27 ani de timp liber (236 mii ore din 613 mii ore cât constituie durata medie a unei veți omenești). În bugetul săptămânal, timpului liber îi revine aproximativ 50 ore. Conform datelor unor cercetări sociologice din cantitatea generală de timp liber 7 ore/săptămână se atribuie activităților culturale, creșterii personale și activităților obștești – nu mai mult de o oră ; odihnei active – peste 7 ore ; odihnei pasive – în jur de 17 ore. Tot în acest studiu se arată că tinerii în vârstă de 25 – 27 ani dispun de 4 – 5 ore timp liber pe zi. Aproximativ 2 ore tinerii acordă urmăririi emisiunilor televizate și radiofonice; pentru citit (ziare, reviste, beletristică) – 30 min. ; pentru plimbări și sport – 30 min.; întâlniri cu prietenii, hobby-uri și alte activități – mai mult de 1 oră ; vizitarea tearelor, cinematografelor – mai mult de 1 oră. Datele studiului nostru ca și cele sugerate de Barometrul de Gen (1998) efectuate în România, ne conduc spre concluzia că principalele activități practicate de tineri în timpul liber sunt vizionarea emisiunilor televizate; întâlnirile și petrecerile cu prietenii; cititul. Mai puțin practicate sunt vizitarea cluburilor sportive și a ringurilor de dans, excursiile și foarte puțini tineri merg la cinematograf sau spectacole teatrale, ceea ce este foarte regretabil. Explicația acestui fapt este de natură economică, iar pe de altă parte, devoratorul timpului liber al tineretului de astăzi este internetul.

În ultimul timp, familia optează tot mai mult în favoarea celor mai costisitoare modalități de petrecere a timpului liber. Analiștii economici, ca L.Lancaster, G.Becker, explică acest fapt prin creșterea generală a nivelului veniturilor care face mai accesibile opțiunile costisitoare. Cu cât salariul este mai mare, cu atât costul timpului liber crește, astfel timpul liber „gratuit” devine în realitate „costisitor”. Creșterea consumului duce la deplasarea acestuia de la activități mai costisitoare de timp dar mai puțin costisitoare financiar spre activități costisitoare, dar care necesită mai puțin timp. Cercetările asupra timpului liber (Dumontier, F. de Singley, Thelot, 1990) dezvăluie faptul că declinul modalităților ascetice de petrecere a timpului liber, cum ar fi lectura, nu este o tendință rezervată pe termen lung.

Una din funcțiile prioritare ale familiei este cea psihologică. Conținutul său este foarte diferit și se referă la comunicarea dintre soți, părinți și copii; ajutorul reciproc; susținere și grijă, viața intimă a soților – toate acestea formează climatul psihologic al familiei de care depinde foarte multe și mai întâi de toate satisfacția în căsnicie, viața familială. Familiile unde se observă apropierea sufletească, compatibilitatea psihologică, și susținerea reciprocă se evidențiază printr-un nivel înalt de stabilitate. Cercetătorii familiei susțin unanim că pilonii stabilității și fericirii familiei sunt afinitatea părerilor sau o anume consensualitatea cultural-axiologică, armonia sufletească și cea erotico-sexuală. Un factor destul de important este și cunoașterea profundă reciprocă înainte de căsătorie.

Manifestarea relațiilor morale și emoționale în familie este foarte diferită, dar unele își lasă amprenta pe înteg sistemul vieții de familie. Printre acestea, conform datelor studiului nostru ca și celor a altor cercetători (Iluț și Cordoș, 1986; Govaco, 1988), se numără: "sinceritatea și respectul reciproc", „înțelegerea reciprocă a soților”, „fidelitatea”, „respectul propriei demnități , a intereselor și preocupărilor soților”. Desigur că satisafcția și fericirea sunt realități pur subiective la care nu avem acces decât prin mijlocirea declarațiilor indivizilor, iar într-o sferă atât de intimă ca relațile conjugale, datele anchetelor nu trebuie absolutizate. Însă literatura de specialitate, precum și unele materiale indirecte permit lărgirea hotarelor informaționale privind relațiile intrafamiliale fără teama de subiectivism în evaluarea lor. Cercetătoarea de origine poloneză Maria Zemska (1986) scoate în evidență un șir de factori care influențează reușita unei căsnicii cum ar fi : alegerea reușită a partenerului conjugal, așteptările formate față de căsnicie, poziția soților față de persoanele de sex opus precum și conștientizarea rolului său legat de gen, dragostea reciprocă, înțelegerea și acceptarea reciprocă. Analizând acești factori, care contribuie la reușita vieții conjugale, trebuie să ținem cont de faptul că una din condiții pentru atingerea căsniciei fericite este satisfacerea reciprocă de către soți a necesităților sale ce țin de diferite aspecte ale vieții. Sentimentele de dragoste, atașament, încredere totală, grija reciprocă își găsesc manifestarea în primul rând în viața de familie, dar nu se pot dezvolta fără o bază culturală, spirituală și economică a familiei. Pentru atingerea scopurilor soții tind spre o dezvoltare continuă, lărgirea cunoștințelor și autodesăvârșirea personalității.

Nașterea și educația copiilor, adică parentalitatea este un alt factor al reușitei unei căsnicii. De regulă, nașterea pimului copil aduce multe bucurii, dar și multe dificultăți în viața cuplului tânăr. Această perioadă este una dintre cele mai active în viața unei familii, când are loc supraîncărcarea cu sarcini domestice a femeii, bărbații fiind mai mult preocupați de carierele lor. În această etapă de viață au loc schimbări profunde în funcțiile de comunicare emoțională și cea spirituală (culturală). În fața soților stă sarcina de a păstra comunitatea emoțională în cu totul alte condiții decât cele în care s-a format. În condițiile de supraîncărcare a soților cu responsabilități familiale și profesionale comunitatea lor se manifestă într-o măsură mult mai mare – dorința de a se ajuta reciproc, compătimire reciprocă și susținere emoțională. Pentru părinți este foarte importantă asigurarea creșterii și dezvoltării fizice și spirituale a copiilor. De aceea un șir de cercetători ai familiei (A.Barcai,1981, N.Soloviov,1985) susțin că fiecare treaptă în dezvoltarea copilului devine o evaluare a eficienței funcționării familiei în stadiile anterioare, iar pe de altă parte – înaintează în fața părinților noi sarcini care necesită alte calități, priceperi și deprinderi.

În literatură, dar și în viața cotidiană este pe larg vehiculată părerea că familii fără conflict nu există. Probabil aceasta așa și este. Dar sursa, caracterul și consecințele conflictelor diferă de la o familie la alta în funcție de orientările de viață ale acesteia. Familiile orientate spe obținerea unui statut economico-material înalt, au ca surse ale situațiilor conflictogene, mai mult decât în alte familii – banii, raționalitatea cheltuirii lor, alcoolul, copiii (sau mai bine zis cerințele lor). În familiile orientate spre carieră, creștere profesională, conflictele au loc, de cele mai multe ori, din cauza neînțelegerii soților, a distribuției sarcinilor familiale, geloziei, alcoolului. Sintetizând rezultatele unei cercetări proprii efectuate în anii 1984-1985 privitor la percepția surselor de satisfacție și insatisfacție maritală, P.Iluț (2005) arată că se poate vorbi de un sindrom al incapacității de conviețuire, în centrul căruia se situează “lipsa sentimentelor de dragoste”, consumul exagerat de alcool, asociat cu cheltuiala banilor, distribuirea inechitabilă a sarcinilor gospodărești, violența verbală și fizică, gelozia, infidelitatea . Într-o cercetare asupra tinerei familii, alături de aceste motivații, A. Bejan și D. Buruiană (1989) consideră foarte importantă și dimensiunea “preferințe diferite în petrecerea timpului liber”.

Potențialul tensional este prezent în orice cuplu și familie. Înțelepciunea celor care vor să păstreze mariajul este de a evita ca tensiunile să se manifeste la cote maxime și să se transforme în conflicte. Multe familii ar putea fi salvate de la divorț dacă li s-ar acorda la timp asistență sau un sfat cum să depășească momentele de criză.

Instabilitatea familiei influențează direct numărul nașterilor într-o familie, întrucât relațiile conjugale tensionante, neîncrederea în partenerul de viață, “deziluzie și dezamăgire cu privire la viața concretă de familie” devin adesea hotărâtoare în ceea ce privește nașterea celui de al doilea sau al treilea copil. Mărturii indirecte ale acestui fenomen pot fi găsite în dosarele proceselor de divorț. Astfel Govaco (1988), fiind preocupat de problema dată și cercetând datele unui șir de dosare descoperă că doar 9,6% din cei ce divorțau aveau trei copii; 47, 6% – un copil; 30,1% – doi copii, iar 12,7% nu aveau copii. Numărul copiilor afectați de problema divorțului e în continuă scădere. În anul 2002, în Rusia numărul mediu de copii la un divorț , după datele înregistrate de Vișnevskii (2004) era de 0,70 copii, ceea ce e cu 22% mai puțin decât în anul 1994. Printre familiile cu copii de până la 18 ani, se observă o scădere a numărului mediu de copii – acesta constituia 1,2 copii pe familie. În spatele acestor cifre stă scăderea natalității, dar de asemenea se poate presupune că creșterea ratei divorțului are loc în baza familiilor fără copii. Datele de mai sus ne confirmă legitatea : familiile instabile în cea mai mare parte a lor sunt familii cu un număr redus de copii sau fără copii.

Prezența copiilor în familie duce la consolidarea cuplului și dă un colorit pozitiv relațiilor conjugale. Soții se concentrează mai puțin asupra problemelor proprii și mai mult asupra celei comune – de creare a condițiilor pentru creșterea și dezvoltarea armonioasă a copilului, devin mai responsabili unul față de altul și față de societate. Cu cât este mai puternic dezvoltată funcția educativă a familiei, cu atât aceasta este mai stabilă și armonioasă și contribuie la autoafirmarea personalității și durabilitatea căsniciei.

Rolul familiei în viața fiecărui om este greu de supraestimat. Ea este primul mediu de dezoltare si socializare a copilului, a cărei influență nu se limitează aici și nici la perioada adolescenței, ci continuă, cu o intensitate mai mare sau mai mică, pe parcursul întregii vieți. Interacțiunile sociale timpurii ale copiilor cu părinții, în special cu mama au o importanță capitală și pot suscita la adult mecanisme de „protecție”, de „refulare” sau de „sublimare”. Comunicarea reușită părinți-copii dă posibilitatea de a reacționa mai bine la evenimentele pe care le trăim, și dimpotrivă, o comunicare deficientă poate conduce la handicapuri ca : inhibiție, sentimente de culpabilitate, lipsă de atenție, sentimente de inferioritate, etc. Relațiile conjugale, tipul de familie au o influență majoră și în ceea ce privește orientarea socială a copiilor, mobilitatea teritorială, numărul de copii doriți, cariera școlară și așteptările în materie de loc de muncă sau de calificare. Este cunoscut faptul că orientarea profesională a tinerilor este formată de către școală, mijloacele de informare în masă, cărți, prieteni, dar rolul hotărâtor îi aparține totuși familiei. Mizele educative diferă în funcție de statutul socio-profesional al părinților. Așa cum arată Gilles Ferreol (1998), citându-l pe A. Michel (1978), ambițiile unui „moștenitor” (obținerea celor mai prestigioase diplome) nu sunt și cele ale unui „bursier” (acces la filiere tehnice). Pozițiile ocupate accentuează acest clivaj.

Familia, este nu numai sursă de reproducere și educare a noii generații, ci și generatorul și în același timp locul unde se depozitează normele morale, orientările psihologice, modelele comportamentale. Vasileva (1981) menționează că orientările reproductive, numărul de copii dorit se formează deja în perioada copilăriei și a adolescenței. Familia devine astfel un mecanism de transmisiune ce asigură continuitatea generațiilor. Fiind conservatoarea tradițiilor și normelor de comportament, familia transmite prin moștenire nu numai modele comportamentale pozitive dar și pe cele negative. Noile generații însușesc și reproduc aceste modele prin imitație, prin orientări valorice, prin poziții de viață. Pe de o parte, modelele familiale contribuie la prelungirea controlului părinților asupra tinerilor căsătoriți care, mai mult sau mai puțin conștienți, își confruntă acțiunile cu aceste modele. Pe de altă parte, acestea pot deveni surse ale anomaliilor sociale.

Cercetătorii interesați de problema familiei atrag atenția asupra faptului că dezintegrarea tinerelor familii se produce cel mai des atunci când are loc moștenirea de modele comportamentale negative. Un șir de studii (Wallerstein și Kelly, 1980; Richards, 1995;

Giddens, 2000 ) arată la copiii proveniți din familii divorțate sau separate, prezența, în medie, a unei stime de sine mai scăzută, a unor rezultate școlare mai slabe, iar ca adulți schimbă mai des slujbele și sunt mai mult predispuși la divorț. Altele (Strong, Devault și Sayad, 1998) identifică faptul că tinerii ce cresc în astfel de familii îsi încep viața sexuală mai devreme și sunt mai libertini în ceea ce privește comportamentul erotico-sexual.

Din cele de mai sus reiese faptul că familia poate deveni nu numai sursă a sănătății fizice și morale a individului, dar mai poate contribui la însușirea unor experiențe negative. Aceasta cu atât mai mult cu cât dintre toate formele de influențe externe care stimulează imitația și învățarea observațională, cele ale mediului familial sunt mai puternice și mai frecvente. Astfel atmosfera tensionantă din familie se poate reflecta în reacția psihologică a tânărului care încearcă să-și afirme demnitatea , aspirațiile, interesele, recurgând la acțiuni antisociale. Vorbind despre familie ca și sursă a delincvenței juvenile, Vasile Preda (1998) descrie patru tipuri de familii cu climat disfuncțional care determină socializarea ambivalentă (duplicitară) sau discordantă a minorilor sau tinerilor : a) familia cu divergențe legate de metodele eucative și cu lipsa de autoritate a părinților; b) familia cu atitudine autocrată, „tiranică” a părinților; c) familia cu o atmosferă conflictuală și un climat moral perturbat; d) familia dezorganizată. Factorii delictogeni familiali nu sunt singurii care influențează etiologia delincvenței. Aceasta este un fenomen multicauzal cumulativ care este determinat de un șir de alți factori extrafamiliali cum sunt: școala, mediul de muncă, colectivitatea de adolescenți și grupurile sale, mijloacele de comunicare în masă. Am mai aminti aici și situația economică precară a familiei și cea a societății în general. Situația economică precară din R. Moldova a dus la creșterea numărului de copii din familiile în care lipsesc condițiile de întreținere și educație ceea ce implicit contribuie la abandonul familial și școlar. Conform Raportului Național asupra Dezvoltării Umane, în R. Moldova în anul 1999 52% din adolescenții până la 15 ani erau nevoiți să practice diverse activități de câștig în detrimentul școlii; fiecare al 10-lea copil abandona școala pentru o anumită perioadă de timp; 70% familii declarau că nu posedă bani pentru achitarea taxelor școlare. Pierderea locului de muncă și a salarului de către membrii maturi ai familiilor deseori duce la implicrea minorilor în structuri criminale pentru a-și câștiga existența și, nu rareori, a părinților. De aceea este importantă analiza tuturor agenților socializatori.

Starea familială influențează și asupra fenomenului de emigrare. Între acestea două există o relație de proporționaliate directă. Acesta este un fenomen caracteristic, cel puțin, pentru țările fostei URSS. Dar dacă la sfârșitul anilor ’80 se observa o creștere a nivelului de emigrare în localitățile cu o mai mare dezorganizare a familiilor, atunci la sfârșitul anilor ’90 fenomenul este invers – cu cât valul de emigrare este mai mare cu atât se observă o creștere a retei de dezorganizare a familiei în aceste țări.

Dacă pînă la 1998, numărul celor ce plecau la munci peste hotare era unul neînsemnat, apoi, după criza financiară din Rusia (mai ales în primavara anului 1999) satele Moldovei au rămas pustii. In unele localități, poți întâlni doar bătrâni și copii lăsați în grija acestora. Și aceasta datorită situației economice precare a țării. Conform unui clasament al Federației Angajatorilor Europeni făcut public la mijlocul lunii ianuarie 2005, cu un salariu minim de 26 euro pe lună, Republica Moldova se plasa imediat după Ucraina (36 euro), Bulgaria (62 euro), Serbia (73 euro) și România (80 euro). Moldova nu acoperă cheltuielile elementare pentru o viață normală. Atât statul, cât și patronii au datorii față de angajați, care se ridică la 159 milioane de lei, în decembrie 2004. Populația nu este motivată să rămână pe această piață cu niște salarii foarte mici pentru a-i asigura un nivel decent de trai, în consecință preferă să plece peste hotare, unde este plătită mult mai bine. O pătrime din populația activă din punct de vedere economic muncește peste hotare și acestea sunt estimări minime, deoarece este vorba numai despre persoanele care au declarat oficial că emigrează, se arată într-un raport recent al Fondului Monetar Internațional. Lipsa de perspective economice în Republica Moldova ar putea să-i determine pe mulți dintre cei plecați la muncă peste hotare să nu mai revină în țară, afirmă analiștii FMI ( Vlad Bercu, 2005).

Rolul familiei în viața fiecăruia dintre noi este deosebit de mare. Spe deosebire de alte instituții sociale ea are o influență asupra omului de-a lungul întregii vieți, nu numai în perioada copilăriei sau adolescenței. Desigur că pe măsură ce copiii se maturizează și devin independenți rolul familiei scade, dar nu se pierde, întrucât doar în familie omul își poate manifesta sentimentele de rudenie, poate obține suport moral în clipa cea grea și îi poate îngriji pe cei mici și pe cei vârstnici. Familia, chiar dacă astăzi îmbracă alte forme, este valoarea supremă a vieții ce nu poate fi înlocuită. Și nu în zadar există proverbul « Omul fără familie e ca pasărea fără cuib ».

CAPITOLUL 4

CONSIDERAȚII METODOLOGICE

4.1. Metode utilizate în studierea familiei

Familia este subiect de predilecție pentru mai multe științe. Tot mai mulți cercetători se lasă tentați de studierea diferitelor aspecte ale vieții familiale operând cu metodologia psihodiagnostică a cercetării psihosociale (scale de auto și interapreciere, chestionare de opinie, anchete sociale, etc.). Rezultatele lor sunt concretizate în prognoze, reevaluări și reinterpretări, tipologii și modele evolutive, etc. Ne putem crea o imagine a problematicii familiei nu numai din lectura unor tratate, reviste ș.a.m.d, ci și analizând informația conținută în metodele folosite în studierea acesteia, întrucât ceea ce știm este legat de modul în care știm.

Studierea familiei diferă de studierea oricărui alt grup social: în primul rând familiile au o istorie comună, care cuprinde mai multe generații și implică valori etnice sau religioase. Participanții la o cercetare a familiei au anumite așteptări unul față de celălalt care se bazează pe o experiență anterioară, extensivă și pe mitul familiei. Adesea acest mit al familiei implică anumite reguli care nu sunt rostite dar sunt acceptate. Experiența anterioară este foarte importantă în momentul cercetării, deoarece familia este un grup mai complex decât alte grupuri constituite în mod natural. Mitul familiei și experiența anterioară sunt două aspecte necesare de care trebuie să se țină cont în cercetarea familiei. În al doilea rând, familiile au un viitor comun. Deseori ceea ce se întâmplă în laborator este uitat de către membrii familiei a doua zi. Aceasta pentru că prezența simultană a membrilor familiei la experiment restrânge anonimitatea și confidențialitatea răspunsurilor. De aceea tipul de întrebări adresat de către cercetător și interpretarea datelor rezultate în urma experimentelor sunt mereu modificate. Cercetătorul are și responsabilitatea de a monitoriza efectul studiului asupra familiei. În al treilea rând, prezintă o similaritate a temperamentului personalității, talentului sau comportamentului. Această similaritate este mai mare în cadrul familiei decât în oricare alt grup. Familiile mai prezintă și o ierarhie a puterii care este mai puțin evidentă sau chiar neexistentă în alte grupuri. Această ierarhie este parțial determinată de existența a două sau mai multor generații; parțial de determinările culturale, parțial de diferențele de vârstă, chiar și în cadrul aceleiași generații și parțial de istoria ideosincretică a familiei.

Nivelul de cercetare a unei anumite probleme depinde într-o măsură mai mare sau mai mică de nivelul de asigurare cu metode și tehnici de cercetare. Acest lucru este valabil și pentru familie. Fără metode adecvate și accesibile, ușor de manevrat, cercetarea familiei nu poate fi pe deplin profesionistă.

Cercetătorii în domeniul familiei se confruntă cu o dilemă referitor la metodele de cercetare. Majoritatea surselor dedicate studiului familiei oferă fie un număr mare de metode cu informații minime despre fiecare, fie o imagine mai complexă cu detalii referitoare la itemii utilizați, fidelitate și validitate, dar includ un număr mic de metode. Familia constituie un obiect de interes al sociologilor, psihologilor, medicilor și al altora cu preocupări similare. Metodele dezvoltate de aceștia sunt de cele mai multe ori, publicate în reviste de specialitate și devin astfel accesibile doar unui grup restrâns de profesioniști.

Metodele și tehnicile folosite în studierea familiei sunt cele general folosite în științele socio-umane, în psihologia socială și sociologie în particular. Există mai multe criterii de clasificare a metodelor științifice de achiziționare a informațiilor: de exemplu după formă (observația, interviul, experimentul, ancheta, analiza documentelor), după transparența obiectivului cercetării (metode directe și indirecte), după gradul de structurare (standardizare) (metode cantitative și metode calitative), etc. Întrucât aceste metode sunt analizate pe larg în literatura de specialitate – vezi T. Rotariu, P. Iluț (2001), Ancheta și sondajul de opinie, Iași Polirom; A. Mucchelli (2002), Dicționar al metodelor calitative, Iași, Polirom; P. Iluț (1997), Abordarea calitativă a socioumanului, Iași, Polirom; F. de Singly (1998), Ancheta și metodele ei, Iași, Polirom – și altele, în paginile următoare ne vom referi doar la relevanța lor în cercetarea familiei.

În următoarele pagini vom încerca să facem o descriere generală a metodelor utilizate în studiul familial nu după forma lor, așa cum putem întâlni în majoritatea lucrărilor despre familie, ci după problematica abordată. Ne vom referi la metode și tehnici de evaluare a interacțiunii familiale, a intimității și valorilor familiale, a statutului de părinte a rolurilor și puterii în familie, a adaptării, a stresului și divorțului. Nu ne vom opri prea mult la unul din aspectele cele mai importante a vieții de familie – comunicarea, întrucât acesta este studiat de majoritatea instrumentelor ce vizează cele enumerate mai sus.

Interacțiunea diadică și familială este unul din domeniile cercetării familiale care se confruntă nu numai cu bogăția de fenomene interacționale, ci și cu numeroase teorii, investigații empirice și metode de colectare și analiză a datelor. Studiind metodele de evaluare a interacțiunii familiale putem observa modificările conceptuale care au transformat interacțiunea maritală într-un subiect de interes științific. Aceasta este evident și în studiile sociologice unde familia nu mai este privită ca o uniune monolită, ci ca o „unitate de personalități interacționate”. Tranzacția dată a condus la elaborarea unui șir de metode și tehnici pentru a clarifica relațiile dintre soți și membrii familiei și a interacțiunilor care au loc între ei. T. Bradbury și F. Finchasi (1990) aduc un șir de exemple în acest sens. Astfel, instrumentele de autoadministrare sunt disponibile pentru adunarea datelor referitoare la comunicare (Marital Communication Inventory (MCI), M. Benvenu, 1983; Primary Communication Inventory (DCI), Locke, G. Sabach, M. Thomes, 1956), la interacțiunile din timpul liber (Leisure Activity – Interaction Index (LAII), D. Orthner, 1976; Family Traditions Scale H. I. McCubbin, A. I. Thompson, 1987), la așteptările maritale (Marital Expectation Test, B. Murstein 1976), gradul de deschidere și sinceritate a relațiilor (Marital Contract Assessment, Blanc D. Wiachowiak, H. Bragg, 1980). Cercetarea maritală în psihologia clinică reflectă recunoașterea nevoilor de a studia interacțiunea în contextul său natural. Un număr tot mai mare de studii în psihologia dezvoltării sunt efectuate ținând seama de faptul că natura interacțiunilor poate fi influențată de condițiile ambientale. Cercetători ca George Herbert Mead și James Mark Baldwin își axează cercetările asupra relației dintre dezvoltarea copiilor și practicile educaționale ale părinților și promovează o imagine a copilului ca produs al comportamentului și atitudinilor parentale.

Din cele prezentate anterior se poate observa că chestionarele sunt cel mai des utilizate în studiul interacțiunii maritale și familiare. Pentru a identifica și înțelege multiplele fațete ale interacțiunii familiale este util să folosim și alte metode și să combinăm datele comportamentale cu altă formă de date. De asemenea este necesar să se examineze interacțiunea la diferite nivele de analiză. Deoarece implică în mod necesar cel puțin două persoane care își manifestă comportamentul în timp, interacțiunea nu poate fi studiată în timp fără examinarea relațiilor secvențiale dintre comportamente. În prezent există multe tehnici de analiză a secvențelor comportamentale deși unele (de tip – serie) necesită expertiză matematică, altele sunt relativ liniare și pot fi aplicate de majoritatea cercetătorilor.

Un alt domeniu cu o bogată sursă de metode de estimare valide și fidele este domeniul relațiilor maritale și al dragostei. W. Schumm (1990) a identificat 5 concepte de bază în studierea relațiilor maritale și anume: calitatea relațiilor maritale, stabilitatea maritală, dezirabilitatea socială, maritală; calitatea relațiilor familiale și problemele sau conflictele maritale. Cercetarea relațiilor maritale este imposibilă fără analiza particularităților emoționale, inclusiv a unui factor atât de important ca dragostea. De cele mai multe ori, tocmai specificul relațiilor emoționale dintre soți determină reușita interacțiunii familiale. Dragostea este principalul motiv pentru care tinerii se angajează într-o relație maritală. Rolul dragostei în reglarea relațiilor interpersonale dintre soți se datorează schimbărilor în instituția familiei și anume – pierderea importanței funcțiilor instrumental- economice și creșterea celor expresiv-afective. Astăzi familia este mai mult interesată de confortul psihic al membrilor săi. Metode ce evaluează afectivitatea pot fi clasificate în mai multe grupe: metode ce vizează afectivitatea dintre părinți și copii (de ex. Parent – Child Interaction Rating Scaless a lui Pumray, 1966); afectivitatea în cuplu marital (de ex. The Relationship Inventory de G. Barrett – Lennard, 1986); a intimității și încrederii (de ex. The Affective Self – Disclosure Scale for Couples a lui B. Davidson și J. Balswick, 1988); metode ce vizează afectivitatea în perioada de curtenie; metode referitoare la gelozie (de ex. Anticipated Sexual Gealousy Scale a lui B. Buunk, 1988); metode referitoare la sexualitate (de ex. The Index of Sexual Satisfaction de W. Hudson, 1981 sau Intimate Relationship Scale de S. Hetheringston, 1988), (după W. Schumm, 1990).

Domeniul percepțiilor și al valorilor oferă multe metode importante dar limitările teoretice și metodologice îngreunează aplicarea efectivă a multor instrumente, teorii, fiind o problemă mai mare pentru cercetarea valorilor, iar metodologia – pentru cercetarea percepțiilor. Cu toate acestea unele concepte nu sunt suficient de valide sau fidele, creând „goluri” în grila de măsurare; iar unele situații cer noi metode de estimare. În lucrarea sa „Familia. Cunoașterea și asistența” P. Iluț (1995) clasifică metodele și tehnicile de cercetare a valorilor și atitudinilor din familie în metode directe și indirecte. La baza acestei clasificări stă transparența obiectivului cercetării. Astfel primul grup include acele metode și tehnici, scopul cărora este clar pentru subiectul cercetat. Dintre acestea fac parte scalele de atitudine, cum ar fi Scala Lukerd, Scala de Intervale Egale (Thrustone); Scala Cumulativă (Guttman); Ierarhizarea atributelor–valori de către subiectul însuși (Iluț 1973); Metoda Inventarului de Valențe (Zorgo, 1978); Drumurile de viață (Morris, 1956); Testul pentru Valorile Personale (Vernon și Allport, 1931). Aportul acestor metode constă în faptul că „ele sunt cele mai propice pentru a plonja, cu mai puține medieri în interiorul conștiinței a intenționalului” subiectului cercetat (P. Iluț, 1995, pg. 30). Drept limite ale metodelor directe de cercetare a valorilor și atitudinilor sunt anunțate dezirabilitatea socială și înțelesul diferit pe care subiecții îl atribuie unuia și aceluiași cuvânt.

Al doilea grup include metodele scopul cărora nu ajunge să fie descoperit de subiect. Printre acestea se numără: tehnica „Ca și cum ai fi auzit” (Good, Hatt, 1952); „Ce crezi că ar spune” (Sherif, Sherif, 1969); diferențialul semantic a lui Osgood; Testul Grilei de repertoriul (Kelly); procedee bazate expres pe principiul selecției și distorsiunii în percepție, memorie și raționament; Tabelele de analiză a comportamentului (Radu, 1974), etc. Contribuția metodelor indirecte constă în diminuarea distorsiunilor prezente în autoaprecierea subiecților. Dificultatea legată de tehnicile indirecte rezidă în a putea discerne componentele axiologice și ponderea lor. „Cu cât o tehnică este mai indirectă din unghiul de vedere al posibilităților de a mascare a individului, cu atât se interpun mai multe variabile necontrolate șu ci atât deci identificarea unei anume valori este mai nesigură” (P. Iluț, 1995, pg. 36).

O altă clasificare a metodelor de cercetare a valorilor și atitudinilor din familie o găsim la Schumm (1990). Autorul grupează metodele și tehnicile ce vizează domeniul interesat de noi după concepte și anume metode de estimare a: tradiționalismului și familismului; valorilor relației părinte – copil; rolurilor maritale; atitudinilor față de divorț; a atitudinilor față de bunici; valorilor socializării; locului controlului în relație; atitudinilor față de planificarea familială; atitudinilor față de mariaj, etc. Una din problemele legate de valori ca variabile independente susține Schumm, constă în faptul că modelul implicat este adesea prea simplificat. Adică diferențele dintre valori ar trebui să prevadă dezvoltarea sau funcționarea relației. Prin contrast, unele modelele psihologice sunt mai complexe în utilizarea valorilor. Schumm crede că cercetarea valorilor și atitudinilor poate fi îmbunătățită prin împrumuturi atente de la teorii deja stabilite, precum și prin extinderea sau îmbunătățirea acelor teorii. Ca și Iluț, Schumm atrage atenția asupra necesității exploatării rolului variabililor necontrolate ce intervin între valori și variabilele standard dependente.

Studierea calității de părinte ocupă de mult timp un loc central în psihologia dezvoltării și psihologia familiei. Familia și procesele intrafamiliale joacă un rol major în dezvoltarea autogenetică a copilului. Cel puțin în primii ani de viață a unui copil, părinții sunt considerați a fi principalii agenți ce influențează dezvoltarea comportamentală, emoțională, cognitivă și a personalității. Această considerație a reprezentat o provocare metodologică pentru cercetători, ceea ce a condus la elaborarea unor varietăți de metode și tehnici pentru a evalua caracteristicile și procesele intrafamiliale. Interacțiunile părinți – copii nu sunt pe deplin accesibile investigatorilor din cauza considerațiilor etice și didactice. În consecință, majoritatea studiilor s-au bazat pe datele culese prin intermediul metodelor de autoadministrare; interviul, observația, studiul de caz au fost mai puțin utilizate în acest sens. O clasificare și analiză a metodelor și tehnicilor ce estimează calitatea de părinte a fost dată de G. W. Holden (1990). Instrumentele au fost organizate după categoriile conceptuale, bazate pe scopul final al acestora. Astfel, Holdeng evidențiază 7 categorii: 1) cogniția și comportamentul social; 2) relațiile părințe – copii; 3) mediul familial; 4) problemele maritale și adaptarea la statutul de părinte; 5) grupuri – țintă particulare; 6) auto-percepții parentale; 7) diverse instrumente. Fiecare categorie este împărțită în două subcategorii în funcție de adresarea instrumentelor: părinților sau copiilor. În urma unei analize minuțioase a metodelor, G.Holden arată că majoritatea instrumentelor legate de statutul de părinte sunt centrate pe variabile statistice, cum ar fi atitudinile parentale, credințele sau intențiile comportamentale, sau percepțiile copiilor față de calitatea relației părinte-copil. Aceste abordări sunt utile și importante, susține autorul citat mai sus, dar s-a neglijat, mai mult sau mai puțin, cercetarea proceselor legate de statutul de părinte: soluționarea problemelor parentale, luarea deciziilor, echilibrarea nevoilor concurente ale soților și soțiilor, modificarea comportamentului în diferite circumstanțe. Există puține instrumente de estimare a discrepanțelor dintre comportamentul ideal și cel real al părinților. Alt domeniu ce necesită o muncă mai extensivă în elaborarea instrumentelor, susține Holden, este cel a mediului (atmosfera motivațională creată de părinți pentru copiii lor). Pentru a oferi o documentare mai bună a comportamentului parental este nevoie de dezvoltarea continuă a instrumentelor observaționale. Metodele de autoadministrare nu vor fi niciodată complet înlocuite anume pentru ușurința, utilitatea conveniența și economia lor. Dar este nevoie de a înțelege interacțiunea dintre subiecți și aceste instrumente. Ce tip de individ oferă cele mai veridice date? Pe lângă studiile metodologice sistematice, sunt necesare abordări alternative pentru a identifica și examina dinamica relațiilor diadice și triadice. Tehnologia poate fi de ajutor în dezvoltarea abordărilor video sau microcomputerizate.

Una dintre caracteristicile importante ale familiei o constituie structura de roluri, ce reflectă obligațiile fiecărui soț, cât de strânse sunt legate de gen, în ce măsură sunt determinate de voința și dorința partenerilor conjugali în ce măsură de tradiții și alți factori externi. Structura rolurilor familiale se schimbă pe parcursul ciclului evolutiv al familiei. Dacă într-o anumită etapă a dezvoltării familiei satisfacția în viața familială este determinată de relațiile tradiționale (ex: În perioada apariției copilului), atunci în alte perioade satisfacția este determinată de creșterea egalitarismului în relațiile conjugale (Eshlemant, 1981, după Iu. Aleșina 1987). Structura de rol în cadrul familiei este determinată și de alte evenimente din viața membrilor ei – schimbarea locului de trai, schimbarea serviciului susține Aleșina. Dar aceste schimbări, sunt cel mai adesea nesemnificative și treptate. Repartizarea rolurilor între partenerii conjugali nu este nici pe departe singura caracteristică a structurii de rol în familie. Există și alți parametrii ce pot fi utilizați pentru o descriere mai amplă a relațiilor familiale. Printre aceștia se numără: identificarea persoanei cu rolul; competența de rol, conflictualitatea rolului, ș. a. Analiza psihologică a mecanismelor ce intervin în structura și funcționarea cuplului marital trebuie să fie prioritară în studiul familiei având în vedere specificul unic al acestuia. Un număr mare de studii examinează performanța reală a rolurilor familiale. Concentrarea pe repartizarea sarcinilor muncii domestice membrilor familiei este evidentă în studiile adepților curentului interacționist (C. C. Shehan; G. R. Lee, 1990).

Studierea rolurilor, mai ales cele maritale și cele în funcție de gen ia amploare astăzi. Așteptările de rol s-au schimbat mult în ultimul timp, tinzând spre o egalitate mai mare. Cu toate acestea, unii cercetători ( Sheley, 1986, Shehan, 1987) susțin faptul că în afara creșterii rapide a participării femeilor la forța de muncă, modificările comportamentale nu au ținut ritmul. Unele studii au încercat să explice armonia/ dizarmonia cuplului conjugal prin discrepanțele dintre soți în ceea ce privește așteptările de rol, diferența dintre „ceea ce s-au așteptat” soții și „ceea ce au găsit”. Calitatea maritală este afectată negativ, mai ales atunci, când așteptările soțiilor sunt mai egalitare decât cele ale soților (Bowen și Orthner, 1983). Modificările recente în natura relațiilor de familie și ale rolurilor așteptate și cele reale suscită noi cercetări pentru a înțelege natura acestora, structura și dinamica familiei.

Progrese semnificative se observă în conceptualizarea proceselor de putere în familie, în sensul descentralizării multiplelor domenii ale puterii și aplicării sistematice a teoriilor schimbului social și recunoașterii complexității relațiilor de puterii în cadrul familiei. Studiile timpurii ale puterii maritale s-au concentrat asupra controlului prin evaluarea deciziilor finale. Pe măsură ce teoria conflictului câștigă tot mai mulți adepți, conflictele și violența familială devin cea de a două ramură de cercetare a puterii familiale. Cercetările mai recente legate de exercitarea puterii familiale s-au extins dincolo de diada maritală, incluzând si alți membrii în cercetare – frați, surori, părinți, copii (Sebling Relationchip Questionare: Furman W., Buhrmenster D; Desire for Greater Autonomy from Parents Scale: Small S., 1988). Relațiile de putere părinți-copii, dintre frați și surori și dintre familia nucleară și cea extinsă fiind examinate mai atent, permit examinarea formării coalițiilor în grupurile familiale (după C. Shehan și G. Lee, 1990). Tehnicile de estimare, arată McDonald (1980), sunt în urma nivelului conceptual. Cercetarea continuă să fie axată pe rezultatele procesului decizional și mai puțin pe modul în care membrii familiei își exercită puterea, pe încercările partenerilor de a opune rezistență la exercitarea puterii. Pentru a schimba situația cercetările prezente și cele viitoare trebuie să utilizeze mai mult metodele observaționale care să aibă o secvență mai largă, mai puțin structurate și efectuate în medii naturale. McDonald susține că este nevoie și de o conceptualizare mai largă a schimburilor din timpul exercitării puterii, una care să recunoască aspectele cooperării ale interacțiunii familiale. Mai mult conceptele încredere, angajament, reciprocitate să fie mai bine încorporate în studiul puterii. Explicarea fenomenului puterii din perspectiva diferitor teritorii este o altă tendință majoră.

Problema divorțului și a adaptării familiei la situațiile din timpul procesului de divorț și după a atras atenția cercetătorilor pe la începutul anilor ‘60 ai secolului trecut, odată cu schimbarea mentalității față de problema dată. Sunt probabil puține familii a căror viață nu este afectată direct sau indirect de separare sau divorț. Ceea ce până de curând a fost o chestiune intimă, a devenit acum o problemă de preocupare publică, o problemă globală a omenirii. Datele statistice sunt îngrijorătoare. Chiar dacă diferențele între țări sunt semnificative, rupturile de uniuni familiale au avansat mult atât în țările europene cât și în SUA., Canada. Astfel între anii 80-90 rata divorțului s-a dublat în Belgia și SUA a crescut de trei ori în Franța și Olanda. În Canada rata divorțului a crescut de la 38/100.000 în 1951 la peste 270/100.000 în 1991 (Graham A, Graham C, 2001) ). Divorțul produce modificarea statutului individual, modificări în sistemul familial, în ansamblul relațiilor inter-individuale ale celor afectați. Consecințele divorțului asupra partenerilor, copiilor și a altor membri ai familiei de origine sunt multiple. Estre vorba atât de consecințe de natură socio-economică, cât și de natură psihologică și afectivă (Bhrolchain M, R Chappel, I Diamond, Jameson C, Darankers J, 1999). Interesul vădit al cercetătorilor se observă și prin dezvoltarea masivă a metodelor de cercetare a divorțului. Majoritatea lor sunt metode de auto-administrare adresate adulților, se evaluează: sentimente individuale și/sau adaptarea; relația cu fosta soție/fostul soț; integrarea sau coeziunea în familiile recăsătorite; situația economică a adulților; atașamentul față de fosta soție/fostul soț; atitudinile generale despre divorț; barierele în calea divorțului (G. Buehler, 1990). Majoritatea metodelor sunt chestionare, ce estimează percepțiile subiective sub formă de gânduri, credințe, sentimente, comportamente și procese de interacțiune. Iar marea problemă a chestionarelor este dezirabilitatea socială, de aceea se impune efortul de a revizui seturile de răspunsuri pentru depășirea problemei date.

Din cele prezentate mai sus s-a observat cum cercetarea și elaborarea instrumentelor merg în paralel. Evoluția cercetărilor științifice are loc prin transmiterea conceptelor, abordărilor și instrumentelor. Instrumentele de astăzi se bazează pe descoperiri și presupuneri anterioare, și vor constitui un fundament pentru dezvoltarea unor noi generații de instrumente mai sofisticate atât sub aspect metodologic, cât și conceptual. Se speră, că generația următoare de instrumente să reflecte o transformare a statutului – de la produse primare la produse științifice excelente.

4.2 Demers metodologic propriu

Cercetarea dată a fost realizată în anul 2002 în România și R.Moldova pe un eșantion de 400 studenți din centrele universitare Cluj-Napoca și Chișinău. Eșantionarea sau selecția indivizilor care vor fi „supuși” cercetării trebuie făcută de așa manieră încât „prin intermediul unui studiu redus șă se obțină concluzii cu valabilitate generală, adică, luând în seamă caracteristicile întregului univers de indivizi constituenți ai populației” (T.Rotaru, 1997, p.122).

Ținând cont de spusele lui T. Rotariu, inițial planul cercetării prevedea să cuprindă în studiu toți studenții căsătoriți din centrele universitare amintite mai sus. Pentru aceasta s-a mers la rectoratele universităților unde se presupunea că putem obține date despre numărul studenților căsătoriți pe facultăți și ani de studiu, componența familială și locul de trai. Dar în scurt timp, s-a constatat că atât rectoratele cât și secretariatele facultăților nu dispun de date complete despre studenții căsătoriți. Iar în alte cazuri, cum este cel al Universității de Medicină și Farmacie „ Iuliu Hațeganu” din Cluj-Napoca, ne-a fost interzis accesul la dosarele studenților, consiliul rectoratului motivând prin confidențialitatea datelor, chiar și pentru un cercetător științific. Aceasta ne-a lipsit de posibilitatea de a determina numărul total al familiilor studențești omogene și a aplica procedura eșantionării simple aleatoare. Deși, se spune că eșantionarea multistadială (pentru care am fost nevoiți să optăm) este mai puțin reprezentativă decât cea simplă aleatorie. „Eficacitatea practică a acestui tip de eșantionare prevalează asupra inconveniențelor teoretice. ” ( T.Rotariu, P. Iluț, 2001).

Corespunzător scopului cercetării noastre ne-am orientat în general spre familiile studențești ce locuiesc în cămin. Această orientare are două explicații. In primul rând, o familie tânără ce locuiește separat de părinți (în cazul nostru – în cămin), este mai ușor de cercetat întrucât relațiile conjugale nu sunt influențate direct de alte persoane și ne apar într-o formă pură. În al doilea rând, lipsa datelor despre locul de trai al studenților căsătoriți a produs dificultăți în cercetarea acestora (după cum se știe, locul cel mai indicat pentru cercetarea unui individ este locul de trai al acestuia, cu atât mai mult în cercetarea noastră care include ambii soți). De aceea o condiție a instituțiilor de învățămînt superior, cuprinse în cercetarea dată a fost disponibilitatea acestora de a oferi cămin studenților. În cercetarea noastră 95% din studenții români și 78% din cei moldoveni locuiesc în cămine studențești.

Pentru culegerea datelor am ales ca metodă de cercetare ancheta orală față-în-față, cu instrumentul ei specific, chestionarul. Am ales chestionarul dintre toate metodele și tehnicile de cercetere sociologică, plecând de la ideea că poate oferi informație densă și o posibilitate obiectivă de corelare între indicatori. Chestionarul a fost conceput din perspectiva ipotezelor emise, modul de alcătuire a lui fiind în concordanță cu cerințele tehnice și metodologice ale unui astfel de demers. Deși nici una din metodele de cercetare sociologică nu este lipsită de neajunsuri, datorită faptului că prin anchetă directă culegerea informației se realizează mai rapid și mai ușor, avînd în același timp acces la un număr bogat de informații, la care în alt fel s-ar putea ajunge cu greu, am optat pentru această variantă.

Ancheta orală față-în față (alături de interviu) are avantajul stabilirii unei comunicări nemijlocite directe prin limbaj cu subiecții vizați. Dar aceeași metodă poate prezenta, din aceleași motive și capcane, una din aceasta fiind luarea ca atare a ceea ce spun subiecții fără o analiză contextuală și fără fundament teoretic. Cum scopul acestui studiu este formarea unei imagini de ansamblu în legătură cu factorii care influențează apariția și stabilitatea familiei studențești și creionarea unui portret al acesteia, ancheta prin chestionar a constituit o metodă mai practică de culegere a datelor putând fi ușor adaptată obiectivelor studiului. In faza de preanchetă, s-a aplicat un chestionar pe 10 familii, ulterior fiind scoase din acesta câteva întrebări care s-au dovedit lipsite de relevanță și care nu au adus nici un plus de informație. În faza de anchetă, chestionarul a fost aplicat față-în-față, pentru majoritatea subiecților, la domiciliu.

Forma finală a chestionarului este următoarea:

CHESTIONAR

1.Unde l-ați cunoscut pe soțul (ia) Dvs ?

La facultate

Am locuit în vecinătate, am mers la aceeași școală

În localuri de agrement (bar, discotecă, teatru, etc)

Pe stradă

Prietenii ne-au făcut cunoștință

Am locuit în același cămin

2.Care din următoarele motive au influențat hotărârea Dvs de a vă căsători?

Dragostea față de soț (soție)

Interesele comune

Fizicul atractiv

Dorința de a avea copii

Dorința de a legitima relațiile intime

Posibilitatea nașterii apropiate a copilului

La vârsta mea este timpul să-ți creezi o familie

Am vrut să evit singurătatea

Am vrut să-mi îmbunătățesc condițiile de trai

3.Cât timp a durat relația Dvs. premaritală ?

0-3 luni

3-6 luni

6 luni – 1 an

1-2 ani

2-3 ani

peste 3 ani.

4.Cât de pregătit ați fost pentru a întemeia o familie?

Bine pregătit

Suficient pregătit

Nepregătit.

5.Cât de des sunteți satisfăcut de felul cum soțul (soția) își îndeplinește obligațiile familiale?

Niciodată nu sunt satisfăcut(ă)

Rar sunt satisfăcut(ă)

Des sunt satisfăcut(ă)

Totdeauna sunt satisfăcut(ă).

6.Aveți copii? Dacă da, câți?

Da, ______________

7.Câti copii credeți ca trebuie să aibă o familie ideală?

Nici unul

1 copil

2 copii

3 copii

4 copii.

8.Cine în familia Dvs :

9.Credeți că este nevoie de un lider în familie?

Nu știu.

10.Cine în familia Dvs de origine este lider?

mama

tata

ambii

11.Care din afirmațiile de mai jos credeți că sunt obligatorii vieții de familie? Alegeți două din ele.

Respectul intereselor si preocupărilor soțului (soției)

Înțelegerea reciprocă a soților

Dragostea reciprocă

Fidelitatea conjugală

Respectarea sentimentului propriei demnități

Repartizarea corectă a obligațiilor familiale.

12.Care este atitudinea Dvs față de divorț?

Pozitivă

Negativă

Nu știu.

13.Ce situații credeți că justifică divorțul?

___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

14.Pentru ca o familie să reziste în timp, credeți ca dragostea reciprocă este obligatorie?

Nu știu

15.Se zice că femeia este făcută pentru casă, familie, copii. Credeți că este adevărat?

Adevărat

Fals

16.Sunteți satisfăcut de viața Dvs intimă?

Satisfăcut(ă)

Parțial satisfăcut(ă)

Nesatisfăcut(ă)

17.În familia Dvs deciziile sunt luate de:

Soț

Mai mult de soț, dar și de soție

Mai mult de soție, dar și de soț

Soție.

18.Sunteți satisfăcut de căsnicia Dvs?

Total satisfăcut(ă)

Parțial satisfăcut(ă)

Total nesatisfăcut(ă).

19.Sunteți de acord că pentru femeie cariera și familia trebuie să ocupe același loc?

20.Ce sentimente nutriți față de soțul (soția) Dvs?

Dragoste

Simpatie

Obișnuință

21.Dacă ați fi știut cum se va aranja viața Dvs familială, v-ați fi decis să vă căsătoriți?

Nu știu

22.Căsătoria vă împiedică să vă petreceți timpul liber interesant?

23.Nici o familie nu este perfectă, oamenii se mai ceartă între ei. Cât de des se întâmplă să vă certați cu soțul(soția) Dvs?

Foarte des

Adesea

Rareori

Foarte rar

24.Când se întâmplă să vă certați cine, de obicei, cedează primul?

Soțul(soția)

25. Care credeți că sunt ,în general, cauzele certurilor într-o familie? ____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

dar în familia Dv

_________________________________________________________________________________

26.Credeți că relația Dvs necesită o schimbare?

Nu știu

27.Performanțele școlare după căsătorie:

Au rămas aceleași

Au scăzut

Au crescut

28.Dacă presupunem că dispuneți de resurse financiare nelimitate, pe ce ați cheltui acești bani?

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

29.Dispuneți de timp liber în zilele lucrătoare? Dacă da, de câte ore pe zi?

Da _____________________ ore

30.Cu cine vă petreceți timpul liber? Estimați procentual cât din timpul liber îl petreceți cu:

Soțul (soția)

Copiii

Prietenii

Rudele

Altcineva __________________________________________________________________________

31. Familiile obișnuiesc să-și petreacă timpul liber în diferite moduri. Dvs aproximativ de câte ori vi s-a întâmplat să:

32.Când vă petreceți timpul liber stând acasă ,preferați să:

Citiți o carte

Citiți ziare

Vă uitați la televizor

Dormiți

Ascultați muzică

Vă jucați la calculator

33.Despre ce se discută cel mai mult în familia Dvs? Alegeți 3 din ele:

Viața prietenilor, rudelor

Relațiile din familie

Probleme de gospodărire

Problema banilor

Îngrijirea copilului

Probleme legate de studii

Cartea citită

Filmul vizionat

Planurile de viitor

34.Din experiența Dvs, credeți că este bine să te căsătorești în timpul studențimii? Vă rog să comentați răspunsul .

Nu_____________________________________________________________________

35.Dispuneți de alte surse de venit decât cele de la părinți?

Dacă da, aproximativ care este suma_______________ lei.

36.În locuința Dvs aveți următoarele bunuri:

37.După părerea Dvs părinții trebuie să-și ajute material copiii după întemeierea familiei proprii?

38.În ce constă ajutorul părinților? Alegeți o singură variantă de răspuns:

Bani

Alimente

Haine

39.Vă planificați cheltuielile in ceea ce privește:

Da Nu Parțial

Hrana

Îmbrăcămintea

Distracțiile

40.Sunteți mulțumit de ajutorul primit din partea:

Da Nu

părinților Dvs

părinților soțului(soției)

41.Unii oameni se consideră bogați alții săraci. Dvs unde Vă situați pe următoarea scară?

Sărac Bogat

42.Rezolvarea cărei probleme este prioritară pentru Dvs în prezent?

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

43.Care sunt planurile Dvs pentru viitorul apropiat?

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

44.Universitatea____________________________________________________________________

45.Facultatea___________________________________________Anul________________________

46.Sexul Fٱ ; M ٱ.

47.Vârsta__________________________________________________________________________

48.Etnia român ٱ, alta (specificați)___________________________________________________

49.Mediul de proveniență –urban ٱ; rural ٱ.

50. Unde locuiți?

În cămin

Locuință proprie

La prieteni

În chirie

51.Ocupația părinților:

Mama_______________________________________________________________________

Tata_________________________________________________________________________

52.În prezent părinții Dvs sunt:

Căsătoriți;

Divorțați;

Văduv/văduvă;

În uniune liberă;

53.Aveți frați/surori? Dacă da, câți?

D________________________________________________________________________

Nu ٱ

54.Care este aproximativ venitul lunar de care dispuneți?

0 – 800 000 lei;

800 000 – 1mln .lei;

1mln. – 1,5 mln. lei;

4. – 1,5 mln.-2 mln. lei;

5. – peste 3mln. lei.

Vă mulțumesc pentru colaborare!

Chestionarul, ca instrument de cercetare, prezintă numeroase limite, care generează erori și distorsiuni ale informației. Una din cauzele cele mai importante ale apariției erorilor și distorsiunilor de informație este dezirabilitatea socială, prin care înțelegem „tendința subiecților de a da răspunsuri în concordanță cu un set de valori și norme socialmente acceptate” (P.Iluț. 1995, p.31 ). Am încercat șă contracarez acest efect al dezaribilității (care, într-o problemă cum este cea a alegerii viitorului partener de viață, a relațiilor familiale considerate astăzi atât de intim legată de individ, de preferințele și credințele persoanele, de propriul sistem de valori și de propriile „ căi de navigare” prin viață, căi care în unele cazuri, nu sunt valorizate pozitiv de către societate, nefiind nici deschis declarate, este foarte probabil că apare) prin aplicare chestionarul într-un mediu cât mai puțin formal (domiciliu fiind cel mai indicat pentru cercetarea unei familii), purtând în prealabil mici discuții deconcentrante, explicând faptul că, nici una din afirmațiile făcute de chestionar nu are o valoare absolută de adevăr, că nu există adevărat și fals când vorbim despre opinii și că este normal ca oamenii fiind natural diferiți, să aibă și opinii diferite. În fine, cred că un rol destul de important în contracararea dezirabilității sociale l-a avut și statutul și vârsta cercetătorului. Subiecții cercetării fiind studenți, între cercetător-operator și aceștia s-a stabilit mult mai ușor o punte de comunicare, empatie și încredere.

Preancheta a avut rolul de a elimina cât mai multe din erorile și distorsiunile care apar legate de conținutul întrebărilor, de forma de prezentare, de limbajul folosit de formulare și de succesiunea întrebărilor în chestionar.

Deoarece nici un instrument de cercetare nu este perfect ci doar perfectibil, nu am pretenția că instrumentul de cercetare folosit în acest studiu nu are și neajunsuri. Pentru aprofundarea problemei studiate, ancheta prin chestionar a fost dublată și de un interviu intensiv pe un eșantion al subiecților chestionați referitor la compatibilitatea socio-psihologică.

CAPITOLUL 5

FAMILIA STUDENȚEASCĂ ÎN SPAȚIUL EUROPEI DE EST COMPARAȚIE ÎNTRE ROMÂNIA ȘI R. MOLDOVA

ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

5.1. Specificul familiei studențești

Studențimea constituie o pătură destul de largă a tineretului. În cele 47 instituții de învățămînt superior din R.Moldova, în anul de studiu 2001-2002 au fost cuprinși 86,4 mii studenți. Dintre aceștia 59 mii studenți au fost încadrați în învățământul de zi și 27,4 mii studenți în învățământul fără frecvență. Numărul studenților pe sexe în instituțiile de învățământ universitar era : 36,5 mii băieți și 49,5 mii fete. Din numărul total de fete – 34378 își făceau studiile la secția zi în instituțiile de învățământ ale: industriei – 4288; comunicațiilor – 93; agriculturii – 2086; dreptului – 3489; economiei – 7129; ocrotirii sănătății – 1732; culturii fizice și sportului – 204; învățământului – 21273; artei și cinematografiei – 1059 (Anuarul Statistic al Republicii Moldova, 2003).

După cum s-a menționat mai sus, se observă o întinerire a vârstei studenților ce se căsătoresc și o schimbare de atitudine față de familiile studențești atât din partea societății, cât și din partea studenților.

Datele empirice, precum și observațiile noastre ne permit să descoperim atât legități generale cât și particularități ale formării, dezvoltării și comportamentului familiei studențești. Nu vom face aici o descriere detaliată a aspectelor vieții de familie a studenților căsătoriți, ci ne vom opri doar asupra particularităților familiei studențești ca fenomen social specific. Una din aceste particularități o constituie activitatea soților – instruirea, statutul social provizoriu al acestora. Acest statut îi pune pe studenți în fața necesității de a-și găsi locul în societate și de a-și afirma personalitatea. Este statutul celor care nu s-au încadrat pe deplin în diviziunea socială a muncii dar, care fac primii pași în această direcțe. Finisarea studiilor, angajarea în câmpul muncii și în perspectivă realizarea profesională constituie spiritul familiei studențești.

După componență familiile studențești se împart în două grupuri: familii fără copii (77,5%) și familii cu copii (22,5%). Cauzele datorită cărora majoritatea studenților căsătoriți se abțin să-și mărească componența familială sunt obiective. Dintre acestea principalele enumerate de studenți sunt: studiile, condițiile de trai, dificultățile materiale și cele legate de îngrijirea copilului.

Relațiile intrafamiliale sunt influențate de locul nașterii și componența familiei de origine a soților. În funcție de locul de trai al părinților, de statutul lor social, proiectele de viață ale tinerilor căsătoriți sunt orientate într-o direcție sau alta. Preluarea modelelor comportamentale răspândite în mediul în care au crescut tinerii conduce la anumite diferențe în ceea ce privește stuctura familiei, atitudinea față de copii, față de valorile materiale și spirituale. Diferă și forma și mărimea ajutorului acordat din partea părinților ce locuiesc la sat sau oraș. Studenții ce provin din mediul rural sunt ajutați de părinții lor mai mult cu produse alimentare și mai puțin cu bani, pe când cei din mediul urban primesc de acasă mai mul ajutor bănesc. În studiul nostru 137 studenți moldoveni provin din mediul rural și 63 din mediul urban, pe când în România datele sunt aproximativ egale dar cu o proporționalitate inversă – 143 studenți provin din mediul urban și 57 studenți din mediul rural. Această proporționalitate inversă se explică prin faptul că, pe de o parte, populația majoritară a R. Moldova o formează populația din mediul rural, iar pe de altă parte, din cele 47 instituții de învățământ superior – 41 sunt amplasate în Chișinău; 3 în Bălți; 1 în Comrat și 2 în Cahul . Dintre acestea centrele universitare semnificative din Moldova sunt Chișinău și Bălți, unde majoritatea tinerilor tind să ajungă. De aceea e și firesc ca repartiția studenților după mediul de provenință să fie aceasta.

Proviența socială atât a studentelor cât și a studenților căsătoriți este diversă. 28,7% din mamele și 34% din tații studenților moldoveni sunt specialiști cu studii superioare; 23,6% mame și 6,8% tați au studii medii; 17,9% mame și 37,7 % tați sunt muncitori și 29,7% mame respectiv 21,5% tați o formeză populația inactivă (șomerii, pensionarii, persoanele casnice). Pentru România datele sunt următoarele : 26,7% din tații și 27,2% din mamele studenților familiști sunt specialiști cu studii superioare; 8% din tați și 25,1% din mame au studii medii; 45,5% tați și 41,% mame – sunt părinți ce formează rândul populației inactive; din rândul muncitorilor fac parte 19,9% din tații și 6,7% mamele familiștilor (vezi anexa I.1) . În cadrul cercetării s-a observat o similitudine a proveninței sociale a studenților. După cum se vede mediu socio-educațional din care provin tinerii și care asigură asemănarea intereselor, obiceiurilor contribuie la apropierea emoțională a acestora și la crearea familiei Vorbind de mediul educațional al familiei de origine, observăm că, majoritatea tinerilor încadrați în studiul nostru au crescut în familii complete – 87% în R. Moldova și 78,4% în România; 13% din subiecții primului eșantion și 21,6% din eșantionul al doilea provin din familii incomplete. Diferența dintre cele două țări devine semnificativă datorită procentajului de părinți văduvi (8% și respectiv 13,6% – vezi anexa I.2). Aceste date, pe de o parte, reflectă faptul că astăzi învățământul superior, fiind mai mult privat (chiar și în cadrul instituțiilor statale), a devenit un lux pentru copiii ce provin din familii incomplete și au posibilități reduse de-și face studiile în instituții de învățământ superior. Pe de altă parte, acesta este rezultatul muncii din timpul liceului, precum și rezultatul unui fenomen psihologic mai puțin studiat – o parte din familiile incomplete se autoreproduc. Nu rareori este observat faptul că, fetele ce au fost crescute și educate doar de mamă devin ele însuși mame solitare (Thoman N. Bradbury și D. Finchasi.,1990;). Aceasta nu este o legitate generală, însa cazurile de atitudine negativă față de căsătorie în rândul fetelor provenite din familii incomplete nu sunt puține. S-ar putea ca aceasta să fie explicația procentajului redus în studiul nostru.

Mediul educațional într-o familie este determinat și de componența fraternală. Majoritata studenților din studiul nostu au crescut în familii cu frați (78% în România și 93,5% în R. Moldova). Mai mul de jumătate din studenți, atât în România (156 pers.) cât și în R. Moldova (124 per.), provin din familii cu 1-2 copii.

Fig.2. Componeneța fraternală în familiile de origine a studenților căsătoriți, în procente

Aceasta se reflectă asupra nivelului de pregătire pentru viața de familie și numărul de copii doriți. Dacă ne referim la nivelul de pregătire a tinerilor pentru viața de familie, atunci putem observa următorul tablou: 16% din studenții moldoveni și 27% din cei români proveniți din familii cu 1-2 copii cred că sunt bine pregătiți pentru a întemeia o familie; același indice pentru cei ce provin din familii cu 3 și mai mulți copii este de 29% pentru familiștii din R. Moldova și 30% pentru cei din România. După cum vedem tinerii care au crescut în familii cu mai mulți frați sunt mai pregătiți pentru viața de familie decât cei ce provin din familii cu unul sau doi copii. Acesta poate fi explicat prin faptul că, copiii care cresc în familii mai numeroase sunt solicitați mai des să-și ajute părinții, participând la muncile casnice și având grijă de frații mai mici, ceea duce la o însușire mai bună a rolurilor de soț/soție; gospogar/gospodină; rolurilor de părinte, etc.

Referitor la provenința etnică a studenților,atât în România cât și în R.Moldova, se observă o diversitate largă a acesteia. De exemplu: doar la Universitatea ” Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca în anul universitar 2001-2002 își făceau studiile 25921 studenți ; dintre aceștia 19520 erau români, 6157- maghiari, 87-germani, 90-romi, 67-alte etnii. În R. Moldova în anul de învățământ 2001 – 2002 componența etnică a studenților în învățământul universitar era următoarea: moldoveni – 71%; ucraineni – 8,4%; ruși – 13,5%; găgăuzi – 3,8%; bulgari – 2,1%; evrei – 0,3%; alte naționalități – 0,9%.

Totuși și în România și în R.Moldova șe observă o omogenitate etnică. Din cele 100 familii din centrul universitar Cluj-Napoca – 96 erau familii de români; 3 familii-maghiari și 3 familii mixte- români-maghiari. În centrul universitar Chișinău 96 familii- omogene și 4 mixte. Dintre acestea din urmă :1 familie formată din soție rusoaică și soț găgăuz; 1 –soție ucraineancă și soț moldovean; 1-soție moldoveancă-soț găgăuz; 1-soție moldoveancă–soț curd.

Cel mai des studenții se căsătoresc în anii terminali de studiu – IV, V, și VI ( pentru cei de la universitățile de medicină ). Vârsta mediană la căsătorie atât a bărbaților cât și a femeilor în România este cuprinsă în intervalul de vârstă 23-25 ani. Vârsta femeilor în R. Moldova este cuprinsă în intervalul de vârstă – 20-22 ani, pe când vârsta bărbaților moldoveni este mai mare decât a soțiilor lor, dar este cuprinsă în același interval de vârstă ca vârsta soților din România – 23-25 ani. Diferența de vârstă între soții moldoveni este de 2-3 ani (vezi anexa I.3).

Deși datele unor cercetătări plasează căsătoria ca prim pas spre intrarea în viața familială, ea este concurată de realizarea profesională și cea financiară, dar ea continuă să se afle printre prioritățile studenților, deoarece înțeleg că viața omului include crearea unei familii, iar pentru a avea o viață bună trebuie să trăiești cu familia ta în armonie. Familiile studențești sunt susținute și de administrațiile instituțiilor superioare de învățământ. Mulți dintre membrii acestora căsătorindu-se în anii de studenție consideră căsătoria benefică, influențând pozitiv formarea personalității tinerilor. Studenții căsătoriți devin mai conștiincioși în ceea ce privește studiile, sunt mai mult orientați spre obținerea rezultatelor pozitive în activitatea profesională. Statutul familial influențează pozitiv asupra orientărilor valorice ale studentului, contribuie la dezvoltarea necesiăților intelectuale și sociale. Dar, argumentele date ce pot servi și ca ipoteze de cercetare necesita o confirmare suplimentară. În fiecare caz în parte, opțiunea pro- sau contra- căsătoriei în anii studenției nu e ușor de realizat.

5.2. Factorii ce contribuie la formarea familiei

Căsătoria este un eveniment important în viața fiecăruia, dar la fel de importantă sau poate chiar mai importantă este perioada premaritală. De ce ? Pentru că, de felul cum s-au format și dezvolat relațiile între tineri depinde caracterul vieții fe familie pe viitor. Asupra armoniei relațiilor maritale influențează un spectru larg de factori cum ar fi: factorii socio-demografici, mediul și condițiile unde s-au cunoscut tinerii, durata relației premaritale, comportamentul sexual, motivele pentru care s-au căsătorit. Mulți dintre acești factori premaritali, în același timp, se pot manifesta și ca factori de risc, adică pot mări probilitatea destrămării viitoarei căsnicii. Aceasta din urmă este inevitabilă când imaginea ideală a alesulu/alesei inimii, așteptările față de căsătorie, viața de familie nu corespund cu realitatea. Din această cauză , perioada premaritală este importantă pentru El și Ea ca să-și formeze scopuri și imagini comune, să-și dezvolte aceliași concepții despre lume. Compatibilitatea între tinerii căsătoriți, deși în anumită măsură, depinde de astfel de factori socio – demografici ca: proveniența socială, locul nașterii, etnia, nivelul de instruire, vârsta soților. Importanța acestor factori este pe larg ilustrată în literatura de specialitate (Segalen, 1987, Fr. de Singly, 1886; Harcev A.G, 1986; Matscovskii M.S., 1989., Zatsepin B. U., 1991; Chelcea S.,1986; Mitrofan I., 1989; Bejan și Buruiană, 1989; Iluț și Cordoș, 1986, Iluț, 2000, etc).

Caracterul specific al familiei studențești, după cum s-a menționat deja, este determinat de omogenitatea sa socială. Același statut social al soților – statutul de student condiționează comunitatea intereselor, poziției de viață, coincidența orientărilor valorice, a planurilor profesionale și familiale, a scopurilor și idealurilor, felului de petrecere a timpului liber. Astfel, se poate porni de la presupunerea conform căreia, căsătoriile omogene din punct de vedere social dispun de un potențial major de ‚,adaptare,, reciprocă a soților.

Majoritatea studenților căsătoriți din studiul nostru, atât din România (74%) cât și din R. Moldova (79,5%) sunt încadrați în anii terminali de studiu – IV, V, VI. Vârsta mediană a studentelor căsătorite în România e cuprinsă în intervalul de vârstă 23-25 ani, în R. Molova în intervalul – 20-22 ani; a studenților căsătoriți în intervalul de vârstă – 23-25 ani – în ambele țări. Tocmai această vârstă și această corelație de vârstă ( soțul e mai mare ca și vârstă cu 2-3 ani față de soție) este recunoscută de către cercetători – sociologi, medici, demografi, economiști, optimă pentru întemeierea unei familii. Datele obținute de noi se înscriu în tendința generală înregistrată de creștere a vârstei medii la intrarea în căsătorie (vezi subcapitolul despre familia tânără modernă). După cum s-a amintit, acesta este rezultatul transformărilor globale ale condițiilor de viață, schimbărilor pe piața economică precum și cerințelor înalte de calificare și educație în vederea ocupării unui loc de muncă stabil. În cazul nostru principala cauză a amânării căsătoriei o constituie studiile, dar și cea a neasigurării unor avantaje care să asigure crearea de noi familii. După cum bine se poate observa, vârsa medie a studentelor căsătorite în cele două țări diferă. Aceasta se explică în primul rând prin tendința generală de creștere a vârstei medii la prima căsătorie, care desi înregistează valori mai mici decât media UE, care oscilează în jurul valorii de 25 ani pentru femei și 28 pentru bărbati, este totuși mai mare în România (înregistrând în anul 2000 valori între 23-23,5 ani pentru femei și 26,5-27 ani pentru bărbați) decât în R. Moldova (unde în anul 20001 vârsta medie a femeilor la prima căsătorie era e 21,9 ani). O altă explicație ar fi faptul că, sistemul de învățământ din România este mai flexibil, tinerii având posibilitatea de a îmbina activitatea de instruire cu cea profesională, prezența studenților la orele de curs nefiind obligatorie.

După cum s-a observat căsătoriile mixte în mediul studențesc nu sunt atât de numeroase după cum s-a așteptat. Aceasta se explică prin faptul că numărul studenților ce fac parte din grupuri etnice minoritare este mai mic, atât în România cât și în R. Moldova. În R. Moldova față de România (unde s-au identificat doar două naționalităti – română și maghiară) se observă căsătorii între reprezentanții unei game mai largi de etnii – ruși- găgăuzi, ucraineni – moldoveni, moldoveni – găgăuzi, moldoveni – curzi. Explicația acestui tablou o găsim în diversitatea etnică mai mare în R .Moldova, datorită politicii de populare a țării pe timpul când aceasta se afla în componența fostei URSS. Totodată soții care provin din familii etnice identice, având aceleași tradiții, comportament similar, întâlnesc mai puține dificultăți în ceea ce privește comunicarea intrafamilială și cooperarea. Astfel de uniuni familale, credem noi, vor fi mai stabile.

Mai mult decât apartenența etnică, asupra caracterului relațiilor familiale pot influența proveniența socială a soților, locul unde s-au născut, structura familială. Moștenirea modelelor și normelor de comportament asemănătoare prevalente în mediul în care au crescut viitorii soți, contribuie la o intercomunicare mai bună precum și la comunitatea intereselor. Datele cercetării noastre demonstrează o apropiere a studenților – soți în ceea ce privește caracteristicele enumerate mai sus. Majoritatea celor cuprinși în eșantionul nostru de cercetare provin din familii complete. Așa cum s-a văzut mai sus, putem spune că homogamia operează nu numai pentru statutul socio-profesional al partenerilor dar și pentru cel al părinților lor P.Iluț (2000). Mai mult de 78,5% din tinerii căsătoriți români și 93,5% din cei moldoveni au crescut în familii cu frați și surori. Aceasta semnifică faptul că, majoritatea viitorilor soți în familiile de origine au beneficiat de o educație completă din punctul de vedere al relațiilor de rudenie, ceea ce cu certitudine se răsfrânge pozitiv asupra relațiilor inrafamiliale a respondenților noștri. De atmosfera familială în care au crescut viitorii soți depinde mult și cum se va aranja soarta tinerei familii, va fi ea fericită sau problemele și dificultățile cu care se va confrunta îi va clătina stabilitatea sau va duce chiar la desființarea acesteea. Aici sunt foarte importante două momente: exemplul părinților și calitatea influenței educaționale asupra copiilor. Datele multor cercetări sociologice (Karel Vitec., 1998, p.48) și psihologice (Dronkers J., 1999; Thoman N. Bradbury și D. Finchasi., 1990; Bhrolcham M., Cheppel R, Diamond, Sameson C., 2000) denotă că, în familiile tinere, unde unul sau ambii soți provin din părinți divorțați, probabilitatea divorțului este mult mai mare față de cei ce au crescut în familii complete.

Copiii preiau de la părinții lor nu numai modelele comportamentale, diferite obiceiuri bune sau rele, dar și trăsături esențiale ale relației maritale. Astfel majoritatea celor care și-au evaluat căsătoria drept „reușită” la fel evaluează și căsătoria părinților lor. Cei ce întâmpină dificultăți în viața de familie, socot căsătoria părinților lor „relativ bună”. Aceeași legătură se observă și în situațiile de conflict. Cu cât numărul conflictelor în familiile de origine era mai mare, cu atât acestea apar mai des în familiile copiiilor. Părinții care au știut să formeze un climat familial sănătos dau copiilor lor cel mai bun și veridic exemplu cum să conviețuiască într-o căsnicie. Putem conclude că, familiile studențești sunt uniuni dintre persoane cu caracteristici socio-culturale apropiate, adică uniuni homogamice din acest punct de vedere. Cunoașterea acestui fapt ne permite să pronosticăm o înaltă probabilitate a reușitei căsătoriilor tinerilor din aceeași grupă socială.

Caracterul relațiilor într-o căsătorie precum și reușita acesteia sunt determinate, în mare măsură, și de motivele care au condiționat această uniune maritală. Motivele căsătoriei, după realizarea acesteia, se transformă treptat în relații conjugale, care apoi predomină asupra tuturor celorlalte relații familiale, adică devin fundamentul familiei. Dacă e să vorbim de motivele și mecanismele care stau la baza unei căsnicii, trebuie să zicem că tema dată s-a bucurat de interes în rândul cercetătorilor. Mecanismele sociale și psihosociale în alegerea partenerului conjugal sunt pe larg redate în lucrările profesorului și cercetătorului P.Iluț (1995; 2000; 20005), de aceea nu ne vom opri asupra lor, deși acestea se reflectă pe tot parcursul lucrării noastre. B. I. Govaco (1988, p. 51) analizând lucrările unor sociologi ruși ca: S. I. Golod; Z. I. Fainburg; A. G. Hercev și alții ,- unde sunt enumerate un spectru larg de motive ce stau la baza căsătoriei: dragostea, similaritatea intereselor și valorilor, coincidența gusturilor, stilului de viață ș.a. – constată că fiecare specialist grupează motivele căsătoriei după importanța lor din punctul său de vedere. Z. I. Fainburg dă următoarea clasificare a motivelor căsniciei: motive socio-biologice (dragostea, pasiunea); socio-psihologice (căsătorii după stereotipul „toți procedează astfel”) ; economice (căsătorii din interes). A. G. Harcev și S. I. Golod analizează un diapazon mai larg de motive, evidențiind de exmplu „comunitatea intereselor”, „sentimentul singurătății și compasiunii” ș.a. Govaco îmbogățește literatura rusă de specialitate, descriind o gamă mult mai vastă de motive ale căsătoriei pe care le grupează în felul următor: a) motive emoționale (sentimentul dragostei, îndrăgostirea); b) motive socio-psihologice (coincidența modului de a gândi și de a se comporta, apropierea sufletească, empatia); c) motive etico-morale (relatiile intime, așteptarea sau nașterea copilului ) ; d) motive mercantile (beneficii materiale și nemateriale).

În cercetarea dată am încercat și noi să determinăm care sunt motivele care-i fac pe tineri să-și unească soarta. Pentru aceasta respondenților li s-a propus un șir de motive cu caracter psihologic, etic, mercantil și li s-a cerut să marcheze acel motiv care a fost hotărâtor în crearea familiei sale. Răspunsurile s-au repartizat în felul următor (vezi tabelul de mai jos):

Datele obținute demonstrează că, motivele predominante ce stau la baza căsătoriei tinerilor studenți, după cum și era de așteptat, sunt: dragostea, interesele comune, aceleași concepții despre viață. Înre răspunsurile celor două eșantioane diferențele nu sunt foarte semnificative, vârsta apropiată, ineditul, sinceritatea sentimentelor și desigur similaritatea statutului social și a concepțiilor despre viață a subiecților din cele două eșantioane s-au făcut simțite. Toate acestea contribuie pozitiv la formarea tinerilor soți. Noi n-am observat diferențe semnificative în motivarea căsătoriei la tinerii ce provin din grupuri sociale diferite, la reprezentanții profesiilor cu caracter umanitar și tehnic, la bărbați și femei.

Dragostea, intersele comune, posibilitatea nașterii apropiate a copilului (care este fructul dragostei dintre cei doi) ca motive hotărâtoare a tinerilor și tinerelor de a forma o familie sunt naturale. Dragostea ca bază emoțională a uniunii maritale predomină asupra celorlalte motive, atât în rândul tinerilor români (44%), cât și in rândul celor moldoveni (48%). Chiar și cei ce amână căsătoria pentru timpurile când vor fi realizați profesional și material, când se hotărăsc să se căsătorească o fac tot din dragoste. Așa cum afirmă analiștii comportamentului uman, dragostea romantică este un fenomen panuman.

Tabelul 1.

Motivele căsătoriei studenților

Ea ete prezentă în toate culturile lumii. Conform datelor unor studii trans-culturale în aproximativ 88% din societățile globului pământesc figurează indicii (cântece de dragoste, suferințe declarate etc.) ale dragostei romantice și pasionale (Ember și Ember, 2002). Dragosta romantică era motiv de căsătorie și pentru studenții anilor ‘70 ai secolului trecut, însă spre deosebire de tinerii de astăzi, aceștia temându-se că nu vor fi repartizați să profeseze în aceeași localitate cu persoana iubită se grăbeau să se căsătorească în timpul studenției. Aceasta, după cum presupunem noi, mărturisește ceea ce-i caracteristic tineretului studios – lumea lor emoțională, necesitatea de a iubi și a fi iubit, maturitatea de a-si asuma responsabilitatea pentru fericirea și bunăstarea altei persoane. Datele vorbesc de la sine și vin în contradicție cu ceea ce se scrie in ziare și reviste, că tinerii secolului XXI sunt sceptici, mai raționali și mai materialiști.

Poate părea straniu că în structura motivelor căsătoriei la tinerii studenți pe primul loc nu se află „interesele comune”. În primul rând, aceasta se explică prin faptul că, în căsătoriile omogene din punct de vedere social (iar căsătoriile studențești sunt de acest fel ) similaritatea părerilor și a principiilor de viață, într-o anumită măsură este deja presupusă de statutul social comun. Fiecare grup social are interese și stereotipuri comportamentale comune. În al doilea rând, noțiunea „dragoste” este tratată destul de complex în literatură. Pentru unii aceasta semnifica atracția fizică, pasiune, pentru alții – empatia și armonia sufletească, pentru cei de al treilea- procuparea excesivă și dependența de partener, iar unii se joacă de-a dragostea așa ca și cum ar juca sah sau tenis. Dragostea companională este de neimaginat în lipsa comunității intereselor, gusturilor, stilului de viață.

Cel mai mic procentaj (1%) îi revine căsătoriilor la baza cărora au stat motivele materiale. Dispunerea de spațiu locativ, bani sau de astfel de beneficii sociale ca: viitorul socru este o persoană „influentă” care poate să ajute la angajarea reușită în câmpul muncii de către părinții miresei sau a mirelui le conștientizează și le iau în considerație în planurile de căsătorie de către unii studenți. Presupunem că și aceste căsătorii formate în baza motivelor mercantile nu sunt total ignorate sentimentele, fizicul atractiv al partenerului, dorința de a avea alături un prieten, de a avea o familie.

În urma dragostei și a intereselor comune pe scala motivelor căsătoriei vin nașterea apropiată a copilului și dorința de a legitima relațiile intime. Dacă în anul 1986 6,8% băieți și 3,4% (Govaco B.,1988) din fete se căsătoreau din aceste motive, în anul 2002 , în studiul nostru procentajul crește atât pentru fete -12% cât și pentru băieți – 11%. Schimbările ce s-au produs în etica relațiilor sexuale, liberalismul moral se fac simțite. Cercetările recente (Segalen, 1987; Kon I, 2001; Sakevici V., 2001, Iluț P, 2000; Ciupercă C.,1997; etc) menționează că, toate grupurile sociale au devenit mai tolerante față de relațiile sexuale premaritale și concubinaj. Ultimul este un termen bine cunoscut, dar este definit și înțeles diferit de la o categorie de vârstă la alta. Astfel tinerii de 18-24 ani numesc concubinaj traiul în comun și văd în el mai întâi de toate posibilitatea de a-si păstra libertatea, de a nu-ți asuma responsabilități. Pentru cei maturi (peste 40 ani), concubinajul pe lângă traiul în comun mai presupune și gospodărire comună dar și copii născuți din această uniune și prețuiesc posibilitatea de a-ți verifica sentimentele, încercarea de trăi independent (L. Bogdanova și A. Sciukina, 2003). Fiind văzut ca probă pentru căsătorie, concubinajul o precede pe aceasta și este prezent mai mult în rândul tinerilor.

In mediul studențesc relațiile sexuale premaritale sunt destul de răspândite. S. Golod (1996), menționează, pe baza unor anchete de teren, că această tendință, în Rusia, este mai accentuată în rândul fetelor decât a băieților și că în ultimii 30 de ani aceasta a crescut de la 38% la 80%. În același timp, vârsta la care tinerii își încep viața sexuală a scăzut mult.

Tab.2.

Răspândirea relațiilor premaritale și vârsta debutului sexual

în rândul studenților din Sanct-Petesburg (1965-1995)

Sursa: S.I.Golod, 1996, Secolul XX și tendințele relațiilor sexuale în Russia, S.P

Din tabelul de mai sus se observă că 12,2% din studentele sexual active din Sanct-Petersburg, în anul 1995 au răspuns că și-au început viața sexuală până la atingerea vârstei de 16 ani, pe când în anul 1965 rata acestora era de 5,3%. Atitudinile și conduitele soiosexuale ale studentelor românce sunt un pic mai conservatoare, întrucât doar 17% din fetele anului I de studiu și 50% din anul III – IV, declară că au avut o aventură amoroasă. Băieții însă sunt mai permisivi în ceea ce privește relațiile amoroase – 70% studenți ai anului I și 98% în anul III-IV au declarat că au avut o experiență de acest gen (P.Iluț, 2000). Rezultate asemănătoare cu cele de mai sus am obținut și noi – 80% din totalul de respondenți menționează că au avut relații sexuale până la căsătorie, iar 90% din rândul studenților necăsătoriți cred că doi tineri înainte de a se căsători trebuie să convețuiască împreună. Însă nu trebuie să uităm că aceste rezultate sunt marcate de efectul dezirabilității sociale: pe de o parte valorile tradiționale, descurajatoare a comportamentului sexual libertin, pe de altă parte virginitatea nu mai este la modă, iar moda pentru tineri devine norma. Cu toate acestea, trebuie făcută o distincție între relațiile intime dintre tinerii ce se iubesc și relațiile libertine ale altora. Dacă e să analizăm cauzele relațiilor sexuale premaritale, atunci trebuie să menționăm că 60% din studenți permit astfel de relații doar cu persoana iubită și 12% din respondenți nu văd nici o piedică pentru libertatea totală a relațiilor sexuale. Liberalismul relațiilor sexuale, așa cum s-a arătat în capitolul anterior, deseori are urmări nefaste pentru indivizi și societate și se reflectă în creșterea numărului de bolnavi infectați cu virusul HIV, a nașterilor neplanificate și a avorturilor în rândul adolescentelor. Aceasta datorită faptului că informarea adolescenților în problemele sexualității și protejorii sănătății reproductive se petrec în mod difuz și sporadic. Datele unui studiu din R. Moldova (C. Doni și M. Dilion, 2000) arată că 22,3% din adolescenți primesc informații despre dezvoltatea sexuală din literatura și filmele porno; 16,9% din familie; 15,6% din mass-media; 15,6% de la prieteni, 14,7% din școală, etc.

Aproximativ jumătate din familiile cuprinse în eșantioanele noastre de cercetare (49% din R. Moldova și 43,5% în România) sunt familiile unde soții s-au cunoscut 1-3 ani până la căsătorie. Mai mult de jumătate din soți (64% in R. Moldova și 56,5% în România) și-au cunoscut viitorul partener (ă) la facultate sau prietenii, studenți și ei la aceiași sau la altă facultate, le-au făcut cunoștință, ceea ce cu siguranță a contribuit la comunitatea intereselor, planurilor de viață și a permis ca tinerii să cunoască și să înțeleagă personalitatea viitorului soț/soție. De aici reiese că majoritatea căsniciilor studențești sunt rezultatul unei cunoașteri îndelungate, a sentimentelor deja „încercate” și a deciziei conștientizate.

Mediul educațional are o influență mai redusă asupra motivației căsătoriei decât mediul social ( locul de naștere). Fiecare sat/oraș constituie o comunitate socială specifică cu o cultură aparte și un anumit mod de viață. Comportamentul premarital al celor ce au crescut la sat nu este identic cu comportamentul celor ce au crescut la oraș. Însă odată ajunși la oraș, tinerii ce provin din mediul rural, preiau modelele comportamentale ale semenilor lor. Noi n-am observat diferențe semnificative în motivatia căsătoriei la tinerii ce provin din mediul rural și cei ce provin din mediul urban și aceasta datorită faptului că statutul social comun (cel de stident – viitor intelectual ), precum și schimbările intervenite în atitudinea societății față de căsătorie și relația ce oprcede se fac simțite. Totuși trebuie să menționăm că, la tinerii de la sat, procentajul unor astfel de motive ca: „fizicul atractiv al viitorului partener”, „dorința de a avea copii”, „ posibilitatea nașterii apropiate a copilului”, „ am vrut să-mi îmbunătățesc condițiile de trai”, „ am vrut să evit singurătatea”, prevalează asupra procentajului celor de la oraș.

Este important să vedem cum se reflectă asupra armoniei relațiilor intramaritale motivele de care s-au condus soții atunci când au hotărât să formeze uniunea maritală. Si, aici nu putem să nu menționăm, că relațiile sexuale premaritale pot deveni factor de risc conducând la destrămarea căsătoriei. În cercetarea noastră s-a observat o interrelație între modul în care studenții și-au evaluat căsnicia și prezența relațiilor sexuale între soți pînă la căsătorie. Majoritatea celor care s-au căsătorit din motivele de a legitima relațiile intime si din cauza nașterii apropiate a copilului, sunt parțial satisfăcuți de căsnicia lor. Proximitatea fizică dacă nu este însoțită de cea sufletească nu poate satisface necesitatea de a iubi și de a fi iubit. Afectivitatea într-o astfel de căsătorie scade treptat și apoi dispare, ceea ce face ca o parte din mariaje să eșueze.

Una din principalele caracteristici ale relațiilor premaritale e durata acestora. Distanța în timp a cunoașterii partenerului își lasă, într-o anumită măsură, amprenta asupra stabilității căsătoriei. Faptul este explicabil. Într-o peioadă foarte scurtă de timp viitorii soți nu au posibilitatea să se cunoască destul de bine unul pe celălalt, să se adapteze unul la altul, să-si formeze și să elaboreze o imagine despre viața familială în comun. De aceea perioada scurtă de cunoaștere este factor de risc major. Datele studiului nostru demonstrează că, viitorii soți în familiile studențești se cunosc destul de bine (vezi tabelul de mai jos). Aproape jumătate din cuplurile cuprinse în cercetare s-au cunoscut 1-3 ani până la căsătorie (43,5% în România și 49% în R. Moldova), perioadă suficientă pentru testarea similarităților și compatibilităților, pentru cunoașterea particularităților de caracter a viitorului (-ei) soț (ie), iar urilizând termenii teoriei echității, a beneficiilor și costurilor pe care le vor angaja în viitoarea relație maritală.

Tab.3

Durata relațiilor premaritale în familiile studențești

O perioadă de cunoaștere mai mare de trei ani au avut 42% din cuplurile din primul lot de cercetare și 20% din lotul al doilea, la restul – 14,5% și respectiv 31% – relațiile premaritale au durat mai puțin de un an. Durata relațiilor premaritale între 1-3 ani este considerată perioadă optimă de cunoaștere a doi tineri pănă la căsătoie și de către studnții necăsătoriți, 53% din lotul dat susținând aceast lucru ; 17% cred că o perioada până la un an este suficientă pentru a-ți cunoaște viitorul partener de viață, iar 30% au nevoie de mai mult de trei ani (vezi anexa II.1.1). După cum vedem în rândul tineretului studios există o tendință generală de cunoaștere între unu și trei ani a viitorului partener conjugal. Diferența între cele două țări, privind studenții căsătoriți, este destul de semnificativă, în special la cei ce s-au cunoscut mai puțin de un an și peste trei ani. Aceasta se datorează faptului că, astfel de motive ca ,,nașterea apropiată a copilului,, și ,,legitimarea relațiilor intime,, în grupul celor ce s-au cunoscut mai puțin de un an, sunt semnalate mai mult de către studenții din R. Moldova, pe când în grupul celor a căror relații premaritale au durat peste trei ani – numai de către studenții din România. După cum vedem nașterea apropiată a copilului este ca o ,,încununare,, a perioadei de cunoaștere destul de îndelungată, pentru studenții români, iar pentru unii soți moldoveni cunoașterea abia începe, odată cu apariția copilului. Faptul că mulți tineri români au locuit în vecinătate sau au mers la aceeași școală, deci s-au cunoscut înainte de înmatricularea la facultate, este un alt factor care a dus la diferența mare pe cele două țări a procentajului celor la care relațiile premaritale au durat mai mult de trei ani. Aproximativ 80% din studenții moldoveni și 61,5% din cei români și-au cunoscut viitorul soț/soție în condiții legate de studiu universitar: la facultate (32% la 22,5%); prietenii, studenți și ei la aceeași universitate sau alte instituții superioare de învățământ, le-au facut cunoștință viitorilor soți (în 32 % din cazuri in R.Moldova și 34% în România) ; au locuit în același cămin (15,5% din soții lotului al doilea și 5% din primul lot – vezi anexa II.1.2). După cum observăm între ultimul procentaj este o diferență semnificativă și aceasta datorită faptului că sistemul de plasare a studenților în cămine în cele două țări este diferit. Dacă în R.Moldova căminele sunt mixte și studenții sunt repartizați in acestea după facultăți, atunci în România căminele studențești sunt strict destinate fetelor sau băieților. O diferență semnificativă se observă și la variabila ,, am locuit în vecinătate, am mers la aceeași școală,,. Aceasta ce poate fi explicată prin motivul că, în România există mai multe centre universitare decât în R. Moldova, ceea ce face ca șansa tinerilor români de a-și păstra prieteniile legate până la admiterea la facultate să fie mai mare decât cea a tinerilor moldoveni.

Cunoașterea mai îndelungată a tinerilor pînă la căsătorie, fără doar și poate mărește perspectivele de stabilitate a acesteia din urmă, întrucât cresc posibilitățile de a face o alegere adecvată a viitorul soț/soție corespunzător idealurilor moral-etice ale fiecăria, se formează o imagine mai clară a ceea ce va fi familia pe care o vor forma cei doi tineri. Căsătoriile fericite nu sunt „daruri cerești” ci rezultatul unei bune conștientizări a sentimentelor, a căutărilor creative privind conservarea înțelegerii și dragostei. Trebuie să fii pregătit să primești și să înveți să dăruiești dargoste. Aproximaiv jumătate din cei ce s-au cunoscut mai puțin de 1 an pînă la căsătorie sunt parțial satisfăcuți de căsnicia lor și dacă ar fi știut cum se va aranja viața lor de familie, nu s-ar fi decis să se căsătorească. Procentajul satisfacției totale în căsnicie atinge cote maxime – 74% la soții care au avut o perioadă de cunoaștere între 1-3 ani – și scade la 69,3% pentru cei ce s-au cunoscut mai mult de 3 ani. Totuși nici o persoană din ultima grupă n-a răspuns negativ la întrebarea „Dacă ați fi știut cum se va aranja viața Dvs. de familie, v-ați fi decis să vă căsătoriți?”. Datele nu vor să afirme că, studenții căsătoriți ce au avut o perioadă mai îndelungată de cunoaștere, sunt mai putin fericiți în familiile lor. Aceasta ne-o demonstrează faptul că 80% din totalul respondenților dacă ar fi să reia decizia de căsăorie, ar face-o cu cu aceeași persoană .Aici intervine un alt factor – durata căsniciei, sau mai bine zis durata relației în general. La trei ani de cunoaștere până la căsătorie, adăugată fiind perioada de când tinerii și-au oficializat acestă relație, obținem o durată de 5-7 ani de viață în cuplu – perioadă suficientă pentru a se produce sedimentarea și raționalizarea sentimentelor. Temperarea relațiilor se exprimă prin faptul că, noutățile și surprizele într-o relație mai îndelungată, sunt mai rare, partenerul „ideal” revine la imaginea lui reală, se instalează rutina. În această perioadă rolul emotivului este mai puțin pregnant deși are loc aprofunfarea lui în viața cuplului.

Dacă e să analizăm procentajul pe cele două eșantioane atunci observăm că, studenții moldoveni care au avut o perioadă de cunoaștere de până la un an sunt mai puțin satisfăcuți total de căsnicia lor față de semenii români (50% la 75,9%), ceea ce se explică prin intervenția variabilei ,,motivul căsătoriei,,. Așa cum s-a arătat mai sus, numărul studenților moldoveni, care se căsătoresc din alte motive decât dragostea sau interesele comune, este mult mai mare față de numărul studenților români. Este și firesc, ca o căsătorie încheiată în condițiile în care tinerii nu se cunosc suficient, și viitoarea mireasă așteaptă venirea pe lume a unui prunc, să nu dea roade mari în ceea ce privește satisfacția căsniciei. Tinerii care ce s-au cunoscut mai mult de 3 ani, au un grad de satisfacție totală de căsnicie mai mare (72,5% în R. Moldova și 67,9% în România – vezi anexa II.2). Procentajul dat nu înseamnă că studenții români sunt mai puțin satisfăcuți de căsnicia lor, ci așa cum s-a arătat mai sus, factori ca durata relației în general îsi face simțită prezența. Cele prezentate ne demonstrează clar legătura directă dintre durata relațiilor premaritale și satisfacția căsniciei la familiile studențești. Având o perioadă mai îndelungată de cunoaștere tinerii căsătoriți au mai multe șanse în ceea ce privește coincidența așteptărilor față de căsătorie și viitorul partenet de viață și realitatea în care intră. Raportul dintre așteptări și realitatea vieții este o temă pe larg abordată în literatura de specialitate. Vrem doar să menționăm că imaginile iluzorii ale tinerilor despre căsnicie au la bază confuzia valorilor căsniciei (grija pentru partener, comportamentul sexual-erotic, patener în petrecere timpului liber) și cele familiale (copii, responsabilități, bunăstare materială). Ultimele sunt transferate pe planul doi la studenții căsătoriți. De aceea are importanță faptul ca fiecare să știe ce nivel în scara valorilor lui ocupă căsnicia și familia.

Analizând relațiile soților-studenți, până la și după căsătorie ne-am interesat care este atitudinea față de viața de familie în general și dacă sunt tinerii orientați spre păstrarea familiei independent de studii. În general studenții, fiind căsătoriți de puțin timp și deci relațiile conjugale sunt destul de proaspete, sunt orientați spre păstrarea familiei, având o atitudine negativă față de divorț, ceea ce și explică semnificația slabă a datelor sau chiar lipsa ei în primul eșantion . Soții moldoveni sunt mai conservatori față de valorile familiei decât cei români, scorul dintre datele celor două țări privind atitudinea negativă față de divorț fiind de 72,5% la 58%. Această atitudine, în rândul moldovenilor, este mai mult împărtășită de către soți (76%) decât de tinerele soții (69%), pe când în rândul studenților români, diferența între reprezentanții celor două sexe este foarte nesemnificativă (58,6% pentru bărbați și 57,4% pentru femei). 12% din respondenți moldoveni și 16,5% din totalul respondenților români au o atitudine pozitivă față de divorț ; iar 15,5 % și respectiv 25,5% sunt indeciși (nu au o atitudine formată – vezi anexa II.3). Alta este situația în rândul studenților nefamiliști. Majoritatea acestora – 83% socot că, dacă cei doi parteneri maritali nu se înțeleg e mai bine să divorțeze ; doar 7% sunt orientați spre păstrarea familiei cu orice preț, susținând că în nici un caz cuplul n-ar trebui să divorțeze; 10% încă nu și-au format o părere despre această problemă. După cum vedem atitudinea față de divorț este dependenă de variabila statut familial, cei necăsătoriți sunt mai permisivi față de divorț, pe când cei căsătoriți sunt mai mult orientați spre păstrarea familiei. Situațiile care justifică posibilul divorț în familiile studențești din R. Moldova, în ordine descrescătoare, sunt „infidelitatea, comportamentul nedemn al unuia din soți”; „incompatibilitate de caracter”, „lipsa dragostei”, „lipsa înțelegerii reciproce, probleme de comunicare”, „violența, abuzul fizic, psihic, moral”, ,,nu există situații care să justifice divorțul,,. Studenții români cred că divorțul poate fi justificat în următoarele cazuri: „infidelitatea, comportamentul nedemn al unuia din soți”; „incompatibilitate de caracter”; „lipsa înțelegerii reciproce, probleme de comunicare”; „lipsa dragostei”; „violența, abuzul fizic, psihic, moral” ; ,,nu există situații care să justifice divorțul,,.

Din figura de mai jos se observă că studenții români acordă mai multă atenție problemelor de comunicare și înțelegerii reciproce, problemelor legate de violență și abuz, însă numărul celor ce cred că lipsa dragostei justifică divorțul este mai mic față de numărul studenților moldoven i. Aceasta dovedește că tinerii români se apropie cu o mai mare seriozitate și responsabilitate față de problema divorțului și a metodelor de soluționare a acesteea.

Fig.3 Situațiile care justifică divorțul

Datele de mai sus ne arată că soții studenți văd divorțul ca soluția a unui șir de situații-problemă a vieții de familie și în primul rând ca răspuns la trădarea celuialt. Această este și atitudinea studenților necăsătoriți dar, și a societății în general față de divorț. Tema dată este pe larg medializată în presă, la radiou, televiziune, nu rare sunt cazurile când divorțul părinților sunt exemplu pentru copii (Dronker J.,1999,Bhrolcham M.,Chappel R.,Diamond ,Sameson C.,2000., Rădulescu S.,2002.,etc) .

După cum am observat atitudinea față de familie la studenți este diferită. Cu toate acestea mulți din ei sunt orientați pozitiv spre viața familială. Dar sunt studenți la care familia nu ocupă primul loc printre prioritățile vieții, care se tem de dificultățile legate de îngrijirea copilului, alții văd căsătoria ca piedică în realizarea profesională, iar alții sunt încă confuzi în sentimentele lor. Cei care s-au decis să se căsătorească au făcut acest pas în baza dragostei unul față de celălalt, a intereselor comune, cu toate că neconcidența așteptărilor cu realitatea vieții se întâlnește și printre aceștea.Căsătoria este un eveniment important în viața tinerilor. De ea depinde viitorul lor. Hotărârea pripită, pasul greșit pot avea urmări dureroase pentru mulți.

5.3. Familia studențească și viața cotidiană

Condițiile de viață ale studenților revin în atenția opiniei publice la fiecare început de an universitar fiind mediatizate în momentul în care studenții au recurs la diverse forme de protest. Standardul de viață, condițiile de existență ale studenților rămân în continuare o problemă deschisă.

Una din problemele cu care se ciocnesc studenții, în special cei ce se căsătoresc – este problema spațiului locativ. Pentru fiecare din noi locuința semnifică locul unde ne refugiem după o zi de muncă, unde ne ascundem de influența societății, unde ne recreăm și acumulăm forțe pentru o altă zi, este locul unde ne simțim bine. Visul fiecărui cuplu tânăr este să-și înceapă viața familială în propria casă sau apartament. Acest vis se transformă în realitate în foarte puține cazuri. Așa cum arată datele Barometrului de opinie (1997-1998), doar 0,5% din tineri susțin că șansa lor de a avea o locuință corespunzătoare nu prezintă deloc o problemă, pe când 19,6% spun că aceasta este o problemă pentru ei, iar 77,5% apreciază șansa lor de a avea o locuință corespunzătoare ca pe o problemă foarte serioasă. Pe perioada cât își fac studiile, majoritatea familiilor studențești sunt ajutate să-și rezolve problema spațiului locativ de către instituțiile de învățământ unde își fac studiile, dacă acestea dispun de cămine. Posibilitatea de a oferi o cameră în cămin tinerilor familii depinde direct de situația economico-materială a fiecărei instituții superioare de învățământ. Aceasta dacă ne referim la instituțiile de stat. În ultimul timp se observă o creștere rapidă a numărului instituțiilor superioare de învățământ private, ceea ce înseamnă că tinerii de astăzi au mai multe șanse de a-și continua studiile într-o universitate. Foarte puține instituții private, pot oferi însă cămin studenților săi. În studiul nostru, după cum s-a menționat mai sus, 95% studenți din eșantionul românesc și 78% studenți din cel moldovenesc locuiesc în cămin. Dispun de locuință proprie 3% familii din România și 12% familii din R. Moldova; 2% și respectiv 7% din studenți sunt ajutați de familie să închirieze un apartament; împreună cu părinții locuiesc doar 3% din tinerii căsătoriți din R. Moldova. După cum se vede majoritatea famiiilor studențești locuiesc în cămin. Tinerii se străduie să-și creeze confortul necesar pentru a putea studia și a se putea relaxa. Din tabelul de mai jos se poate vedea că, odăile acestora, mai mult sau mai puțin sunt dotate cu strictul necesar pentru ca o familie să ducă un nivel de viață cât de cât normal – frigider, televizor, calculator, combină muzicală, telefon, videorecorder, cuptor electric, aspirator (vezi tabelul de mai jos). Nu vom face comentarii detaliate ale datelor din tabel, ci ne vom opri asupra a două obiecte care nu de mult timp au început sa facă parte din cotidianul vieții noastre, dar care deja sunt obiecte de referință când este vorba despre constatarea nivelului de trai – telefonul mobil și calculatorul. Telefonul mobil ese obiectul cel mai des utilizat atât de studenții români (87%) cât și de cei moldoveni (79,5%). Este atât de necesar astăzi telefonul mobil sau este o modă? Pentru cei care sunt veniți din alte localități sau chiar și pentru cei ce-și fac studiile la locul de domiciliu, telefonul mobil este obiectul cel mai accesibil și mai sigur de legătură înte părinți și copii.

Tabelul 4.

Bunurile de care dispun familiile studențești, în procente

Este marcantă diferența procentajului în ceea ce privește prezența calculatorului în locuințele studenților români și moldoveni (65% la 9,5%). Aceste date relevă faptul că, pentru familiile din R. Moldova, calculatorul este încă un obiect de lux. Semnifică aceasta că studenții moldoveni au accesul redus la calculator? Clar că nu, dar reflectă nivelul de trai al acestora. Fiecare instituție superioară de învățământ dispune de săli de informatică unde studenții au accesul la calculator nu numai în timpul orelor de studiu dar și în afara lor. Totuși trebuie recunoscut că studenții români sunt avantajați de existența, în căminele unde locuiesc familiștii a rețelei net (net cablu), ceea ce-i face pe aceștia să fie mai cointeresați de a-și procura un calculator. Internetul, înlocuind din ce în ce mai mult televiziunea, presa, poșta, pentru studenți înlocuiește biblioteca. Și apoi, navigând pe internet poți găsi tot ce dorești și când dorești. Posibilitățile de cumpărare sunt mai mari în România decât în R. Moldova, dar și oferta este mai mare – în România există mai multe magazine de mâna a doua, unde se poate cumpăra un calculator bun și la un preț accesibil.

Cu toate bunurile de care dispun, majoritatea studenților nu sunt satisfăcuți de condițiile de trai din cămine. Numărul acestora este mai mare printre familiștii cu copii. Îi putem înțelege pentru că majoritatea căminelor nu sunt adaptate pentru traiul unei familii. Aceasta în special în R. Moldova, unde practic nu există cămin pentru familiști. Odăile căminelor sunt strâmte sau căminele nu dispun de săli de odihnă sau de lectură, sau de multe ori sala de lectură este în același timp și sală de odihnă. În perioadele crizei economice prin care trece R. Moldova, căminele sunt des deconectate de la curentul termic și cel energetic sau funcționează în regim special. Cei mai dezavantajați sunt copiii. Aceștia, dacă au învățat să meargă își însoțesc mamele peste tot : la bucătărie, lavuar, duș, petrecându-și timpul mai mult pe culoar. Curentul de aer rece care predomină peste tot își face efectul, ducând la creșterea morbidității copiilor. După părerea noastră, căminele de familiști ar fi bine să dispună de camere ludice și spații de joc amenajate în apropierea căminelor, ceea ce ar asigura creșterea normală a copiilor. Cu toate acestea, nu trebuie să uităm că, studenții când se căsătoresc sunt conștienți de dificultățile condițiilor de trai, dar contează pe durata scurtă a acestora. Cel puțin, în studiul nostru, dorința de a-și îmbunătăți condițiile de trai ca și motiv al căsătoriei a fost numită doar de 0,5% din totalul respondenților și cu siguranță că respondenții nu s-au referit la condițiile din cămin. Nu peste tot condițiile de trai ale studenților sunt la fel. De exemplu toate căminele Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca dispun de săli de lectură la toate palierele, iar holurile acestora , dotate cu televizoare, servesc ca și săli de odihnă. UBB dispune și de două cămine cu camere pentru două persoane cu anexă sanitară și patru cămine tip garsonieră. Același lucru putem spune și despre Universitatea de Medicină „Iuliu Hațieganu” din același centru universitar, cât și despre ULIM din Chișinău. Acestea sunt cazurile fericite dar în general problema spațiului locativ pentru familiile studențești, și nu numai, este problema numărul unu, iar de cele mai multe ori este principalul obstacol în fața căsătoriei.

Traiul tinerii familii împreună cu părinții unuia dintre soți are și el avantajele și dezavantajele sale. În societatea noastră de astăzi, unde structurile familiale mononucleare sunt predominante, traiul separat de părinți se socoate garanția succesului unei căsnicii. Chiar de la început tinerii se află în fața unei dileme: să trăiască fericiți, separat de pătinți, sau să se expună conflictului de vârstă. Cazurile de amestec al părinților în viața tinerei familii nu sunt nici ele rare. Totuși am vrea să amintim aici avantajele vieții unei familii cu mai multe generații. În primul rând, în afara ajutorului material, experiența de viață pe care o transmit părinții tinerii generații, precum și ajutorul social sunt foarte prețioase. În al doilea rând, cei ce locuiesc împreună cu părinții au privilegiul de a nu amâna apariția primului copil. Nașterea la timp a primului copil trebuie văzută ca factor pozitiv al sănătății femeii și al climatului tinerei familii. În al treilea rând, ajutorul părinților le permite tinerilor să-și continuie studiile fără dificultăți și să petreacă timpul liber mai interesant și rațional. În ceea ce privește relațiile dintre cele două familii, putem spune că, în studiul nostru doar 6% din totalul studenților-familiști numesc „amestecul părinților în viața familiei” ca sursă a conflictelor dintre cei doi. Viața tinerilor împreună cu părinții, în special protectoratul acesteia, are desigur și părțile sale negative despre care vom vorbi mai târziu.

Una din particularitățile ce diferențiază familiile studențești de celelalte familii tinere constă în faptul că, acestea sunt mai puțin independente din punct de vedere economic. Pentru a studia bugetul familiei studențești, noi am apelat la surse subiective, adică din spusele studenților. Bugetul acestor familii este format din : bursă, ajutorul primit din partea părinților, salariul unuia din soți sau a ambilor, indemnizația pentru copil. Din datele obținute observăm că nu toți studenții primesc bursă – 11% din studenții români și 21% din cei moldoveni nu dispun de alte surse de venit decât cele de la părinți; 55,5% și respectiv 52,5% studenți sunt ajutați de către părinți cu bani, pe lângă bursa ce o primesc. Această sursă predomină în rândul studenților de gen feminin, probabil din cauza mentalității „băieții se descurcă și singuri”. Și întradevăr se descurcă, ponderea lor fiind mai mare în ceea ce privește prestarea muncilor ocazionale. Ipoteza noastră că ajutorul părinților este principala sursă de venit a studenților este confirmată și de M. Bulgaru și colaboratorii (2000). În studiu se arată că 67% din studenții moldoveni primesc ajutor bănesc de la părinți, dintre care 35% – permanent, iar 32% – ocazional. Toate familiile cu copii, în afară de bursă și ajutorul părinților mai primesc din partea statului compensație bănească pentru creșterea copilului. Mulți dintre studenții căsătoriți, atât soții cât și soțiile sunt angajați în câmpul muncii, în special soții din familiile cu copii. Majoritatea studenților prestează servicii ocazionale, întrucât muncile ocazionale oferă un șir de avantaje, printre care nerespectarea unui regim stabil de muncă. Astfel studenții pot frecventa biblioteca când doresc, pot participa la diferite activități scolare și obștești fără a da darea de seamă pentru întârziere sau alte încălcări. Deși muncesc sau/și primesc ajutor de la părinți veniturile studenților, în special a celor ce locuiesc în cămin, sunt nesemnificative în raport cu cerințele înaintate de viața de tânăr. Dacă ținem cont de faptul că salarul mediu pe economie în anul 2002, în România era de 2500000 lei, iar in R.Moldova de 250 lei , atunci putem spune că bugetul multor familii studențești era sub minimul de consum. Odată cu apariția copilului, bugetul familiei scade. Astfel 8% din familiile fără copii și 19% din cele cu copii din România aveau un venit de până la 1mln lei/lună depersoană; 1-2 mln/ lună de persoană era venitul a 26% familii cu copii și 47% din familiile fără copii; 55% din familiile cu copii și 45% din cele fără copii aveau un venit lunar de peste 3 mln lei/lună. În R. Moldova 50% din familiile cu un copil și 62% din familiile fără copii aveau un venit lunar de până la 600 lei/lună; un venit lunar între 600 – 1000 lei aveau 40,5% din familiile cu un copil și 22,5% din familiile fără copii; 9% din familiile cu un copil și 14% din familiile fără copii aveau un venit lunar de peste 1000 lei. În ceea ce privește familiile du doi copii, venitul lunar se plasa la extremități :75% din acestea aveau un venit intre 100-600 lei, restul dispuneau de un venit de peste 1000 lei/lună.

Astfel, principalele surse de venit în familiile studențești sunt bursa și ajutorul părinților, atât din partea soțului cât și din partea soției. Ajutorul părinților este necesar și binevenit, iar studenții prețuiesc aceasta. Mărimea și forma acestui ajutor diferă în funcție de mediul de proveniență. Părinți ce locuiesc în oraș își ajută copiii mai mult cu bani, iar cei de la țară trimit săptămânal pachete cu alimente. Diferența este mai semnificativă pentru R. Moldova – 63,5% din studenții ce provin din mediul urban primesc de la părinți bani și 36,5% – primesc alimente, cei ce provin din mediul rural 52,6% primesc alimente și 47,4% – bani. Majoritatea studenților sunt mulțumiți de ajutorul primit din partea părinților, între cele două țări existând o ușoară diferență (85% în România față de 93,5% în R. Moldova). Dar bărbații sunt mai satisfăcuți decât soțiile lor de ajutorul primit atât din partea părinților lor, cât și din partea părinților soției. Femeile sunt mai satisfăcute de ajutorul părinților lor decât de ajutorul socrilor (vezi anexa III.1). După cum se poate vedea, părinții soției ajută tânăra pereche mai des decât părinții soțului, indiferent dacă aceștia locuiesc împreună sau separat. Aici se simte prezența a doi factori: influența mamei în ceea ce privește soluționarea problemelor legate de ajutorul acordat familiei fiicei, precum și factorul psihologic: ajutorul acordat fiicei ține într-un fel de „datoria” părinților, pe când feciorul este obligat de a-și asigura familia singur cu cele necesare, doar cu un minim ajutor din partea părinților. Cu toate acestea, și într-un caz și în altul, după cum s-a menționat deja, protecția și ajutorul părinților se fac simțite. Fiecare a patra femeie și fiecare al treilea bărbat muncește pentru a-și îmbunătăți condițiile materiale ale familiei sale. Din discuțiile cu studenții se observă că, de cele mai multe ori aceștia îndeplinesc munci necalificate sau puțin calificate și prost plătite – vânzători ambulanți, paznici, infirmieri, ajutor de bibliotecar, asistenți medicali, etc. Ajutorul instituțiilor superioare de învățământ în ceea ce privește plasarea studenților în câmpul muncii este diferit în cele două centre universitare. În Cluj- Napoca, de exemplu, se organizează anual târgul forțelor de muncă, iar Universitatea „Babeș-Bolyai” dispune de un centru de resurse. În R. Moldova studenții universităților cu profil pedagogic, în ultimul an de studiu sunt repartizați pe la școlile din republică ca suplinitori, pentru a compensa lipsa cadrelor didactice.

Familia studențească, de fapt ca și majoritatea familiilor societății românești, trăiește astăzi în condiții materiale destul de grele. Nu degeaba, la întrebarea „Unii oameni se consideră bogați alții săraci. Dvs unde vă situați pe scara de la 1 la 7 ?”, majoritatea studenților căsătoriți atât în România (86,5%) cât și în R. Moldova (76%) s-au plasat în extremitatea stângă a scării, la fel și cei necăsătoriți ( 87% – vezi anexa III.2). După cum vedem, tinerii, cei români mai mult decât cei moldoveni, nu sunt foarte optimiști privotor la nivelul lor de trai. Sărăcia care, în perioada de tranziție a celor două țări la economia de piață, s-a extins asupra maselor largi de oameni, se face simțită și în mediul studențesc. O bună parte din tinerii deveniți studenți, chiar din primii ani de studii, se ciocnesc cu o sumedenie de probleme de ordin material. În multe cazuri cheltuielile pentru cele mai elementare necesități depășesc cu mult veniturile. Faptul că studenții moldoveni se consideră mai puțin săraci decât cei români poate fi explicat prin ajutorul considerabil primit din partea părinților aflați la muncă în străinătate, care le asigură copiilor lor nu numai posibilitatea de a continua studiile la o instituție de învățământ superior dar și le crează toate condițiile pentru o viță decentă, ceea ce le dă tinerilor sentimentul de siguranță economică. Iar pe de altă parte, învățământul superior devenind tot mai privat șansele de a face facultate a unui copil, care provine dintr-o famile cu condiții economice modeste, sunt foarte reduse.

Mulți tineri la începutul vieții familiale se ciocnesc cu un șir de probleme la care probabil nici nu au visat până la căsătorie. În parte, bugetul mic de care dispune tânăra familie necesită o gospodărire minuțioasă. Aceasta presupune cunoștințe și abilități din partea tinerilor, întrucât în lipsa lor, problemele materiale se adâncesc. După cum spunea Xenofon cu multe secole în urmă „oamenii ce trăiesc în condiții egale pot fi ori săraci, ori bogați. Primii sunt cei ce se gospodăresc fără un oarecare sistem, cheltuie fără control, ceilalți – sunt cei ce-și pot organiza gospodăria și administra banii rațional (Studentceskaia semia, 1991, p.76). Cercetarea și observațiile noastre ne demonstrează că bugetul familiilor tinere de multe ori se cheltuie irațional. De felul cum sunt cheltuiți banii familiei sunt responsabili ambii soți. Planificarea în comun a cheltuielilor îi apropie și mai mult pe membrii familiei. Soții cu experiență știu că a organiza bugetul familiei este destul de greu, mai ales la început, când veniturile sunt mici. De aceea este nevoie de calități volitive, cunoștințe, abilități de gospodărire rațională. Viața ne arată că e rațional să se planifice veniturile și cheltuielile pe o anumită perioadă de timp, ceea ce duce la cultivarea disciplinei economice la tineri. Abilitatea de a trăi „cu creionul în mână” este cheia succesului material al fiecărei familii tinere care face primii pași în viața independentă. Mai târziu, odată cu acumularea experienței profesionale cresc și veniturile familiei. Știind care sunt pretențiile și posibilitățile, planurile sale aceasta se gospodărește mai ușor.

În studiul nostru am vrut să vedem care sunt abilitățile studenților de a se gospodări în condițiile unei economii de tranziție prin care trec ambele țări. La întrebarea „ Vă planificați cheltuielile în ceea ce privește hrana, îmbrăcămintea, distracțiile?”, afirmativ la capitolul hrană au răspuns 59% din studenții români și 65% din cei moldoveni; la capitolul îmbrăcăminte – 46,5% și respectiv 61%; iar cheltuielile pentru distracții sunt planificate în 26,5% cazuri din studenții români și 32% cazuri din cei moldoveni (vezi anexa III.3). După cum vedem studenții moldoveni sunt mult mai atenți în ceea ce privește cheltuielile. Situația economico-materială a R. Moldova îi face pe tineri să fie mai precauți în planificarea cheltuielilor, în special celor legate de hrană și a articolelor de vestimentație. La fel de precauți în cheltuirea banilor sunt și studenții necăsătoriți – 65% planificându-și cheltuelile pentru hrană ; 63% – cheltuelile pentru îmbrăcăminte și 55% – cheltuelile pentru distracții. Datele ne arată că studenții știu să-și repartizeze bugetul în așa mod, încât să aibă un regim alimentar normal, să fie în pas cu valurile modei și să se distreze.

Nivelul de trai al unei țări se măsoară după puterea de cumpărare a populației. Cu cât acesta este mai mică, iar cheltuielile pentru hrană sunt mai mari, cu atât nivelul de trai al populației țării respective este mai scăzut. Cheltuielile pentru hrană – este capitolul principal al cheltuielilor în familia studențească, pentru care n-ar trebui să se economisească, dar nici să se facă risipă. Cheltuielile pentru hrană depind de felul unde și cum se alimentează membrii familiei: la cantină sau acasă. Din discuțiile cu studenții am constatat că majoritatea familiilor din România, cel puțin o dată pe zi, servesc masa la cantină. Studenții moldoveni preferă să-și gătească singuri, susținând că a te alimenta în casă este mai economic și mai gustos. Un alt motiv pentru care studenții se alimentează în casă este faptul că în R. Moldova cantinele nu sunt amplasate în complexele studențești, așa ca și în România, ci în incinta universității, iar distanța mare dintre acestea îi face pe studenți să renunțe la ideea de a se alimenta la cantină, apoi condițiile acestora lasă mult de dorit.

Un alt capitol al cheltuielilor la care nu ne vom opri, sunt cheltuielile legate de transport, creșă sau grădiniță pentru familiile cu copii. Aceste cheltuieli sunt inevitabile și e bine că studenții au anumite privilegii în ceea ce privește cheltuielile pentru transport. De exemplu, studenții clujeni pot circula în transportul urban cu abonamente la jumătate de preț, iar cei chișinăuieni – gratis, și unii și alții au reduceri de preț la transportul interurban. Cheltuielile pentru necesitățile culturale ale studenților sunt de asemenea inevitabile, întrucât un intelectual trebuie să fie la curent cu tot ceea ce se petrece în viața literară, teatrală, muzicală, cinematografică, etc. Toate acestea devin tot mai scumpe cu fiecare an și tot mai inaccesibile studenților și credem noi că aici se ascunde cauza frecvenței atât de rare la muzee, expoziții, cinematografe, teatre ș.a, când vine vorba de petrecerea timpului liber (Vezi mai multe despre aceasta în subcapitolul 5.9 « Timpului liber a familiilor studențești »). Tinerii au tendința de a nu rămâne în urmă față de capriciile modei. Dar astăzi a fi în pas cu moda pentru unii tineri semnifică sacrificii din alte domenii ale bugetului lor. Îmbrăcămintea este un capitol al cheltuielilor care necesită o atitudine rațională și nu satisfacera imediată a dorințelor. Înainte de a ne hotărî să procurăm o haină sau o pereche de încălțăminte trebuie să ne gândim cum va suferi bugetul nostru în urma acestei cumpărături.

Datele studiului nostru demonstrează că studenții de astăzi, mai mult sau mai puțin, știu să se gospodărească. În familiile studențești ambii soți decid felul în care sunt folosiți banii, mai mult cu participarea activă a soțului – în 51,5% familii în R. Moldova și 50,5% familii în România; mai mult cu participarea activă a soției – în 31,5% în primul caz și 39,5% în al doilea caz.

Problemele „unde să trăim? ” și „cum să trăim?” nu sunt unice pentru familia studențească, important e și „ cum să trăim?”. Și aici trebuie să ne oprim puțin asupra funcției de gospodărire a familiei. Dacă locuința și bugetul sunt factori obiectivi, atunci gospodărirea este mai mult un factor subiectiv. Felul în care „insuflăm viață” într-o cameră pustie, cum repartizăm obligațiile, stilul de gospodărire pe care-l elaborăm ne caracterizează pe fiecare din noi. Unii reușesc să-și creeze un cămin, alții – nu. Gospodărirea unei familii este legată de astfel de activități ca: pregătirea hranei, spălatul rufelor, curățenia, procurarea alimentelor, etc. Toate acestea cer dorință și timp, ultimul lipsind atât de mult studenților. Totuși ajutorul principal în gospodărirea familiei sunt cunoștințele și abilitățile soțului și ale soției – abilitatea de repara un televizor, de a meșteri o etajeră, de a coase, de a conserva legume pe iarnă și multe altele. Mulți nici nu presupun câți bani pot economisi gospodărindu-se rațional.

După cum s-a menționat mai sus, tinerii căsătoriți sunt deseori ajutați de părinți. Acest ajutor îmbracă diferite forme – material, gospodărire, susținere psihologică, ajutor în creșterea și educarea copiilor – și e foarte prețios la începutul vieții de familie, întrucât le permite tinerilor să-și continue studiile și să petreacă timpul liber rațional și interesant. Familiile studențești sunt foarte „ fragile” din punct de vedere economic și majoritatea lor sunt susținute material de către părinți. Răspunsurl la întrebarea „ După părerea Dvs părinții trebuie să-și ajute material copiii după întemeierea familiei proprii?”este ,,Da,, pentru majoritatea sudenților căsătoriți din ambele țări, cât și pentru cei necăsătoriți. După cum se vede din tabelul de mai jos, răspunsurile variază ușor în funcție de sex de la o țară la alta.

Tab. 5

Așteptările studenților căsătoriți privind ajutorul părinților*

Procentajul pe sex și țară

Astfel în R. Moldova doar 14% din femei și 19% din bărbați tind să se descurce material singuri, majoritatea însă – 86% femei și 81% bărbați sunt de părerea că, tânăra pereche, atâta timp cât încă învață, poate accepta ajutorul oferit de părinți, ceea ce-i face mai dependenți de aceștia. În România tinerii sunt ceva mai independenți, dar nu cu mult. 28% femei și 21% bărbați preferă să se descurce material fără ajutorul părinților, însă 72 % femei și 79% bărbați se simt mai siguri cu ajutorul primit din partea părinților. Diferența procentajului dintre femei pe cele două țări este destul de semnificativ, ceea ce denotă că relațiile între unele tinere soții din R.Moldova și familia lor de origine nu sunt terminate. Acestea depind nu numai de ajutorul material al părinților, ci de multe ori aleargă la ei după sfaturi pentru a-și rezolva problemele din propria familie, în loc să se consulte cu soții lor. Unii studenți, în discuțiile avute, au recunoscut că, n-ar renunța la ajutorul părinților nici atunci când vor începe activitatea profesională. Dar, „tot ce-i mult strică” zice proverbul, la fel și ajutorul și protecția părinților, dacă este fără limită duce la dezvoltarea infantilismului, nesiguranței în forțele proprii.

Dacă tinerii soți văd în ajutorul părinților o sursă sigură de venit, atunci e puțin probabil că această familie va deveni independentă și rezistentă la toate încercările vieții. Dependența de părinți îi lipsește pe tineri de sentimentul integrității și simțul responsabilității la tineri se formează concepții greșite despre viață. De aceea, chiar dacă tinerii dispun de posibilități minime de a-și satisface necesitățile sale, credem că e mai bine pentru ei să se bazeze pe sine. Aceasta va contribui la consolidarea tinerei familii.

Problema spațiului locativ și cea materială sunt factori obiectivi care influențează reușita căsătoriei. Dar M. C. Mațkovskii și T. A. Gurco (1986) cred că atitudinea soților față de căsătorie și familie ca și valori se află într-o dependență directă de acțiunea acestora. Dacă atât soțul cât și soția sunt orientați spre a înfrunta toate greutățile pentru a-și păstra familia, atunci pericolul crizei scade. Iar dacă tinerii sunt orientați doar spre bucurii și satisfacerea necesităților imediate, atunci stabilitatea căsătoriei se află în pericol. Trebuie să avem în vedere și faptul că noțiunea „ asigurare materială” are o nuanță subiectivă. Dacă unii studenți sunt mulțumiți de venitul de care dispun și că au o cameră în cămin, atunci alții nu sunt satisfăcuți de astfel de condiții de trai. Cu toate acestea, necesitatea familiei de a-și îmbunătăți condițiile de trai și cele materiale crește odată cu apariția copilului, adică odată cu îndeplinirea funcțiilor reproductive și educative ale familiei. Nu mai este vorba de un cuplu marital, ci de o familie unde părinții își fac griji pentru condițiile în care crește copilul lor.

Astfel, familia studențească are aceleași probleme materiale și gospodărești ca și oricare altă tânără familie. Pentru a facilita viața acestora e nevoie de a construi cămine studențești adaptate pentru viața unei familii cu copii; de ajutor material și moral din partea administrației instituțiilor superioare de invățământ, a organizațiilor studențești, a societății în general; de ajutor în ceea ce privește amplasarea studenților familiști în câmpul muncii.

5.4. Însușirea rolurilor familiale

După căsătorie tinerii preiau rolurile de soț/soție, iar mai târziu rolurile de părinți. În literatura de specialitate rolurile sunt descrise ca „drepturi, obligații și funcții ale membrilor familiei care se repetă cu o anumită stabilitate”. Structura de roluri, reflectă obligațiile fiecărui soț, cât de strânse sunt legate de gen, în ce măsură sunt determinate de voința și dorința partenerilor conjugali și în ce măsură – de tradiții și alți factori externi. Structura de rol în familie variază de la o societate la alta, de la un grup social la altul. Astfel, în familia tradițională rolurile sunt foarte strâns legate de structura de gen – femeia își îndeplinește rolul de mamă, gospodină, iar bărbatul este responsabil în general de asigurarea materială a familiei și relațiile sexuale. Familia modernă se caracterizează printr-o repartizare egală a rolurilor între soț și soție. De la început trebuie să spunem că nu e bine să evaluăm în termeni de „bine” familia egalitară și în termeni de „rău” pe cea tradițională, întrucât așa cum am menționat, acestea aparțin diferitor structuri societale și sociale. Odată cu creșterea nivelului de instruire al soților crește și rata căsniciilor egalitare, dar devin factori esențiali ai reușitei relațiilor conjugle, în primul rând pentru intelectuali, oameni cu un ninel instructiv și un statut social înalt.

Structura rolurilor familiale se schimbă pe parcursul ciclului evolutiv al familiei, au loc shimbări majore în planul tradiționalismului – egalitarismului de repartizare a sarcinilor dintre soți. Dacă într-o anumită etapă a dezvoltării familiei (de ex: în perioada apariției copilului) satisfacția în viața familială este determinată de relațiile mai tradiționale, atunci în alte perioade satisfacția este determinată de creșterea egalitarismului în relațiile conjugale (Eshlemant, 1981: apud Aleșina Iu. 1987). Structura de rol în cadrul familiei este determinată și de alte evenimente din viața membrilor ei – schimbarea locului de trai, schimbarea serviciului, ș. a. Dar aceste schimbări, susține Aleșina, de cele mai multe ori sunt nesemnificative și treptate.

Repartizarea rolurilor între partenerii conjugali, nu este nici pe departe singura caracteristică a structurii de rol în familie. Există și alți parametrii ce pot fi utilizați pentru o descriere mai amplă a relațiilor familiale. Printre aceștia se numără: identificarea persoanei cu rolul, adică în ce măsură soțul sau soția se consideră întradevăr responsabili pentru rolul ce îl îneplinesc; competența de rol, adică capacitatea unei persoane de a realiza eficient rolul familial dat; conflictualitatea rolului, ceea ce presupine discordanța diferitor pattern-uri comportamentale necesare pentru o realizare mai eficientăna rolului dat, ș. a. Analiza psihologică a mecanismelor ce intervin în structura și funcționarea cuplului marital trebuie să fie prioritară în studiul familiei având în vedere specificul unic al acestuia.

Literatura psihosociologică cunoaște diverse teorii despre structura și dinamica rolurilor în familie. Noi nu ne vom opri aici asupra acestora, ci împreună cu P. Iluț (1995) vom face doar o enumerare a celor mai semnificative: 1)Abordarea prin prisma așteptărilor de rol a familiei, care încearcă să explice armonia sau dezarmonia cuplului conjugal prin magnetitudinea diferenței dintre ”la ce s-au așteptat” partenerii vis-à-vis de viața de familie și ”ceea ce au găsit” în realitate, dintre rolurile anticipate și rolurile efective (P. Iluț, 1995, p.105); 2)Abordarea psihosocială integralistă vede în familie un sistem psihosocial puternic integrat (Hess și Haudel,1974); 3) Teoria presiunii de rețea, ce susține că structura rolurilor familiale este determinată de legătura cu rețeaua socială extrafamilială și cu natura acestei relații (Parsons T., 1955, Bott E.); 4) Familia cu dublă carieră arată că, realizarea cu succes a rolurilor familiale depind de măsura în care cei doi soți pot îmbina exigențele câmpului profesional cu cele ale câmpului domestic (Robert și Rhona Rapoport,1973) ; 5) Abordarea microeconomică a rolurilor în familie descrie și explică așteptările de rol cu ajutorul unor variabile economice, în termenii maximizării brneficiului (B.Lemmencier,1978); 6) Teoria echității consideră căsnicia o continuă negociere de roluri, iar structura și dinamica de roluri se face după principiul echității.

Însușirea rolurilor familiale începe cu mult timp înainte de crearea familiei și are loc pe etape. După Kovalev (1994) există trei etape principale ale însușirii rolurilor maritale:

etapa premaritală include perioada de până la căsătorie, când tinerii se pregătesc pentru viața de familie formându-și anumite predispoziții, abilități, cunoștințe, obiceiuri;

etapa maritală – până la apariția primului copil (de obicei 1-2 ani) – când are loc adaptarea primară la viața de familie, însușirea obligațiilor maritale, „rodajul” caracterelor, temperamentelor soților, are loc ciocnirea dintre așteptările și imaginea formată despre partener și viața de familie și realitatea, începe să se formeze un stil comun de viață;

etapa maritală – după apariția copilului – etapă legată de a doua adaptare, când deja există o anumită experiență de relaționare între soți, apare copilul și tinerii se adaptează la viața în trei, își însușesc rolurile de părinți.

Noțiunea „adaptare” reflectă abilitatea de a se acomoda la condiții noi, situații, necesități atât în interes propriu cât și în interesul grupului familial. Adaptarea este destul de puternică în prima etapă a căsniciei, dar nu se limitează la această perioadă, ci continuă pe întreg parcursul vieții de famile, întrucât fazele următoare necesită noi abilități necesare pentru depășire situațiilor conflictogene. Reușita acestui proces este determinată de noțiunea „satisfacție în căsătorie.”

Despre prima etapă a însușirii rolurilor familiale am vorbit parțial în capitolul „Factorii ce contribuie la formarea familiei”. Aici ne vom opri doar asupra nivelului de pregătire al studenților căsătoriți pentru viața de familie. Pentru tinerii studenți familia face parte din orientările valorice de bază, chiar dacă astăzi, instituția căsătoriei este puternic concurată de realizarea profesională și cea materială.

Sociologii bieloruși în cercetările referitoare la viața de familie au constatat că 95,3% din studente și 84,4% dintre studenți consideră ca model optim de organizare a vieții de familie-modelul democratic, caracterizat prin relații familiale bazate pe respect, egalitate, căldură emoțională, cooperare. 14,3% din bărbați și 3,1% femei-sunt pentru o familie autoritară, unde unul din soți este capul familiei ce ia hotărâri și conduce soarta familiei, iar ceilalți membrii se supun. Modelul anarhic de organizare a vieții de familie, unde fiecare își trăiește viața și îi este indiferent de ceea ce se întâmplă în jur, a fost numit de 1% din studenți. În realitate, însă, arată studiul – 81,5% din familii duc un mod de viață democratic; 4,7%-autoritor; 3,1%- anarhic; iar 10,7% din studenți sunt indeciși (Studientceskaia semia, 1991).

Imaginea despre viața de familie se formează la tineri de cele mai multe ori în baza experienței avute în familia de origine, a exemplului familiei prietenilor, cunoscuților. În familie tinerii își formează o imagine despre locul rolurilor familiale în sistemul de valori general umane. Dar aceasta este puțin întrucît imaginile formate sunt incomplete, confuze. Căsătorindu-se, tinerii obțin nu numai un nou statut social, ci și pășesc într-o altă stare psihologică. Această stare este determinată în primul rînd de faptul că are loc o reevaluare a imaginilor formate despre căsătorie și familie, ținându-se cont de realitatea vieții. Nu rare sunt cazurile când tinerii nici nu și-au format vreo imagine despre felul cum trebuie să fie o familie, nu au avut modele reale sau ideale pe care să le imite. Datele studiului nostru ne arată că, dificultățile pe care le întâmpină o parte din tineri în soluționarea problemelor apar din cauza unei pregătiri insuficiente pentru viața de familie. Neconcordanța dintre imaginile, așteptările pe care le au tinerii și realitatea vieții nu poate să nu se reflecte asupra satisfacției căsniciei. Până la căsnicie, tinerii își formează anumite abilități necesare vieții de familie. Dar de multe ori acestea sunt insuficiente și tinerii, numai după ce-și formează familia, conștientizează faptul dat, când apar încercările vieții. Pentru că a fi pregătit pentru viața de familie înseamnă nu numai să ai o specialitate, o casă, un salar să-ți asumi responsabilitatea pentru bunăstarea și fericirea familiei și a copiilor ci și să poți să-ți adaptezi dorințele proprii la dorințele și necesitățile celuilalt, să-ți asumi și problemele vieții de familie.

Dar să vedem care sunt părerile tinerilor căsătoriți despre nivelul lor de pregătire pentru viața de familie. Răspunsurile pot fi repartizate astfel : bine pregătiți pentru a-și întemeia o familie s-au considerat 27% din studenții români și 21% din cei moldoveni; 57,5% studenți din primul lot și 66,5% studenți din al II-lea lot nu sunt total încrezători în aceasta, dar consideră că abilitățile pe care le-au avut au fost suficiente; 15,5% și respectiv 12,5% – recunosc faptul că au fost nepregătiți pentru a înfrunta realitatea vieții de familie.

După cum era și de așteptat, respondenții ce provin din familii cu trei și mai mulți copii s-au considerat mai bine pregătiți pentru a întemeia o familie și a educa copii decât cei ce provin din familii cu unu sau doi copii (discrepanța este foarte mare penru R.Moldova – 29% la 16%; în România se observă o diferență ușoară între cel două grupe de respondenți – 29,5% la 26,2%), nivelul de autoevaluare scade și mai mult în rândul celor ce au crescut în familii incomplete. Aici este clar și exemplul părinților, comportamentul lor este hotărâtor pentru înșușirea rolurilor de soț, soție; gospodar, mamă, etc. Însă tinerii dispun și de alte posibilități despre care am amintit mai sus. Cât de bine își îndeplinesc ei rolurile date depinde și de predispoziția pe care o au în ceea ce privește crearea unei familii; de conștientizarea importanței pregătirii pentru viața de familie, de prestigiul familiei în societate.

Odată cu căsătoria începe a doua etapă de adaptare la viața de familie când are loc formarea unui model de viață în comun. Familiștii-studenți trec mai ușor prin această etapă, întrucât astfel de mariaje sunt puternic homogamice în ceea ce privește vârsta, nivelul de instruire, statutul social, sistemul valorico-atitudinal deține și el un nivel înalt de proximitate. La începutul relației maritale tinerii au nevoie de o perioadă de „rodaj” a caracterelor, de o reorganizare reciprocă a imaginilor despre viață , de „implantare” a noului statut. Înfruntarea cu succes a dificultăților acestei perioade depinde de capacitatea de adaptare a ambilor soți. Capacitatea de adaptare presupune disponibilitatea de a comunica, de a coopera cu partenerul marital. În afară de aceștea unii autori ca Sâsenco V. A.(1986), Mitrofan, I.(1994) includ aici și colaborarea, capacitatea de a înțelege emoțional și rațional o altă persoană, autocontrolul și autocunoașterea; abilitatea de a alege modelul comportamental adecvat situației și condițiilor date. Soții pot să-și imagineze diferit viața sa familială și atunci necoincidența acestora se răsfrânge asupra procesului de adaptare la viața de familie. De aceea căsătoria este astăzi văzută ca uniunea a doi indivizi cu orientări valorico-atitudinale diferite, uneori chiar contradictorii.

La începutul vieții în doi o importanță majoră o au adaptarea la gospodărirea în comun; psihologică și intimă. Adaptarea la gospodărirea în comun constă, în general, în concordanța drepturilor și obligațiilor soților în ceea ce privește îndeplinirea activităților casnice, repartizarea bugetului. Adaptarea psihologică ține de comunitatea idealurilor, intereselor, comcepțiilor despre viață, precum și a trăsăturilor de caracter a soților. Adaptarea intimă constă în armonia relațiilor sexuale. Adaptarea la viața de familie presupune acomodarea soților la noul statut și la noile funcții, modificarea stilului de viață existent până la căsătorie, precum și includerea rudelor din ambele părți în cercul de comunicare al familiei.

Însușirea rolurilor maritale este o monedă cu două fețe; pe o parte sunt așteptările soților, iar pe de altă parte, comportamentul lor. Interactivitatea dintre persoane presupune anumite așteptări, iar comportamentul acestora poate satisface sau nu aceste așteptări. De aceea, însușirea rolurilor poate conduce la cooperarea partenerilor. Pentru a preîntâmpina apariția diferitor conflicte în familie la însușirea rolurilor maritale, trebuie să se țină cont în primul rînd, de organizarea traiului. Aceasta întrucât traiul împletindu-se cu relațiile familiale își lasă amprenta asupra satisfacției în căsnicie.

În familiile studențești statutul social comun al soților (statutul de student) presupunem noi, dictează și o repartizare egalitaristă a sarcinilor de rol în familie. Iar repartizarea corectă a obligațiilor, ajutorul reciproc, cooperarea, sunt condiții esențiale pentru stabilitatea unei familii. Parteneriatul în familie depinde de gradul de încadrare a bărbaților în activitatea gospodărească. Soțiile studente au foarte multă nevoie de ajutorul soților, întrucât satisfăcându-și dorința de a avea o familie ele nu vor să rămână ancorate în ea. Iar supradozarea sarcinilor gospodărești nu le permite acestora să se manifeste în alte sfere de activitate, aceasta cu atât mai mult când apare copilul. Din tabelul de mai jos se observă că, atât în România cât și în R.Moldva soțiile sunt mai puțin satisfăcute de felul cum soții își îndeplinesc obligațiile familiale.

Tabelul 6.

Satisfacția studenților căsătoriți de felul în care partenerul își

îndeplinește obligațiile familiale.*Procentajul pe cele două sexe

Una din caracteristicile familiei mononucleare este democratizarea relațiilor maritale, ceea ce se reflectă asupra tendinței bărbaților de a ușura munca casnică a femeilor, de a-și asuma o parte din obligațiile familiale. Cu toate acestea, stereotipul de repartizare a activităților domestice în „feminine” și „masculine” se menține încă în unele familii și este transmis tinerei generații. Astfel, în studiul nostru s-a observat că în România gestiunea bugetului în familie este preponderent masculină – 55% față de 45% din cazuri și în care gestionarea bugetului este decisă mai mult de soție; la cumpărături merge mai mult soția în 61,5% din cazuri, pe când soțul doar în 38,5% familii face cumpărăturile. Îngrijirea copiilor este socotită o activitate predestinată femeilor, de aceea în 86,5% familii, comportamentul copilului este supravegheat mai mult de soție și doar în 13,5% – familii mai mult de soț.

Pregătitea alimentelor în familile este și ea o activitate cu conotație tradițională, de aceea diferența de gen în familiile studențești este destul de mare – 77,5% o constituie familiile în care soția este cea care gătește mai mult și 22,5% – familiile unde această sarcină îi revine mai mult soțului. Cuvântul soției este mai greu atunci când se decide unde și cum își va petrece familia timpul liber – 56%. Soția este cea care este preocupată mai des de dispoziția celorlalți membri ai familiei – 55,5% familii și în 44,5% mai mult soțul (vezi anexa IV.1). După cum se vede din datele de mai sus, în familiile studențești românești există o cooperare între soți în ceea ce privește îndeplinirea sarcinilor familiale. Totuși orientarea tradițională se face simțită când este vorba de cumpărături, gătit sau supravegherea copiilor, corelația între gradul de participare a celor doi soți fiind destul de semnificativă. Aceată constatare poate fi confirmată și de studiile întreprinse de L. Appleton, (2003) și Hantrais, (2003). În ultimul se arată că 80% dintre femeile angajate afirmă că lor le revine sarcina menajului și cea a cumpărăturilor și 45% dintre ele îngrijesc copii sau bătrâni față de 20% dintre bărbații care fac menaj și 25% care se ocupă de îngrijirea copiilor și bătrânilor.

În familiile studențești din R. Moldova ca și în cele din România, gestionarea bugetului cade în mare parte în sarcina bărbatului (66,5% față de 33,5% când femeia decide cum sunt folosiți banii). La cumpărături, la fel, merge mai des soția decât soțul (72,5% față de 27,5%). În familiile cu copii comportamentul acestora în 87,5% este supravegheat mai mult de soție și doar în 12,5% – mai mult de soț. 98% din bărbații moldoveni consideră că bucătăria este „împărăția” soției și prezența lor în ea este foarte rară, doar 2% din bărbați nu-s de acord cu acest slogan. În schimb când este vorba de vacanță, ei sunt foarte animați și își asumă sarcina de a decide felul cum să se odihnească familia – 70% față de 30 % din cazuri când părerea soției este luată în considerație. În familiile de moldoveni se observă o ușoară diferență în acordarea suportului psihologic celuilalt. 51,5% din subiecți răspund că soțul este mai mult preocupat de dispouiția celuilalt și 48,5% notează – mai mult soția. Corelația între cele două țări scoate în evidență faptul că, în R. Moldova stereotipul de repartizare a sarcinilor de rol în „masculine ” și „feminine” este și mai accentuat: intervenția soțului este mai mare în problemele care depășesc sfera gospodăriei, soțiile sunt mai puțin ajutate în munca casnică de către soții lor comparativ cu soțiile- studente din România. Fenomenul dat are două explicații: pe de o parte, bărbații se eschivează de la activitățile gospodărești ale familiei, iar pe de altă parte, unele soții chiar de la începutul căsniciei se străduie să facă tot singure. Astfel se formează rolul soțului înlăturat de la activitățile casnice și rolul soției care preia tot greul muncii casnice asupra sa. Toate acestea pot influența negativ relațiile din familie, apoi și satisfacția soților de căsnicia lor. Aceeași orientare spre tradiționala diviziune a rolurilor în familie se observă și în rândul studenților necăsătoriți. 60% din aceștia cred că în familie bărbatul trebuie să decidă felul cum sunt folosiți banii, modul în care familia își va petrece vacanța ; soția trebuie să meargă la cumpărături (83%), să aibă grijă de copii (82%), să gătească (86%), să se ocupe de dispoziția celuilalt (57%). După cum vedem orientarea studenților necăsătoriți spre diviziunea rolurilor în familie este mult mai rigidă decât a celor căsătoriți. După căsătorie situația se schimbă, cei doi parteneri devin mai flexibili, deși diferențierea rolurilor se păstrează.

Fundamentul psihologic al unei căsnicii îl constituie compatibilitatea psihologică, spirituală, ceea ce presupune concepții similare despre viață, comunitatea scopurilor, intereselor, a orientărilor valorico-atitudinale. La acest capitol familia studențească se caracterizează printr-un nivel înalt de adaptabilitate. Aceasta datorită statutului social al soților (cel de student), nivelului intelectual și cultural, maturităzii morale. În ultimul timp se observă o ascensiune reversibilă a valorilor morale ale familiei ca: apropierea spirituală, întrajutorarea reciprocă. De aici rezultă și exigența soților unul față de celălalt, față de relațiile lor, exigență care este determinată de schimbările în statutul căsătoriei și a așteptărilor legate de aceasta.

Tinerii se adaptează mai ușor la viața de familie și rolurile prescrise când relația lor se bazează pe dragoste, suport psiho-emoțional, când ambii sunt orientați spre a-și păstra căsnicia. În studiul nostru, majoritatea familiilor studențești, atât din România (95%) cât și din R.Moldova (90%) se caracteizează printr-un climat afectiv cu un echilibru emoțional din ambele părți. În ceea ce privește exigența față de căsnicie părerile sunt diferite, însă și bărbații și femeile din ambele loturi cred că viața de familie nu poate exista în afara dragostei (67,5% în România și 69% în R. Moldova), înțelegerii reciproce a soților (59,5% în România și 69% în R.Moldova), a fidelității (33% în România și 29,5% în R. Moldova), a respectului intereselor și preocupărilor celuilalt soț (20,5% în România și 14,5% în R. Moldova), a respectului propriei demnități(10,5% în România și 4% în R.Moldova), a repartizării corecte a obligațiilor familiale (8,5% în România și 14% în R.Moldova – vezi anexa IV.2). Studenții nefamiliști pun accent pe înțelegerea reciprocă a celor doi parteneri (68%), dragostea este și ea importantă (58%), urmată fiind de fidelitatea conjugală (36%). Mai puțin importante pentru viața de famile sunt, după părerea studenților necăsătoriți, respectul intereselor și preocupărilor celuilalt (17%), sentimentul propriei demnități (13%), repartizarea corectă a obligațiilor familiale (8%). După cum se vede, pentru studenții căsătoriți din ambele țări, dar și pentru cei necăsătoriți, dragostea și înțelegerea reciprocă sunt două condiții esențiale necesare existenței și rezistenței în timp a familiei, fiind urmate de fidelitatea conjugală. Aceasta întrucât dragostea este principalul motiv pentru care tinerii s-au angajat în această relație maritală. Creșterea rolului dragostei în reglarea relațiilor interpersonale dintre soți se datorează schimbărilor în instituția familiei ce au avut loc în secolul trecut și anume – pierderea importanței funcțiilor instrumental-economice și creșterea celor expresiv-afective. Astăzi familia este mai mult interesată de confortul psihic al membrilor săi și de realizarea potențialului indivizilor. Între cele două țări există unele diferențe în acordarea importanței de către subiecți unor caracteristici importante ale relației conjugale, ca respectul intereselor celuilalt și respectul propriei demnități, precum și repartizarea corectă a sarcinilor familiale. Studenții români pun mai mult acent pe respectul intereselor celuilat și a propriei demnități decât semenii lor moldoveni, pe când ultimii acordă o mai mare importanță repartizării corecte a sarcinilor în familie. Dacă e să ne referim la semnificația acordată acestor caracteristici ale vieții de familie de către cele două sexe, atuci observăm că bărbații pun accent mai mult pe respectul intereselor și preocupărilor celuilalt, respectul sentimentului propriei demnități, iar femeile sunt mai mult interesate ca în familiile lor să existe înțelegerea reciprocă și fidelitatea soțului. Prin ultima, se înțelege de la sine că, femeile presupun fidelitatea sentimentelor. Exigențele înalte ale soților față de căsnicie asigură și o calitate mai bună a acesteia, conducând la acțiuni în direcția dorită.

Reușita unei familii este determinată nu numai de specificul relațiilor emoționale dintre cei doi soți, ci și de scopurile, planurile care-i unesc sau îi separă pe aceștia. Statulul social, precum și interesele comune dau un colorit specific planurilor studenților familiști. Acestea se observă din răspunsurile respondenților la întrebarea „Care sunt planurile Dvs. pentru viitorul apropiat?” (vezi tabelul de mai jos). Analizând datele tabelului constatăm că există o coincidență a planurilor studenților din cele două țări. Astfel pe primele două locuri în lista planurilor atât a soților cât și a soțiilor, atât în România cât și în R. Moldova, se află „ finisarea studiilor și angajarea în câmpul muncii” și „soluționarea problemei spațiului locativ” – scopuri dictate de condițiile socio-economice și structura valorilor existente în societate. Aceleași scopuri de a termina studiile și a se angaja în câmpul muncii au și studenții necăsătoriți – 58%, ceea ce înseamnă că aceasta este visul oricărui student, de a-și manifesta cunoștințele și aptitudinile sale profesionale, nu numai a celor căsătoriți. În schimb, în planurile acestora nu se încadrează așa problemă ca soluționarea spațiului locativ, dar mai mult decât studenții căsătoriți își doresc o afacere proprie (13,6%la 9,5%). Dorința de a emigra este la fel de mare ca și în rândul studenților familiști (11,6% la 10,2%), ceea ce înseamnă că o parte din tineretul studios are tendința reală de a-și aranja soarta într-o altă țară decât cea unde-și fac studiile.

Tab.7

Planurile de viitor ale studenților căsătoriți, pe țări și sexe

Crearea familiei și sănătatea își au și ele locul în planurile studenților necăsătoriți (18,2%). Dacă în urmă cu 20 de ani, familia, bunăstarea ei și copiii ocupau pozițiile centrale în planurile studenților, atunci astăzi acestea au devenit mai puțin semnificative.

Cariera profesională este destul de importantă atât pentru bărbații cât și pentru femeile din ambele țări, îns lipsa locurilor de muncă, salariile mici îi face pe studenți să se orienteze spre alte țări pentru a-și putea manifesta capacitățile profesionale – 11,6% din studenții români și 8% din cei moldoveni doresc să emigreze în străinătate, unii pe o anumită perioadă de timp, alții pentru totdeauna. Ideea emigrării proaspeților absolvenți de facultăți capătă contur în ultimii ani. S.Luca (2003) efectuând o anchetă de teren, relatează că majoritatea respondenților (73%) manifestă acord față de emigrare, 81% – au recunoscut că la un moment dat s-au gândit la ideea de a emigra în străinătate, deși tendința reală de a emigra o au 48% din ei. Exodul forțelor de muncă tinere cu nivel înalt de calificare este determinat atât de procesele socio-economice, cât și de cele socio-politice, în special de lipsa de atitudine a guvernelor celor două țări față de problematica tineretului. Deși tinerii, datorită spiritului lor, au fost primii care au acceptat schimbarea socială, din ’89, aceștia prezintă astăzi neîncredere față de politicile guvernamentale și privesc sceptic la ziua de mâine. Acest fenomen este caracteristic nu numai pentru România și R.Moldova, ci și pentru majoritatea țărilor din fostul lagăr socialist, a căror economie se confruntă cu probleme grave. În Rusia, de exemplu, 59% din studenții Universității de Stat din Moscova și-ar dori să locuiască în țara lor, dar cu posibilitatea de a lucra peste hotarele țării, în bază de contract, ceea ce presupune migrația temporară; doar o pătrime din respondenți doresc sa locuiască și să muncească în țara sa, o mare parte din studenți nici nu iau Rusia în calcul ca țară unde și-ar putea manifesta abilitățile profesionale și cunoștințele, dorind ca soarta lor să se aranjeze undeva peste hotarele țării. Aceasta, după cum menționează autorii studiului, sunt doar modele comportamentale sau doar un ,,vis,, pe care nu toți ajung să-l realizeze. Însă o astfel de tendință predomină astăzi în rândul tineretului studios din Rusia. 35% din subiecții cuprinși în studiu sunt potențiali migranți internaționali, întrucât întreprind pași concreți în acest scop prin: colectarea informațiilor despre posibilitățile de a emigra; studierea intensivă a unei limbi străine; adresarea la diferite universități străine, centre de cercetare, firme ; participarea la diferite concursuri cu fonduri străine pentru a obține un grant; pregătirea actelor și depunerea dosarelor la ambasadele diferitelor țări. Scopurile potențialilor migranți din rândul absolvenților ruși sunt legate de creșterea nivelului de instruire/calificare și realizare profesională (L. Ledeneva, E. Nekipelova, 2003).

Din tabelul se mai sus, se observă o oarecare diferențiere în ceea ce privește planurile femeilor și cele ale bărbaților, în special în R. Moldova. Femeile sunt orientate mai mult spre familie, dar și spre realizarea profesională, pe când bărbații sunt interesați mai mult de obținerea statutului profesional înalt și de asigurarea materială. Acestea sunt planurile care urmează a fi realizate după facultate, dar care sunt probleme prioritare ale studenților familiști în prezent? După cum era de așteptat, cel mai important pentru ei este completarea formării profesionale, și aceasta e normal fiindcă de problema dată este legat viitorul lor. Problema spațiului locativ își menține poziția, fiind urmată de armonia relațiilor intrafamiliale.

Ca latură afectivă a dragostei, intimitatea este considerată drept garanția dezvoltării și stabilirii unui cuplu. Această calitate emoțională a relațiilor interpersonale satisface nevoile de securizare, de afiliere și de solidaritate în microgrup sau cuplu. Adaptarea intimă este cel mai ușor depășită de soții-studenți: 79,5% din familiștii români și 81,5% din cei moldovei sunt satisfăcuți de viața lor intimă; 17% din primul lot și 18,5% din lotul al doilea sunt parțial satisfăcuți. Cotele înalte ale cifrelor reflectă în primul rând continuarea sindromului dragostei romantice, haloul afectiv al relației fiind, în această etapă a vieții de famile, la cote maxime.

Comunitatea intereselor de viață, democrația se observă și în problema legată de liderul în familie. Este nevoie de lider în familiile democratice unde relațiile dintre soți se caracterizează prin egalitate? Problema dată nu are tangențe cu relațiile autoritare existente în familiile tradiționale, unde noțiunea „cap de familie” reflectă statutul socio-economic a soțului. Astăzi familia democratică se caracterizează printr-un nivel înalt de instruire al soților, prin independența economică și socială a acestora, deci și problema liderului în familie este analizată din alt punct de punct de vedere. Noțiunea „lider” are un sens mai mult socio-psihologic și reflectă responsabilitatea pentru: organizarea activităților familiei; determinarea perspectivelor de dezvoltare ale familiei și a strategiilor de comportament în diferite situații vitale; capacitatea de a se orienta corect în situațiile în care se iau decizii importante pentru viața familiei. În studiul nostru 53% din studenții români și 57% din cei moldoveni cred că nu este nevoie de lider în familie; 41% din primul lot și 34% din lotul al doilea au răspuns afirmativ, iar 5,5% și respectiv 8,5% – nu au fost hotărâți. Răspunsurile soților sunt cvasi-egale cu răspunsurile soțiilor, atât în România cât și în R. Moldova, ceea ce demonstrează că relațiile lor se bazeză pe egalitate și respect unul față de celălalt. Comparând răspunsurile date cu răspunsurile referitoare la deciziile luate în familie, observăm că în R. Moldova, deși majoritatea studenților sunt de părerea că în familie nu trebuie să existe un lider, totuși deciziile în mare parte sunt luate mai mult de soț. În România în familiile care sunt de acord cu necesitatea unui lider, după cum și era de așteptat, deciziile sunt luate mai mult de soț, iar în familiile care nu împărtășesc această ideie deciziile sunt luate mai mult de soție (vezi tabelul de mai jos).

Tabelul 8.

Necesitatea liderului în familie*Gradul de participare a soților

în procesul decizional*Procentajul pe cele două țări

Să se explice aceasta prin faptul că o mare parte din studenții români (36%) provin din familii unde lider este mama sau că majoritatea studenților (71%) au crescut la oraș, iar după cum se știe, familiile orășene moderne sunt mai mobile, mai deschise spre schimbări, mai democratice? Probabil că ambele variante sunt adevărate sau mai exact prima reiese din a doua, întrucât un fenomen destul de des întâlnit în rândul familiilor urbane, conform datelor unor cercetări ( Z. Iancova, 1983 ; Lemennicier, 1988 ; M. Glaude și F. de Singly ,1986 ) este faptul că, deciziile sunt luate de către soți împreună sau pe rând: în unele situații soțul îndeplinește funcția de lider iar în altele – soția. Aceasta se observă și în studiul nostru. În familiile de origine ale studenților români ce provin din mediul urban, în 36% din cazuri deciziile sunt luate de ambii părinți, în 38% – de către mamă și în 26% de către tată; în familiile de origine ale studenților proveniți din mediul rural, în 40% din cazuri deciziile sunt luate de către tată, mama hotărăște soarta familiei în 31% din cazuri și doar în 29% familii părinții participă în egală măsură în prosesul decizional. În general în familiile studențești din România se observă coparticiparea soților (54,5% la 45,5%) în procesul decizional, ceea ce nu putem afirma despre familiile din R.Moldova, unde luarea deciziilor este concentrată în mâinile soților (70,5% la 20,5%). Această accentuare a stereotipului mentalității în care bărbatul este capul familiei în R.Moldova poate fi explicată prin faptul că, majoritatea studenților din această țară provin din mediul rural, unde repartizarea tradițională a rolurilor familiale este încă conservată. Astfel, în R. Moldova în 46% din familiile de origine a studenților ce provin din mediul urban deciziile sunt luate de către ambii părinți, în 29% cazuri de către mamă și în 25% de către tată; în familiile de origine a studenților ce provin din mediul rural 41% din cazuri deciziile sunt luate de părinți împreună, în 25% – mama este lider, iar în 34% – lider este tata. Toate aceste date ne sugerează că în ciuda relațiilor democratice, în familiile studențești totuși există un lider „ascuns”, și aceasta este evident când majoritatea sarcinilor domestice și rezolvarea problemelor importante ale familiei cad pe umerii unuia din soți. Studenții necăsătoriți cred că ,,pâinea și cuțitul,, trebuie să fie în mâinile soțului – 84%, ceea ce încă odată, subliniază faptul că în societatea românească predomină mentalitatea în care soțul este socotit capul familiei.

Stabilitatea familială, într-o mare măsură, depinde și de cultura generală a soților, de afinitatea și rafinamentul spiritual, de calitățile ce asigură intercomunicarea și înțelegerea reciprocă. Prin comunicare se stabilesc contactele emoționale iar acestea reflectă nivelul de compatibilitate spirituală a soților. De aici reiese că, comunicarea stă la baza uneia dintre cele mai importante funcții ale familiei – cea emoțional-psihologică. Anume comunicarea permite manifestarea rolului psihoerapeutic în relațiile familiale. Tot comunicarea servește drept mijloc de adaptare a soților. Prin comunicare soții își însușesc rolurile și elaborează un anumit stil de viață. Trebuie menționat faptul că, în familie comunicarea are decurge după anumite reguli specifice, care de regulă nu sunt conștientizate de către soți, sau sunt conștientizate perțial. Acestea deterină, despre ce discută partenerii, care teme sunt tabu, cine primul se adresează celuilalt, cine cere scuze de cele mai multe ori și cine dă ordine, etc… Particularitățile date de comunicare interpersonală se formează în primul an de viață în comun a soților și foarte greu pot fi supuse schimbării sau correcției pe viitor. La stabilirea contactelor emoționale pozitive constructive contribuie predispoziția de cooperare la baza căreia stă un anumit nivel de dezvoltare a personalității responsabile. Cooperarea trebuie conștientizată altfel duce la dezorganizarea perechei maritale.

În cercetarea dată am vrut să determinăm subiectul discuțiilor dintre soți, temele de interes. S-a observat că în familiile românești cel mai des se discută planurile de viitor (61%), problemele legate de studii (60%). Problema banilor și problemele gospodărești sunt de asemenea des discutate (46% și 44%). Nu rămân cu mult în urmă nici relațiile din familie (40%). Teme interesante de discutat în egală măsură în familiile studențești sunt și îngrijirea copilului (în special în familiile cu copii) și viața prietenilor și a rudelor – 19% . Cartea citită, filmul vizionat sunt cele mai rare teme de discuție (3,5% și respectiv 4%). În familiile studențești din R.Moldova ordinea temelor de discuție este un pic alterată. Aici relațiile din familie ocupă poziția centrală în discuțiile soților (66,5%). Problemele legate de studiu și problema banilor, ca și în familiile studențești românești, ocupă următoarele două trepte pe scala temelor de discuție (50,5% și 49,5%). Studenții moldoveni își fac și ei planuri pe viitor (48%), dar sunt interesați și de problemele gospodărești (44,5%), de îngrijirea copilului (23%), viața prietenilor și a rudelor (16,5%). În R. Moldova ca și în România, temele culturale sunt puțin discutate sau rămân în afara discuțiilor studenților familiști (doar 1,5% pentru filmul vizionat). Aceasta, pe de o parte este de neiertat pentru că studenții de astăzi sunt intelectualii de mâine, iar pe de altă parte, condițiile socio- economice existente atât într-o țară cât și în alta se regăsesc în problemele discutate de către studenți.

De felul în care soții au conștientizat și și-au însușit rolurile familiale în perioada premaritală și la începutul vieții de familie, depinde reușita adaptării la următoarea etapă a vieții, când în familie apare copilul. Aceasta este o perioadă mai dificilă în dezvoltarea relațiilor familiale întrucât are loc schimbarea radicală a modului de viață – scade brusc cantitatea timpului liber, tensiunile psihologice cresc, la fel și cheltuielile. Mulți tineri se dovedesc a fi nepregătiți pentru toate acestea. Prin cercetatea de față s-a încercat să se stabilească laturile vieții de familie care suferă schimbări odată cu apariția copilului și cum acționează aceasta asupra satisfacției soților de diferite aspecte ale vieții de familie. Dificultățile legate de apariția copilului se răsfrâng, în primul rând, asupra relațiilor dintre soți. Astfel, în România în familiile fără copii 73,6% studenți sunt total satisfăcuți de căsnicia lor, pe când în familiile cu copii satisfacția scade la 65,8% . În R. Moldova 70,3% din familiștii fără copii sunt total satisfăcuți de căsnicia lor, în familiile unde copiii sunt prezenți procentajul scade la 57,7% din respondenți (vezi anexa IV.3.1). Diferența mare în privința satisfacției de căsnicie dintre familiile fără copii și cele cu copii se datorează faptului că ultimele trec printr-o nouă etapă de adaptare – viața de familie în trei, care presupune supradozarea sarcinilor domestice pentru femei. Posibiliatea de a îmbina activitatea de instruire cu cea casnică devine mult mai greu de realizat, iar în aceste condiții funcția culturală și emoțională a comunicării suferă schimbări. Important este și ajutorul primit din partea soțului, iar în studiul nostru multe studente mame nu sunt satisfăcute de felul cum soțul își îndeplinește sarcinile domestice și cele de îngrijire a copilului. Aceasta semnifică faptul că, tânăra familie trebuie să fie mai responsabilă în etapa dată de adaptare.

Asupra satisfacției de căsătorie în perioada apariției copilului, influențează mult nivelul de asigurare materială a familiei, condițiile de trai și de educare a copilului, repartizarea sarcinilor casnice. Dacă în familiile fără copii din România, 41% din soți sunt totdeauna satisfăcuți de felul cum celălalt soț își îndeplinește obligațiile familiale, iar în R. Moldova – 52%, atunci în familiile cu copii, atât în România cât și în R. Moldova, satisfacția scade până la 37% și respectiv 36%. Trebuie avut în vedere faptul că, în ambele țări procentajul satisfacției este mai mic în rândul soțiilor (vezi anexa IV.3.2). Același fenomen se observă și cu satisfacția de relația intimă – în familiile fără copii 80% din soții români și 88% din cei moldoveni sunt satisfăcuți de relația lor intimă, iar în cele cu copii – 76% și respectiv 79%. Datele vin să confirme cele spuse mai sus că, fiecare etapă a ciclului veiții de familie sunt un examen pentru relațiile dintr-un cuplu, în special nașterea și educația copiilor. Parentalitatea este un factor al reușitei unei căsnicii. Familia cu copii este cea mai activă perioadă din viață. În condițiile de supraîncărcare a soților cu responsabilități familiale și profesionale comunitatea lor se manifestă într-o măsură mult mai mare – dorința de a se ajuta reciproc, compătimire reciprocă și susținere emoțională. Pentru părinți este foarte importantă asigurarea creșterii și dezvoltării fizice și spirituale a copiilor. De aceea, un șir de cercetători ai familiei (A.Barcai,1981, N.Soloviov,1985) susțin că fiecarea treaptă în dezvoltarea copilului devine o evaluare a eficienței funcționării familiei în stadiile anterioare, iar pe de altă parte – înaintează în fața părințiolr noi sarcini care necesită alte calități, priceperi și deprinderi. Dificultățile, apărute în viața de familie, de mullte ori devin cauze ale crizei familiale.

Apariția copilului influențează asupra multor laturi ale vieții de familie. În această etapă de viață au loc schimbări profunde în funcțiile de comunicare emoțională și cea spirituală (culturală), în special cea de rezolvare a conflictelor. În România, ca și în R.Moldova, se întâmplă ca soții să se certe mai des decât în familiile fără copii – 24% față de 17% și 38% față de 16%. În R. Moldova studenții se ceartă mai des decât în România, în 4% din familiile cu copii și 1% din cele fără copii certurile sunt foarte dese. Desigur că odată cu apariția copilului, studenții-soți sunt mai mult implicați în treburile casnice, iar volumul și calitatea timpului liber scade, totuși greul muncii cade asupra soției. În R. Moldova, doar 12% din respondenți au afirmat că obligațiile pe care le implică o căsnicie îi împedică să-și petreacă timpul liber interesant, pe când în familiile cu copii procentajul crește până la 29,5%; în România diferența este și mai vădită – 3% față de 39,5%.

Din cele de mai sus rezultă că, în cea de-a doua peioadă de adaptare la viața de familie, studenții-familiști au nevoie de atenție și sprijin atât din partea administrației instituțiilor superioare de învățământ, cât și din partea organizațiilor comunitare. Sprijinul este cu atât mai important, pentru că satisfacția față de căsnicie a tinerei familii în această perioadă este strâns legată de aspectele sociale ale vieții. În afară de aceasta, nu fără motiv, putem spune că instruirea și viața de familie vor fi compatibile pentru puțini studenți și de aceea, mulți din ei vor amâna căsătoria pentru perioada de după absolvirea facultății.

5.5. Compatibilitatea instruirii cu viața de familie

Studenții sunt sursa principală a reproducerii potențialului intelectual al țării. În scurt timp ei vor deveni protagoniștii stiinței și tehnicii, a artei și culturii, vor fi responsabili de soarta țării. De calitatea studiilor obținute, de poziția morală și socială a studentului în mare măsură depinde progresul societății. Maturitatea socială a studenților se caracterizează prin atitudinea față de instruire – activitatea principală a acestora. O altă caracteristică a timpului și a mediului studențesc poate fi tendința creșterii numărului de căsătorii, iar mai nou și a perioadei predecesoare a acesteia – concubinajul, în rândul studenților. Poate fi compatibil statutul social (cel de student) cu statutul familial (cel de căsătorit)? Părerile sunt diferite. Cei ce sunt împotriva căsătoriei în timpul studenției aduc drept argumente imaturitatea socială a tinerilor, lipsa bazei materiale și a spațiului locativ, incompatibilitatea instruirii cu îndeplinirea funcțiilor familiale. Adepții căsniciei studențești vin cu contraargumente la cele spuse mai sus. Actualmente, societatea este supusă unui șir de reforme economice, crește ritmul liberalizării tinerilor la nivel social, emoțional, sexual. Toate acestea conduc la probleme de ordin psihologico-emoțional și medico-biologic. În legătură cu aceasta familia este văzută de către studenți ca micromediu unic, care le permite satisfacerea unui șir de necesități vitale ca: necesitatea de dragoste, odihnă, comunicarea intelectuală cu partenerul, confortul psihologic.

Pe parcursul cercetării, am constatat că familia nu este obstacolul principal în fața reușitei studenților. Sunt alți factori responsabili de rezultatele proaste la învățătură care vor fi analizați în continuare. Pentru a poseda o profesie anume nu este suficient să te înscrii la o facultate. Numai dorința în sine de a stăpâni o profesie nu poate fi garanția formării abilităților și calităților profesionale. Rar abiturient dispune de informații complete despre viitoarea profesie, despre cunoștințele, capacitățile și abilitățile pe care aceasta le presupune; despre sistemul de pregătire ce va conduce la stăpânirea specialității și formarea calităților de personalitate necesare. Și mai rare sunt cazurile când tinerii se înscriu la facultate conștient, adică au frecventat cercurile școlare pe materii de studiu, au participat la olimpiade, au absolvit un liceu sau colegiu la specialitatea dată. Mulți studenți, însă, vin la facultate fără a ține cont de posibilitățile, capacitățile personale și specificul viitoarei profesii, doar pentru a avea studii superioare sau pentru prestigiul instituției/facultății date sau din cauza concursului mic, sau pentru a ține companie prietenilor.

Pentru ca studentul de astăzi să devină mâine un bun specialist, se înțelege de la sine că este necesară o orientare profesională bună și pregătirea corespunzătoare a tinerilor. Prin orientare profesională se subînțelege, de obicei, atitudinea pozitivă și interesul față de meserie, înclinația de a o profesa. Noțiunea dată include și necesitățile, interesele, predispozițiile, idealurile, credințele. Când pregătirea abiturientului corespunde cerințelor sistemului de învățământ supeior, instruirea în timpul facultății creează posibilități de realizare a necesității studiilor superioare. Când aceasta nu corespunde, studentul trebuie să depună forțe suplimentare pentru a-și dezvolta și perfecționa cunoștințele, capacitățile, abilitățile corespunzătoare cerințelor profesiei alese. Reușita însușirii unei profesii va depine și de cât de mari sunt necesitățile studentului de a stăpâni și profesa meseria dată. În acest sens, nu toți studenții care ajung la facultate întâmplător sunt pierduți pentru societate ca și specialiștii calificați. În procesul instruirii sub influența diferiților factori, aceștia pot manifesta interes pentru viitoarea profesie. De aceea atmosfera psihopedagogică din instituția de învățământ este foarte importantă, precum și calitatatea predării, baza tehnico-materială, medodele și tehnicile procesului instructiv și orele practice. Dar cum procesul instructiv-educativ este un proces bipolar ce include pe de o parte elevul, iar pe de altă parte profesorul, capacitățile de însușire, calitățile de personalitate și interesul studenților nu vor fi suficiente pentru a-și însuși profesia dată. În lipsa conținutului satisfăcător al instruirii, a competenței cadrelor didactice, însușirea se transformă într-un proces formal ce într-o anumită măsură discreditează învățământul superior.

Chiar dacă studenții de azi după absolvirea facultății nu au asigurat nici locul de muncă, nici spațiul locativ – așa cum era pe timpul părinților lor – totuși o mare parte din ei leagă studiile de bunăstarea viitoare. Statutul familial îi face pe studenți să adopte o atitudine mai responsabilă față de studii, de posedarea profesiei, să se îndrepte spre valori vitale reale și mai concrete. Afirmația dată se concretizează în răspunsurile studenților referitoare la scopurile vieții. Angajarea în câmpul muncii, soluționarea problemei spațiului locativ, asigurarea materială a familiei, creșterea copilului sunt planurile pentru viitorul apropiat al studenților familiști, atât în România cât și în R. Moldova. Același fir roșu se menține și în răspunsurile privitor la valorile studenților. Dacă aceștia ar dispune de resurse financiare nelimitate, în primul rând le-ar valoriza în locuință (36,5% în România și 28% în R.Moldova); asigurare materială, „mobilă”, „mașină” (11,5% în România și 19,5 în R.Moldova); afacere (18,5% în România și 13% în R.Moldova); educația copiilor.

Supozițiile noastre legate de faptul că viața de familie ar influența negativ reușita școlară a studenților nu s-au adeverit, doar 4,5% din studenții români și 10,5% din cei moldoveni au susținut că performanțele lor școlare după căsătorie au scăzut. Dimpotrivă, la o mare parte din studenți – 48,5% din familiștii români și 40,5% din cei moldoveni – reușita școlară s-a înbunătățit după ce s-au căsătorit. După cum se vede, familia este un factor stimulativ al reușitei în ciuda problemelor gospodărești și materiale cu care se confruntă studenții. Aceștia au început să învețe mai bine după căsătorie, în special soții (vezi tabelul de mai jos).

Tabelul 9.

Reușita școlară a studenților căsătoriți.

*Procentajul pe cele două sexe

Astfel instruirea și viața de familie s-au dovedit a fi compatibile. Studenții căsătoriți, după cum s-a văzut din paragraful anterior, discută mult în familie problemele legate de studiu, se ajută unul pe altul, devin mai responsabili față de activitatea lor principală și așa cum au menționat unii studenți „căsnicia te face mai ordonat”. Există totuși o oarecare dependență între performanțele școlare și factorii familiali. Unul din ei este prezența copiilor. Unele soții și unii soți afirmă că activitățile gospodărești, problemele legate de îngrijirea copilului cer mult timp și forțe, și împiedică reușita școlară. Cu toate acestea, mari diferențe între reușita familiștilor cu copii și a celor fără copii nu am observat. Astfel, în România din grupul celor care au afirmat că performanțele lor au scăzut 2,6% constituiau familiștii cu copii și 4,9% – cei fără copii, cei la care rezultatele au crescut erau 47,4% – familiști cu copii și 48,1% – familiști fără copii. În R.Moldova răspunsurile celor care au afirmat că rezultatele lor școlare au suferit schimbări după căsătorie s-au repartizat în felul următor în funcție de prezența copiilor în familie: la 9,6% din familiștii cu copii și 10,9% din cei fără copii, performanțele au scăzut, iar la 46,2% și respectiv 38,5% acestea au crescut după căsătorie. Studentele căsătorite chiar dacă au mai multe responsabilităti și griji decât cele necăsătorite, tind să-și mențină performanțele școlare sau chiar să le îmbunătățească. Aceasta datorită faptului că femeia deși tinde să-și formeze o familie și să aibă copii, totuși nu vrea să rămână închistată în ea și dorește să-și afirme potențialul și în alte domenii de activități decât cel casnic. În studiul nostru 48% din soțiile din R. Moldova și 37% în România nu sunt de acord cu ideea că femeia este făcută pentru casă, familie și copii și că trebuie să se jertfească pentru aceștia. Pentru ele, cariera este la fel de importantă ca și familia. Interesant este faptul că în România familiile unde deciziile sunt luate mai mult de soție, performanțele școlare ale soților au crescut după căsătorie mai mult decât în cazurile când deciziile sunt luate mai mult de soț (54% față de 44%). Aceasta semnifică faptul că soția lider este mai pragmatică, un organizator mai bun al vieții de familie, știe mai bine să reglementeze timpul familiei, iar acestea, după părerea noastră, sunt cheia succesului reușitei studenților căsătoriți.

A forma un specialist creativ și social activ în 4-5 ani de facultate nu este ușor. Dar ar fi incorect să atribuim insuccesul pregătirii specialiștilor doar familiei studențești. Familia și școala, familia și munca, sunt sfere ale vieții care nu se exclud una pe alta. Ele au o bază morală și legală atât în plan personal cât și în plan social. Și mulțimea exemplelor pozitive a perechilor maritale studențești confirmă aceasta. Reușita combinației obligațiilor familiale cu cele școlare depinde, într-o oarecare măsură și de organizarea procesului instructiv, de atenția acordată familiștilor de către administrațiile instituțiilor superioare de învățământ. Răspunsul la întrebarea pusă la începutul paragrafului – sunt sau nu compatibile instruirea cu familia – poate fi următorul: activitatea școlară și cea familială sunt compatibile doar în cazurile când există o atitudine suficient de responsabilă față de acestea, când studenții sunt organizați, bine determinați, când nivelul lor de instruire este corespunzător cerințelor facultății, când există atitudini pozitive și abilități necesare pentru viața de familie.

5.6. Afectivitatea în familia studențească

Fericirea personală pentru majoritatea din noi este legată în primul rând de fericirea familiei. Dostoievskii scria că fericirea familiei constituie trei pătrimi din fericirea lăsată omului. Familia studențească este rezultatul căutărilor active de către tineri a persoanei apropiate, dragi, necesară pentru o viață deplină și fericită. De cele mai multe ori, tocmai specificul relațiilor emoționale dintre soți determină reușita interacțiunii familiale. Dragostea este principalul motiv pentru care tinerii se angajează într-o relație maritală. Rolul dragostei în reglarea relațiilor interpersonale dintre soți se datorează schimbărilor în instituția familiei și anume – pierderea importanței funcțiilor instrumental-economice și creșterea celor expresiv-afective. Astăzi familia este mai mult interesată de confortul psihologic al membrilor săi.

Studenții, ca și ceilalți tineri, se căsătoresc pentru a fi fericiți. Satisfacția și fericirea sunt realități pur subiective la care avem acces doar prin mijlocirea declarațiilor indivizilor .

Studiul nostru a scos în evidență faptul că 52% din soțiile și 44% din soții moldoveni și 41% din femeile și 46% din bărbații români susțin că dragostea a fost motivul principal care a influențat hotărârea lor de a se căsători. În căsătorie dragostea reciprocă pentru multe cupluri rămâne valoarea supremă. Păstrarea acesteia se consideră a fi una din principalele caracteristici subiective ale funcționării reușite și a rezistenței în timp a familiei. Aceasta se observă și în studiul nostru – 67,5% din studenții români și 69% din cei moldoveni consideră că dragostea reciprocă este esențială vieții de familie; 87,5% studenți din primul lot și 78,5% studenți din lotul al doilea susțin că ea este obligatorie și pentru ca o familie să reziste în timp. Datele noastre sunt confirmate și de studiul lui R. Popescu (2003) în care se arată că, indiferent de vârstă, iubirea este considerată lucrul cel mai inportant pentru ca o căsătorie să fie fericită. Ea obține cote înalte atât la categoria de vârstă 18-29 ani (29,3%), cât și la cea de 30-54 ani (25,3%), dar și la categoria de vârstă 55 ani și peste (21,9%). Deși cu o ușoară diferență, tinerii pun mai mult accent pe iubire. Pe fundalul relațiilor emoționale pozitive dificultățile legate de perioada de adaptare sunt mai ușor de depășit. Pentru ca dragostea dintre cei doi soți să poată rezista în timp și să ducă la căsnicie, în primul rând este nevoie de sinceritatea sentimentelor, adică să presupună nu „primirea unei satisfacții egoiste, ci a trăi bucuria prin bucuria altei persoane, a trăi plăcerea prin reflectarea plăcerii altuia” (Covalev, 1994).

Cercetătorii susțin că iubirea este un schimb prin care cei care se iubesc își satisfac pe deplin nevoile unul altuia, de la cele fizice la cele de creștere spirituală. „A iubi și a fi iubit nu este altceva decât percepția vie și rapidă a existenței Sinelui, făcându-l să existe pe celălalt” (Mitrofan, 1998). Exisă multe înercări de tipologizare a iubirii. Ollie Pocs (1989) distinge trei forme de dragoste: dragostea oarbă, dragostea romantică și dragostea matură. Hendrick, C. Și Hendrick, S. (1989) vorbesc despre dragostea romantică, dragostea posesivă, dragostea dintre cei mai buni prieteni, dragostea pragmatică, dragostea altruistă, jocul de-a dragostea.

Dragostea presupune sinceritatea sentimetelor, încrederea și respectul drepturilor și meritelor celuilalt, a intereselor lui/ei, altruismul și similaritatea axiologică a soților. Pe lângă acestea, coeziunea dintre soți este influențată și de maturitatea sentimentelor. Este cunoscut faptul că dragostea apare în urma idealizării imaginii persoanei iubite, iar aceasta poate duce la creșterea așteptărilor față de partener. În același timp, comunicarea dintre cei doi scoate deseori în evidență neconcordanța așteptării și realității, relațiile devenind tensionante. Dar dacă sentimentul ce-i unește pe soți este suficient de matur, decepția poate fi evitată. După S. L. Rubenstein (1973), sentimentul dragostei parcurge, în evoluția sa, două etape, care pot fi analizate ca două forme de dragoste: „dragostea față de cel îndepărtat” și „dragostea față de cel apropiat”. Idealizarea imaginii persoanei iubite corespunde primei forme de dragoste – are loc formarea imaginii ideale, care este destul de îndepărtată de persoana reală; fiecare calitate în parte a acesteia este idealizată, în realitate, însă, o astfel de persoană nu există. Pe parcursul evoluției sentimentului, în baza „dragostei față de cel îndepărtat” apare o a doua formă de dragoste când dispare orice fel de selecție – „cine-mi este aproape acela esta este bun”, adică necorespunderea imaginii ideale a partenerului cu partenerul real își pierde din semnificație. „Idealul armonios al dragostei”, susține Rubenstein, constă în a-l vedea ideal pe cel de aproape prin caracteristicile lui particulare. Tocmai un astfel de sentiment poate fi considerat matur. Latura emoțională a căsniciei are o importanță primară pentru tinerii soți. Satisfacția căsniciei la fiecare din ei se leagă de caracterul și puterea sentimentelor. Nici condițiile materiale, nici posibilitatea de a prelungi studiile în lipsa problemelor care apar odată cu crearea familiei, nu influențează satisfacția căsniciei atât de mult ca puterea și caracterul sentimentelor soților-studenți.

Între satisfacția căsniciei și sentimente există o legătură dublă. Pe de o parte, satisfacția în căsnicie, în general, și de diferite laturi ale vieții de familie, în particular, depinde de puterea și caracterul sentimentelor tinerilor soți. Pe de altă parte, acestea sunt influențate de satisfacția în căsnicie. Păstrarea nivelului înalt al afectivității în căsnicie este dererminată de măsura în care soția-studentă este satisfăcută de repartizarea sarcinilor gospodărești, sarcinilor legate de îngrijirea copilului, de relațiile intime, de felul cum sunt luate deciziile în familie, de ajutorul primit din partea părinților soțului. Cu cât nivelul satisfacției soției este mai înalt, cu atât sunt create mai multe condiții de consolidare a relației emoționale pozitive dintre soți. În studiul nostru femeile care și-au caracterizat sentimentele față de soț ca „dragoste”, sunt mai degrabă satisfăcute de felul cum sunt repartizate sarcinile gospodărești, sarcinile legate de îngrijirea copilului, de felul cum sunt luate deciziile în familie decât soțiile care sunt legate de soții lor doar prin obișnuință. Bărbații, de regulă, sunt satisfăcuți de toate aspectele vieții familiale și aceasta nu are o influență hotărâtoare asupra caracterului și puterii sentimentelor față de soție.

Dacă prin comunicarea dintre soți se stabilesc relații de egalitate, aceasta fără doar și poate, contribuie în mare măsură la păstrarea sentimentelor. Forma democratică de organizare a vieții de familie constituie într-un fel modul de consolidare a sentimentelor, întrucât presupune respectul demnității celuilalt, a intereselor lui – elemente necesare adevăratelor sentimente de dragoste. Acest mod de organizare a familiei presupune de asemenea participarea celor doi soți în egală măsură la procesul decizional, ceea ce exclude învinuirea reciprocă în caz de eșec. De regulă, dragostea în căsătorie este păstrată de soții care au numit aceasta drept motiv hotărâtor în luarea deciziei de a se căsători. La soții care și-au caracterizat relațiile lor actuale ca și obișnuință, dragostea ca motiv al căsătoriei nu se întâlnește.

Între păstrarea sentimentului de dragoste și utilizarea timpului liber de către soți, se observă de asemenea o legătură. După cum s-a menționat în capitolul anterior, bărbații își asumă în aceeași măsură sau chiar mai mult decât soțiile lor, modul de petrecere a timpului liber și a vacanței – 44% în România și 70% în R.Moldova. Practic de ei depinde măsura în care conținutul timpului liber va consolida relația emoțională. Repartizarea corectă a sarcinilor gospodărești între soți duce la creșterea cantității timpului liber a femeii căsătorite. Și petrecerea calitativă a acestuia, precum și oricare altă activitate realizată împreună cu soțul va contribui la consolidarea sentimentelor. Studiul nostru scoate în evidență faptul că 44% din soții români ce numesc sentimentele lor față de soție ca obișnuință nu petrec timpul liber cu aceasta, iar restul – acordă între 50% și 70% din timpul lor liber soției; la cei ce nutresc dragoste față de soție, procentajul timpului liber petrecut împreună se încadrează între 70-100%. Doar un bărbat în R.Moldova numește relația sa actuală cu soția drept obișnuință și preferă să-și petreacă timpul liber cu prietenii. În familiile unde soții sunt legați prin obișnuință, soțiile preferă să se uite la televizor atunci când stau acasă, iar bărbații sunt ocupați cu lectura unei cărți sau a unui ziar. În studiul nostru, ajutorul părinților soțului(iei) nu are o influență directă asupra caracterului și puterii sentimentelor soților.

O importanță majoră pentru consolidarea sentimentelor tinerilor soți o are comunicarea constructivă. De fapt, comunicarea constructivă este unul din factorii care diferențiază familiile reușite de cele nereușite. Acestă idee a fost confirmată de un șir de studii (Novicova E., 1981; Alioșina Iu., 1987; Mitrofan I., 1998; Eidemiller E. Т., Iustitskii V., 1999). Datele acestor studii ne permit să vorbim despre faptul că, lipsa unui sistem de comunicare bine pus la punct într-o relație de cuplu, ne mărturisește că, această căsnicie este nereușită. Procesul cunoașterii reciproce, început în perioada de curtenie, continuă și în timpul vieții în comun. Cu cât distanța emoțională între soți este mai mică, cu cât este mai complexă lumea lor spirituală, cu atât este mai larg cercul întrebărilor (problemelor) despre care discută soții și-și corectează părerile, pozițiile, privirile, și cu atât este mai rapid și eficient procesul de adaptare al soților în toate sferele vieții familiale. Temele de discuție nu se restrâng doar la problemele legate activitățile gospodărești și îngrijirea copilului. Spectrul este mult mai larg și include un șir de teme socioculturale: morale, politice, estetice, s.a.m.d.. În familiile în care dragostea îi unește pe cei doi, se discută mai mult decât în celelalte familii, pe teme legate de studiu, planurile viitoare, cartea citită sau filmul vizionat. Deficitul de comunicare dintre soți se răsfrânge deseori și asupra copiilor: aceștia se relaționează mai rău cu părinții, sunt mai puțin comunicativi, se adaptează mai greu la diferite situații sociale (Levi V., 1989; Gerasimova T., 1999; Darinskaia V., 2000).

Dragostea adevărată prespune apropierea sufletească, care se bazează pe unitatea părerilor, credințelor, atitudinilor. Desigur că unitatea absolută este imposibilă întrucât lumea interioară a fiecăruia dintre soți este unică. Însă existența valorilor familiale, comunității, orientărilor sunt obligatorii pentru soți dacă aceștia sunt cointeresați de a păstra și consolida căsătoria. În acest sens, comunitatea orientărilor valorice va consolida relația emoțională a soților (vezi tabelul de mai jos). După cum se poate observa din tabel, înțelegerea reciprocă a soților este considerată obligatorie vieții de familie de către 30,5% din femeile și 29% din bărbații români, în R. Moldova procentajul este egal înre cele două sexe – 34,5%; fidelitatea conjugală de către 19% femei și 14% bărbați în România și respectiv 16% femei și 13,5% bărbați în R.Moldova; respectul intereselor și preocupările soțului de către 9% din soțiile românce și 6,5% din cele moldovence, iar a soției de către 11,5% din soții români și 8% din cei moldoveni. Respectarea propriei demnități este obligatorie pentru 5% din soțiile și 5,5% din soții români și 1,5% din soțiile și 2,5% din soții moldoveni; repartizarea corectă a obligațiilor familiale pentru 4% din soțiile și 4,5% din soții din România și 7% din soții din R.Moldova. Viața de familie nu poate exista în afara dragostei reciproce pentru 32% din femeile și 35,5% din bărbații primului lot și 34,5% atât femei cât și bărbați din al doilea lot.

Tab.10

Orientarea soților spre păstrarea familiei

* Procentajul pe sexe în cele două țări

După repartiția datelor pe cele două sexe se poate observa că pentru femei este mai importantă dragostea, înțelegerea reciprocă, fidelitataea conjugală, iar pentru bărbați respectarea intereselor și preocupărilor celuilat, respectul propriei demnități. Această diferență este accentuată mai mult în România decât în R. Moldova.

Pentru păstrarea și consolidarea dragostei maritale, conform datelor studiului nostru ca și celor a altor cercetători (Iluț și Cordoș, 1986; Govaco, 1988), toate cele enumerate mai sus sunt importante, dar respectarea sentimentului propriei demnități a partenerului, a intereselor și preocupărilor acestuia sunt esențiale pentru dragoste. De aceea, soții ar trebui să evite comportamentul dur și lipsit de tact față de partener, întrucât aceasta se va reflecta negativ asupra păstrării dragostei în căsncie.

Caracterul și puterea sentimentelor influențează în mod direct procesul de adaptare în familia studențească. În primul rând coloritul pozitiv al relațiilor emoționale constituie factorul de adaptare pentru soțiile-studente, întrucât le ajută să depășească dificultățile primilor ani de viață în comun. Asupra păstrării și dezvoltării sentimentelor în căsătorie o influență majoră o au forma de organizare a vieții familiale, satisfacția soților (în primul rând a soțiilor) de diferite aspecte ale vieții familiale, structura timpului liber și conținutul comunicării. Determinante în păstrarea sentimentelor sunt comunitatea orientărilor soților și valorile familiale. Condițiile materiale nu influențează direct caracterul și puterea sentimentelor deși, nu putem exclude influența indirectă a acestora. Potențialul familiei studențești este destul de înalt, ceea ce crează condiții optime pentru funcționarea reușită a acesteia și mai departe.

5.7. Conflictul în familie

În perioada adaptării maritale soții își formează imagini comune despre căsătorie și familie. De obicei aceasta are loc în urma discordanței părerilor soțului și soției referitor la viața de familie. Conflictul în tânăra familie apare mai des nu atât din cauza incompatibilității caracterelor soților (diferențele trăsăturilor de caracter sunt evidente și e ușor să te adaptezi la ele), cât din cauza necorespunderii imaginilor acestora despre viața de familie. Prin conflictul marital în sensul larg al acestei noțiuni, noi înțelegem divergența soților determinată de diferența scopurilor, idealurilor, părerilor, imaginilor s.a.m.d. referitor la un obiect sau situație concretă.

Teoriile conflictualiste susțin că, în general, conflictul este inevitabil în orice diadă sau grup unde membrii sunt diferiți ca statut social și au scopuri divergente. Familia reprezintă și ea un astfel de grup. Violența familială este identificată de aceste teorii, drept rezultat probabil al disonanței legăturii dintre autoritate și putere. Conflictele familiale apar adesea atunci când unul dintre membrii grupului are autoritatea (adică dreptul normativ) de a pretinde un anumit comportament din partea celorlalți, dar nu și puterea de a se impune atunci când întâmpină rezistență. Cel mai frecvent exemplu oferit în acest sens, în literatura de specialitate, este cel al părinților adolescenților (Stenmetz, 1971; 1974, Straus, 1971, apud C. L. Shehan și G. R. Lee, 1990).

Disputele în familiile studențești apar rar (vezi figura de mai jos). În majoritatea familiilor din studiul nostru – 48,5% în România și 55,% din R. Moldova – frecvența conflictelor este rară ; 33,5% din familiștii români și 21% din cei moldoveni au menționat că se ceartă foarte rar cu partenerul de viață, iar 18% din studenții primului lot și 23,5% din lotul al doilea semnalează o frecvență mai ridicată a conflictelor în familiile lor.

Fig.4 Frecvența conflictelor în familia studențească

Frevența mică a conflictelor în familie este considerată de către psihologi ca unul din criteriile stabilității familiei. Un alt indiciu al stabilității familiei este caracterul conflictelor. După Kovalev S.V.(1994) familiile fericite se caracterizează nu prin lipsa conflictelor, ci prin superficialitatea lor, lipsa urmărilor grave. Caracterul conflictelor depinde de măsura în care vor contribui sau nu acestea la păstrarea și dezvoltarea relațiilor maritale. În acest sens conflictele pot fi constructive (acestea sunt necesare pentru dezvoltarea relațiilor intrafamiliale) și destructive (adică conflicte ce împiedică procesele de adaptare). În urma conflictelor destructive, tensiunea dintre soți se menține pe un timp destul de îndelungat. În aceste familii ambii soți văd divorțul ca o amenințare reală a căsniciei lor. Conflictul constructiv presupune înlăturarea tensiunii între soți. Cu toate că supărarea există, după ceartă soții devin mai grijulii unul față de celălalt, tind să se înțeleagă mai bine unul pe altul. Ca rezultat o astfel de ceartă este percepută ca întâmplătoare, ca o neînțelegere.

În majoritatea familiilor studențești, atât în România cât și în R.Moldova, conflictele apar foarte rar. Una din particulalitățile relațiilor soților în familia studențească o constituie grija acestor legată de evitarea conflictelor, indiferent de caracterul și frecvența lor. O altă particularitate constă în diversitatea conținutului conflictelor. Acestea din urmă țin atât de aspectele principale ale vieții de familie, cât și de un spectru mai larg al problemelor apărute în perioada de adaptare, ceea ce ne vorbește despre funcționalitatea proceselor de adaptare. Dacă în familia matură sfera conflictelor este limitată și motivele conflictelor sunt relativ similare, atunci în familia tânără orice poate servi drept motiv pentru ceartă.

Aproape toate caracteristicile conflictului enumerate mai sus exercită influență asupra satisfacției soților în căsnicia lor. La întrebarea „Dacă ați fi știut cum se va aranja viața Dvs. familială, v-ați fi decis să vă căsătoriți?” răspunsul subiecților a depins de frecvența și caracterul conflictelor. În familiile în care conflictele au loc des, de regulă răspunsul era negativ („nu” sau „nu știu” ceea ce presupune o negație ascunsă a soților). Doar 4% din studenții români în familiile cărora conflictele au loc mai des nu s-ar mai fi decis să se căsătorească dacă ar fi știut cum se va aranja viața de familie. În schimb, în R. Moldova corelația dintre cele două variabile este foarte semnificativă (vezi anexa VI.1.2), fiind determinată de factori ca durata relațiilor premaritale și motivele căsătoriei. Tocmai cei a căror perioadă de cunoaștere a avut o durată de până la un an și cei ce s-au căsătorit din motive ca legitimarea relațiilor intime și nașterea apropiată a copilului, formează grupul familiilor cu frecvența cea mai înaltă a conflictelor și care într-un fel sunt dezamăgiți de viața lor familială.

Frecvența și caracterul conflictelor influențează asupra satisfacției căsniciei în funcție de conținutul lor. Paleta conținutului conflictelor în familiile studențești este foarte variată: pornind de la problemele banale, stres, amestecul părinților, probleme materiale, neconcordarea opiniilor, repartizarea sarcinilor și terminând cu gelozia, educarea copilului, infidelitatea și altele. Întrucât întrebarea din chestionar legată de cauzele conflictelor în familie a fost o întrebare deschisă, adică răspunsul a fost lăsat la latitudinea respondentului, totalitatea răspunsurilor primite au fost clasificate în următoarele categorii: problemă materială, lipsa de comunicare, lipsa respectului dintre soți, amestecul părinților în viața familiei, îndeplinirea sarcinilor gospodărești, comportamentul imoral al unuia dintre soți, probleme banale. În studiul nostru atât familiștii din România cât și cei din R.Moldova cred că, cel mai adesea, conflictele într-o familie, apar din cauza problemelor materiale (36%), problemelor banale (18,6%); comportamentului imoral al unuia dintre soți (17,5%); problemelor de comunicare (16,7%); lipsei respectului dintre soți (16,1%); neîndeplinirii sarcinilor (6,3%); amestecului părinților în viața familiei (4,8%); copiilor (2,6%).

În ceea ce privește familiile lor, observăm că atât structura cât și conținutul este diferit între cele două țări (vezi figura de mai jos). Astfel, în familiile studențești din România ierarhia cauzelor conflictelor este următoarea: neconcordanța opiniilor dintre cei doi soți – 22,2%; probleme financiare – 21,6%; egoismul/lipsa de tact al unuia dintre soți – 19,3%; probleme banale – 18,8%; stresul – 11,4%; amestecul părinților în viața familiei – 6,8%. În R.Moldova ierarhia este alta: probleme financiare – 25,9%; egoismul/lipsa de tact al unuia de soți – 18,9%; probleme banale – 18,4%; neconcordanța opiniilor – 17,3%; comportamentul imoral al unuia dintre soți – 11,9%; amestecul părinților în viața familiei – 7%; stresul – 0,5%.

Fig.5 Cauzele conflictelor în familiile studențești

După cum vedem în familiile studențești din R. Moldova motivul principal ce duce la apariția problemelor în căsnicie îl reprezintă problemele financiare, la diferențe foarte mari de restul aspectelor menționate. Lipsa banilor este o cauză destul de semnificativă pentru apariția conflictelor și în familiile studențești din România. Ipoteza explicativă în acest caz este pe de o parte faptul că situațiile socio-economice ale celor două țări au dus la scăderea nivelului de trai a populației, tinerii fiind cei mai afectați. Iar pe de altă parte, tinerele familii, fiind la început de drum și soții având statut de student, resimt mult mai acut lipsurile materiale, întrucât economic sunt încă dependente de părinți. Mai importante decât banii, pentru studenții români, sunt problemele de comunicare, pe când acestea în ierarhia motivelor conflictelor studenților moldoveni ocupă locul patru. O altă diferență marcată între cele două țări constă în faptul că, comportamentul imoral al unuia dintre soți ca și motiv al conflictelor nu apare în familiile studențești din România, însă pentru 11,9% studenți din R. Moldova acesta este motiv de ceartă. În schimb, ultimii sunt mai puțin stresați decât primii și deci, în familiile lor apar mai rar probleme din acestă cauză (diferența fiind de 0,5% la 11,4%).

Diferențiind răspunsurile în funcție de sex s-a observat că lipsa banilor este considerată o problemă mai mult de către bărbați, explicația fiind probabil faptul că le revine într-o mai mare măsură responsabilitatea asigurării necesarului material în gospodărie. În familia românească, atât într-o țară cât și în alta, persistă încă așteptările complementare de rol, conform cărora bărbatul trebuie să aducă bani în casă, iar femeia trebuie să aibă grijă de copii și de gospodărie. Problemele de comunicare și amestecul părinților în viața tinerii familii sunt de asemenea probleme mai importante pentru bărbați. Egoismul, lipsa de tact al soțului și problemele banale sunt motive pentru apariția problemelor mai degrabă pentru femei.

Pe parcursul cercetării nu s-a observat o legătură directă între stagiul căsătoriei și conflicte. Explicația o găsim în faptul că stagiul vieții maritale în familia studențească, de regulă, nu depășește perioada de 3 ani. În limitele acestui timp nu se poate stabili o legătură între stagiul căsniciei și indicatorii conflictelor. Excepție face caracterul conflictelor. Cu cât stagiul vieții maritale este mai mare, cu atât caracterul distructiv al conflictelor este mai rar întâlnit. Aceasta se explică prin experiența de viață mai bogată a soților, prin cunoașterea reciprocă mai profundă, prin toleranța mai mare a unuia față de celălalt. Chiar și în acest timp scurt de 3 ani, în viața maritală a studenților se poate urmări o scădere a destructivității în caracterul conflictelor, ceea ce ne vorbește despre reușita proceselor de adaptare.

Dacă între stagiul căsătoriei și conflicte nu se observă o legătură directă, atunci aceasta este foarte vizibilă când este vorba de durata relației premaritale (vezi figura de mai jos).

România

R. Moldova

Fig.6 Frecvența conflictelor în familiile studențești după durata relațiilor premaritale, pe țări

Astfel, în R.Moldova în căsniciile unde perioada premaritală a avut o durată mai mică de un an, se observă frecvența cea mai mare a conflictelor 50% din cazuri; rareori se ceartă 37,1% din familii și foarte rar – 12,9%. În cazul soților la care relația premaritală a avut o durată între 1-3 ani procentajul mărit se deplasează spre rareori – 58,2% și foarte rar 25,5% . Și mai rare sunt conflictele când soții s-au cunoscut mai mult de 3 ani până la căsătorie: în 75,5% din cazuri conflictele au loc rareori, iar în 22,5% – foarte rar (Corelația datelor este prezentată în tabelul din anexa V.3). Datele de mai sus ne reflectă un tablou foarte clar – cu cât perioada de cunoaștere este mai scurtă, cu atât conflictele sunt mai dese iar conținutul lor poartă un caracter distructiv, și invers cu cât soții au avut mai mult timp pentru a se cunoaște până la căsătorie cu atât frecvența conflictelor scade și conținutul lor este mult mai constructiv. În România tabloul relației între durata perioadei premaritale și frecvența conflictelor nu este atât de clar ca și în R.Moldova. Însă, și aici se observă corelația între durata relațiilor premaritale și frecvența conflictelor în familie. Astfel, în familiile în care conflictele se întâlnesc mai des, procentajul cel mai mare revine cuplurilor ale căror relații premaritale au durat mai puțin de un an – 27,6%, iar odată cu înaintarea în timp a cunoașterii premaritale procentajul scade la 19,5% pentru cei ce s-au cunoscut între unu și trei ani, și ajunge la 13,1% pentru cei care până la căsătorie perioada de cunoaștere a durat peste trei ani.

În ceea ce privește adaptarea intimă și frecvența conflictelor în familia studențească, putem spune că în R.Moldova nu s-a observat o corelație între aceste două. Majoritatea respondenților sunt satisfăcuți total de viața lor intimă indiferent de frecvența conflictelor ; excepție fac familiile unde conflictele au loc foarte des, soții sunt parțial satisfăcuți de viața lor intimă. În România soții care sunt parțial satisfăcuți de viața lor intimă se ceartă mai des, decât ceilalți. Dar și în România și în R.Moldova numărul acestora este mult mai mic decât a celor care exprimă satisfacția totală față de viața lor intimă. Insatisfacția sexuală și conflictele pe această temă sunt strâns legate de lipsa confortului psihologic în familie. Lipsa armoniei în relațiile intime duce la discomfortului psihologic al soților. Iar aceasta poate servi drept cauză a conflictelor. Problemele sexuale pot fi depășite printr-un dialog sincer, o conversație deschisă despre propriile sentimente și cele ale soțului/soției legat de relațiile intime. Raportul între relațiile sexuale și confortul psihologic este bilateral. În familiile în care relațiile între soți sunt bazate pe respect, grijă față de celălalt, satisfacția sexuală nu va avea de suferit. Astfel dacă soțul manifestă empatie față de soție atunci când aceasta are probleme, dacă își asumă mai multe sarcini casnice, drept rezultat soția se va afla într-o stare psihologică armonioasă. Evident că atractivitatea psihologică (și ca efect și cea sexuală) față de soț va crește.

Comfortul psihologic este important pentru familie la toate etapele vieții, în special la început, când are loc adaptarea soților unul la celălalt. Crearea situației comfortabile în familie depinde de multe calități de personalitate a soților cum ar fi: toleranța, prietenia, empatia. Un soț bun este cel în discuția cu care dispare orice sentiment de neliniște. În familiile unde comfortul psihologic este instalat, există cele mai optime condiții pentru adaptarea reciprocă a soților. Astfel conflictele în familiile studențești se leagă nu numai de aspectele obiective ale căsătoriei cât și de cele subiective, în primul rând de modul de organizare a vieții de familie și satisfacția față de diferite laturi ale acesteia, de caracterul și puterea sentimentelor, precum și de nivelul de coincidență a valorilor vitale ale soților.

Stabilitatea căsniciei depinde în mare măsură de repartizarea sarcinilor familiale, dar mai exact de măsura în care soții cred în corectitudinea repartiției obligațiilor familiale. Repartizarea corectă a rolurilor și sarcinilor familiale, ajutorul reciproc sunt condiții esențiale pentru stabilitatea familiei. Odată cu apariția copilului are loc dublarea sarcinilor soției. În familiile unde soțul acordă atenție și susținere partenerei sale, de regulă, conflictele dispar. Nu toate studentele-mame merg în concediu academic după nașterea copilului. Multe din ele se bazează pe ajutorul părinților și a soțului. Grija permanentă pentru copil și oboseala, necesitatea însușirii programei universitare conduc la creșterea efortului fizic și psihic a studentei-mame. În lipsa atenției cuvenite și a susținerii maxime din partea soțului-student, conflictele în această perioadă sunt inevitabile. Aceasta la rândul său poate duce la o criză îndelungată în relațiile familiale.

Deși în studiul nostru, doar 6,3% din studenți au notat neîndeplinirea sarcinilor familiale drept motiv pentru conflicte în familie, observăm că repartizarea corectă a obligațiilor este foarte importantă în familiile studențesti. Așa după cum era de așteptat și după cum e relatat mai sus, cele mai conflictogene familii sunt acelea unde soții sunt cel mai puțin satisfăcuți de felul cum partenerul își indeplinește obligațiile familiale. Astfel, în România cât și în R.Moldova familiile în care conflictele au loc mai des, procentajul cel mai mare revine celor ce sunt rar satisfăcuți de felul cum soțul ( -ia) își îndeplinește obligațiile familiale. Pe măsură ce satisfacția crește, procentajul scade (vezi tabelul de mai jos).

Tab.11

Corelația dintre nivelul de satisfacție a soțior față de felul cum partenerul își îndeplinește obligațiile familiale și frecvența certurilor în familia studențească* Procentajul pe cele două țări

În familiile în care conflictele apar foarte rar, procentajul mărit se plasează la cealaltă extremitate a satisfacției de repartiția sarcinilor familiale – 53,8% din studenții români și 27,5% din cei moldoveni care au menționat că sunt totdeauna satisfăcuți de felul cum partenerul își îndeplinește obligațiile familiale semnalează și gradul cel mai scăzut al conflictelor în familie. După cum vedem între variabilele ,,satisfacția de repartizarea obligațiilor familiale,, și ,,frecvența certurilor în familie,, există o corelație indirectă, cu cât gradul de satisfacție este mai mare cu atât frecvența certurilor este mai mică. Prezența copiilor este un alt factor care influențează frecvența conflictelor în familie. Aceasta se observă foarte bine în R.Moldova unde 42,3% din familiile cu copii față de 16,9 % din cele fără copii semnalează un grad înalt al conflictelor în familie, în România diferența este de 23,7% la 16,7%. De îngrijirea copiilor se ocupă mai mult soția și insatisfacția ei față de felul cum sunt repartizate sarcinile familiale în general și cele legate de îngrijirea copilului, în special, influențează asupra frecvenței conflictelor apărute în legătură cu educația copilului. Aceasta întrucât mamele-studente consideră îngrijirea un element al educației copilului. Dacă luăm în considerare faptul că vârsta copiilor în familiile studențești nu depășesc de 1-1,5 ani credem că acestea au perfectă dreptate. Soții-studenți în general sunt satisfăcuți de felul cum soția își îndeplinește obligațiile sale familiale și nu fac nici o legătură între îngrijirea copilului și efortul legat de aceasta.

În studiul nostru nu s-a observat o legătură strânsă între frecvența conflictelor și problema liderului în familie Doar în familiile unde soții cred că familia trebuie să fie condusă de câtre bărbat conflictele pe aceasta temă apar mai des. Familiile democratice unde toate activitățile se realizezează de către soți împreună, iar responsabilitatea pentru deciziile luate este asumată în egală măsură de ambii, conflictele pe această temă aproape că lipsesc.

Situațiile conflictogene în familia studențească sunt determinate și de petrecerea timpului liber, care este atât de prețios în mediul tineresc. Crearea familiei presupune noi obligații și deci micșorarea timpului liber. Conținutul timpului liber de asemenea se schimbă. Volumul timpului liber petrecut împreună de către soții-studenți din R.Moldova este mai mică decât la soții-studenți din România, diferența dintre cei care petrec peste 70% din timpul său liber împreună cu soțul/ soția fiind de 46,5% la 64%. Aceasta se explică prin faptul că mulți din soții moldoveni, în special bărbații sunt nevoiți să muncească pentru a-și întreține familia. Conținutul timpului liber la soți și soții în familiile studențești este diferit. Soțiile, atât din România cât și din R.Moldova, își petrec timpul liber mai mult vizitându-și prietenii, rudele, mergând la teatru, operă, expoziții/muzee sau discotecă, pe când soții lor ies mai degrabă cu prietenii în afara orașului, frecventează barurile, cinematografele sau fac sport. După cum vedem tinerii căsătoriți nu și-au format abilități de a petrece timpul liber cu familia. Căsătoria și în special apariția copilului duc la scăderea bruscă a volumului de timp liber la soțiile-studente, se îngustează cercul de prieteni și conținutul timpului liber este mai monoton. Dar, în același timp, necesitățile în această sferă rămân la același nivel. De aceea în familiile unde soțiile-mame au mai puține posibilități de a-și petrece timpul liber interesant, conflictele apar mai des.

Asupra conflictelor își exercită influența nu numai modul de organizare al familiei dar și gradul de similaritate a predispozițiilor soților despre felul cum trebuie să fie aceasta organizată. De regulă soțiile-studente consideră că dragostea reciprocă este obligatorie vieții de familie. Soții-studenți cred mai puțin în această afirmație. Pentru ei dragostea reciprocă nu trebuie să fie atât obligatorie vieții de familie cât dorită. Diferențele concepțiilor soțului și soției legate de fidelitatea conjugală pot de asemenea crea conflicte în tânăra familie. Soțiile, mai mult decât soții, sunt orientate spre păstrarea fidelității conjugale.Viața cuplului poate fi tulburată și de gelozie, indiferent dacă motivele sunt sau nu temeinice. Infidelitatea, fiind descoperită, produce grave răni sufletești. Gelozia, după cum arată P.Iluț (2000) apare din teama de a nu pierde persoana iubită și bunurile ei (biologice, psihologice, sociale, economice). Infidelitatea este deseori însoțită de o puternică încărcătură emoțional-simbolică: „a trădat”, „nu mă mai iubește”, „a găsit ceva mai bun”, ceea ce lezează imaginea și stima de sine și cauzează suferințe imense. Prezența sau absența conflictelor pe tema fidelității sunt determinate și de nivelul formării (dezvoltării ) predispoziției soților-studenți de a-și înțelege partenera. În familiile unde această predispoziție este formată conflictele sunt excluse.

Soții întră în familie fiecare cu arsenalul său de reprezentări și concepții despre viață în general și despre viața de familie, în special. De aceea conflictele pe tema repartizării sarcinilor sunt strâns legate de orientarea soților spre repartizarea corectă a obligațiilor familiale. În familiile unde soții au păreri diferite despre felul cum trebuie să fie repartizate sarcinile familiale conflictele pe această temă sunt mai frecvente. Dacă soțiile acceptă șă își asume mai multe responsabilități familiale conflictele de acest fel sunt mai rar întîlnite.

Dragostea ca valoare, apropierea emoțională, sufletescă, fizică sunt pe primul plan în viața familiei studențești. Și nu întâmplător în conflictele maritale motive ca lipsa de atenție, egoismul ocupă un loc destul de important. În familiile unde relațiile dintre soți sunt bazate pe dragoste, soluționarea conflictelor în perioada de adaptare este mai puțin dureroasă. După cum s-a afirmat mai sus, latura emoțională a căsătoriei este mult mai importantă pentru femei decât pentru bărbați. În studiul cercetătorilor bieloruși pe această temă efectuat pe un lot de familii studențești se observă că la femei legătura între caracterul și puterea sentimentelor nutrite față de soț și frecvența conflictelor este mai strânsă. În familiile unde soțiile și-au apreciat înalt sentimentele nutrite față de soț frecvența conflictelor era mai mică. Soțiile din familiile conflictogene și-au caracterizat relația cu soțul drept obișnuință, 42% din acestea au afirmat că în familiile lor conflictele ce duc la tensionarea îndelungată a relației sunt frecvente (Studentcescaia semia, 1991). În studiul nostru nu s-a observat o legătură între sentimentele nutrite față de soț și frecvența conflictelor în familiile studențești. Aceasta întrucât majoritatea soțiilor cât și a soților atât în familiile unde practic nu există conflicte cât și în familiile caracterizate printr-un nivel conflictogen înalt, și-au apreciat sentimentele nutrite față de partener drept dragoste. Stabilitatea familiei depinde mult și de prezența valorilor spirituale ale soților. În familiile studențești ierarhia valorilor este complexă și diversă, dar este evident că în vârful piramidei se află dragostea, apropierea sufletească. Într-adevăr apropierea sufletească, ce face ca sufletele să vibreze, este „mecanismul” ce poartă numele de dragoste.

Stabilitateaea căsătoriei este influențată și de nivelul de pregătire al tinerilor pentru viața de familie. Aceasta întrucât odată cu formarea familiei are loc schimbarea cursului vieții. Soții obțin un nou statut social ce presupune mai multe responsabilități. Pentru a înfrunta cu succes toate problemele vieții de familie tinerii trebuie pregătiți atât moral, economic, cât și psihologic. Pregătirea psihologică care este strâns legată de abilitatea de a te adapta la obiceiurile, particularitățile de caracter, la însăși natura unei alte persoane, este foarte importantă în ceea ce privește stabilitatea familiei. Cele afirmate mai sus se confirmă și în studiul nostru (vezi figura de mai jos).

România

R. Moldova

Fig.7 Corelația dintre nivelul de pregătire a tinerilor pentru viața de familie

și frecvența certurilor în familie, în procente

După cum era de așteptat, familiile cele mai conflictogene, atât în România cât și în R.Moldova, sunt familiile în care soții au fost nepregătiți pentru realitatea vieții de familie. Din tabel se vede clar proporționalitatea inversă între nivelul de pregătire al soților pentru viața de familie și rata frecvenței conflictelor. Cu cât soții sunt mai pregătiți cu atât conflictele în aceste familii sunt mai rare și invers cu cât soții sunt mai puțin pregătiți cu atât rata conflictului crește .

O problemă destul de serioasă în fața stabilității căsniciei și armoniei relațiilor în familiile tinere o constituie caracterul relațiilor cu părinții. Conflictele deschise între tineri și părinți se întâlnesc destul de rar 6,8% în familiile studențești din România și 7% în cele din R.Moldova. Probabil că acestea sunt legate de etapa inițială a căsniciei când se pun bazele viitoarelor relații dintre tânăra familie și familiile de origine ale soților. Relațiile dintre acestea sunt mai complicate în cazurile când părinții unuia din soți se opun din start căsniciei. Situațiile în care tinerii îi pun pe părinți în fața faptului împlinit sau când perioada de cunoaștere a viitorului ginere sau noră este foarte scurtă, nu sunt rare. În astfel de cazuri, mai devreme sau mai târziu, atitudinea negativă a părinților creează o reacție corespunzătoare din partea tinerilor. Situația este mai dramatică pentru familiile ce locuiesc sub același acoperiș. Relația dintre tânăra familie și familia părinților este reflectată indirect prin satisfacția tinerilor față de ajutorul primit din partea părinților soției cât și a soțului. 16,6% din respondenții români și 15,4% din cei moldoveni, care nu sunt mulțumiți de ajutorul părinților lor, afirmă că certurile în familia lor au loc adesea. Numărul acestora crește când este vorba de ajutorul primit din partea părinților soției sau soțului (27,6% în România și 40,7% în R.Moldova).

Dacă e să analizăm corelația dintre frecvența conflictelor și performanțele școlare ale soților-studenți, atunci putem spune că în familiile studențești din România frecvența conflictelor nu afectează foarte mult rezultatele școlare. La 47% din femei și 59% din bărbați în familia cărora situația conflictogenă se întâlnește des, perfomanțele școlare au rămas aceleași; iar la 53% femei și 35% bărbați cu aceeași situație familială performanțele școlare au crescut; doar 6% din bărbați susțin că situația școlară s-a înrăutățit după căsătorie. În R.Moldova situația școlară a femeilor suferă mai mult de pe urma conflictelor din familie. Astfel 15% din femei și 5% din bărbații în familiile cărora conflictele au loc des, performanțele școlare au scăzut; 41% femei și 26% bărbați susțin că, căsătoria nu a influențat asupra rezultatelor școlare și 44% femei și 69% bărbați după căsătorie și-au îmbunătățit situația școlară, în ciuda conflictelor din familie. Prezența conflictelor în familie, se înțelege de la sine, nu este principalul motiv al scăderii performanțelor școlare a soților. Cu toate că tensiunea din familie influențează asupra reușitei școlare a studenților, și în mod indirect, femeile mai mult ca bărbații suferă din cauza problemelor de relaționare. Interesant este faptul că procentajul ridicat al respondenților care și-au îmbunătățit situația școlară după căsnicie, provin tot din rândul familiilor conflictogene. Aceasta se poate explica prin faptul că pentru femeia-intelectuală cel mai bun refugiu din calea problemelor familiale este munca, în cazul nostru – învățătura. Atunci când femeia nu se poate realiza pe plan familial ea caută satisfacția pe tărâmul profesional. Frecvența înaltă a conflictelor și scăderea performanțelor școlare a soțiilor-studente sunt determinate de alte cauze, în primul rând de modul de organizare a vieții de familie. Tocmai caracterul și frecvența conflictelor legate de repartizarea sarcinilor influențează direct asupra performanțelor școlare a soțiilor studente. Același lucru poate fi spus și de situația când viața de familie este un obstacol în fața instruirii, iar instruirea în fața vieții de familie.

Cauzele pot fi evitate când soții și-au format abilități și priceperi necesare vieții de familie. În primul rând este vorba despre abilitatea de a soluționa inteligent conflictele apărute. Dacă soții dispun de această abilitate, conflictele apar mai rar, și poartă un caracter constractiv. Aici trebue să spunem că comfortul psihologic al familiei depinde foarte mult de femeie, de abilitatea ei de a face din casa sa un cămin. De regulă, în familiile studențești conflictele sunt depășite cu succes. Pentru aceasta există toate condițiile – valori comune, însușirea reușită a rolurilor familiale, puterea și stabilirea sentimentelor.

5.8. Copiii în familia studențească

Familia se formează nu numai pe baza relațiilor bărbat-femeie, dar și pe baza relațiilor tată-mamă. Astfel, formarea familiei se termină atunci când apare copilul. Dragostea maritală și parentală sunt nedespărțite, ele se prelungesc una în alta. Necesitatea de avea copii e complexă. Ea include și dorința de a fi protector, și tendința de autoreproducere în copil, și asigurarea garanției psihologice pe viitor, adică teama de a nu rămâne singur la bătrânețe s.a.m.d. După cum se știe, copiii satisfac necesitatea fundamentală a omului – necesitatea de autoafirmare, de a lăsa o urmă pe pământ. Familiile formate pe baza dragostei și în care sunt copii de obicei, pe plan spiritual sunt mai pline și mai stabile decât cele fără copii. Copilul mărește numărul preocupărilor, dar și puterea emoțională a relațiilor ce-i unește pe soți, face ca relația dintre familie și societate să fie mai stabilă și multilaterală. Nașterea copiilor are puterea magică de a întări relațiile familiale întrucât induce soților responsabilitatea reciprocă pentru viața și soarta altui om. Mulți tineri căsătoriți înțeleg lucrul acesta și respondenții noștri la fel. Dorința de a avea un copil și de a-l educa în familie aproape că nu cunoaște excepții. La întrebarea „Câți copii credeți că trebuie să aibă o familie ideală?” – „Nici unul” au răspuns doar 2% din soții-studenți din România, majoritatea lor însă, precum și totalitatea soțiilor lor cât și familiștii din R.Moldova nu-și imaginează viața de familie în lipsa copiilor. Cu siguranță ca viața familiei fără copii devine mult mai săracă și, în același timp, familia este lipsită de una dintre cele mai importante funcții ale sale – cea educativă. Majoritatea soților-studenți, atât din România cât și din R.Moldova, sunt orientați spre familia cu 2 copii (75,2% din soțiile și 63,6% soții români și 82% din soțiile și 79% din soții-moldoveni). Familia cu 3 copii este ideală pentru 21,8% din soțiile și 24,2% din soții din România și 7% din soțiile și 8% din soții din R.Moldova; mai mult de 3 copii ar fi vrut să aibă 2% din soțiile-studente și 4% din soții studenți din primul lot și 3% din soțiile și 5% din soții din lotul al doilea; restul studenților sunt orientați spre familia cu un singur copil (vezi anexa VI.1). După cum vedem respondenții noștrii, atât cei familiști cât și cei nefamiliști (68%), se înscriu în tiparul familiilor cu 1-2 copii și această tendință se va păstra pe viitor.

Toți respondenții noștrii ar vrea să aibă copii (cu excepția celor din soții-studenți români). Însă în ierarhia planurilor vieții studenților aceștia nu ocupă unul dintre primele locuri. Copiii sunt puternic concurați de angajarea în câmpul muncii, soluționarea problemei spațiului locativ, emigrare. Doar pentru 5,5% din soții-studenți români și 18,5% din cei moldoveni nașterea copilului este un eveniment important în viitorul apropiat. Este greu să ne pronunțăm asupra faptului, este sau nu dorită apariția copilului în familia studențescă. Înclinăm să credem că răspunsul este afirmativ, dar că lipsa spațiului locativ, costul ridicat al creșterii și calității copiilor care nu poate fi compensat pe deplin prin alocațiile oferite de către stat, instabiliatea socială, dar și condiția socială și activitatea de bază dictată de această condiție duc la amânarea apariției copilului în familia studențească. Pe de altă parte, odată cu creșterea nivelului de instruire, omul devine mai conștient de individualitatea sa, iar aceasta îl face să se orienteze spre un stil de viață în care necesitățile să corespundă particularităților acestei individualități și nu tradițiilor generale. Unele studii (S. Gustafsson, 2003) scot în evidență faptul că gradul educațional ridicat al femeilor duce la amânarea maternității iar posibilitatea de a avea copii la o vârstă mai înaintată scade, ceea ce explică procentul mare al femeilor fără copii în rândul celor cu studii superioare. În unele tări europene ca Finlanda, Norvegia, Italia, Spania, Olanda și Canada, ¼ dintre femei nu au copii. Valorile extreme se găsesc în Olanda (43% în rândul femeilor peste 35 ani și 37% în rândul celor tinere). Cea mai dramatică creștere a numărului de femei tinere fără copii se observă în Spania – de la 18,2% la 5,3%. Nașterea copiilor devine astfel rezultatul satisfacerii necesității de a avea copii.

Printre motivele care au influențat hotărârea de a se căsători, „posibilitatea nașterii apropiate a copilului” a fost menționată de 10% din soțiile-studente și 8% din soții-studenți din România și 5% din soțiile-studente și 6% din soții-studenți din R.Moldova. Nașterea neplanificată a copilului, graviditatea până la căsătorie sunt factori de risc pentru viitoarea familie. Este altceva când copilul apare în familie după căsătorie, când s-au format relații stabile. Astfel, în studiul nostru în familiile studențești unde posibilitatea nașterii apropiate a copilului a fost horărâtoare pentru formarea familiei 55,6% din studenții din România și 27,3% din R. Moldova se consideră total satisfăcuți de felul cum decurge căsnicia lor. În familiile unde dorința de a avea copii a stat la baza deciziei de a se căsători procentajul celor total satisfăcuți de căsnicia lor este mult mai mare în R.Moldova – 83,3%, pe când în România procentajul scade usor față de grupul studenților unde nasterea apropiată a copilului a fost decisivă pentru căsătorie. Diferența între țări este destul de semnificativă și se explică aceasta prin intervenția variabilei ,,durata relației premaritale,,. Adică, astfel de motive ca ,,nașterea apropiată a copilului,, și ,,legitimarea relațiilor intime,, în grupul celor ce s-au cunoscut mai puțin de un an, sunt semnalate mai mult de către studenții din R. Moldova, pe când în grupul celor a căror relații premaritale au durat peste trei ani – numai de către studenții din România. După cum vedem nașterea apropiată a copilului este ca o ,,încununare,, a perioadei de cunoaștere destul de îndelungată, pentru studenții români, iar pentru unii soți moldoveni cunoașterea abia începe, odată cu apariția copilului, ceea ce cu siguranță se reflectă asupra calității relațiilor și satisfacției în căsnicie, diferența între țări la variabila ,,satisfacție parțială în căsnicie,, fiind de 44,4% la 72,7%. Desigur, că noi nu putem plasa insatisfacția studenților față de căsnicie și viața de familie doar asupra cauzelor de mai sus. De cele mai multe ori, „instinctul” părintesc apare odată cu nașterea copilului „planificat” sau „neplanificat”. Uneori „neplanificarea” acestuia ne vorbește despre neseriozitatea relațiilor viitorilor părinți, ceea ce nu poate să nu influențeze stabilitatea tinerei familii. Din cele de mai sus nu putem vorbi despre o planificare conștientă a nașterii copiilor în familia studențească. Dar, ținând cont de planurile viitorului apropiat cât și a celui îndepărtat, lipsa conștientizată a copiilor nu este caracteristică aceasteia. Pe fondul planificării conștientizate a copiilor, răspândită în familia modernă, apariția „întâmplătoare” a copiilor în familia studențească dovedește existența unui nivel scăzut al culturii sexuale în rândul tinerilor părinți.

În studiul nostru 19% din studenții familiști din România și 26% din R. Moldova au copii – primii au câte un copil, iar în lotul al doilea 85% studenți sun părinți cu un copil și 15% – părinți cu doi copii (vezi anexa VI.2). Odată cu nașterea copilului, familia intră într-un nou stadiu al dezvoltării sale, mult mai responsabil. Despre particularitățile acestuia s-a vorbit mai sus, aici vrem doar să specificăm că prezența sau lipsa copiilor nu este un factor al satisfacției căsniciei la studenții-familiști. Cu alte cuvinte, copiii aproape că nu influențează satisfacția soților față de căsnicia lor. Majoritatea acestora, cu sau fără copii, sunt total satisfăcuți de mariajul lor. Una din problemele familiștilor cu copii este „Unde și cu cine să lăsăm copilul în timpul orelor?” Variante de răspuns la întrebarea dată sunt mai multe:

înscrierea copilului la creșă;

mama să-și ia concediu academic pe un timp;

copilul poate fi lăsat în grija bunicilor;

copilul poate fi îngrijit și educat de către părinți pe rând, din contul frecvenței libere a orelor de studiu.

Din păcate nu toate instituțiile superioare de învățământ pot ajuta familiile studențești să-și înscrie copiii la creșă. Nu este ideală nici varianta a doua când mama părăsește studiile pentru a putea îngriji de copil, întrucât această pauză nu trece fără urme pentru ea. Cu atât mai mult că, în unele cazuri, mama nu mai găsește forțe pentru a relua studiile universitare.

A lăsa copilul în grija bunicilor nu este o soluție rea la prima vedere – copiii se află sub observația celor ce-i iubesc și vor fi îngrijiți cu dragoste, iar tinerii părinți au mai mult timpt pentru studii și odihnă. La o analiză mai atentă a situației observăm că această variantă nu este atât de „reușită”. Lipsurile în educație când copilul nu se află în preajma părinților sunt destul de mari. În primul rând, părinții nu trăiesc pe deplin sentimentul maternității și al paternității, iar aceasta este una din principalele bucurii ale vieții de familie. Nu putem să nu amintim și despre faptul că pentru dezvoltarea psihică a copilului, comunicarea directă cu părinții este o necesitate vitală. Aceasta îl face pe copil să se simtă protejat din punct de vedere psihologic, creează un comfort emoțional și duce la scăderea sentimentului de neliniște. În primii ani de viață legătura mamă-copil este esențială. După părerea noastră varianta optimă este aceea în care soții-studenți își îngrijesc și își educă singuri copiii. Desigur, ajutorul administrației instituțiilor superioare de învățământ și a comunității este foarte important. Organizarea unei grupe de creșă într-un cămin familist sau a unei săli ludice nu este o utopie, ci le va ajuta foarte mult pe mamele- studente.

Cea mai mare parte a studenților familiști, atât din România cât și din R. Moldova, „amână” apariția copilului pentru mai târziu. Cauzele acestei „amânări” sunt diferite: studiile, condițiile materiale, lipsa spațiului locativ. Principala cauză rămâne totuși dorința de a termina studiile fără dificultăți. Aceasta întrucât problemele materiale și cele legate de spațiul locativ sunt caracteristice nu numai familiilor studențești, ci și pentru multe familii tinere în general.

Analizând relația dintre prezența copiilor în familiile studențești și performanțele școlare ale soților, putem spune că nu s-a observat vreo interdependență între acestea. În majoritatea familiilor, atât cu copii cât și fără, performanțele școlare ale soților după căsătorie au crescut sau au rămas aceleași. În România 68,4% din soțiile mame și 31,6% din soții tați au afirmat că performanțele lor școlare au rămas aceleași, restul 31,6% și 63,2% și-au îmbunătățit performanțele școlare, doar 5,3% din soții tați au menționat că rezultatele lor la învățătură au scăzut. În R. Moldova, în familiile cu copii, la 46,2% din mamele-studente și 42,3% din tații-studenți performanțele școlare au rămas aceleași, la 42,3% din mame și 50% din tați performanțele au crescut, iar la 11,5% mame și respectiv 7,7% din tați performanțele au scăzut (vezi anexa VI.3).

Însă nu putem nega faptul că într-o oarecare măsură, studiile și activitatea extrașcolară în familiile cu copii rămân pe planul secund, în special al soțiilor. Sarcinile gospodărești și îngriirea copilului le iau acestora mai mult din timpul acordat studiilor. Mamele-studente se străduiesc mai mult să-și mențină reușita școlară la același nivel. Performanțele acestora în România au crescut mai puțin după căsătorie în comparație cu performanțele soțiilor-studente fără copii (procentajul este de 31,5% la 46%) . În R.Moldova procentajul este același pentru soțiile fără copii și cele cu un copil – 36% și, un pic mai mare pentru mamele cu doi copii – 39%, aceasta întrucât mamele studente sunt mai dispuse să-și lase copiii în grija bunicilor în timp ce-și fac studiile, dar trebuie ținut cont și de condițiile de trai ale familiilor, care de multe ori sunt nesatisfăcătoare pentru creșterea unui copil.

Numărul de copii dorit de către soții-studenți proveniți din mediul urban și cel rural este aproximativ același.

Tabelul 12.

Numărul de copii dorit în familiile studențești

în funcție de proveniența socială,în procente

De asemenea nu există mari diferențe între numărul de copii dorit în ceea ce privește componența familiei de origine a soților. Majoritatea studenților, fie că provin din familii cu 1-2 copii, sau din familii cu mai mult de trei copii, sunt orientați spre 2 copii.

Dar nu aceste diferențe sunt atât de importante, ci faptul că orientarea tinerilor spre familia cu copii este pozitivă, adică egocentrismul caracteristic tineretului nu are o valoare atât de mare ca cea pe care o au copiii. În ceea ce privește dificultățile pe care trebuie să le depășească tinerii părinți odată cu apariția copilului, sarcina societății este de a le înlătura sau minimaliza prin forțele comune a organizațiilor comunitare și guvernamentale.

5.9. Timpul liber al familiilor studențești

Timpul liber este un bun fără de care omul modern nu-și poate imagina existența; este spațiu pentru joc, pentru refacerea forțelor fizice și spirituale. Timpul liber contribuie la descoperirea potențialelor capacități ale omului, dezvoltarea și realizarea lor într-o activitate sau alta. Desigur omul își poate realiza și dezvolta potențialul în activitatea de muncă, dar lumea spirituală a omului depinde și de nivelul său de asimilare a culturii general umane, la crearea ei. Toate acestea nu pot avea loc în afara timpului liber.

Prin timp liber înțelegem acel segment de timp ce rămâne după ce fiecare individ și-a îndeplinit obligațiile profesionale, familiale și sociale și în care desfășoară diverse activități benevole pentru ase odihni sau pentru a-si realiza pe deplin aptitudinile, pentru a se dezvolta ca personalitate.

Fiecare grup socio-demografic-elevi, pensionari,muncitori, studenți, bărbați, femei își are formele sale de petrecere a timpului liber. Timpul liber pentru studenți este una din cele mai importante sfere ale vieții lor. Întrucât asupra caracterului și structurii timpului liber nu se proiectează condiția de obligativitate (timpul liber și-l petrece fiecare așa cum vrea el). Conținutul timpului liber se află într-o dependență directă de nivelul cultural al persoanei, de necesitățile ei spirituale. De aceea una din întrebările adresate de noi în studiul dat a fost: contribuie sau nu timpul liber la dezvoltarea multilaterală și armonioasă a membrilor familiei studențești, la restabilirea și acumularea forțelor fizice și spirituale? Înainte de a răspunde la această întrebare, trebuie să determinăm în ce măsură dispun studenții de timp liber, întrucât în afară de orele de studiu aceștia trebue să se pregătească pentru seminarii, ore de laborator s.a.m.d. și s-ar părea că e problematic să vorbim despre timp liber. La întrebarea „Dispuneți de timp liber în zilele lucrătoare?”- 75% din studenții familiști români și 72,5% din cei moldoveni au răspuns afirmativ. Dintre aceștia 25% și 36% dispun de 2-3 ore/zi; 38,5% și 30% – dispun de 4-5 ore/zi; 11,5% și 6,5%-au mai mult timp liber – 6-7 ore/zi (vezi anexa VII.1). Desigur că volumul timpului liber depinde de mai mulți factori: locuiesc tinerii împreună cu părinții sau în cămin; au sau nu copii; de profilul universității și a facultății; anul de studiu. S-a observat că volumul timpului liber variază în funcție de profilul facultății. De ex. tinerii ce-și fac studiile la universitățile de medicină dispun de mai puțin timp liber decât cei de la universitățile cu profil umanitar sau agricol. Studenții din anii terminali, de asemenea, dispun de mai puțin timp liber comparativ cu colegii lor din anii începători.

În procesul cercetării s-a observat că în familiile studențești nu există diferențe în ceea ce privește volumul timpului liber al soțului și al soției. Dacă în familiile de alt tip bărbații dispun de un volum mai mare de timp liber comparativ cu femeile căsătorite, atunci în familiile studențești, aceasta nu se observă. Excepție fac doar unele familii cu copii, unde indiferent de ajutorul soțului, mama este cea care-și asumă sarcinile legate de îngrijirea copilului. Dar odată cu creșterea copiilor, tăticii își fac tot mai simțită prezența în educația copiilor lor.

La întrebarea din chestionar „Căsătoria vă impedică să vă petreceți timpul liber interesant?” doar 10% din studenții din România și 15% din studenții-căsătoriți din R.Moldova au răspuns afirmativ. Restul studenților nu văd căsătoria ca impediment în petrecerea interesantă a timpului liber. De aceeași părere sunt și studenții necăsătoriți – 87% răspunzând negativ la afirmația ,,Căsătoria împiedică petrecerea timpului liber interesant,,. Dimpotrivă căsătoria, așa cum a afirmat unul dintre respondenți „te face mai disciplinat”, adică odată cu micșorarea volumului de timp liber crește calitatea conținutului acestuia. De aici reiese că studenții familiști își organizează mai bine timpul liber și mai interesant. Diferențiind răspunsurile la întrebarea de mai sus în funcție de sex, se observă ca timpul liber al femeilor este mai afectat de căsătorie decât cel al bărbaților, 65% din femeile din primul lot și 56,7% din cel de al doilea au afirmat acest lucru. Aceasta se datorează faptului că femeile sunt mai mult implicate în treburile casnice decât bărbații, ceea ce duce la micșorarea voumului de timp liber și a insatisfacției de conținutul acestuia. Tradiționala diviziune a muncii în familie încă se mai păstrează, deși se observă o oarecare flexibilitatea între cei doi parteneri.

În familiile studențești soții petrec timpul liber mai mult împreună. Comunicarea cu rudele, prietenii, colegii de facultate sau de serviciu este limitată. Astfel 64% din studenții români și 46,5% din studenții moldoveni au menționat că mai mult de 70% din timpul liber îl petrec cu soțul/-ia. În familiile cu copii este clar că aceștia captează toată atenția și timpul liber al părinților. Prietenilor în majoritatea cazurilor din familiile studențești le revine 10-20% din timpul liber. Doar 19% din studenții români și 35% din cei moldoveni acordă o parte din timpul lor liber (10-20%) rudelor; și mai puțin studenții își împart timpul liber cu colegii de facultate/serviciu – 12% din studenții români și 14,5% din cei moldoveni, și le revine acestora tot 10-20%. Studenții necăsătoriți, după cum era de așteptat, dispun de mai mult timp liber față de colegii lor familiști 92% susținând că dispun de timp liber în zile lucrătore: 20%- dispun de 2-3 ore/zi; 35%- de 4-5 ore/zi și 37%- dispun de 6-7 ore/zi. După cum vedem studenții necăsătoriți, având mai puține obligații, dispun de un volum mai mare de timp. Cea mai mare parte din timpul liber aceștia îl petrec cu prietenii, cărora le revine peste 50% din volumul total; rudelor le revine 10-20% dintimpul liber și tot atâtea procente revin altor persoane din viața studenților necăsătoriți. Astfel, prietenii sunt mult mai prezenți în viața tinerilor necăsătoriți, după căsătorie cercul prietenilor se îngustează, limitând sfera de comunicare. Plimbările la aer liber, frecventarea cinematografelor, sălilor de teatru, urmărirea emisiunilor televizate de către soții-studenți sunt mai mult sau mai puțin frecvente în rândul familiilor studențești. Limitarea sferei de comunicare poate conduce la izolarea familiei și poate avea consecințe negative. Comunicarea este o condiție esențială pentru bogăția vieții spirituale și emoționale. Iar pentru tineri necesitatea comunicării este și mai mare, întrucât, această perioadă a vieții este perioada căutărilor, a identificării. Dar să vedem care sunt formele de petrecere a timpului liber în familiile studențești.

Comportamentele de timp liber ale studenților căsătoriți, se orientează astăzi în trei direcții: a) -prima orientare se conturează în jurul unor activități culturale legate de crearea valorilor materiale și spirituale; b)- a doua orientare se îndreaptă spre activități legate de consumul valorilor culturale, cititul, vizitarea expozițiilor, teatrelor, cinematografelor, urmărirea emisiunilor televizate, etc.; c)-cea de-a treia include activități legate de asigurarea odihnei active – educația fizică și sportul, turismul sau a odihnei pasive – somnul, jocul de cărți.

Conform datelor cercetării noastre, cele mai răspândite activități legate de timpul liber în familiile studențești cu sau fără copii sunt activitățile legate de odihnă și consumul valorilor culturale, în special în condițiile de casă.

Fig. 8 Formele casnice de petrecere a timpului liber în familiile studențești

Dintre acestea, așa cum se vede din figura de mai sus, cele mai răspândite printre familiștii români sunt: urmărirea emisiunilor televizate 35,5% (soțiile mai mult decât soții urmăresc emisiunile televizate 62,5% la 37,5%); lectura unei cărți 25,5% (soții găsesc timp pentru a citi o carte aproape în egală măsură 56%-femei și 44%-bărbați ); jocul la calculator 17,5% (dintre aceștea bărbații ocupă 80%, iar femeile 20%); 9% din studenți preferă să asculte muzică (mai mult femeile decât bărbații 67% la 33%) ; 8,5% preferă sa doarmă (bărbații mai mult decât femeile 64,7% la 35,3%) și 4% sa citeasă ziare – tot bărbații mai mult decât femeile. Studenții moldoveni, când își petrec timpul liber în casă, preferă să: urmărească emisiunile televizate 47% (ca și în România femeile petrc mai mult timp în fața televizorului, decât bărbații 56% la 43%); să citească o carte 14,5% ( pentru acestă activitate femeile 90% mai mult decât bărbații-10% găsesc timp); asculte muzică-13% (bărbații mai mult decât femeile -65% la 35%); să doarmă-10% (și aici somnul este preferat de bărbați decât de femei- 70% față de 30%); să joace diferite jocuri la calculator- 8% (această forma de petrecere a timpului liber e prioritară pentru bărbați-68,75% decât pentru femei- 31,25% ); și 7,5% din studenți preferă în timpul liber să citească ziare, majoritatea fiind bărbați- 93,3% (vezi anexa VII.2). Din cele de mai sus se observă o diferențiere a conținutului timpului liber în funcție de gen. Bărbații, atunci când stau acasă, preferă să citească ziare, să doarmă sau să se joace la calculator, pe când femeile își petrec timpul liber mai mult în fața televizorului, citind o carte sau ascultând muzică. Studenții familiști din R.Moldova petrec mai puțin timp în fața calculatorului decât semenii lor din România, aceasta întrucât calculatorul este mult mai puțin prezent în casele moldovenilor în general și a studenților în special. Această activitate este înlocuită de ascultarea muzicii preferate, lectura ziarelor și revistelor, urmărirea emisiunilor televizate. Diferența între studenții nefamiliști și cei familiști în ceea ce privește formele domestice de petrecere a timpului liber nu este foarte semnificativă. Și pentru unii și pentru alții, activitatea preferată de petrecere a timpului liber atunci când stau acasă fiind urmărirea emisiunilor televizate, pentru cei căsătoriți într-o măsură mai mare decât pentru cei necăsătoriți (41,3% la 37%), lectura cărților este preferată de studenții familiști (20% la 17%), iar cea a ziarelor de cei nefamiliști (5,8% la 11%). O diferență semnificativă a procentajului între cele două loturi de subiecți se observă când este vorba de o astfel de activitate ca ascultarea muzicii, aceasta ocupă locul patru în ierarhia studenților căsătoriți (11%) și locul doi în ierarhia celor necăsătoriți (20%). La fel jocurile la calculator sunt de data aceasta preferate de către stdenții familiști decât cei nefamiliști (12,8% la 7%). Astfel, activitățile legate de odihnă și consumul valorilor culturale, în special în condițiile de casă sunt foarte răspândite în mediul studențesc.

Dintre formule extradomestice de petrecere a timpului liber, legate de consumul valorilor culturale și satisfacerea necesităților estetice cea mai răspândită în rândul studenților căsătoriți este frecventarea cinematografelor (vizionarea filmelor pe marele ecrane) – 18,5% din respondenții din România și 22,5% din R.Moldova frecventează lunar cinematografele; 14% și respectiv 12% – de câteva ori pe lună s-au mai mult. Deși cinematografele sunt cele mai des frecventate, totuși procentajul lasă mult de dorit, ceea ce arată că vizionarea filmelor pe marele ecrane nu face parte din formele obișnuite de petrecere a timpului liber în mediul studențesc. Situația se datorează factorilor economici, costul biletelor în unele cinematografe fiind destul de mare, iar pe de altă parte aceleași filme ce rulează pe marele ecrane pot fi vizionate și acasă, înprumutând casete video de la centrele de imprumut, așa cum fac studenții moldoveni sau copiind filmele de pe rețeaua de internet, așa cum procedează studenții români.

Este știut că studenții constituie un număr semnificativ din vizitatorii muzeelor, expozițiilor, teatrelor, dar aceste forme ale vieții culturale nu se bucură de succes în rândul respondenților noștrii. Doar 8,5% din studenții căsătoriți români și 9,5% din cei moldoveni merg lunar la teatru/operă; 45,5% din respondenții I-ului lot și 25% din lotul al II-ea frecventează aceste edificii 1-2 ori/an; iar 46% și respectiv 66,5% recunosc că n-au mers niciodată la teatru sau operă. Aceeași situație se observă și cu frecventarea muzeelor, expozițiilor; 8,5% din familiștii români și 9,5% din cei moldoveni sunt vizitatori lunari ai acestora; 45% și 27,5% vizitează muzeele/expozițiile 1-2ori/an iar 46,5% și 63%-n-au fost niciodată într-o astfel de instituție. Nu este popular în rândul studenților nici sportul, doar 20% din respondenții români și 37% din cei moldoveni fac sport zilnic sau de 2-3 ori/săptămână. Dacă e să facem o comparație între țări, atunci putem să observăm că studenții căsătoriți din R.Moldova frecventează mai mult cinematografele decât semenii lor din România, dar mai puțin decât aceștia sunt prezenți în sălile de teatru și muzee.

În timpul anilor de studiu se lărgește mult cercul cunoscuților, prietenilor și respectiv acestora le este dedicat o parte din timpul liber. 32,5% dintre tinerii români și 43% dintre cei moldoveni, cuprinși în lotul nostru de studiu, în ciuda faptului că sunt căsătoriți, merg în vizită la prieteni săptămânal sau de câteva ori pe săptămână; 25,5% și 33% ies cu aceștia în afara localității lunar sau de câteva ori pe lună. Cele mai frecventate locuri de către tinerele familii și prietenii lor sunt pizzeriile, cafenele, barurile. Aici studenții vin săptămânal sau de câteva ori pe lună. Ne-am fi așteptat ca și discotecile să se numere printre acestea, însă un număr foarte mic de perechi căsătorite frecventează discotecile lunar sau de câteva ori pe lună. Majoritatea familiștilor sunt străini acestui tip de odihnă: 59,5% din respondenții români și 38% din cei moldoveni afirmă că n-au fost niciodată într-o discotecă de când sunt căsătoriți, iar 29,5% și 25% – odată sau de două ori pe an (vezi anexa VII.3).

Dacă e să comparăm frecvența răspunsurilor studenților căsătoriți cu a celor necăsătoriți, atunci observăm că ultimii își vizitează mai des prietenii decât primii ( diferența dintre cei ce merg săptămânal sau de câteva ori pe săptămâmă fiind de 50% la 37%), ieșind mai des cu ei în afara orașului (38% la 29%). Dacă 48,8% din studenții familiști susțin că n-au fost niciodată într-o discotecă de când s-au căsătorit, atunci 55% din studenții nefamiliști frecventează discotecile săptămânal sau de câteva ori pe lună. Tot studenții necăsătoriți pot fi văzuți mai des în baruri, pizzerii, dar și în sălile muzeelor și cele ale teatrelor, dar mai puțin în sălile de sport (vezi anexa VII.4).

Din cele de mai sus se poate observa că pentru studenții căsătoriți este caracteristic faptul că: pe de o parte ei sunt mai selectivi în ceea ce privește unde și cu cine să petreacă timpul liber, iar pe de altă parte timpul liber este consumat rațional. Aceștia pot fi văzuți mai des în sălile cinematrografelor, teatrelor, muzeelor, expozițiilor și mai puțin la discotecă și în baruri. În general, însă, formele de petrecere a timpului liber la studenții familiști poartă un caracter casnic. Aceasta se poate explica prin două variante; economică și psihologică. Explicația economică se referă la faptul că bugetul familiei este mic, iar cheltuielile pentru hrană, tranport, produse igienice, creșă s.a. sunt mari în condițiile în care economia ambilor țări este precară. De aceea, deși necesitățile culturale ale studenților sunt mari, puțini din ei își pot permite să frecventeze des edificiile cu acest caracter. Cea de-a doua explicație constă pe de o parte, în necesitatea psihologică a tinerilor soți de a petrece mai mult timp singuri, iar pe de altă parte, în limitarea cercului vechi de prieteni și cunoștințe.

Dacă comparăm structura timpului liber a studenților familiști fără copii și structura timpului liber a studenților familiști cu copii atunci observăm, că între aceștea există o diferență semnificativă. Aceasta este de înțeles întrucât copiii în familiile studențești au vârsta sub 1,5 ani și îngrijirea lor cere timp și atenție din partea părinților. Aceasta reduce brusc viața „externă” a tinerilor părinți; întâlnirile cu părinții; plimbările, frecventarea teatrelor, concertelor … , îngrijirea și educarea copilului devin prioritare. De aceea orientarea casnică de petrece a timpului liber a familiștilor cu copii nu ne preocupă foarte mult.

În procesul de analiză a datelor obținute observăm o diferențiere a studenților după nivelul cultural. Această diferență este mai vizibilă analizând formele de petrecere a timpului liber a subiecților proveniți din modul urban cu a celor proveniți din mediul rural. Asimilarea valorilor culturale orășenești de către cei din urmă are loc întru-un ritm lent, independent de prezența sau absența copiilor în familie. De exemplu în România studenții proveniți din mediul urban merg de 2 ori mai des la teatru/operă decât cei proveniți din mediul rural; de 1,5 ori la muzee/expoziții. Proveniența socială se face de asemenea simțită în ceea ce privește structura timpului liber. Astfel tinerii ai căror părinții sunt reprezenați ai intelectualității, pot fi văzuți mai des în sălile cinematografelor, teatrelor, muzeelor, sălile de concert, decât colegii lor, ai căror părinți sunt muncitori sau țărani. În România tabloul este următor: cinematografele sunt frecventate lunar sau de câteva ori pe lună de 44% din studenți proveniți din familii de intelectuali și 23% din familii de muncitori sau țărani; diferența în funcție de proveniența socială, în ceea ce privește frecventarea anuală a teatrelor este de 49% la 34%; a muzeelor de 59% față de 28,5%. În R.Moldova cinematografele sunt frecventate mai des de către studenții proveniți din familii de muncitori, 52% față de 42% din studenții proveniți din familiile de intelectuali, vizionează filmele pe marele ecrane lunar sau de câteva ori pe lună. În schimb teatrele și muzeele sunt frecventate mai des de către studenții ai căror părinți au profesii intelectuale ( 35% la 23% ).

Datele cercetării noastre ca și alte cercetări (Barometrul de opinie 1998; Flocosu V.,2000; Bulgaru și colab.,2000), relevă faptul că modalitățile de utilizare a timpului liber sunt apreciate de către tineri, în cea mai mare parte ca nesatisfăcătoare, fie din insuficiența timpului liber, fie din insuficienta dezvoltare a gustului, cerințelor pentru activitățile de timp liber, fie din insuficiența condițiilor materiale necesare unei utilizări corespunzătoare.

Dacă unul din soți nu și-a format și dezvoltat gusturi și necesități estetice, atunci stabilitatea și fericirea familiei se află în situația de risc întrucât o astfel de familie chiar de la început este lipsită de esențialul – apropierea sufletească (spirituală) a soților. În studiul nostru nu s-au observat diferențe grave în formele extracasnice de petrecere a timpului liber la bărbați și femei. Și unora și la altora le place să se întâlnescă cu prietenii, să meargă la cinematograf, teatru, muzee … . Toate acestea sunt legate de necesitatea comunicării interpersonale. Cercul de comunicare în care contactele personale, discuțiile, schimbul de păreri apar într-o formă „ pură” contribuie la creșterea rolului familiei în asigurarea dezvoltării multilaterale a personalității. Contactele spirituale se stabilesc în procesul schimbului de păreri, de idei, de informații dar pentru aceasta trebuie să ai ce da. Modul pasiv de viață cu orientare casnică a studenților căsătoriți cuprinși în studiul dat duce la îngustarea cercului comunucării interpersonale și izolare.

Soții comunică mai mult pe teme legate de necesitățile materiale, de problemele cotidiene a familiei și mai puțin pe teme legate de satisfacerea necesităților culturale, estetice. Cel mai des în familiile cercetate din România obiect de discuție servesc: planurile de viitor (61%); problemele legate de studiu (60%); problema banilor (46%); problemele legate de gospodărie (44%); relațiile proprii (41%); îngrijirea copilului (19%); viața prietenilor (19%). Cărțile citite sau filmele vizionate sunt mult mai rar discutate (3,5% și respectiv 4%). În R.Moldova tabloul este conturat de o altă ierarhie a temelor discutate: relațiile din familie sunt discutate cel mai des (66,5%); problemele legate de studiu de asemenea se discută des (50,5%); soții sunt interesați și de problema banilor (49,5%); de problemele gospodărești (44,5%); problemele de viitor sunt discutate în 48% din cazuri; îngrijirea copilului devine temă de discuție în familia studențească în 23%; viața prietenilor, rudelor în 16,5% cazuri; și mai puțin decât în România apar discuții pe marginea filmului vizionat-1,5%; nici o familie nu discută despre cărțile citite (vezi anexa VII.5). După cum vedem studenții români în discuțiile lor pun accent mai mult pe planurile de viitor și problemele legate de studiu, pe când cei din R. Moldova sunt mai mult interesați de relațiile din familie. Problemele legate de studii sunt și ele importante însă intr-o măsură mai mică decât pentru studenții români. Îngrijirea copilui este discutată mai mult în familiile sudențești moldovenești decât în cele românești. Aceasta întrucât familiile cu copii sunt mai numeroase în R. Moldova decât în România. Si într-o țară și în alta discuțiile pe teme legate de satisfacerea necesităților culturale sunt foarte puțin prezente în familiile studențești, prioritare fiind, după cum s-a văzut, problemele legate de necesitățile zilnice ale familiei și cele materiale. Bogăția spirituală a unui om, nivelul lui cultural se determină nu numai după numărul de cărți citite sau spectacolelor vizionate, dar în primul rând de tendința câtre bunâtate, corectitudine.

Pe parcursul cercetării s-a observat că studenții familiști se confruntă cu obstacole în petrecerea interesantă a timpului liber. Aceasta sunt necesitatea de a munci în afara orelor de studiu, lipsa dotării necesare a familiilor cu copii. Mulți dintre studenții căsătoriți atât din România cât și din R.Moldova, în special bărbații din familiile cu copii, muncesc pentru a-și putea întreține familiia. Cei care au o diplomă (cum este cazul absolvenților liceelor sanitare, pedagogice s.a.) muncesc pe specialitate, ceilalți sunt angajați în diferite munci ocazionale.

Cantitatea timpului liber a studenților într-o anumită măsură depinde și de cât de des apelează aceștia la serviciile publice: cantine, spălătorii s.a. În studiul nostru s-a observat că familiștii din România mai des decât cei din Moldova se folosesc de astfel de servicii. Căminele din complexele studențești clujene sunt dotate cu mașini de spălat ce stau la dispoziția studenților, iar fiecare campus studențesc dispune de cantină.

Astăzi, mai mult ca oricând apare necesitatea organizării cât mai eficiente a timpului liber în vederea dezvoltării pozitive a personalității în curs de formare. Timpul liber, utilizarea lui rațională sunt legate de nivelul spiritual și cultural al tinerilor. Și de felul cum acesta este consumat, depinde climatul tinerei familii, potențialul ei sufletesc. În prezent atestăm o scădere a interesului tinerilor pentru participarea la viața culturală. Ridicarea nivelului cultural al activităților de timp liber în rândul tineretului este un proces complex, compus din numeroase elemente. Două dintre acestea sunt de o importanță primordială: în primul rând activitatea organizatorică, desfășurată pentru asigurarea condițiilor de petrecere a timpului liber și, în al doilea rând, însuși procesul de educație care conduce la un anumit grad de dezvoltare spirituală și determină structura generală a cerințelor și necesităților de timp liber (ambele fiind la un nivel foarte scăzut).

Concluzii

La sf. sec.XX – începutul sec. XXI instituția familiei se află în căutarea echilibrului în urma schimbărilor suferite prin apariția alternativelor non-maritale cum ar fi: celibatul, concubinajul, familia mono-parentală. Totuși, căsătoria și comportamentele familiale rămân să fie căutate și valorizate de majoritatea oamenilor. Datorită schimbărilor socio-economice și a celor valorice, intrarea în viața conjugală și cea familială este concurată de realizarea profesională și cea financiară. Deși se constată o tendință de amânare a căsătoriei, tinerele cupluri din spațiul românesc au însă o preferință ridicată pentru legalizarea relației. Aceasta se observă și în studiul nostru, după o perioadă de 1-3 ani de coabitare cuplul studențesc tinde să-și oficializeze relația. Familia studențească este un fenomen destul de complex și puțin cercetat. Atitudinea generală față de aceasta încă nu este suficient de clară. De aceea prin cercetarea dată am urmărit să creionăm profilul familiei studențești și să cercetăm factorii care influențează asupra funcționalității acesteea.

Analiza activității de viață a familiilor studențești ne-a permis să determinăm particularitățile specifice ale acestora. Caracterul specific al familiei studențești este determinat de omogenitatea sa socială. Același statut social al soților – statutul de student condiționează comunitatea intereselor, poziției de viață, coincidența orientărilor valorice, a planurilor profesionale și familiale, a scopurilor și idealurilor, felului de petrecere a timpului liber, relațiile maritale democratice. Majoritatea căsniciilor studențești sunt rezultatul unei cunoașteri îndelungate – 1-3 ani, a sentimentelor deja „încercate” și a deciziei conștientizate. Totuși o bună parte din studenții din R. Moldova tind să se căsătorească după o perioadă mai mică de un an, pe când în România după o perioadă mai mare de trei ani, diferența dintre țări fiind destul de semnificativă. Majoritatea tinerilor, atât într-o țară cât și în alta și-au cunoscut viitorul soț/soție în condiții legate de studiu universitar, dar și aici proximitatea spațială în România are o mai mare valoare pentru încheierea căsătoriei decât în R. Moldova.

Formată în baza dragostei și a intereselor comune, dar și datorită homogamiei socio-educaționale, familiia studențească se caracterizează printr-un nivel înalt de stabilitate. În majoritatea familiilor studențești atât în România cât și în R. Moldova conflictele apar rareori și foarte rar. Una din particulalitățile relațiilor soților în familia studențească o constituie grija acestora legată de apariția conflictelor, indiferent de caracterul și frecvența lor. O altă particularitate constă în diversitatea conținutului conflictelor. Aceasta ține atât de aspectele principale ale vieții de familie cât și de un spectru mai larg al problemelor apărute în perioada de adaptare, ceea ce ne vorbește despre funcționalitatea proceselor de adaptare. Dacă în familia matură sfera conflictelor este limitată și motivele conflictelor sunt relativ similare, atunci în familia tâtără orice poate servi drept motiv pentru ceartă. Însă, motivul principal ce duce la apariția problemelor în căsniciile studențești îl reprezintă problemele financiare. Aceasta întrucât pe de o parte, condițiile socio-economice ale celor două țări au dus la scăderea nivelului de trai a populației, tinerii fiind cei mai afectați. Iar pe de altă parte, tinerile familii, fiind la început de drum și soții având statut de student, resimt mult mai acut lipsurile materiale, întrucât economic sunt încă dependente de părinți.

După cum s-a văzut din cercetarea noastră, caracterul relațiilor maritale în familiile studențești ne mărturisește despre tipul progresiv al acestora – problemele vieții de familie sunt discutate, iar deciziile sunt luate de către soți împreună. Între cele două țări se observă o diferență semnificativă în ceea ce privește democratizarea relațiilor familiale, în sensul că, soțiile-studente din România participă într-o măsură mai mare la procesul decizional decât cele din R. Moldova. Mai mult sau mai puțin, soții cooperează în realizarea sarcinilor gospodărești, totuși se mai menține încă stereotipul tradițional de repartiție a sarcinilor domestice după rol în „masculine” și „feminine”. În R. Moldova acesta este mai accentuat decât în România: intervenția soțului este mai mare în problemele care depășesc sfera gospodăriei, soțiile sunt mai puțin ajutate în munca casnică de către soții lor comparativ cu soțiile-studente din România. Timpul liber în familiile studențești, de asemenea, este petrecut împreună și are un caracter mai mult casnic față de studenții necăsătoriți. Pentru studenții căsătoriți este caracteristic faptul că: pe de o parte ei sunt mai selectivi în ceea ce privește unde și cu cine să petreacă timpul liber, iar pe de altă parte, timpul liber este consumat rațional. Toate acestea ne fac să pronosticăm o funcționalitate reușită a familiei și pe viitor.

Una din trăsăturile pozitive ale familiei studențești o constitue atitudinea responsabilă a soților față de instruire, întrucât pe parcursul cercetării noi am constatat că familia nu este obstacolul principal în fața reușitei studenților. Dimpotrivă, la o mare parte din studenți reușita școlară s-a îmbunătățit după ce s-au căsătorit, ceea ce înseamnă că, familia este un factor stimulativ al reușitei în ciuda problemelor gospodărești și materiale cu care se confruntă studenții. Aceștia au început să învețe mai bine după căsătorie, în special soții, care, așa cum au afirmat unii dintre aceștia, au devenit mai disciplinați și mai responsabili. Printre trăsăturile pozitive ale familiei studențești mai pot fi enumerate și vârsta optimă a acestora pentru căsătorie, seriozitatea, conștientizarea deciziei luate, caracterul și puterea sentimentelor. Latura emoțională a căsniciei are o importanță primară pentru tinerii soți. Satisfacția căsniciei la fiecare din ei se leagă de caracterul și puterea sentimentelor. Nici condițiile materiale, nici posibilitatea de a prelungi studiile în lipsa problemelor care apar odată cu crearea familiei, nu influențează satisfacția căsniciei atât de mult ca puterea și caracterul sentimentelor soților-studenți. Caracterul și puterea sentimentelor influențează în mod direct procesul de adaptare în familia studențească. În primul rând coloritul pozitiv al relațiilor emoționale constituie factorul de adaptare pentru soțiile-studente, întrucât le ajută să depășească dificultățile primilor ani de viață în comun. Asupra păstrării și dezvoltării sentimentelor în căsătorie o influență majoră o au forma de organizare a vieții familiale, satisfacția soților (în primul rând a soțiilor) legată de diferite aspecte ale vieții familiale, structura timpului liber și conținutul comunicării. Determinante în păstrarea sentimentelor sunt comunitatea orientărilor soților și valorile familiale. Condițiile materiale nu influențează direct caracterul și puterea sentimentelor deși, nu putem exclude influența indirectă a acestora. Potențialul familiei studențești este destul de înalt, ceea ce crează condiții optime pentru funcționarea reușită a acesteia și mai departe.

Familia studențească suportă și un șir de probleme materiale, probleme legate de apariția și educarea copiilor. Referindu-ne la ultimele trebuie să spunem că, toți respondenții noștrii ar vrea să aibă copii. Însă în ierarhia planurilor vieții studenților aceștia nu ocupă unul dintre primele locuri. Copiii sunt puternic concurați de angajarea în câmpul muncii, soluționarea problemei spațiului locativ, emigrare. Condițiile spațiului locativ și cele de trai, bugetul familial mic, deficitul timpului liber – toți acești factori nefavorabili condiționează necesitatea rezolvării, în primul rând, a problemelor legate de traiul familiei, plasând instruirea pe planul secund. Situația dată poate fi schimbată, îmbunătățind nivelul de trai a familiilor studențești prin intermediul susținerii materiale și morale a societății. Primul și cel mai important pas în acest sens trebuie să fie îmbunătățirea condițiilor de trai ale familiilor studențești: construirea căminelor pentru familiști, dotarea acestora cu diferite servicii sociale, săli ludice pentru copii, spații verzi, centre de închiriere a obiectelor electrodomestice. Inițiativa studenților, dorința și abilitatea lor de a-și îmbunătăți condițiile de trai sunt esențiale, însă acestea trebuie susținute material de către administrația instituțiilor superioare de învățământ, organizațiile sindicale și cele studențești. Pentru depășirea problemelor de ordin economic, familiile studențești pot fi ajutate prin repartizarea burselor sociale; amplasarea studenților în câmpul muncii; implicarea lor în activități de reparație a căminelor/sălilor de curs în schimbul unui loc în cămin. Universitățile ar putea ajuta studenții-familiști cu înscrierea copiilor la creșe sau crearea filialelor instituțiilor preșcolare în complexele studențești ar facilita mult viața mamelor-studente.

Poblemele spațiului locativ și cele materiale nu sunt unice în viața familiei studențești. Principala problemă a soților-studenți constă în îmbinarea studiilor cu sarcinile familiale. Aceasta poate fi soluționată prin crearea unui regim optim de funcționare a instituțiilor de învățământ, în primul rând, pentru mamele studente – frecvența liberă la orele de cus, permisiunea de a susține examenele și colocviile pe tot parcursul semestrului de studiu, ș. a. Astfel pot fi rezolvate două probleme dintr-o dată: educația copiilor și însușirea cu succes a profesiei.

Din datele cercetării noastre s-a văzut că nu toți tinerii sunt suficient pregătiți pentru viața de familie. Mulți din ei nu și-au format abilități și priceperi pentru îndeplinirea rolurilor de soț/soție, nu au suficiente cunoștințe pentru îngrijirea copiilor, de multe ori sunt neputincioși în fața problemelor financiare și gospodărești, nu sunt deprinși să țină cont de interesele familiei. În acest sens, ar fi binevenită propaganda modului de viață sănătos, formarea cluburilor familiei tinere unde soții pot obține cunoștințe și abilități necesare pentru funcționarea reușită a familiei, crearea de site-uri pe internet,etc. Toate aceste activități, într-o anumită măsură, vor conduce la funcționarea reușită a familiei studențești și, fără doar și poate, își vor aduce contribuția pozitivă în stabilizarea relațiilor maritale.

Penru reîntregirea profilui familiei studențești și pentru a scoate mai bine în evidență particularitățile specifice acestui tip de familie sugerăm pe viitor o cercetare comparativă a familiilor studențești cu alte tipuri de familii tinere.

BIBLIOGRAFIE

Adams, S. (1965). „Imeguity in social exchange”. În Advances in Experimental Social Psycology (ed. Bercovitz ,L.), vol II. New-York: Academic Press

Alboim, S. (2003). ,,Evolusao das estructuras domesticas’’. În Sociologia, Problemas e Praticas, 43, p.13-30

Aluaș, I., Rotariu, T. (1989). „Familii rurale și mod de trai”. În I. Rebedeu și C. Zamfir (coord.). Stiluri de viață. București: Ed. Acad. R.S.R.

Anuarul Ststistic al R.Moldova pe anul 20002, 2003, Chișinău

Appelbaum, R. (1997). Sociology- a brief introduction. London : Longman

Appleton, L. (2003). ,,Family Policy Responses to Socio-Demographic Change in Europe’’ în Comparing Family Policy Actors, Cross-National Research Papers 6

Barcai, A. (1981). „Normative family Development”. În Journal of marriage and family Terapie, 7, p.353-360

Barometru de gen.( 2000). București : Fundației pentru o Societate Deschisă

Becker, G. (1991). A treatise on the family. Cambridge: Harvard University Press

Bejan, A., Buruiană, D. (1989). Constituirea și consolidarea familiei tinere. București: CCPP

Bercu, V. (2005). „Republica Moldova cu cea mai eftină forță de muncă din Europa” în Moldova azi. 7 martie

Beth, B., Markson, E., Stein, P. (1985), Sociology. New-York: Macmillian Publishin Company

Bhrolchain, M., Chappell, R., Diamond, I., Jameson, C. (2000). “Parental Divorce and outcomes for Children: Evidence and Interpretation”. In European sociological Review 16/1, p. 67-91.

Bradbury, T. N., Fincham, F. D. (1990). “Dimensions of Marital and Family Interaction”. In Handbook of Family Measurement Techniques, (eds. Touliatos, J. Perlmutter, B. F. Straus, M. A.). London: New Delhi, Sage.

Brannen, J., Lewis, S., Nilsen, A., Smithon(org.) (2002). Young Europeans, Work and Family: Futures in Transition. Londres: Routledge

Brehm, S.S. (1985). Intimate relationships. New-York: Randon House

Bryjak, G., Soroka, M. (2001). Sociology. Changing societies in a diverse world (4th ed.). Boston: Allyn&Bacon

Buehler, C. (1990). Adjustment in Handbook of Family Measurement Techniques, (ed. Touliatos J. Perlmutter B. F. Straus M. A.). London: New Delhi, Sage.

Bulgaru, M., Andrei, I., Derivolcov, N. (2000). ,,Aspecte ele calității vieții studenților : necesitatea asistenței sociale’’. În Asistența socială în perioada de tranziție : probleme și modalități de soluționare. Chișinau :USM

Buzărnescu, Ș. (1995). Istoria doctrinelor scociologice. București: Ed. Didactică și Pedagogică

Carrilho, M. J. (2002). Fertility and surveys in countries of the ECE,

Ciupercă, C. (1997). Psihologia relațiilor dintre sexe. București: Editura Științifică și Enciclopedică

Ciupercă, C. (2000). Cuplul modern între emancipare și disoluție. București: Edituta Tipoalex

Chambaz, C. (2000). ,,Les familles monoparentales en Europe : des realites multiples,, În Etudes et Rezultats, 66, Paris : Ministere de l’Emploit et de la Solidarite/DREES, p. 1-8

Chelcea, S. (1986). Cunoașterea de sine – condiție a înțelepciunii. București: Editura Albatros

Chelcea, S. (1997) Vadecum în psihosociologie. București : Editura I.N.I.

Chelcea, S., Iluț, P. (coord), (2003) Enciclopedie de psihosociologie. București : Editura Economica

Chelcea, S. (2004). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative. București: Ed. Economică

Coleman, J. (1990). Foundations of Social Theory. Cambridge: Harvard University Press

Coleman, J. (1992). „Introduction” in Rational choce theory (eds. Coleman, Fararo). London: Sage Publication

Copeland, A. P., White, K. M. (1991). Studying Families. Newburg Park, California: Sage.

Curșeru, P., Boroș, S. (2003) Femeia manager între reprezentare și realitatea socială. Cluj-Napca: Ed. ASCR

Demographic Yearbook. 2002. Council of Europe. Strasbourg, Council of Europe Publishing

Dicționar explicativ al limbii române. (1996). București: Editura Univers enciclopedic

Dilion, M. (2000). ,, Schimbarea culturii genurilor în societate prin intermediul educației tineretului,, În Tineretul la răscruce de milenii : realități și perspective. Chișinau : USM

Doni, C., Dilion, M. (2000). ,,Adolescenții astăzi : noncorfomism sau emancipare premaritală’’. În Tineretul la răscruce de milenii : realități și perspective. Chișinau : USM

Dronker, J. (1999). “The Effects of Parental Conflicts and Divorce on the Well-Being of Pupils in Dutch Secondary Education”. In European Sociological Review 15/2, p. 195-213.

Dunăreanu, I. (2000). Elemente de antropologie. Târgu-Mureș : Editura ,,Dmitrie Cantemir’’

Duvall, E. (1957). Family Development. Chicago: Lippingcolt

Eagly, A., Karau, S. (2002). “Role Congruity Theory Toward Female Leaders”. Psychological Review ,109/3, p. 573-598

Etien, J., Bloess, J-P., Norek, J-P. (eds.), (1998). Dictionario de Sociologia. Lisboa : Ed. Tecnicas

,,Femeile si bărbații în România,, (2000), București: Press

Ferrreol, G. (coord.), (1998), Dicționar de sociologie. Iași : Editura Polirom

Flocosu, V. (2000). ,,Timpul liber : mijloc de formare și dezvoltare a tineretului’’. În Tineretul la răscruce de milenii : realități și perspective. Chișinau : USM

Gavra, S. (1998). Armonia cuplului. Timișoara : Orizonturi Universitare

Gelles, R., Cornell, J. (1990). Intimate violence in families. Newbury Park: Sage Publications

Gelles, R. (1994). Contemporary families – a sociological view. Newdury Park: Sage Publication

Giddens, A. (2001). Sociologie. București: Editura BIC ALL

Giraud-Teulon, A. (1998). Historie de mariage sous toutes forme., Paris : Raymond Castells

Glaude, M., Singley, F. (1986). „L’organisation domestique, pouvoir et negociations”. În Economie et Statistique, 187

Goody, J.( 2003). Familia europeană : o încercare de antropologie istorica. Iași : Editura Polirom

Graham, A., Graham, C. (2001). Families, Hauseholds and Society. New-York: Palgrave

Greenwald, G.A., Banaji, M.R. (1996) “Implicit Social Cognition: Atitudes,Self Esteem, and Stereotypes”. In Psychological Review,102/1, p. 4-27

Greenwald, G.A., Banaji, M.R., Rudman, L., Farnham, S., Nosek, B., Mellatt, D. (2001). “ Unified Teory of Implicit Social Cognition”. In Psychological Review, 1

Guerreiro, M. (2003). ,,Pesoas sos : Multiplas realidades’’. În Sociologia, Problemas e Praticas, 43, p. 31-49

Gustafsson, V. (2003). „European Fertility Developments.” În The rationale of motherhood choise: influence of employment condition and of public policies. Luxemburg: European Communities Iluț, P. (1995). Familia. Cunoaștere și Asistență. Cluj-Napoca: Editura Argonaut

Hantrais, L. (2003). Family change and policy responses in Europe. Great Britain: Loughrough University, European Research Center

Henkens, K., Kraykamp, G., Siegers, J. (1993). “Married Couples and Their Labour Market status”. In European Sociological Review, 9/1, p. 69-79.

Herpin, N., Verger, D. (1991) ,, L’economie’’. În La famille : l’etat des savoir (coord. Singly, F.). Paris : La Decouverte

Holden, G. W. (1990) “Parenthood.” In Handbook of Family Measurement Techniques, (ed. Touliatos J. Perlmutter B. F. Straus M. A.). London: New Delhi, Sage.

Huber, J., Spitze, G. (1988). “Trends in family sociology”. În N. Smelser (ed.). Handbook of Sociology. Beverly Hills: Sage Publications

Iluț, P., Cordoș, G. (1986). „Probleme ale cuplului conjugal tânăr” (raport de cercetare nepublicat)

Iluț, P. (1995,). Familia. Cunoaștere si asistența. Cluj-Napoca:Editura Argonaut

Iluț, P. (1997). Abordarea calitativă a socioumanului. Iași: Editura Polirom

Iluț, P. (2000). Iluzia localismului și localizarea iluziei. Iași: Editura Polirom

Iluț, P. (2001). Sinele și cunoașterea lui. Iași: Editura Polirom

Iluț, P. (2004). Valori, atitudini și comportamente sociale. Iași: Editura Polirom

Iluț, P. (2005). Manscris

Inglehart, R. (1999) ,,Trust well-being and democracy”. În Democraty and Trust (ed. Warren M.). New-York: Cambridgy University Press

Kirchmeyer, C. (2002). “Gender Differences in managerial Careers: Yesterday, Today and Tomorrow”. In Jurnal of Business Ethics 37, p.5-24

Leclerc, Ch. (1999). Comprendre et construire les groupes. Quebec : Les Press de L’Universite LavalC

Lemmenicier, B. (1988). Le marche du marriage et de la famille. Paris: PUF

Leridon, H. (1994). Constance et inconstance de la famille : biographiesdes couples et des enfants. Paris : Presses Universitaires de France

Luca, S. (2003). ,,Tinerii și schimbarea socială din România postcomunistă.’’ În Revista de sociologie, 1, p.68

Mace, D. (1992) ,,Isues in marriage”. In Mariage and family in a changing society (ed. Henslin). New-York: The Free Press

Mănoiu, F., Epureanu ,V. (1997). .Asistența Socială în România. Bucureși: Editura ALL

Michel, A. (1974). Activité profesionalle de la femme et vie conjugale. Paris: CNRS

Mihăilescu, I. (1990). ,,Schimbări în modele de famili’’ . În Sociologie Românească 3-4, p. 333-339,

Mihăilescu, I. (1993). „Familia”. În C. Zamfir și L. Vlăceanu (coord.). Dicționar de sociologie. București: Ed. Babel

Mihăilescu, I. (2000). “De la familie la familii”. În I. Mihălescu (coord.). Un deceniu de tranziție. Situația copilului și familiei în România. București: UNICEF

Mihu A., 2000, Antropologie culturală, Cluj-Napoca:Editura Napoca Star

Mitrofan ,I. (1994). Elemente de psihologia cuplului. București: Editura Șansa

Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1997). Psihologia relațiilor dintre sexe. București: Editura Altrnative

Mitrofan, I. (1998) ,,Cuplul conjugal – armonie și dizarmonie’’. În Psihologia relațiilor dintre sexe. București : Editura Științifică și Enciclopedică

Moura Ferreira, P. (2003). ,,Tendencias e modalidades da conjugalidade’’. În Sociologia, Problemas e Praticas, 43, p.67-82

Moura Ferreira, P., Alboim, S. (2002). ,,Modernidade, laços conjugais e fecundidade : a evoluçao recente dos nascimentos fors do casamento,, În Analise Social, 163, p.411-446

Neculau, A. (2004). ,,Grupul în psihologia socială,,. În Neculau, A. (coord.), Manual de psihologie socială. Iași : Editura Polirom

Pocs, O. (1989). Our intimate relatinships mariage and the family. New-York: Horper and Row Pubi

Popescu, R. (2003). “Familia tânără în societatea românească”. În Calitatea vieții, nr.1

Pleckt, (1985). Working wives, working husbands. Beverly Hills CA: Sage.M

Preda, V. (1998) Delicvența juvenilă. Cluj- Napoca : Editura Presa Universitară Clujeană

Rădulescu, S. (2002). Sociologia violenței intrafamiliale. București : Editura Lumina Lex,

Reiss, I. L., Lee, G. R. (1988). Family system in America (4th ed). New York: Holt, Rinehart & Winston.

Richards, M. (1995). “The interests of children at divorce”.

Centre for Family Research. Mimeo: University of Cambridge

Rotariu, T., Iluț, P. (1996). Sociologie. Cluj-Napoca : Editura Mesgerul

Rotariu, T., Iluț, P. (1997, 2001). Ancheta sociologică și sondajul de opinie. Iași : Editura Polirom

Rotariu, T.( 2004). Demografie și sociologia populației. Iași : Editura Polirom

Sacareno, C. (2003). Sociologia da familia. Lisboa: Editorial Estampa

Segalen, M. (1999). Sociologia da familia. Lisboa: Ed. Terramar

Singly, F. (coord), (1991) La famille : l’etat des savoir. Paris : La Decouverte

Singly, F. (1996). Le soi, le couple et la famille. Paris: Nathan

Shehan, C. H., Lee, G. R. (1990) “Roles and Power”. In Handbook of Family Measurement Techniques, (eds. Touliatos, J., Perlmutter, B. F., Straus, M. A.). London: New Delhi, Sage

Schumm ,W. R. (1990) “Intimacy and Family Values”. In Handbook of Family Measurement Techniques, (ed. Touliatos J. Perlmutter B. F. Straus M. A.). London: New Delhi, Sage.

Stănoiu, A., Voinea, M. (1983) Sociologia familiei. București: Editura Universității București

Stephan, C., Stephan, W. (1985). Two social psychologies. Homewood: The Dorsey Pess

Strong, B., DeVault, C., Sayad, B. (1998). The marriage and the family experience: Intimate relationships in a changing society. Belmont: Wadsworth Publishing Company

Tischler, H., Whitten, P., Hunter, D. (1986). Introduction to sociology. New York: Holt, Rinehart and Winston

Toress, A. (2000). Trajectorias, Dinamicas e Formas de Conjugalidade, Assimetrais Sociais e de Genero no Casamento. Lisboa : ISCTE

Toress, A. (2001). Sociologia do Casamento. A Familia e a Questao Feminina. Oeiras: Ed. Celta

Urvashi, S. (2004). „Controlul veniturilor și împărțirea sarcinilor domestice”. În R. Kelly et al. (coord.). Gen, globalizare, democratizare. Iași: Ed. Polirom

Vasconcelos, P. (2003). ,,Familias complexas : Tendecias de evolucao”. În Sociologia, Problemas e Praticas, 43, p. 83-96

Voinea, M. (1996) Psihosociologia familiei. București : Editura Universității București

Wall, K.. (2003). ,,Familias monopapentais’’. În Sociologia, Problemas e Praticas, 43, p. 51-66

Wall, K.. (2003). ,,Familias no censo 2001 ,, În Sociologia, Problemas e Praticas, 43, p. 9-11

Wallerstein, J., Kelly, J. (1980). Surviving the breakup: How children and parents cope with divorce. New York: Basic Books

Zamfir. C., Vlăsceanu, L.(coord.), (1993). Dicționar de sociologie. București : Editura Babel

Алешина, Ю. (1987). Опросные методы психологической диагностики супружеских отношений (Metode de diagnosticare psihologică a relațiilor maritale). Москва: Издательство Московского Университета

Aлешина, Ю. (1999). Индивидуальное и семейное психологическое консультирование (Consilierea psihologică individuală și familială). Москва: Класс

Богданова, Л., Щукина А.С.(2003). „Гражданский брак в современной демографической ситуации”(,,Concubinajul în situația demografică modernă,,) . В Социологические исследования, Nr.7

Бодрова, В. (2002). „Сколько детей хотят иметь россияне?” (,,Câti copii îsi doresc rușii?’’) В Население и общество, Nr. 81-82

Борисов, В., Метков, В. (2000). ,, Семья’’ (,,Familia’’). B Социальная энциклопедия. Москва: Наука

Валетас, М., Прокофьева, Л. (2001). „Отцы и дети после развода” (,,Părinți și copii în urma divorțului’’) . В Население и общество ,Nr. 9-10

Васильева, Е. (1986). Семья и ее функции (Familia și funcțiile ei). Москва: Наука

Васильева, Е. (1981) Образ жизни городской семьи (Stilul de viață a familiei urbane). Москва: Просвещение

Витек, К. (1988). Проблемы супружеского благополучия (Problemele bunăstării familiei). Москва: Просвещение

Вишневский, А.(отв. ред.), (2004). Население России 2002. Десятый ежегодный демографический доклад (Populația Russiei în 2002. Al zecelea raport demografic anual). Москва: Центр думографии и экологии человека Института народнохозяйственного прогнозировантя РАН

Герасимова. Т. (1999). „Оптимизация способов взаимодействия ребенка и родителя” (,,Optimizare mijloacelor de relaționare între copil și părinte’’). В Семейная психология и семейная терапия, Nr. 1

Говако, Б. (1988). Студенческая семья (Familia studențească). Минск: Мысль

Голофаст, В. (1974). „Функции семьи” (,,Funcțiile familiei’’). В Семья и личность. Москва

Голод, С. (1990). Будущая семья какова она? (Viitoarea familie cum va fi ea?). Москва: Знание

Голод, С. (1996). ХХ век и тенденции сексуальных отношений в России (Sec.XX și tendințele relațiilor sexuale în Russia). Санкт-Петербург: СПб

Гребенников, И. (1991). Основы семейной жизни (Bazele vieții de familie). Москва: Прогресс

Даринская, В. (2000). ,,Психологический тренинг родительско – детских отношений’’(,,Trening psihologic a relațiilor părinți-copii’’). В Семейная психология и семейная терапия, Nr. 1

Джеймс, М. (1985). Брак и любовь (Căsătoria și dragostea). Москва: Прогресс

Дичюс, П. (1985). ,,Развод и его причины в Литовской ССР’’(,,Divorțul și cauzele lui în RSS Lituaniană’’). В Человек после развода. Вильнюс

Захаров, С., Иванова, Е. (2001). „Внебрачные дети” (,,Copiii din afara căsătoriei’’). В Население и общество, Nr. 41-42

Зацепин, В. (1991). Молодая семья (Familia tânără). Киев: Украiна

Зeмска, М. (1986). Семья и личность (Familia și personalitatea). Москва: Прогресс

Иванов, С. (2002). „Новое лицо брака в развитах странах”(,,Noua înfățișare a căsătoriei în țările dezvoltate’’). Население и общество, Nr. 67-68

Кваша, Е., Харькова, Т. (2003). „Международное обследование рождаемости и семьи” (,,Cercetarea internațională a natalității și familiei’’). В Население и общество, Nr. 97-98

Ковалев, С. (1994). Психология современной семьи (Psihologia familiei contemporane). Москва: Просвещение

Kон, И. (2001). Подросковая сексуальность на пароге ХХI века (Sexualitatea juvenilă în pragul sec. XXI). Mocва: Прогресс

Леви, В. (1989). Нестандартный ребенок (Copilul din afara tiparului). Москва: Издательство Знание

Леденева, Л., Некипелова, Е. (2003). „Эмиграционные намерения элитарной молодежи” (,,Intențiile de emigrare a tineretului de elită’’). В Население и общество, Nr. 115-116

Марковская, И. (1999). „Опросник для изучения взаимодействия родителей с детьм” (,,Chestionar pentru cercetarea interrelației părinți-copii’’). B Семейная психология и семейная терапия, Nr. 2, p. 94-108.

Мацковский, М., Гурко, Т. (1986). Молодая семья в большом городе (Tânăra familie în marele oraș). Москва: Знание

Мацковский, М. (1989). Социология семьи (Sociologia familiei). Москва: Наука

Новикова, Е. (1981). „О некоторых характеристиках общения между супругами” (,,Despre unele caracteristici privind comunicarea dintre soți’’). В Семья и формирование личности (ред. Бодалева, М), (1981). Москва

Пахопол, С. (1991). Факторы стабильности современной семьи (Factorii stabilității familiei moderne). Кишинев: Институт философии социологии и права

Петровский, А. (1989). Личность, Деятельность, Коллектив (Personalitatea, Activitatea, Colectivul). Москва: Политиздат

Рубенштейн, С. (1973). Проблемы общей психологии (Probleme de psihologie generală). Москва: Наука

Cакевич, В. (2001). „Сексуальное и репродуктивное поведение подростков в России” (,,Comportamentul sexual și reproductiv a adolescenților în Russia’’). В Население и общество, Nr. 13-14

Сорокин, П. (1997). ,,Кризис современной семьи’’ (,,Criza familiei contemporane’’ ). B Социология и политология, Nr.3

Cоциальная энциклопедия (Enciclopedie socială). (2000). Москва: Прогресс

Социально-демографический портрет студента (Portretul socio-demografic al studentului). (1987). Москва: Знание

Студетческая семья (Familia studențească). (1991). Минск: Университетское

Cысенко, В. (1986). Молодежь вступает в брак (Tineretul se căsătorește). Минск: Мысль

Харчев, А. (1986). „Исследования семьи: на пороге нового этапа” (,,Cercetarea familiei : în pragul unei etape noi’’). В Социологическое исследование, Nr.3

Харчев, А., Мацковский, М. (1987). Современная семья и ее проблемы (Familia modernă și probleme ei). Москва: Просвещение

Цуркану, В. (1991). Социально-экономические и культурно- исторические условия развития семьи (Condițiile socio-economice și cultural- istorice ale dezvoltării familiei). Кишинев: Институт философии социологии и права

Эйдемиллер, Э., Юстицкис, В. (1999). Психология и психотерапия семьи (Psihologia și psihoterapia familiei). Санкт-Петербург: Питер

Янкова, З., Родзинская, Ю. (1983). Мужчины и женщины в семье (Bărbații și femeile în familie). Москва

ANEXE

Anexa 1.1 Proveniența socială a studenților căsătoriți

Anexa 1.2.a Proveniența educațională a studenților căsătoriți

(p=0,075)

Anexa 1.2.b

Componența fraternală în familiile de origine a studenților căsătoriți

(p=0,00001)

Anexa 1.3

Vârsta soților la căsătorie

Anexa II.1.1

Durata relațiilor premaritale în familiile studențești

(p<10–6)

Anexa II.1.2

Locul cunoașterii a viitorilor soți

(p=0,0001)

Anexa II.2

Satisfacția în căsnicie în funcție de durata relațiilor premaritale în familiile studențești

Anexa II.3.1

Atitudinea față de divorț a studenților necăsătoriți

Atitudinea față de divorț pe sexe

Anexa II.3.2

Situațiile care justifică divorțul

(p=0,001)

Anexa III.1

Satisfacția față de ajutorul primit din partea părinților proprii

Satisfacția față de ajutorul primit din partea părinților soțului/soției

Anexa III.2

Gradul de percepere a nivelului de trai la studenții căsătoriți

Anexa III.3

Planificarea cheltuielilor la studenții căsătoriți

Anexa IV.1

Repartizarea sarcinilor domestice în familiile studențești

Anexa IV.2

Valorile vieții de familie la studenții căsătoriți

Valorile vieții de familie la studenții necăsătoriți

Anexa IV.3.1

Satisfacția în căsnicie în familiile studențești cu copii și fără copii,

Anexa IV.3.2

Satisfacția de felul cum soțul/soția își îndeplinește obligațiile domestice în familiile studențești cu copii și fără copii

Anexa V.1.1

Frecvența certurilor în familiile studențești după nivelul de pregătire al tinerilor pentru viața de familie, pe țări

Anexa V.1.2

Frecvența conflictelor în familiile studențești după posibilitatea reluării deciziei de a se căsători, pe țări

Anexa V.2

Cauzele conflictelor în familiile studențești, pe țări

(p<10–6)

Anexa V.3

Frecvența conflictelor în familiile studențești după durata relațiilor premaritale, pe țări

Anexa VI.1

Orientarea tinerilor spre familia cu copii în funcție de sex, pe țări

România

R. Moldova

Anexa VI.2

Numărul de copii în familiile studențești, pe țări

(p=0,011)

Anexa VI.3

Evoluția performanțelor școlare a studenților în familiile cu copii, pe sexe și pe țări

Anexa VII.1

Volumul de timp liber la studenții familiști și nefamiliști, pe țări

AnexaVII.2

Formele casnice de petrecere a timpului liber pe sexe și pe țări

România

R. Moldova

Anexa VII.3

Formele extracasnice de petrecere a timpului liber la studenții căsătoriți pe țări

Anexa VII.4

Formele extracasnice de petrecere a timpului liber la studenții necăsătoriți

Anexa VII.5

Tema discuțiilor în familiile studențești

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Probleme ale Familei Studentesti In Societatea Moldoveneasca, Comparatii cu Romania (ID: 167011)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Probleme ale Familei Studentesti In Societatea Moldoveneasca, Comparatii cu Romania

Copyright Notice

Prezenta Si Lucrarea Lui Dumnezeu In Biserica Si In Lume Dupa Invatatura Ortodoxa

Doctrina Bisericii

Doctrina Despre Dumnezeu

. Prozelitismul, O Problema In Calea Convertirii Crestine

Rolul Cantarii Liturgice Ortodoxe In Formarea Personalitatii Religioase a Tinerilor

Raportul Dintre Credinta Si Ratiune la Anselm de Canterbury Si Magisteriul Bisericii Catolice

Copyright Notice

Similar Posts