Probleme ALE Dezvoltarii Socio Emotionale LA Prescolari

PROBLEME ALE DEZVOLTĂRII SOCIO-EMOTIONALE LA PREȘCOLARI

Argument

Capitolul 1 Dezvoltarea copilului preșcolar-caracteristici generale

1.1.Dezvoltarea fizică,

1.2.Dezvoltarea psihică-percepția,limbajul,gândirea,memoria.

1.3. Dezvoltarea socio-relațională.

1.4. Emoțiile în viața preșcolarului..

Capitolul 2.Dezvoltarea socio-emoțională a copiilor preșcolari

2.1.Ce este inteligența emoțională?

2.2.Inteligența emoțională și legătura ei cu inteligența cognitivă.

2.3.Ce se intămplă dacă neglijăm nevoile emoționale ale preșcolarilor.

2.4.Studiu de caz.

Concluzii.

Bibliografie

ARGUMENT

Abilitatea unei persoane de a se adapta  cerințelor vieții și de a face față situațiilor problematice depinde de funcționarea integrată a abilităților sale emoționale, sociale și intelectuale.
Conștientizarea emoțiilor reprezintă abilitatea de bază pentru achiziționarea tuturor celorlalte competențe emoționale. Aceasta permite înțelegerea trăirilor emoționale proprii și ale celor din jur, favorizând astfel, atât transmiterea corectă a mesajului cu conținut emoțional cât și interpretarea corectă a mesajului cu conținut emoțional.
Competența emoțională și socială se referă la abilitatea copilului de a percepe, înțelege, procesa și exprima situațiile emoționale ale propriei vieți ce se reflectă în abilitățile sociale,interpersonale,intrapersonale.
Copiii învață despre emoții și despre modul cum pot fi gestionate în contextul interacțiunilor sociale. Experiențele lor în relațiile cu ceilalți (copii sau adulți) îi ajută să învețe despre regulile de exprimare a emoțiilor, recunoașterea emoțiilor și chiar reglarea lor. Competențele emoționale influențează dezvoltarea cognitivă a copiilor, pregătirea și adaptarea la mediul și cerințele scolare. .
Perioada preșcolară este perioada cea mai potrivită pentru dezvoltarea și optimizarea competențelor emoționale și sociale, având în vedere faptul că această perioadă se caracteri-zează prin achiziții fundamentale în plan emoțional, social și cognitiv, au un rol vital în adaptarea la mediul școlar și ulterior esențiale în viața adultă.
Spre deosebire de abilitățile intelectuale care pot fi îmbunătățite într-o mai mică măsură, având o componentă genetică destul de puternică, abilitățile emoționale și sociale pot fi îmbunătățite semnificativ, întrucât sunt puternic modelate de influențele provenite din mediu. Acest lucru facilitează intervenția în vederea dezvoltării și optimizării competențelor emoționale și sociale.. .
Abilitățile emoționale sunt strâns legate de cele sociale, gestionarea propriilor emoții și ale celorlalți fiind deosebit de importantă în inițierea și menținerea relațiilor sociale.

Relația dintre cele două competențe este și mai evidentă în perioada preșcolară când legarea prieteniilor depinde în mare măsură de capacitatea copilului de a recunoaște și de a reacționa adecvat la emoțiile proprii și ale celorlalți.

Cea dintâi verigă în dezvoltarea socio-emoțională a copilului este familia, aceasta re-prezentând baza pe care se construiește personalitatea copilului.
În momentul în care copilul începe să ia contact cu grădinița, el are deja o bază educativă, mai mare sau mai mică, în funcție de nivelul de educație al celor care l-au înconjurat până atunci. Personalitatea lui este deja conturată, astfel încât efortul grădiniței, în educarea lui poate fi mult diminuat în efecte sau poate fi chiar mplicate dacă se ignoră câștigurile sau lacunele mplicate în acest sens în familie. Grădinița reprezintă un context social în care copiii au ocazia să interacționeze cu ceilalți copii în mai mare măsură decât în cadrul familiei. În cadrul grădiniței, copiii pot să învețe în mod conștient despre emoții și comportamente sociale adecvate prin inițierea unor jocuri ce vizează dezvoltarea socio-emoțională a preșcolarilor.

Unitatea de acțiune a celor doi factori implicați (grădinița și familia) în demersul de formare socială și emoțională a copilului este condiționată de unitatea perspectivei, de munca în echipă, în cadrul căreia fiecare partener implicat își asumă rolul.

Educarea abilităților sociale și emoționale este privită ca ,, o parte a școlii vieții, ca o direcție spre care experiența învinge individual( Anderson,2000 apud Glăveanu,2008).

CAPITOLUL 1

DEZVOLTAREA

COPILULUI PREȘCOLAR- CARACTERISTICI GENERALE

Dezvoltarea – în general- este definite de psihologi ca „ întregul traseu ontogenetic al unui individ de la naștere până lamoarte, motivele și modurile în care diferite aspect ale funcționării umane evoluiază și se transformă pe parcursul vieții” ( Dicționar de psihologie). Dezvoltarea cuprinde acele fenomene prin care se maturizează organele și sistemele, precum și funcțiile și activitățile lor. Dezvoltarea reprezintă un proces biologic complex, specific a tot ce este viață, caracteristic fiecărei rase țâși particular fiecărui individ. Dezvoltarea cuprinde un șir de procese dinamice de ordin molecular care se petrec într-o anumită succesiune din momentul concepției și până la maturitate(Donoș,2009) .

1.1.Dezvoltarea fizică

Dezvoltarea fizică include modificările de lungime și greutate, modificări ale inimii, dar și a altor organe interne, ale scheletului și a musculaturii, cu implicații directe asupra abilităților motorii, modificări ale structurii și funcțiilor creierului generate atât de factori genetici cât și de stimularea sau deprivarea senzorială din mediul în care crește copilul în primii ani de viață( Tomșa, Ilade. C,.2005). . În perioada preșcolarității copilul se dezvoltă mult pe plan fizic. Schimbările in dimensiunile corpului și dezvoltarea sistemelor osos și muscular permit copilului efectuarea cu mai mare siguranță a mișcărilor.În general copilul consumă multă energie în acțiunile sale , efectuând multe mișcări inutile. .
Vârsta preșcolară a fost mult timp considerată o etapă mai puțin importantă din punct de vedere al achizițiilor psihologice,o etapă în care copilul numai se joacă. . Ritmul creșterii este diferențiat. Între 4 și 5 ani, creșterea este lentă, ușor intensificată spre sfârșitul prescolarității Procesul creșterii are tendințe ușoare de încetinire, cu excepția vârstei de 5 ani, când se înregistrează un puseu de creștere. . Dezvoltarea e în principal pe verticală, copilul luând în înălțime circa 7 cm și 2 kg pe an. Crește în înălțime și dobândește o siluetă longilivă (cu aspect lung și subțire). .
Procesul de osificare este intens la nivelul oaselor lungi, ale toracelui și claviculare. Curburile coloanei vertebrale sunt formate dar încă instabile. Dantura provizorie începe să se deterioreze și dantura definitivă apare și se întarește. Se continuă procesul de osificare a oaselor metacarpiene și a celor carpiene, proces ce se va încheia spre vârsta de 9 ani. Crește greutatea creierului până la 1200g, continuă să se diferențieze funcțional neuronii și se perfecționează activitatea corticală în deosebi în zonele motorii generale și ale limbajului (Șchiopu,Verza,1995:131).
Sunt înregistrate importante progrese în coordonarea ochi-mână și în coordonarea musculaturii fine. Băieții excelează în sarcini care presupun forța fizică, iar fetele sunt preocupate de coordonările mai fine ale musculaturii. O modificare spectaculoasă se observă la nivelul sistemului nervos, deoarece la 5 ani cele două emisfere ale creierului se dezvoltă diferit. Emisfera stangă, cea responsabilă de limbaj, scriere, aptitudini matematice se dezvoltă mai mult decât emisfera dreaptă, cea responsabilă de imaginație, aptitudini, creativitate. Sistemul nervos se caracterizează printr-o mare excitabilitate. Se dezvoltă formele de inhibitie care permit copilului să fie capabil să-și retină unele impulsuri. Acest lucru oferă posibilitatea educării comportamentului. . Dezvoltarea musculară se intensifică, chiar dacă mușchii conțin încă multă apă. Spre sfârșitul perioadei aceștia vor fi mai denși. Mucoasele rinofaringiene au o rezistență mică la temperaturi scăzute și la praf.

Organele de simț devin mai active si au o funcționalitate mai intensă.

Somnul copilului suferă modificări datorate impresiilor și întâmplărilor de peste zi. Apar visurile și coșmarurile. . .Aceste transformări organice se reflect în imaginea generală a copilului este relativ înalt, bine proporționat, cu tenul roz, privirea vioaie și inteligentă, exuberanță motrică și senzorială deosebită. . La această vârstă există un pericol real de îngrășare prin alimentație necorespunzătoare și exces de dulciuri. În cele mai multe cazuri părinții sunt cei care“asigură” copilului dulciuri variate, considerând că-i fac o plăcere. Alții sunt foarte rezervați chiar și atunci când copiii primesc diferite dulciuri. Fructele pot fi o variantă foarte bună.(Șchiopu, Verza,1995:138)

1.2. Dezvoltarea psihică- percepția, limbajul, gândirea, memoria.

Creșterea și dezvoltarea copilului reprezintă un proces dinamic și complex care cunoaște mai multe faze și etape de dezvoltare.

Dezvoltarea psihică la preșcolari are un caracter complex, îmbrăcând forme noi de cunoaștere și comportament și nu este omogenă pe toată durata preșcolarității. . Cunoașterea copilului trebuie să aibă caracter științific, ea este rezultatul unui studiu sistematic și metodic. . . . Cunoașterea evoluției proceselor fizice și psihice din viața copilului va îngădui intervenția activă a factorului educativ în stimularea și formarea personalității copilului, în pregătirea lui temeinică pentru școală și viață. . . Despre copilul de vârstă preșcolară se poate spune că are o deschidere perceptivă specială asupra lumii înconjurătoare, că este dornic de cunoaștere, ceea ce stimulează dezvoltarea capacităților sale senzoriale.

Percepția

Percepțiile se dezvoltă atât pe linie calitativă cât și pe linie cantitativă, devenind mai complexe, mai precise mai corect orientate pe obiect sau pe situație. Percepția începe să devină un proces subordonat gândirii, intențiilor și cunoașterii. Percepția lucrurilor este globală .La această vârstă sunt mai puternice deosebirile obiectelor decât asemănările. Copilul este atras de însusirile mai evidente , chiar dacă acestea sunt neesențiale La această vârstă acțiunile directe cu obiectele pot fi înlocuite încet cu cele simbolice. Lucrurile pot fivenind mai complexe, mai precise mai corect orientate pe obiect sau pe situație. Percepția începe să devină un proces subordonat gândirii, intențiilor și cunoașterii. Percepția lucrurilor este globală .La această vârstă sunt mai puternice deosebirile obiectelor decât asemănările. Copilul este atras de însusirile mai evidente , chiar dacă acestea sunt neesențiale La această vârstă acțiunile directe cu obiectele pot fi înlocuite încet cu cele simbolice. Lucrurile pot fi schematizate prin desen iar acțiunile pot fi ușor verbalizate. .Obiectele din jurul preșcolarului sunt percepute în mod afectiv și sunt legate de situații cât mai concrete. . . .Caracteristici ale percepției preșcolarilor:

sunt stimulate și susținute de curiozitatea lor foarte mare

explorarea perceptivă este facilitată de transformările mai ușoare de la tact la auz și văz, așa încât chiar dacă preșcolarul doar vede un obiect, poate să se refere și la celelalte calități ale lui,

percepția poate beneficia de experiența anterioară, dar uneori transferurile sunt deformate;

pot apărea uneori performanțe discriminative surprinzătoare pentru cei din jur, dar în ansamblu percepția rămâne globală, mai ales ceea a structurilor verbale;

Percepția preșcolarilor poate fi dirijată verbal de către adult, în special de către educatoare. Datorită maturizărilor neurofuncționale și influențelor formative sistematice ale grădiniței, percepția începe să se constituie ca un proces independent, iar mai apoi ca proces orientat spre un scop, transformându-se încet în observație, care cunoaște o evoluție ascendentă, de la preșcolarul mic la cel mare. .
Percepția mărimii obiectelor, ca și a constantei de mărime sunt deficitare. .Percepția distanței, a orientării în raport cu anumite repere: sus, jos,stânga, dreapta se face treptat, pe măsura implicării în diferite activități. Încep să apară și forme ale percepției succesiunii timpului. Explorarea perceptivă amplă constituie o sursă de bază pentru structurarea reprezentărilor în preșcolaritate, ceea ce determină o anumită particularitate a acestora, și anume sunt foarte asemănătoare percepțiilor. Un efect pozitiv asupra structurării reprezentărilor îl are și limbajul. Reprezentările statice ale preșcolarilor conservă încă anumite centrări perceptive, ocazionate de unele însușiri de formă sau culoare.( Vincent, 1972).

Limbajul

Limbajul copilului se dezvoltă substanțial sub influența adulților, cu care stabilește relații de comunicare din ce în ce mai complexe. Vocabularul copilului crește semnificativ ajungând la vârsta de 6-7 ani la aproximativ 3500 cuvinte , cu condiția să existe o preocupare din partea adulților pentru dezvoltarea vocabularului copilului. Debitul verbal crește de la 80 de cuvinte pe minut, la 150 cuvinte pe minut după intrarea în scolaritate. Copilul simte nevoia de a relata adulților evenimentele trăite personal. Dialogul cu adulții sau cu copiii este benefic pentru dezvoltarea limbajului. De aceea sunt mari diferențe între copiii care frecventează grădinița si copiii crescuți izolat, sau doar cu membrii familiei. La aceasta vârstă, o achizitie importantă o constituie apariția limbajului interior. Aceasta se constată prin faptul că preșcolarul dă răspunsuri gândite, efectuate pe planul unui limbaj interior. Copilul uimește de multe ori prin felul de a vorbi corect din punct de vedere gramatical și fonetic și cu o deosebită adaptibilitate în raport cu situațiile de comunicare. La această vârstă copilul are o mare preferință pentru diminutive.

Grădinița transmite preșcolarilor cunoștințe și formează capacități de flexionare a substantivelor după gen,număr și caz (Eu spun una, tu spui multe.) și a verbelor după persoană, număr și timp (Spune ce face). În grădiniță este special antrenat auzul fonematic și asigurată însușirea elementelor grafice necesare mai tărziu învățării scrisului. După intrarea în școlaritate limbajul copilului se dezvoltă considerabil. Școlarul este pus în situația de a povesti,de a explica imaginile, de a verbaliza orice operație a gândirii. Se va pune mare accent pe pronunțarea corectă a cuvintelor, deoarece copilul mai târziu va scrie așa cum pronunță Noile cuvinte intrate în vocabularul copilului trebuie bine explicate de către adult pentru a putea fi folosite în vorbire corect de către copil.

Gândirea.

Gândirea copilului are caracter intuitiv, concret, ceea ce obligă la utilizarea materi-alului intuitiv în vederea obținerii unor cunoștinte cu caracter general,abstract. Gândirea preșcolarului este preoperatorie pentru că nu dispune de veritabile operații ci doar de acțiuni efectuate în gând. În grădinița copilul învață să formeze mulțimi de obiecte, descoperă proprietățile lor caracteristice, stabilește relații între ele, efectuează operații cu ele. Realizând operații de gândire logică, pe mulțimi de obiecte sau figuri geometrice, preșcolarul dobândește pregătirea necesară pentru înțelegerea numărului natural și a operațiilor cu numere naturale, pe baza mulțimilor. . La vârsta preșcolară mare gândirea este dominată de concret. Preșcolarul nu poate ajunge la concepte ce vizează clase de obiecte ci raționează numai prin analogii imediate având acțiuni practice cu obiectele. Raționamentele sale sunt corecte numai dacă între reprezentările din plan mintal și situația creată este o legatură directă. Gândirea se desfășoara concomitent cu activitatea, ceea ce îl face pe copil să nu poată prevedea rezultatele acțiunilor sale. Preșcolarul poate grupa după anumite criterii bine stabilite care nu sunt neapărat proprietăți esențiale ale obiectelor respective. În perioada preșcolarității crește rolul conducător al gândirii și acest fapt aduce elemente noi în viața copilului.

d)Memoria

La vârsta preșcolară și a școlarității mici (6-12 ani) procesele memoriei se dezvoltă intens. În această perioadă copilul este o ființă receptivă și mai puțin creatoare. La această vârstă se pun bazele acumulării și experiențelor fără de care n-ar putea dobândi mai târziu anumite experiențe. . Memoria verbală este în evident progres, copilul reținând cu succes multe poezii, cântece, povești, date despre familie și despre colegi. Copiii pot să povestească logic, să redea succesiunea evenimentelor, să așeze în ordine imagini care exprimă momente diferite. (Jurcău, Megieșan,2001) .
O importanța deosebită o au la acestă vârstă activitățile de memorizare propuse in cadrul activităților pe domenii experiențiale. În jurul vârstei de 4-5 ani apare memoria voluntară. Memoria contribuie la buna funcționare a tuturor celorlalte procese psihice.

Numeroși psihologi (Decroly, Claparede, Piaget) au demonstrat că memoria copilului este mai activă prin joc. Copilul intuiește cerința fixării și păstrării sarcinilor care li se trasează. Copilul reține poezii pe care le reproduce cu plăcere, iar dacă este întrerupt nu poate continua decât dacă o ia de la capăt. Materialul de memorat ales pentru copil trebuie să producă asupra sa o emoție pozitivă. . La copilul preșcolar predomină mai ales memoria intuitiv-plastică, concretă dar și cea afectivă, în sensul că el va reține mai ales figurile și evenimentele imediate și plăcute. Insuficienta dezvoltare a inhibiției la această vârstă face ca memoria copilului să fie difuză, incoerentă, haotică, nesistematică.În timpul reproducerilor copilul inventează, adaugă de la el, lucru ce poate fi confundat cu minciuna. . La 4 ani copilul face eforturi pentru a fixa anumite lucruri în memorie, la 5-6 ani începe să utilizeze procedee elementare de întipărire, fizare și reproducere, face eforturi de a-și aminti unele lucruri. Crește rapiditatea, volumul și durata de păstrare a datelor, precum și exactitatea lor. Din această perioadă apar și primele amintiri personale, care pot fi incerte, fragile, mai ales de tip afectiv. Memoria preșcolarului se caracterizează prin efortul continuu spre organizare pentru atingerea unor cote maxime de productivitate.(Golu,Zlate, 1995).

1.3.Dezvoltarea socio-relațională.

Dezvoltarea socio-relațională vizează debutul vieții sociale a copilului, capacitatea lui de a stabili și menține interacțiuni cu adulți și copii. Interacțiunile sociale mediază modul în care copiii se privesc pe sine și modul de adaptare la lumea din jur. . . Dezvoltarea emoțională vizează îndeosebi capacitatea copiilor de a-și percepe și exprima emoțiile, de a înțelege și răspunde emoțiilor celorlalți, precum și dezvoltarea conceptului de sine. În strânsă corelație cu conceptul de sine se dezvoltă imaginea despre sine a copilului, care influențează decisiv procesul de învățare. Dezvoltarea socio-emoțională se referă la cele două domenii, adică cel social și emoțional.

Dezvoltarea socială cuprinde:

dezvoltarea abilităților de interacțiune cu adulții;

dezvoltarea abilităților de interacțiune cu copii de vârstă apropiată;

acceptarea și respectarea diversității;

dezvoltarea comportamentelor prosociale.

Dezvoltarea emoțională cuprinde:

dezvoltarea conceptului de sine;

dezvoltarea autocontrolului emoțional;

dezvoltarea expresivității emoționale.

Cercetările științifice au grupat necesitățile psihologice din punct de vedere socio-afectiv în trei categorii:

nevoia de securitate afectivă, preșcolarul simte nevoia să iubească și să fie iubit;

nevoia de a se simți util, de a avea conștiința propriei sale valori, de a ști că poate face ceva folositor;

nevoia de a înțelege sensul propriei existențe și a mediului în care trăiește.

Securitatea afectivă se poate realiza dacă preșcolarul este înconjurat de afectivitate. Lipsirea de dragoste este pentru el pedeapsa cea mai greu de suportat și-l poate transforma într-o persoană răzbunătoare.Nu este indicat să îi creăm copilului complexe de inferioritate prin comparative cu cei din anturajul său din care să rezulte că el are un rol inferior. Necunoscându-și limitele, copilul își poate propune scopuri superioare posibilităților sale fizice și intelectuale. De aceea, educatoarea poate stabili sarcini numai la nivelul adevăratei sale dezvoltări, sarcini pe care le poate realiza, fără să înregistreze eșecuri. În caz contrar copilul poate deveni pesimist și pasiv. Pentru a înțelegere sensului existenței sale și a mediului în care trăiește preșcolarul trebuie îndrumat în așa fel încât să descopere lucrurile, persoanele din jur și propria sa ființă, să iasă din egocentrismul care-l caracterizează. Toate achizițiile în plan socio-afectiv, specifice acestei vârste constituie pași spre maturizarea afectivă și spre conturarea inteligenței sociale și emoționale, spre o relaționare corectă cu cei din jur(Golu,Zlate, 1995). . Relațiile dintre părinți și copii constituie nucleul socializării căci în mediul familial se construiesc modele pentru toate relațiile umane fundamentale. Cu familia sa, copilul se află într-o legătură psihologică directă, în sensul că personalitatea sa aflată în formare, intră în relație cu totalitatea funcțiilor, însușirilor, stărilor și trăirilor psihice ale părinților. De stilul educativ practicat în familie va depinde reprezentarea pe care copilul o va avea mai târziu despre familie, ca fiind:

– un refugiu al individualității- mediu primitor al afecțiunii și înțelegerii, în care se face schimb de idei, . .
– un loc al tradiției în care singura preocupare a părinților este de a modela copilul după reguli stricte stabilite în familie de mai multe generații(Zlate,1972) . Stilul educativ din familie oferă condiții optime pentru dezvoltarea cognitivă și pentru cea afectivă a copilului, important fiind faptul că ființa tânară evaluează climatul familial în termenii întelegerii și sprijinului parental. Nu toate familiile sunt însă respectă aceleași valori și atitudini educative, diversitatea rezultând din nivelul de instruire/educațional, de mediul de rezidență și de apartenență socio- profesională. Numeroși autori sesizează că părinții aparținând unor categorii socio-economice diferite transmit copiilor lor valori diferite, adică unii pun accent în educație pe autonomia și stăpânirea de sine, imaginația și creativitatea copilului, iar alții pe ordinea, obediența, respectul vârstei și al regulilor și capacitatea de a evita problemele. Stilul educativ-familial vizează natura și caracteristicile raporturilor familiale in cadrul cărora se realizează procesul educativ. Transmiterea de valori, atitudini, cunoștințe se realizează în stiluri diferite, adaptate obiectivelor familiei și se organizează în jurul a două axe:
– axa autoritate/liberalism sau constrângere/permisivitate   . – axa dragoste/ostilitate sau atașament/respingere. . . Stilul educativ este dependent de structura internă a familiei și anume:
 – familiile slab structurate- prezintă copilului mai putine regulamente, normele fiind aproape absente, . – familii cu structura rigidă- au tendința de a adopta un stil educativ bazat pe control parental și supunerea copilului, acesta fiind pus  în fața unor reguli a căror aplicare nu admite excepție. . – familiile cu structura suplă- ce furnizează norme flexibile, lăsând copilului posibilitatea de a-și manifesta inițiativa și de a se exprima liber. . Legătura dintre influențele educative și zestrea ereditară existentă în copilărie este favorabilă dezvoltării globale mai ales dacă educația este realizată corespunzător-  părinții să aibă în vedere posibilitațile prezente dar și viitoare ale copilului. Sarcinile educației familiale presupun, din partea ambilor părinți, o acțiune conștienta și stăruitoare, dar orientată spre specificul personalității copilului, cu atât mai mult cu cât și copilul își influentează, în același timp, părinții. Dezvoltarea și maturizarea normală a copilului depind de aceste stiluri educative ale familiei și în măsura în care acestea îndeplinesc o serie de condiții, se poate vorbi de o dezvoltare armonioasă și echilibrată. Astfel, M. Voinea apreciază că părinții trebuie:

să fie conștienți în ceea ce privește necesitatea educației pe care ei o exercită asupra copilului;

să aibă clar conturată în minte finalitatea acțiunilor educative;

sa aibă capacitatea de a desfășura aceste activitați, să-și rezerve timp și să dispună de mijloace adecvate pentru a le realiza;

să se pună de acord asupra acțiunilor, deoarece colaborarea dintre ei fundamentează etica educativă;

părinții să se înțeleagă, mai întâi, asupra unor cerințe (sau sancțiuni) apoi să le impună în mod unitar pentru că altfel copilul va nesocoti cerința unui părinte, bazându-se pe sprijinul celuilalt.

.Modelul parental trebuie să asigure influențe bogate, variate și interesante, să antreneze copilul în activități cu rol formativ, să îl stimuleze, să îi dea sarcini care să favori-zeze participarea copilului și puterea de întelegere și, mai ales, să comunice mult . Antrenarea insuficientă în activități cu potențial formativ conduce la o dezvoltare limitată deoarece subso-licitarea face ca părți importante din potențialul ereditar să se piardă și să nu mai poată fi niciodata recuperate.(Voinea,1990) . . Suprasolicitarea apare din dorința firească a părinților care vor pentru copil o evoluție cât mai apropiată de aspirațiile pe care ei nu și le-au realizat, astfel încât îl “încarcă” prin conținutul si intensitatea activităților. Părinții cu intenții prea bune îl suprasolicită cu așteptările lor legate de carieră și prestigiu astfel încât copilul va face până la pubertate ceea ce i se cere, tot ceea ce se așteaptă de la el, de teama de a nu-și dezamagi părinții. . Educația incorectă conduce la apariția nevrozelor și, la vârsta școlară, a fobiilor, a intoleran-ței, a depresiei și în general la o adaptare extrem de grea la condițiile ulterioare de viață. . . Părinții trebuie să știe că tot ceea ce îi oferă spre asimilare îi este accesibil copilului doar în raport cu nivelul de dezvoltare psihică atins astfel încât fiecare nouă achiziție a acestuia se obține în anumite momente ale dezvoltării lui și ei trebuie să cunoască faptul că maturizarea lui psihică se realizează progresiv, existând o legătură între nivelul evoluției afective și relaționale și vârsta copilului.. .
Evaluarea climatului familial de către copil în termenii înțelegerii și sprijinului parental este frecventă printre copiii de vârstă mică. Sentimentul de a fi înțeles și sprijinit scade odată cu vârsta dolescenței. Factorii ce reflecă permisivitatea sau restrictivitatea părinților sunt reprezentați de : .
-controlul parental – ca indicator ce reflectă limitele și constrângerile impuse de părinți copilului, responsabilitățile atribuite acestora și rigoarea cu care sunt aplicate și controlate regulile.

– suportul parental – reprezentând gradul de angajare a părinților în viața copilului,ajutorul pe care îl oferă, timpul pe care i-l acordă, receptivitatea față de stările lui emoționale și față de nevoile sale. . . Mediul social acționeaza asupra individului în sensul modelării personalității sale prin componentele educaționale: inițial familia apoi grădinița, care continuă și îmbogățește conținutul educativ.

Procesul care este exercitat acum asupra prescolarului în grădiniță este cel de socializare secundară, ca învățare a normelor și valorilor sociale, altele decât cele din  familie. În urma socializării din grădiniță copilul va putea să se exprime în mod creativ, având propriile modele și aspirații. Socializarea din grădiniță este diferită în conținut și ca modalitate de cea din familie (grădinița nu diminuează importanța educației oferite până acum): se trece de la interacțiunea directă copil-părinti la integrarea copilului în raporturi umane și sociale. Este o socializare de tip adaptativ sau integrativ, conducând la formarea acelor capacități personale ce facilitează integrarea, participarea și realizarea socială a unor activități în cadrul grădiniței. . Integrarea, care se realizeaza prin interacțiunile dintre copil și mediul gradinitei, se desfășoară în mai multe faze:

acomodare:- schemele de acțiune și modul de gândire dobândit până acum se modifică la contactul cu mediul grădiniței;

adaptare:- relațiile complexe care se stabilesc ajută copilul să capete cunoștinte șideprinderi necesare pentru a rezolva situațiile impuse de acest mediu, astfel încât să poată răspunde pozitiv cerințelor ,

participarea este echivalentă cu asumarea rolurilor și promovarea inițiativelor  perso-nale. 

Intrarea în grădiniță îl pune pe copil în fața unor noi situații pe care nu le-a mai întâlnit până acum și care aduc după sine un ansamblu de drepturi dar și îndatoriri pe care trebuie să le respecte.
Rolul învățământului preșcolar în socializarea copiilor are în vedere latura de integrare socială iar grădinița, ca primă treaptă de învățământ, este implicată activ în această acțiune de formare a copilului din perspectiva socială. Integrarea socială devine o finalitate a educației, datorită căreia copilul va realiza o adaptare socială bună în relații diferite, având o percepție corespunzătoare a relațiilor sociale și un comportamentsociabil  participând  activ la activități comune. Socializarea realizată în gradiniță include atât organizarea motrică cât și îmbogățirea conținuturilor cognitive, modelarea afectivă și însușirea largă a experienței umane: limbajul, cunoștintele și modalitățile practice de acționare, normele de comportament sunt toate cuprinse în sfera socializării(Șchiopu,1995).

Învățarea socială reprezintă, în preșcolaritate, mecanismul principal care este responsabil de: – maturizarea și dezvoltarea psiho-socială,. .
– modalități optime de relaționare interpersonală a copilului, . -capacitatea de integrare în activități de grup, . – strategiile de raportare la normele și valorile acceptate de grup, .
– motivația pentru activitățile desfășurate în comun, .
-dorința de a coopera cu ceilalți.

Copilul preșcolar trăiește noi experiente în relațiile cu cei din jur, experiențe la care trebuie să se adapteze și să acționeze nu numai în funcție de dorințele sale ci să țină seama și de cerințele celorlalți. La nivelul grădiniței copilul va învăța să coopereze, să se adapteze regulilor grupului și să acționeze în conformitate cu acestea. . Pentru a se putea integra și coopera eficient cu cei din jur copilul trebuie să atingă un anumit nivel al socializării. . . . În preșcolaritate se realizează trecerea de la emoții la sentimente, ca stări afective stabile și generalizate, trecere favorizată de situatiile noi în care este antrenat copilul, de cerințele diverse formulate de către adult și de activitățile în care este implicat. Colectivitatea oferă oportunitatea extinderii trăirilor afective de la nivelul familiei la educatoare și copiii cu care vine în contact. Socializarea conduitei preșcolarului si evolutia sociabilității se finalizează cu adaptarea socială a acestuia, care se referă la posibilitățile generale ale copilului de-a face față, dificultăților și cerințelor din mediul social dar și cu dobândirea capacității sociale, concretizată înautonomie, initiativă, conduite cccorespunzatoare normelor și valorilor societății.

 Adaptarea socială nu se poate face decât prin cucerirea succesivă a unor cercuri concentrice care se lărgesc în mod progresiv, mai ales că, afirma Alfred Adler “ inteligența nu s-a dezvoltat decât în mijlocul înțelegerii celorlalți, ceea ce înseamna să te apropii de semenii tai, să te identifici cu ei, să vezi prin ochii lor, să auzi cu urechile celorlalți, să simti cu inima celorlalți “.
Contextul în care are loc socializarea preșcolarului este cel social, relațional, context care va facilita socializarea conduitei și socializarea trăirilor afective (afectivitatea se organizează în forma complexă a sentimentelor).
Preșcolarul asimilează comportamentul practicat de altul și îl transformă în comportament propriu. Lărgirea cadrului relațional cu obiectele, cu alții, cu sine conduce la disciplinarea conduitelor preșcolarului, la înmulțirea numărului de conduite dezirabile din punct de vedere social. Copilul realizează trecerea de la atitudinea ”fiecare pentru sine“ la atitudinea “fiecare și pentru alții”, treptat se va ajunge la raporturi de căutare a celuilalt, de contact cu altul mai frecvent și pentru perioade mai lungi(Zlate,1995). .
Socializarea este mai avansată atunci când identificarea și imaginea de sine este corectă, când este realizată prin raportare la alții și când în relație cu aceștia se motivează pentru activitățile desfășurate și pentru o comunicare nedistorsionată, fără tensiuni și cu o anumită încărcătură afectivă. În acest fel se formează și dezvoltă o serie de trăsături de personalitate care se vor regăsi în comportamentul copilului : sensibilitatea, inițiativa, egoismul, altruismul, spiritul de întrajutorare. Copilul își va contura forme specifice de comportament iar modelele adulților, stilurile lor comportamentale devin surse de raportare a copilului la sine și la ceilalți, de înțe-legere a locului pe care el îl ocupă in ierarhia familiei sau a grupului.

1.4. Emoțiile în viața preșcolarului

Dezvoltarea emoțională  este un factor important pentru dezvoltarea echilibrată a copilului din toate punctele de vedere și pentru dezvoltarea lui armonioasă în viață, ca adult. Perioada preșcolarității reprezintă o etapa cu importante transformări în viața afectivă a copilului, care se diversifică și se îmbogțește. Acum apar schimbări complexe în plan cognitiv,relațional și afectiv(Golu,2004). . Dezvoltarea – din punct de vedere emoțional – cuprinde abilitatea de a identifica, de a întelege și de a răspunde la propriile emoții, dar și la emoțiile celor din jur într-un mod adecvat. Copiii care au o formare corespunzătoare din punct de vedere emoțional au o toleranță mai mare la frustrare, se implica în mai puține conflicte și prezintă mai puține comportamente autodistructiv.

Dezvoltarea emoțională poate fi influențată de trei factori: . –
-temperamentul copiilor și nivelul de dezvoltare; . -socializarea copiilor cu familia și mediul în care trăiesc;.
stilul în care educatorii valorifică emoțiile copilului.

La acestea, mai putem adauga: 
* modelele parentale din familia copilului,
* tipul de autoritate parentală;
* imitația (ca mecanism psihologic);
* experiențele copilului (de tip pozitiv si\sau negativ )
* mediul stimulativ al grădiniței – amenajarea spațiului educațional, . Dezvoltarea emoțională în preșcolaritate trebuie raportată la achizițiile din perioada preceden-tă , dar și la procesul de identificare. Așa cum sublinia Golu (2004, p.44), în această perioadă “fenomenul identificării determină o nuanțare mai manifestă a emoțiilor și a sentimentelor .Emoțiile determină comunicarea și comuniunea la vârsta preșcolară.”
Copilul are nevoie să dobândească pe lângă competențele socio-emoționale și un set de competențe adaptative. Acestea se referă la conștientizarea propriilor trăiri și ale altora, exprimarea liberă și deschisă, abilitățile empatice, capacitatea de a înfrunta obstacolele si conflictele și de a le rezolva într-un mod creativ.
Expresiile emoționale sunt universale, indiferent de cultura din care facem parte, reu-șim să recunoaștem expresii emoționale ca: bucuria, dezgustul, frica, furia, tristețea și surpri-za. Pentru a beneficia de o bună adaptare socială copiii trebuie „să învețe să recunoască ce simt pentru a putea vorbi despre emoția pe care o au.„ (Golu,2004).
Pentru  dezvoltarea sensibilității și competențelor emotionale orice copil trebuie să beneficieze de   modele sigure de urmat. Exprimarea emoțională adecvată a adultului, dovezile de dragoste oferite copilului îl ajută pe acesta să crească sănătos și securizat. Oferindu-i dragoste necondiționată copilului, îl ajutăm pe acesta să-și dezvolte limbajele iubirii și acceptării de sine (Chapman și Campbell, 2001), exprimate în:
•  mângâieri fizice;
•   cuvinte de încurajare;
•   timp acordat, petrecut impreuna cu cel mic;.
•   daruri materiale sau emoționale;
•   servicii. Vârsta preșcolară constituie o perioadă destul de lungă în care se produc însemnate schimbări în viața afectivă a copilului. Emoțiile și sentimentele preșcolarului însoțesc toate manifes-tăriile lui, fie că este vorba de jocuri, de cântece, de activități educative, fie de îndeplinirea sarcinilor primite de la adulți. Ele ocupă un loc important în viața copilului și exercită o puternică influență asupra conduitei lui. Emoția este o trăire a unei persoane față de un even-iment important pentru aceasta. Emoțiile pot fi: – –
.-.pozitive–bucurie,mulțumire,fericire, – negative –furie,tristețe,
Emoțiile unei persoane apar ca urmare a modului în care interpretează un anumit eve-niment.  Din al treilea an de viață copiii încep să prezinte semne de rușine, jenă, mândrie și vinovăție. Pe măsură ce copilul își controlează comportamentul, emoțiile sunt exprimate prin modalități tot mai subtile.
Abilitățile emoționale înseamnă:
–           a înțelege (a identifica cauza emoțiilor, a numii consecințele emoțiilor)
–           a exprima (a identifica propriile emoții, emoțiile altora, a recunoaște și a le transmite mai departe verbal și nonverbal, a diferenția starea emoțională de exprimarea ei externă, a empatiza)
–           a regla emoțiile (a folosii strategii de reglare a emoțiilor).
Dezvoltarea abilităților emoționale ale copiilor preșcolari este importantă pentru că ajută la formarea și menținerea relațiilor cu ceilalți. Îi ajută pe copii să se adapteze la grădiniță, previne apariția problemelor emoționale și de comportament. Cadrele didactice, alături de părinți sunt cele care contribuie  la dezvoltarea abilităților emoționale ale copiilor prin trei modalități:
–           prin reacțiile avute la emoțiile exprimate de copii;
–           prin discuții despre emoții;
–           prin experimentarea propriilor emoții față de ei.
Felul în care educatoarele reacționează la exprimarea  emoțională a copiilor determină exprimarea sau inhibarea emoțiilor acestora. Expresivitatea emoțională a celor din jur devine un model pentru copiii preșcolari(D.Predulea,2011).
Stilul în care adulții discută problemele legate de emoții poate transmite sprijinul și acceptarea lor și poate contribui la conștientizarea de către copil a diferitelor stări emoționale pe care le experimentează. Preșcolarii pot înțelege emoțiile exprimate de copiii de aceeași vârstă cu ei în timpul unui contact social, ceea ce îi ajută în rezolvarea conflictelor. Preșcolarii sunt capabili de implicare în emoțiile celorlalți și își pot reda propriile emoții în diferite situații sociale pentru a minimaliza efectele emoțiilor negative și pentru a împărtăși emoțiile pozitive cu ceilalți.
La 4- 5 ani copiii identifică și diferențiază expresiile faciale ale mai multor emoții, ca furia, tristețea, frica, bucuria, rușinea, mândria, vina sau după tonul vocii.
La 5 – 7 ani, preșcolarii pot descifra și situațiile create, nu doar expresiile faciale pentru a descifra un „ zâmbet amar”.
Datorită dezvoltării limbajului, copii pot identifica și denumi majoritatea emoții-lor. Exprimarea adecvată a emoțiilor este foarte importantă în cadrul interacțiunilor sociale, deoarece contribuie la menținerea acestor relații. Exprimarea neadecvată de către copii a emoțiilor negative, prin agresivitate fizică sau verbală, duce la izolarea acelor copii de ceilalți membri ai grupului. Preșcolarii denumesc expresii faciale cu mai multă precizie decât descriu cauzele și consecințele emoțiilor.
În copilăria timpurie majoritatea copiilor exprimă exact ceea ce simt. Pot apărea dife-rențe individuale datorate temperamentului.  Înțelegerea emoțiilor celorlalți este importantă deoarece copiii se bazează pe ea pentru a-și ghida comportamentul în acțiunile sociale. Abili-tatea de a înțelege și descrie emoțiile celorlalți este necesară pentru manifestarea empatiei . Empatia este asociată frecvent cu două răspunsuri: simpatie și antipatie. Simpatia reprezintă un răspuns emoțional moderat rezultând din înțelegerea trăirilor emoționale ale celorlalți. Antipatia este o reacție aversivă de neplăcere care se manifestă sub forma disconfortului sau a anxietății.  Empatia contribuie la reducerea sau inhibarea comportamentelor antisociale îndreptate împotriva celorlalți. Empatia este legată de expresivitatea emoțională a copiilor, de exprimarea furiei, de modul în care ei neagă emoțiile negative (frică, tristețe, supărare) . . Înțelegerea emoțiilor poate fi educată la copii cu discuții despre situațiile în care o persoană are o anumită reacție emoțională. Înțelegerea consecințelor unei emoții se referă la capacitatea unui copil de a-și imagina ce se va întâmpla după exprimarea unei emoții. Identificarea consecințelor exprimării emoțiilor este extrem de utilă în situații speciale.Reglarea emoțională este procesul de inițiere, menținere, adaptare și modificare a apariției intensității sau duratei stărilor emoționale interne, a proceselor fiziologice legate de emoții și a comportamentelor care însoțesc emoțiile.(Miclea,1999).
 Un aspect important al redării emoționale este controlul voluntar definit ca „ abili-tatea de a inhiba un răspuns dominant pentru a da un răspuns subdominant…” În cazul în care copiii experimentează emoții negative puternice și nu își pot adapta emoțiile și modul de exprimare al lor, aceștia se vor comporta într-un mod neadecvat prin exteriorizarea emoțiilor negative. Copiii care sunt capricioși sau au înclinații spre emoții negative, precum furia sunt mai puțin apropriați de cei cu aceleași trăir , decât copiii care nu au această caracteristică.

Emoționalitatea pozitivă este asociată cu tendința de a simpatiza cu ceilalți iar emoționalitatea negativă relaționează negativ cu simpatia. Emoționalitatea negativă și lipsa reglării emoționale poate crea probleme de comportament. Reglarea emoțională este asociată cu o competență socială operaționalizată: comportament adecvat din punct de vedere social, popularitate, comportament prosocial și fără probleme de comportament sau comportament agresiv. Strategiile emoționale au ca scop nu atât rezolvarea problemei care declanșează emoția negativă, cât mai ales ameliorarea acestei trăiri emoționale negative. În cazul în care problema nu poate fi rezolvată, fie pentru că nu există soluții aplicabile, fie pentru că persoana implicată nu are resursele sau instrumentele necesare, sunt eficiente strategiile emoționale.O strategie emoțională prin care se modifică emoția negativă și nu problema care a contribuit la declanșarea ei se referă la implicarea copiilor în activități recreative sau activitati preferate.

CAPITOLUL 2

DEZVOLTAREA SOCIO-EMOȚIONALĂ A COPILULUI PREȘCOLAR

Introdus în literatura de specialitate încă din antichitate, de Cicero, denumirea de inteligență se referă la puterea și funcțiile minții de a stabili legături, unind două sensuri, de a discrimina și de a aduna, a culege informații. Din punct de vedere psihologic, inteligența este definită ca proces, atitudine sau capacitate de organizare mintală și comportamentală. (P.Popescu-Neveanu-Dicționar de psihologie). .
Inteligența reprezintă o caracteristică specific umană, nu este un lucru material ci unul abstract și greu de definit. Inteligența este strâns legată de diferențele individuale, neputând fi măsurată strict, ca în cadrul altor domenii de dezvoltare umană, ci doar aproxima-tă.(C.Constantinescu-2001).

Pentru cercetători inteligența cuprinde trei sensuri principale:

– Primul sens este al capacităților mintale generale. Acesta se referă la sfera limbajului în general dar și la percepție, memorie, gândire, motricitate și facultăți senzoriale. Un copil este considerat normal intelectual dacă este capabil să-și spună numele, să numere, să identifice culorile sau să deseneze figuri geometrice.Inteligente pot fi numite și unele animale sau insec-te pentru că realizează unele lucruri care țin de instincte(furnicile își construiesc mușuroaie, albinile construiesc faguri).

– Al doilea sens este considerat raționamentul.„A fi inteligent înseamnă a avea capacitatea de a gândi, adică de a atinge un scop plecând de la anumite elemente date.”(Alain Lieury).

– Al treilea sens este considerat a fi fluiditatea verbală. Un individ inteligent va folosi cuvintele rapid și cu ușurință, răspunzând în timp optim și folosind un limbaj adecvat situației. ( C.Sperman, 2001).

Inteligența-Dexi-înțelegerea profundă, ușoară a unor lucruri mai ales din domeniul științei și al culturii; facultatea de a înțelege, de a pricepe fenomenele, lucrurile; deșteptă- ciune. (Dexi-2007).

2.1.Ce este inteligența emoțională?

Inteligența emoțională este o componentă a inteligenței și poate fi definită : ”capacitatea de a conștientiza și înțelege propriile emoții și emoțiile celor din jur și de a le gestiona și folosi cu rezultate pozitive”.( C.Constantinescu-2007) . Termenul de „inteligență emoțională ” este utilizat de către psihologii P.Salovey și J. Mayer în anul 1990.

Emoțiile devin o sursă de informație care pot ajuta un individ să se descurce mai bine în mediul social. Inteligența emoțională se referă la cunoașterea profundă a propriilor emoții, înțelegerea mai bună a celor din jur, gestionarea emoțiilor și crearea de relații intersociale care duc la o îmbunătățire a imaginii personale. Dezvoltarea inteligenței emoționale înseamnă înțelegerea și folosirea emoțiilor cu scopul de a dezvolta relații armonioase cu cei din jur.

Inteligența emoțională cuprinde mai multe abilități, cum ar fi:observarea emoțiilor, empatia, capacitatea de a simți emoțiile, sesizarea stărilor pe care le transmit emoțiile și evoluția emo-țiilor. (D.Goleman,2001)

Inteligența emoțională este descrisă ca un amestec de stăpânire de sine, empatie, motivație, gândire liberă, diplomație. Cunoscând bine aceste atitudini, o persoană iși poate controla reac-țiile emoționale și emoțiile în sine. (D.Goleman,2001, p. 23). Finalitățile constau în realizarea obiectivelor propuse fără conflicte interpersonale și intrapersonale.

Psihologul american Daniel Goleman realizează o separare între rațional și emoțional, afir-mând că: „ Avem două minți, una care gândește și una care simte.”, iar cele două interacți-onează. Mintea rațională „este modul de comprehensiune de care suntem cel mai conștienți: mai proeminent în stare de trezire, operând cu ganduri, capabil să cântărească și să reflecte-ze,” iar mintea emoționala este un sistem de cunoastere „ impulsiv și foarte puternic,chiar da-că uneori ilogic.” (Daniel Goleman, Inteligența emoțională-2001, p.23-27)

Legătura dintre emoție și rațiune are un sens pozitiv „Cu cât un sentiment este mai in-tens, cu atât mintea devine mai dominată emoțional și deci mai ineficientă din punct de vedere rațional.” (D.Goleman,op.cit.). De multe ori reușita în anumite momente este condiționată de modul cum ne gestionăm emoțiile. O persoană poate avea cunoștințe și idei inteligente, dar necunoscându-și bine emoțiile și sentimentele și nereușind să stabilească relații benefice cu cei din jur, poate întâmpina dificultăți în atingerea scopului propus.

Inteligența emoțională cuprinde 5 elemente principale:

Cunoașterea emoțiilor personale – acest lucru presupune stabilirea emoțiilor și expri-marea lor coerentă. Pentru evitarea situațiilor în care nu suntem coerenți din cauza emoțiilor, trebuie să decodăm corect sensul mesajului primit și răspunsul să cores-pundă cu situația creată.

Gestionarea emoțiilor – capacitatea de a înțelege stilul emoțional de exprimare intr-o a-numită situație. In acest caz trebuie ținut cont de ce emoții exprimăm, cum și când ne exprimăm, cui și unde fiecare situație cerând un anumit mod de exptimare emoțională.

Direcționarea emoțiilor – se va ține cont de scopul către care sunt orientate emoțiile, de strategiile și resursele de care ne folosim pentru atingerea obiectivelor propuse.

Empatia – plecând de la experiența emoțională dobândită, putem cunoaște și înțelege emoțiile celor din jur. Acest lucru ne poate ajuta în găsirea unor soluții în funcție de starea emoțională a celor din jur.

Construirea de relații interpersonale pozitive. – posibilitatea de a stabili relații interpersonale pentru a atinge un anumit scop propus. În stabilirea relațiilor in-terpersonale se va ține cont de rolul pe care îl are fiecare pentru a fi atinse obiectivele vizate. (G.Ianculescu-2007,p.11).

D.Wechsler arată faptul că individul se adaptează la mediul în care trăiește atât prin elemente cognitive cât și prin elemente non-cognitive. Elementele de ordin non-cognitiv cuprind factorii de ordin afectiv, personal și social, esențiale pentru reușita și adaptarea individuală.

Au fost identificate trei mari direcții în cercetarea inteligenței emoționale:

J.D..Mayer și P.Salovey (1990, 1993) susțin că inteligența emoțională implică:

– abilitatea de a percepe și exprima emoțiile, .
– abilitatea de a genera sentimente pentru facilitarea gândirii, .
– abilitatea de a cunoaște și înțelege emoțiile pentru dezvoltarea emoțională și intelectuală.

Sunt scoase în evidență contactele pozitive între emoție și gândire.

Reuven Bar-On, doctor la Universitatea din Tel-Aviv (1992), a grupat componentele inteligenței emoționale după cum urmează:

Aspecte intrapersonale – conștientizarea propriilor emoții; .
-asertivitatea;
-respectul;
-autorealizarea;
– independența;

Aspecte interpersonale- empatia; .
– relații interpersonale; .
– responsabilitatea socială;

Adaptabilitatea-rezolvarea problemelor; .
-flexibilitatea; .
– testarea realității;

Controlul stresului- toleranța la stres; .
– controlul impulsurilor;

Dispoziția generală- fericirea;.

-optimismul;

-tristețea.

Aceste componente pot fi evaluate prin teste specifice. Cercetătorul include în cadrul inteligenței emoționale 5 domenii:- conștientizarea propriilor emoții,

– stăpânirea emoțiilor,

– motivarea interioară,

– empatia,

-dirijarea relațiilor interumane.

Daniel Goleman(1995) a studiat comportamentul și creativitatea, iar compo-nentele inteligenței emoționale sunt:

-conștiința de sine- încredere

-autocontrolul- adaptabilitatea

-motivația- inițiativa

-empatia- grija față de sentimentele celor din jur

-aptitudinea socială- stabilirea de relații, colaborarea

( Roco, 2001, 110-123)

Mulți psihologi au realizat studii în această privință ajungând la concluzia că:” inteligența emoțională are mai multe arii distribuite de la simplu la complex.”

Identificarea emoțiilor- abilitatea de a recunoaște atât emoțiile personale cât și pe ale celor din jur.

Utilitatea emoțiilor- angajarea emoțională în procese cognitive,punerea în relație a emoțiilor cu alte procese cognitive.

Înțelegerea emotiilor- posibilitatea de a înțelege informațiile furnizate de o stare emoțională și folosirea lor cu scopul de a fi atinse anumite obiective.

Managementul emoțiilor – nevoia de a fi deschis în fața sentimentelor și de a le adapta propriei persoane pentru dezvoltare personală.

(Roco2001,129)

Cunoașterea profundă a propriilor emoții ne poate face să ne alegem în mod conștient gân-durile, emoțiile și acțiunile pentru a putea obține rezultate optime în relațiile inter și intra-personale. Persoanele care au inteligența emoțională mai dezvoltată își recunosc emoțiile și valorifică informațiile transmise învățând să evite experiențele neplăcute și săle repete pe cele care le-au adus succes și satisfacție. Dezvoltarea inteligenței emoționale începe încă din copilărie,în cadrul familiei și mai apoi la școală. Prin aceasta, cei care beneficiază din plin de dezvoltare personală își cunosc mai bine potențialul, înțeleg și reușesc să depășească mai ușor momentele dificile. (Davidson 2013,69-73).

2.2. Inteligența emoțională și legătura ei cu inteligența cognitivă

Viața omului este condusă mai mult de emoție decât de gândire, cu condiția ca stări-le emoționale să poată fi controlate și să favorizeze dezvoltarea personală. De aceea inteligen-ța emotională cuprinde un proces lung de dezvoltare personală continua. Când vorbim de inteligență, ne referim la două lucruri diferite: inteligența cognitivă și inteligența emoțională.

Psihologul american Daniel Goleman afirmă că ”În mod tradițional, puterea creie-rului este dată de inteligența cognitivă, dar cu cât lumea devine mai complexă, inteligența emoțională trece pe primul plan.”

Inteligența emoțională trebuie să îndeplinească trei condiții: cunoașterea propriilor emoții, cunoașterea modului de gestionare a propriilor emoții și empatia.

Inteligența reprezintă o calitate a întregii activități mintale ca expresie a organizării superioare a tuturor proceselor psihice,inclusiv a celor afectiv-motivaționale. Pe măsură ce se formează și se dezvoltă mecanismele și operațiile tuturor celorlalte funcții psihice vom întâlni o inteligență flexibilă și suplă ” ( Gardner,1999-Intelligente Reframed).

Psihologul Thursthone, (1935), consideră că ”inteligența ar fi o sumă de abilități”. El nu recunoaște un factor general al inteligenței ci o sumă de șapte factori, aceștia fiind:

Comprehensiunea verbală( V.)

Rapiditatea percepției(P.)

Gândirea inductivă(I.)

Factorul numeric(N.)

Gândirea deductivă(D.)

Fluiditatea verbală(W.)

Memoria(M)

Spațializarea(S.)

Inteligența este mai presus de gândire, deoarece gândirea se limitează la relațiile dintre însușirile esențiale ale obiectelor și nu la relațiile interumane. Inteligența poate fi privită din-tr-o perspectivă dublă. Pe de o parte ca un proces de asimilare a informațiilor și apoi ca aptitudine care asigură eficiența conduitei.

Psihologii care s-au ocupat de studiul formelor de inteligență le-au grupat în trei mari categorii: – inteligența abstractă ( ințelegerea și folosirea verbelor și a simbolurilor matematice)

– inteligența concretă ( de a manevra obiectele)

– inteligența socială (înțelegerea și relaționarea cu cei din jur)

Thursthone definește inteligența socială” abilitatea de a te înțelege și de a acționa înțelept în relațiile umane”.( Thursthone-1982). Inteligența emoțională este „un tip de inteligență care include abilitatea de a monitoriza pro-priile emoții și cele ale altor persoane, de a face distincție între ele și de a folosi informații pentru a ghida modul de gândire și de acțiune a altor persoane.”( Mayer și Salovey, 1993).

Referirile la inteligența emoțională cuprind și teorii despre inteligența interpersonală și intrapersonală. Inteligența interpersonală este abilitatea de a înțelege emoțiile altor persoane ( ce îi motivează, cum lucrează și cum să lucrezi în ehipa lor). Inteligența intrapersonală reprezintă o abilitate corelativă, îndreptată înspre interiorul persoanei.(Thorndike, 1982).Inteligența interpersonală și cea intrapersonală sunt două din cele nouă tipuri de inteligențe multiple .

De studiul inteligențelor multiple s-a ocupat cel mai mult psihologul american Howard Gardner. El a introdus în psihologie noțiunea de inteligențe multiple în anul 1983. Noțiunile cunoscute de până atunci ,de inteligență cognitivă bazată pe coeficient de inteligență cunoaște anumite limite. H.Gardner vorbește despre 9 tipuri de inteligență care acoperă un spectru mai larg al intelectului uman.

Cele 9 tipuri de inteligență sunt:

Gardner-2005-p. 134-185

Inteligența interpersonală și inteligența intrapersonală sunt 2 din cele 9 tipuri de inteligență multiplă și sunt studiate separat..
Cercetările au arătat că mai importante sunt competențele emoționale decăt abilitățile intelectuale ori tehnice. În dezvoltarea competențelor emoționale se va ține cont de trei zone care trebuie înțelese, și anume:

– propria persoană;

– persoanele din jur;

– barierele care îngreunează comunicarea;

Cele trei zone au legătură între ele, barierele emoționale fiind cele care au efecte negative asupra funcțiilor intelectuale.

Inteligența intelectuală și inteligența emoțională sunt complementare, iar îmbinarea dintre ele duce la realizarea obiectivelor propuse.În timp ce inteligența intelectuală este nativă, inteligența emoțională poate fi dezvoltată și îmbunătățită pe tot parcursul vieții. Aceasta reprezintă o îmbinare a abilitătilor personale cu experiența profesionalăși maturitatea emotională. Păstrarea calmului și mintea limpede în situații critice sunt caracteristici alepersoanelor inteligente emoțional.( Davidson-2013, p. 85-97).

Inteligența cognitivă sau intelectul este relativ constant pe tot parcursul vieții. Intelectul se bazează pe logică și îl ajută pe om:

– să proceseze informația;

– să rezolve situații- problemă;

– să realizeze operații matematice;

Intelectul are și unele puncte slabe, cum ar fi:

-este funcționabil la capacitate maximă numai în momentele de calm;

– are viteză mică de reacție, de aceea în momentele critice sau când trebuie luate decizii rapide nu ne putem baza pe rapiditatea intelectuală;

– nu evoluează o dată cu personalitatea umană;

-nu întrevede succesul imediat al acțiunilor noastre.

De asemenea și inteligența emoțională aduce mai multe avantaje:

– sporește creativitatea;

– favorizează înțelegerea și motivarea acțiunilor noastre;

– îmbunătățește relațiile interpersonale comunicarea și înțelegerea cu cei din jur;

– ne ajută să evoluăm;

– se poate îmbunătăți pe tot parcursul vieții;

Dezvoltarea emoțională este avantajoasă deoarece:

– funcționează în orice situație;

– prezintă rapiditate în luarea decizilor dificile;

– se poate îmbunătăți pe tot parcursul vieții;

Persoanele echilibrate emoțional,sunt capabile să facă față cu succes situațiilor de criză și pot întrece persoanele inteligente, dar care acționează numai după intelect.

Cercetătorii au ajuns la concluzia că inteligența intelectuală nu se modifică pe tot parcursul vieții, pe când inteligența emoțională se învață și se dezvoltă o dată cu înaintare în vârstă, prin cunoașterea emoțiilor și utilizarea lor în scopuri pozitive, proces numit în popor- maturizare.

Potențialul emoțional dobîndit mai târziu se bazează pe valorile inteligenței emoționale: intuiție, blândețe, empatie, putere de concentrare, înțelegere.( Predulea-2011,31-40).

Teoriile lui Gardner au fost aplicate în procesul de învățământ. Noul curriculum a fost organizat în jurul a 7 abilități- lingvistică, corporal-kinestezică, spațială, logico-matematică, muzicală, interpersonală, intrapersonală și stă la baza dezvoltării învățământului preuniversitar. (Armstrong, apud Soares-1998).

Abordarea curriculară după noile teorii ale lui Gardner prezintă o serie de avantaje, cum ar fi:

-descoperirea copiilor talentați de la vârste cât mai fragede și valorificarea abilităților lor pen-tru obținerea de performanțe;

-realizarea unor conexiuni între diverse arii curriculare în procesul didactic;

-folosirea de materiale suplimentare pentru realizarea unei mai bune evaluări;

-acordarea unei importanțe speciale motivației;

-programele de cultură generală constituie un imbold pentru valorificarea diversității culturale.(Nicolin-2007,p.18-26).

La naștere omul posedă un anumit nivel de dezvoltare al acestor inteligențe, dar experiențele și exercițiul practicate de- a lungul vieții pot determina ca anumite tipuri de inteligență să se dezvolte.

2.3. Ce se întâmplă dacă neglijăm nevoile emoționale ale preșcolarului

Pentru a se putea educa un copil este nevoie de multă înțelegere, răbdare și iubire pe care să le găsească în calea sa spre maturitate. Copiii au nevoie de hrană emoțională, căldură, afecțiune, protecție exprimate în comportamente ale celor din jur. Părinții pun adesea pe pri-mul loc nevoile materiale ale familiei iar dezvoltarea emoțională nu este luată în seamă. Pen-tru a se integra armonios în societate, copilul de la cea mai fragedă vârstă are nevoie de dragoste și afecțiune, siguranță emoțională, atenție și recunoaștere, limite și disciplină, includerea într-un grup social,respect. Copiii nu-și pot satisface singurinevoile, de aceea copiii depind în cea mai mare măsură de cei care îi îngrijesc. Nevoile de dependență ale copiilor pot fi grupate astfel:

Nevoile de supraviețuire;

Nevoile emoționale;

Odată cu creșterea copilului nevoile emoționale par mai puțin evidente și pot trece neobservate de către părinți. Copilul simte nevoia să fie ascultat, înțeles, încurajat, chiar dacă nu spune asta în cuvinte. Interacțiunea cu cei din jur îi arată copilului care este locul lui în cadrul grupului. Nevoile emoționale sunt satisfăcute de către părinți mai puțin decât cele biologice. Comunicarea într-un mod afectiv, pe un ton scăzut, reprezintă o dovadă de dragoste și alungă anxietatea și neliniștea copilului. Cănd un copil se simte înțeles emoțional, acceptat și modelat, personalitatea lui se manifestă liber, este fericit și sigur pe sine. Dacă un copil se simte neînțeles și respins acesta poate deveni anxios, agresiv, răzvrătit. Acest lucru se poate întâmpla dacă părinții impun cu severitate reguli greu de respectat, fără a cere părerea copilului. Părinșii ar trebui să înțeleagă nevoile copilului, să recunoască emoțiile copilului, să înțeleagă comportamentul copilului în diferite stadii de dezvoltare. Fiecare individ este diferit și se comportă diferit în funcție de influențele mediului și zestrea ereditară.

Psihologul american Abraham Maslow a realizat multe studii asupra teoriei personalității umane. El a conceput o piramidă a nevoilor umane ierarhizate pe 5 nivele, astfel:

Piramida lui Maslow

Nevoile fiziologice- apă, odihnă, alimente, căldură. Aceste nevoi trebuie satisfăcute deoarece de ele depinde supraviețuirea speciei umane.

Nevoile de securitate- sunt sesizabile când apare un pericol. Copiii simt aceste nevoi chiar dacă sunt în siguranță. Situații banale ca vizita la medic sau primele zile de școală pot părea pentru copii situații în care sunt lipsiți de protecție.

Nevoile sociale- de apartenență și acceptare din partea grupului. Primul grup din care face parte copilul este familia, apoi grupul de joacă, clasa de elevi, rudele, etc. Copiii trebuie să se simtă apreciați în toate aceste contexte, dar mai ales în familie.

Nevoia de stimă- recunoașterea competențelor, valorilor, meritelor personale, care odată recunoscute ne fac să ne simțim încrezători și importanți, iar neîmplinirea lor ne face să ne simțim anxioși, frustrați, inferiori.

Nevoia de auto-realizare- îndeplinirea obiectivelor propuse și a destinului personal.

( Maslow, 2008)

Cunoscutul expert în dezvoltare personală, Anthony Robbins a cercetat nevoile emoționale ale ființei umane, după modelul lui Maslow.

„Suntem cu toții conduși de nevoia de a împlini 6 nevoi umane de bază. Aceste 6 nevoi umane nu sunt doar dorințe, nu sunt ceva ce vrem. Sunt nevoi profunde care există în fiecare dintre noi și care servesc ca fundament pentru fiecare alegere pe care o facem.”(A.Robbins)

Nevoile emoționale ne motivează viețile iar acțiunile noastre sunt doar o încercare de a îndeplini aceste nevoi. În opinia lui A. Robbins există:

2 nevoi primare- creșterea și contribuția;

4 nevoi fundamentale- conexiunea (iubire), siguranța, nesiguranța, însemnătatea.

Piramida nevoilor emoționale a lui A. Robbins

Ierarhizarea nevoilor emoționale a fost realizată după modelul piramidei trebuințelor a lui Maslow. Oamenii își vor satisface mai întâi nevoile emoționale de bază ( securitate și diversitate) și mai apoi pe cele din vârful piramidei. . Personalitatea copilului este modelată de atitudinea părinților în primii lui ani de viață. Copiii se bazează pe părinți pentru a fi protejați și ajutați. Ei îi urmează pe părinți și după comportamentul lor se formează pe sine, își formează propria personalitate, caracterul, încrederea în sine,etc. Cel mai mare dar pe care îl primesc copiii de la părinți este dragostea. Aceasta se poate manifesta în diferite moduri: expresie facială care să arate mulțumirea, ajutorul oferit la nevoie, protecție, respect. Unii copii pot manifesta un caracter opozant față de cerințele părinților, aceasta depinde de educația și înțelegerea de care s-au bucurat până acum. ( Davidson,2008). .
Felul în care i se răspunde copilului la o anumită emoție îi modelează acestuia atitudinea față de emoții. Dezvoltarea emoțională este condiționată de relația emoțională stabilită între părinte și copil. Reacția la o anumită emoție copilul o dobândește în timp, nu este ceva nativ. Adultul trebuie să îl învețe pe copil să înțeleagă ceea ce simte precum și felul de a reacționa în anumite situații emoționale, pentru a-i facilita adaptarea în anumite situații. Comunicarea emoțională ajută nu doar la identificarea și înțelegerea problemelor copilului, ci îl poate ajuta să le rezolve favorabil lui. Prin comunicare emoțională se consolidează și îmbogățește relația dintre părinte și copil. Prin aceasta copilul poate fi ajutat să treacă mai ușor peste nevoile și problemele pe care le întâmpină, oferind copilului o relație plină de suport și siguranță, ajutându-l să facă față provocărilor. Comuincarea emoțională nu se poate realiza prin cuvinte ci prin gesturi, mângâieri, mimică. . În jurul copilului trebuie să existe un climat familial echilibrat care să îi ofere acestuia sigu-ranță. De aceea părinții trebuie să fie atenți la nevoile copilului, să îl înțeleagă, să fie calmi și afectuoși, să se ocupe de educație, să participe la evenimentele din viața copilului. Dar tot părinții trebuie să fie fermi în hotărârile luate, să nu lase prea multă libertate copilului.

Copiii nu au nevoie numai de satisfacerea nevoilor de bază (alimente, haine, locuință) ci și de satisfacerea nevoilor emoționale cum ar fi:

Dragostea- copiii au tot timpul nevoie de dragoste. Atunci când își exprimă gândurile, copiii trebuie ascultați, încurajați, mângâiați în așa fel încât să înțeleagă corect mesajul emoțional transmis și să fie siguri că și mesajul lor a fost corect înțeles. Dacă apar cazuri de alternare comportamentele de manifestare ale dragostei și cele abuzive, copilul devine neîncrezător și respingător.

Onestitate- pentru a avea încredere copilului trebuie să i se spună mereu adevărul, în caz contrar el va deveni confuz.

Respect- vorbindu-i-se cu respect lui, copilul va învăța să trateze cu respect pe toți cei din jurul său. Deciziile luate de adulți și care îl privesc direct pe copil trebuie bine explicate și nu impuse.

Înțelegerea- copilul trebuie ascultat și înțeles iar părintele trebuie să accepte și punctul lui de vedere.

Acceptare- când copilul greșește, trebuie făcut să înțeleagă că îi este respins comporta-mentul deviant și nu el ca persoană.

Răbdare- copiii își însușesc în timp unele comportamente cu ajutorul exercițiilor și al explicațiilor.

Corectitudine- după ce au fost stabilite o serie de reguli acestea trebuie aplicate constant și corect.

Constanță- adultul trebuie să adopte un comportament constant, schimbarea regulilor și nerespectarea lor făcându-l pe copil confuz și nesigur.

Timp- atenția și compania părinților îi dau copilului siguranță, confort, încredere.

Timpul petrecut alături de familie îl stimuleză pe copil, acesta devenind atent, grijuliu, dornic să fie în centrul atenției și apărat de cei dragi.

În familie copilul trebuie să se simtă în siguranță, având securitate emoțională, lipsa ei generând o percepție greșită asupra realității sociale, copilul manifestând reținere și dificultate în integrarea socială. Criticile nejustificate au efecte negative asupra stimei de sine, iar laudele exagerate pot genera stări depresive, dacă el nu se simte în stare să atingă scopurile fixate de părinți. Copilul este dependent emoțional de familie sau de grupul din care face parte. Copilul trece prin schimbări importante iar acestea cer sensibilitate și atenție deosebită din partea celor din jur. Copilul se dezvoltă armonios atunci când viața lui este organizată în strânsă legătură cu personalitatea lui, având drept țel starea de bine a copilului fizică și emoțională. Intrarea copilului în grădiniță generează reacții variate. Unii copii se adaptează repede, des-părțindu-se fără ezitare de persoana care l-a însoțit sau adaptare dificilă, când copilul devine nervos, anxios, încăpățânat, uneori violent(Șchiopu,1999,127-129). . Alături de grupul din grădiniță, copilul are posibilitatea de a se compara, de a-și evalua limitele și capacitățile, de a-și forma o imagine de sine obiectivă lucruri importante pentru integrarea lui socială de mai târziu.

Integrarea copilului în grădiniță are loc în mai multe etape:

Acomodarea- se modifică modul de acțiune și de gândire al copilului la contactul cu mediul grădiniței.

Adaptarea- copilul capătă deprinderile și cunoștințele necesarerezolvării situațiilor impuse de mediu.

Participarea- asumarea rolurilor și promovarea propriilor inițiative.

(Zlate,1972,95-98).

Motivele pentru care copilul refuză adaptarea la grădiniță pot fi de mai multe tipuri: 1).Motive ce țin de copil: . – nu este suficient de dezvoltat pentru vârsta lui- refuză grădinița pentru că solicitările de aici îl depășesc, nu s-a mai jucat cu alți copii, nu poate sta pe scăunel, nu este pregătit emoțional pentru despărțirea de familie. . – are un temperament introvertit- ei sunt mai retrași iar noul mediu este agitat și zgomotos, prea obositor pentru ei. . – nu știe să socializeze- este obișnuit să aibă în preajmă numai adulți iar refuzul se datorează dificultății de a socializa cu copiii. . – nu este pregătit emoșional pentru grădiniță- devin irascibili și plângăcioși și nu socializează cu cei din jur. . 2). Motive care țin părinți: . – părinții nu suportă să-l vadă pe copil plângând- preferă să țină copilul acasă decât să-l știe socializând cu alți copii. . – părinții au părere negativă despre grădiniță- copilului îi este indusă starea de depresie provocată de intrarea în grădiniță. . – părinții sunt dependenți de copil- neîncrederea părinților îi dau copilului starea de nesiguranță.

3). Motive care țin de familie: . – copilul este în centrul atenției – acasă și el va suferi să accepte această schimbare, deoarece la grădiniță nu mai face ce vrea el, fără constrângeri. . – familia e unită- copilul va refuza să stea undeva fără părinți, plângând ori de câte ori își va amintideei. – familie cu probleme- copilul este copleșit de situațiile de acasă și nu mai este pregătit să facă față unei noi provocări. . 4).Motive care țin de grădiniță:

– de obicei sunt foarte rare.Copilul nu se poate adapta la mediul grădiniței sau educatoarea este prea rigidă și autoritară. . Mediul familial, apropiat copilului epuizează toate sursele și experiențele pe care copilul le poate trăi de aceea este nevoie de un mediu nou structurat care să îi antreneze curiozitatea.Mergând la grădiniță copilul începe să exerseze sistematic anumite influențe care accentuează și consolidează emoțiile și afectivitatea. Rămânând în grădiniță un număr mare de ore fără membrii familiei îi sunt solicitate copilului toate posibilitățile lui de adaptare. El se simte liber și puternic în fața adultului . Aici va găsi un loc care-i stârnește curiozitatea și plăcerea, estompând neliniștea și încordarea datorate schimbării mediului.
Prin socializare copilul începe să își identifice și denumească emoțiile trăite, să atribuie o cauză emoțiilor, de obicei unor factori externi. Își reglează starea emoțională, caută singuri și găsesc soluții la problemele pe care le întâmpină.Copiii încep să devină autocritici și să găsească reguli proprii pentru a-și regla emoțiile, chiar dacă adulții sunt principala sursă care îi ghidează din punct de vedere emoțional. .
Perioada preșcolară este caracterizată printr-o stare de instabilitate emoțională accentuate. În această perioadă nu trebuie să ne surprindă reacțiile emoționale ale copilului și nici nevoia permanentă de susținere și valorizare. O importanță deosebită este acordată menținerii acelorași repere:program zilnic, mod de petrecere al timpului liber, activități care îi fac placere copilului.

Instabilitatea emoțională poate determina copilului comportamente de care să fim surprinși: oboseală, vulnerabilitate sau agitație și energie. Importantă ar fi din partea părinților o atitudine constantă în felul de a recționa cu copii, iar solicitările noastre să nu depășească puterea de concentrare a copilului. În timpul grădiniței copilul participă la activități de grup, la jocuri și activități structurate care îi valorifică potențialul în toate domeniile de dezvoltare, alternând cu momente de odihnă și relaxare. Aceeași structură a programului trebuie păstrată și acasă, în timpul liber.

În cazul în care nu se acordă destulă atenție perioadei pe care copilul o traversează, copilul poate trăi stări de disconfort și perturbări de relaționare (Miller,2013).

În multe situații copilului îi este mai clar ce simte el după ce intervine adultul care să-I explice situația emoțională prin care trece. Nevoile emoționale sunt recunoscute și explicate clar; dacă e speriat primește încurajări și se simte în siguranță, dacă e nervos, își va exterioriza

starea de furie. De multe ori stările emoționale ale copilului sunt atât de puternice încât sunt greu de înțeles și pentru părinți. Copilul nu se așteaptă ca adultul să schimbe situația emoțională prin care trece, ci așteaptă înțelegere și încurajare. Copilul își dobândește încrederea în sine atunci cand se simte respectat.

Fiecare etapă de dezvoltare emoțională pe care o parcurge copilul oferă comportamente fundamentale pentru inteligență, moralitate și abilități emoționale. În timpul unei etape de dezvoltare copilul învață să empatizeze cu cei din jur, iar în timpul altei etape învață să descifreze indici sociale, își dezvoltă gândirea imaginativă și logică. Copiii timizi au nevoie de mult exercițiu pentru a învăța să relaționeze având încredere în cei din jur. Copilul trebuie să învețe siguranța și capacitatea de a fi interesați de mediul înconjurător, capacitatea de afectivitate, ideile emoționale, gândirea emoțională, varsta prieteniilor.

Dezvoltarea unui vocabular emoțional al copilului este esențială deoarece înseamnă nu numai să-și verbalizeze starea pe care o trăiește, dar și să înțeleagă cum se simt cei de lângă el cand au asemenea stări. Copiii sunt capabili să discute cu alții despre emoțiile lor interne și pot da sfaturi despre comportamentul emoțional propriu sau experiențele celor din jur.

Dezvoltarea abilităților emoționale la copii este importantă deoarece ajută la formarea și menținerea relațiilor cu cei din jur, îi ajută să se adapteze la grădiniță și previne apariția problemelor de comportament. Exprimarea corectă a emoțiilor are mare importanță în cadrul grupului și a interacțiunilor sociale și contribuie la menținerea lor. Copiii care manifestă un comportament normal au mai mulți prieteni, pe când cei agresivi au dificultăți în a înțelege emoțiile celorlalți în anumite situații(nu înțeleg de ce nu se joacă ceilalți cu ei).

Orice copil este diferit și nu poate fi comparat cu nimeni, dar toți copiii au câteva lucruri în comun. Toți au nevoie de dragoste, de îngrijire. Toți copiii au nevoie de recunoaștere și apreciere. Toți copiii au nevoie de un sprijin și îl găsesc în adult, au nevoie de un anumit control și îl găsesc în adult, au nevoie să le dezvolte cineva încrederea în propriile forțe și să-și formeze propria experiență (Miller,2013).