Probleme ale Adaptarii Scolare la Preadolescenti (clasele 5 8)

Argument

Adapatarea reprezintă un proces esențial al omului,prin acest proces fiindu-i utilă legarea relațiilor cu persoanele cu care interacționează. Mulți dintre noi susținem faptul că este ușor să interacționezi cu persoane noi, sa legi relații, sa menții o conversație sau să îți argumentezi o opinie,dar oare pentru toți este în acest fel?Câte persoane nu se simt excluse din mediul din care fac parte și au dificultăți în integrarea în acel mediu?M-am întrebat de multe ori dacă aceste cazuri nu pot fi o urmare a unor întamplări petrecute în trecut și datorită anumitor factori acestea au rămas la același nivel.Poate că inadaptarea socială este o repercursiune a inadaptării sșcolare a unei persoane,inadaptare ce nu a ajuns într-un final la adaptare.

În societatea zilelor noastre,apar cât mai multe probleme ce se pare cș iau amploare de la un an la altul.Printre acestea se enumera si diferite cazuri ale copiilor ce se simt exclusi din incinta scolii. Aceasta,duce implicit la inadaptarea scolara. Motivele ce pot cauza aceasta situatie pot fi unele multiple, de exemplu pot fi legate de propria persoana, de persoanele cu care reactionam sau chiar de mediul social din care noi facem parte. Cu toate ca aceasta tema a adapatarii scolare este indelung studiata de unii specialisti, reprezinta o situatie de actualitate, in care copiii, din ce in ce mai multi au probleme in ceea ce priveste modul in care isi petrec activitatea scolara. Adaptarea școlară implică acțiunea de modificare, de ajustare, de transformare a copilului pentru a deveni pregătit pentru școală, capabil de a face față cerințelor instructive-educative și de a fi compatibil în acord cu normele și regulile pretinse în programa școlară pentru dobândirea cu succes a rolului și statutului de elev.Totusi acest proces de adaptare, nu este obligatoriu urmat de success din partea tuturor copiilor.Când scoala este perceputa de catre elev ca o experienta negativa,creatoare de frustrari, care aduce lovituri puternice stimei de sine si autoperceptiei, elevul va cauta negresit anumite portite de scapare printre care se poate numara si absenteismul scolar. Copilul timpurilor moderne se pare că trăiește înconjurat de exemple de acest fel, iar puterea sa de reacție împotriva acestui fenomen este una destul de limitată în condițiile în care acesta nu are un fundament educațional și spiritual solid.

Motivul alegerii acestei teme isi are originea in interesul pe care l-am avut fata de acesta problema importanta,care este adaptarea scolara,iar pe de alta parte faptul ca aceasta se pare ca este intr-o continua expansiune si prin urmare numerosi specialisti au luat in considerare acest fenomen.Problema stiintifica ce face subiectul acestei cercetari consta in elucidarea determinantilor inadaptati scolari,cauzele posibile ale problemei de adaptare,rolul familiei in adaptare,importanta mediului din care provenim.

Studierea acestei probleme a adaptarii scolare ce poate avea efecte in formarea personalitatii elevului, in relationarea cu cei din jur sau in neincadrarea in societate este importanta prin faptul ca poate aduce rezultate importante ce pot schimba mentaliatea gresita a celor ce nu considera adaptarea scolara drept o necesitate in viata.

Din dorinta de a combate acest fenomen am ales sa discut despre cauzele,efectele inadaptarii scolare, o definitie a termenilor de adaptare sau inadaptare, discriminarea scolara drept una din principalele cause, rolul familiei dar si posibile metode de combatere a inadaptarii scolare.

Este necesara o schimbare a situatiei actuale,privind aceasta tema deoarece viitorul acelor copii, poate fi compromise, iar evolutia lor nu se va realiza in mod sanatos, astfel vor exista probleme ale personalitatii acelui copil.

Probleme ale adaptarii scolare la preadolescenti (clasele 5-8)

Cuprins

Capitolul I- Fundamente teoretice

Adaptare- definirea conceptului

Caracteristicile unei persoane bine adaptate

Adaptare scolara

Indicatori ai adaptarii scolare

Reusita scolara

Adaptare vs Inadaptare scolara

Cauzele Inadaptarii scolare

Trecerea de la mediul primar la cel gimnazial

Capitolul II Metodologia cercetarii

Ipoteze

Obiective

Esantion

Metode si instrumente de cercetare

Limitele cercetarii

Capitolul III- Analiza datelor de cercetare

Concluzii

Anexe

Bibliografie

1.Adaptare

ADAPTÁRE, adaptări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) adapta și rezultatul ei; (concr.) lucru modificat, ajustat; adaptație. 2. (Biol.) Proces de modificare a organismelor vii, în urma căruia rezultă o corelare a structurii morfologice și a funcțiunilor fiziologice ale viețuitoarelor în raport cu mediul înconjurător.

Raporturile persoanei cu ceilalti sau cu lumea sunt esentiale,iar de natura si modalitatea lor de realizare depind intr-o masura considerabila echilibrul sufletesc al individului precum si acordul extern al acestuia cu lumea.In ambele situatii vorbim de adaptare.

Fiintele vii dispun de o anumita plasticitate care le permite sa se adapteze la mediul extern si,concomitant,sa-si pastreze echilibrul interior. Adaptarea consta in ansamblul reactiilor prin care un individ isi ajusteaza structura sau comportamentul pentru a putea raspunde armonios conditiilor de mediu si noilor experiente. Ea este rezultatul interdependentei a doua mecanisme complementare: asimilarea si acomodarea.

In fiziologie, asimilarea este procesul prin care fiintele vii transforma elementele extrase din mediu si le integreaza in propria lor substanta. Asimilarea psihica consta in incorporarea unui obiect exterior/a unei situatii intr-o schema de actiune la o situatie sau alta. De exemplu, copilul mic care descopera ca un obiect poate fi miscat daca este tras de o sfoara,poate sa traga fata de masa pentru a ajunge la un obiect aflat pe masa. Fiziologic, acomodarea este procesul prin intermediul caruia un organ sau un organism poate suporta schimbarile mediului extern. Ne acomodam cu frigul sau caldura spre a supravietui si in scopul sporirii confortului psihic. Acomodarea psihica semnifica modul adecvat de ajustare a schemelor mintale la noile obiecte asimilate. La randul ei,inadaptarea inseamna imposibilitatea unei persoane de a-si satisfice propriile nevoi si cele ale anturajului, de a-si insusi si juca un rol normal in societate. Fenomenul de inadaptare cuprinde atat deficienti motorii,senzoriali, mentali si bolnavi psihic, cat si copiii cu diverse tulburari de comportament sau delincventii. In cadrul acestuia, competenta interpersonala si eficienta in activitate, scad simtitor. Potrivit lui J. Piaget, inadaptarea rezulta tocmai din incapacitatea individului de a realiza procesele de asimilare si acomodare.

Adaptarea este rezultatul raportului individului cu lumea. Ea se prezinta sub doua aspecte:

1.raporturile de competenta si competitie, care presupun o confruntare a individului cu ceilalti, dorinta de a-si gasi un loc printre ceilalti, de a fi precum ceilalti, de a-I depasi pe ceilalti. Aceasta reprezinta o actiune de tip deschis, ce promoveaza progresul si schimbarea prin depasirea situatiilor existente; se urmareste instituirea unor raporturi interpersonale noi si avantajoase; astfel de raporturi carcaterizeaza spiritual liberal.

2. raporturile de cooperare si sprijin mutual, care presupun o apropiere prin asociera si conlucrare, o atitudine de sustinere reciproca; aceasta reprezinta o actiune strict circumscrisa la un obiect de tip inchis, care vizeaza pastrarea unei situatii sau stari de fapt existente si considerate ca necesara si pozitiva din punct de vedere valoric; astfel de raporturi vizeaza spiritual conservator.

Cele doua tipuri de raporturi interumane nu sunt contradictorii, ci complementare si ele exprima cele doua directii principale de actiune psihologica, urmarind adaptarea individului la lume si acordul acestuia cu celelalte persoane.

Fiecare persoana este o individualitate in sine care nu se confunda cu altele, dar care nu poate exista decat in relatie stransa cu celelalte persoane. Aceasta caracteristica personala implica un echilibru dynamic permanent intre doua aspecte : procesul de diferentiere individuala sau individualizarea si amenajarea unui gen de relatii satisfacatoare cu celelalte persoane sau socializarea.

Ambele aspecte ale acestui mechanism desemneaza dinamica personalitatii si reprezinta constanta sau identitatea personala, sau adaptarea sau amenajarea relatiilor interpersonale. Adaptarea este efortul permanent de a raspunde, pe de o parte, la dubla exigenta a constantei interne sip e de alta parte la rezistenta lumii exterioare. Adaptarea este o dubla miscare: de asimilare ( care este un anumit fel de a aborda realitatea) si de acomodare (care este un anumit fel de a utiliza schemele de comportament anterior elaborate, in raport cu situatia actuala).

In psihanaliza, adaptarea este considerata un mechanism de aparare al eului. Atat adaptarea, cat si apararea constituie mecanisme de pastrare a echilibrului personalitatii, si ele duc la consolidarea si constanta eului. Reusita adaptarii personalitatii conduce la o progresiune a acesteia, pe cand esecul adaptarii personalitatii conduce la o restrangere a cadrului ei functional, o stare de regresiune.

Procesul complex al adaptarii implica un accord al individului cu ceilalti bazat pe motivatii interne sau pe interese externe commune. Adaptarea depinde si de atitudinea de acceptare a persoanei de catre ceilalti sau de catre lume, condiderata ca mediu social. Aceasta presupune o atmosfera psihologica comuna, o ambianta de acceptare in care sa se gaseasca in deplin accord cu toti indivizii.

Adaptare scolara

“Este imposibil ca elevii sa invete ceva atat timp cat gandurile lor sunt robite si tulburate de vreo patima. Intertineti-I deci intr-o stare de spirit placuta, daca vreti sa va primeasca invataturile. Este tot atat de imposibil sa imprimi un carcater frumos si armonios intr-un suflet care tremura, pe cat este de greu sa tragi linii frumoase si drepte pe o hartie care se misca.”

( John Locke- “Some thoughts concerning education”)

  J. Piaget vorbea despre adaptare in termeni de asimilare si acomodare in cadrul interactiunii om-mediu. Adaptarea este, deci, acordul individului cu mediul (in primul rând cu mediul social social), presupunând acomodarea optima la mediul dat si raspunsul favorabil la solicitarile si exigentele sale. 
  Ce este in acest context adaptarea scolara ? 
  Pornind de la aceasta definitie, la care adaugam particularitatile specifice activitatii instructiv educative, putem sa aratam ca adaptarea scolara este data de calitatea si eficienta realizarii concordantei relatiei dintre personalitatea elevului si cerintele scolare, concretizate intr-un rezultat favorabil al procesului de invatamânt. 
Gradul de adaptare la activitatea scolara arata capacitatea si trebuinta elevului de a cunoaste, de a asimila, de a interiorize cerintele externe, influentele instructive-educative programate, alaturi de dorinta si capacitatea lui de a se modela, de a se acomoda, de a se exterioriza in sensul acestora. Cunoasterea, asimilarea presupune din partea subiectului aplicarea efectiva sau interiorizata a diverselor forme de configuratii de factori fizici,intelectuali, afectivi, caracteriali pe de o parte si familiali, sociali si pedagogici pe de alta parte, considerandu-se ca esecul de invatare provine din dizarmonia dintre factori sau absenta sau deficient unora dintre ei.

Cand vorbim despre educatie, instructive si despre formarea mintilor,nu trebuie sa se piarda din vedere ca orice activitate umana este supusa unei legi suverane: adaptarea individului la mediu.

Adaptarea- proprietate fundamentala a organismului de a-si modifica adecvat functiile si structurile corespunzator modificarilor cantitative si calitative ale mediului inconjurator – in conceptia piagetiana desemneaza procesul de stabilire a echilibrului intre asimilare si acomodare- adaptare intervenita in cadrul interactiunii dintre om si mediul inconjurator. Deci adaptarea rebuie sa se piarda din vedere ca orice activitate umana este supusa unei legi suverane: adaptarea individului la mediu.

Adaptarea- proprietate fundamentala a organismului de a-si modifica adecvat functiile si structurile corespunzator modificarilor cantitative si calitative ale mediului inconjurator – in conceptia piagetiana desemneaza procesul de stabilire a echilibrului intre asimilare si acomodare- adaptare intervenita in cadrul interactiunii dintre om si mediul inconjurator. Deci adaptarea presupune prezenta capacitatii omului de a face fata, de a raspunde pozitiv solicitarilor si exigentelor anturajului implinindu-si si cerintele individuale.

Adaptarea implica actiunde de modificare, de ajustare, de transformare a copilului pentru a devein <apt pentru> (scoala), <capabil de> ( a face fata cerintelor instructiv- educative) si de a fi < compatibil> (subaspectul disponibilitatilor bio-psiho-sociale), <in accord cu> (normele si regulile pretense de programe scolara pentru dobandirea cu success a < statutului> si <rolului> de elev, deci are in vedere reglementarea si ajustarea conduitelor in raport cu situatiile cotidiene.

Adaptarea scolara este procesul de realizare a echilibrului dintre personalitatea in evolutie a elevului pe parcursul formarii sale si exigentele ascendente ale anturajului in conditiile asimilarii continutului informational in conformitate cu propriile disponibilitati si a acordarii la schimbarile calitative si cantitattive ale ansamblului normelor si valorilor proprii sistemului de invatamant.

Adaptarea scolara reprezinta un proces complex , proiectat si dirijat de professor in vederea relaizarii unor raporturi optime intre elev si mediul educativ/ didactic.

Continutul acestui concept este interpretat uneori in sens restrictive, prin raportare la actiunile pedagogice necesare in anumite imprejurari, cum ar fi intrarea elevului in clasa a V- a- adaptarea la scolaritate- sau in sens larg prin ansamblul actiunilor proiectate de profesor pentru realizarea corelatiei optime intre posibilitatile elevilor si cerintele mediului educativ/ didactic.

Adaptarea la scolaritate reprezinta actiunea de modificare, ajustare, transformare a copilului pentru a deveni apt pentru scoala, capabil de a face fata cerintelor instructive-educative si de a fi compatibil sub aspectul disponibilitatilor bio- psiho-sociale, in accord cu normele si regulile programei scolare pentru dobandirea statutului si rolului de elev. Complexitatea procesului de adaptare este greu de surprins, dar daca ne referim la particularitatile activitatii instructive-educative, se poate spune ca adaptarea scolara exprima calitatea si eficienta realizarii concordantei relatiei dintre personalitatea elevului si cerintele scolare.

Adaptarea la scolaritate implica compatibilitatea eforturilor, a dificultatilor cu capacitatea fiecarui elev ca individualitate umana de a rezolva sarcinile scolare. Concordanta obiectivelor propuse si modalitatea de raspuns a elevului fata de ele, reprezinta conditia fundamental a adaptarii.

Esenta adaptarii la scolaritate consta in ajustarea informativ formative a procesului instructiv- educative pe de o parte si a caracteristicilor si trasaturilor de personalitat ale elevului, pe de alta parte. Tinand cont de schimbarile simultane- evolutia presonalitatii copilului si exigentele scolare din ce in ce mai ridicate, pentru evaluarea adaptarii scolare trebuie sa raportam particularitatilor mediului scolare la o anumita etapa de dezvoltare a copilului. Forma, stadiul si nivelul de ralizare a interactiunii dintre personalitatea in formare a elevului si cerinteel activitatii scolare vor determina o gama extinsa de posibilitati adaptative. Adaptarea scolara presupune operarea cu o serie de indicatori care constituie sistemul de referinta el nivelului de realizare a interactiunii dintre personalitatea elevului si ansamblul cunostintelor pe care copilul trebuie sa si le insuseasca, la priceperile si deprinderile de munca intelectuala, dar si la cele ce vizeaza comportamentul.

La intrarea in scoala, copilul va “invata sa invete” in cadrul fiecarei discipline scolare si in consecinta se va adapta rapid cu cat metodele si mijloacele de invatamant utilizate vor fi adaptate particularitatilor psiho-individuala si de varsta ale acestora. Elevul de clasa a V-a va trebui sa se adapteze la personalitatile noilor sai profesori, la o notare diferita de cea din clasele I-IV, la un nou program mai dificil.

Adaptarea la scolaritate nu poate fi conceputa fara analiza relatiilor interpersonale din cadrul grupului pe care il constituie clasa de elevi ca grup social. Ne referim astfel la preferintele pe care un anumit elev le manifesta fata de ceilalti colegi si ale acestora fata de el. Aceste relatii interpersonale se stabilesc intre ele in cadrul activitatilor curriculare si extracurriculare.

De altfel adaptarea nu poate fi realizata decat in conditiile unui climat oportun de disciplina, care implica respectarea regulilor de conduita in spatial clasei, al scolii si in cadrul activitatilor extracurriculare. Analiza conceptelor referitoare la adaptarea la scolaritate a elevilor duce spre concluzia ca aceasta depinde de interactiunea permanenta a factorilor interni si a celor externi.

Factorii interni ai adaptarii optime la scolaritate tin de personalitatea elevului, fiind conditii subiective, pe cand cei externi sunt apreciati ca fiind conditii obiective, deoarece sunt independent de copil. In contextul conditiilor subiective, factorii determinant ai adaptarii scolare sunt considerati cei biologici, reprezentati cu prioritate prin starea de sanatate, si cei psihologici.

Reusita scolara este cel mai evident influentata de nivelul dezvoltarii intelectuale. Astfel realizarea obiectivelor propuse presupune presupune dezvoltarea normala a inteligentei copilului, in special a formei sale specific, cunoscuta sub denumirea de inteligenta scolara care exprima gradul de adaptare a elevilor la activitatile de tip scolar. ( T. Kulcsar 1987)

Este adaptat la societate elevul care obtine performante scontate, in concordanta cu nivelul inteligentei sale, deoarece inteligenta desemneaza ansamblul organizatoric al structurilor cognitive ce pot fi masurabile prin performante evaluative.

Deoarece adaptarea scolara tine de procesul de invatamant, ca forma fundamentala a activitatii scolare, presupune implicarea intregii structure psihice a copilului. Astfel ne referim la perceptii, reprezentari, memorie, gandire, limbaj, atentie si imaginative dinamizata de motivatie cu participarea vointei, mediate de character, temperament, afectivitate ca principale trasaturi ale personalitatii.

Prin urmare, adaptarea este in functie de inteligenta, deoarece aceasta consta in capacitatea de a cunoaste si intelege repede si bine, de a anticipa evenimentele si de a evalua consecintele acestora, iar cine se comporta astfel sis a adapteaza usor situatiilor. Inteligenta este considerate o adaptare rapida si eficace la cerintele mediului in transformare si ale conditiilor socio- economice.

Relatia existent intre inteligenta si adaptare rezulta din definitiile date inteligentei, care este interpretata ca fiind “ capacitatea de adaptare la situatii problematice noi”, “instrument al reusitei al cunoasterii, al abstractizarii, al combinarii, al sintezei.”

Spre a actiona cat mai adecvat in conditiile sociale, tanarul trebuie sa invete, de la ceilalti indivizi sau in relatie cu mediul uman inconjurator, deprinderile de a se exersa social. Activitatea educative exercitata asupra copilului urmareste in final realizarea unui adult bine adaptat, bine integrat in societatea in care traieste.

Trecerea de la un stadiu de învățământ la altul, încheierea ciclului primar și începerea celui gimnazial presupun mai multe schimbări care, la unii copii, pot determina dificultăți în adaptarea la noul sistem. Dintre elementele noi cu care copiii trebuie să se confrunte, pot fi enumerate :

 schimbarea învățătoarei cu un număr mai mare de profesori;

 metode de predare – evaluare diferite;

 schimbarea sistemului de notare (de la calificative la note)

 creșterea numărului de materii, al cantității de informație pe care elevul trebuie să o asimileze etc.

Pornind de la intelegerea obiectivelor educatiei- realizarea unei integrari optime a individului in mediul social- si de la surpinderea aspectului progresiv al procesului de socializare a copilului se poate spune ca educatia nu se reduce numai la actiunea parintilor sau a scolii sau la actiunea adultului in gerere asupra copiilor, ci aceasta se realizeaza intre copii insisi, fie ca e vorba de copii de aceeasi varsta sau de influenta celor mari asupra celor mai mici.

Educarea sociabilitatii se face prin incredintarea unor sarcini si responsabilitati sociale, prin antrenarea copiilor in jocuri si activitati collective sau prin recompensarea lor pozitiva. Intregul proces instructiv- educativ ii ofera copilului “ “lectii vii de socializare” precum spune Ursula Schiopu, punadu-l in situatia de a invata din success si insucces, din aprecieri si admonestari, din bucurii si necazuri.

Familia, indifferent de formatia culturala si pregatirea profesionala a membrilor ei, ca prima scoala a copilului, poarta raspunderea integrarii in colectivitatea sociala prin transmiterea nemijlocita a obisnuintelor de conduit morala, a normelor si deprinderilor de convietuire sociala.

Viata sociala in ansamblul ei,viata scolara si viata familiala isi pun amprenta in cadrul interrelatiilor sociale, prin acele elemente universal, elemente implicate in umanizarea conduitelor- in conformizarea lor la cerintele generale si particulare create prin prezenta si influenta scolii asupra copilului, dar exista si mai numeroase caracteristici particularizate, specifice, legate de interrelatiile familiale, scolare si colegiale ale copilului.

Scoala creeaza copilului conditii directe si indirecte de a intuit existent altor tipuri de familie decat a sa, de a face comparatii si de a constientiza din nou influentle sale familiale. Dimesiunile generale ala familiei si stilul ei general de existenta se vor reflecta in acest moment in dezvoltarea sa psihica, prin resonant comportamentale si afective. Dintre aceste tipuri de dimensiuni ale familiei, mai consistente sunt relatiile affective positive de acceptanta si caldura ale ambilor parinti sau a unuia dintre ei fata de copil; complementar exista axa autonomiei psihice ( pana la a neglija orarul si activitatile copilului) de catre parinti sau variate forme de control ( lejer sau ferm si sever). Combinatia acestor patru caracteristici constituie o foarte bogata paleta de influente si rezonante comportamentale si afective.

“Campul relational” se diversifica si se imbogateste prin introducerea si stabilizarea unei noi dimensiuni relationale :

Elev-elev, bazata pe reciprocitate si egalitate:

Elev- profesor, reglata de exigentele ce decurg din statutul si rolul de cadru didactic si din cel de elev.

Locul pe care il ocupa respectivul elev in sistemul acestor relatii ne indica statutul sau, pozitia sa, prestigiul sau in grup, car rezida din comportamentul celorlalti fata de el. Rolul cu care este investit desemneaza ansamblul comportamentelor pe care membrii grupului, din care face parte, le asteapta, le pretinde de la el. Astfel ca statusul si rolul de elev se refera la modul de indeplinire a drepturilor si indatoririlor stabilite intr-o serie de norme scolare, randamentul scolar fiind cel car ii confera statutul social precum si participarea la sarcinile implicat in viata scolara.

Pentru copil, caracteristica cea mai sensibil diferita, odata cu intrarea in scoala, consta in naturalitatea afectiva a mediului scolar fapt ce creeaza conditia cerinti de a castiga independent un statut in colectivitatea clasei. Nu mai sunt valide manifestarile de afectiune su farmec pe care copilul le poseda. El devine membru al unei colectivitati in care se constituie un nou climat afectiv, de recunoastere a autoritatii si raporturi de reciprocitate.

Interactionand si comunicand cu ceilalti creste indicele de sociabilizare al copilului si se amplifica sansele de integrare intrand in viata sociala.

Expansiunea interioritatii este compensata, pe masura integrarii in colectiv, de conturarea eului social, autodeterminarea si cautarea de scopuri personale pot fi tactic imbinate cu elemente de crestere a dorintei de intensa viata sociala, un grup bine organizat. Sistemul de interrelationare cu ceilalti, climatul socioafectiv care se dezvolta in cadrul grupului au un rol deosebit in procesul integrarii elevului in colectivul scolar. Cooperarea, intrajutoararea, intrecerea- conduitele interactionale cu reflexul lor emotional, concretizat in emulatie si intersimulare- influenteaza asupra personalitatii copilului si a activitatii lui.

Inlauntrul microgrupului scolar, se formeaza trasaturi ale personalitatii, cum sunt : simtul onoarei, al demnitatii personale, onestitate, simtul adevarului si al dreptatii. Scoala impune modelele ei de viata, dar si modelele sociale de a gandi si actiona. Ea creeaza sentimente sociale si largeste viata interioara cat si conditia de exprimare a acesteia. Ambianta psihica din cadrul clasei,experienta scolara acumulata de elevei, climatul afectiv al vietii grupului, atmosfera de competitive sau cooperare din cadrul clasei alcatuiesc un mediu socio-cultural care exercita o influenta formative asupra membrilor grupului.

Climatul psihologic al clasei in care se formeaza elevii, valorile culturale si morale pe care ei le ataseaza relatiilor interindividuale influenteaza asupra prestatiilor intelectale ale elevilor si asupra conduitei lor. In conditiile unei atmosfere favorabile cooperarii, creste randamentul scolar deoarece copilul isi desfasoara activitatea la nivelul maxim al posibilitatilor sale. Grupul de elevi devine un factor formativ care contribuie la socializarea treptata a fiecaruia.Se destrama mitul copilariei si se dezvolta realismul conceptiei despre lume si viata in care actioneaza modele noi sociale de a gandi, simti, aspira si tedintele de identificare cu acestea capata consistenta (Schiopu U,Verza E, op cit, pag 132).

Adaptarea optimala a copilului la cerintele procesului instructive-educativ depinde de dezvoltarea generala si armonioasa a tuturor laturilor personalitatii si presupune implicarea primordial a intregii structure psihice, integrand perceptiile, reprezentarile, memoria, gandirea, limbajul, imaginatia sub actiunea dinamizatoare a motivatiei dar si cu participarea vointei, fiind mediate de character, temperament si afectivitate. (Coasan, A. Vasilescu, A, op cit, p 17)

O carcateristica importanta a capacitatii de invatare de care dispune elevul o reprezinta “receptivitatea fata de asimilarea materialului nous i de priceperea de a-l interpreta” precum si modalitatile de aplicare a cunostintelor insusite in rezolvarea unor probleme asemanatoare.

“ Copilul este pregatit psihologic pentru scoala cand este capabil sa treaca de la activitatea predominant ludica cu finalitate intrinsesca, la invatatura, adica la o activitate cu finalitate extrinseca.” ( Dragan, I, Aspecte psihologice ale pregatirii prescolarului pentru scoala in “ Gradinita, familie, scoala- culegere metodica editata de Revista de pedagogie”, Bucuresti, 1976, p.30) Un copil nu poate fi considerat apt pentru scoala daca nu are dezvoltata o anumita capacitate de munca, adica sa poata sa devina constient de necesitatea de a efectua unele sarcini care nu intrau in sfera afinitatii sale, ceea ce este in stransa legatura cu nivelul de dezvoltare a vointei si motivatiei. ( Coasan, A, Vasilescu, A, op cit, p 30).

Intrarea in scoala determina o separare main eta intre activitatea propriu- zisa si joc, intre timpul consacrat invatarii si timpul liber. Copilul trebuie sa-si transpuna in plan secundar dorintele personale, sa- si impuna vointa cand sustine unele argumente intemeiate, sa sccepte dorintele justificate ale colegilor.

Aceasta capacitate de mobilizare exprimata prin mentinerea atentiei prezinta o latura energetico- motivationala si o latura volitiva, un minimum de autoreglare si autocontrol, conditionalre de dezvoltarea inhibitiei interne, de interiorizarea comenzii verbale, de formarea constiintei de sine ( Kulcsar, T., Factorii psihologici ai reusitei scolare, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1978, p 19).

Intre cele mai importante suporturi subiective ale adaptarii scolare se inscriu, alaturi de rezistenta la solicitarile fizice si mintale :

Aptitudinile elevului,

Particularitati afectiv- motivationale

Perseverenta in activitatea scolara,

Indrazneala

Motivatia pentru invatatura

Atitudinea fata de scoala

Intersele cognitive

Incrderea in fortele proprii

Rabdarea

Deprinderile si priceperile pe care le prezinta elevul.

Deci o pondere importanta o constituie particularitatile nonintelectuale.

Adaptarea scolara presupune nu numai maturitate intelectuala, ci si un anumit grad de maturitate sociala. Copii care provin din familii numeroasa se adapteaza mai usor pentru ca receptioneaza cunostintel scolare in mod spontan si involuntary si preiau prin imitatie comportamentul de elev, iar acei copii care au frecventat mai de timpuriu o colectivitate ( cresa, gradinita) au sanse mai mari de adaptare rapida. Acumularile comportamentale realizate in prescolaritate se concretizeaza intr-un anumit nivel ce se constituie ca premisa a integrarii scolare optimale.

Copilul unic este un fel de “ centru al universului “ in familie. Parintii, bunicii si chiar strabunicii incearca sa transmita cat mai multe cunostinte si sa-i dea cat mai multe sfaturi despre felul in care trebuie sa se comporte la scoala. Dar el este mai vulnerabil, iar posibilitatile de a-si creea un tel ii sunt ca si atrofiate. El stie ca oricum va fi ajutat si a scoala va merge cu lectiile invatate.

CARACTERISTICILE UNEI PERSOANE BINE ADAPTATE

Coasan (1988) prezinta in urma studiilor desfasurate urmatorii indicatori specifici ai adaptarii scolare:

a. insusirea continutului invatamântului de catre elev, adica a ansamblului de cunostinte pe care acesta trebuie sa le dobândeasca din principalele domenii ale cunoasterii;

b. reusita scolara, considerata de majoritatea specialistilor drept cel mai important si mai relevant criteriu de evaluare al adaptarii scolare si anume calitatea rezultatelor scolare ale elevului. Ca observatie, intre reusita scolara si adaptare exista o corelatie puternica, semnificativa, insa inversul nu coreleaza in aceeasi masura (insucces scolar-inadaptare). Se poate vorbi despre cazuri de insucces scolar care nu sunt insa si cazuri de inadaptare.

c. indicatori relationali-valorici, precum:

– integrarea in grup;

– perceperea pozitiva a grupului scolar (clasa);

– perceperea pozitiva a elevului de catre grup;

– asimilarea unor valori corespunzatoare vârstei;

d. indicatori comportamentali: conduita corespunzatoare.

Din analiza acestor indicatori se desprinde concluzia ca intotdeauna adaptarea scolara va corespunde unei situatii de randament scolar asociat cu conformarea la normele de conduita sociala.

Indicatori de reusita scolara, in viziunea lui Emil Paun sunt :

Maturitatea cognitiva

Maturitatea socio-afectiva

Maturitatea cognitive vizeaza urmatoarele aspecte :

Copilul apt de scoala are memorie buna,

Cunoaste conexiunea dintre genul proxim si diferenta specifica a notiunii cotidiene,

Clasifica si ordoneaza obiectle concrete, repectand criterii diferite

Cunoaste si utilizeaza notiunile de timp si spatiu,

Poate opera cifra multimii corespunzatoare (in limita 1-10 ),

Cunoaste raporturile dintre numere si sensul succesiunii acestora,

Stabilitatea atentiei dintre numere si sensul succesiunii acestora,

Desi gandirea lui este dominant analitica, reuseste sa transfere cunostintele pe care le poseda altor domenii,

Prezinta un bagaj bogat de cunostinte despre mediul inconjurator,

Calitatile gandirii (corectitudine, promptitudine, independent, flexibilitate),

Insusiri intelectuale (spirit de observatie, stabilitate, distributie),

Formarea unor deprinderi de munca intelectuala ( de a observa, de a asculta cerintele adultului, de a actiona correct pe baza acestora, de a raspunde la intrebari, de a formula intrebari, de a precia si complete raspunsurile altor elevi).

Maturitatea socio- afectiva vizeaza urmatoarele aspecte:

Insusirea si repectarea unor deprinderi de conduit civilizata in colectiv

Existent unei independente relative a copilului in actiune si fata de adult in sensul de a se dispensa treptat de ajutorul si indrumarea permanenta a acestuia

A se adapta facil la prezenta persoanelor straine

Prezenta spiritului de intrajutorare cu alti copii in realizare unor lucrari commune

Sociabilitatea, stabilirea relatiilor cu alti copii

Pastrarea,ocrotirea obiectelor cu care intra in contact

Perseverenta in actiuni, indrazneala, increderea in fortele proprii

Interesul pentru activitatea de tip scolar

Subordonarea intrereselor personale celor collective

Initiativa in actiune.

Reusita scolara

Conceptul de reușita școlară se referă la eficiența crescută a activității de învățare, la performanțele superioare ale elevului în învățarea școlară, performanțe ce se raportează la cerințele programei de învățământ. Reușita școlară se apreciază prin măsura în care au fost însușite cunoștințele, deprinderile intelectuale și practice, strategiile cognitive și competențele prevăzute de programele disciplinelor școlare. Putem menționa astfel că reușita sau nereușita la învățătură nu poate fi judecată în sine, fără raportarea la exigențele normelor școlare.

I. Jude, 2002 (apund C. Tulbure, 2010, p. 38) realizează o diferențiere terminologică între conceptul de succes școlar și reușită școlară, apropiind scucesul școlar de performanță și eficiență, iar reușita școlară de randament: „reușita școlară poate fi considerată ca acea stare calitativă în raport cu un anumit obiectiv propus spre realizare, pe când succesul presupune reușita la performanțe înalte”. Reușita școlară vizează și alte obiective și indicatori comensurabili: dezvoltarea potențialului intelectual, motivația în activitatea de învățare și integrarea ulterioară în activitatea socio -profesională. (ibidem)

Rezultatele școlare reprezintă după I. T. Radu (2000, p. 183) o realitate complexă, definind efectele activității didactice, diferite prin natura lor. Abordate din perspectiva ordonării ierarhice a obiectivelor, dar și a complexității nivelului de performanță, rezultatele școlare ale elevilor se clasifică în:

– cunoștințe acumulate: date, fapte, concepte, definiții, formule, teoreme, etc.;

– capacitatea de aplicare a cunoștințelor în realizarea unor acțiuni practice, a unor demersuri teoretice, concretizată în priceperi, deprinderi, stăpânirea unor moduri /tehnici de lucru;

– capacități intelectuale exprimate în elaborarea de raționamente, puterea de argumentare, și de interpretare, independența în gândire, capacitatea de a efectua operații logice, creativitatea;

– trăsături de personalitate, atitudini, conduite formate, (ibidem, p. 184).

Performanțele elevilor, măsurate și evaluate prin intermediul diferitelor instrumente docimologice, sunt raportate la un anumit nivel de cerințe, stabilite în funcție de vârstă, dar și de exigențele specifice sistemului educațional.

Nivelurile înalte (calitativ și cantitativ) ale acestor rezultate școlare se obțin printr-o mobilizare optimă a tuturor resurselor adaptative ale elevului și a tuturor resurselor de intervenție formativă a mediului școlar și corespund reușitei în activitatea școlară, (V. Negovan, 2006, p. 169).

Reușita școlară reprezintă o rezultantă a confluenței tuturor factorilor implicați în activitatea de învățare școlară.

În abordarea pedagogică se diferențiază două categorii de factori ai reușitei școlare: (I. Nicola, 1992, p. 269):

– factorii sociopedagogici sau factorii externi reprezentați de structura instituțională a învățământului, factorii familiali, și organizarea pedagogică a procesului de învățământ;

– factorii biopsihologici sau factorii ce țin de interioritatea elevului includ factorii biologici/starea de sănătate și factorii psihologici ce sunt divizați în factori intelectuali și nonintelectuali.

E. Macavei (apund V. Negovan, 2006, p. 170) abordează același criteriu de diferențiere, însă în categoria factorilor interni, subiectivi încadrează maturitatea psiho-socială, capacitatea intelectuală, abilitățile, motivația pentru învățătură și motivația pentru succes, iar ca factori externi sunt enumerați mediul socio-cultural, familial, grupul de prieteni, politica școlară, organizarea pedagogică, structura și conținutul învățării, competența profesională a profesorului, politica conducerii școlii.

O abordare psihologică a determinanților reușitei școlare este realizată de T. Kulcsar în 1978. Autorul menționează două categorii de factori:

– factorii intelectuali analizați sub termenul de inteligență școlară ce se diferențiază de termenul de inteligență generală globală mai ales prin specificitatea conținutului său; din această perspectivă autorul menționează că definirea inteligenței școlare se realizează numai prin raportatarea la activitatea școlară, și depinde de variațiile permanente ale școlii, ale sarcinilor școlare și ale personalității elevului;

– factorii nonintelectuali: motivația pentru activitatea școlară, nivelul de aspirație, angajarea elevului în activitatea școlară, dimensiuni ale personalității elevului (astenie/stenie, stabilitate/instabilitate emoțională conflictele familiale și tulburările afective, încrederea în sine și autoreglarea.

Adaptare vs Inadaptare

Fiintele vii dispun de o anumita plasticitate care le permite sa se adapteze la mediul extern si, concomitant, sa-si pastreze echilibrul interior! Adaptarea consta in ansamblul reactiilor prin care, un individ isi ajusteaza structura sau comportamentul pentru a putea raspunde armonios conditiilor de mediu si noilor experiente. Ea este rezultatul interdependentei a doua mecanisme complementare : asimilarea si acomodare.

In fiziologie, asimilarea este procesul prin care fiintele vii transforma elemente extrase din mediu si le integraza in propria lor substanta. Asimilarea consta in incorporarea unui obiect exterior/a unei situatii intr-o schema de actiune interioara, subiectului in aplicarea unei scheme de actiune interioara subiectului, in aplicarea unei scheme de actiune la o situatie sau alta. De exemplu,copilul mic care descopera ca un obiect poate fi miscat daca este tras de o sfoara poate sa traga fata de masa pentru a ajunge la un obiect aflat pe masa. Fiziologic, acomodarea este procesul prin intermediul caruia un organ sau organism poate suporta schimbarile mediului extern. Ne acomodam cu caldura sau cu frigul pentru a putea supravietui si in scopul sporirii confortului psihic. Acomodarea psihica semnifica modul adecvat de ajustare a schemelor mintale la noile obiective assimilate.

La randul ei, inadaptarea inseamna imposibilitatea unei persoane de a-si satisfice propriile nevoi si pe cele ale anturajului, de a-si insusi si juca un rol normal in societate. Fenomenul de inadaptare cuprinde atat deficientii motorii, senzoriali, mentali si bolnavii pasihic, cat si copiii cu diverse tulburari de comportament sau delincventii. In cadrul acestuia, competenta interpersonala si eficienta in activitate scad simtitor. Potrivit lui J. Piaget, inadaptarea rezulta tocmai din incapacitatea individului de a realiza procesele de acomodare si asimilare.

Adaptarea sau inadaptarea se realizeaza la ivel biologic, psihologic si social. Exista adaptare biologica atunci cand organismul se transforma in functie de mediu, iar aceasta variatie are ca efect realizarea unui echilibru al schimburilor dintre el si mediu, favorabil conservarii sale, not Piaget (1965). Inadaptarea la nivel biologic implica aparitia diferitlor boli organice. In opinia psihologului elvetian, viata psihica asculta de aceeasi legi ca si viata organica. Inteligenta reprezinta foma superioara de adaptare ce se construieste printr-o permanenta ajustare a schemelor anterioare la experientele noi si problematice.

Adaptarea psihologica presupune asimilarea permanenta de cunostinte, atitudini si valori, dar si renuntarea la cele care se dovedesc nefunctionale, considerate sau devenite inactuale sau inutile. Mediul familial, profesional, scolar si cel social il obliga pe copil sa se supuna procesului continuu de adaptare si remodelelare in functie de cerintele si exigentele specifice acestor context, nota T. Rudica( 1998). Resursele fizice, intelectuale si emotionale, competenta si capacitatea de autocontrol sunt factori interni ai adaptarii la ritmul rapid al vietii cotidiene (T. Kulcsár, 1998). Din ansamblul acestora un rol predominant revine satisfacerii nevoilor emotionale ( cum ar fi cele de afectiune, de apartenenta, de success, de a fi respectat, apreciat, de a se afirma, de a evita umilirea, esecul etc) si asigurarii nivelului optim de solicitare/ activare psihica.

Omul adaptat are un bun echilibru interior si sentimentul securitatii personale, fiind capabil de autoreglare, autoperfectionare si autorealizare, de integrare si de eficienta sociala ( G.W. Allport, 1981). El este capabil sa-si resolve problemele, este flexibil, suporta frustratiile fara reactii agresive, isi cunoaste limitele, pe care incearca sa le depaseasca, savureaza munca, odihna si in general, stie sa se bucure de viata. In cazul omului inadaptat, relatiile negative si insecurizante din familie, esecurile relationale ulterioare si inaccesibilitatea realizarii unor dorinte genereaza numeroase obstacole in calea comunicarii, frustrari si conflicte. Ulterior, programul prea incarcat, suprasolicitarea, meticulozitatea sau nevoia respectarii termenelor in activitatile intreprinse genereaza nervozitate, iritrabilitate sau depresie. Astfel se ajunge la o preceptie denaturata a lumii inconjuratoare, la ignorarea cerintelor celorlalti si centrarea excesiva pe propriile nevoi, specifice inadaptarii. Dar in situatii extreme, patologice, un individ poate ajunge sa-si ignoreze propriile trebuinte si dorinte pentru a se abandona cerintelor si nevoilor lumii externe ( T. Rudica, 1998)

Tulburarile de caracter, de pilda, se refera la unele aspecte de caracter ale unui individ care fac dificila integrarea sa armonioasa in societate. In general, este vorba despre indivizi cu un nivel normal de inteligenta care nu reusesc sa se integreze in societate din cauza particularitatilor lor caracteriale ( fie este inchis in sine si ursuz, fie este mincinos si pervers, fie este lenes, fie este agresiv etc.). Aceste tulburari apar mai ales pe fundalul imaturitatii firesti, specific copilariei si adolescentei si ca urmare a unui eveniment grav sau accident produs in dezvoltarea personalitatii.

Supraadaptatii social constitui un alt exemplu de inadaptare. Desi ei se integreaza cu usurinta in orice situatie, nu se poate spune ca realizeaza o buna adaptare sociala, specifica personalitatilor armonioase. Aceasta deoarece, trasaturile lor precum: lipsa de initiative, lipsa creativitatii, spontaneitatii si a punctelor de vedere proprii nu corespund valorilor pozitive ale nici unei colectivitatii.

Adaptarea sociala este criteriul de definire a a sanatatii mentale constand in capacitatea individului de a realiza raporturi pozitive cu ceilalti. Ea reprezinta produsul acumularii si integrarii in timp a reactiilor de interdictie interpersonala, a regulilor si a normelor conduitei sociale care asigura integrarea individului in micro-si macro- colectivitate ( C. Gorgos, 1987). Raportata la stadiile dezvoltarii ontogenetice, adaptarea sociala prezinta particularitati in functie de varsta, indivizii integrandu-se social progresiv la niveluri structural tot mai ridicate si mai complexe. Adaptarea sociala este intotdeauna in stransa legatura cu particularitatile psihice ale persoanei, putand fi conceputa si ca un factor de stabilitate si continuitate, ca o aspiratie permanenta spre normele si valorile grupului. Inadaptarea sociala genereaza izolare, marginalizare sau diferite forme ale bolilor psihice.

Formele adaptarii/inadaptarii sociale

In toate contxtele sociale in care se realizeaza ( familial, scolar sau profesional), adaptarea sociala asigura realizarea unui echilibru intre cerintele si normele sociale, morale, juridice si nevoile personale. Normele sunt de fapt reguli care prescriu comportamente acceptate de o colectivitate, ele asigurand conformarea indivizilor, unformizarea condiutelor si eliminarea conflictelor din cadrul grupurilor sociale.

Adaptarea/inadaptarea familiala este extrejm de importanta din moment ce familia reprezinta primul si poate cel mai important context de socilaizare al copilului. Mediul familial ar trebui sa-I asigure copilului satisfacerea nevoilor fizice si psihice, in primul rand a celor emotionale, de tandrete, iubire, apreciere si intelegere. Relatiile dintre mama si copil si, ulterior, dintre ceilalti membrii ai familiei si copil, reprezinta cadrul potential principal al satisfacerii acestor nevoi.Satisfacerea la timp a nevoilor copilului si neingradirea actiunilor sale ii confera acestuia sentimentul securitatii, incredere in sine, autoacceptare si o atitudine pozitiva fata de lume. Dar tensiunile, frustrarile si conflictele frecvente din familie afecteaza dezvoltarea capacitatii adaptative a copilului. Dialogurile incordate- desfasurate in conditii de stres- pot transforma valenta pozitiva a starilor afective intr-una negativa.

Adaptarea/inadaptarea scolara depinde de realizarea/ nerealizarea concordantei dintre obiectivele activitatii instructive- educative si raspunsurile comportamentale ale elevului. T. Tudica (1998) preciza faptul ca un elev este adaptat scolar cand este capabil sa realizeze, concomitent, adaptarea pedagogica( raspunsul adecvat la cerintele instructive) si cea relationala ( capacitatea de a dezvolta relatii armonioase cu profesorii si cu ceilalati elevi, de a-si interioriza si respecta normele si valorile vietii scolare). Prin urmare in inadaptarea scolara este vorba despre un deficit in plan relational- actional care face ca elevul sa fie incapabil sa raspunda adecvat cerintelor privind achizitionarea cunostintelor necesare, a motivatiei invatarii si a capacitatii de a operationalize conceptele asimilate. Elevul inadaptat nu poate face fata cerintelor privind bune raporturi cu ceilalti actori ai mediului scolar.

Adaptarea/ inadaptarea profesionala implica integrarea adecvata sau neadecvata a individului in colectivul de munca. Capacitatea de a raspunde solicitarilor profesionale tot mai mari, concurentei si competitiei profesionale reprezinta factori de stress importanti in fata carora unii indivizi clacheaza. Asumarea responsabilitatilor corespunzatoare pozitiei ocupate si realizarea lor sunt influentate de capacitatea de relationare interumana, de intelegere a asteptarilor angajatorului sau ale clientilor. Sursele indica faptul ca persoanele cu resurse adaptative mai reduse reusesc mai greu sa-si pastreze locul de munca, fiind mai mult afectate de fenomenul somajului.

In mediul familial, apoi in cel scolar si professional, personalitatea umana este succesiv remodelata, interdictiile, frustrarile si conflictele cu sine si cu ceilalti fiind, pana la un anumit nivel, necesare procesului de maturizare. Usorul echilibru psihic se soldeaza uneori cu noi competente, care sporesc capacitatea de autoreglare. In timp, indivizii trebuie sa renunte la unele obiceiuri, atitudini sau valori pentru a-si insusi altele noi, acceptate si respectate in noul grup de apartenenta. Nu numai relatiile interumane joaca un rol important in procesul adaptarii/ inadaptarii sociale a individului, ci si unele dintre particularitatile mediului: supraaglomerarea, anomia sau competitia acerba.

H. Selye (1984) a introdus conceptual de sindrom general de adaptare ( S.G.A.) in patologia general ape care l-a definit prin ansamblul reactiilor de raspuns ale organismului prin care acesta se apara de agentii stresanti.Primul moment al S.G.A. este reactia de alarma, manifestata prin hipotensiune, tahicardie si producerea continua de catecolamine si corticoizi. Urmeaza stadiul de rezistenta, in cadrul careia reactiile de aparare se intensifica si adaptarea dobandita se mentine. Daca factorul stresant inceteaza, se revine la echilibrul initial iar daca se mentine, organismul se epuizeaza. Stadiul de epuizare se defineste prin incapacitatea subiectului de a se mai apara. In acest caz, au loc modificari functionale, metabolice care produc diferite boli ale adaptarii.

O perspectiva psihologica asupra stadiilor sau secventelor procesului adaptarii/ inadaptarii este oferita de J. Starobinski( apud C. Gorgos, 1987):

Actiunea unuia si aceluiasi stimul poate da nastere fie raspunsului adaptativ de mentinere a echilibrului psihic al individului fie experientei traumatice si reactiilor affective excesive si dezadaptative. Prin urmare, un stimul perceput ca fiind puternic, poate da nastere reactiei de autoaparare si intrarii in functiune pe o perioada scurta a unor mecansime de aparare ale eului, acestea fiind capabile de a asigura procesul adaptativ. Stimulul care este perceput ca amentintator si traumatizant da nastere trairii subiective specific traumei, reactiei afctive negative, implicand utilizarea excesiva a mecanismelor de aparare a eului. Nu situatia este decisive ci modul in care aceasta este traita.

Actiunea unuia si aceluiasi mechanism psihic de aparare a Eului poate asigura diminuarea anguasei fie in cadrul procesului adaptativ de incetare a actiunii pulsiunilor refulate sau de eliminare a cauzelor conflictelor interioare, fie in cadrul procesului dezadaptativ pathologic de mentinere e mecanismului de aparare datorita persistentei pulsiunilor refulate. La omul echilibrat psihic, care realizeaza o buna adaptare la mediul inconjurator, aceste mecanisme sunt mai discrete si nu provoaca decat ocazional si trecator manifestari comportamentale psihopatologice. De exemplu, grimasele elevului care isi imita invatatoarea atunci cand crede ca nu este vazut de aceasta, indicand faptul ca el se identifica cu aceasta- au rolul de a dedramatiza situatia si de a-l ajuta sa-si stapaneasca anxietatea.

La persoanele predispuse la inadaptare, hipersensibilitatea native combinata cu unele experiente traumatizante, fac ca angoasa sa fie traita mai intens si mai indelungat, mecanosmele de aparare impotriva ei fiind mai des utilizate si cu consecinte simptomatice comportamentale mai evidente.

Etiologia fenomenului de inadaptare scolara

In ceea ce priveste factorii cauzali care pot conduce la aparitia fenomenului de inadaptare, cercetarile din domeniu au dus la identificarea mai multor categorii de factori. T. Kulcsar, facând o clasificare a acestora ii imparte in felul urmator:

A. Factori interni (care tin de individ):

a. factori intelectuali de forma inteligentei scolare, aceasta reprezentând gradul de adaptare la activitati de tip scolar;

b. factori nonintelectuali, ce tin de personalitatea copilului, de motivatie: nivel de aspiratie, stabilitate emotionala, incredere in sine, deprinderi, priceperi, atitudini, aptitudini, perseverenta, interes cognitiv etc.

Putem vorbi, deci, despre factori biologici si anume dezvoltarea normala a copilului, de rezistenta sa la solicitarile fizice si psihice, cât si despre factori ce tin de personalitate, care este prin insasi natura ei o conditie subiectiva. Din acest punct de vedere este inadaptat acel elev care nu obtine performantele scontate in concordanta cu nivelul sau de inteligenta (adaptarea scolara definindu-se in functie de inteligenta elevului).

B. Factori externi.

a. factori pedagogici (de natura scolara );

b. factori familiali;

c. factori sociali (de exemplu, de interactiune in grupul de vârsta).

a. factorii de natura pedagogica ce intervin cauzal in aparitia fenomenului de inadaptare sunt:

– forma de organizare a invatamântului. Analiza comparativa a formelor de organizare clasica cu cele alternative denota diferente adaptative, de competenta sociala ulterioara a elevilor.

– metode si mijloace didactice, mai ales adecvarea acestora la copil si la tipul de personalitate a acestuia;

– natura cerintelor scolare, mai ales sub aspectul cantitatii apar semne de intrebare: cât de mult i se poate cere unui elev care petrece 6-7, chiar 8 ore la scoala, astfel incât sa satisfaca si cerintele de calitate ale activitatii scolare;

– cadrul didactic este unul din factorii cu influenta puternica asupra fenomenului, prin:

– pregatire profesionala;

– atitudinea fata de profesiune;

– atitudinea fata de elevi etc.

Exemplu: Reactia profesorului, spre exemplu, la abaterile de conduita ale elevului, modul in care evalueaza situatia, sunt determinante pentru evolutia ulterioara a conflictului.

– relatiile elev-cadru didactic;

– relatiile elev-colectiv de elevi;

Exemplu: O relatie pozitiva, de acceptare si valorizare reciproca, este mai curând corelata cu o buna adaptare scolara, cu un comportament adecvat in scoala.

b. factorii familiali: dintre care se remarca drept cei mai importanti

– nivelul educational-cultural al familiei. In ceea ce priveste acest factor, o cercetare sociologica desfasurata in anii 60 in SUA, care a avut in vedere 6500000 de elevi, a evidentiat ca mostenirea materiala, culturala a familiei, nivelul de aspiratii al parintilor relativ la copiii lor exprima, in primul rând, diferentele de reusita, deci si gradul de adaptare sau inadaptare scolara. Acelasi lucru reiese si din Raportul Plowden (1967) care sublinia din nou ca atitudinea parintilor fata de scoala si viitorul copiilor explica discrepantele intre reusitele elevilor, nu numai variabilele "obiective" precum: originea sociala, conditiile de viata, venitul, pregatirea scolara si calificarea profesionala a acestora. Raportul lui Ch. Nam (1970) arata ca numarul de studenti in tari precum Franta si Anglia este de 8:1 in favoarea celor proveniti din clasele favorizate ale societatii.

– colaborarea cu alti factori educativi si sociali. Aceasta devine necesara din dorinta de a uniformiza directiile de actiune asupra elevului, astfel incât acestea sa nu fie contradictorii.

c. factorii sociali, se refera, in primul rând, la:

– sistemul de relatii extrafamiliale si extrascolare intre limitele caruia se desfasoara experienta de viata a elevului;

– influenta grupului de vârsta, efectele acestuia asupra elevului.

Aceste categorii de factori interactioneaza in sisteme de relatii si corelatii, adevarate retele interconditionate, greu separabile, care pot conlucra pozitiv, favorizând o buna adaptare scolara, sau, din contra, negativ, determinând instalarea si mentinerea fenomenului de inadaptare.

Figura 1: Interactiunea factorilor cauzali in adaptarea scolara

a. Pozitiv (+): duce la adaptare scolara

b. Negativ (-): duce la inadaptare

In literatura de specialitate sunt prezentate si descrise urmatoarele forme de inadaptare scolara:

– esec scolar;

– imaturitate scolara;

-inteligenta scolara de limita sau sub limita;

– instabilitatea psihomotorie si emotionala;

– tulburari instrumentale;

– tulburari de comportament;

– abandon scolar.

Dincolo de dimensiunile si perspectivele teoretice se afla insa cazurile reale de inadaptare scolara, fiecare dintre aceste cazuri având o istorie proprie. Inadaptarea este determinata de mai mult decât un singur factor cauzal. Exista diversi factori – afectivi, caracteriali, morali, familiali, sociali, pedagogici – care pot perturba echilibrul dinamic elev-scoala.

PREADOLESCENTA

Perioada preadolescentei reprezinta o vârsta de mari transformari. In aceasta etapa au loc modificari corporale considerabile, mari schimbari in sistemele biochimice, fiziologice si in comportamentul social, Sistemul biologic devanseaza prin maturizarea sa celelalte sisteme; astfel ca apare o disjunctie majora intre dezvoltarea biologica si cea sociala: daca organismul fizic este matur din punct de vedere functional pâna la inceputul adolescentei, creierul si functiile sale se maturizeaza doar la sfârsitul acestei perioade (in adolescenta târzie). O asemenea disparitate in dezvoltare creeaza nu de putine ori probleme. Rolurile parentale in socializarea la aceasta vârsta sunt in descrestere, cu deosebire in familiile in care ambii parinti lucreaza. Tinerii cu care preadolescentul alege sa se asocieze si sa interactioneze exercita asupra sa influente ce-i modeleaza atitudinile si comportamentele fata de scoala, educatie, societate si sine.

Grupul de vârsta (peer group) influenteaza conduitele vizând sexualitatea, fumatul, consumul de alcool si drog, actele antisociale; aceasta are impact asupra dezvoltarii cognitive si a succesului scolar. In general predomina confuzia in ceea ce priveste rolurile vietii de adult. Preadolescentii au dificultati in a vedea in perspectiva, cu deosebire pe termen lung. Daca la aceasta mai adaugam eroziunea sistemului familial si a retelelor de suport si accesul facil la mecanisme, substante si activitati ce pun in pericol viata, avem un tablou complet al problemelor cu care preadolescentii se confrunta.

Participarea la un grup de vârsta care sa ofere stabilitate, sentimente de afiliere si acceptare, un raspuns nevoii de a avea relatii predictibile, pe care sa se poata baza, incepe sa devina o prioritate la aceasta vârsta. Insasi perceptia de sine este influentata de prezenta sau absenta relationarilor pozitive cu un astfel de grup. Un tânar american declara: "Mai curând as fi acceptat moartea decât respingerea celor de-o vârsta cu mine…". Aceasta declaratie cât si realitatea concreta intâlnita in practica, au motivat in buna parte alegerea acuta de a studia problematica inadaptarii scolare in cadrul microgrupului de elevi.

Preadolescența este o perioadă de transformări pe plan social, fizic și psihic. Transformările fizice, sunt adesea foarte brutale și adolescenții le trăiesc ca pe o mare metamorfoză și pot determina sentimente de jenă, timiditate, refuzul comunicării etc.Deosebit de importantă este relația pe care adolescentul o are cu propriul său corp aflat în plină transformare. Legat de acest aspect, asistăm la preocupări deosebite în ceea ce privește machiajul,aranjarea părului și îmbrăcămintea.Emoțiile se manifestă cu un mare dinamism, au loc treceri bruște de la stări de fericire la stări de descurajare sau deprimare, de la sentimentul de putere la cel de îndoială, de scădere a stimei față de sine, iar pentru a face față acestor emoții, adolescenții dezvoltă reacții de agresivitate și de opoziție față de tot ceea ce înseamnă autoritate (părinți, profesori, instituții). Sub aspect temporal, preadolescența, este perioada de vârstă situată între copilărie, pe care o continuă, și vârsta adultă pe care încearcă să o atingă, respectiv între 12/13 ani și 18/20 de ani (aceasta este relativă, deoarece atât apariția cât și durata adolescenței variază in funcție de sex, rasă, condiții geografice și mediul social–economic).

Preadolescența este o etapă de restructurare afectivă și intelectuală a personalității, descrisă ca o perioadă ingrată, dificilă atât pentru adolescenți cât și pentru cei care se află în contact cu ei.

Pe plan psihologic ea este marcată în principal de următoarele trăsături:

• căutarea identității de sine;

• căutarea unui set personal de valori;

• achiziția abilitaților necesare pentru o bună interacțiune socială în special cu covârstnicii;

• câștigarea independenței emoționale față de părinți;

• nevoia de a experimenta o varietate de comportamente, atitudini și activități.

Preadolescența este o etepă extrem de dinamică și contradictorie, în care poate să înceapă să se manifeste sentimente ambivalente: regretul pentru beneficiile copilăriei, dorința de independență și totodată teama de asumarea responsabilității. Este o perioadă suprasolicitantă pentru toți adolescenții,cu atât mai mult pentru cei care au anumite predispoziții spre devianță și delincvență.

Specialiștii consideră că principalele temeri ale preadolescenților sunt:

• teama de a nu fi luat în seamă, de a fi considerat încă prea mic, de a nu fi sufficient apreciat – pentru diminuarea acestora se sugerează încredințarea unor responsabilități, sprijinirea inițiativelor și ascultarea de către părinți a opiniilor adolescentului;

• teama de a nu fi înțeles, de a fi ridiculizat, marginalizat, repezit – se sugerează susținerea unor dialoguri deschise, sincere, cu confidențe reciproce – comunicarea reală cu adolescentul;

• teama de a nu fi pedepsit pentru că nu a răspuns exigențelor adultului – se sugerează un comportament plin de tact, răbdare din partea părinților, iar pedepsele să fie făcute doar în cazul abaterilor repetate și majore de la reguli stabilite de comun acord;

• teama de a nu se cunoaște prea bine, de a nu ști încă cine este, aceasta putând determina fie subaprecierea, fie supraaprecierea – în aceste cazuri se sugerează consultarea unui specialist – consilier psihologic – pentru evaluarea capacităților și asistarea procesului de autocunoaștere, important fiind ca părinții să nu-și impună propriile dorințe cu orice preț, mai ales dacă acestea nu coincid cu aptitudinile și interesele adolescentului;

• teama de banal, obișnuit, tradițional – în acest caz fiind recomandată stimularea, antrenarea și educarea creativității prin încurajarea și descoperirea pasiunilor.

Impactul trecerii de la ciclul primar la ciclul gimnazial

DIFICULTĂȚI DE ADAPTARE ȘCOLARĂ A PREADOLESCENȚILOR LA EXIGENȚELE SPECIFICE ÎNVĂȚĂMÂNTULUI GIMNAZIAL

Raportarea fenomenului adaptării umane la specificul activității instructiv-educative, a generat termenul de adaptare școlară, care reprezintă una dintre laturile adaptării sociale și desemnează concordanța dintre cerințele și exigențele impuse de activitatea instructiv-educativă, pe de-o parte, și personalitatea elevului, capacitățile lui și răspunsurile față de aceste solicitări, pe de altă parte. Adaptarea școlară poate fi definită, dintr-un prim punct de vedere, ca fiind procesul de transformare, ajustare a comportamentului elevului în funcție de cerințele și exigențele procesului instructiv-educativ, pentru a răspunde adecvat acestora. Pe de altă parte însă, adaptarea școlară presupune și modificarea, reglarea, ajustarea procesului instructiv-educativ în funcție de potențialul și capacitățile psihoindividuale ale elevilor.

Cea de-a doua perspectivă de definire a adaptării școlare, care vizează adaptarea școlii, a strategiilor educative și a întregului proces instructiv-educativ la nevoile individuale ale elevilor, la capacitățile și particularitățile de învățare ale acestora, reprezintă una dintre dimensiunile paradigmei postmoderniste în domeniul educației. Aceasta este accepțiunea pe care am avut-o în vedere în elaborarea soluțiilor propuse și implementate pe parcursul derulării demersurilor noastre investigative.

Cerința punerii elevului în centrul procesului instructiv-educativ, a adaptării tuturor activităților la capacitățile și interesele sale, reprezintă o modalitate de abordare a educației specifică paradigmei constructiviste, care, prin comparație cu paradigma tradițională evidențiază o serie de schimbări esențiale la nivel de concepție, strategie și acțiune.

Paradigma adaptării școlii la cerințele și posibilitățile de instruire ale elevului, caracteristică a educației în viitor, dar și a sistemelor educaționale organizate după modelul rețelei, impune o diversificare a situațiilor și experiențelor de învățare, construirea acestora în acord cu posibilitățile și nevoile tuturor categoriilor de elevi, pentru a răspunde principiilor: ”școala inclusivă, ”școala pentru toți”, ”învățământ integrat”.

O serie de documente de politică educațională internațională promovează și susțin dimensiuni ale paradigmei învățării centrate pe elev și adaptării reale a școlii la posibilitățile și necesitățile elevului: Convenția Drepturilor Copilului, Cadrul de acțiune al Forumului Mondial al Educației de la Dakar, Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului, Strategia UNESCO pe termen mediu, pentru 2008-2013.

Necesitatea adaptării școlii la nevoile educaționale diverse, la particularitățile de învățare și de dezvoltare ale fiecărui copil, este reflectată și de conceptul ”educația pentru toți” lansat la Jomtiem cu ocazia Conferinței Mondiale a Educației pentru Toți (1990). Punerea la dispoziția tuturor indivizilor a unui învățământ elementar de bună calitate, recunoașterea diversității necesităților educaționale individuale, angajare pentru o pedagogie centrată pe copil, dreptul fiecărui copil la un ciclu complet al educației școlare primare, sunt câteva dintre recomandările formulate la Jomtiem, în vederea accesului tuturor la educația de bază.

În documentele naționale de politică educațională, care încearcă o armonizare între prioritățile interne și cele de nivel european, sunt stipulate următoarele obiectivele și direcții de acțiune, convergente cu paradigma adaptării școlii la capacitățile și nevoile elevilor:

asigurarea egalității de șanse și creșterea participării la educație, prin stimularea participării tuturor tinerilor la studii obligatorii, postobligatorii și universitare (centrarea proceselor de predare-învățare pe elev; asigurarea egalității șanselor de acces în învățământul preuniversitar; eliminarea oricăror forme de discriminare; programe socio-educaționale adecvate grupurilor vulnerabile; programe privind prevenirea și combaterea abandonului școlar);

asigurarea educației de bază pentru toți cetățenii; formarea competențelor cheie (asigurarea continuității la nivelul obiectivelor și conținuturilor programelor între învățământul preșcolar, primar și gimnazial; utilizarea metodelor moderne, interactive, în realizarea educației de bază; promovarea unor metode și tehnici moderne de studiu, precum și a unor stiluri eficiente de ”a învăța cum să înveți”, ”a învăța pentru a ști să faci”, ”a învăța permanent”);

fundamentarea actului educațional pe nevoile de dezvoltare personală și profesională a elevilor (analiza intereselor și nevoilor educaționale ale elevilor; dezvoltarea unor rute flexibile și personalizate de învățare și carieră; furnizarea serviciilor de consiliere și orientare școlară și profesională).

Se remarcă faptul că politicile educaționale naționale susțin și promovează principiul adaptării școlii la nevoile și capacitățile elevilor, la nivelul obiectivelor și direcțiilor de acțiune din cadrul documentelor amintite, prin care se încearcă realizarea unui învățământ de bună calitate, mai ales prin : reconsiderarea rolului elevului, punerea nevoilor, intereselor și cerințelor sale în prim plan al acțiunii educative și o asigurare a egalității șanselor pe întregul parcurs școlar.

Din punct de vedere pedagogic, mai importantă decât intervenția pentru remedierea dificultăților de adaptare școlară, este prevenirea și preîntâmpinarea lor. Însă, această acțiune de prevenire trebuie să se întemeieze pe cunoașterea eventualelor cauze care pot genera dificultățile. Aceste cauze sunt legate de anumite disfuncționalități și distorsiuni care pot interveni la nivelul factorilor care favorizează adaptarea școlară.

Adaptarea școlară este rezultatul confluenței, interacțiunii unui ansamblu de factori, care pot fi grupați în două categorii: factori interni (biopsihologici) și factori externi (școlari și socio-familiali). Factorii interni se referă la caracteristicile anatomo-fiziologice și la variabilele personalității elevului, fiind considerați condiții subiective, iar cei externi sunt independenți de elev, fiind condiții și solicitări obiective, exterioare elevului. Toți factorii incluși în cele două categorii interacționează, fiecare având un rol complementar, compensând deficitul sau stânjenind acțiunea celorlalți. Nu putem vorbi de identificarea unui singur factor, a cărui acțiune ar fi decisivă în asigurarea adaptării școlare. Oricare dintre factori condiționează într-o măsură mai mare sau mai mică rezultatele școlare ale elevului, precum și capacitatea sa de a interioriza normele, regulile și de a relaționa cu cei din jur.

Odată cu trecerea în ciclul gimnazial, elevul se confruntă cu numeroase modificări și în planul activității instructiv-educative, exprimate prin noi cerințe și solicitări, contactul cu modele umane mai diversificate și modele de lecții mai diferențiate, care, pe fondul transformărilor bio-psihologice prezentate, pot genera în anumite situații dificultăți de adaptare școlară. Aceste modificări se concretizează în următoarele aspecte:

o nouă imagine a cadrului didactic, care se referă în special la modificarea relației profesor-elev, în sensul unei „neutralități afective” a profesorilor;

predarea fiecărei discipline de către alt profesor, fiecare având stilul său propriu de predare și evaluare;

creșterea numărului disciplinelor școlare studiate și a gradului lor de dificultate;

reducerea timpului liber și creșterea numărului de ore alocate studiului individual în vederea pregătirii lecțiilor;

schimbarea modalității de apreciere a rezultatelor școlare de la calificative la note.

CAPITOLUL II

1.Ipoteze

Daca profesorii vor adopta strategii de invatare alternavive si vor perfectiona aplicarea acestora atunci va exista un feed-back mai mare din partea scolarilor

2. obiective

3. Esantion

4.Metode si instrumente de cercetare

Chestionarul

Chestionarul reprezintă una din tehnicile de cercetare în științele socio – umane cel mai frecvent utilizate. Definirea chestionarului ca instrument și tehnică de cercetare în științele socio – umane este o problemă dificilă. Se definește chestionarul de cercetare drept o „tehnică și, corespunzător , un instrument de investigare constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise și, eventual, imagini grafice ordonate logic care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris” (2, p.180 1998).

Clasificarea chestionarelor:

Criteriile de clasificare a chestionarelor sunt următoarele:

• după conținut;

• după formă;

• după modul de aplicare.

După conținut, chestionarele se pot clasifica în:

• chestionar de date factuale;

• chestionar de opinie

După formă, chestionarele se pot clasifica în:

• chestionare speciale (cu o singură temă);

• chestionare omnibus (cu mai multe teme). Acest tip de chestionar vizează o cantitate mai mare de informații și, de asemenea, surprinderea interacțiunilor și condiționarea acestora;

• chestionar cu întrebări închise (sau precodificate).

Acestea se caracterizează prin următoarele:

gradul de libertate al subiectului este redus;

răspunsurile trebuie să se încadreze într-una din categoriile impuse de cercetăto.

• chestionar cu răspunsuri precodificate multiplu.

Acestea se caracterizează prin următoarele:

implică o bună cunoaștere prealabilă a realității. În chestionar trebuie să apară, pe cât posibil, toate variantele de răspuns;

alegerile precodificate multiplu nuanțează răspunsurile dar sunt susceptibile de distorsiuni, de deformări, de bias – uri;

chestionarul cu răspunsuri precodificate trebuie să acorde același număr de alternative opiniilor pro și contra;

lista răspunsurilor precodificate trebuie să fie, pe cât posibil, exhaustivă. Acest criteriu impune subiecților memorarea unui număr mare de cuvinte sau propoziții. Nu toți subiecții au această capacitate și atunci, indică drept răspuns, varianta de răspuns reținută, de multe ori cea plasată pe primul loc pe listă. Pentru a preîntâmpina distorsiunile legate de organizarea materialului, lista răspunsurilor se poate reciti într-o ordine schimbată.

• chestionar cu întrebări deschise (libere, postcodificate).

Acestea se caracterizează prin următoarele:

lasă persoanelor anchetate libertatea unei exprimări individualizate a răspunsurilor;

apar variații în ceea ce privește forma și lungimea răspunsurilor, fapt ce îngreunează codificarea, dar aduce un plus în cunoașterea particularităților unei populații privind: coerența logică, formularea, viteza de exprimare și capacitatea de justifica opțiunile formulate;

permit culegerea unor informații bogate asupra tuturor temelor, fără riscul sugestibilității;

întrebările deschise se adresează procesului activ al memoriei;

întrebările deschise se recomandă pentru testarea cunoștințelor: se pun în evidență ceea ce este stabil, puternic, consolidat, nu numai în planul cunoașterii, dar și al comportamentului;

dau posibilitatea exprimării adevăratelor probleme care îi îngrijorează pe respondenți.

După modul lor de aplicare, chestionarele se pot clasifica în:

• chestionar autoadministrat.

Acestea se caracterizează prin următoarele:

presupun înregistrarea răspunsurilor de către înseși persoanele incluse în eșantionul investigat;

subiecții din anchetă formulează și consemnează în același timp răspunsurile, eliminând filtrarea informației de către o altă persoană – operatorul de anchetă;

prin autoadministrare, ei se pot administra mai complet: prin ceea ce răspund la întrebare dar și prin felul cum fac aceasta;

autoadministrarea elimină unul din factorii care influențează răspunsul: personalitatea celui care aplică formularul;

în absența operatorului, este probabil ca subiecții să fie mai dispuși să răspundă la întrebări foarte personale;

chestionarele autoadministrate pot fi de două tipuri: chestionare poștale și chestionare publicate în ziare, reviste etc.

• chestionare administrate de operatorii de anchetă

Acestea se caracterizează prin următoarele:

operatorii de anchetă asigură reprezentativitatea eșantionului, lămuresc înțelesul întrebărilor etc;

operatorul însoțește întotdeauna aplicarea chestionarului cu înregistrarea unor date de observație privind condițiile ambientale în care s-a răspuns, reacțiile spontane ale subiectului.

NOTĂ: Clasificarea realizată nu înseamnă decât prezentarea unor tipuri limită. Menționăm că, de fapt, în practică întâlnim proceduri mult mai accentuate ale diferitelor caracteristici enumerate. Foarte rar, se întâmplă să găsim într-un chestionar numai întrebări deschise, sau numai întrebări închise; foarte adesea, subiectului i se dă posibilitatea să răspundă liber și operatorul de anchetă încadrează răspunsul, astfel formulat, într-unul precodificat (ap. S. Chelcea, 1999).

Structura chestionarului

Discutarea structurii chestionarului presupune o analiză a tipurilor de întrebări și a raportului dintre acestea, ca elemente ale structurii chestionarului. Structura unui chestionar este următoarea (2, p.221):

1. întrebări introductive – au rol de a „încălzi” atmosfera, de a da subiectului sentimentul de încredere în anchetator și în el însuși. Prima întrebare nu se va referi la date personale, nici la lucruri foarte complicate.este de dorit ca prima întrebare să fie închisă (răspuns : da/nu).

2. întrebări de trecere – au funcția de pregătire; marchează, în structura chestionarului, apariția unei noi grupe de întrebări referitoare la o altă problemă. Prin aceste întrebări se stabilește cadrul de referință pentru răspunsuri. Reprezintă momentul de destindere în cadrul chestionarului și duc la concentrarea atenției subiectului asupra problemelor ce urmează a fi discutate;

3. întrebări filtru – au funcție contrară întrebărilor de trecere; ele opresc trecerea unor categorii de subiecți la întrebările succesive, reprezentând, în același timp, un control al calității răspunsurilor;

4. întrebări “de ce“ – au funcția de a provoca explicații în raport cu diferitele opinii exprimate. La întrebarea “de ce“ fiecare justifică decizia luată, opinia exprimată.

5. întrebări de control – nu aduc informații noi ci verifică fidelitatea, consistența opiniei exprimate. Aceste întrebări dau asigurări și asupra faptului dacă subiecții au înțeles exact sensul întrebărilor, dacă nu este alterată persistența atenției;

6. întrebările de clasificare (sau de identificare) – servesc la analiza răspunsurilor din chestionar. Este de dorit ca aceste întrebări, vizând vârsta, sexul, nivelul de școlarizare, situația profesională etc., să încheie chestionarul.

Tehnici de structurare a chestionarelor (ap. S. Chelcea)

Luarea în considerare a raporturilor dintre întrebări a permis stabilirea unor tehnici de structurare a chestionarelor:

Tehnica pâlniei – presupune trecerea de la general la particular. De asemenea, presupune punerea în evidență a raportului dintre comportamentul verbal și cel descris.

Tehnica pâlniei răsturnate – presupune drumul invers, de la particular la general. Subiectul anchetat este ajutat să dea un răspuns la o întrebare care vizează generalul.

aracteristicile unui bun chestionar (ap. S. Chelcea)

C

o Semnificația trebuie să fie bine cunoscută și atent prezentată în chestionar;

o Caută doar informațiile care nu pot fi obținute din alte surse;

o Este, pe cât posibil, scurt, dar suficient de lung pe cât să dea date esențiale;

o Este atractiv (are o formă atractivă, îngrijită, este clar xeroxat);

o Îndrumările sunt clare și complete, termenii importanți sunt definiți, fiecare întrebare presupune o singură idee;

o Întrebările sunt obiective, fără sugestii, legături cu răspunsul dorit;

o Întrebările sunt prezentate într-o ordine psihologică bună, procedând de la general, la răspunsuri cât mai specifice;

o Este ușor de intabulat și de interpretat.

Cum testăm chestionarul?

Înainte de a aplica chestionarul este importantă testarea acestuia pe un grup redus de utilizatori. Aceasta va contribui la:

o adaptarea vocabularului, dacă acesta este inadecvat;

o reformularea întrebărilor confuze, ambigue;

o eliminarea redundanței.

Cum analizăm rezultatele?

Înainte de analiza statistică a datelor, trebuie parcursă o etapă de codare a răspunsurilor.

Codarea datelor brute (adică a informațiilor culese) constă în a redacta răspunsurile obținute cu ajutorul codurilor numerice simple. Spre exemplu, atribuim valoarea 1 pentru răspunsurile DA, 2 pentru răspunsurile NU, sau decidem să codificăm răspunsurile cu valorile 1, 2, 3 și 4 pentru o scară cu patru poziții. Este bine să folosim un cod întotdeauna identic (spre exemplu 0) pentru a coda non-răspunsurile.

O dată codate, răspunsurile pot fi introduse într-o bază de date pentru a obține un tablou în care fiecare coloană reprezintă o variabilă și fiecare rând un respondent.

Principalele forme de analiză pe care le putem realiza asupra datelor sunt:

o analiza frecvenței – permite cunoașterea, pentru fiecare variabilă, a importanței răspunsurilor, fie în termeni absoluți (număr de răspunsuri pentru fiecare propoziție), fie în termeni procentuali (procentajul respondenților pentru fiecare răspuns la o întrebare adresată);

o tabloul întâlnirilor – permite întâlnirea a două variabile diferite pentru a pune în relație două subcategorii ale populației;

o analiza regresiei – caută să identifice dependențele între variabile;

o analiza de tip ciorchine – încearcă să regrupeze respondenții în funcție de similaritățile înregistrate la un anumit număr de variabile.

Avantaje/dezavataje ale utilizării metodei chestionarului

Avantaje:

• chestionarul permite recoltarea și cuantificarea unor date numeroase, realizarea unui număr mare de corelații;

• metoda răspunde exigențelor de reprezentativitate a respondenților, dacă eșentionul este corect stabiit;

• este una dintre cele mai răspândite modalități de culegere a informațiilor cu privire la nevoile utilizatorilor.

Dezavantaje:

• chestionarul nu permite clarificarea, aprofundarea răspunsurilor (așa cum este posibil în cazul interviului);

• metoda comportă un risc, acela al unei înțelegeri greșite a răspunsurilor;

• procedeul presupune o importantă investiție în ceea ce privește timpul alocat;

• calitatea și rezultatele chestionarului depind de un număr mare e condiții ce trebuie satisfăcute: alegerea corectă a eșantionului, formularea univocă a întrebărilor, etc.

Studiul de caz: elemente componente

Pentru a realiza un studiu de caz, sunt necesare următoarele trei componente: cadrul general; culegerea și prelucrarea informațiilor; analiza cazului.

Cadrul general: este necesar a stabili corect un cadru care să cuprindă experiența trăită de actorii în situație, precum și percepția lor asupra acestei experiențe.

Culegerea și prelucrarea informațiilor: este necesar a stabili corect punctul de vedere din care examinăm situația studiată. “Găsim, într-un studiu de caz, două niveluri de comprehensiune. Primul nivel conține descrierea cazului în care trebuie să putem retrasa evoluția evenimentelor. Celălalt este un nivel de abstracție superior; el conține analiza și explicația care ar trebui să permită sesizarea legăturilor ce unesc evenimentele raportate” (6, p.407).

De asemenea, important de subliniat este și faptul că “se cere o mare prudență și în primul rând asigurarea că s-a relatat situația întocmai cum a fost ea trăită de actorii implicați, căci a exprima clar ce au trăit actorii este însăși esența unui studiu de caz, și asta pornind de la sistemul lor de pertinență, certitudine, pricepere” (6, p.407).

Analiza cazului: Yin (1984), ap. Mucchielli, (2002) prezintă două strategii de analizarea a cazului. Prima se fundamentează pe logica comparației: se compară fenomene empirice cu fenomene anticipate. A doua strategie constă în inducerea unui model teoretic pornind de la fenomene recurente observate în situația studiată.

Studiul de caz: tipuri

Se disting mai multe studii de caz Stake(1994), ap. Mucchielli, (2002):

• studiul de caz intrinsec: se preocupă de lucruri rare, greu accesibile pentru știință, care permit descoperirea de lucruri noi;

• studiul de caz instrumental: vizează o situație care cuprinde un număr mare de trăsături tipice în raport cu un obiect dat. Este adecvat situațiilor în care cercetătorul evidențiază fenomene definite în prealabil într-un model teoretic.

• Studiul de caz multiplu: constă în identificarea fenomenelor recurente dintr-un anumit număr de situații este folositor cercetărilor care utilizează o abordare inductivă. Fiecare situație, în parte, este analizată și apoi se compară rezultatele obținute pentru a îndepărta procesele recurente.

Etapele unui studiu de caz

Deși nu s-a desprins un algoritm pecific, anumite principii generale, responsabilități conceptuale trebuie luate în considerare.

• Selecția și delimitarea cazului în funcție de:

– avantajele/dezavantajele teoretice și practice ale abordării unor cazuri;

– reprezentativitatea cazului pentru tema studiată;

– accesibilitatea cazului;

– personalul calificat disponibil; costul cercetării.

• Selectarea în interiorul cazului – observarea intensivă a unor locuri, persoane, evenimente dintr-un caz ales spre studiu; apare necesitatea evaluării relevanței teoretice a unităților concrete supuse investigației profunde.

• Focalizarea pe caz cu metode și din perspective diferite – chiar dacă necesită costuri ridicate se poate face apel la studierea unui de către mai mulți specialiști (cel puțin în comentarea și interpretarea cazului).

• Interpretarea cazului și compararea lui cu alte cazuri asemănătoare – descrierea cazului este bine să fie detașată de interpretările propuse.

• Elaborarea textului final, a relației dintre vocea subiecților și a faptelor și vocea autorului. Forma textului trebuie să fie adaptată la caracteristicile destinatarului: comunitate științifică, beneficiar utilitarist sau marele public.

5.Limitele cercetarii

Chestionarul.

La intrebarea numarul 1.: Comparativ cu învățământul primar, cum vi se pare cel gimnazial?

a)este mai greu la gimnaziu

b)este mai ușor în clasa a IV-a

c)nu observ o mare diferență

răspunsurile au fost în felul următor:

Fig. 3 Învățământ primar vs. învățământ gimnazial

Această întrebare vizează opinia copiilor cu privire la prezența sau lipsa diferențelor dintre cele două stadii de învățământ. Din ceea ce se observă din răspunsurile acestora, în proporție de 65 % din 20 de elevi învățământul gimnazial este mai dificil decât cel primar. În proporție de 25%, învățământul primar este considerat mai ușor de către cei de clasa a V-a, în timp ce doar 10 % sunt de părere că dificultatea acestor stadii nu diferă.

Cea de- a doua întrebare :

Cum credeți că este numarul de ore:

Avem mai multe ore

Avem mai puține ore

Avem la fel de multe ore

La această întrebare, majoritatea copiilor, adica 18 din cei 20, au ales drept variantă de răspuns punctul a) în timp ce doar un copil a ales variant b) și celălalt din cei 20 în total a ales variant c). Acest lucru demonstrează faptul că programa pentru clasa a V-a este de o dificultate mai mare decăt cea din clasa a IV-a iar numărul de ore este implicit mărit pentru preadolescenții ce încearcă să se adapteze noului mediu.

Întrebarea cu numărul 3 a chestionarului a avut următoarele alegeri din partea copiilor

Tabel nr 4

Din răspunsurile școlarilor se observă faptul că materiile gimnaziului sunt mai dificile, precum este de așteptat.Rezultă faptul că programa școlară este cu un grad mai mare de dificultate.

Întrebarea cu numărul 4 a acestui chestionar "Vi se pare că aveți prea puțin timp pentru învățare și pregatirea temelor?" care a fost una deschisă, majoritatea copiilor,adică 13, au răspuns că timpul li se pare suficient însă dificultatea temelor sau programul școlar reprezintă o piedică în realizarea eficientă a temelor. Restul de 9 copii sunt de părere că timpul pe care îl au pentru pregătirea orelor, pentru următoarea zi este unul într-adevăr scurt. Aceștia își motivează răspunsul asemănător celorlalți având părerea că programul nou este puțin dificil pentru ei.

La următoarea întrebare a acestui chestionar, care este :

5.Credeți că materia din gimnaziu este mai grea decăt cea din învățământul primar?

Mult mai grea

La fel de grea

Oarecum dar nu cu mult

Este mai ușoară.

Rezultatele au stat în felul următor :

Tabel 5

Copiii, de această dată, au preferat să răspundă prin alegerea în majoritate a variantei c), fiind de părere că diferența de dificultate a materiei din mediul gimnazial față de cel primar nu este una foarte mare. Totuși, 8 dintre cei 20 de copii ce au format eșantionul acestei cercetări au preferat să aleagă varianta a) a acestei întrebări, rezultând de aici că pentru ei materia este mult mai grea decât cea precedentă. Această întrebare a avut rolul de a întării opiniile anterioare ale preadolescenților cu privire la posibile diferențe ale celor două stadii de învățământ. Se regăsesc căteva diferențe ale numărului de alegeri ale răspunsurilor deoarece dacă la întrebarea numărul 1, un număr de 13 copii au ales varianta a) spunând că este mai greu la gimnaziu, la această întrebare răspunsurile majoritare au reprezentate de variantele a) si c). Acestea variază între "mult mai greu" si "oarecum dar nu cu mult".

Am ajuns la întrebarea cu numărul 6, la jumătatea acestui chestionar. Aceasta este formulată in felul următorul mod "Aveți dificultăți în înțelegerea unor discipline pe care le studiați pentru prima data anul acesta? Dacă DA, ce discipline?" Fiind o întrebare deschisă, răspunsurile copiilor au variat din mai multe perspective. Dacă un număr de 8 dintre elevi spun că nu au prea mari dificultăți în întelegerea noilor discipline deoarece acestea nu diferă cu mult față de cele vechi, un număr de 12 elevi recunosc faptul că există unele materii ce le dau câteva bătăi de cap, majoritară alegerea fiind a educației tehnologice,aceasta regăsindu-se în 5 dintre răspunsuri.O altă alegere o reprezintă limba franceză, la doi dintre copii, iar restul au preferat să nu răspundă acestei întrebări secundare.

Cea de-a 7-a întrebare menită să afle adaptabilitatea elevilor la noul program școlar a avut ca răspunsuri următoarele :

Cum v-ați acomodat noului program ?

Graficul prezentat mai sus demonstrează faptul că există egalitate, aflată într-un procent de 45 % pentru variant de răspuns a) care afirmă o adaptare rapidă a preadolescenților și varianta b) a celor ce recunosc faptul că au avut dificultăți în acomodare la clasa a V-a.

La întrebarea cu numărul 8 a chestionarului "Cum v-ați acomodat cu profesorii? " variantele de răspuns adresate sunt : a) m-am acomodat repede, b) sunt răi, exigenți, au pretenții mari si c ) sunt la fel ca învățătorii. Analizarea alegerilor copiilor de gimnaziu conduce spre concluzia că opinia acestora în legătură cu profesorii lor este una pozitivă, luând în considerare faptul că mai mult de 50 % din aceștia,58%, au ales varianta a), aceea a rapidității în acomodare.Pe cel de-al doilea prag se află varianta c. cu un procent de 26% iar cea de-a treia, variant b. reușind să obțină doar 16% din voturi.

Cea de-a 9-a întrebare este formată din două componente. Prima, "Aveți mai multe teme comparative cu învățământul primar?" are ca posibile alegeri, variabilele "Da" și "Nu". Răspunsurile au fost următoarele:

Tabel 5. Numărul de teme

Se remarcă faptul că există o diferență în ceea ce privește numărul de teme comparativ celor două stadii. La cea de-a doua întrebare, care presupune opinia în legătură cu acest fenomen, răspunsurile majoritare ale copiilor constau în faptul că acest lucru li se pare normal deoarece în acest mod își pot îmbunătății cunoștintele. Se observă faptul ca acești copii ce fac parte din acest eșantion sunt dispuși la schimbare fără a avea prea multe plângeri în legătură cu aceste lucruri. Bineînteles ca unii din ei recunosc faptul că temele le scurtează timpul de joacă, însă adoptă o atitudine pozitivă deoarece sunt conștienti de faptul că temele și scoala au un rol important în dezvoltarea lor de mai tărziu.

Ultimele întrebări ale chestionarului au fost realizate astfel încât să le ofere copiilor posibilitatea de a-și spune opiniile în mod liber, fără a se simții îngrădiți de variantele de răspuns. Consider că acestea sunt potrivite pentru a încheia acest chestionar și nu în ultimul rând pentru a facilita stabilirea rezultatelor deoarece aceste întrebări au un rol de reactualizare a datelor, pentru a fii siguri dacă cei mici cred cu adevărat ceea ce au susținut în întrebările anterioare sau dacă nu au înțeles cu adevărat la ce se refereau.

Întrebarea cu numărul 10, îi invite pe copii să îsi prezinte părerea în legătură cu apariția în clasa a V-a a unei materii studiate anterior de către aceștia, dar care i-a influențat într-un anume mod sau pur și simplu le-a atras atenția și pe care ar dori-o prezentă în continuare. Se pare totuși, din răspunsurile elevilor că ar vrea să continue opționalul deoarece, spune unul dintre ei "Eu aș vrea să studiez opționalul deoarece ne ajută să respectăm regulile de circulație". Altii ar prefera cultura civică, iar ceilalți au dat dovadă pot spune de timiditate sau asta cred cu adevărat, spunând ca "Materia de gimnaziu este frumoasă", prin asta lăsând să se înteleagă faptul că nu ar schimba nimic și mai ales nu ar adăuga nico altă materie clasei a V-a.

Pentru a putea vedea și partea negativă în privința celor 20 de elevi preadolescenți, următoarea întrebare " Ce materii ai vrea să nu faci la gimnaziu?" a avut o mai mare sinceritate în ceea ce privește răspunsurile alese. În opinia lor, materiile problemă sunt în principal educația tehnologică ce se regăsește în o mare parte dintre răspunsuri, 5 alegeri, urmată de educația plastică aleasă de 3 copii iar apoi franceza și istoria, pentru un număr de câte doi copii. Ceilalții copii, însă au mers spre extreme afirmând că nu vor să mai studieze, explicând faptul că este destul de dificil pentru ei.

Ultimele 2 întrebări adresate acestor copii fac referire la lucrurile care le plac, respectiv lucrurile care le displac la viata de gimnaziu. Analizându-le răspunsurile, observăm faptul că materiile sunt pe placul lor, colegii cu care se înteleg, faptul că poartă o nouă uniformă,unii profesori iar alte răspunsuri fac referire la fqptul că acum "sunt printre cei mari".

Cealaltă extremă, cea a neplăcerilor, a condus spre răspunsuri ce au legătură cu faptul că cei mari îi supără,le displace faptul că materiile au o mai mare dificultate, profesoara de tehnologică de asemenea reprezintă o neplăcere deoarece îi ceartă, materii precum istoria, limba română, matematica, faptul că sunt nevoiți să dea teze. O altă problemă pentru acești copii o reprezintă faptul că responsabilitățile pe care le au sunt mult mai mari iar atunci cănd are loc un eșec nu trecuți cu vederea, acum fiind timpul să își asume responsabilitatea, atât în fața profesorilor dar și a părinților care, spun ei au mai multe așteptări din partea lor. Câțiva, dintre cei 20 de copii, 5 mai exact, au ales să răspundă prin faptul că lor place mediul gimnazial, neavând foarte mari preferințe în ceea ce privește materia, programul, colegii sau temele. Aceștia fac parte cu siguranță din acei care au învățat rapid să se adapteze.

Studiu de caz

Problematica investigata: inadaptarea scolara 
Metode si procedee de investigatie: interviul si liber, observatia, ancheta sociala, studiul documentelor școlare. 
Perioada: semestrul I, an școlar 2014-2015 
Esantion: două (2) microgrupuri, segregate pe sexe 
Numar total de subiecti: cinci (5), doi (2) baieti si trei (3) fete 
Specificul grupurilor: asocierea în abaterile de conduita 
Grupul I 
Componenta: doi baieti: R.D., vârsta 13 ani; 
B.V., vârsta 14 ani 
S-au identificat urmatorii factori: 
FACTORI INIDIVIDUALI: 
R.D.: instabilitate psihomotrica, deficit de atentie, insolenta, nivel de aspiratie scazut, dezinteres fata de scoala si activitatea scolara, rezistenta scazuta la frustrare, control scazut al tendintelor si pulsiunilor violente, tulburari de comportament. 
B.V.: insolenta, lipsa de respect fata de instantele de autoritate, dezinteres fata de activitatea scolara, nervozitate, agitatie, tendinte de bravare (manipulate de R.D.), tulburari de comportament. In cadrul interviului se arata retras, tacut, evaziv in raspunsuri. 
FACTORI FAMILIALI: 
R.D.: lipsa supravegherii parentale (orfan de mama tatal absent intreaga durata a zilei datorita naturii locului de munca), neglijare in copilarie datorita situatiei date, conditii materiale modeste, asteptari reduse din partea familiei in ceea ce il priveste in plan scolar. Un frate in vârsta de 21 ani. 
B.V.: familie cu istoric violent (tatal) si cu antecedente psihiatrice (mama), climat familial tensionat, conditii materiale modeste. Mai are un frate (cls. a V-a) si o sora in vârsta de 20 ani. Asteptari reduse in ceea ce priveste evolutia scolara. Se doreste calificarea minimala pentru o meserie si intrarea in câmpul muncii. 
FACTORI PEDAGOGICI: 
R.D.: reusita scolara slaba, majoritatea mediilor sunt de cinci(5), notele variind intre 2 si 7, corigenta la biologie pe semestrul I , slaba pregatire scolara: nu a obtinut note de trecere la simularea examenului de capacitate. Slaba integrare in grupul de elevi al clasei, perceput negativ, respins de catre acestia. Profesorii il considera un caz irecuperabil. Conflicte cronicizate cu acestia (RD ii considera incorecti fata de el, mai ales la evaluare). 
B.V.: reusita scolara slaba, majoritatea mediilor sunt de cinci, cu note intre 2 si 7 situatie similara cu a lui R.D., cu diferenta ca B.V. apreciaza conduita profesorilor ca "in general corecta" fata de el in cadrul evaluarilor. Nu a acumulat cunostintele necesare trecerii simularii examenului de capacitate. 
FACTORI SOCIALI: Interactiunea in cadrul diadei 
Profesorul diriginte declara in ceea ce ii priveste: "Cei doi formeaza un cuplu nefericit. Singurul motiv pentru care mai sunt in scoala este faptul ca invatamântul este obligatoriu pâna clasa a VIII-a". In urma discutiilor reiese clar faptul ca sunt perceputi ca o unitate. Similaritatile dintre cei doi sunt numeroase si coreleaza puternic. Spre exemplu, numarul de absente este aproximativ acelasi: peste 90 in ambele cazuri. 
Masuri adoptate de scoala: 
Acestea surprind prin ineficienta si caracterul lor unilateral. Sunt in primul rând sanctiuni, in toate formele permise de regulamentul scolar: 
– avertismente verbale; 
– chemarea parintilor la scoala; 
– scaderea notei la purtare, inclusiv nota 6, pentru numar mare de absente nemotivate si indisciplina; 
– discutarea cazurilor de catre consiliul profesoral; 
– implicarea politiei (!), chemata in doua rânduri pentru "linistirea" lor. Sanctionati de catre aceasta prin acordarea a doua amenzi pentru "tulburarea ordinii in clasa", in decembrie 2000 si in februarie 2001. 
Observatie: Nu s-a luat nici o masura cu valoare adaptativa sau integrativa ( mai ales daca tinem cont de faptul ca sanctiunile au nefericitul efect de a intari comportamentele nedorite). 
GUPUL II 
Componenta: trei fete : D.M., in vârsta de 14 ani; 
B.M., in vârsta de 14 ani 
P.C., in vârsta de 13 ani; 
FACTORI INDIVIDUALI: 
    Fetele manifesta: dezinteres pentru scoala, valorizeaza activitati extrascolare precum calatoriile, iesirile, frecventarea cluburilor de disco etc., maturizare sexuala precoce, interes pentru sexul opus (au "prieteni" in vârsta de 17 respectiv 20 de ani). Nu considera necesar sa demonstreze ceea ce stiu sau pot in privinta activitatii scolare, declarând: "Am putea mult mai mult, dar nu vrem!". Pregatirea pentru scoala este superficiala. Cunoscute ca "batause", demonstreaza putine abilitati de rezolvare nonviolenta a situatiilor conflictuale, de coping cognitiv. Declara cu usoara emfaza: "La nervi as putea ucide un om", declaratie cu care sunt de acord toate trei. 
    FACTORI PEDAGOGICI: 
    Reusita scolara. BM slaba – medii de 5-6, DM foarte slaba – medii de 5 majoritar, PC mediocra – in general medii de 6. 
    Integrarea in clasa: relativ slaba, unele conflicte cu colegii, fara efecte pe termen lung. 
    Atitudinea fata de profesori – in general, pozitiva; probleme cu unii dintre ei datorita insolentei. Neintelegeri cronicizate cu profesorul diriginte. 
    FACTORI FAMILIALI: 
1. B.M. – absenta instantelor parentale mama este plecata in Italia de 5 ani; tatal a parasit familia când B.M. avea 3 ani. Nu stie unde se afla acesta. Nu are frati. Locuieste cu bunica. Conditii materiale excelente 
2. P.C. – absenta instantelor parentale. Nu stie unde este tatal. Acesta nu a locuit niciodata cu mama ei. Mama este plecata de 2 ani 6 luni in Spania. Locuieste cu o matusa si cu familia acesteia. Conditii materiale excelente. 
3. D.M. – parinti decedati, este in tutela unei surori mai mari. Reteaua de frati pe care ii are, capabili sa o intretina, ii permite sa oscileze de la unul la altul, când apar probleme si tensiuni. Conditii materiale bune. 
    FACTORII SOCIALI: 
    Influentele reciproce din cadrul grupului explica similaritatile care exista intre ele, atât din punct de vedere valoric cât si comportamental. Se asociaza in abaterile de la disciplina (de exemplu, când fug de la ore, pleaca intotdeauna impreuna). D.M. si P.C. au o istorie de incaierari cu colegii, in scoala si in afara scolii. Petrec majoritatea timpului impreuna si in compania prietenilor. 
    Masuri luate de scoala: 
– avertismente verbale; 
– chemarea sustinatorilor la scoala; 
– scaderea notei la purtare pentru absente; 
– implicarea politiei, in urma unui raid in scoli, pentru a identifica elevii care fug de la ore. 
OBSERVATII 
    Masurile adoptate nu au avut ca efect imbunatatirea situatiei elevilor sau a conduitei in scoala. Incercarile dirigintelui de a fractiona, de a disocia grupurile s-au soldat cu esec, având chiar un rol catalizator, de intarire a grupului. Absenta figurilor parentale, nesupravegherea, dezinteresul, acordarea unui timp insuficient pregatirii scolare, lipsa de intelegere a profesorilor fata de dificultatile si problemele specifice vârstei, stiluri pedagogice neadecvate caracteristicilor de vârsta, exacerbarea masurilor punitive adoptate de scoala, au fost dintre cei mai importanti factori cauzali-explicativi identificati in practica de teren. Niciunul dintre acestia nu este insurmontabil. Doar indiferenta si lipsa de cunostinte a instantelor cauzale, cu rol de interventie, ii poate face astfel.