Problematizarea, Folosul Si Importanta Postului In Context Actual

În teologia ortodoxa, mai ales cea contemporana, problema postului se află printre preocupările principale ale Bisericii. In continuare vom analiza si prezenta câteva aspecte ale acestei probleme, insistând asupra fundamentelor din Sfanta Scriptura șia unor tratări ale principalilor Sfinți Părinți din Biserica primară, si vom concluziona prin importanta si scopul pe care postul îl are în Biserica Ortodoxă. Postul este un mijloc de desăvârșire morală si spirituala, dar și o cale de ajutorare a aproapelui, pentru ca din cele adunate de noi prin renunțarea benevolă la „consumarea îndreptățită a bunurilor” ajutam pe fratele si pe aproapele nostru intru Hristos.

 Despre felurile postului sau despre durata postului s-a scris detaliat în foarte multe lucrări teologice cele mai de seama provenind din Biserica Primara iar părerile teologilor ortodocsi cu privire la post au fost prezentate de-a lungul anilor, iar mai nou diverși teologi mai mult sau mai puțin cunoscuți vin cu diverse opinii care tind mai mult spre o întoarcere la tradiția primară, sau o conteporanizare a acestui mijloc de desăvârșire. Vom încerca să abordăm acest subiect într-un mod puțin mai clasic, vom pleca de la tradițiile din Biserica Primară și din Sfânta Scriptură și vom încerca să vedem cum a evoluat fata de atunci în context personal postul ca mijloc de curățire și desăvârșire.

Majoritatea creștinilor din zilele nostre cunosc tradiționala definiție a postului, înțelegând prin acesta doar o abținere simplă de la anumite băuturi si mâncăruri , fara sa constientizeze intelesul adanc si controversele acestei teme ce s-au purtat secole intregi între Apus si Răsărit, cu precadere în epoca primara a creștinismului, neavand habar că Sfinții Părinți au dezvoltat o adevărată Învățătura de Credință pe care Biserica a păstrat-o neschimbată până în zilele noastre si care doar de teologi, monahi și foarte puțini din cei interesați de desăvârșire mai cunosc această învățătură așa cum ne-a fost ea lăsată de către Sfinții Părinți.

Postul din punct de vedere al InvataturiiOrtodoxe este un mijloc de desavarsire sufletească, de dominare a sufletului asupra patimilor. Postul îl ușurează pe creștinul evlavios de toate ispitele, de balastul pacatelor și a uneltirilor celui viclean care aduc “întunecare gândurilor și tulburare cugetelor”. Postuleste o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu, un act de cult personal, este un act de pocăință și un exercițiu spiritual care pune început virtuților. Pentru creștinul ortodox, fara post nu exista dobândirea sfințeniei. In viziunea ortodoxa între post și sfințenie există o relatie foarte strânsă. Postul ca legat de sfintenie si manturire este o conceptie care apartine ambientului Ortodox fiind o amprentă a creștinismului ortodox. In invatatura ortodoxă populară cel care nu tine postul este considerat spurcat și păgân, pe când astăzi cel care postește este considerat învechit și fără de minte.

După perioada apostolică a crestinismului, in literatura teologică a părinților și scriitorilor din Biserica Primara existau numeroase mențiuni cu privire la practicarea postului. Didahia celor 12 Apostoli ne arată cum creștinii trebuiau să postească miercurea și vinerea comemorand prin aceasta evenimentele triste (vanzarea si rastignirea) din viața Mântuitorului. Sfântul Clement în a doua Epistolă către Corinteni, vorbeste despre legătura dintre post si rugăciune, aratand că “mai bun este postul decât rugăciunea”, aici bineînțeles nu trebuie să luăm lucrurile literal, pentru ca post fără rugăciune nu este post, la fel și cum rugăciunea fără asceza nu este rugăciune adevărată, ci trebuie să înțelegem că rugăciunea trebuie urmată de post, ca fapta precede cerea, mai întâi trebuie să-i oferim ceva lui Dumnezeu prin post și mai apoi să-i cerem prin rugăciune. Începând inca din epoca apostolică, postul de miercurea și cel de vineri, ca și Postul Paștelui (Postul Mare) au devenit mandatorii pentru creștini. In acest sens canonul 69 apostolic pune accentul pe porunca postului cu privire la membrii Bisericii: “Dacă vreun episcop sau presbiter, sau diacon, sau ipodiacon, sau citeț, sau cântăreț, nu postește sfântul și marele post al Paștilor sau Miercurea sau Vinerea, să se caterisească… iar dacă va fi laic să se afurisească”.

Postul e vechi și începe o dată cu crearea primilor oameni. E prima poruncă de stăpânire de sine, pe care părinții noștri Adam și Eva nu au păstrat-o, porunca pe care noi spre deosebire de ei trebuie să o ținem cu foarte mare sfințenie. Postul impreuna cu rugăciunea sunt două mijloace prin care ne curatam de patimi. Toți oamenii care s-au apropiat de Dumnezeu in trecut, prima data și-au smerit sufletul cu rugăciune și post. Și Iisus a postit patruzeci de zile, punând postul ca începătură a vestirii împărăției lui Dumnezeu, deși Lui nu-I trebuia totusi a postit pentru a da exemplu pentru cei care doresc sa-l urmeze. Fiinta noastra se îmbracă în Hristos,in acest adânc al minții si al trairii duhovnicesti, după expresia Părinților, se sălășluiește Hristos, izgonind pe satana, care se retrage în simțiri.

De ce este important postul? Așa cum Dumnezeu ne-a făcut din țărâna peste care a suflat suflare de viață, la fel și noi pentru a ține “suflarea de viața vie în noi” trebuie să oferim atât trupului cât și sufletului cele ce se cuvin. Dacă sufletului îi oferim rugăciunea și împărtășirea cu Sfintele Taine, trupul are nevoie de post. Postul este cel care prin slăbirea trupului îl face mai puternic. Deși pare paradoxal, trupul nu poate ajunge fi curățat și desăvârșit decât prin înfrânarea poftelui acestuia. Prin exercițiu ascetic, prin oferirea trupului doar de cele necesare și chiar mai puțin de atât, nu facem altceva decât să-l ridicăm mai aproape de desăvârșire, de desăvârșirea trupurilor pe care părinții noștri Adam și Eva au avut-o și au pierdut-o prin neascultare. Neascultarea trupului duce la ascultarea față de Dumnezeu.

Actualmente postul devine o practică tot mai rară și mai personală (fiecare postește cum vrea și când vrea), astfel cei care postesc sunt cei care doresc să slăbească sau cei puțini care încă mai țin tradiția creștină, cei puțini care încearcă să ajungă la Dumnezeu care de multe ori astăzi este negat și batjocorit.

Postul ca act liturgic

„Zilele unui an nu se scurg identice, într-o monotonie omorâtoare de suflet”. Timpul nu ar avea niciun sens, el nu ar pune nicio problemă, nu ne-ar cere nicio hotărâre sau răspuns.

Astfel zilele precum se deosebesc ca lungime sau în privința condițiilor de vreme, așa a rânduit Dumnezeu să se deosebească și sub aspectul spiritual. Dacă natura e făcută să aibă trebuință de varietate, la fel e necesară varietatea si pentru spiritual uman. Sufletul nu poate exista într-o monotonie totală, el este cuprins de încercări, de urcări urmate de căderi si iar de urcari pana reuseste sa se mantuiasca, acesta fiind drumul firesc. Sufletul nu poate fi în simultan plin de bucuria celor curate și împovărat de gândurile celui viclean, luminat de optimismul binelui și umbrit de imensitatea prezență a răului, care nu poate fi învins așa de ușor. Dar nici trecerea continuă de la o stare la alta, de la preocuparea pentru cele sfinte la preocurarea pentru cele lumesti. Aceasta produce superficialitate.

Timpul trebuie să fie împărțit în răstimpuri mai mari, rastimpuri în care sufletul să se aplece asupra uneia din principalele „fețe ale realității” – așa cum e luminată ea de credința Bisericii – „să se coboare până la fund într-una din regiunile interiorului său”.

Foarte importante sunt în trecerea anului bisericesc – răstimpurile de post. Ele trezesc în sufletul nostru sentimentul de pocainta si curatare a patimilor. Un sentiment al seriozității nu față de fratii nostri, ci față de noi înșine. Este acea perioada în care ni se impun stăruitor marile întrebări cu privire la existent noastra si la scopul nostru in viata, în care ni se cere o meditație serioasă cu privire la conditia noastra umana, sub privirea pătrunzătoare a lui Dumnezeu.

Pentru păgâni sărbătoarea este incepera unui nou ciclu. Reinceperea unui nou ciclu din existent umana prin citirea în zi de sărbătoare a mitului creației. Acest timp este caracterizat de multe ori de excese de mai multe tipuri: mâncare, dans ,muzică, o vreme a bucuriei, a plăcerii.

In traditia iudaica sărbătoarea consta in comemorarea unui eveniment important din istoria relației poporului ales cu Dumnezeu. Paștele este retrăirea unui eveniment trecut ce trebuie tinut in actualitate. La fel și Sarbatoarea Cincizecimii sau Sărbătoarea Corturilor. Astfel, la evrei, sărbătoarea poate avea uneori și un caracter “nesărbătoresc” prin intermediul postului și plin de tristețe.

În creștinism, sărbătoarea este semnul prezenței reale lui Hristos în mijlocul Bisericii (Emanuel – Cu noi este Dumnezeu). De aceea, caracterul de sarbatoare este amplificat cu ajutorul atmosferei de bucurie “căci nu pot fii nunții să postească atâta vreme cât Mirele este cu ei” (Mat. 9,15). Dramatismul unor evenimente dureroase din istoria Bisericii, cum este Jertfa lui Hristos, sunt sărbătorite prin perspectiva bucuriei finale, eshatologice. Acesta este principalul motiv pentru care în perioada de post, sărbătoarea schimba atmosfera tristeții prin diverse dezlegări alimentare, și nu numai.

Alta caracteristică a sărbătorii în creștinism esteoferita de „valoarea prefigurativă și eshatologică”. Sarbatorile nu auun caracter simbolic, ci elesunt o imagine reala a adevăratei sărbătoriri în împărăția lui Dumnezeu. Toate sărbătorilesunt o promisiune care se realizează desăvârșit în Împărăția ce va să vină. Dacă poporul lui Israel revenea în corturi in vederea retrairii unui eveniment din trecut (Sărbătoarea Corturilor), Noul Israel paseste în Biserica lui Hristos în timpul sărbătorii pregustand prin aceasta din timpul ce va să vie. In calendarul crestin și in timpul sărbătorilor creștine, totul se explică prin lumina harului „zilei a opta” ținta călătoriei noastre.

Un alt element al sărbătorii in crestinism este importanța cuvântului revelat. Sărbătoarea își pune temelia pe cuvântul lui Hristos rostit cu prilejul acelei zile. Cuvântul lui Dumnezeu si existenta Lui nu este un mit ca in cazul precreștinilor, nici comemorativ ca la iudei ci este „theoric”: comemorativ și profetic.

In cele din urmă cea mai importanta caracteristică a sărbătorii creștine este: Euharistia. Nu exista sărbătoare care se desfășoară în afara Sfintei Liturghii. Cuprinzatoarea întregii istorii a mântuirii Bisericii, „Liturghia este trecut, prezent și eshaton”. Spiritul uman aspiră la sărbătoare din cauza condiției temporale. Pentru a scăpa de „angoasa timpului”. „Orice utopie aspiră să realizeze un moment pascal, încearcă să prindă ceva din sărbătoarea Paștelui, din consumarea timpului”. De aici articularea liturgică: Paște – Cincizecime – Epifanie. Fundamentul calendarului liturgic și locul Epifaniei, de pildă, canoanelor lui Atanasie al Alexandriei: „Sărmanii să se bucure împreună cu tine, episcope, în toate sărbătorile Domnului, în aceste trei momente ale fiecăruian…: sărbătoarea Paștelui, sărbătoarea sfârșitului Cmcizecimii și cea din 6 ianuarie (Tuba) când Domnul nostru s-a arătat ca Dumnezeu.”

Iată o mărturie care ne ajută să înțelegem, în toată amploarea lui, fundamentul calendarului liturgic și locul Epifaniei: ce corespunde intrării Domnului în lume, intrare al cărei centru este Pastele și care se desfășoară deplin în Cincizecimc. Epifania este așadar legată de împlinirea venirii Domnului și de Economia lui.

Aceste trei sărbători majore au un regim aparte care depășește simpla celebrare a unei zile de sărbătoare. Paștele este exemplul major. El este atins la capătul unei itinerante, a unei lungi înaintări, postul. Există o intrare pregătitoare în regimul sărbătorii, apoi un parcurs crescător până la sensul limpede al sărbătorii, atins chiar în ziua celebrării ei. Sărbătoarea Epifaniei are un regim simetric față de Paște (chiar dacă lucrul acesta nu este foarte evident). Este ea însăși precedată de o perioadă de pregătire, lungă de patruzeci de zile, anume postul dinaintea Nașterii Domnului. Nașterea: intrare a lui Dumnezeu în trup. Epifania: arătare a Domnului în dezvăluirea Sfintei Treimi.

Această perioadă de patruzeci de zile începe la 15 noiembrie (zi ce trece puțin neobservată, dar care, astfel înscrisă, este semnificativă). Ea subliniază caracterul itinerant, înaintarea către Domnul ce vine și se arată. Pregătirea pentru sărbătoare înseamnă efort pentru om, arătarea Domnului rămâne nevăzută celui care nu o așteaptă. Există în această pregătire un sens ascetic, dar, de asemenea, o funcțiune teofanică.

În secolul al IV-lea așadar, în interiorul tradiției bizantine – „care face în fond corp comun cu tradiția antiohiană, siriană – Cincizecimea stă, într-o intimă relație cu Paștele, ca revărsare a învierii lui Hristos;” e deschiderea puternică, operată de Duhul Sfânt, către eschatonul Domnului, cel care poartă, care întemeiază perioada pascală. Puțin câte puțin, conștiința acestei relații se limpezește și se precizează: „Domnul este cu noi; perioada Cincizecimii nu admite nici plecarea genunchiului, nici post; e înălțarea și preaslăvirea Domnului”.

Altfel spus, Cincizecimea, fiind perioada de manifestare a Domnului, poartă și învăluie Paștele. Până în ziua de astăzi, acest lucru e demonstrat net de structura cea mai concretă a oficiului liturgic al Cincizecimii bizantine: întreaga perioadă e comandată de o carte liturgică. Marea perioadă a postului, marcată de numărul patruzeci, care culminează cu învierea este ordonată de cartea Triodului. Rânduiala ei se oprește în noaptea de Paști. Sărbătoarea însăși a Paștelui e cuprinsă, începând cu noaptea învierii, în perioada Cincizecimii și e rânduită liturgic de o carte ce poartă numele Cincizecimii: Penticostar (Triod înseamnă „trei ode”, fiindcă structura imnică a cărții e compusă din trei unități poetice, trei ode, pe când Penticostar – Penta – face referire directă la Cincizecime).

Așadar liturgic vorbind, chiar sub aspectele cele mai concrete, perioada Cincizecimii înglobează Paștele, îl înfășoară și îl poartă până la regimul sărbătorii Duhului. Lucrul acesta e foarte net exprimat în secolul al IV-lea, de către Grigore de Nazianz de pildă. E de ajuns să spunem că spre mijlocul secolului al V-lea, sărbătorile majore — înălțarea, mijlocul Cincizecimii („înjumătățirea praznicului Cincizecimii”), Duminica Tomii – sunt practic stabilite, alături de Cincizecimea însăși, memorial al Pogorârii Duhului. Vor mai exista, e de la sine înțeles, adăugiri, dar nu se știe prea bine, în secolul al VII-lea sau al VIII-lea, apare, în duminica dinaintea Cincizecimii, o sărbătoare care îi amintește pe Părinții primului sinod ecumenic de la Niceea (oamenii vremii voiau poate să câștige astfel ceva curaj în lupte ce erau în fond tot de domeniul hristologiei). Ideea de prăznuirie anuala a morții și învierii Mântuitorului Hristos nu a fost deloc una ușoară. Paștile reprezenta sărbătoarea prin excelență, lumina ei se întinzandu-se pe parcursul mai multor zile fiind amplificată de trăirea momentului de la botezul din sâmbăta mare.

Mai dificilă avea sa fie problema datarii Paștilor. In Asia Mică, bazandu-se pe o traditie care urca până la apostolii Filip și Ioan, prăznuiau Paștile odată cu evreii pe 14 nisan, în orice zi ar fi căzut (gruparea quartodecimanilor). În același secol diferite comunități , ca cea din Roma, Palestina, Egipt, Grecia, se praznuia Paștile în duminica următoare si nu în 14 Nisan (aceasta conform unei tradiții cu posibila provenienta de la Sf. Ap. Petru și Pavel).

Problematica fixării datei Sarbatorii Paștilor este una conform careia , in urmatoarele secole, se vor regulariza succesiv si celelalte sărbători racordate la ea (Înălțarea, Cincizecimea, etc.). De aceea aceasta problema trebuie tratată cu mare seriozitate. Ea a fost inclinata în favoarea susținătorilor variantei duminicale.

Paștile sunt destinația călătoriei duhovnicești a Postului Mare, sarbatoarea fiind înțeleasa nu doar ca o comemorare a unui eveniment istoric si biblic, ci ca o biruință asupra morții și începutul unei noi vieți ce izvoraste din “mormântul gol al lui Hristos” și data nouă în ziua Botezului, când ne îmbrăcam în Hristos trecând prin moartea și Învierea Sa. Viața cea nouă în Hristos are posibiliatea de a ne schimba perspectiva înțelegerii asupra morții a cărei fire a fost schimbată prin moartea lui Hristos pe cruce, Cel ce a făcut din ea o o poartă spre Imparatia lui Dumnezeu, o trecere de la viață la Viața adevărata. „Tot complexul actelor liturgice din Păresimi au darul de a ne revela adevărata calitate a vieții spirituale în Hristos, deschizându-ne perspectivei pascale, care este adevăratul centru al vieții liturgice a Bisericii”.

Conform acestora anul liturgic este orientat inspre Paște, iar Postul Mare este mijlocul prin care ajungem sa trăim Paștile nu din punct de vedere culinar, ci mai ales, ca o modalitate de a ne elibera de omul cel vechi si patimitor și de a intra în atmosfera sfântă oferita de omul cel nou. Desi instituția catehumenatului nu mai există, postul tinut ca pregătire a întâlnirii cu darurile Sfantului Duheste încă valabil deoarece noi, chiar botezați fiind, pierdem semnificația lor (a darurilor) și astfel sarbatoarea Pastelui este un timp al întoarcerii și reactualizării acestor daruri, iar postul este folosit ca modalitate ascetica de pregătirea pentru această întoarcere.

Postul este în același timp o stare care cuprinde întreaga noastră ființă, dar si o deschidere a inimii către realitățile Duhului Sfant : „prin foamea și setea fizice, ea să simtă foamea și setea după comuniunea tainică cu Dumnezeu”. Această stare si atmosferă ce ne transfigurează se poate observa din tonalitatea liturgică a slujbelor, din frumusețea tânguirii imnologiei Triodului.

Rugăciunea particulara a Postului Mare este „Rugăciunea Sfântului Efrem Șirul”. Aceasta ocupă un loc foarte important în cadrul slujbelor din perioada Triodului, ea conținând atat elementele pozitive cat și cele negative ale vieții urcusului spiritual, fiind o cale de curățire a celui ce se nevoiește in timpul postului, de toate neajunsurile provocate pacatele ce ne întunecă întâlnirea fiintiala cu Dumnezeu. Metăniile ce vin odata cu rostirea rugaciunii sunt „acte psihosomatice ce semnifică moartea față de păcat și învierea împreună cu Hristos”.

Liturgicul din Triod accentuează latura penitențială a vieții duhovnicești care atrage atenția asupra înțelegerii superficiale a continutului postului, indicându-ne astfel elementele ce ne pot directiona catre la adevărata înțelegere a postului, ca întoarcere la viața „normală”, a vietuirii cu Dumnezeu prin: curățenie, cumpătare,dragoste jertfelnică, dreptate, smerenie. Tema principala care o întâlnim în cantarile Păresimilor este relația dintre răstignirea și Învierea Mantuitorului, „o adevărată pedagogie duhovnicească ce traduce liturgic planul divin de mântuire a omului și care indică faptul că orice suferință umană în umbra Crucii are ca finalitate bucuria întâlnirii cu Hristos”. Toate cantarile imnelor din cele 40 de zile din Postu Mare sunt o fărâmă de har ce anticipează Învierea printr-o atmosferă sobră, de bucurie reținută.

„Canonul Sfântului Andrei Criteanul explorează adâncurile întunecate ale sufletului”, descoperindu-ne o cunoaștere reală a lui, o constientizare a prezenței păcatului până în cele mai intime părți ale sufletului, precum și dorința de reabilitare prin post si pocăință. Sufletul omului este aratat ca si parte integrantă a luptei dintre duhurile rele și Dumnezeu precum și martor al evenimentelor istoriei sfinte. Scopul Canonului este de a ne conduce spre o împăcare cu Dumnezeu, prin deschiderea noastră, prin post, spre iubirea Sa. În această atmosferă de jertfa si pocainta, în care suntem introduși prin repetarea stihului „miluiește-mă Dumnezeule, miluiește-mă”, păcatul apareca o deviere a iubirii noastre si o departare de Dumnezeu, într-o atitudine idolatră.

După căderea omului s-a impus necesitatea crearii unei realitati a sacrului si a unui spațiu, care să fie “scos din uzul comun”, dedicat reîntâlnirii omului cu Dumnezeu, spațiu care să aiba prezența reala a lui Dumnezeu. În aceste spații prezența Lui trebuie simțită mai puternic intreaga creație fiind un locaș al prezenței lui Dumnezeu, in biserică fiind reprezintat insa spațiul eshatologic, spațiul lumii ce va sa vina a carui prezenta o simtim încă de acum în aceasta lume.

În acest spațiu omul simte „perihoreza creatului cu Necreatul, a văzutului cu nevăzutul” și aceste elemente arhitecturale, impreuna cu pictura bisericească au o semnificație și o importanță care ajută mintea omului să ajungă pana la simtirea reala a Dumnezeu, pentru ca aceasta ajungere la Dumnezeu să fie cu putință, Mântuitorul și Sfinții Apostoli au dat legiurile despre post, post care ne conduce către desăvârșire alături de celelalte daruri ale Bisericii.