Problematica Supraindatorarii Si Riscul de Tara In Economia Mondiala

PROBLEMATICA SUPRAÎNDATORĂRII ȘI RISCUL DE ȚARĂ ÎN ECONOMIA MONDIALĂ

CUPRINS

Capitolul 1. Introducere ……………………………………………………………………………………..3

Capitolul 2. Istoricul crizelor și al datoriilor suverane ………………………………………………………….7

Subcapitolul 2. 1 Conceptul de criză ……………………………………………………………………….8

Subcapitolul 2.2 Tipologia crizelor ………………………………………………………………………..12

Subcapitolul 2.3 Cauzele crizelor ………………………………………………………………………….15

Subcapitolul 2.4 Cauzele crizelor în viziunea principalelor curente de gândire economică …………………………………………………………………………………………………………………………..21

Subcapitolul 2.5 Propagarea crizelor în plan internațional (efectul de contagiune) ………26

Subcapitolul 2.6 Efectele economice ale crizelor …………………………………………………….33

Subcapitolul 2.7 Crizele economice și financiare contemporane ……………………………….36

Capitolul 3. Definirea riscului suveran ……………………………………………………………………………..41

Capitolul 4. Riscul suveran în actualitate ………………………………………………………………………….48

Capitolul 5. Evaluarea riscului……………………………………………………………………………………….. 61

Subcapitolul 5.1 Agenții de rating …………………………………………………………………………61

5.1.1Agenția de rating Standard & Poor‟s ……………………………………………………………………….63

5.1.2 Agenția de rating Moody‟s …………………………………………………………………………………….67

5.1.3 Fitch IBCA Ratings ……………………………………………………………………………………………….68

Capitolul 6. Indicatori de vulnerabilitate determinanți ai riscului de țară ………………………………72

Bibliografie …………………………………………………………………………………………………………………..76

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE

De-a lungul timpului, numeroase state ale lumii, mai mult sau mai puțin dezvoltate, din diferite motive s-au văzut nevoite să identifice noi surse de finanțare, necesare pentru realizarea unei creșteri economice.

Astfel, statele lumii cu o economie mai puțin dezvoltată au contractat divesre credite cu rate ale dobânzilor scăzute, sau au beneficiat de ajutoare din partea unor importante organisme financiare internaționale.

Cea mai mare parte a statelor lumii au preferat însă să apeleze la investițiile în portofoliu, profitabile în anumite condiții.

Din nevoia de a-și continua dezvoltarea, multe state apelează la împrumuturi diverse, cu ajutorul cărora își susțin economia. Sistemul clasic de dezvoltare are la bază mai multe principii, precum :

Intrările de resurse sunt traduse în investiții – investițiile străine directe sunt de preferat, acestea având un grad ridicat de stabilitate. În plus, acest tip de investiții nu presupun înregistrarea datoriilor, permițând operarea transferului de tehnologie

Toate investițiile generează o creștere a producției, care în timp se va reflecta asupra economiei, a cărei capacitate de export va înregistra un trend ascendent

Ca urmare a creșterilor exporturilor se va remarca și venturi mai mari la buget, ceea ce va duce la reducerea datoriei pe care o are statul respectiv

În acest fel, urmând pașii deja cunoscuți, multe dintre statele lumii au ajuns ca în timp să își modifice statutul, ele devinind chiar creditoare.

Această situație fericită poate fi realizată doar în condițiile în care fondurile ce au fost atrase prin împrumuturi au fost utilizate în mod eficient, ceea ce a implicat în timp o creștere a productivității, cu toate avantajele generate de aceasta.

Din păcate însă, multe state neglijează aceste aspecte, fiind destul de imprudente ori de câte ori vine vorba de capitaluri străine.

În situația în care capitalurile ce sunt atrase prin împrumuturi ajung în diverse investiții productive, în scurt timp se va remarca ori apariția unei creșteri economice, ori amplificarea acesteia, singura condiție fiind ca beneficiile ce sunt obținute de pe urma investițiilor să fie mai mari decât costurile capitalului.

De multe ori însă capitalurile ce sunt atrase din împrumuturi nu sunt investite imediat, ci sunt direcționate spre deficitul bugetar sau spre finanțarea consumului.

Din păcate, exemplele negative din economia recentă au scos în evidență faptul că și marile state ale lumii fac greșeli uriașe, ale căror efecte pe termen lung sunt uneori dezastruoase.

Nu puține au fost statele care au ajuns să se supraîndatoreze, au devenit mai mult sau mai puțin vulnerabile, iar în scurt timp, din diferite motive s-au trezit că au intrat în incapacitate de plată.

În acest sens pot fi amintite episoadele destul de neplăcute de care au avut parte țări ca Argentina (1982, 1990, 1998, 2001), Brazilia (1986, 1990), Croația (1993), Ecuador (1999), Pakistan (1999), Rusia (1998), Ucraina (1999) ori Venezuela (1995, 1997).

Supraîndatorarea este unul dintre factorii ce duc la amplificarea riscului de țară, exemplul Americii de Sud de la mijlocul anilor 1980 fiind relevant în acest sens.

Accentuarea riscului de țară poate fi realizată și în situația în care debitorul ajunge în situația în care capacitatea sa de onorarea obligațiilor crește, el înregistrând probleme de lichiditate sau solvabilitate.

Criza economică și financiară, ce a cutremurat din temelii economia mondială, a scos din evidență numeroase deficiențe existente la nivelul economiilor statelor considerate puternice, incapacitatea autorităților financiare de a reacționa la aceasta și de a lua din timp măsurile necesare prevenirii ori atenuării fenomenului generând efecte catastrofale pentru multe state ale lumii.

Din păcate puțini sunt cei care realizează că deciziile de politică economică naționale se reflectă și la nivel global, implicațiile asupra statelor lumii fiind uneori destul de mari și greu de previzionat.

Exemple în susținerea acestei afirmații pot fi reprezentate de fenomenul Greciei (în perioada anilor 2010-2011), de fenomenul obligațiilor suverane aflat într-o curbă ascendetnă, dar și de criza datoriile suverane, ce pare mai acută ca niciodată până acum.

Istoria economică a reliefat faptul că țările ce prezintă dificultăți de plată au în general datorii extene totale sau publice situate peste media statelor emergente.

În ciuda acestui fapt nu poate fi stabilit cu precizie pragul de la care se poate considera că o țară este sau nu supraîndatorată.

Datoria suverană a unui stat poate fi cuantificată în funcție de solvabilitatea și lichiditatea acestuia, dar și de sustenabilitatea datoriei externe, analiza lichidităților fiind realizată de cele mai multe ori pe o perioadă mică de timp.

Este bine cunoscut faptul că orice stat își poate majora veniturile în special prin intermediul exporturilor, acestea fiind deseori considerate ca fiind cele mai “ieftine” surse de valute.

În ultimii ani, din punct de vedere al exporturilor statelor emergente, s-a constatat o reducere considerabilă a gradului de îndatorare, în ultimele două decenii acesta scăzând de la la aproximativ 200% la aproximativ 100%.

Individual analizată, supraîndatorarea statelor lumii a devenit o reală problemă în ultimii, în ciuda faptului că au existat și perioade în care piețele financiare la nivel global au înregistrat curbe ascendente.

Este bine cunoscut faptul că, în momentul în care se pune în discuție analiza solvabilității unui stat, se ține cont de stocul datoriei respective, raportat la avuția țării aflate sub monitorizare. De asemenea, sustenabilitatea poate fi stabilită prin analize dinamice, nuanțate, un rol important în cadrul acestora fiind ocupat de evoluția datoriei externe a unui stat, în raport cu bogația la nivel global.

Lichiditatea unui stat vizeaza problemele din domeniul trezoreriei, un rol important fiind deținut de limita de îndatorare (nivelul maxim de îndatorare) de la care începând acesta are capacitatea de a-și rambursa datoriile (ținându-se cont, evident, atât de suma ce trebuie rambursată, cât și de nivelul lichidităților disponibile).

Mulți sunt specialiștii care consideră că dimensiunea exactă a datoriei externe a unui stat poate fi obținută prin raportarea la activele acestuia, ce se traduc cel mai bine în PIB, alții considerând că cea mai bună metodă constă în raportarea la veniturile obținute.

Supraîndatorarea unui stat poate fi cuantificată în momentul în care datoria externă totală a acestuia depășește valoarea a 50% din PIB, sau când datoria publică excede 210-215% din încasările statului.

Din păcate, în ultimii ani am avut ocazia să constatăm deseori că economia “îndatorării” la nivel global a devenit o obișnuință, supralichiditatea facilitând creditări excesive. Așa se face faptul că la analizarea riscului de țară se are în vedere tot mai frecvent criza suverană, dar și consecințele pe care aceasta le generează la nivelul economiei mondiale.

Criza economică declanșată în anul 2007 în SUA, ce se lăuda că deține cea mai puternică și stabilă economiei la nivel mondial, a dat peste cap sistemul valorilor economice din multe state.

Și în ciuda faptului că au fost grav afectate, puține au fost țările care s-au trezit în incapacitate de plată, colapsul economic fiind evitate prin intervențiile masive ale Fondului Monetar Internațional, dar și prin restructurarea datoriilor.

CAPITOLUL 2. ISTORICUL CRIZELOR ȘI AL DATORIILOR SUVERANE

Anul 2007 va rămâne în istoria economiei ca fiind momentul zero al declanșării unei crize fără precedent, considerată în acest moment ca fiind cea mai gravă din ultimii 100 de ani. Denumită inițial ca fiind o „criză a creditelor”, criza economică actuală s-a declanșat pe fondul pierderii încrederii investitorilor în valoarea ipotecilor securizate („asset backed securities”) de Statele Unite ale Americii.

În ciuda măsurilor luate de oficiali, care au infuzat masiv lichidități prin Rezerva Federală și Banca Centrală Europeană, piețele bursiere din întreaga lume au început să se prăbușească, urmând reacții în lanț cu efecte devastatoare pentru numeroase bănci, instituții și companii.

Astfel, cea de-a patra bancă la nivel mondial (conform estimărilor Forbes), HSBC Holdings plc a anunțat rezultate mult sub așteptări, în februarie 2008 fiind naționalizată prima bancă britanică, Northern Rock.

Conform unui raport recent dat publicității de Rezerva Federală (Fed) din Dallas, criza financiară declanșată în SUA în 2007 a cauzat economiei americane pierderi evaluate între 6.000 de miliarde de dolari și 14.000 de miliarde de dolari, pagubele putând fi de câteva ori mai mari în situația în care economia va continua să se refacă într-un ritm mult prea lent.

Oficialii americani susțin că, pe lângă sumele uriașe pierdute de economie, printre pagubele pe termen lung se pot enumera atât nivelul șomajului (care a atins cote alarmante) cât și numeroasele oportunități ratate, datorate alocării sectorului financiar a peste 13.000 de miliarde de dolari.

O analiză a băncii centrale americane susține că pagubele economice înregistrate până la finele anului 2013 au fost echivalente cu 40-90% din PIB al SUA, ceea ce echivalează cu pierderi între 80.000-100.000 de dolari/per familie.

Același raport al FED Dallas apreciază că intervenția statului american în economie a împiedicat prabușirea acesteia, dar toate ajutoarele acordate numeroaselor companiică și stabilă economiei la nivel mondial, a dat peste cap sistemul valorilor economice din multe state.

Și în ciuda faptului că au fost grav afectate, puține au fost țările care s-au trezit în incapacitate de plată, colapsul economic fiind evitate prin intervențiile masive ale Fondului Monetar Internațional, dar și prin restructurarea datoriilor.

CAPITOLUL 2. ISTORICUL CRIZELOR ȘI AL DATORIILOR SUVERANE

Anul 2007 va rămâne în istoria economiei ca fiind momentul zero al declanșării unei crize fără precedent, considerată în acest moment ca fiind cea mai gravă din ultimii 100 de ani. Denumită inițial ca fiind o „criză a creditelor”, criza economică actuală s-a declanșat pe fondul pierderii încrederii investitorilor în valoarea ipotecilor securizate („asset backed securities”) de Statele Unite ale Americii.

În ciuda măsurilor luate de oficiali, care au infuzat masiv lichidități prin Rezerva Federală și Banca Centrală Europeană, piețele bursiere din întreaga lume au început să se prăbușească, urmând reacții în lanț cu efecte devastatoare pentru numeroase bănci, instituții și companii.

Astfel, cea de-a patra bancă la nivel mondial (conform estimărilor Forbes), HSBC Holdings plc a anunțat rezultate mult sub așteptări, în februarie 2008 fiind naționalizată prima bancă britanică, Northern Rock.

Conform unui raport recent dat publicității de Rezerva Federală (Fed) din Dallas, criza financiară declanșată în SUA în 2007 a cauzat economiei americane pierderi evaluate între 6.000 de miliarde de dolari și 14.000 de miliarde de dolari, pagubele putând fi de câteva ori mai mari în situația în care economia va continua să se refacă într-un ritm mult prea lent.

Oficialii americani susțin că, pe lângă sumele uriașe pierdute de economie, printre pagubele pe termen lung se pot enumera atât nivelul șomajului (care a atins cote alarmante) cât și numeroasele oportunități ratate, datorate alocării sectorului financiar a peste 13.000 de miliarde de dolari.

O analiză a băncii centrale americane susține că pagubele economice înregistrate până la finele anului 2013 au fost echivalente cu 40-90% din PIB al SUA, ceea ce echivalează cu pierderi între 80.000-100.000 de dolari/per familie.

Același raport al FED Dallas apreciază că intervenția statului american în economie a împiedicat prabușirea acesteia, dar toate ajutoarele acordate numeroaselor companii nu au făcut altceva decât să arunce povara financiară pe umerii contribuabililor.

Criza financiară mondială a afectat pe rând toate piețele și diferitele categorii de agenți economici, efectele pe termen lung fiind nebănuite. Una dintre explicațiile oficiale ale crizei, ce a fost furnizată de instituții publice, vizează comportamentul inadecvat al diferiților agenți economici, ca și imposibilitatea pieței financiare de a funcționa monoton, alocând resursele ce erau necesare.

În realitate criza economică este rezultatul unor factori de o complexitate ridicată, printre aceștia enumerând doar politicile de reglementare financiar-bancare, erori de politică monetară și distorsionarea stimulentelor oferite unor agenti economici considerați privilegiați.

Sistemul financiar internațional intrase într-o etapă de dezvoltare fără precedent în ultimii 40 de ani, un număr foarte mare de țări fiind implicate în derularea diferitelor tranzacții financiare de anvergură, ceea ce a condus și la o mobilitate remarcabilă a diverselor capitaluri.

Fluxurile de capital au fost liberalizate rând pe rând, piețele financiare din diversele țări ale lumii au reușit treptat să se integreze în sistemul financiar mondial, creându-se astfel relații strânse de interdependență între economiile statelor foarte dezvoltate și cele ale țărilor în curs de dezvoltare.

Subcapitolul 2. 1 Conceptul de criză

Cuvântul “criză” își are originile din grecescul “krisis”, ce semnifică o situație/stare ce impune luarea unei decizii.

Criza poate fi definită ca fiind o “situație caracterizată de o instabilitate pronunțată, fiind însoțită de o volatilitate și de o incertitudine în creștere pe majoritatea piețelor (piețelor de capital, piața petrolului, piețele monetare și monetare, piața muncii, etc)”.

Studiile au demonstrat faptul că, de regulă, în orice situație de criză avem tendința să intrăm în panică, să ne comportăm atipic, să percepem fapte și situații în mod diferit. Ne creăm impresii și păreri ce uneori sunt departe de realitate, fiind deseori copleșiti de stări de neliniște și nesiguranță legate de viitorul apropiat și nu numai.

În opinia economistului american Nouriel Roubini, specialistul care a prezis criza economică mondială încă din anul 2005, “în istoria capitalismului modern, crizele sunt regula, nu excepția. Ceea ce nu înseamnă totuși că toate ar fi la fel. Nici pe departe: caracteristicile pot fi diferite, de la un dezastru la altul, și originile crizelor se pot găsi în probleme diferite, din sectoare diferite ale economiei”.

Crizele financiare își fac apariția în momentul în care se constată că prețurile unor active (indiferent de natura acestora) au crescut mult și în mod artificial, iar piețele economice realizează toate supraevaluările și reacționează.

În opinia economistului Frederic Stanley "Rick" Mishkin, membru al Consiliului Guvernatorilor Sistemului Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii (Board of Governors of the Federal Reserve System) în perioada 2006-2008, criza reprezintă "situația în care selecția adversă și hazardul moral se acutizează, iar piețele nu mai sunt capabile să își canalizeze resursele către cele mai productive oportunități de investiții".

Opinia economistului este împărtășită și de colegul său de breaslă, Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie (1976), care crede că în orice criză se află și o putere psihologică uriașă.

În opinia economistului, deponenții se panichează vizavi de perspectivele economice ale pieței și își accesează depozitele bancare, ceea ce duce la colapsul general al sistemul bancar.

De altfel Friedman, considerat principalul reprezentant al economiei de dreapta din cadrul Universității din Chicago, a avut contribuții esențiale la dezvoltarea economiei, el punând bazele dezvoltării teoriilor privind economia de piață și a minimalizării rolului statului în coordonarea economiei.

Milton Friedman a rămas în istorie prin discursul său impecabil la adresa creșterii economice: “Dacă analizezi istoria vezi că oriunde există creștere economică și unde capitalismul înflorește oamenii trăiesc mai mult și mai bine”.

Sociologul  francez Edgar Morin a ajuns la concluzia că de cele mai multe ori o criză poate fi asociată cu “ lipsa de condiții care să permită adoptarea unei decizii”.

Iar americanul Ian I. Mitroff, autorul a peste 30 de cărți și 300 de articole în domeniul gestionării crizelor, politicii de afaceri și managementului de criză susține că o criză poate avea probabilitate scăzută de apariție, dar implicații majore pentru organizații, societăți sau persoane.

Teoreticienii nu au definit foarte exact noțiunile care stau la baza stabilirii caracteristicilor unei situații de criză, respectiv valoarea inflației, a șomajului ori a PIB-ului.

În anul 1975, în celebrul New York Times, statisticianul economic Julius Shiskin a publicat un articol în care sugerează ideea că o țară/regiune întră în recesiune dacă PIB-ul acesteia scade pe perioada a două trimestre consecutive.

Definiția a fost preluată de marea majoritate a economisților, puțini fiind cei care preferă conceptul recesiunii ca fiind o creștere a șomajului mai mare de 1,5%, pe parcursul a 12 luni.

Definiția dată recesiunii de Shiskin este oarecum acceptată și de National Bureau of Economic Research (NBER), care consideră criza ca fiind “scăderea semnificativă a activității de tip economic pe o perioadă de câteva luni, ce este reflectată în scăderea PIB, în scăderea veniturilor individuale, în reducerea nivelului ocupării, în diminuarea producției industriale și a consumului”.

O definiție diferită a crizei inflaționiste a fost dată în anul 1998 de către economiștii Băncii Mondiale, Michael Bruno și William Easterly, aceștia apreciind că o țară întră în recesiune timp de cel puțin doi ani rata anuală a inflației depășește 40%.

Chiar dacă mulți sunt cei care consideră criza un factor generator de stres și de disconfort psihologic, există și autori care apreciază că aceasta ne conferă anumite oportunități. Astfel, în versiuna lui André Comte-Sponsville, citat de T. Libaert, criza reprezintă o “schimbare rapidă și involuntară care se poate dovedi favorabilă, dar este întotdeauna dificilă și aproape insuportabil de dureroasă”. 

Iar Gerald Meyers a reușit să identifice și oportunitățile aferente unei crize:

Apariția și evidențierea erorilor

Accelerarea schimbărilor

Descoperirea dificultăților latente

Modificarea ideilor persoanelor, a motivațiilor și comportamentelor acestora

Dezvoltarea de strategii inedite pentru depășirea crizei

În general, previzionarea crizelor poate fi făcută cu ușurință, și asta datorită faptului că acestea au cauze bine definite. Din păcate puțini sunt cei care țin cont de semnalele de alarmă ale specialiștilor, părerile acestora fiind luate în serios doar când se produce inevitabilul.

Un exemplu îl constituie prăbușirea Sistemului de la Bretton Woods (1971), ce s-a produs în contexul emisiunilor suplimentare masive în dolari a SUA, suplimentat de efectul de expansiune monetară al unor bănci comerciale. Robert Triffin a anticipat căderea sistemului de la Bretton Woods cu câțiva ani înainte ca aceasta să aibă loc, dar nimeni nu a ținut cont de previziunile sale.

Și actuală criză economică mondială a fost previzionată de Nouriel Roubini, economistul ce este considerat acum ca fiind profetul sistemului financiar.

Roubini a prezis dezintegrarea sistemului financiar cu câțiva ani înainte ca fenomenul să aibă loc, în anul 2008 el anticipând și prăbușirea imobiliară.

În condițiile în care economia americană părea sigură și prosperă, profesorul New York University a fost ignorat, mare parte dintre bancherii și specialiștii vremii luând în derâdere avertismentele sale.

Din păcate toate previziunile lui Roubini s-au adeverit, sistemul financiar dezintegrându-se la nivel mondial, Lehman Brothers Holdings Inc dând faliment, giganții Freddie Mac & Fannie Mae întrând în colaps, băncile de investiții fiind îngenuncheate de evenimentele ce s-au derulat cu repeziciune.

Astăzi Nouriel Roubini este cel mai căutat economist la nivel mondial, el fiind supranumit “Dr. Doom”, pentru viziunile sumbre privind evoluțiile economiei mondiale.

Perioada de recesiune actuală, generată de criza economică la nivel global, nu este una singulară, în istoria economiei fiind semnalate și alte câteva perioade destul de dificile.

Spre deosebire de Marea criză interbelică (1929) ori de căderea Sistemului de la Bretton Woods (1971), actuala criză mondială este localizată și la nivelul statelor puternic dezvoltate, ea afectând un număr foarte mare de state.

Subcapitolul 2.2 Tipologia crizelor

Crizele sistemelor economice contemporane cunosc diverse tipologii, una dintre acestea fiind cea formulată de economistul sârb Slavica Manic. În opinia lui Manic, crizele pot fi:

Crize de mică amploare (conjuncturale) – se intîlnesc cel mai des și sunt cele mai puțin periculoase. Ele sunt de regulă generate de diverse șocuri externe (de ex. conflicte la frontiere, calamități naturale ori creșterea prețului petrolului pe cotațiile internaționale), generând creșteri ale șomajului și scăderi de PIB. Efectele negative ale acestor tipuri de crize pot fi înlăturate prin diverse măsuri fiscale.

Crize structurale – induc probleme de balanță de plăți externe, pe fondul insuficientei adaptări ale ofertelor la cerințele piețelor aflate într-o continuă dezvoltare. Ele sunt generate de inadaptarea structurii producției interne la trendul internațional, au un impact pe termen lung și sunt mult mai nocive asupra economiei unei națiuni.

Crizele sistemice – (De ex. reformarea Sistemului Financiar Internațional) implică reformarea întregului sistem economic, ele neavând soluții de rezolvare în condițiile inițiale ale economiei

Și Shintaro Ishihara, fostul guvernator al Tokyo, a identificat în anul 2005 câteva tipologii ale crizelor economico-financiare, politicianul remarcându-se prin impozitul pe profiturile brute impus băncilor din țara sa. Astfel, Ishihara face o altă clsificare a crizelo:

Criza de lichiditate în sectorul financiar-bancar – se întîlnește în cazul în care una sau mai multe bănci ce activează într-un stat se află în situația în care nu își mai poate/pot onora obligațiile de plată pe termen scurt ori când pasivele băncii devin mai mici decît activele acesteia, caz în care se ajunge la insolvență. De bază în această situație este indicatorul ce reflectă volumul depozitelor totale din sistemul bancar/totalul activelor băncilor din sistem.

Criza de balanță de plăți externe

Criza valutară

Criza de datorie externă

Criza financiară

Economistul și ziaristul Paul Robin Krugman, laureat al premiului Nobel pentru economie în anul 2008, a fost cel care a definit pentru prima oară criza de balanță de plați externe (conceptul său fiind susținut și de economistul Maurice Obstfeld) ca fiind „acea situație în care rezerva internațională a unei țări se diminuează considerabil, pe fondul unor operațiuni masive de cumpărare de valută pe piața valutară, motivate de anumite așteptări privind o iminentă depreciere a cursului de schimb în perioada imediat următoare”.

Aceeași criză de balanță de plăți externe reprezintă, în opinia Gratielei L. Kaminsky și Carmen M. Reinhart, prăbușirea rapidă a rezervei internaționale, rezervă prin care balanța de plăți externe se echilibrează pe o anumită perioada de timp, bine determinată.

Măsurarea crizei de balanță de plăți externe poate fi realizată luându-se în considerare ritmul variațiilor rezervelor internaționale ale statului respectiv, prăbușirea acestora nefiind doar rezoltatul unor speculații făcute pe piața valutară ci și dezechilibre serioase de cont curent, generate de importuri de volumuri mult mai mari comparativ cu cele ale exporturilor, realizate pe perioade lungi de timp.

Cei doi economiști ai Federal Reserve Bank din San Francisco, Michael Hutchison și Reuven Glick, au definit în anul 1999 conceptul de criză valutară ca fiind criza caracterizată printr-o depreciere masivă a cursului de schimb, generată de creșterea semnificativă de valută, sub presiunile inflaționiste.

În opinia altor autori, criza valutară reprezintă starea în care cursul de schimb înregistrrează o depreciere ce este mai mare de 25% pe durata unui an calendaristic ori o depreciere mai mare de 10% a cursului real.

Conceptul crizei de datorie externă a fost definit pentru prima oară în anul 1989 de economistul american, de origine germana, Rudiger Dornbusch. Specialistul consideră că această criza de datorie externă apare în situația în care un stat se găsește în incapacitatea de a-și onora datoriile externe și de rambursa ratele aferente.

După 12 ani de la elaborarea acestei definiții, economiștii Enrica Detragiache și Antonio Spilimbergo au stabilit că o criză a datoriei externe poate apărea în:

Situația în care datoria care se constată că nu poate fi rambursată reprezintă mai mult de 5 % din totalul datoriei externe

Situația în care statul respectiv cere restructurarea datoriei/reeșalonarea plăților în contul datoriei externe creditorilor săi

Crizele de datorie externă pot fi identificate după datoriile externe/PIB, datoriile externe/exporturi totale, datorii externe/rata serviciului datoriei externe.

Crowther Ajayi și Yamar Mbodja au identificat criterii diferite de identificare a crizelor de datorie externe, cum ar fi:

Datorie externă/exporturi

Datorie externă/PNB

Serviciul datoriei externe/exporturi

Rata dobânzilor/exporturi

Rata dobânzilor/PNB

Crizele financiare pot fi asociate cu o scădere drastică a încrederii învestitorilor în sistemul financiar dintr-un stat, moment în care apar retrageri masive de capital de pe piețele financiare, acestea ajungând în țările de origine.

Urmare a acestei miscări se produce o scădere accentuată a lichidităților tranzacțiilor pe bursă, dar și presiuni pe cursul de schimb valutar (crește cererea utilă pentru conversia sumelor retrase de pe piața de capital) și pe rata dobânzii (urmare a reducerii considerabile a cererii de titluri financiare).

Criza financiară reprezintă forma de manifestare a crizei economice, ce constă în neincrederea accentuată în sistemul financiar al statului respectiv, în dereglarea mecanismelor de piață și în diminuarea drastică a volumului de tranzacții la bursă.

Sistemul de referință al unei economii este reprezentat de bursă, locul în care sunt tranzacționate afaceri diferite ca dimensiune și domeniu de activitate.

Astfel că orice dereglare a unor afaceri de pe diverse piețe ale economiei se va resimți în profitabilitatea pe bursă, efectul fiind resimțit și de prețul activelor financiare, indiferent că acestea sunt obligațiuni ori active.

Subcapitolul 2.3 Cauzele crizelor

Criza, indiferent de tipologia sa (criza datoriei externe, criza balanței de plăți externe, criza valutară ori criza de lichidități) este rezultatul mai multor factori, precum:

Erori de politică monetară

Distorsionarea stimulentelor ce le sunt acordate unor agenți economici

Politica de reglementare financiar-bancară

2.3.1 Politica monetară

Cauza fundamentală a crizelor economice o reprezintă expansiunea monetară, infuzia financiară alocată de un stat pe piețele monetare ducând la alterrarea gravă a capitalului de piață.

Excesul monetar, reducerea artificială a ratei dobânzii și expansiunea creditelor s-au intâlnit deseori în crizele economice, în istoria economiei fiind consemnate numeroase incidente de tipul boom-bust, în cadrul cărora politica inflaționistă a unui stat a afectat grav a generat profituri iluzorii și a alimentat numeroase speculații. Și tocmai din acest considerent actuala criză economică este aproape similară cu Marea Depresiune, criza de proporții din anii ’30.

Actuala criză economică se datorează politicii inflaționiste practicată de SUA în anii 2000, când Alan Greenspan (fostul președinte al băncii centrale americane) a luat decizia de a reduce rata dobânzii prin emisiunea de monedă, la sfatul actualului guvernator al FED SUA, Ben Bernanke (la acea vreme membru în consiliul guvernatorilor).

Măsura a dus la o relaxare financiară importantă, rata dobânzii scăzând de la 6.25% la începutul anului, la 1,75% la finalul acestuia. Diminuarea ratei dobânzii (rata nominală) a continuat, ea atingînd nivelul record de 1% în anul 2003, valoare care s-a menținut timp de un an calendaristic. Timp de aproape trei ani de zile, în contextul creșterii prețurilor, rata reală a dobânzii a fost negativă, băncile fiind plătite să apeleze la FED pentru bani ce au fost canalizați în economie.

O politică similară economiștilor americani au adoptat și japonezii, Banca Japoniei (BoJ) oferindu-le sume de bani importante cu dobândă nominală zero băncilor din subordine. Și Banca Centrală Europeană (ECB) a redus rata dobânzii la 2%, nivel menținut contant timp de aproape 4 ani.

În acest fel până în anul 2006 în zona euro, în Japonia, dar și în Marea Britanie rata reală a dobânzii a fost la un nivel apropiat de zero. Mare parte din sumele oferite de băncile centrale au fost investite în economii proprii, un exemplu semnificativ în acest sens constituindu-l boom-ul imobiliar din SUA. Iar restul banilor au fost investiți în diferite oportunități riscante.

În paralel, unele agenții de raiting au acordat unor companii de proiect (ce nu erau garantate decât de activele pe care încercau să le consolideze) ratinguri identice cu cele ale sponsorilor (bănci de investiții de cel mai înalt rang) în condițiile în care riscul asociat era complex (riscul de firmă și riscul de proiect – neglijat de agenții).

În plus, marile bănci centrale, cu aprobarea tacită a Fondului Monetar Internațional (FMI) au emis monedă exagerat, gest care i-a dus în eroare atât pe oamenii de afaceri și întreprinzători, cât și pe persoanele fizice. Băncile comerciale, cu acordul băncilor centrale, au continuat această politică, care a tentat populația.

Cu acordul statului leasingul, creditele ipotecare, dar și creditele de consum au căpătat o amploare fără precedent, mulți fiinc cei care au găsit atractivă oferta de creditare a consumului, în defavoarea producției.

Cauza principală a crizei economice a fost reprezentată de emisiunea masivă de monedă a băncilor centrale de anvergură din SUA și marile state ale lumii, moment în care s-a produs un scurt-circuit între sistemul financiar conmtrolat de stat prin băncile centrale și economiile reale. În ciuda faptului că mulți sunt analiștii care consideră că fenomenul crizei actuale a fost generat atât de scăderea fără precedent a prețurilor locuințelor pe piața imobiliară SUA, cât și de prăbușirea sistemului de creditare imobiliară, cauzele crizei economice mondiale sunt de complexe, generate de mai mulți factori de natură macro și micro economică:

Excesul de lichidități, generat de băncile centrale mondiale (FED, BOJ)

Intenția statelor exportatoare de gaze naturale și petrol de limitarea aprecierii monedei

Suprasaturarea cu economisiri, fenomen apărut ca urmare a integrării în economia mondială a unor state asiatice (rate uriașe de acumulare)

Excesul de lichidități de pe piață a generat rate ale dobânzilor foarte mici, dar și o volatilitate redusă, fapt ce a dus la un apetit exacerbat pentru activele cu câștiguri uriașe.

În paralel, volatilitatea redusă a generat atât lipsa de vigilență a principalilor investitori, cât și tendința de a subestima riscurile, marjele acestora fiind foarte mici.

La scurt timp de la declanșarea crizei (generată de scurt-circuitele înregistrate în sistemul creditelor imobiliare), piața financiară a reacționat. Neîncrederea investitorilor a dus la plasarea titlurilor VSP în categoria de risc, moment în care refinanțările nu au mai fost posibile. Iar discrepanțele dintre maturitățile active/pasive au făcut ca VSP-urile să depindă de liniile de finanțare ale băncilor sponsor, pierderea încrederii bancare și nevoia de lichidități generând creșterea ratei dobânzii efective.

Statele Unite ale Americii și țările europene cu economii puternice au reacționat imediat, îmbunătățind sistemul de lichidități, acordând garanții guvernamentale împrumuturilor, dar și emisiunilor băncilor asigurate, cumpărând acțiuni de la bănci și reducând controlat ratele dobânzilor.

În ciuda tuturor măsurilor luate piața financiară nu s-a stabilizat, criza mondială acutizându-se la după un an și jumătate de la declanșarea sa, fapt ce a condus la transferarea în sectorul real al economiei americane, iar ulterior în cele ale statelor puternic dezvoltate.

Criza financiară a fost generată de criza subprime americană, apărută ca urmare a creșterii ratelor la dobânzi de către FED, în scopul protejării inflației.

Diverși analiști economici apreciază că lichiditățile excesive au influențat masiv sistemul financiar, politica monetară fiind prinsă într-o situație excepțională. Astfel, lipsa unei reacții ar fi condus la creșterea alarmantă a inflației, în vreme ce acțiunea promptă a generat exacerbarea instabilității financiare.

Paul Robin Krugman, laureat al premiului Nobel pentru economie în anul 2008, a ajuns la concluzia că toți factorii generatori ai actualei crize economice mondiale ar fi putut fi preveniți: ”Nenorociri se întâmplă mai mereu, istoria omenirii e plină de episoade de acest fel: inundații, foamete, cutremure, tsunami. Dar ceea ce face ca acest dezastru financiar să fie atât de teribil – de fapt ceea ce ar trebui să vă înfurie – este că nimic din toate acestea nu era obligatoriu să se întâmple. Nu ne-a năpădit nicio molimă de lăcuste; nu ne-am pierdut know-how-ul tehnologic; iar America și Europa ar trebui să fie mai bogate, și nu mai sărace, decât în urmă cu cinci ani. La fel, nici natura dezastrului nu are nimic enigmatic. În Marea Depresiune liderii aveau o scuză: nimeni nu prea înțelegea, cu adevărat, ce se întâmplă, și nici cum se poate remedia situația. Însă, liderii din ziua de azi nu mai au această scuză. Avem atât cunoașterea necesară, cât și instrumentele de acțiune, pentru a pune capăt acestei suferințe”.

Prăbușirea sistemului imobiliar american a fost urmat de „Hedge Funds”, criza fondurilor de investiții speculative, a companiilor de asigurări, dar și a instituțiilor bancare comerciale și de investiții. Securizarea riscurilor a dus la un cutremur în mediul financiar mondial, instituții financiare puternice fiind atrase în blocada acordării reciproce de credite.

Laureatul premiului Nobel, Joseph E. Stiglitz, a identificat și principalii vinovați pentru această criză fără precedent: Rezerva Federală, sectorul financiar, Wall Street-ul, dar și modul de reacție al administrației Obama, care a continuat politica de salvare și conceputul „prea mari ca să cadă”, moștenit de la președintele George W. Bush.

Criza mondială a fost generată atât de politica monetară și expansiunea prin credit, cât și de lichiditățile excesive infuzate în economie, la prețuri scăzute.

Este știut faptul că accelerarea expansiunii creditului generează o creștere galopantă a prețurilor, previziunile dovedindu-se în această situație eronate. Corectarea duce în mod automat la prăbușirea valorii de piață a activelor inflantate prin oferirea resurselor artificiale, special destinate investitorilor cu resurse limitate, cu scopul de a participa la diverse licitații.

Mecanismele amplificării acestei mase monetare generează factorii declanșatori ai crizelor, dar și propagarea lor la nivel global. Economia reală este grav afectată de acest haos monetar, lucru ce conduce la corecția prin criză și contagiune.

Crizele economice moderne sunt cauzate de expansiunea creditelor și infuzarea substitutelor monetare pe piața financiară, ca și capital concurențial cu capitalul autentic. În societatea modernă principala problemă a unei crize este generată chiar de stat, care uneori impune prin lege un mijloc de schimb imperfect, dar pe care il poate controla după bunul plac, deturnându-l în avantajul unor guverne ori bănci comerciale și centrale.

În condițiile în care o bancă centrală ar trebui să fie independentă politică, pentru a se putea limita expansiunea creditului și expansiunea monetară, producția de mijloace de schimb fiat se situează tot mai mult în afara controlului democratic.

Atât structura prețurilor cât și structura producției sunt serios afectate de „producția de bani din nimic”, ce generează efectul Cantillon și încalcă cele mai elementare legi ale economiei.

Cauzele asociate crizelor economice moderne au în vedere:

Expansiunea monetară – generată de infuzarea în economia reală, prin mecanisme monetare specifice, a substitutelor monetare tiparite de băncile centrale, de acordarea băncilor comerciale a creditelor de refinanțare, dar și de scontarea titlurilor de stat

Lipsa de capitalizare în cadrul sistemului bancar – ponderea capitalului propriu al băncilor este infimă, comparativ cu al altor afaceri

Contractele bancare – contractele actuale impuse de bănci se dovedesc a fi nerealiste în cadrul unei piețe libere

Expansiunea creditelor – facilitarea operațiilor de creditare la nivelul bancar este realizată prin rezerva fracționară

Nivelul economisirii – prăbușirea economiilor, asociată cu o expansiune monetară a consumului accelerată generează dezechilibre majore economice

Refinanțarea facilă, acordată de băncile centrale – poate afecta dramatic interesul băncilor în refacerea lichidităților prin atragerea de depozite și stimularea la nivelul populației a economiilor ( prin folosirea dobânzilor de intervenție favorabile)

Bail-out-ul facil al instituțiilor financiare – falimentul bancar devine imposibil, soluțiile fiind generate prin mecanisme tip TARP ori TARGET

Datoria publică – generată pe fondul scăderii încasărilor bugetare și de diversele probleme generate de reformele ori ajustările structurale obligatorii în perioade dificile. Deseori datoria publică este exacerbată chiar de programele guvernamentale destinate salvării instituțiilor bancare ori industriilor strategice – TARGET, TARP, EFSF

Deficitele bugetare – statele cu datorii uriașe se trezesc în situația în care obținerea unui împrumut pentru acoperirea diverselor cheltuieli devine o adevărată problemă.

Gradul de libertate economică – în absența unui sector privat puternic, corelată cu contracte acordate prioritar pe criterii politice și dependențe statale, riscul apariției unei crize crește exponențial. Prăbușirea sistemului privat generează evaziunea fiscală ori întârzierea plății datorilor către bugetul de stat. În absența unor restructurări la nivel de stat pot apărea datorii și deficite publice semnificative

Criza mondială a fost generată și de “politica banilor ieftini”, promovată de băncile centrale în perioada 2001-2005, pe fondul lichidităților abundente și al nivelului redus al dobânzilor fiind slăbite standardele de creditare, fapt ce a dus la creșterea semnificativă a riscului de creditare.

Subcapitolul 2.4 Cauzele crizelor în viziunea principalelor curente de gândire economică

Viziunea Școlii Austriece

În viziunea Școlii Austriece, crizele economice sunt anomalii ale piețelor financiare, generate de intervențiile statului în economie. Economiștii austrieci susțin că problema crizelor bancare ar putea fi rezolvată prin renunțarea la monopolul băncilor centrale asupra emiterii de monedă.

Ideea concurenței între monedele băncilor de stat ori private a fost ulterior susținută și de Murray Rothbard, David Glasner, Jesus Huerta de Soto, Kevin Dowd, George A. Selgin, Leland B.Yeager, Lawrence White și David Horwitz, aceștia agreând teoria ca guvernele nu mai aibă posibilitatea de a emite monedă peste nevoile semnalate de economie.

Contractul de depozit non-standard – “irregular deposit” (contract de depozitare al banilor fungibili) include, ca regulă tradițională, obligația de custodie (în orice moment trebuie menținută rezerva de 100% din suma de bani fungibili primită spre depozitare).

Din păcate regula este încălcată în cazul sistemelor bancare cu rezerve fracționare, motiv pentru care Jesus Huerta de Soto a propus în anul 1997, ca, în situația în care acești bani sunt folosiți în alt uz (cu precădere acordarea de credite) gestul fie considerat un act de însușire frauduloasă, pedepsit ca atare.

Școala neobancară – Neobanking school sau școla de tip free-banking cu rezerve fracționare (Fractional-Reserve Free Banking School), printre adepții căreia îi enumerăm pe David Glasner, David Horwitz, Lawrence White, George Selgin, Kevin Dowd sau Leland B. Yeager, a dezvoltat în ultimii ani un nou curent în domeniul free-banking-ului. Conform acestuia mecanismul spontan generat de casele de compensare are capacitatea să stopeze expansiunea asociată a majorității bancare.

“Echilibrul monetar” propus de George Selgin în anul 1987, ce a avut la bază elementele de analiză preluate de la keynesiști și monetariști, încearcă să inducă ideea sistemului bancar free-banking cu rezerve fracționare, acesta având capacitatea, la cererea pieței, să ajusteze mult mai eficient comparativ cu alte sisteme, emisiunea de monedă fiduciară.

Adepții școlii free-banking susțin că orice solicitare de monedă fiduciară a agenților economici va avea drept rezultat scăderea cererii de preschimbare a banilor în resursele rezervelor bancare.

În acest fel rezervele vor crește, iar băncile, pentru a obține profituri, vor proceda la mărirea ofertei de creditare și implicit a emisiunilor de bancnote. În situația în care cererea de monedă fiduciară este în scădere, organismele bancare au posibilitatea să remarce riscul apariției incapacității de plată, moment în care pot reduce oferta la credite și implicit de monedă fiduciară (adaptarea ofertei la cerere).

Teoria rezervelor fracționare a adepților școlii neobancare nu este agreată de Jesus Huerta de Soto, care consideră că există riscul ca expansiunea creditului să genereze crize bancare și recesiuni, fiind nevoie de intervenția statului pentru reglementarea situației. În condițiile reîntregirii lichidităților, bancherii, pentru reducerea riscului de insolvabilitate, ar putea fi determinați să accepte împrumutători de ultim moment.

Concluzia lui Soto nu este surprinzătoare: teoriile free-bankin-ului vizând rezervele fracționare consolidează ideea de necesitate a unei bănci centrale. Soto apreciază că unica șansă ca o societate să devină liberă de privilegii și de cicluri economice este promovare activității bancare libere, cu o rezervă de 100%.

În opinia adepților Școlii Austriece, principalele cauze ale crizei economice actuale au fost:

“Politica banilor ieftini”, practicată de băncile centrale, care a indus fenomenul de supracreditare

Punerea băncilor centrale în postura de „împrumutător de ultimă instanță” – ce a generat pe piețele financiare hazardul moral

Creșterea semnificativă a puterii grupurilor financiare cu activitate reflectattă la nivel internațional

Folosirea excesivă a instrumentelor derivate, de cele mai multe ori în scopuri speculative

Ineficiența politicilor de reglementare și supraveghere financiară ale autorităților

Corporațiile lipsite de moralite în domeniul bancar

Fragilitatea băncilor, cauzată de neadaptarea capitalurilor la riscurile asumate

Comportamentul atipic pe retail al clienților

Lipsa de transparență manifestată de numeroase institutții financiare

Curentul mainstream

În versiunea specialiștilor ce agrează curentul mainstream, statul are capacitatea să prevadă și să prevină, prin intermediul calculelor, toate potențialele prăbușiri economice. Ei susțin libertatea piețelor, fără a considera acest aspect va fiind vital în echilibrarea economică.

La polul opus se află adepții recunoscuți ai intervenționismului, keynesiștii, aceștia fiind de părere că toate crizele sunt parte integrantă din ciclul economic. În versiunea lor, o criză nu poate fi previzionată.

De regulă, economiile se află în faze accelerate de dezvoltare, înainte de a fi lovite de crizele economice, fenomenul fiind resimțit în special în interiorul piețelor financiare. În aceste cazuri cresc atât apetitul pentru risc, cât și vitezele de tranzaționare, lucru datorat expansiunii prețurilor activelor financiare.

Acestea ating maxime istorice,economia își accelerează ritmul de creștere, iar la un moment dat se generează haosul și începe faza de regresie.

Keynesiștii consideră că primele măsuri în corectarea derapajelor pieței trebuie să includă reglementarea legislativă a zonelor generatoare de boom economic. În acest fel problema economică este transferată nu pe domeniul crizei, ci pe cel al creșterii economice, reglementările vizînd blocarea creșterii economice accelerate, susținută doar de creditări și de un control monetar special.

Piețele nu se pot auto-regla, după cum susține Joseph Stiglitz: „…piețele sunt centrul vital al oricărei economii de succes dar nu funcționează bine lăsate de capul lor”.

În versiunea adepților școlii keynesiste, actuala criză este rezultatul dereglementării pieței, completate de ratele diminuate ale dobânzilor (ce au fost puse de economiști pe seama fostului guvernator al FED, Allan Greenpan).

Keynesismul este de părere că politica banilor ieftini a fost cea care a alimentat speculațiile, ducând ulterior la declinul și prăbușirea economiei. Banii ieftini au generat creșterile semnificative de pe piața imobiliară, iar când cererea a depășit oferta s-a ajuns la explozia prețurilor.

Majorarea prețurilor în domeniul imobiliar a dus la ipoteci pe sume din ce în ce mai mari, iar ipotecarea locuințelor a generat reducerea valorii de capital a acestora.

„Extragerile de valoare ipotecară” (denumire dată generic supraexpunerilor valorilor de capital) au atins într-un singur an cote alarmante, respectiv 7% din PIB-ul SUA. În acest fel economia americană a început să depindă de creșterile de preț din domeniul imobiliar, piața liberă permitând generarea derivatelor financiare toxice ce proveneau din creditele acordate facil, fără a avea garanții reale.

Folosind aceste derivate financiare toxice, băncile au început să se împrumute în ritm ascendent, iar la un moment dat s-a ajuns în situațua ca sumele pe care le datorau deponenților și deținătorilor de obligațiuni să fie mai mari decât valoarea propriilor active.

În acest moment instituțiile bancare nu au mai fost solvabile, situație în care au început să se imprumute între ele ori au acordat credite, dar cu dobânzi uriașe. Acest dezechilibru a fost factorul declanșator al crizei economice și financiare.

Trebuie menționat că înaintea declanșării crizei, apetitul de risc atinsese cote alarmante, similiar cu cel din anul 1996, când indicele Dow Jones a trecut pentru prima dată de nivelul 6500.

O situație similară s-a mai întâlnit și în anul 2002, (când investițiile în domeniul imobiliar au crescut de asemenea excesiv), fapt generat de redirecționarea investițională din sectorul întrat în colaps, Dot.com.

În viziunea adepților mainstream, principalele cauze ale declanșări crizei economice au fost:

• Randamentul redus al produselor financiare considerate sigure

•Reducerea semnificativă a ecartului dintre randamentul produselor financiare sigure și randamentul produselor financiare riscante

• Creșterea într-un ritm exponențial a numărului de credite acordate substandard

• Securizarea iresponsabilă și într-un volum impresionant a creditelor acordate substandard

• Creșterea exagerată a cererii de imobiliare, în baza creditelor obținute facil

• Tendința exagerată a populației din țările în curs de dezvoltare spre economisire

• Majorarea artificială a prețurilor din sectorul imobiliar

• Tendințele spre economisire, care au crescut mult peste potențialul de investire

• Politica de finanțare a titlurilor nelichide pe perioade lungi, practicată de instituțiile bancare, cu fonduri pe termen scurt

Viziunea keynesiană asupra crizei

Keynesiști consideră că depresiunile financiare fac parte din ciclul economic, teorie susținută și de Cristina Peicuți:„ciclurile financiare încep cu o fază de progresie, ajung apoi într-o etapă de dezvoltare accelerată, care degenerează într-o etapă de haos și dezordine și, în final, totul se încheie în etapa de consolidare, urmată de redresarea întregii economii”.

În opinia keynesiștilor, principalul vinovat al derapajului economic ce a dus la actuala criză economică este „dereglementarea”. Excesul de lichidități, combinat cu ratele foarte scăzute ale dobânzilor au dus la creșteri exponențiale ale creditelor substandard, acestea generând la rândul lor lichidități.

Lichiditățile au fost direcționate spre domeniul imobiliar, achizițiile alimentând speculațiile imobiliare.

În paralel s-a inregistrat o creștere semnificativă a prețului țițeiului. Astfel, dacă în anul declanșării războiului din Irak (2003), prețul/baril era de 32$, în 2008 acesta a ajuns la 137$/baril. În acest fel valoarea importurilor de țiței a crescut de la 292 milioane $/zi (2003) la 1,4 miliarde $/zi (2008). Efectele negative au fost resimțite abia când deficitul comercial american al SUA a atins pragul critic, alimentând exagerat rezerva valutară a Chinei.

Pentru acoperirea deficitului s-a apelat la excesul de lichidități existent pe piață, măsură care a dus la dinamizarea în plus a tranzacționprilor și la creșterea presiunii impuse încrederii în derivatele financiare ce aveau rate de profit supraevaluate.

În viziunea keynesistă, principalele cauze ale declanșării crizei economice au fost:

Ratele reduse practicate la dobânzi

Piața dereglementată

Lichiditățile în exces

Speculațiile pieței imobiliare

Creșterea exponențială a creditării substandard, ce se baza pe credite de tip NINJA (Non Income Non Job non Assets)

Acumulările uriașe din rezerva valutară chineză

Deficitul fiscal și deficitul comercial american

Subcapitolul 2.5 Propagarea crizelor în plan internațional (efectul de contagiune)

Actuala criză economică, ce a avut și are efecte catastrofale asupra tuturor statelor lumii, a pornit din SUA, ea fiind generată de politica de expansiune monetară practicată aproape permanent.

Criza s-a propagat rapid la nivel global, efectul fiind cunoscut sub denumirea de “efect de contagiune”. Termenul este introdus de curând în literatura economică, el fiind împrumutat din domeniul medical.

Efectul de contagiune a intrat în atenția specialiștilor în economie în ultimii ani, când s-au accemtuat efectele de propagare ale crizelor în diferite state de pe glob.

Efectul de contagiune a fost remarcat pentru prima oară în iulie 1997, pe piața valutară din Thailanda, guvernul luând decizia “să suspende ancora valutară pe dolar și să adopte flotare liberă pentru moneda națională – baht (respectiv menținerea pe o perioadă îndelungată de timp a cursului fix a dus la încurajarea împrumutului din surse externe, ca și la atragerea investițiilor străine, ce au expus într-un mod dramatic economia la un risc valutar crescut)”.

Criza a fost resimtiță rapid și în țările învecinate (Coreea de Sud, Malaiezia, Singapore, Filipine), ajungând ulterior în Rusia și Brazilia. Efectul de “domino” a afectat mai multe state dezvoltate din America de Nord și Europa, efectele fiind resimțite o perioadă îndelungată de timp.

Efectul de domino afectează un număr foarte mare de persoane atât din statul în care criza își are originea, cât și în statele învecinate, efectele fiind devastatoare și manifestate într-o perioada scurtă de timp.

Efectul de contagiune este principalul motiv pentru care o criză declanșată la nivelul unui singur sector al unei economii afectează rapid întreag sectorul economic al statului respectiv.

Contagiunea vizează și reacțiile emoționale ale consumatorilor și investitorilor, diferitele probleme semnalate pe piețele financiare internaționale fiind în măsură să genereze boom-uri diverse, de la prăbușirea burselor la atacuri speculative diverse, ce la rândul lor pot duce la dezechilibre majore în balanțele de plăți externe ori la nivelul indicatorilor macroeconomici de bază (șomaj, inflație, curs de schimb, dobândă),

La o abordare generală, contagiunea poate fi considerată un mecanism generator al efectului de domino, ce permite transmitea diferitelor șocuri între diverse state. Efectul poate fi resimțit atât în condiții de creștere economică, cât și în crizele propagate la nivel global.

Privind restrictiv, efectul de contagiune reprezintă “o punte” prin care se transmit șocurile între state diferite, abordarea strictă evidențiind contagiunea ca fiind prezentă în situația în care legăturile dintre două sau mai multe țări cresc în intensitate în perioade de criză.

Efectul contagiunii vizează și reacțiile emoțiale ale consumatorilor și investitorilor la modificările radicale ale piețelor internaționale. Acestea sunt în măsură să genereze diverse atacuri speculative cu consecințe deosebite, să ducă la prăbușirea burselor, să genereze comportamente atipice, rezultatul final fiind apariția dezechilibrelor majore în balanțele plăților externe ori chiar la nivelul cursurilor de schimb, dobânzilor, șomajului sau inflației unor state ce erau recunoscute ca fiind stabile economic.

Adoptarea și definirea efectului de contagiune a implicat și identificarea unor legături ce se pot crea între diverse state, acestea având și menirea de a explica existența și valoarea contagiunii:

Legăturile financiare – sunt posibille datorită apartenenței diverselor economii la sistemul financiar internațional. Concret, dacă într-un stat apare o criză se remarcă aproape instantaneu retrageri masive de capital, pentru atragerea de lichidități apelându-se la emisiuni de titluri în terțe state, soluție ce duce implicit la propagarea șocului. Similar s-a remarcat că procedează băncile multinaționale, ce își retrag rapid excesul de lichidități infuzat în piețe cu potențial de creștere mare, în momentul în care apar primele semne ale unei crize. Acțiunea duce la dezechilibrul statului debitor, acesta fiind ulterior accentuat de retragerea parțială ori definitivă a băncilor de pe piața financiară a statului respectiv.

Legături economice – sunt datorate relațiilor comerciale dintre state. În cazul în care două state se află în competiție acerbă pe piața internațională sau când raportul de schimb dintre ele se deteriorează, există tentația deprecierii cursului de schimb, aceasta fiind o metoda de a obține un avantaj. Efectul de contagiune este susținut și de investițiile străine directe și de cele de portofoliu.

Legăturile politice – existente pe fondul relațiilor diplomatice și politice dintre diferitele state, se bazează pe așa-zisele cluburi economice comune, ce impun anumite conduite, chiar și în zona economicului (regimul valutar). În aceste situații dacă unul dintre state, ce face parte din entitatea economică respectivă intră în criză, automat și statele – colege de club îî urmează.

În opinia majorității specialiștilor, efectul de contagiune este definit strict ca fiind „creșterea rapidă a legăturilor dintre diferitele piețe financiare, în momentele de criză”. Sunt însă și economiști care consideră că „efectul contagiunii are loc în situația în care o informație ce privește existența unei crize într-un stat mărește probabilitatea produceii unei crize și pe plan local”, .

2.5.1 Clasificarea formelor de contagiune ale crizelor

Paul Masson a propus în anul 1998 clasificarea formelor de contagiune ale crizelor financiare, concepțiile sale fiind ulterior împărtășite de Ribobon și Forbes:

Efectul de contagiune de tip „muson”- este generat de existența unui dezechilibru la nivel global, el afectând mai multe state – de exemplu creșterea dobânzii în SUA după criza din Mexic (1994), creșterea dobânzii în Germania (1992), crizele petroliere (1973, 1979)

Efectul de contagiune de tip „spillover” – generat de apariția unei crize într-un anumit stat, aceasta propagându-se rapid în numeroase alte state (efectul „fundamentals based contagion” – definiție dată de economiștii Kaminsky și Reinhart). În această categorie intră criza „subprime” de pe piața creditului din SUA (2007), criza „dot.com” din Europa și SUA (2000), criza din Turcia (2000), criza din Mexic ce s-a propagat în numeroase țări ale Americii Latine (1994), criza din Asia de Sud-Est (1997) – declanșată ca urmare a deprecierii yen-ului japonez (1995) în fața dolarului american, cele mai afectate state fiind cele care avea relații comerciale foarte dezvoltate cu SUA și Japonia

Efectul de contagiune de tip „rezidual” – vizează modificările situațiilor economice din diferite state care depășesc previziunile operatorilor de piață, acestea reflectându-se în valoarea reziduală a modelelor test vizând corelațiile economice dintre state

Efectul de contagiune a volatilității – se manifestă în special pe piețele de capital și vizează propagarea riscului investițional de pe piața de capital pe alte piețe de capital, fenomenul fiind cel mai studiat în economie.

Cele mai multe modele teoretice asociază contagiunea cu conceptul echilibrului, efectul de contagiune fiind considerat o reacție a răspunsurilor raționale venite din partea investitorilor, în contextul fixe, cu realizarea și prelucrarea informațiilor referitoare la un anumit stat.

Alte concepții pun în valoare ideea soluțiilor multiple, în cazul modelelor macroeconomice ce se bazează pe așteptări raționale. Concret, diversele ipoteze de lucru luate în considerare pot genera implicații diferite asupra numărului situațiilor de echilibru posibile.

Astfel, dacă setul de date fundamentale ce vizează un stat generează echilibre multiple, atacurile speculative sunt de natură autodeterminantă, caz în care contagiunea poate fi și una neanticipată.

Conform teoriei lui Shiller (anul 2000), comportamentul investitorilor, la nivel global, în condiții de criză economică poate fi definit ca fiind un salt între echilibre distincte.

Diferența dintre abordarea echilibrului unic și cea a echilibrelor multiple a dus la scindarea teoriilor vizând efectul de contagiune:

„Fundamentals based models” – prima generație de modelele teoretice, ce se bazează pe variabile fundamentale. Acționează pe considerentul crizelor definite ca fiind fenomene deterministe, fenomenul contagiunii regăsindu-se sporadic – economiștii Krugman (1979), Flood & Garber (1984) ori Obstfeld (1994, 1996) reușind să demonstreze că efectul contagiunii este inexistent în situația crizelor valutare, generate de epuizarea rezervelor internaționale bancare

„Beliefs – based models”- generația a doua de modele, ce se bazează pe aspectele comportamentale. Echilibrele multiple generează atât atacuri speculative, cât și modificări comportamentale în rândul investitorilor, în strânsă dependență cu noile echilibre ale piețelor. În acest caz efectul contagiunii joacă un rol determinant în declanșarea și ulterior extinderea diverselor crize economice

Cauzele aflate la originea efectului contagiunii crizelor la nivel mondial sunt diverse:

Finanțările de investiții neproductive, venite din partea statelor sursă, ce pot genera diverse probleme în sectoarele economice și financiare – Krugman (1998) și Summers (1999)

Efectele volatilității capitalurilor speculative, ce se reflectă în sistemul financiar global – Krugman (1999)

Modificarea portofoliilor financiare la nivel internațional, în încercarea de a reduce riscurile asociate – Calvo (1998)

Globalizarea diverselor piețe financiare, ce a generat o mobilitate inedită a capitalurilor la nivel internațional, ca și integrarea diverselor piețe

Informațiile asimetrice și comportamentul atipic al investitorilor, ce au ca efect prețul activelor (acesta nu mai este determinat de piață)

Concluzionând, efectul contagiunii poate fi:

Urmarea interdependențelor existente pe piața financiară înternațională

Generat de comportamente investiționale, pe fondul panicii, al fricii și lipsei de rațiune a investitorilor

Vulnerabilitatea unor state la efectul contagiunii poate fi determinată prin intermediul unor indicatori definiți de factorii generatori ai fenomenului de contagiune.

Studiul crizei din Asia de Sud-Est le-a permis economiștilor M. Kawai, R. Newfarmer și S. Schmukler să definească, în totalul rezervelor internaționale:

Ponderea masei monetare M2 (depozitele bancare la vedere, numerarul și depozitele bancare la termen)

Ponderea datoriei pe termen scurt

Atât ponderea masei monetare cât și ponderea datoriei pe termen scurt reflectă modalitatea prin care sunt finanțate (pe termen scurt), deficitele interne și deficitele de cont curent, respectiv fie prin emisiuni monetare, fie prin îndatorări pe termen redus de pe piața internațională sau piața locală, la intrările valutare inițiale (ce sunt acumulate de banca centrală drept rezervă internațională).

Multe state emergente sunt tentate să majoreze deficintul de cont curent, finanțat prin investitții pe termen redus ori credite. Cum piețele internaționale sunt deosebit de volatile, primele semne ale declanșării unor crize regionale sau mondiale generează efectul de contagiune.

În cadrul efectului de contagiune al crizelor financiare o atenție deosebită este acordată și canalelor de transmitere al acestuia:

Comerțul internațional de servicii și bunuri –deschiderea unui stat către piețele internaționale

Transferul de capital prin intermediul piețelor financiare – credite internaționale, investiții străine de portofoliu, investiții străine directe

Piețele monetare

Dependeța variabilelor financiare dintre economii – curs de schimb, rata dobânzii, cotațiile acțiunilor la bursă

2.5.2 Contagiunea transmisă prin intermediul fluxurilor comerciale internaționale

Datorită faptului că economia unui stat depinde în mare măsură atât de importurile de materii prime și de importurile de tehnologie, cât și de exporturile ce le facilitează producătorilor locali obținerea de profituri de pe piața internațională, riscul contagiunii unei crize externe importante este unul destul de ridicat.

Economiștii B. Eichengreen, A. Rose și C. Wyyplosz au reușit să realizeze și să dea publicității exemple diverse de crize financiare ce s-au propagat prin intermediul comerțului internațional:

1992, Finlanda – devalorizarea monedei s-a reflectat negativ și asupra economiei din Suedia, economiile ambelor state având exporturi orientate spre țări terțe identice

1992-1993, Spania – atacurile speculative asupra monedei naționale, dar și devalorizarea controlată a acesteia au dus la efecte negative în economia portugheză, Spania fiind principala piață de export pentru Portugalia

1992, Marea Britanie – atacul speculativ al monedei naționale, devalorizată pentru participarea la ERM a generat o criză fără precedent pe teritoriul Irlandei, care importa masiv în Marea Britanie

Efectul de contagiune prin fluxurile comerciale nu este, în opinia unor specialiști, influențat de gradul de dezvoltare al relațiilor comerciale dintre state, el putând apărea chiar și în situația în care schimburile comerciale sunt aproape inexistente.

Chiar dacă nu tranzacționează bunuri direct, statele respective pot concurenția pe piețe de export comune, în acest caz efectul de contagiune fiind cu atât mai puternic cu cât între structurile exporturilor țărilor respective coincid.

Fenomenul de contagiune crește exponențial în cazul statelor ce fac exporturi pe aceleași piețe, în aceeași structură.

Economistul K.J. Forbes a analizat efectele pe care cele 12 crize valutare, generate de crizele din Asia și Rusia, le-au avut asupra a peste 13 mii de companii de pe glob. Studiul dat publicității a reliefat faptul că în anul imediat următor al crizei valutare au fost înregistrate creșteri semnificative ale gradului de capitalizare ale companiilor studiate, remarcându-se și o încetinire (manifestată la nivelul monedei locale) a creșterii venitului net.

Companiile, în care ponderea semnificativă a vânzărilor este reflectată prin exporturi sunt mult mai expuse fenomenului de depreciere, performanțele acestora fiind și ele reduse, comparativ cu cele înregistrate de companiile mici.

Studiul lui Forbes, considerat de referință în literatura economică, reflectă în mod ideal influența pe care o au fluxurile comerciale în fenomenul de contagiune al crizelor economice.

Subcapitolul 2.6 Efectele economice ale crizelor

Crizele economice în domeniile statelor dezvoltate se află în topul principalelor amenințări la adresa stabilității globale în anul 2014. Conform raportului Global Risks 2014, dat publicității de Forumul Economic German, principalii factori de risc ai omenirii vizează atât factori politici și sociali, cât și factori economici și de mediu.

Raportul conține concluziile a peste 700 de experți de pe întreg mapamondul, care au enunțat zece riscuri majore pentru omenire în acest an:

Crizele economice din statele cu economii dezvoltate – economiile sunt în continuare într-o stare de echilibru precar datorat creditării excesive din anii precedenți. O nouă criză fiscală, declanșată într-o economie importantă ar putea avea un efect major asupra umanității, declanțând un efect în lanț

Șomajul ridicat – este o continuă amenințare, cu risc global, milioane de oameni din toate categoriile de economii întâmpinând serioase probleme în găsirea unui loc de muncă

Criza resurselor de apă – accentuată de administrările defectuoase și de competițiile pentru resursele mult prea limitate

Disparități uriașe între venituri – un efect al crizei financiare ce se resimte cu precădere la nivelul claselor de mijloc ale economiilor din statele dezvoltate

Eșecul atenuării și adaptării la schimbările climatice – în ciuda numeroaselor măsuri luate de autorități pentru contracararea efectului de seră, există riscul neadaptării la schimbările climatice, ce afectează în special țările cu economii mai puțin dezvoltate

O frecvență crescută a fenomenelor climatice extreme – generate de schimbările climatice (generează secetă și inundații). Raportul Global Risks 2014 scoate în evidență implicațiile pe care le au aceste fenomene atât în securitatea alimentară cât și în stabilitatea socială și politcă

Eșecul guvernanței globale

Criza alimentară – în relații de interdependență cu riscul schimbărilor climatice

Prăbușirea unei instituții sau a unui mecanism financiar major – risc alimentat de incertitudinile vizând calitatea activelor unor unități bancare

Instabilitatea politică și socială profundă

În continuare specialiștii sunt sceptici cu privire la durata acestei crize al cărui termen de finalitate încă nu se întrevede. Mai mult, există riscul apariției unor noi crize, pe fondul neadaptării unui mecanism sigur de control al emisiunilor monetare la nivel global.

În plus, în lipsa adoptării unor decizii radicale privind eliminarea controlului statului asupra emisiunilor monetare la nivel mondial, moneda va continua să rămână pârghia vitală pentru economie, iar cei care o manipulează și o distribuie vor profita de asta.

Și asta deoarece nici un stat nu dispune de mecanismul corect prin care să poată aloca resurse monetare pe criterii pur economice.

Efectele crizelor din sistemele economice contemporane pot fi sesizate cu ușurință, principala reacție fiind diminuarea consumului. Astfel, ca urmare a panicii ce se instalează aproape simultan cu știrile negative vizând evoluția cursului de schimb, a dobânzilor ori a inflației, populația reduce drastic consumul. Aceasta scădere provoacă micșorarea producției interne, ceea ce duce în timp la creșterea șomajului.

Pe piețele externe, pe fondul reducerii cererii se înregistrează scăderea accentuată a exporturilor.

În plus, studiile au reliefat faptul că în perioadele de criză populația și investitorii devin mai panicați, au sentimente de frustrare, reacționează diferit la știrile și previziunile financiare. Investitorii ce supraviețuiesc impactului inițial al crizei se orientează către instrumente financiare mai sigure, printre acestea menționând tirlurile și obligațiunile de stat. Această reorientare se reflectă asupra costului capitalului, dar și asupra cursului de schimb valutar.

În momentul în care riscurile financiare cresc, iar cererea de instrumente financiare, lichiditatea pieței de capital și randamentul producțiilor sunt în scădere se ajunge la creșterea dobânzilor, fapt ce atrage după sine creșterea costului capitalului ce este atras prin instrumente specifice (pe termen lung) de pe piețele financiare.

Aceasta poate fi explicația pentru care unele bănci centrale reduc dobânda de intervenție, oferind în acest fel sistemului bancar o lichiditate mărită, ideală pentru susținerea economiei. Printre efectele imediate ale crizei economice se mai numără și deprecierea accentuată a cursului de schimb valutar și creșterea galopantă a inflației.

Criza financiară generează falimente, restructurări de instituții și companii financiare, fuziuni și preluări, diminuarea sau pierderea credibilității financiare, reducerea drastică a volumului de tranzacții bursiere, volatilitatea prețurilor, creșterea riscului pe piața financiară.

Efectele crizei economice de finanțare s-au resimțit în mai multe planuri:

În plan economic și juridic:

Modificarea raporturilor de forțe, dar și a polilor de putere economiă, la nibel global – Structura relațiilor internaționale, dar și pozițiile ierarhice în economie, politică, etc s-a modificat permanent, marile puteri ale lumii luptând pentru supremație (băncile americane au pierdut pozițiile fruntașe deținute în topul mondial, locul acestora fiind luat de băncile chineze – China Citic, China Construction Bank, China Merchants Bank și ICBC)

Creșterea vulnerabilității economiei, la nivel global

Creșterea exponențială a numărului societăților comerciale care au intrat în faliment

Menținerea constantă a activității companiilor de leasing

Majorarea considerabilă a restanțierilor la credite bancare, dar și la plata obligațiilor fiscale

Majorarea gradului de îndatorare a bugetului

Creșterea vulnerabilității în domeniul bancar și financiar

În plan social:

Diminuarea drastică a investițiilor

Majorarea exponențială a numărului de șomeri la nivel global

Creșterea alarmantă a incidentelor conjugale și a numărului minorilor supuși abuzurilor

Reducerea semnificativă a prețurilor la locuințe, dar și scăderea prețurilor la închirieri

Declinul instituțiilor mass-media

În plan psihologic:

Declanșarea și accentuarea crizei în domeniul medical

Declanșarea diverselor probleme de sănătate mintală în rîndul populației, urmare a șocurilor resimțite, datorate crizei

Subcapitolul 2.7 Crizele economice și financiare contemporane

În ultimii 40 de ani, la nivel mondial, crizele au apărut și s-au manifestat în mod diferit, ele reușind să evidențieze noi valențe, laturi, dar și forme ale riscului de țară.

Modificările continue survenite la nivelul mutațiilor riscului, generate fie de sfârșitul Războiului Rece ori de dezmembrarea fostului bloc comunist, fie de problemele financiare semnalate în perioada anilor 1990, au demonstrat faptul că nu se pot anticipa scurtcircuitele financiare doar pe baza analizelor indicatorilor de îndatorare, aprecierea corectă a riscurilor fiind posibilă doar în urma unei analize complexe a întregii situații economice, politice și sociale.

În ultimii ani, s-a constata o dezvoltare fără precedent a piețelor internaționale de capital, în paralel cu creșterea exponențială a ofertei de produse și de servicii bancare.

Demn de semnalat este faptul că riscurile asociate crizelor pot fi uneori destul de complexe (cum ar fi riscul de piață sau riscul sistemic), ele nelimitându-se doar la incapacități de plăți, după cum au demonstrat-o atât criza financiară din Mexic, cât și criza financiară asiatică.

La nivel global, economia contemporană s-a confruntat în ultimii ani cu mai multe crize:

1.Criza din Mexic (1994) – denumită și “Greșeala din Decembrie” a fost generată de impresia eronată a unui capital ușor disponibil pe piață și de un sistem bancar relaxat ce permitea creditarea în orice condiții.

În momentul în care a debutat această criză (prima de dimensiuni apreciabile din perioada mijlocului anilor 1990) Mexicul se afla sub asistarea Fondului Monetar Internațional de câțiva ani.

Statul a reușit ca printr-o politică de menținere a ratei dobânzilor ridicate, menținerea cursurilor fixe și prin liberalizarea pieței interne să reducă nivelul ratei inflației de la 110% (cât se înregistra în anul 1989) la doar 7 % în anul 1994.

Din păcate îmsă specialiștii nu au anticipat aprecierea semnificativă a ratei de schimb reale a monedei naționale, ceea ce a generat o supraevaluare monetară, majorarea deficitului balanței comerciale și creșterea balanței curente, de la 1% (cât era în anul 1988) la 7 % din PIB în anul 1993.

În plus, prin implementarea în anul 1993 a acordului de liber schimb cu Statele Unite ale Americii și cu Canada, Mexicul și-a majorat deficitul curent.

Nici sistemul bancar mexican nu a fost stabil, naționalizarea realizată după criza din anul 1982 fiind urmată de diverse naționalizări mai mult sau mai puțin oportune.

În anul 1992 s-a semnalat și o instabilitate accentuată la nivelul ratelor dobânzilor aferente bonurilor de tezaur, în doar câteva luni acestea crescând de la 12 % la 20 %.

În aceste condiții Banca Centrală a decis să ia, printre altele, și măsura transformării datoriei interne (exprimate în monedă națională), în obligațiuni (exprimate în dolari americani), iar pe fondul instabilității politice s-a generat panica în rândul investitorilor strâini, care au procedat la retrageri masive de capital.

Urmare a acestui fapt, bursa mexicană a semnalat tot mai mari și dese dificultăți, în paralel cu accentuarea neîncrederii populației privind calitatea tilurilor mexicane.

Criza a fost precipitată de măsurile de coneversie a monedei naționale în USD și în ciuda tentativelor de devalorizare, Banca Centrală s-a văzut obligată să adopte un curs flotant pentru moneda națională, care s-a devalorizat la jumătate în doar câteva luni.

Bula economică a fost stopată de președintele Ernesto Zedillo, care a dispus adoptarea unor politici restrictive în domeniul creditării.

Efectul contagiunii s-a manifestat destul de puternic, “Greșeala din Decembrie” fiind urmată de “Efectul Tequilla”. Criza mexicanilor (care a fost rezolvată cu ajutorul SUA – 20 de miliarde USD, dar și 18 miliarde USD de la FMI) a generat alte crize în statele Americii Latine – Chile, Argentina, Uruguay, Brazilia.

2.Criza din Argentina (1999-2002) a fost generată de corupția din sistemul de guvernare. Astfel, sub pretextul demarării unor proiecte publice importante, sistemul guvernamental a contractat împrumuturi uriașe de pe piețele internaționale, așa-zisele proiecte dovedindu-se a fi doar niște mecanisme complexe de spălare a banilor.

Demn de semnalat este faptul că Argentina practicase timp de 10 ani același curs de schimb fix, ceea ce a generat ieftinirea importurilor și implicit creșterea șomajului.

Începând cu anii 1990, la solicitarea FMI, în Argentina au avut loc numeroase privatizări, pe fondul lipsei activelor și imposibilității adoptării devalorizării monetare impunându-se apelarea la capitaluri străine pentru finanțarea unei datorii ce depășea valoarea de 150 de miliarde de dolari.

În anul 2000 alte 40 de miliarde de dolari au venit de la FMI, ajutorul fiind condiționat de angajamente scricte din partea Argentinei. În ciuda măsurilor de austeritate adoptate de statul argentinian, recesiunea nu a putut fi stopată, astfel că la sfîrșitul aceluiași an s-a impus un nou ajutor de la FMI.

Cum guvernul nu reușise să își îndeplinească unele obiective economice pe care și le asumase, Fondul a refuzat să dispună deblocarea unei tranșe vitale pentru Agentina, care a intrat în incapacitate de plată.

În cazul crizei din Argentina s-a semnalat pentru prima dată o modificare a politicii FMI, care a decis să intervină mai puțin.

3.Criza din Camerun (1980-2001) – a fost generată de diverse probleme în domeniul deficitului comercial și guvernamental, dar și al inflației.

4.Criza din Asia (1997-1998) – a izbucnit în Tailanda, ulterior ea generalizându-se, pe fondul unor efecte de contagiune foarte puternice, și la nivelul altor state învecinate, precum Filipine, Malaezia, Coreea de Sud, Indonezia și Hong Kong.

Criza a fost generată tot de expansiunea creditării, aceasta facilitând diverse proiecte antreprenoriale ce în condiții reale nu ar fi putut fi realizate.

Această criză nu a fost anticipată, ea declanșându-se într-o perioadă în care, ulterioarele economii afectate, erau prezentat de agențiile de rating, dar și de către FMI drept adevărate modele de prudență, performanță de politică bugetară, dar și performanță a creșterii economice.

În contextul subvențiilor semnificative oferite de stat, dar și al costurilor de producție destul de reduse, multe state asiatice au înregistrat o creștere semnificativă a exporturilor, fapt ce s-a reflectat direct la nivelul creșterii medii anuale, al cărui indice a depășit procentul de 7%.

În aceste condiții s-a ajuns la supraevaluarea posibilităților de dezvoltare, în paralel cu subevaluarea riscurilor aferente, investițiile majore generând serioase deficite asupra balanței corente, dar și concentrări ale capitalului în anumite sectoare (cu preponderență în cel industrial).

În anul 1995, pe fondul aprecierii monedei SUA, monedele naționale ale statelor asiatice au înregistrat fluctuații, acestea reflectându-se în special asupra exporturilor. Au urmat în lanț majorarea deficitelor comerciale, dar și a lipsei de încredere, falimentele începând să fie declarate pe bandă rulantă.

Atacurile de tip speculativ s-au manifestat tot mai intens, primul care s-a prăbușit fiind baht-ul thailandez.

Criza s-a extins repede la nivelul marii majorități a statelor asiatice, amploarea acesteia fiind generată de lipsa unei supravegheri în sectorul financiar, opacitatea situațiilor financiare ale societăților, dar și de prezența unor dezechilibre similare la nivel macroeconomic și financiar.

Fondul Monetar Internațional le-a acordat statelor asiatice un ajutor financiar în valoare de peste 100 de miliarde USD, acestea fiind de asemenea susținute de Japonia și de Banca asiatică de dezvoltare.

În ciuda amplitudinii sale, această criză nu a putut fi evidențiată decât în momentul în care era deja prea târziu.

Așa se face că urmările au fost catastrofale pentru toate țările din zonă, care încă fac eforturi să-și revină complet. În Coreea de Sud, PIB-ul anului 1998 a ajuns la 33% din PIB-ul anului anterior, în vreme ce raportul PIB/locuitor a scăzut cu 42% în Indonezia și cu 21% în Tailanda.

5.Criza din Rusia (1998) – în contextul crizei din Asia de Sud, exportul de gaze, petrol și alte materii prime s-a diminuat dramatic, în paralel fiind semnalate și restanțe semnificative la plata taxelor și a impozitelor, dar și o criză politică (războiul din Cecenia).

În contextul diminuării semnificative a încrederii în piețele financiare internaționale, Rusia nu a putut evita criza, cu toate că în momentul declanșării acesteia, cu excepția deficitului bugetar (reprezenta 7% din PIB), indicatorii macroeconomiciă erau în creștere.

În condițiile în care colectarea impozitelor se realiza deficitar, în absența unor reforme esențiale, creșterea ratelor dobânzilor (pe fondul crizei asiatice) și micșorarea prețurilor materiilor prime la nivel global a dus la declanșarea colapsului în Rusia.

Decizia de emitere a titlurilor de stat cu o rată ridicată a dobânzii a generat un mare aflux de fonduri semnalat atât la nivelul investitorilor, cât și la cel al instituțiilor bancare (autohtone și străine). În contextul nivelului de încasări fiscale destul de redus, decizia de finanțare prin credit a deficitului bugetar s-a dovedit greșită, statul rus văzându-se obligat, pentru atragerea de capital, să crească din nou rata dobânzii.

În timp s-au înregistrat creșteri semnificative atât la nivelul serviciului datoriei publice, cât și la nivelul datoriei externe, supraevaluarea monetară fiind pregnantă.

În nevoia de a rambursa sumele pe care le atrăsese, Rusia a solicitat FMI un ajutor în valoare de 20 de miliarde USD, pe fondul neîncrederii manifestate de investitori fiind semnalate tot mai multe retrageri de capital.

În ciuda eforturilor depuse, Rusia nu a mai reușit să mențină paritatea monedei naționale în raport cu moneda americană, în luna august a anului 1998 fiind anunțată atât devalorizarea rublei, cât și un moratoriu vizând plata bonurilor de tezaur (trei luni).

Pe fondul creșterii prețului la petrol și a materiilor prime, dar și datorită efectelor de stimulare ale devalorizîrii monedei naționale, statul rus a reușit să-și revină treptat, în paralel cu reducerea nivelului de evaziune.

6.Criza mecanismului de schimb ERM din UE (1992-1993) – “Miercurea Neagră” – Într-o singură zi (16 septembrie 2002), urmare a atacurilor speculative, s-a retras lira sterlină din ERM 1, criza provocând Băncii Angliei o pagubă de 3,4 miliarde de lire sterline.

CAPITOLUL 3. DEFINIREA RISCULUI SUVERAN

Este deja bine cunoscut faptul că orice tip de activitate economică se derulează în anumite condiții de risc și de incertitudine, mediul de desfășurare al afacerilor internaționale fiind unul profund afectat de instabilitate, fapt ce a fost deseori atestat și de recurența crizelor declanșate de-a lungul anilor.

Economia riscului a devenit o noțiune de actuașitate, tot mai mulți fiind specialiștii care încearcă să conceapă și să dezvolte diverse instrumente de calcul, evaluare, de alertă și prevenirea riscului.

Se știe că, în general, riscurile au un profund caracter eterogen, ele putând fi mai mult sau mai puțin grave, mai greu sau mai ușor de prevăzut, de evaluat, dar și de contracarat. Și sfera riscurilor este una extrem de variată, acestea fiind prezente în toate domeniile de activitate, de la piețele financiare internaționale până la securitatea statală sau energetică.

Prin definiție, riscul reprezintă ”probabilitatea non-neglijabilă de producere a unui eveniment nefast vizând bunuri și/sau persoane”, respectiv ”probabilitatea producerii unui eveniment cu consecințe negative la nivelul societății”. 

În ultimii ani, pe fondul extinderii fenomenului de globalizare, s-a remarcat crelterea gradului de risc la nivel general, cu multiplicarea riscurilor specifice în particular.

Urmare a crizei economice fără precedent ce a lovit economia globală, piețele financiare internaționale sunt în acest moment supuse unui grad de risc destul de ridicat, la care sunt expuse toate statele lumii.

În versiunea unor autori, riscurile la nivel internațional pot fi structurate astfel:

Riscuri sistematice sau nediversificabile – ce depind de factori economici generali și descriu conjunctura economică a statului-gazdă, cum ar fi inflația sau sistemul politic

Riscuri nesistematice sau diversificabile, ce sunt influențate de factori care depind în mod direct de specificul firmei și condițiile sale interne

Clasificarea riscurilor pe piata de capital

Principalele tipuri de riscuri ce pot fi întâlnire în diverse investiții financiare pot fi împărțite în :

Riscuri sistematice sau riscuri generale ale pieței (systematic risks) – nu pot fi nediferențiate, ele producându-se ca umare unei decizii politice de privatizare, naționalizarea unor industrii, ramuri, sau societăți, reforme monetare și financiare, dar și ca urmarea unor evenimente politice interne și internaționale, ce determină și schimbări de comportament al prețurilor, al factorilor economici. Aceste riscuri fac parte din riscurile generale pecare orice participant la procesul economic îl suportă.

Riscurile generale – sunt legate de desfășurarea unor evenimente politice și economice care influențează în mod obiectiv, într-un sens sau altul, totalitatea activităților dintr-o economie și prin aceasta performanțele valorilor mobiliare tranzacționate în cadrul pieței de capital

În cadrul riscurilor sistematice întâlnite în cadrul investițiilor financiare se remarcă :

Riscurile de țară (country risks):

Riscul juridic (legal risk)

Riscul suveran sau politic :

Riscul de confiscare;

Riscul de expropriere;

Riscul de repatriere;

Riscul de inconvertibilitate a monedei;

Riscul dublei impuneri, (double taxation risk) 

Riscul de schimb valutar (exchange rate risk)

Riscul ratei dobânzii (interest rate risk)

Riscul inflației (inflation risk)

Riscurile nesistematice, particulare:

Riscuri fundamentale (fundamental risck)

Riscul previzibil (foreseeable risk)

Riscurile datorate sistemului juridic și mecanismelor pieței:

Riscul fiduciar (fiduciary risk)

Riscul sistemului de plăți și clearing (payment

and clearing system risk)

Riscul de contaminare (contagion risk)

Riscuri legate de specificul clauzelor valorilor mobiliare:

Riscul duratei până la maturitate (maturity risk)

Riscul de reinvestire a profitului din investiții, a cuponului sau a dividendului (coupon/dividend reinvestment risk)

Riscul de răscumparare (call risk)

Riscul de conversie (conversion risk)

Riscul de solicitare a restituirii (rambursării) (put clause)

Riscul de plată anticipată a datoriei (prepayment risk)

Riscurile emitentului :

Riscurile afacerii sau riscurile operaționale (business risks)

Riscul atingerii și menținerii pragului de echilibru al rentabilității (Break even point risk)

Riscul de credit (credit risc)

Riscul financiar al emitentului (financing risk)

Riscul de lichiditate (liquidity risk)

Riscul de insolvabilitate (insolvency risk)

Riscul de faliment (bankrupcy risk)

Riscul datoriei (liability risc)

Riscul eșuării emisiunii de valori mobiliare (abortion risk)

Riscurile investitorului:

Riscul de performanta (performance risk)

Riscuri speculative (speculative risks)

Riscul personal (personal risk)

Riscul sincronizării (timming risk)

Riscul selecției de portofoliu (portfolio risk)

Riscurile de țară (country risks)

Orice operațiune ce are în vedere procurarea capitalului provenit din investiții internaționale există un risc, datorat condițiilor politico-economice și sociale particulare în care acționează fiecare economie națională.

Riscul de țară poate fi definit ca fiind suma riscurilor specifice funcționării activităților economico-sociale într-un cadru național suveran și independent, în care sunt aplicate politici, decizii și strategii adecvate.

În această categorie poate fi încadrată :

Politica guvernului privind liberalizarea sau restricțiile în care acționează mediul de afaceri Fluxul și structura comerțului exterior

Rata serviciului datoriei externe, ca raport al câștigurilor din această activitate și suma împrumuturilor și dobânzilor aferente acestora

Deficitul contului curent și rata plăților externe, comparată cu rezervele valutare

Politica de control a prețurilor și alocarea de resurse

Rata și structura deficitului bugetar, în comparație cu produsul național brut și inflația

Mărimea și structura cheltuielilor publice realizate prin îndatorare internă și internațională și profitabilitatea acestora

Riscul juridic (legal risk)

Este generat în principal fie din neaplicarea legilor, fie din operarea cu o legislație incompletă într-un cadru național. Acest risc iese cel mai bine în evidență în cadrul cooperării internaționale, el putând genera situații destul de neplăcute în care unele contracte nu sunt respectate, sau nu se acordă o protecție adecvată proprietății fizice sau intelectuale, private individuale sau celei asociate.

Urmare a acestui risc, la nivel internațional afacerile devin incerte și se reduc ca pondere, interesul investitorilor străini direcționându-se spre alte state în care legislația este respectată sau în care există prevederi mai clare.

Riscul juridic poate apărea și datorită unei fluidități exagerate a elaborării de legi noi, în careunele prevederi curente sunt implementate, fără însă ca funcționarea vechii legislaturi să fi fost anulată sau modificată

Riscul suveran sau politic

Se reflectă în primul rând la nivelul posibilităților crescute de modificarea scenei politice, trecerea puterii de la un guvern la altul nemaifiind în măsură să garanteze returnarea sau transferul capitalului și a profiturilor obținute de investitorii străini.

Riscul politic are urmatoarele riscuri componente:

– de confiscare;

– de expropriere;

– de repatriere;

– de inconvertibilitatea monedei

Riscul de confiscare

Riscul ca proprietatea asupra activelor, care sunt implicate în mod voluntar sau involuntar, într-o activitate ilicită, să fie trecute în proprietatea statului, fără nici o compensare, crește considerabil.

Și activele corporale au o expunere mai mare a riscului de confiscare deoarece, în circuitul lor, administratorii pot mai ușor încălca legislația (de exemplu nerespectarea prevederilor legii vamale sau a comercializării condiționate a acestor active).

Mai puțin expusă acestui risc este circulația activelor financiare (în special a valorilor mobiliare), și asta datorită regulilor și procedurilor de tranzacționare.

Riscul de expropriere (expropriation risk)

Constă în posibilitatea ca un guvern să deposedeze o societate de investițiile sau de activele sale, oferindu-i în schimb compensări. În general, acestea sunt oferite la prețul pieței, dar în situația în care vechea entitate producea un profit mai mare sau mai sigur decât o investiție curentă, exproprierea nu poate mulțumi nici un investitor.

Riscul de repatriere (exit risk)

Este strâns legat de investițiile străine într-o țară, el vizând deciziile și procedurile prin care circulația capitalului este îngreunată (de regulă la ieșirea sa din țara gazdă), prin diverse prevederi sau precizări care discriminează investitorul străin față de cel autohton.

Cel mai des întâlnit caz este cel prin care există precizări legale prin care capitalul străin este bine venit într-o economie, dar rezultatele (profitul din investiții și principalul), întâmpină greutăți directe sau procedurale de revenire în țara de origine a investitorului străin.

Riscul inconvertibilității monedei

Constă în decizia politică a unei țări care stipuleacă că moneda natională nu se poate schimba liber pe o alta monedă, în acest fel blocând participările și profiturile investitorilor străini.

Riscul dublei impuneri, (double taxation risk)

Constă în existența pericolului ca profitul din investiții și/sau cel de capital să fie impozitat atât în țara exportatoare de capital, cât și în cea importatoare. În cadrul cooperării internaționale, acest risc se rezolvă prin înțelegeri de recunoaștere a unei singure impuneri, de regulă ale țării importatoare de capital, sau de acordarea posibilității de a alege locul de impunere pentru investitor.

Riscul de schimb valutar (exchange rate risk)

Constă în aceea că profiturile din investiții, câștigurile de capital și principalul pot fi reduse, anulate sau transformate în pierdere de către evoluția ratei de schimb dintre valuta țării gazdă și cea a țării de referință sau a investitorului.

În funcție de finalitatea influenței sale, riscul schimbului valutar are trei componente sau

aspecte : de translație, de tranzacție și competitiv. În practică există însă o serie de strategii de protecție împotriva expunerii la acest risc prin utilizarea derivatelor (futures, options si swaps), prin care se iau în considerație următoarele:

Starea cererii și ofertei curente și viitoare (suma raporturilor long și short), nu numai pe valuta străină în care a avut loc investiția, dar și de raportul acesteia cu oricare altă valută în conexiune;

Nivelul dobânzii, respectiv diferențele între ratele dobânzii pentru instrumentele financiare și mărimea dobânzii pentru titlurile fără risc (teoria parității ratelor dobânzii);

Ratele de schimb forward curente, care sunt cunoscute în comparație cu cele viitoare, care sunt necunoscute (unbiased theory)

Comparația inflației dintre cele două țări (teoria puterii de cumpărare) speranțele sau așteptările diferite asupra evoluției inflației (efectul Fisher)

Riscul suveran reprezintă un risc special ce vizează creditele bancare contractate ori garantate de către un stat (împrumut suveran).

Riscul presupune ca, la un moment dat, guvernul respectiv să devină incapabil să își îndeplinească obligațiile, ori să nu o mai dorească.

Riscul suveran este definit de unii autori ca fiind imposibilitatea sau lipsa intenției din partea unui guvern de a-și îndeplini obligațiile, în vreme ce riscul de transfer.

De asemenea, riscul suveran poate fi și o formă a riscului de țară este riscul de neplată a datoriei sale (inclusiv dobânzi) de către un stat (sau entități aparținând acestuia – colectivități teritoriale, întreprinderi publice).

Riscul suveran și cel de transfer reprezintă două forme clasice de manifestare a riscului pentru un agent (bancă, investitor) care derulează operațiuni economico-financiare într-un stat străin.

Acest risc are în vedere doar creditele acordate unor guverne străine (sau garantate de către acestea), credite ce compun datoria publică externă a acelei țări, el avându-și originea în probabilitatea ca la un moment dat guvernul țării debitoare să nu poată sau să nu dorească să ramburseze datoria externă.

Riscul suveran se poate materializa în riscul de reeșalonare, de renegociere sau de repudiere a datoriei externe.

CAPITOLUL 4. RISCUL SUVERAN ÎN ACTUALITATE

Curba ascendentă pe care a cunoscut-o în ultimii ani economia la nivel internaținal a atras după sine și o creștere semnificativă a expunerii la risc a statelor lumii, în paralel cu dezvoltarea gradului de interdependență dintre diferitele economii.

Criza econonomică declanșată în SUA în anul 2007 a readus pe tapetul scenei internaționale subiectul riscului suveran, Europa ultimilor ani fiind grav afectată de criza datoriilor suverne, ce s-a manifestat cu o violență fără precedent.

Cel mai afectat stat este, de departe, Grecia, pe locurile următoare clasându-se țări ca Spania, Portugalia sau Irlanda.

Pe fondul actualei crize și riscul suveran la nivel global a cunoscut diverse mutații, influențate în principal de intervențiile financiare ale unor organisme special create la nivelul Uniunii Europene. În funcție de diverse interese, mai mult sau mai puțin transparente, marile puteri europene au intervenit masiv pentru a salva economiile unor state de colaps, în detrimentul unor state mai puțin ”norocoase ”.

Grav afectate de criză, primele care s-au prăbușit au fost guvernele Islandei, Belgiei și Letoniei. În vreme ce Obama dispunea aprobarea unui pachet de stimulare economică (a cărui valoare depășea suma de 750 de miliarde de dolari), statele membre G20 au căzut de acord să susțină o acțiune complexă de stimulare a economiei (peste cinci mii de miliarde de dolari), anunțând și triplarea contribuțiilor alocate Fondului Monetar Internațional.

La jumătatea lunii octombrie a anului 2009, noul premier al Greciei, George Papandreou a făcut publică starea dezastruoasă a țării, bugetul acesteia fiind de două ori mai afectat decât se anunțase inițial (deficitul bugetar reprezenta 12.7% din PIB).

Cam în aceeași perioadă și colosul Dubai World a solicitat o amânare a plății datoriilor (în valoare de 26 de miliarde de dolari) pentru o perioadă de câteva luni.

La finele lunii aprilie a anului 2010 criza datoriilor statelor europene a devenit tot mai mare, iar Grecia a fost încadrată în categoria „junk“ de agenția de evaluări financiare Standard & Poor's, ea fiind prima țară retrogradată din zona euro (a doua zi a urmat și Spania).

Statele europene au luat decizia să salveze Grecia, în data de 2 mai aceasta primind împrumuturi în valoare totală de 110 miliarde de euro (80 de miliarde provenind de la Uniunea Europeană și 30 de la FMI), salvarea fiind însoțită de numeroase măsuri de austeritate adoptate de guvernul elen și chiar de proteste violente în stradă.

În acest context FMI și UE i-au decizia să înființeze European Financial Stability Facility (EFSF), ce avea capacitatea de creditare de 750 de miliarde de euro, în paralel cu anunțul Băncii Centrale Europene care specifică achiziționarea obligațiunilor de tip guvernamental din statele ce au probleme grave economice (pentru diminuarea costurilor de împrumut).

EFSF (sau Facilitatea Europeană pentru Stabilitate Financiară) are rolul de a asigura și de a proteja stabilitatea financiară la nivel european, acordând, prin intermediul unui program de ajustare economică, asistență financiară statelor membre zonei euro.

Împreună cu FMI și cu Mecanismul European de Stabilizare Financiară (MESF – mecanism permanent de salvare, înființat pe 8 octombrie 2012 ), EFSF (mecanism de salvare temporar) oferă asistență rapidă în materie de lichidități, emițând atât obligațiuni cât și titluri de creațe de pe piețele de capital.

EFSF primește garanții din partea statelor care folosesc moneda unică, la o valoare ce este calculată ținându-se cont de participația la capitalul Băncii Centrale Europene a țării solicitante.

Catalogat de agențiile de rating cu calificativul AAA (maxim), EFSF poate oferi împrumuturi la prețuri mici, creditând statele cu dobânzi mult sub cele de pe piață, cele mai bune garanții ale sale fiind oferite de statele cu reputație specială pe piețele economice.

Ulterior majorat cu 1000 de miliarde de euro, EFSF este un fel de SPV ("Special Purpose Vehicle"), al cărui suport administrativ și gestiune sunt asigurate de către Banca Europeană de investiții.

Pe lângă creditarea statelor ce au probleme financiare și recapitalizarea instituțiilor bancare ce au probleme (împrumuturi ce sunt acordate guvernelor naționale), EFSF poate să intervină pe piețele primare (direct de la țările implicate, ca urmare a angajării reformelor), dar și pe piețele secundare (achiționând obligațiuni de la deținătorii dornici să vândă),

În situația în care un stat membru al zonei euro solicită EFSF acordarea unui împrumut, restul statelor îi oferă garanții (excepție făcând țările care au dificultăți majore și care nu pot face acest lucru – Grecia), iar dacă un alt stat are și el dificultăți, garanțiile pentru împrumutul contractat îi vor fi oferite de restul țărilor rămase.

În condițiile acestor garanții, statul are parte de credite mai ieftine (dobânzile fiind un pic mai mare decât cele plătite pe piața liberă de către EFSF și de “German Debt Office”). Toate împrumuturile sunt acordate, similar cu FMI, respectiv doar la cererea statului implicat, fondurile devenind disponibile numai dupa analizarea solicitării de către Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană și FMI.

Statele implicate în EFSF se comportă destul de bine, în luna februarie a acestui an șeful EFSF, Klaus Regling (fost director general în cadrul Consiliului Europei), declarând că instituțiile bancare din Grecia, Spania, Irlanda, Cipru și Portugalia sunt pe drumul cel bun, neexistând posibilitatea ca acestea să nu treacă testele de stres ce se vor derula în 2014 de către Banca Centrală Europeană.

În statele menționate s-a înregistrat o creștere economică, însoțită de majorarea exporturilor, fiind însă necesar continuarea reformelor inițiate în anii precedenți.

În situația în care băncile vizate vor înregistra rezultate slabe la testele de stres, ele vor fi închise, conform precizărilor făcute recent de Jeroen Dijsselbloem, președintele Eurogrupului. De altfel, Banca Centrală Europeană va trece la preluarea activității de supervizare a băncilor din zona euro la finele lui 2014, peste 130 de instituții bancare intrând într-un proces amănunțit de analiză a calității activelor.

EFSF a aprobat recent plata sumei în valoare de 6,3 de miliarde de euro pentru Grecia, stat care și-a respectat toate obligațiile asumate. Banii reprezintă prima tranșă dintr-un împrumut total total de 8,3 miliarde de euro pe care Eurogrup l-a aprobat la data de 1 aprilie 2014 pentru greci, la finalul ultimei misiuni privind evaluarea programului de ajutare de tip macroeconomic.

Cu acest ultim împrumut, valoarea totală a asistenței financiare acordate de către EFSF Greciei se ridică la suma totală de 140 de miliarde de euro.

Soluții anti-criză – Banca Centrală Europeană (BCE)

Criza economică, ce a dat peste cap economia mondială, a pus instituțiile financiare în fața unor riscuri fără precedent, diversele autorități monetare încercând să adopte soluții diferite pentru depășirea momentului si stabilizarea economiei.

În cazul crizelor anterioare, metodele clasice de abordare s-au dovedit a fi utile. Nu însă și de această dată, din cauza mecanismelor extrem de complexe de pe piata financiară, a dimensiunilor majore avute de bula imobiliară, dar și a crizei creditelor subprime.

Este bine cunoscut faptul că toate măsurile de relaxarea politicii monetare se folosesc pentru stimularea creșterii economice, prima inițiativă adoptată de o bancă centrală în caz de recesiune fiind reducerea ratelor de referință, fapt ce va duce la stimularea creditării și încurajarea investițiilor și a consumului.

La fel ca și FED și Banca Centrală Europeană a adoptat, cu puțin timp înainte ca dobânda să ajungă la 0%, măsuri speciale (cunoscuta Outright Monetary Transactions), fără a achiziționa obligațiuni ipotecare (numai titluri de stat).

S-a optat pentru această variantă întrucât multe state europene s-au aflat în pericolul falimentului, potențialul efect de contagiune putându-se reflecta și la nivelul sistemului financiar.

Atât FED cât și Banca Centrală Europeană au optat și pentru implementarea „forward guidance”, prin intermediul căruia investitorii au garanția că atât cumpărarea titlurilor de stat și a obligațiunilor, cât și nivelul dobânzilor vor fi menținute până la redresarea economiei și intrarea acesteia pe un trend ascendent.

În vreme ce FED și Banca Marii Britanii (BOE) optau pentru injectarea masivă a lichidităților, prin achiziționarea directă a activelor, Banca Centrală Europeană și Banca Japoniei s-au concentrat mult prea mult asupra băncilor comerciale din sistemul financiar, după care au trecut la achiziții de pe piață, în mod direct, cu efecte riscante la nivelul economiei (prin eliminarea excesivă de monedă).

Iar cunoscuta Quantitative Easing (QE) adoptată de SUA nu a fost deloc pe placul Rusiei, care s-a grăbit să vândă foarte repede toate obligațiunile americane pe care le deținea, evitând astfel pierderi de sute de miliarde de USD.

Premierul de la acea vreme al rușilor, Vladimir Putin, a condamnat public în special programul de lichidități QE 2, declarând că americanii nu acționează corect, uzând de bani proaspăt tipăriți (600 de miliarde USD au fost alocate titlurilor de trezorerie), în acest fel fiind lansați pe piața mondială o cantitate impresionantă de valută ieftină.

Politica monetară europeană

Politica monetară a fost transferată, odată cu intrarea în vigoare de la 1 ianuarie 1999 a Uniunii Economice și Monetare și lansarea euro ca monedă unică a acesteia, de la băncile centrale ale statelor membre europene către Banca Centrală Europeană (BCE), entitate independentă special creată în acest scop.

Principalul obiectiv al Eurosistemului este reprezentat de stabilitatea prețurilor, în paralel cu creșterea economică și dezvoltarea pieței muncii. Performanța politicii monetare unice la nivel european a fost stabilită încă de la început de către Consiliul Guvernatorilor ai BCE, aceasta constând în menținerea inflației pe termen mediu sub (dar aproape) de 2%.

Prin politicile aplicate, Eurosistemul a reușit să se mențină în limitele propuse, credibilitatea monedei euro, cuantificată în funcție de capacitatea de menținere a puterii de cumpărare a populației din zona euro fiind la un nivel mult mai ridicat, comparativ cu cea a monedelor naționale anterioare, pentru o perioadă de 50 de ani.

De-a lungul anilor, politica monetară unică a trecut prin numeroase transformări, multe fiind provocările la care BCE a trebuit să răspundă pe măsură. Economia din zona euro a suferit diverse șocuri, materializate în special la nivelul fluctuațiilor puternice ale prețurilor materiilor la nivel global, prețuri care nu se află sub controlul politicii monetare.

Politica monetară în zona euro, a doua zonă ca mărime la nivel global, este, din ianuarie 1999, responsabilitatea Băncii Centrale Europene, instituție care, datorită politicii monetare îndreptate în special spre menținerea stabilității prețurilor în zona euro, se bucură în acest moment de un înalt grad de credibilitate la nivel mondial.

În politica monetară puternică practicată de BCE se pot regăsi experiențele numeroaselor bănci centrale ale statelor membre, încercările mai mult sau mai puțin reușite ale acestora de ajustarea economiei în perioadele dificile, dar și experimentele reușite, soldate cu reducerea inflației până la nivelul limitelor normale.

În ciuda faptului că permanent s-a avut în vedere stabilitatea prețurilor din zona euro și menținerea ratei inflației sub nivelul de 2%, turbulențele de pe piețele financiare americane au început repede să se resimtă și în Europa, după prăbușirea piețelor bursiere ca urmarea vânzărilor de acțiuni de către investitori și al transferurilor de fonduri în plasamente cu grad ridicat de siguranță, multe bănci europene anunțând public expunerile directe și indirecte la piața imobiliară din Statele Unite.

În paralel, numeroase alte instituții financiare au devenit subiect de zvonuri, mass-media speculând că acestea ar înregistra pierderi considerabile, ce sunt generate de expuneri la titluri garantate cu ipoteci.

Pe acest fond, în zona euro a început să se instaleze treptat un mediu de neîncredere reciprocă între bănci, ce s-a reflectat și asupra domeniului creditării, dar și al funcționării pieței monetare. În acest context BCE a intervenit rapid, furnizând lichiditate overnight pe piețele monetare interbancare, în cadrul unei serii de operațiuni de reglaj fin și, de asemenea, lichiditate suplimentară în cadrul operațiunilor sale standard.

Toate operațiunile de piață monetară au fost realizate de către BCE fără modificarea orientării generale a politicii monetare, principalele scopuri urmărite fiind:

Asigurarea unor condiții prielnice pe piețele monetare interbancare

Reducerea volatilității ratelor dobânzilor pe termen scurt

Limitarea riscului propagării tensiunilor de pe piețele financiare, prin intermediul sistemului bancar

Ulterior, în colaborare cu Rezervele Federale americane, pentru acoperirea deficitelor de lichidități în dolari SUA, BCE a început să le furnizeze finanțări băncilor din zona euro,

După accentuarea turbulențelor pe piața financiară, legate de falimentul Lehman Brothers, și declanșarea crizei financiare mondiale, incertitudinile soliditatea financiară a marilor bănci din întreaga lume au crescut exponențial, colapsul activității financiare fiind semnalat în numeroase zone. Ca urmare a cvasi-prăbușirii pieței monetare ratelor dobânzilor pe termen scurt s-au majorat până la nivele anormal de ridicate, atât în interiorul, cât și în afara zonei euro.

În această perioadă, ce a fost caracterizată de un grad ridicat de incertitudine, băncile au constituit rezerve semnificative de lichiditate, eliminând în același timp și riscurile din bilanțurile lor, dar și înăsprind condițiile de creditare. Treptat, criza a început să se propage și către economia reală, pe fondul unei deteriorări rapide și sincronizate a condițiilor economice, în majoritate a economiilor importante, dar și ca urmare a declinului pronunțat ce a fost înregistrat de către schimburile comerciale mondiale.

În aceste condiții BCE a reacționat prin adoptarea mai multor măsuri, cea mai importantă dintre acestea fiind reorientarea către o politică de alocare integrală și rate fixe ale dobânzilor. Astfel, băncile din zona euro au putut obține un volum nelimitat de lichiditate de la BCE la rata dobânzii aferentă operațiunilor principale de refinanțare, cu condiția furnizării de garanții adecvate, BCE luând efectiv locul pieței monetare.

Având în vedere și evoluția inflației în acea perioadă, băncile centrale au trecut la reducerea drastică a ratele dobânzilor, după cum este evidențiat în figura de mai jos (se are în vedere luna ianuarie a fiecărui an:

Sursa captură – site-ul oficial al Băncii Centrale Europene

Pe lângă reducerea considerabilă a ratelor dobânzilor, s-a trecut și la extinderea gamei de garanții eligibile și a scadențelor împrumuturilor acordate băncilor.

Unul dintre instrumentele de politică monetară ale BCE este cel dedicat special „operațiunilor structurale”, achiziția simplă de anumite active eligibile drept garanții fiind parte din acestea. Cum piața obligațiunilor garantate a fost puternic afectată, iar obligațiunile garantate reprezentau un instrument important de refinanțare pentru bănci, Consiliul guvernatorilor BCE a decis să inițieze un program privind achiziționarea obligațiunilor garantate, principalul scop al acestuia urmărind redresarea pieței obligațiunilor garantate.

Datorită faptului că în luna mai a anului 2010, pe piețele financiare (cu precădere pe cele ale obligațiunilor guvernamentale), s-au semnalat tensiuni acute ce au afectat buna funcționare a mecanismului de transmisie a politicii monetare, BCE a decis să introducă programul destinat piețelor titlurilor de valoare (finalizat în prezent), în cadrul căruia, în colaborare cu băncile centrale naționale din zona euro s-a putut interveni, în limitele stabilite de Consiliul guvernatorilor, pe anumite piețe ale titlurilor de credit, în special pe piețele obligațiunilor guvernamentale.

În acest context, achizițiile au putut fi efectuate numai pe piața secundară (la prețurile pieței), în conformitate cu dispozițiile legale, care interzic achizițiile directe de la guverne. Valoarea totală a tuturor obligațiunilor achiziționate (care nu au ajuns încă la maturitate) este sterilizată săptămânal în acest fel situația lichidității generale pe piața monetară interbancară nefiind afectată.

Ulterior, în luna decembrie a anului 2011, ca o reacție la tensiunile ce se manifestau pe piețe, amenințând funcționabilitatea acestora, dar și fluxul creditelor acordate de bănci firmelor și consumatorilor, BCE a decis să treacă la implementarea a două operațiuni de refinanțare pe termen mai lung, cu scadența la 36 de luni.

Astfel, prima refinanțare a avut loc la data de 21 decembrie 2011, iar cea de-a doua la data 29 februarie 2012, rata dobânzii acestora fiind stabilită la nivelul ratei medii a dobânzii aferente operațiunilor principale de refinanțare pe durata desfășurării operațiunilor.

În același timp BCE a luat decizia să mărească disponibilitatea garanțiilor, reducând pragul de rating pentru anumite titluri garantate cu active și permițând băncilor centrale naționale, ca soluție temporară, să accepte drept garanții creanțe suplimentare de natura creditelor (împrumuturi bancare) care îndeplinesc criterii specifice.

În acest fel responsabilitatea care decurge din acceptarea unor astfel de creanțe le revine băncilor centrale naționale care autorizează utilizarea acestora.

De asemenea, BCE a decis și să reducă rata rezervelor minime obligatorii la 1% (de la 2%), în acest fel fiind eliberate garanțiile și sprijinită activitatea pe piața monetară.

În luna septembrie a anului 2012, pentru a menține o politică monetară unică și pentru a asigura o transmisie adecvată a orientării politicii monetare către economia reală în întreaga zonă euro, BCE a anunțat posibilitatea derulării unor tranzacții monetare definitive, respectivTMD). TMD reprezintă intervențiile pe piețele secundare ale obligațiunilor guvernamentale ce abordează distorsiunile grave care afectează aceste piețe și care sunt generate, în special, de temerile nefondate ale investitorilor cu privire la reversibilitatea monedei euro.

Sub rezerva respectării unor anumite cerințe, TMD asigură un instrument de asistență pe deplin eficient pentru evitarea unor scenarii distructive ce ar putea genera probleme grave la adresa stabilității prețurilor în zona euro.

Pentru menținerea supremației mandatului BCE privind stabilitatea prețurilor și pentru a se asigura că guvernele au în continuare stimulentele adecvate pentru implementarea ajustările fiscale și reformele structurale necesare, este esențială impunerea unei condiționalități stricte și eficiente pentru TMD, în asociere cu un program corespunzător derulat în cadrul EFSF/MES.

Realizarea transmiterii politicii monetare reprezintă procesul prin care BCE poate să-și exercite influența asupra prețurilor din zona euro cu ajutorul ratelor dobânzilor, ea putând interveni ori de câte ori acest proces este afectat de anumite disfuncționalități de pe piață sau semnalul băncii este transmis neuniform în zona euro.

Eurosistemul poate funcționa cu instrumentele ce sunt compatibile cu legislația în vigoare, necesarea pentru îndeplinirea tuturor obiectivelor propuse, mai ales în momente de tensiune ori instabilitate pe piețele financiare.

Prin intermediul diferitelor măsuri neconvenționale adoptate, Eurosistemul poate facilita depășirea tuturor problemelor apărute, acestea vizând în special sectorul bancar, dată fiind dependența societăților din zona euro de finanțarea obținută de la bănci (și nu de finanțarea prin piețele de capital).

Eurosistemul are posibilitatea să adopte mai multe măsuri, respectiv:

Furnizarea de lichiditate la rată fixă și cu alocare integrală;

Extinderea listei activelor eligibile drept garanții;

Furnizarea de lichiditate pe termen mai lung;

Furnizarea de lichiditate în valută;

Modificări ale ratei rezervelor minime obligatorii;

Achiziții simple de titluri de credit specifice;

Tranzacțiile monetare definitive

1 Furnizarea de lichiditate la rată fixă și cu alocare integrală

În condiții normale de derularea operațiunilor sale de piață monetară, Eurosistemul evaluează necesarul total de lichiditate al sectorului bancar și alocă acest volum în urma unor licitații competitive. De obicei acestea au loc sub forma unor licitații cu rata dobânzii variabilă, respectiv băncile, la prezentarea ofertelor, plătesc și dobânda pe care o oferă.

Eurosistemul apelează și la licitații cu rată fixă, în care rata dobânzii este anunțată în avans, iar băncile licitează pentru suma în bani pe care doresc să o tranzacționeze, la o rată fixă a dobânzii.

BCE poate decide să aloce în avans volumul total de lichiditate pe care îl doresc băncile, de asemenea să acopere toate ofertele la o rată fixă a dobânzii în anumite cazuri excepționale, cum sunt de exemplu criza financiară sau criza datoriilor suverane.

2 Extinderea listei activelor eligibile drept garanții

În momentul în care băncile solicită credite de la Eurosistem, acesta are posibilitatea să adapteze cerințele minime pentru garanțiile ce trebuiesc oferite, măsură având capacitatea de a îmbunătăți accesul băncilor la operațiunile de furnizare de lichiditate derulate de către Eurosistem.

Activele constituite drept garanții de către băncile comerciale pentru operațiunile de refinanțare rămân în bilanțul băncii respective și nu vor fi evidențiate în bilanțul băncii centrale.

Cadrul de garantare are rolul de a proteja Eurosistemul împotriva unor pierderi rezultate în cadrul operațiunilor de politică monetară, el asigurând în același timp și accesul sistemului bancar, într-o măsură suficientă la refinanțare din partea băncii centrale.

În perioada crizei, au fost adoptate numeroase măsuri care au condus la extinderea cadrului de garantare în vederea facilitării procesului de transmisie a politicii monetare unice în întreaga zonă euro, acesta având la bază evaluări riguroase și fiind însoțite și de măsuri corespunzătoare privind controlul riscurilor.

Măsurile sunt astfel calibrate încât ele pot egaliza gradul de risc pentru diverse tipuri de garanții, Eurosistemul monitorizând în mod constant adecvarea cadrului de garantare, dar și modul de utilizarea garanțiilor de către contrapartidele sale.

3 Furnizarea de lichiditate pe termen mai lung

În condiții obișnuite Eurosistemul desfășoară în fiecare lună câte o operațiune de refinanțare pe termen mai lung cu scadența la trei luni. În cazuri excepționale, însă se poate mări frecvența și scadența acestor operațiuni.

4 Furnizarea de lichiditate in valută

Eurosistemul poate furniza această lichiditate în cooperare cu alte bănci centrale în cazul în care accesul băncilor la lichiditatea în valută este limitat.

5 Modificări ale ratei rezervelor minime obligatorii

Rata rezervelor minime obligatorii pe care trebuie băncile să le dețină cu scopul de a influența necesarul de lichiditate al sistemului bancar poate fi modificat de către Eurosistem.

6 Achiziții simple de titluri de credit specifice

Eurosistemul poate să intervină pe piețele titlurilor de credit publice și private din zona euro prin achiziția simplă a unor active (ca alternativă la acceptarea acestora drept garanții), cu scopul de a asigura transmiterea corespunzătoare a impulsurilor de politică monetară la nivelul întregii economii, influențând, în ultimă instanță, nivelul general al prețurilor.

7 Tranzacțiile monetare definitive

Tranzacțiile monetare definitive au reprezentat instrumente de politică monetară ale BCE începând cu anul 1999, însă ele au rămas neutilizate până în luna iunie 2009, moment în care BCE a inițiat primul program de achiziționare de obligațiuni garantate (măsură neconvențională).

Astfel, BCE a decis să inițieze programul destinat piețelor titlurilor de valoare în mai 2010 cu scopul contracarării tensiunilor de pe anumite segmente ale pieței, care au afectat mecanismul de transmisie a politicii monetare (procesul care permite BCE să influențeze prețurile la nivelul întregii zone euro prin intermediul ratelor dobânzilor).

În cadrul programului destinat piețelor titlurilor de valoare, dacă acest mecanism este afectat de disfuncționalitățile manifestate pe unele segmente ale pieței, iar semnalul BCE nu este transmis în mod uniform în întreaga zonă euro, BCE ar putea interveni prin achiziționarea, pe piața secundară (respectiv de la bănci și la preturile pieței), de titluri pe care le acceptă, în mod normal, drept garanție.

Ultimele achiziții în cadrul programului destinat piețelor titlurilor de valoare au avut loc în luna februarie 2012, iar programul s-a încheiat în luna septembrie a anului 2012.

După anunțul din luna august 2012 privind posibilitatea derulării unor tranzacții monetare definitive (TMD) pe piețele secundare ale obligațiunilor guvernamentale, pentru asigurarea unei transmisii adecvate a politicii monetare și menținerea unei politici monetare unice, în luna septembrie 2012 BCE a anunțat și caracteristicile tehnice ale acesteia.

Astfel, TMD are în vedere asigurarea unui mecanism adecvat de transmisie a politicii monetare și menținerea unei politici monetare unice în întreaga zonă euro, oferind un instrument de asistență pe deplin eficient, pentru evitarea unor scenarii distructive care ar putea genera probleme grave la adresa stabilității prețurilor în zona euro.

Spre deosebire de programul destinat piețelor titlurilor de valoare, este esențială impunerea unei condiționalități stricte și eficiente pentru TMD, asociate unui program corespunzător derulat în cadrul EFSF/MES, pentru menținerea supremației mandatului BCE privind stabilitatea prețurilor și pentru asigurarea că guvernele au în continuare stimulentele adecvate pentru a implementa ajustările fiscale și reformele structurale necesare.

O altă diferență comparativ cu programul destinat piețelor titlurilor de valoare constă în faptul că că TMD sunt, ex ante, nelimitate și urmează să se desfășoare pe piețele secundare ale obligațiunilor guvernamentale cu scadența între unu și trei ani.

BCE acceptă același tratament (pari passu) ca și cel aplicat creditorilor privați sau altor tipuri de creditori pentru toate titlurile TMD, ea încetând utilizarea TMD în momentul în care obiectivele acestora au fost atinse sau în cazul nerespectării unui program.

La fel ca în cazul programului destinat piețelor titlurilor de valoare, lichiditatea creată prin intermediul TMD este sterilizată în totalitate, ceea ce presupune că lichiditatea suplimentară injectată prin intermediul TMD până într-o anumită săptămână este absorbită în întregime de pe piață în săptămâna următoare.

Sterilizarea lichidității poate avea loc, de exemplu, prin intermediul unei oferte de depozite la termen, pe care băncile le pot constitui la banca centrală. Efectul net al achizițiilor și sterilizării asupra lichidității totale de pe piața monetară interbancară este astfel neutru.

Evaluarea eficacității măsurilor neconvenționale inițiate de BCE este foarte dificilă și asta din cauza faptului că în majoritatea cazurilor, folosirea acestora a avut loc ca urmare a unor acțiuni agresive de politică financiară.

Demn de semnalat este faptul că menținerea măsurilor neconvenționale a politicii monetare mai mult decât este necesar poate avea urmări nefavorabile, fiind afectată negativ performanța economică. Pe măsura trecerii timpului, măsurile neconvenționale pot afecta și alte segmente economice, altele decât cele pentru care au fost folosite.

Criza financiară și economică a determinat schimbări esențiale și dereglări în procesul de transmisie a politicii monetare, respectiv în vreme ce operatorii de pe piață se confruntau cu o incertitudine ridicată în legătură cu necesarul propriu de lichiditate, ratele dobânzilor de pe piața monetară au înregistrat creșteri foarte mari, comparativ cu ratele dobânzilor asociate activelor cu risc zero.

Criza financiară declanșată în SUA s-a extins rapid pe piața financiară mondială, ea afectând economia la nivel global. Pe lângă numeroasele efecte negative reliefate la nivelul piețelor financiare, aceasta s-a făcut ulterior resimțită și asupra economiilor naționale.

La scurt timp de la declanșarea crizei, în zona euro s-a remarcat o intensificare a fenomenele negative de genul creșterii șomajului (ca urmare a disponibilizărilor realizate de firmele care nu mai puteau supraviețui pe piață din cauza scăderii evidente a cererii pentru produsele realizate), diminuarea salariilor, scăderea considerabilă a consumului, diminuarea majoră a prețurilor anumitor produse (mai ales în domeniul imobiliar), adâncirea gradului de sărăcie și scăderea nivelului de trai, pierderea de către un număr mare de debitori a garanțiilor depuse în favoarea băncilor, cu care aceștia își garantaseră creditele contractate, creșterea tensiunilor sociale, etc.

Urmare a recesiunii severe generate de criza financiară, băncile centrale au reacționat și au redus treptat ratele dobânzii de politică monetară. Nu în puține cazuri, limitele acestei linii de acțiune au fost atinse la sfârșitul anului 2008, când ratele nominale ale dobânzilor de referință s-au apropiat destul de mult de zero, relaxarea în continuare a politicii monetare putând fi obținută doar prin recurgerea la diversele instrumente neconvenționale.

CAPITOLUL 5. EVALUAREA RISCULUI

În ciuda măsurilor luate și a strategiilor adoptate de către marile state ale lumii, în ultimii ani s-a constatat o multiplicare accentuată a crizelor suverane, motiv pentru care numeroși specialiști au încercat să stabilească mecanismele favorizante acestui fenomen, ce ulterior ar putea facilita conceperea unor strategii de evitare a acestora.

Din nevoia de a anticipa momentele critice ale evoluției economice ale unui stat s-a ajuns la conceperea și dezvoltarea unor indicatori cu ajutorul cărora pot fi descrise fragilitățile unor economii, aceștia jucând un rol important și în previzionarea unei viitoare dificultăți la nivel de economie statală.

Diversele comparații între state sau între agenți economici, clasificarea acestora în funcție de anumite categorii de risc avute în vedere și punerea în aplicare a unor norme bine stabilite pot fi considerate ca fiind demersuri bine venite în prevenires și controlarea multiplicării crizelor suverane.

Ratingul reprezintă una dintre metodele cele mai eficiente de evaluarea riscului de țară, în funcțiile de evaluările agențiilor specializate putându-se adopta măsuri economice eficiente pe termen lung, ce se vor reflecta asupra crizelor datoriei suverane.

În acest moment, la nivel mondial, pe piața agențiilor de rating se evidențiază două agenții americane – Standard and Poor‟s și Moody‟s – și agenția internațională Fitch IBCA, fiind specializate în evaluarea emitenților de titluri, ce vând diverse analzie ce privesc forțele și slăbiciunile agenților aflați în căutare de finanțare.

Agențiile de rating propun o scară a riscurilor, fiecare emitent primind o notă, ce este acordată în funcție de probabilitatea estimată ca acesta să nu ramburseze datoria.

Subcapitolul 5.1 Agenții de rating

Agențiile de rating se comportă ca niște consultanți care evaluează starea de sănătate financiară a unei entități, cu scopul de a o plasa într-o anumită categorie predefinită. în funcție de aceasta putându-se preciza și capacitatea de rambursare a agentului analizat.

Notele furnizate de către agențiile de rating împart datoriile în două mari categorii, respectiv:

Investiții (investment) – un grad ridicat de siguranță

Speculații (speculative) – un grad de risc ridicat

În perioada 1980-1990, în care statele emergente au beneficiat de condiții de piață prielnice, ce au favorizat și atragerea capitalurilor importante în cadrul piețelor financiare internaționale, s-a constat și o dezvoltare deosebită a evaluărilor datoriilor suverane de către agențiile de rating.

În ciuda faptului că statele nu sunt obligate în nici un fel să își comande evaluări (rating-uri) ce sunt realizate de către agențiile independente, practica a devenit tot mai folosită în ultimii ani, datorită faptului că, prin notele obținute, țările respective au reușit să se diferențieze de alte state.

În situația în care evaluarea este una pozitivă, statul respectiv devine mult mai vizibil pe piețele internaționale, cu efecte pozitive și la nivelul atitudinii investitorilor.

În plus, această încadrare generează și oportunități de finanțare la costuri mult mai diminuate, știut fiind faptul că, cu cât nota statului este mai mare, cu atât rata dobânzii devine mai mică (în absența primei de risc reclamate de către investitori).

Notarea statului este importantă și pentru debitorii naționali, de cele mai multe ori evaluările împrumuturilor în devize ale unui stat fiind aproximativ egale cu cele aferente împrumuturilor exprimate în monedă națională.

În ciuda faptului că, din perspectiva cifrei de afaceri, mult mai importantă este notarea entităților private, organismele de rating sunt mult mai interesate de evaluarea statelor, atât pentru implicațiile generate în domeniul economic, cât și pentru gradul de prestigiu al activității realizate.

Demn de menționat este faptul că, comisioanele plătite de state sunt direct proporționale cu cantitatea titlurilor emise, sumele achitate pentru evaluări putând depăși uneori sute de mii de dolari.

5.1.1Agenția de rating Standard & Poor‟s

Considerată una dintre cele trei agenții de marcă la nivel mondial, Standard and Poor‟s (cu peste 10.000 de angajați în acest moment), a fost înființată în anul 1860 de către Daryl Lethbridge, ea fiind parte a grupului editurii McGraw-Hill.

Indicii pe care agenția de rating îi furnizează sunt foarte apreciați la nivel global, veniturile degajate de activitatea sa constituindu-se din taxele pe care le percepe de la emitenții de titluri evaluați.

Agenția evaluează în acest moment peste 90 de state suverane, ea diferențiindu-se de principalele agenții concuremte prin faptul că nu ia în calcul, în evaluările suverane, și problemele generate de disponibilitatea valutelor străine.

Agenția are în vedere în special abilitatea și disponibilitatea unui guvern de a-și indeplini obligațiile în termenele stabilite, considerănd că ratingurile suverane nu se suprapun cu ratingurile de țară.

Notele, ce sunt acordate de agenție pe baza informațiilor furnizate de emitenți și a informațiilor publice (fără demersuri de audit sau verificări de profunzime) pot fi încadrate astfel:

AAA – cea mai bună notare

D – cea mai proastă notare

În cazul creditelor pe termen lung, debitorii sunt notați pe o scară de la AAA la D, cu identificarea a două categorii principale de titluri:

Investment Grade

Non-Investment Grade (Junk bonds)

Categoria Investment Grade include diferite note suverane, precum:

AAA – nota maximă acordată de către Standard and Poor‟s – debitorul are capacitatea să-și onoreze obligațiile financiare, fără niciun fel de problemă

AA –diferențe minime față de categoria AAA (debitorii sunt capabili să își îndeplinească obligațiile). Această categorie are la rândul său subcategorii, respectiv subcategoria AA+ (când debitorul este de calitate ridicată, riscul de credit redus, dar previziunile pe termen lung indică potențarea riscurilor), subcategoria AA și subcategoria AA-

A – emitenții au capacitatea să își îndeplinească obligațiile, dar există riscul unor influențe nefavorabile, cu origini în mutațiile suferite de mediul economic. Și această categorie are la rândul ei două subcategorii, respectiv A+ și A

BBB – emitenții au capacitatea să își onoreze obligațiile financiare, dar există riscul ca modificările bruște la nivelul condițiilor economice să genereze degradarea rapidă a solvabilității agentului în cauză

Categoria Non-Investment Grade (Junk bonds) include și ea diferite note suverane, precum:

BB – cu toate că debitorul notat astfel nu este vulnerabil pe termen scurt, există temeri referitoare la solvabilitatea acestuia pe termen lung

B – se semnalează un anumit grad de vulnerabilitate, dar la momentul notării debitorul poate să ramburseze. Modificarea conjuncturii economice poate duce însă la indisponibilitatea de rambursare sau chiar la incapacitatea onorării obligațiilor

CCC – debitorul este vulnerabil, solvabilitatea sa depinzând de o conjunctură economică favorabilă

CC – indică o vulnerabilitate ridicată

C – debitorul continuă să își achite datoriile, cu risc destul de mare de încetarea plăților

CI, R, SD și D, NR ( D- absența notării și NR – Not Rated semnificând încetarea plăților)

Agenția Standard and Poor‟s utilizează un număr de 47 de criterii, ce pot fi grupate în nouă familii:

Risc politic – opt criterii, respectiv gradul de stabilitate al instituțiilor politice, gradul de flexibilitate al guvernanței, procesul de succesiune la putere, gradul de democrație, forma de guvernare și adaptabilitatea instituțiilor, caracteristicile principale ale partidelor politice, transparența deciziilor de politică economică, riscul geopolitic

Relații internaționale – patru criterii – integrarea în rețeaua schimburilor economice și financiare internaționale, natura relațiilor cu statele vecine, securitatea internă și externă, gradul de consens privind obiectivele de politică economică

Mediu social – șapte criterii – nivelul de viață, repartizarea veniturilor, situația pieței forței de muncă, caracteristici culturale și demografice, gradul de instruire, nivelul de urbanizare, discriminările (regionale, rasiale, religioase, etc.)

Structură economică și perspective de creștere – șase criterii – nivelul PIB, nivelul exporturilor, profilul politicii economice, accesul la resurse, nivel și structură (economisire și investiții), rata de creștere economică

Fiscalitate – cinci criterii – soldul bugetar, venitul și cheltuielile statului, flexibilitatea politicii fiscale, configurația cheltuielilor publice, transparența și elaborarea la timp a bugetului

Balanța de plăți – trei criterii – impactul politicilor monetare și fiscale asupra contului extern, structura balanței curente, structura fluxurilor de capitaluri

Datorie externă și lichiditate – cinci criterii – nivelul și structura datoriei externe, impactul politicilor fiscale și monetare asupra datoriei externe, ponderea sectorului bancar în angajamentele de natură publică, scadențe și nivelul serviciului datoriei, istoricul serviciului datoriei

Costuri ale îndatorării – patru criterii – active financiare publice, nivelul datoriei publice și al cheltuielilor de rambursare, structura cheltuielilor în devize, angajamente privind plata pensiilor

Stabilitatea prețurilor – cinci criterii – rata inflației, rata dobânzii, politica de schimb valutar, compatibilitatea regimului de schimb cu obiectivele politicii monetare, gradul de autonomie al Băncii Centrale.

Agenția abordează evaluarea statelor atât din perspectiva cantitativă, cât și din cea calitativă, un accent deosebit punându-se atât pe impactul pe care îl generează factorii de risc politic la nivelul condițiilor economice, dar și pe gradul de încredere și sprijin al populației în raport cu guvernanții. Caracteristicile structurale ale unui stat au în vedere atât structura economică a acestuia, cât și perspectivele de creștere.

O atenție deosebită este acordată gradului de maturitate al sistemului și slăbiciunilor acestuia, ca și eventualelor probleme ce ar genera imposibilitatea unei creșteri economice. De asemenea se are în vedere flexibilitatea fiscală, dar și stabilitatea prețurilor, agenția considerând că inflația poate avea un impact destul de negativ asupra economiei unui stat, dar și la nivelul stabilității sale politice.

Ratingurile emise de această agenție sunt pe termen scurt (un an) și pe termen lung (poate depăși cinci ani).

Activitatea desfășurată de agenție de-a lungul vremii a fost deseori pusă la îndoială, respectiv în situația :

Pierderilor din anul 2007 legate de CDO-uri (collateralized debt obligations) – acordarea de către agenție a ratingului maxim, AAA, a dus la achiziții masive, acestea nemaiputând fi ulterior valorificate, cu pierderi enorme – CDO-urilor emise de Grupul Crédit Suisse (2007) au generat pierderi de peste 300 de milioane de dolari

Derapajelor din anul 2009, când reprezentanții agenției au lansat ideea necesității restructurării executivului irlandez, abordare ce a fost calificată drept imixtiune în procesul democratic al unui stat

Degradării istorice a notei suverane a SUA ( 5 august 2011), de la AAA la AA+

Pentru anul 2011 agenția a acordat, la nivel global, următoarele note suverane :

Sursa captură – Standard and Poor‟s, august 2011

Legendă:

verde – AAA

turcoaz – AA

albastru deschis – A

albastru închis – BBB

violet – BB

roșu – B gri – ne-notat

5.1.2 Agenția de rating Moody‟s

Este cea mai veche agenție de rating din cele aflate în topul de la nivel mondial, ea fiind în acest moment deținută de un număr relativ mic de investitori.

Agenția are peste 1600 de angajați, este independentă și își obține veniturile exclusiv din vânzarea de ratinguri.

Parte a grupului Dun & Bradstreet timp de aproape 40 de ani, agenția Moody‟s a reușit să se desprindă din acesta la finalele anului 2000, ea fiind ulterior listată pe bursa din New York. Moody‟s este un lider al sectorului, ea având în portofoliu peste 100 de state analizate și putându-se lăuda cu împlinrea a o sută de ani de la elaborarea primelor ratinguri.

Această agenție de rating analizează :

Probabilitatea ca un stat să nu mai fie capabil de a-și plăti obligațiile în monedă locală – local currency rating

Probabilitatea ca obligațiile în valute să nu mai poată fi onorate – foreign currency rating – cu referire și la disponibilitatea devizelor

Moody‟s folosește 50 de criterii pentru evaluare, împărțite pe mai multe domenii :

Dinamică politică și interacțiune socială – 14 criterii – diverse componente sociale ale statului, structura sa politică, structurile economice sau politicile economice, etc. În paralel se realizează și un studiu comportamental, ce are rolul să anticipeze posibilele reacții sociale la potențialele programe de austeritate

Structuri și performanțe economice – 16 criterii – este analizat felul în care statul respectiv reușește să-și gestioneze și sporească avuția națională, cu toate consecințele generate. Se au în vedere și resursele naționale (cu utilizarea lor), dar și caracteristicile comerțului exterior (exporturile și importurile) ce pot duce la identificarea unor eventuale probleme de tip structural

Fiscalitate – 5 criterii

Datorie externă – 8 criterii – se analizează datoria pe termen scurt a statului, ce poate influența capacitatea de onorarea angajamentelor pe termen lung

Indicatori ai lichidității – 7 criterii

Notele pe care această agenție de rating le acordă se încadrează între extremitățile :

Aaa – cea mai favorabilă situație

C – cea mai nefavorabilă situație

Ratingurile pe termen lung sunt declinate de către agenție în :

Investement grade ratings – Aaa – calitate maximă, Aa – calitate ridicată, A – capacitate de plată ridicată, Baa – capacitate de plată adecvată)

Speculative grade ratings – Ba – capacitate medie de plată a obligațiilor financiare, B – capacitate redusă, Caa – posibilitate de intrare în încetare de plăți, Ca, C – imposibilitate de plată

5.1.3 Fitch IBCA Ratings

Agenția de rating Fitch IBCA Ratings, ce își are principalele sedii la New York și Londra, este parte din grupul francez Fimalac.

Înființată în anul 1997, ca urmare a fuziunii dintre Fitch și IBCA, agenția le-a atras ulterior și pe Duff & Phelps și Thomson Financial Bank Watch, ea reușind să realizeze ratinguri pentru aproximativ 90 de state din întreaga lume.

Fitch IBCA Ratings are în vedere, la analiza debitorilor suverani, faptul că, cel puțin sub aspect teoretic, aceștia nu pot să intre niciodată în încetare de plăți și asta datorită posibilității tipării de monedă.

Astfel, analiza suverană constă în evaluarea capacității suverane de generarea monedei străine, vitală pentru îndeplinirea obligațiilor.

Comparativ cu celelalte agenții de rating analizate, aceasta subscrie ideii că ratingul suveran nu trebuie să reprezinte în orice situație un “plafon” pentru ceilalți emitenți de titluri, existând situații în care anumite companii pot primi note superioare plafonului suveran, mai ales datorită posibilității de procurarea devizelor, care este mai mare decât cea a statului.

Demn de remarcat este faptul că, în contextul crizei asiatice, agenția de rating a fost singura care a recunoscut public că a greșit în momentul în care a identificat factorii de amorsare ai acesteia, dar și când a evaluat consecințele crizei.

Agenția folosește în evaluare atât date cu caracter public, cât și informațiile ce sunt obținute din chestionarele trimise autorităților statelor aflate sub monitorizare, state ce sunt și ținta unor vizite ale experților agenției, ce obișnuiesc să intervieveze diverși oameni cu influență (politicieni locali, persoane din administrație, afaceriști).

Agenția de rating pune un accent deosebit pe datoria externă a unui stat (valoare, natura acesteia, dar și modalități de gestionare), analizând și investițiile străine directe, investițiile de portofoliu, gama largă a potențialelor surse de ieșiri masive de capital, politica guvernamentală, indicatorii macroeconomici, dar și competitivitatea diverselor sectoare.

În ciuda faptului că, finalizarea Războiului Rece a atras după sine și diminuarea considerabilă a riscului politic, agenția de rating îi acordă în continuare, în cadrul analizei riscului suveran, o atenție sporită (studiind atât riscul politic intern al unui stat, cât și pe cel extern, ce vizează în principal probabilitatea declanșării unor conflicte cu state străine).

Criteriile folosite de agenția de rating în evaluare pot fi împărțite astfel :

Factori demografici, educaționali și structurali

Analiza pieței forței de muncă

Structura comerțului

Dinamismul sectorului privat

Cerere și ofertă

Balanța de plăți

Analiza constrângerilor legate de creșterea pe termen mediu

Politică macroeconomică

Politica comercială externă, politica privind investițiile

Finanțe și bănci

Active externe

Pasive extern

Politică și stat

Poziția internațională

Agenția elaborează :

Ratinguri pe termen scurt – previziuni pe mai puțin de un an, axate pe lichidități, ca și pe posibilitățile unor ieșiri bruște și rapide de capitaluri

Ratinguri pe termen lung – previziuni pe termene mai mari de un an, împărțite în :

Investment grade – probabilitate slabă de incidente de plată

Speculative grade – probabilitate ridicată de incidente de plată

Notele atribuite de agenție:

La analiza pe termen lung: AAA – notarea maximală și D – notarea minimă

Investment grade – AAA…A…BBB

Speculative grade – BB…B…CCC…CC…C…DDD…DD…D – (B – speculative, C – risc de încetare de plăți D – incapacitate de plată)

La Analiză pe termen scurt – F1 – cea mai bună situație și D – cea mai nefavorabilă situație cu mențiunea că F1 – calitate maximă, F2 – calitate bună, F3 – calitate acceptabilă

Notele sunt acordate de la situația cea mai favorabilă la cea mai îngrijorătoare, astfel:

AAA/Aaa…AA/Aa…A/A…BBB/Baa…BB/Ba…B/B…CCC/Caa…CC/Ca…C/C…D/D

În cadrul evaluărilor făcute de această agenție de rating trebuie menționat faptul că dobândirea de către un stat a unei evaluări BBB (triple B) marchează intrarea sa în zona “investemnt grade”, nivel superior celui “speculative grade”, “junk”, unde investițiile nu sunt recomandate.

Ratingul final, ce indică apartenența unui titlu la “investment grades” sau la “speculative grades”; poate face diferența dintre titlurile mai puțin riscante (dar și mai puțin remuneratoare) și cele riscante, ce au un caracter speculativ pronunțat.

Criteriile cantitative ale agenției de rating au în vedere datele statistice ce reflectă:

Producția – PIB nominal, PIB/locuitor, rata de creștere, șomajul

Conturile externe – soldul curent (în valoare absolută sau ca procent din PIB), rezervele de schimb, rata de schimb, etc.

Aspecte monetare specifice – rata dobânzii în economia analizată, masa monetară, etc.

Apecte fiscale – aspecte legate de bugetul statului

Criteriile calitative ale agenției de rating au în vedere aspectele de tip instituțional și politic ale statului respectiv, reflectate în special asupra nivelului birocrației.

Așa cum s-a observat, diversele agenții de rating acordă o atenție diferită importanței criteriilor ce stau la baza realizării evaluărilor statelor, prioritare fiind de cele mai multe ori politicile monetare și modul de gestionarea bugetului.

Și politica pară să influențeze tot mai mult modul în care sunt percepute unele state, un exemplu semnificativ în acest sens fiind statele din Europa de est, care după intrarea în Uniunea Europeană au primit note de evaluare mai ridicate.

Cele trei agenții de rating menționate în cadrul acestui capitol au note specifice de evaluare aproximativ identice, diferențierea fiind realizată la nivelul codificărilor.

CAPITOLUL 6. INDICATORI DE VULNERABILITATE DETERMINANȚI AI RISCULUI DE ȚARĂ

Estimarea riscului global specific unei economii depinde în foarte mare măsură nu atât de metoda care este folosită pentru analizarea riscului de țară (sisteme de rating, tehnici analitice sau tehnici econometrice), cât mai ales de unii indicatori (cum ar fi imput-urile), ce pot avea o influență majoră la nivelul vulnerabilității unui stat.

Riscul vizează în principal fenomenele ce se derulează la nivelul unui economii naționale, acestea putând avea efecte neprevăzute asupra tranzacțiilor internaționale, indiferent că acestea sunt de natură economică sau financiară.

Așa se face că deprecierea unei monede poate genera reducerea valorică a cash flow-ului, dar și a profiturilor cesunt repatriate de un investitor, acestea fiind exprimate în moneda proprie. Pe lângă faptul că informațiile reieșite din procesele de notare sau din diversele niveluri ale spread-urilor sunt, din punct de vedere cantitativ, destul de limitate, agențiile de rating acordă o atenție specială aspectelor macroeconomice și financiare ce previzionează riscul de credit suveran, pe locul secund fiind plasate fenomenele de piață.

Acesta este și motivul pentru care crizele din ultimii ani nu au putut fi prognosticate, în lipsa unor semnale de alarmă bine conturate.

Economia ultimilor ani se caracterizează printr-un ritm ascendent al volatilității spread-urilor, datorat în special reacțiilor supradimensionate ale investitorilor, în fața evoluțiilor de pe piețele globalizate, în contextul creșterii accentuate a datoriilor pe termen scurt, semnalate la multe dintre statele emergente.

Și în ciuda faptului că statisticile în domeniul economic și financiar sunt din ce în ce mai complete, informațiile vitale pentru stabilirea ideală a riscului de țară nu sunt încă la nivelul așteptărilor.

O altă problemă a economiei moderne vizează strategiile adoptate de brokeri și de băncile de investiții, care, din motive lesne previzibile, preferă deseori să dea publicității un nivel mult mai scăzut al riscurilor aferente debitorilor.

Ideal ar fi ca băncile de investiții să dea publicității informații cât mai complete asupra nivelului riscului de țară, situație în care și investitorii vor resimți un grad de siguranță ridicat, după analizarea oportunităților conferite de achițiile de titluri.

Astfel se impune ca în procesul analizei riscului de țară să se aibă în vedere toți indicatorii responsabili de vulnerabilitățile economice ale unui stat.

La nivelul economiei globale, în evaluarea riscului de țară, se iau în considerare următorii indicatori :

Raportul PIB/locuitor – reprezintă adevărați indicatori ai avuției unui stat, pe baza lor putându-se realiza o clasificare corectă a țărilor, din punct de vedere al bogăției. Cu cât valoarea acestui raport este mai mică, cu atât statul este mai sărac, fiind puțin probabil să nu întâmpine dificultăți în onorarea datoriilor. Un indice mic al acestui raport reflectă un risc de țară ridicat

Rata de creștere a PIB – caracterizează performanța economică a unui stat. Cu cât aceasta este mai ridicată, cu atât economia are o creștere mai semnificativă și deci statul are șanse mai mari să își îndeplinească obligațiile legate de datoria externă. Legat de acest indicator multe sunt vocile care susțin că în lipsa unei creșteri economice autoritățile pot lua mpsuri de naționalizarea unor firme strâine

Datoria externă/locuitor – cuantifică atât nivelul îndatorării, cât și capacitatea statului de a contracta, în condiții de siguranță, noi împrumuturi

Datorie externă/PIB – reprezintă indicatorul specific al gradului de îndatorare al unui stat

Investiții/PIB – este indicatorul ce caracterizează o posibilă creștere economică viitoare, pe cale de consecință și o valoare ridicată de reducere a riscului de țară

Importuri/PNB – indicatorul măsoară dimensiunea relativă a importurilor. El reprezintă un indicator al gradului în care evoluția venitului național este afectată de o potențială decizie de reducere a importului, datorată dificultăților în administrarea datoriei

Rezerve/Importuri – reflectă un nivel ridicat al rezervelor, ce conferă siguranță în gestionarea datoriei externe

Rata de creștere a exporturilor – cum exporturile pot fi considerate ca fiind cea mai ieftină sursă de valute, statele cu evoluție favorabilă a exporturilor întrunesc bume premise din punct de vedere al solvabilității

Deficit bugetar/Cheltuieli guvernamentale – o valoare ridicată a deficitului bugetar poate determina diverse comportamente guvernamentale (în sensul exproprierii investitorilor străini), O valoare ridicată a acestui indicator favorizează riscul de țară

Datorie externă/Importuri – când valoarea acestui indicator crește, se poate afirma că vulnerabilitatea legată de posibilele crize ce vizează comerțul exterior va înregistra un trend ascendent

Variația exporturilor

Speranța de viață, mortalitatea infantilă, etc.- sunt indicatori specifici ai gradului de dezvoltare economică și socială a unei țări

Nivelul instabilității politice – probabilitatea pierderii puterii îi poate determina pe guvernanții să ia măsuri de genul naționalizărilor sau se poate ajunge la diminuarea motivației de achitarea datoriei externe și a dobânzilor specifice

Indicatori ai democrației – practica a demonstrat faptul că guvernele democratice sunt mai sensibile la elemente precum respectarea regulilor internaționale, a drepturilor celor pe care îi conduc, etc.

Rata de economisire domestică – acest indicator prezintă o importanță aparte, el caracterizând capacitatea unui stat de a-și finanța creșterea prin intermediul resurselor interne

Gradul de vulnerabilitate al exporturilor la șocurile externe – indicatorul cuantifică volatilitatea exporturilor, aceasta fiind strâns legată de gradul de concentrare al exporturilor. Astfel, cu cât exporturile sunt mai concentrate, cu atât veniturile obținute din comerț în economia respectivă sunt mai vulnerabile

Exportul de petrol – statutul de stat exportator de petrol reprezintă cea mai bună garanție a îndeplinirii obligațiilor internaționale

Dobânzi plătite / serviciul datoriei – măsoară costul datoriei și capacitatea de rambursare a unui stat

Rata inflației – reprezintă un indicator al performanței economice, în strânsă legătură cu politica monetară. Fenomenul inflaționist antrenează diminuarea valorii reale a veniturilor unui stat și provoacă o depreciere a monedei, reducând capacitatea unei țări de a-și rambursa datoria

Rata de creștere a masei monetare – este indicator asociat politicii monetare a statului. Astfel, din perspectiva riscului de țară, o creștere semnificativă a ofertei de monedă este în general nefavorabilă, ea fiind generatoare de presiuni inflaționiste

Indicatori ai ajutoarelor privind dezvoltarea statelor – acești indicatori, de tipul cuantum ajutor/locuitor, cuantum ajutor/PNB, măsoară gradul de dependență al unui stat de ajutoarele externe. În general, statele care beneficiază de astfel de ajutoare protejează investitorii străini, un tratament dur aplicat acestora periclitând acordarea acestor ajutoare

Investiții străine directe/locuitor, Investiții străine directe/PNB – mulți sunt specialiștii care consideră că o concentrare semnificativă de firme străine într-un stat poate fi pozitiv corelată cu riscul de expropriere. Și asta datorită faptului că guvernele ar putea considera această stare de fapt ca fiind un obstacol în calea eficienței economice a unui stat, întreprinderile străine însușindu-și pe de altă parte o fracțiune prea mare din beneficiile realizate.

BIBLIOGRAFIE

Autori români:

Adrian Vasilescu, Comunicări științifice BNR, 2010

Cristian Păun, Criza economică – cauze, caracteristici, explicații, Sfera politicii, volumul XVIII, iunie 2010

Cristina Peicuți, Lumea în Criză- Erorile Sistemului, Iași, Editura Polirom, 2011

Autori străini :

Ajayi, Richard A, Mougoue, Mbodja, On the Dynamic Relation between Stock Prices and Exchange Rates, Journal of Financial Research, Southern Finance Association and Southwestern Finance Association, vol. 19(2), Summer, 1996)

Akerlof, George A., Robert J. Shiller – Animal Spirits: How Human Psychology Drives the Economy și Why It Matters for Global Capitalism, Princeton, N.J.: Princeton University Press, 2009 [Traducere în limba română de Monica Sibinescu, Spirite animale, Ed. Publica, București, 2010]

Almunia, Miguel, Agustin S. Benetrix, Barry Eichengreen, Kevin H. O'Rourke și Gisela Rua, „From Great Depression to Great Credit Crisis: Similarities, Differences and Lessons”

Bruno M., Easterley W. Inflation Crises and Long-Run Growth // Journal of Monetary Economics, 1998, nr. 1

Enrica Detragiache, Asli Demirguc-Kunt, Does Deposit Insurance Increase Banking System

Stability, (IMF Working Papers 00/3, International Monetary Fund, 2000)

Enrica Detragiache, Antonio Spilimbergo, Crises and Liquidity – Evidence and Interpretation, (IMF Working Papers 01/2, International Monetary Fund, 2001)

Rudiger Dornbusch, Debt Problems and the World Macro Economy, (NBER Working Papers 2379, National Bureau of Economic Research, Inc., 1989)

Barry Eichengreen, Andrew K. Rose, Staying Afloat When the Wind Shifts: External Factors and Emerging-Market Banking Crises, (NBER Working Papers 6370, National Bureau of Economic Research, Inc., 1998)

B. Eichengreen, A. Rose & C. Wyyplosz, (1997), “Contagious Currency crises”, Berkley, www.econ.berkeley.edu/~eichengr/research/pre5681.pdf

Gerardo Esquivel, Felipe Larraín, Currency Crises: Is Central America Different, (CID Working Papers 26, Center for International Development at Harvard University, 1999)

Forbes K. J., Rigobon R., 2002, "No Contagion, Only Interdependence: Measuring Stock Market Comovements," Journal of Finance, American Finance Association, vol. 57(5)

Forbes K.J., „How do large depreciations affect firm performance?”, NBER Working Paper No. 9095, August 2002, http://dspace.mit.edu/handle/1721.1/1766

Frankel, Jeffrey A., Rose, Andrew K., Currency crashes in emerging markets: An empirical treatment, (Journal of International Economics, Elsevier, vol. 41(3-4), 1996)

Friedman, M., Friedman R., Libertatea de a alege. O declarație personală, Cap. 3: Anatomia Crizei, (Publica 2009)

Glick, R., Hutchison, M., Banking and Currency Crises: How Common are Twins?, (Papers pb99- 07, Economisch Institut voor het Midden en Kleinbedrijf, 1999)

David Guth, Charles Marsh, Public Relations: A Values-Driven Approach, Boston, Allyn & Bacon Publishing, 2000

Kaminsky G., Reinhart C. (1999), “Bank Lending and Contagion: Evidence from the East Asian Crisis” Working Paper, National Bureau of Economic Research, 1999

Kawai M., Newfarmer R., Schmukler S., „Crisis and Contagion in East Asia. Nine Lessons”, The World Bank, 2001

Paul Robin Krugman, A model of balance-of-payments crises, (Journal of Money, Credit, and Banking 11, 1979)

Paul Robin Krugman, Opriti aceasta depresiune – Acum !, Editura Publica, București, 2012

Manic, S., Economic crisis, its prospects and challenges for economic theory, Scientific Bulletin – 2009

Mishkin, F., Anatomy of a financial crisis, (NBER Working Paper Series, 1991, no. 3934)

Mitroff, I., Conceptual and empirical issues in the development of a general theory of crisis management, (Technological Forecasting and Social Change, vol. 33, 1988)

Morin, E., Pour une crisologie, (Connexions, vol. 25, 1976)

Maurice Obstfeld, Rational and self-fulfilling balance-of-payments crises, (American Economic Review 76 (1), 1986)

P. Pesenti, C.Tille., „The Economics of Currency Crises and Contagion: An Introduction”, FRBNY Economic Policy Review, September, 2000

Roubini N.., Mihm Stephen, „ Economia crizelor – curs fulger despre viitorul finanțelor ”, București, Editura Publică, 2010

Shiskin, J., The Changing Business Cycle, (New York Times, 1974, December)

Joseph E. Stiglitz : În cădere libera – America, piața liberă și prăbușirea economiei mondiale, Bucuresti, Editura Publica, 2010

Jesús Huerta de Soto, Dinero, Crédito Bancario y Ciclos Económicos, Unión Editorial, Madrid, 1998

Thierry Libaert, Comunicarea de criză, București, Editura C.H. Beck, 2008

Site-uri consultate :

www.mediafax.ro

http://ro.wikipedia.org/wiki/Milton_Friedman

http://cristianpaun.finantare.ro/2008/12/13/ce-este-o-criza-financiara/

http://www.usatoday.com/story/news/world/2014/01/16/wef-biggest-risks-facing-world-2014/4505691/

http://www.dallasfed.org/fed/annual

http://www.theguardian.com/business/bear-stearns

http://www.nbcnews.com/id/22606833/ns/business-real_estate/t/bank-america-acquire-countrywide/#.Uzub7–KBjo

http://money.cnn.com/2008/07/12/news/companies/indymac_fdic/

http://voices.yahoo.com/fannie-mae-freddie-mac-mortgage-rates-international-1913592.html

http://www.investopedia.com/terms/o/ofheo.asp

http://www.networkworld.com/news/2008/091508-wall-street-shakeup.html

http://content.time.com/time/specials/packages/article/0,28804,1841334_1841431_1902071,00.html

http://www.insurancejournal.com/news/national/2008/10/01/94218.htm

http://www.bloomberg.com/news/2013-12-31/u-s-stock-index-futures-are-little-changed-before-data.html

http://www.dallasfed.org/fed/annual/

http://cristianpaun.finantare.ro/2008/12/20/impactul-crizei-financiare-asupra-pietei-muncii-din-sua/

http://www.reuters.com/article/2013/12/06/us-usa-economy-idUSBRE9B40KJ20131206

http://business.financialpost.com/2014/04/07/the-changing-face-global-risks-top-6-things-you-should-be-worried-about-now/

http://www.project-syndicate.org/commentary/nouriel-roubini-warns-that-even-as-many-threats-to-the-world-economy-have-receded–new-ones-have-quickly-emerged

http://business.financialpost.com/2014/04/07/the-changing-face-global-risks-top-6-things-you-should-be-worried-about-now/,

http://cristianpaun.finantare.ro/2013/11/07/teoria-robinetului-si-criza-actuala/

http://www.efsf.europa.eu/about/index.htm

BIBLIOGRAFIE

Autori români:

Adrian Vasilescu, Comunicări științifice BNR, 2010

Cristian Păun, Criza economică – cauze, caracteristici, explicații, Sfera politicii, volumul XVIII, iunie 2010

Cristina Peicuți, Lumea în Criză- Erorile Sistemului, Iași, Editura Polirom, 2011

Autori străini :

Ajayi, Richard A, Mougoue, Mbodja, On the Dynamic Relation between Stock Prices and Exchange Rates, Journal of Financial Research, Southern Finance Association and Southwestern Finance Association, vol. 19(2), Summer, 1996)

Akerlof, George A., Robert J. Shiller – Animal Spirits: How Human Psychology Drives the Economy și Why It Matters for Global Capitalism, Princeton, N.J.: Princeton University Press, 2009 [Traducere în limba română de Monica Sibinescu, Spirite animale, Ed. Publica, București, 2010]

Almunia, Miguel, Agustin S. Benetrix, Barry Eichengreen, Kevin H. O'Rourke și Gisela Rua, „From Great Depression to Great Credit Crisis: Similarities, Differences and Lessons”

Bruno M., Easterley W. Inflation Crises and Long-Run Growth // Journal of Monetary Economics, 1998, nr. 1

Enrica Detragiache, Asli Demirguc-Kunt, Does Deposit Insurance Increase Banking System

Stability, (IMF Working Papers 00/3, International Monetary Fund, 2000)

Enrica Detragiache, Antonio Spilimbergo, Crises and Liquidity – Evidence and Interpretation, (IMF Working Papers 01/2, International Monetary Fund, 2001)

Rudiger Dornbusch, Debt Problems and the World Macro Economy, (NBER Working Papers 2379, National Bureau of Economic Research, Inc., 1989)

Barry Eichengreen, Andrew K. Rose, Staying Afloat When the Wind Shifts: External Factors and Emerging-Market Banking Crises, (NBER Working Papers 6370, National Bureau of Economic Research, Inc., 1998)

B. Eichengreen, A. Rose & C. Wyyplosz, (1997), “Contagious Currency crises”, Berkley, www.econ.berkeley.edu/~eichengr/research/pre5681.pdf

Gerardo Esquivel, Felipe Larraín, Currency Crises: Is Central America Different, (CID Working Papers 26, Center for International Development at Harvard University, 1999)

Forbes K. J., Rigobon R., 2002, "No Contagion, Only Interdependence: Measuring Stock Market Comovements," Journal of Finance, American Finance Association, vol. 57(5)

Forbes K.J., „How do large depreciations affect firm performance?”, NBER Working Paper No. 9095, August 2002, http://dspace.mit.edu/handle/1721.1/1766

Frankel, Jeffrey A., Rose, Andrew K., Currency crashes in emerging markets: An empirical treatment, (Journal of International Economics, Elsevier, vol. 41(3-4), 1996)

Friedman, M., Friedman R., Libertatea de a alege. O declarație personală, Cap. 3: Anatomia Crizei, (Publica 2009)

Glick, R., Hutchison, M., Banking and Currency Crises: How Common are Twins?, (Papers pb99- 07, Economisch Institut voor het Midden en Kleinbedrijf, 1999)

David Guth, Charles Marsh, Public Relations: A Values-Driven Approach, Boston, Allyn & Bacon Publishing, 2000

Kaminsky G., Reinhart C. (1999), “Bank Lending and Contagion: Evidence from the East Asian Crisis” Working Paper, National Bureau of Economic Research, 1999

Kawai M., Newfarmer R., Schmukler S., „Crisis and Contagion in East Asia. Nine Lessons”, The World Bank, 2001

Paul Robin Krugman, A model of balance-of-payments crises, (Journal of Money, Credit, and Banking 11, 1979)

Paul Robin Krugman, Opriti aceasta depresiune – Acum !, Editura Publica, București, 2012

Manic, S., Economic crisis, its prospects and challenges for economic theory, Scientific Bulletin – 2009

Mishkin, F., Anatomy of a financial crisis, (NBER Working Paper Series, 1991, no. 3934)

Mitroff, I., Conceptual and empirical issues in the development of a general theory of crisis management, (Technological Forecasting and Social Change, vol. 33, 1988)

Morin, E., Pour une crisologie, (Connexions, vol. 25, 1976)

Maurice Obstfeld, Rational and self-fulfilling balance-of-payments crises, (American Economic Review 76 (1), 1986)

P. Pesenti, C.Tille., „The Economics of Currency Crises and Contagion: An Introduction”, FRBNY Economic Policy Review, September, 2000

Roubini N.., Mihm Stephen, „ Economia crizelor – curs fulger despre viitorul finanțelor ”, București, Editura Publică, 2010

Shiskin, J., The Changing Business Cycle, (New York Times, 1974, December)

Joseph E. Stiglitz : În cădere libera – America, piața liberă și prăbușirea economiei mondiale, Bucuresti, Editura Publica, 2010

Jesús Huerta de Soto, Dinero, Crédito Bancario y Ciclos Económicos, Unión Editorial, Madrid, 1998

Thierry Libaert, Comunicarea de criză, București, Editura C.H. Beck, 2008

Site-uri consultate :

www.mediafax.ro

http://ro.wikipedia.org/wiki/Milton_Friedman

http://cristianpaun.finantare.ro/2008/12/13/ce-este-o-criza-financiara/

http://www.usatoday.com/story/news/world/2014/01/16/wef-biggest-risks-facing-world-2014/4505691/

http://www.dallasfed.org/fed/annual

http://www.theguardian.com/business/bear-stearns

http://www.nbcnews.com/id/22606833/ns/business-real_estate/t/bank-america-acquire-countrywide/#.Uzub7–KBjo

http://money.cnn.com/2008/07/12/news/companies/indymac_fdic/

http://voices.yahoo.com/fannie-mae-freddie-mac-mortgage-rates-international-1913592.html

http://www.investopedia.com/terms/o/ofheo.asp

http://www.networkworld.com/news/2008/091508-wall-street-shakeup.html

http://content.time.com/time/specials/packages/article/0,28804,1841334_1841431_1902071,00.html

http://www.insurancejournal.com/news/national/2008/10/01/94218.htm

http://www.bloomberg.com/news/2013-12-31/u-s-stock-index-futures-are-little-changed-before-data.html

http://www.dallasfed.org/fed/annual/

http://cristianpaun.finantare.ro/2008/12/20/impactul-crizei-financiare-asupra-pietei-muncii-din-sua/

http://www.reuters.com/article/2013/12/06/us-usa-economy-idUSBRE9B40KJ20131206

http://business.financialpost.com/2014/04/07/the-changing-face-global-risks-top-6-things-you-should-be-worried-about-now/

http://www.project-syndicate.org/commentary/nouriel-roubini-warns-that-even-as-many-threats-to-the-world-economy-have-receded–new-ones-have-quickly-emerged

http://business.financialpost.com/2014/04/07/the-changing-face-global-risks-top-6-things-you-should-be-worried-about-now/,

http://cristianpaun.finantare.ro/2013/11/07/teoria-robinetului-si-criza-actuala/

http://www.efsf.europa.eu/about/index.htm