Problematica Statutului Societatilor Private

În ultimul deceniu securitatea la nivel global a suferit transformări dramatice. În timp ce vechile amenințări au început să dispară treptat, provocări noi și terifiante le-au luat locul. Aceasta a determinat o nouă percepție asupra unor concepte precum securitatea, conflictele și pacea.

În ciuda evoluției securității și a noilor amenințări, misiunea tradițională a armatei este aceea de a apăra țara sau aliații împotriva atacurilor externe. Această misiune include nu numai protejarea teritoriului statului/aliaților și a suveranității politice, ci și protecția societății, în ansamblul ei.

Totuși, din ce în ce mai mult, armata nu mai acționează doar în contextul național, ci împreună cu unități ale altor state, în baza unor tratate bilaterale/multilaterale sau în baza unui mandat ONU/OSCE, desfășoară misiuni de sprijin al păcii.

Armatele sunt implicate în misiunile de pace din două motive majore:

prevenirea conflictelor și evitarea răspândirii regionale a acestora;

contribuirea la securitatea umană și protejarea populației civile din zonele de conflict.

Statul deține monopolul folosirii legitime a forței și este singurul furnizor de securitate, responsabil de asigurarea securității interne și apărarea împotriva amenințărilor externe. Totuși, având în vedere valul de conflicte interne, a rezultat necesitatea privatizării unor funcții de securitate. Au reapărut astfel unii actori nonstatali care au pus în discuție forma tradițională de control democratic al sectorului de securitate.

Începând cu ultimul deceniu al secolului trecut societățile private de securitate și de prestații militare s-au înmulțit considerabil. Cele mai multe pot fi divizate în trei categorii: mercenarii, societățile militare private și societățile de securitate private. Ultimele două pot fi grupate într-o singură categorie și anume companii militare private.

Mercenarii există de foarte multă vreme iar conflictele recente au demonstrat că aceștia sunt încă activi în foarte multe zone ale lumii. Definiția acestora este dată în chiar art.1 al Convenției Internaționale împotriva Recrutării, Folosirii, Finanțării și Instruirii Mercenarilor din anul 1989 și care a intrat în vigoare în anul 2001. Din păcate, la momentul actual convenția a fost ratificată doar de câteva țări.

Termenul mercenar apare și în alte tratate internaținale care au fost totuți criticate pentru lipsa de acuratețe, deoarece se concentrază pe motivația acțiunilor, care este dificil de definit, și nu pe acțiunile ca atare. De exemplu, mulți furnizori de servicii de securitate în Irak susțin că lucrează în aceeași măsură din patriotism dar și pentru câțtiguri financiare.

Societățile private de prestații militare sunt varianta modernă a mercenarilor. Acestea au scop lucrativ, adică oferă prestații militare și instruire sau, mai precis, misiuni de luptă (operațiuni de luptă, planificare strategică, colectarea informațiilor, sprijin operațional și logistic, recuperare de ostatici etc.) și/sau necombatante (formare, achiziționare, întreținere etc.). Important de reținut este faptul că acestea acționează și la cererea guvernelor, în special în situații conflictuale sau de reconstrucție postconflictuală. Totuși, nu mai puțin important este faptul că aceste societăți furnizează servicii pentru profit și nu din rațiuni politice.

Din punct de vedere legal aceste societăți nu pot fi încadrate în definiția limitativă a forțelor mercenare pentru că sunt alcătuite, de regulă, din militari în rezervă.

Societățile de securitate privată oferă servicii destinate pentru protejarea afacerilor și proprietății private, contribuind astfel și la prevenirea infracționalității. Având în vedere principalul obiect de activitate al acestora, aceste societăți există peste tot în lume dar cercetările recente arată că folosirea lor a crescut foarte mult în zonele de conflict, unde firmele private consideră că au nevoie de o protecție sporită, protecția statului nefiind suficientă. Aparent, aceste societăți de securitate sunt preocupate de protecția proprietății și a personalului decât de aspectele militare ale conflictului. În practică, de foarte multe ori personalul acestor societăți folosește competența militară cu aceea din domeniul securității, întrucât ambele sunt importante și necesare în zonele lor de competență. Tocmai din aceste considerente nu se poate face o distincție între societățile militare și cele de securitate ele putând fi denumite Companii Militare Private (CMP).

Statele, organizațiile internaționale, organizațiile neguvernamentale, agențiile umanitare și de dezvoltare, corporațiile multinaționale și chiar persoanele individuale pot contracta servicii militare oferite de CMP.

În cazul statelor, aceste companii sunt deseori folosite pentru a compensa lipsa unei capacități naționale. CMP furnizează servicii high-tech în domenii în care forțele armate nu își mai pot permite să instruiască personalul sau să ofere perspective atractive de avansare în carieră. În alte cazuri, CMP asigură o capacitate inexistentă. De exemplu, angajarea firmei israeliene Levdan i-a permis președintelui Republicii Congo-Brazzaville să creeze în 1994 o nouă forță care a înlocuit unitățile militare fidele fostului președinte.

Alte grupuri recurg pentru a-și putea desfășura activitatea în medii periculoase. S-a arătat că CMP sunt potențial utile ONU și altor organizații internaționale pentru că desfășurarea lor ar stârni mai puține controverse politice decă! decizia de a dcsiașura trupe naționale sub egida ONU.

Uneori, indivizii sau grupurile recurg pentru scopuri mai insidioase, cum ar fi răsturnarea unor guverne sau protejarea unor activități ilegale.

Datele privind rentabilitatea CMP nu sunt concludente. Angajații CMP "costă" destul de mult, salariile standard variază între 400 și 1000 de dolari pe zi. Cei care susțin că CMP sunt mai rentabile decât armatele permanente se bazează de obicei pe următoarele argumente:

– CMP pot angaja persoane care sunt adesea mult mai prost plătite;

– guvernele nu sunt nevoite să ofere CMP beneficii „ascunse”, cum ar fi pensiile, îngrijiri medicale, condiții de trai etc., deoarece acestea sunt de obicei incluse în contract;

– CMP oferă posibilitatea creșterii rapide a forței militare fără costurile implicate de întreținerea pe termen lung a capacității militare sau „preluările” care apar adesea atunci când se operează reduceri rapide în cadrul forțelor armate;

– CMP îndeplinesc misiuni necombative esențiale, CMP dau forțelor armate posibilitatea de a se concentra pe misiunile de bază.

Pe de altă parte trebuie luate în considerare și următoarele argumente:

– deoarece plata se face în general pe bază de contract și nu în funcție de numărul de soldați din teren, este dificil de comparat rentabilitatea CMP față de cea a forțelor militare regulate;

– angajații CMP sunt adesea instruiți pe spezele statului, ca membri ai armatelor naționale; când pleacă la posturi mai bine plătite din sectorul privat, această pregătire este în fapt o subsidiere a operațiunilor CMP;

– practicile curente de subcontractare, în care un contract trece pe la mai multe firme diferite, poate reduce substanțial eficiența sau duce chiar la pierderi.

Ocuparea Irakului a dus la cea mai amplă implicare a industriei militare și de securitate private din istoria eforturilor internaționale de reconstrucție. Cu cele peste 60 de companii private având peste 20.000 de angajați care furnizează servicii cu caracter militar și de securitate în Irak, CMP formează înlr-adevăr al doilea contingent ca mărime după Statele Unite.

Totuși, pentru CMP costurile au fost substanțiale. Până în ianuarie 2006 se înregistraseră 309 angajați uciși în Irak iar numărul răniților era de câteva ori mai mare.

Recurgerea pe scară largă a dat naștere și la serioase probleme legale și operaționale:

Unele firme și-au amânat sau încheiat operațiunile din cauza violenței crescânde. S-a aflat că, după ce un convoi al firmei Kellogg, Brown and Root (KBR) a căzut într-o ambuscadă în aprilie 2004. Zeci de șoferi de camion ai KBR au refuzat să mai lucreze dacă nu erau îmbunătățite condițiile de securitate și mulți angajatori au părăsit țara, lăsând militarii cu provizii insuficiente în multe zone din Irak;

Capacitatea forțelor armate de a reține soldații talentați a fost diminuată;

Comandamentul pentru operații speciale al SUA a instituit un sistem nou de salarizare, compensații și stimulente educaționale pentru a-i păstra, în Marea Britanie forțele armate oferă în prezent soldaților de elită concedii de un an ca să poată lucra pentru o CMP în Irak;

Pe vremea Autorității Provizorii de Coaliție angajații CMP beneficiau de imunitate față de legislația irakiană. Șase angajați cu contract, care au fost implicați în scandalul de , nu au fost niciodată deferiți justiției;

Companiile au operat pe bază de contracte 'cost-plus' care pot da loc mai ușor la fraude, așa cum s-a afirmat în cazul KBR, filială a companiei Halliburton. Armata SUA a contestat aproximativ 1,8 miliarde de dolari din suma cerută de Halliburton pentru activități desfășurate în Irak din cauza insuficienței documentelor justificative;

În unele cazuri, se pare că angajatorii nu au asigurat pregătirea adecvată a personalului;

Într-un raport al armatei americane din octombrie 2005 se afirmă că moartea a patru angajați ai firmei Rlachvater într-un accident de avion produs în noiembrie 2004 este datorată încălcării a numeroase reglementări guvernamentale, inclusiv faptului că piloții nu au fost suficient înstruiți la fața locului. Oficialii de au respins aceste acuzații.

Unii analiști susțin că CMP au avantaje operaționale în comparație cu forțele armate regulate, curn ar fi:

– pot fi desfășurate rapid;

– diminuează îngrijorarea publicului vizavi de folosirea forței;

– acționează ca o contrapondere a forțelor armaie locale în statele care au instituții politice precare.

Fie că aceste avantaje sunt sau nu reale, majoritatea analiștilor sunt de părere că CMP prezintă o scrie de dezavantaje operaționale în comparație cu forțele armate regulate:

– fiind motivate mai degrabă de profit decât de simțul datoriei, angajarea lor este în general considerată a fi mai limitată decât a personalului militar regulat;

– angajații lor nu se încadrează în ierarhia militară;

– contractele lor nu pot acoperi în avans orice circumstanță posibilă, ceea ce le reduce flexibilitatea combativă și poate compromite capacitatea lor de a face față situațiilor neașteptate;

– personalul necombatant nu are antrenamentul încrucișat care poate crește capacitatea militară în situații de necesitate;

– se apreciază că tendința accentuată a CMP de a reduce cheltuielile poale duce la decizii care pun în primejdie viața personalului; de exemplu, după ce patru angajați ai firmei Blackwater au fost uciși în Irak în 2004, au existat voci care au afirmat că un al cincilea soldat, care trebuia să asigure ariergarda, nu fusese trimis cu ceilalți pe motiv de constrângeri bugetare;

– dacă, dintr-un motiv sau altul, CMP dau greș, capacitatea forțelor armate regulate de a-și îndeplini misiunile este serios afectată.

În toate țările în care operează CMP, legislația referitoare la activitățile acestora este laxă, mai ales în ceea privește serviciile furnizate în străinătate și, de regulă, nu există un control real.

Guvernele se pot „folosi” de CMP pentru a eluda constrângerile impuse de mecanismele instituționale de control (de exemplu, limitarea de către legislativ a numărului de trupe trimise în afara granițelor). În plus, în multe țări, CMP nu sunt obligate să dezvăluie anvergura activităților lor sau detalii privind cheltuielile.

În general, angajații CMP nu sunt supuși disciplinei militare si nici pregătiți să întreprindă operații în conformitate eu legile conflictelor armate. De altfel, CMP pot să își încheie ușor operațiunile, ceea ce face ca angajații lor să fie greu de găsit în caz de încălcare a legii.

Angajații CMP sunt supuși dreptului penal intern și au răspundere civilă în țara contractantă, țara unde operează și țara de cetățenie a angajatorului. Cu toate acestea, absența unor reglementări care să se refere în mod specific blochează aplicarea legii.

În prezent nu există o lege model care să poată fi folosită ca îndrumar pentru bune practici. Este de dorit ca o astfel de lege să precizeze modalitățile prin care CMP sunt supuse supervizării executivului, controlului legislativului și revizuirii judecătorești.

Această lege ar trebui să includă dispoziții care:

– să definească CMP, incluzând o lista exhaustivă de servicii care pot fi considerate cu caracter de luptă;

– să prevadă că activitatea CMP, atât în țară cât și în străinătate, intră sub incidența legislației naționale penale și civile;

– să reglementeze toate etapele procesului de gestionare a contractului, inclusiv în domenii ca subcontractarea, auditul financiar și achizițiile publice;

– să includă condiții standard de organizare și funcționare, cum ar fi înregistrarea firmei, atestate de calificare profesională a personalului si evidența activității angajaților;

– să specifice ministerul sau agenția responsabilă pentru controlul CMP, de exemplu ministerul apărării sau poliția vamală sau chiar un organ special de monitorizare.

Alte legi aplicabile serviciilor guvernamentale de securitate, cum ar fi reglementările privind confidențialitatea datelor si a comunicărilor, trebuie să fie aplicabile și în cazul serviciilor de securitate private.

Deși există tratate și principii ale dreptului cutumiar care se aplică CMP, cazurile în care sunt puse în practică sunt rare:

Drepturile omului: Tratatele internaționale privind drepturile omului conțin dispoziții referitoare la petițiile individuale sau sistemele de informare ia care statele se pot raportaatunci când iau măsuri pentru a-sî proteja cetățenii de încălcări ale drepturilor omului decătre CMP locale sau străine.

Dreptul penal: Tribunalul Penal Internațional are jurisdicție internațională pentru o serie de infracțiuni, deși aceasta se aplică numai persoanelor, nu și companiilor ai căror angajați comit infracțiuni. De asemenea, jurisdicția sa este limitată la infracțiunile de care este sesizat de statele părți și infracțiunile care intră sub jurisdicția statelor părți. De exemplu, dacă un stat parte refuză să cerceteze un angajat suspectat de crime de război al unei CMP înregistrată în jurisdicția sa, Tribunalul Penal Internațional poate deschide propria sa investigație.

Răspunderea statului: Dreptul cutumiar internațional, așa cum este codificat în Articolele privind răspunderea statelor ale Comisiei de Drept Internațional (2001) stipulează că statele sunt răspunzătoare pentru activitățile actorilor nestatali care acționează în numele statului. Un stat care angajează o CMP este prin urmare răspunzător de conduita acesteia. Totuși, răspunderea se referă numai la state nu la persoane.

Dreptul internațional umanitar: Această ramură a dreptului conține reglementări clare privind statutul de combatant ai angajaților individuali ai CMP, deși doar în cazuri de conflict internațional sau civil. Ca și soldații din armatele regulate, angajații CMP beneficiază de statutul prizonierilor de război dacă intră în categoria civililor care însoțesc forțele armate. Totuși, dacă intră doar în categoria civililor care iau parte la ostilități sau a mercenarilor pot fi deferiți justiției de statul „inamic” și nu se bucură de protecția de care beneficiază civilii obișnuiți.

Convenția privind mercenarii: stipulează că statele părți au obligația de a introduce prevederile convenției în legislația națională pentru ca acestea să intre în vigoare. Cu toate acestea, definiția dată de tratat mercenarului este neclară si puține state au ratificat convenția.

Actualmente există o serie de propuneri privind modul de reglementare a conduitei CMP pe plan internațional.

Unii au sugerat interzicerea generală a anumitor activități. Criticii acestei propuneri arată însă că CMP îndeplinesc un rol necesar iar statele nu par dispuse să interzică total recurgerea la orice fel de activitate prestată de CMP.

O altă propunere se referă la crearea unui organism internațional de reglementare a CMP. Aceasta înseamnă însă că statele vor fi nevoite sa renunțe la monopolul lor tradițional asupra exporturilor cu caracter militar, ceea ce pare puțin probabil.

A fost avansată și ideea creării unei convenții care să prevadă standarde minime de control si supervizare cum ar fi:

– un sistem de acordare a autorizațiilor care să includă lista exactă a serviciilor prestate de CMP, notificarea premergătoare ofertei și înregistrarea persoanelor care lucrează pentru CMP;

– condiții minime la eliberarea autorizației cu privire la angajarea personalului, organizarea și funcționarea companiei, competența acesteia și politica față de dreptul conflictelor armate și drepturile omului;

– control parlamentar și/sau independent al activităților CMP;

– condiții minime de competitivitate și transparență în procesele de achiziționare, licitare și contractare.

Un astfel de aranjament, adoptat pe bază voluntară, poate fi dificil de pus în practică, dar ar garanta reglementarea de către autoritățile naționale a CMP proprii. În plus, ar permite interpretarea, în funcție de legislația națională, a anumitor detalii ale reglementărilor care altminteri ar obstrucționa încheierea unui tratat internațional.

Investigarea de către mijloacele de informare în masă si grupurile de monitorizare din societatea civilă a fost una din cele mai eficiente modalități de a controla conduita CMP. În acest fel CMP au devenit mai conștiente de imaginea lor și nu mai sunt dispuse să comită infracțiuni flagrante, dar aceaslă tendință nu este nicidecum pe cale de a se generaliza.

Alte măsuri de autoreglementare a CMP, inclusiv codurile de conduită impuse de bunăvoie – cum este cel al Asociației internaționale pentru Operațiuni de Pace (IPOA), un grup industrial ar putea contribui la controlarea CMP, deși nu pot înlocui normele și reglementările.

Toate măsurile de mai sus pot fi complementare, una excluzând-o pe cealaltă. În orice caz, se pare că CMP vor rămâne o parte a mediului de securitate în viitorul previzibil și este indubitabil nevoie de îmbunătățirea reglementărilor, prin mijloace fie naționale, fie internaționale.

Problematica referitoare la utilizarea societăților private de securitate privată a apărut ca urmare a apariției în zonele de conflict armat, în special în Irak, a multor victime produse de acest tip de entități, în fond, de natură comercială.

Astfel, în repetate rânduri, autoritățile de au retras licenta diferitelor firmei de protectie si paza. Într-un caz similar, societății Blackwater, i s-a retras autorizația de operare, după ce 8 irakieni au murit si 13 au fost raniti intr-un schimb de focuri cu agentii americani.

Premierul Nuri al Maliki a calificat incidentul drept "o crima" si a anuntat ca "va opri activitateasi va pedepsi" firma americana, unul dintre cei mai mari contractori privati din Irak in domeniul sigurantei. Secretarul de stat american, Condoleezza Rice, l-a sunat personal pe premierul Nuri al Maliki pentru a-l asigura ca oficialii americani investigheaza incidentul pentru a intelege ce s-a intamplat, subliniind importanta colaborarii si transparentei in acest caz.

Firma Blackwater sustine ca agentii respectivi au actionat in legitima aparare, fiind atacati de irakieni inarmati, in timp ce asigurau protectia unui convoi al Departamentului de Stat. Incidentul s-a petrecut pe fondul nemultumirii irakienilor ca agentii de paza se bucura de imunitate si trag adesea in civili, la prima suspiciune. Pe de alta parte, incidentul ilustreaza dificultatile in a asigura paza oficialilor americani intr-un oras unde masini-capcana pot exploda oricand si unde oameni inarmati trag din multime, ascunzandu-se apoi printre civili nevinovati, comenteaza Associated Press.

Purtatorul de cuvant al guvernului, Ali al Dabbagh, a declarat ca intreg cabinetul sustine decizia Ministerului de Interne de a retrage licenta de operare a firmei Blackwater si de a asigura ca cei responsabili pentru decesul civililor vor fi trasi la raspundere. Ordinul 17 emis de Autoritatea Provizorie a Coalitiei din Irak garanteaza imunitate contractorilor americani in fata justitiei irakiene, dar nu si imunitate in baza legii internationale, in cazul in care sunt implicati in ostilitati. Clericul siit radical Muqtada al-Sadr a cerut anularea tuturor contractelor cu firme de siguranta straine si a acuzat guvernul ca nu asigura protectia civililor. Fondata in 1997 de trei fosti militari SEALS din US Navy, cu sediul in Carolina de Nord, firma Blackwater este considerata o "armata privata", formata din fosti soldati de elita care asigura protectia si paza diplomatilor si oamenilor de afaceri din zone fierbinti precum Irakul. Blackwater are contracte permanente in valoare de 800 milioane de dolari in Irak si aproximativ 1000 de agenti de paza. Criticati pentru ca deschid focul la orice suspiciune, agentii Blackwater au o misiune dificila in asigurarea pazei clientilor lor. Patru angajati Blackwater au fost mutilati si spanzurati de un pod din Falluja, in martie 2004. Conform unui raport ONU, 420 de agenti de protectie si paza au fost ucisi in Irak in anii 2003-2006.

Nu trebuie pierdut din vedere faptul că, datorită impactului pe care îl au fenomenele și procesele sociale, economice, politice, culturale și militare, interne și internaționale, armatele naționale cunosc ample fenomene și procese de schimbare. În ultimii ani se asistă la fenomene și procese cum ar fi: profesionalizarea armatelor naționale; apariția de noi misiuni pentru armatele naționale; participarea la coaliții militare internaționale și integrarea în alianțe politico-militare; externalizarea unor activități și servicii din armată; transformarea armatelor naționale.

Tot mai des, în literatura de specialitate se regăsește fenomenul de privatizare a armatei, referindu-se pe de-o parte la fenomenul externalizării unor activități și servicii pe care până acum le realiza armata, prin forțe și mijloace proprii, iar, pe de altă parte la apariția și funcționarea unor societăți private militarizate care oferă, la cerere și contra cost, diverse servicii în materie de apărare și de securitate.

În raportul Centrului de Studii al Congresului American, referitor la contractorii privați de securitate, elaborat în anul 2007 (Jennifer K. Elsea și Nina M. Serafino) se afirmă că, la nivelul anului 2007, se aflau în Irak, între 20.000-30.000 de contractori ai diverselor firme de pază. Numai firmele de cetățenie americană, cum ar fi Blackwater, DynCorp International, Triple Canopy au, în tetrul de operații peste 1400 de agenți.

Problema care se ridică este cea referitoare la statutul legal al acestora. În lumina prevederilor dreptului internațional, contractorii care lucrează pentru forțele armate sunt civili necombatanți. Mai mult, tribunalele irakiene nu au jurisdicția de a judecata firmele respective fără permisiunea statului trimițător. Prevederile dreptului internațional umanitar referitoare la ocupație și conflictele cu caracter non-internațional, nu acoperă statutul acestor entități comerciale. Deoerece civilii care acompaniează forțele armate au dreptul la statutul de prizonier de război în cazul capturării, aceștia sunt în fond, civili necombatanți care nu au dreptul să participe la ostilități.

Se pune astfel întrebarea dacă angajații firmelor de securitate pot fi considerați combatanți. În cazul unui conflict armat, doar membrii forțelor armate regulate sau paralimitare care sunt sub comandă militară și îndeplinesc unele criterii referitoare la purtarea armelor la vedere, distincția față de civili și respectarea legilor războiului pot fi considerați combatanți. Din cauza faptului că firmele de securitate nu intră sub comandă militară, pot risca să piardă statutul de prizonier de război în cazul în care sunt capturați.

Din analiza prevederilor Convențiilor de , nu rezultă că este interzisă folosirea contractorilor civili cu rol de poliție în cazul unei ocupații teritoriale, care pot folosi folosi forța în cazul este necesar pentru apărarea persoanelor și proprietății.

Pe de altă parte, în situația în care conflictul din Irak nu are caracter internațional, articolul 3 comun tuturor Convențiilor de , prevede că “În caz de conflict armat neprezentând un caracter internațional și ivit pe teritoriul uneia dintre Înaltele Părți Contractante, fiecare dintre Părțile în conflict va trebui să aplice, cel puțin, următoarele dispoziții:

1. Persoanele care nu participă direct la ostilități, inclusiv membrii forțelor armate care au depus armele și persoanele care au fost scoase din luptă, prin boală, rănire, detențiune sau pentru orice altă cauză, vor fi, în toate împrejurările, tratate cu omenie, fără nici o deosebire cu caracter discriminatoriu bazată pe rasă, culoare, religie sau credință, sex, naștere sau avere sau orice alt criteriu analog.

În acest scop, sunt și rămân prohibite, oricând și oriunde, cu privire la persoanele menționate mai sus:

a) atingerile aduse vieții și integrității corporale, mai ales omorul sub toate formele, mutilările, cruzimile, torturile și chinurile;

b) luările de ostatici;

c) atingerile aduse demnității persoanelor, în special tratamentele umilitoare și înjositoare;

d) condamnările pronunțate și execuțiile efectuate fără o judecată prealabilă, dată de un tribunal constituit în mod regulat, însoțită de garanții judiciare recunoscute ca indispensabile de către popoarele civilizate.

2. Răniții și bolnavii vor fi ridicați și îngrijiți.

Un organism umanitar imparțial, așa cum este Comitetul Internațional de Cruce Roșie, va putea să ofere serviciile sale Părților în conflict.”

Se remarcă faptul că, în acest caz, nu se mai face distincția între combatanții “legali” și cei “ilegali”, astfel încât, contractorii respectivi au dreptul la un minim standard de protecție în cazul în care sunt capturați.

De asemenea, se poate ridică întrebarea dacă angajații firmelor de securitate sunt mercenari. Potrivit prevederilor art. 47 din Protocolul adițional, mercenarii nu au dreptul la statutul de combatant sau de prizonier de război. Prin termenul „mercenar se înțelege orice persoană:

a) care este special recrutată în țară sau în străinătate pentru a lupta într-un conflict armat;

b) care, în fapt, ia parte la ostilități;

c) care ia parte la ostilități în special în vederea obținerii unui avantaj personal și căreia îi este efectiv promisă, de către o Parte la conflict sau în numele ei, o remunerație superioară aceleia promise sau plătite combatanților având un grad și o funcție analoge în forțele armate ale acestei Părți;

d) care nu este nici resortisant al unei Părți la conflict și nici rezident al teritoriului controlat de o Parte la conflict;

e) care nu este membru al forțelor armate ale unei Părți la conflict și

f) care nu a fost trimisă de către un stat, altul decât o Parte la conflict, în misiune oficială ca membru al forțelor armate ale statului respectiv.”

Astfel, deși angajarea și folosirea mercenarilor nu este interzisă de Convențiile de și Protocoalele adiționale la acestea, persoanele respective sunt tratate precum combatanții “ilegali”.

Având în vedere aspectele menționate, mercenarii pot fi judecați și pedepsiți, chiar cu moartea, pentru fapte care pentru un combatant sunt considerate legale. Totodată, trebuie menționat că soldații cu altă naționalitate decât a părților din conflict nu este, în mod automat, considerat mercenar.

În lumina celor menționate, deși nu este forte clar ce înseamnă “directa participare la un conflict armat” iar aspectul motivațional este greu de dovedit, angajații firmelor e securitate pot intra sub incidența definiției de mercenar.

Într-o altă perspectivă, dreptul internațional nu reglementează în mod explicit activitățile societăților private de securitate desfășurate în zonele de conflict. Atunci când ne referim la problema societăților private de securitate trebuie să luăm în considerare, lato sensu, aspecte privind dreptul internațional public (principiile generale ale dreptului internațional public), problema mercenarilor, dreptul internațional umanitar și aspecte privind drepturile omului.

În dreptul internațional umanitar, societățile de securitate private și personalul acestora nu au un statut stabilit. Referitor la statutul personalului societăților private de securitate, prin raportare la dreptul internațional umanitar, ar putea fi luate în considerare următoarele variante:

I. Statutul personalului provenind din societățile private de securitate

1. Mercenari

Articolul 47 din primul Protocol Adițional de din 1949 se referă în mod expres la statutul de mercenar (îndeplinirea cumulativă a șase condiții).

articolul 47 nu conține nicio prevedere prin care activitatea de mercenariat să fie interzisă

mercenarii nu pot beneficia de statutul de combatant sau prizonier de război

mercenarii pot răspunde penal pentru participarea directă la un conflict armat internațional

conform art. 75 din Primul Protocol Adițional de , mercenarii beneficiază de o protecție minimă bazată pe dreptul internațional cutumiar.

articolul 47 se aplică atât în situațiile de conflict armat cu caracter internațional, cât și în situațiile de ocupație militară

Termenul de mercenar, deși utilizat în diferite instrumente internaționale, în practică nu este adecvat pentru activitățile desfășurate de personalul provenind din societățile de securitate și militare private.

Datorită celor șase condiții cumulative stipulate în art. 47(2), este dificil să se stabilească faptul că personalul provenind dintr-o societate privată de securitate îndeplinește în mod efectiv toate condițiile pentru ca activitățile desfășurate de acesta să fie calificate ca acțiuni întreprinse de mercenari.

Mercenarii beneficiază de același tratament care se aplică și civililor, prin urmare nu au dreptul de a participa direct la ostilități, iar dacă participă și sunt capturați nu beneficiază de statutul de prizonier de război, prin urmare pot fi judecați conform dreptului intern al statului în care au fost capturați pentru participarea la ostilități, chiar dacă nu au încălcat nicio normă, regulă a dreptului internațional umanitar. Deși nu benefiază de prevederile celei de-a treia Convenții de din 1949, mercenarii beneficiază totuși de prevederile celei de-a patra Convenții de din 1949, prin care este stabilit un standard minim în cazul privării acestora de libertate, precum și garanții judiciare privind desfășurarea procedurii penale. Primul Protocol adițional de din 1949, stabilește în articolul 75 garanții fundamentale care pot fi acordate și mercenarilor, respectiv interdicția utilizării torturii sau a tratamentelor inumane.

Prevederile dreptului internațional umanitar se aplică nu numai statelor ci și anumitor categorii de persoane, civililor. Cel mai elocvent exemplu este articolul 3 din cele patru Convenții de din 1949. Printr-o interpretare extinsă a articolului menționat, toate persoanele care participă direct la conflictele armate cu sau fără caracter internațional, trebuie să ia în considerare regulile privind comportamentul pe care trebuie să-l aibă în timpul unui conflict armat, indiferent dacă sunt membri ai forțelor armate, civili sau dacă provin din societățile private de securitate sau asigură supravegherea prizonierilor capturați cu ocazia unui conflict armat.

2. Combatanți sau civili

În ceea ce privește statutul de combatant, numai membrii forțelor armate aparținând unui stat pot fi considerați combatanți. Dacă persoanele care provin din societățile de securitate private fac parte din forțele armate ale unui stat sau ale miliției/ mișcărilor de rezistență, care aparțin unei părți la conflict, atunci acestea au statutul de combatant, prin urmare pot fi ținte legitime iar în situația în care sunt capturate, beneficiază de statutul de prizonier de război.

În situația în care considerăm personalul provenind din societățile de securitate private, drept civili, atunci acest personal nu poate constitui obiectul unui atac, atât timp cât nu vor participa direct la ostilități. Din momentul în care participă direct la ostilități, personalul provenind din societățile de securitate private pierde imunitatea acordată civililor în situațiile de conflict armat, de asemenea, și statutul de prizonier de război în situația în care este capturat.

Similar situației și tratamentului acordat mercenarilor, și în acest caz personalul provenind din societățile de securitate private beneficiază de tratamentul acordat în baza celei de-a patra Convenții de din 1949, articolului 75 din Primul Protocol Adițional de din 1949, precum și a regulilor de drept internațional cutumiar aplicabile conflictelor internaționale. Dacă acest personal participă în conflictele fără caracter internațional, atunci beneficiază de protecția acordată în baza articolului 3 comun din Convențiile de din 1949, celui de-al doilea Protocol de din 1949, precum și în baza regulilor de drept internațional cutumiar aplicabile conflictelor fără caracter internațional.

Conform articolului 1 comun celor patru Convenții de din 1949, „înaltele părți contractante se angajează să respecte și să facă să fie respectată prezenta convenție în toate împrejurările”; prin urmare, statele nu se pot exonera de obligațiile rezultate din convențiile specifice dreptului internațional umanitar prin atribuirea anumitor sarcini societăților private de securitate. Totodată, statele au obligația să acționeze în caz de încălcare gravă a prevederilor Convențiilor de , indiferent de locul în care acțiunea contrară prevederilor Convențiilor de din avut loc, și indiferent de naționalitatea celui care a comis o acțiune/faptă contrară regulilor de drept internațional umanitar.

II. Răspunderea statelor, a societăților private de securitate și a personalului acestora

1. Răspunderea statelor

În ceea ce privește răspunderea statelor, este necesar să se stabilească dacă personalul provenind din societățile private de securitate au acționat în calitate de actori ai unui stat, respectiv dacă acțiunile acestora pot fi atribuite unui stat sau au acționat în calitate de actori non-statali. Dacă acțiunile întreprinse de personalul provenind din societățile private de securitate pot fi atribuite unui stat, atunci potrivit prevederilor de drept internațional public poate fi angajată răspunderea statului respectiv. Deși dreptul internațional public nu conține nicio prevedere care să se refere la răspunderea societăților private de securitate, personalul provenind din aceste societăți poate răspunde din punct de vedere penal pentru acțiunile întreprinse. Nu numai personalul provenind din societățile de securitate răspunde penal, potrivit dreptului internațional, ci și statele pot răspunde pentru acele daune care au fost cauzate de societățile private de securitate, de exemplu dacă statele au încălcat obligațiile internaționale privind diligența acestora referitoare la tolerarea sau desfășurarea pe teritoriul lor a unor acțiuni care au avut ca efect producerea unor prejudicii transfrontaliere grave.

În situația în care un stat angajează personal provenind din societățile de securitate private, iar personalul comite acte contrare dreptului internațional, atunci poate fi angajată răspunderea statului care a contractat un astfel de personal, sub rezerva necesității ca actele contrare dreptului internațional să fie atribuite statului în cauză. Articolul 12 (1) din cea de-a treia Convenție de din 1949 prevede că prizonierii de război se află sub autoritatea Puterii inamice și nu a indivizilor sau a corpurilor de trupă care i-au capturat. Independent de răspunderile individuale care pot exista, Puterea deținătoare este răspunzătoare de tratamentul care le este aplicat.

2. Angajarea răspunderii societăților de securitate private, precum și a personalului care provine din aceste societăți

Referitor la angajarea răspunderii societăților de securitate private, precum și a personalului care provine din aceste societăți, în practică au fost întâmpinate dificultăți, datorate fie consecințelor acordării de imunitate, de către unele state, societăților și personalului lor care își desfășoară activitatea pe teritoriul acestora (Irak), fie datorită refuzului exercitării jurisdicției extrateritoriale asupra personalului provenind din societățile de securitate private, în probleme de natură penală sau civilă.

Articolul 7 din Statutul Curții Penale Internaționale prevede că indivizii/persoanele pot răspunde penal pentru crime împotriva umanității (tortură, dispariția forțată a persoanelor).

Pentru răspunderea penală a persoanelor/indivizilor, în caz de încălcare a dreptului internațional, prezintă relevanță atât normele rezultate din diferite convenții internaționale, respectiv Convențiile de din 1949, Convenția Națiunilor Unite privind tortura din 1948, cât și dreptul cutumiar internațional reflectat de diferite principii ale tribunalelor naționale sau internaționale, de exemplu Tribunalul internațional pentru Rwanda sau pentru Fosta Republică Federativă a Iugoslaviei. Totodată, infracțiunile prevăzute de Statutul Curții Penale Internaționale reflectă aspecte ale dreptului cutumiar internațional.

Personalul provenind din societățile private de securitate care acționează în zonele de conflict ar putea fi acuzat de comiterea unor acțiuni care pot fi calificare drept crime de război, crime împotriva umanității. De asemenea, personalul provenind din societățile private de securitate poate răspunde pentru actele individuale de tortură sau de dispariție forțată a persoanelor.

a) Aspecte generale legate de jurisdicție

Atunci când se abordează problema răspunderii statelor sau a răspunderii individuale trebuie să se ia în considerare problema jurisdicției naționale, precum și a jurisdicției internaționale.

În ceea ce privește jurisdicția națională, conform prevederilor Convențiilor de din 1949 și a Convenției Organizației Națiunilor Unite privind tortura din 1948, prin luarea în considerare a principiului jurisdicției universale, statelor le incumbă obligația de a judeca încălcările grave ale prevederilor convențiilor menționate.

În ceea ce privește jurisdicția internațională, Curtea Penală Internațională are competența de a judeca acele acțiuni care constituie infracțiuni potrivit prevederilor Statutului de , dacă infracțiunea a fost comisă pe teritoriul unui stat contractant, dacă infracțiunea a fost comisă de un cetățean al unui stat contractant.

Jurisdicția extrateritorială, cu particularitățile prezentate de Statele Unite ale Americii,

s-ar exercita în situația în care un stat decide să-și extindă jurisdicția, întrucât, comportamentul, atitudinea unei părți produce efecte asupra teritoriului statului care a decis să-și extindă jurisdicția. Statele Unite ale Americii susțin extinderea jurisdicției SUA și în afara teritoriului Statelor Unite ale Americii, mai ales în domeniul reglementărilor antitrust.

Jurisdicția penală . Principii

Principiul teritorialității

Referitor la principiul teritorialității, stricto sensu, putem menționa aspecte privind natura suveranității teritoriale, prin raportare la actele care pot fi calificate infracțiuni. În acest sens menționăm speța Lotus.

Principiul personalității pasive

Potrivit acestui principiu un stat poate pretinde că are jurisdicție în vederea judecării unei persoane care a comis infracțiuni în străinătate, infracțiuni care și-au produs efectele sau ar putea să aibă efecte asupra cetățenilor statului care invocă jurisdicția.

Cazul Cutting din 1886 reprezintă punctul de plecare pentru acest principiu. Opinia comunității internaționale referitoare la acest principiu este aceea că acesta are la bază argumente, motive ambigue. După incidentul Achille Lauro din 1986, Statele Unite ale Americii au adoptat Omnibus Diplomatic Security and Anti-terrorism Act, inserând astfel în codul penal al SUA o nouă secțiune care permite SUA să-și exercite jurisdicția în situația în care au fost săvârșite în străinătate , și împotriva unui cetățean american, acte de omucidere sau de violență. Deși SUA s-au opus de-a lungul timpului aplicării acestui principiu, o dată cu actele de terorism și a altor infracțiuni grave cum ar fi atacuri organizate împotriva cetățenilor unui stat, pe motiv de cetățenie, asasinarea reprezentanților diplomatici ai unui stat precum și a oficialilor unui stat) au acceptat acest principiu.

– Principiul protecției

Argumentele utilizate pentru aplicarea acestui principiu ar avea la bază necesitatea de a proteja interesele vitale ale unui stat. Principiul este utilizat mai ales în acele tratate care permit existența unei jurisdicții multiple pentru anumite infracțiuni.

Principiul universalității

Potrivit acestui principiu, orice stat poate să-și exercite jurisdicția în acele situații în care actele săvârșite pot fi considerate infracțiuni/acte ilicite de comunitatea internațională. Exemple de astfel de infracțiuni: pirateria, crime de război, crime împotriva păcii, crime împotriva umanității.

Particularități comune ale tratatelor, convențiilor care conțin prevederi referitoare la jurisdicție: necesitatea ca actul ilicit, încălcarea unei norme să fie încriminată în dreptul intern al statelor, posibilitatea de judecare sau de extrădare, rațiuni comune: teritorialitatea, cetățenia, personalitatea pasivă.

b) Aspecte specifice legate de jurisdicție. SUA și societățile private de securitate

– În cazul Guvernului Statelor Unite ale Americii, costul total pentru serviciile prestate de societățile de securitate private este necunoscut.

– Departamentul de Stat al SUA a angajat trei mari societăți private de securitate , Blackwater USA, DynCorp International și Triple Canopy, pentru prestarea de servicii specifice acestora în Irak.

Antreprenorii care își oferă serviciile forțelor coaliției din Irak se află sub o triplă autoritate: a dreptului internațional, dreptului internațional umanitar, rezoluțiilor Consiliului de Securitate; a dreptului irakian, inclusiv ordinele Autorității Provizorii a Coaliției; a dreptului Statelor Unite ale Americii.

Prin raportare la dreptul internațional, antreprenorii care lucrează cu personalul militar nu au statut de combatanți, iar actele ilicite pe care le comit pot fi atribuite Statelor Unite ale Americii. În ceea ce privește obligațiile contractuale, tribunalele irakiene nu au jurisdicția de a-i judeca pentru încălcarea acestora, fără permisiunea statului trimițător. Prin stat trimițător, potrivit dispozițiilor Ordinului 17 al CPA/ Coalition Provisional Authority Order Number 17, se înțelege acel stat care furnizează Autorității Provizorii a Coaliției, forțelor multinaționale, misiunilor diplomatice sau consulare, personal, consilieri internaționali, servicii, echipament, provizii, material, bunuri. Anumiți antreprenori, dacă sunt cetățeni ai SUA, pot fi judecați, în anumite circumstanțe, de tribunalele federale sau de tribunalele militare.

Rezoluțiile Consiliului de Securitate nr.1511 din 16 octombrie 2003, 1546 din 8 iunie 2004 și 1637 din 8 noiembrie 2005, 1723 din 28 noiembrie 2006 afirmă necesitatea ca Forța Multinațională „să acționeze în conformitate cu dreptul internațional, inclusiv cu obligațiile care decurg din dreptul internațional umanitar”. Rezoluțiile menționate nu conțin prevederi clare referitoare la conținutul obligațiilor care incumbă Forței Multinaționale.

În situația în care conflictul din Irak este un conflict armat fără caracter internațional, în termenii articolului 3 comun convențiilor de din 1949, dreptul internațional umanitar cutumiar nu distinge între combatanți și non combatanți. Antreprenorii capturați de forțele inamicului și care s-au implicat în ostilități beneficiază de un set minim de standarde, conform art. 3 comun Convențiilor de din 1949. Implicarea acestora în ostilități se determină în funcție de dreptul intern al statului, respectiv Irak, prin urmare dreptul irakian, precum și ordinele Autorității Provizorii a Coaliției se aplică.

Dacă se consideră că articolul 47 din Protocolul I Adițional de din 1949, prin raportare la ostilitățile din Irak, reprezintă drept internațional umanitar cutumiar, atunci persoanele care fac parte din societățile de securitate private, și care nu sunt cetățeni ai Statelor Unite ale Americii, nici cetățeni ai aliaților care formează coaliția, nici cetățeni irakieni, și care au fost angajați pentru a participa la ostilități, atunci ar putea fi considerați mercenari, conform opiniei SUA.

Ordinele Autorității Provizorii aparținând Coaliției (Irak).

Potrivit Ordinului nr. 17, revizuit în iunie 2004, antreprenorii au imunitate de jurisdicție, prin urmare dreptul irakian nu se aplică pentru faptele, actele săvârșite, prin care se încalcă obligațiile contractuale.

Ordinul nr. 3 al Autorității Provizorii a Coaliției, revizuit pe 31 decembrie 2003, reglementează utilizarea armelor.

Memorandumul Autorității Provizorii a Coaliției nr.17 prevede că este necesară înregistrarea și reglementarea societăților private de securitate care acționează în Irak. Secțiunea a VI-a din Memorandum interzice angajaților societăților private de securitate să se alăture Coaliției sau Forțelor multinaționale pentru operațiuni de luptă, cu excepția cazurilor de autoapărare sau de apărare a categoriilor de persoane specificate în contracte. Societăților de securitate private, potrivit prevederilor secțiunii a IX-a, li se aplică dreptul penal, administrativ, comercial și civil, precum și regulamente. Totodată, secțiunea a IX-a prevede că ofițerii și angajații societăților de securitate private ar putea răspunde potrivit prevederilor aplicabile ale codului civil și penal.

Personalul american angajat pe bază de contract (US contractor personnel), precum și alți angajați civili în Irak ar putea fi judecați de tribunalele din Statele Unite ale Americii. Persoanele angajate de forțele armate sau care însoțesc forțele armate în străinătate ar putea fi judecate conform prevederilor Actului din 2000 privind Jurisdicția Militară Extrateritorială sau conform prevederilor Codului Uniform de Justiție Militară aparținând SUA. Există posibilitatea ca actele săvârșite de personalul contractual, care pot fi calificate infracțiuni, să nu se afle sub jurisdicția SUA în materie de drept penal, chiar în condițiile în care, potrivit dreptului internațional, sunt îndeplinite condițiile pentru a putea fi angajată răspunderea Statelor Unite ale Americii.

În anumite circumstanțe, personalul american contractual precum și alți angajați civili americani care acționează în Irak pot fi judecați de tribunalele americane. Conform anumitor statute federale ale tribunalelor federale americane, ar fi posibil ca jurisdicția acestora să se extindă, să se exercite și asupra cetățenilor americani aflați în premisele Statelor Unite ale Americii, precum premisele diplomatice, consulare, militare, alte misiuni ale Guvernului SUA, clădirile, părți de clădiri, terenuri aflate fie în proprietatea SUA, fie alocate Guvernului SUA pentru utilizarea acestora în vederea asigurării funcționării corespunzătoare a misiunilor, consulatelor etc ale SUA. Acest tip de jurisdicție al SUA face parte integrantă din jurisdicția teritorială și maritimă specială a SUA/ special maritime and territorial jurisdiction.

Sunt incluse în statutele penale care se aplică în cadrul jurisdicției teritoriale și maritime speciale a SUA, următoarele infracțiuni: crima, mutilarea, violul, răpirea, omuciderea. Judecarea, pedepsirea acestor infracțiuni incumbă Departamentului de Justiție din SUA.

Referitor la jurisdicția extrateritorială, anumite statute ale tribunalelor federale conțin prevederi privind sancțiunile penale pentru infracțiunile savârșite în străinătate de către cetățenii americani sau împotriva cetățenilor americani, inclusiv prevederi ale Actului din 1996 privind crimele de război, adoptat de Congresul SUA. De exemplu, interdicția federală privind utilizarea torturii se aplică actelor săvârșite în afara Statelor Unite ale Americii indiferent de naționalitatea celui care comite acte de tortură.

Actul din 1996 referitor la crimele de război, amendat în 2006 prin Actul privind Comisiile Militare, interzice încălcările grave ale Articolului 3 comun Convențiilor de din 1949. Constituie încălcări grave: tortura, tratamentele crude sau inumane, experimentele biologice, uciderea persoanelor care nu participă la ostilități, mutilarea, vătămarea gravă intenționată a corpului victimei, violul, abuzul sexual, luarea de ostatici, uciderea sau răpirea unei persoane protejate cu statut special, inclusiv amenințarea. Jurisdicția federală se exercită atunci când toate aceste infracțiuni sunt comise de cetățenii SUA, împotriva cetățenilor SUA sau împotriva militarilor SUA. Pentru ca o astfel de jurisdicție să se exercite, este necesar ca persoana care comite actul ilicit să se afle pe teritoriul Statelor Unite ale Americii sau ca victima sau persoana care comite actul ilicit , infracțiunea, să fie cetățean al SUA.

Actul privind Jurisdicția Militară Extrateritorială adoptat de Congresul SUA în 2000

Persoanele care sunt angajate de către forțele armate sau care însoțesc forțele armate în străinătate pot fi judecate conform prevederilor Actului privind Jurisdicția Militară Extrateritorială pentru orice infracțiune care s-ar pedepsi cu închisoarea pentru mai mult de un an, sub rezerva ca aceasta să fie săvârșită în cadrul jurisdicției teritoriale și maritime speciale a Statelor Unite ale Americii. Persoanele angajate de către forțele armate sunt angajații civili ai Departamentului Apărării, antreprenori ai Ministerului Apărării și angajații acestora, inclusiv subcontractanții, contractanții civili și angajații din alte agenții federale și din orice structură provizorie, de exemplu Autoritatea Provizorie a Coaliției, în măsura în care serviciile pe care le prestează au legătură cu acordarea de sprijin misiunilor Departamentului Apărării din străinătate.

Răspunderea personalului provenind din societățile private de securitate prin raportare la situația din Irak

Posibilitatea reținerii indivizilor în vederea răspunderii acestora pentru comportament neadecvat, pentru comiterea de crime de război, aparține guvernelor naționale,respectiv statului în care compania de securitate privată este înregistrată, fie statului în care compania privată de securitate își desfășoară activitatea. În ceea ce privește personalul din societățile private de securitate care își desfășoară activitatea în Irak, acesta beneficiază de imunitate pe teritoriul irakian. Nu pot fi întreprinse acțiuni împotriva personalului provenind din societățile de securitate private, în baza legii locale/irakiene, urmare a Ordinului 17 al Coalition Provisional Authority, emis în iunie 2003, reînnoit pe 27 iunie 2004. Prevederile ordinului produc efecte pe toată durata mandatului care autorizează Forța Multinațională.

Absența unor reglementări clare care să stabilească statutul, responsabilitatea, precum orice alte probleme legate de societățile private de securitate, personalul acestor societăți, a condus la comiterea de infracțiuni, abuzuri de către personalul provenind din societățile private de securitate și la imposibilitatea de a condamna, de a aduce în fața justiției persoanele acuzate de comiterea unor infracțiuni. Un caz elocvent pentru eșecul răspunderii personalului provenind din societățile private de securitate îl reprezintă personalul societății DynCorps, care a fost implicat în cazuri de abuzuri sexuale, comise la mijlocul anilor 90 în regiunea Balcanilor. În ciuda diferitelor acuzații, societatea DynCorps continuă să desfășoare activități în diferite teatre de operațiuni.

Un alt caz elocvent de eșec în privința răspunderii individuale a persoanelor angajate de societățile private de securitate îl reprezintă cazul de comportament abuziv al personalului provenind din societățile private de securitate, implicat în comiterea de acte de tortură și a altor acte inumane sau degradante a prizonierilor de la închisoarea de Societățile de securitate private implicate în comiterea unor astfel de abuzuri sunt CACI International și Titan Incorporated.

Notă: CACI International oferă soluții pentru interesul național al SUA în activitățile de răspuns împotriva amenințării globale a terorismului pentru acele probleme care privesc securitatea națională a SUA, apărarea, obținerea de informații, asigurarea securității interne.

Prevederile Codului Uniform de Justiție Militară nu se aplică personalului de securitate din societățile private de securitate decât în situația în care Congresul SUA a formulat o declarație de război.

Relația dintre state și societățile de securitate private:

a) aspecte generale

Regulile privind răspunderea internațională a statelor se aplică și în cazul actelor săvârșite de societățile de securitate private, acte care pot fi atribuite statelor.

La nivel național, statele trebuie să aibă un cadru juridic intern care să permită și să asigure respectarea dreptului internațional umanitar.

La nivel regional, de exemplu în spațiul european, este necesar să existe o armonizare a prevederilor juridice din dreptul intern al statelor referitoare la diferite aspecte ale dreptului internațional umanitar în chestiuni precum problema armamentelor, exportului de armament, utilizarea anumitor tipuri de arme.

Statele au obligația de a respecta dreptul internațional public, dreptul internațional umanitar și de a sigura respectarea drepturilor omului.

Statele pot permite sau interzice utilizarea sau desfășurarea pe teritoriul lor a activităților întreprinse de societățile de securitate private.

Toate statele trebuie să acționeze în vederea preîntâmpinării săvârșirii acelor acțiuni care pot fi calificate drept crime de război, precum și a acelor acțiuni care constituie sau pot constitui încălcări ale dreptului internațional umanitar.

Este supusă dezbaterii internaționale problema răspunderii acelor state care angajează societăți de securitate private, în situația în care aceste societăți încalcă dreptul internațional umanitar, precum și drepturile omului. Acest lucru depinde și de faptul dacă aceste societăți private sau personalul acestora au acționat în calitate de organe ale statului, dacă au fost împuternicite să exercite anumite elemente de autoritate guvernamentală, dacă au acționat conform instrucțiunilor primite de la stat, în vederea săvârșirii unor acte contrate prevederilor dreptului internațional umanitar.

Personalului unei societăți de securitate private îi incumbă obligația de a respecta dreptul internațional umanitar, dacă acționează în situația producerii unui conflict armat.

În situația în care personalul unei societăți de securitate private este considerat ca organ/agent al unui stat, acestuia îi incumbă obligația de a respecta acele prevederi referitoare la drepturile omului.

Personalul unei societăți de securitate private poate răspunde penal, în conformitate cu normele de drept internațional, dacă acesta comite acte care în dreptul internațional sunt considerate infracțiuni, acte care, de asemenea, constituie încălcări ale dreptului internațional umanitar, ale prevederilor referitoare la drepturile omului. Este necesar ca încălcarea drepturilor omului să fie incriminată și în legislația internă a statului respectiv. Totodată, directorii societăților de securitate private, precum și comandanții militari ar putea răspunde penal pentru actele calificate ca infracțiuni în dreptul internațional, care au fost săvârșite de subordonații acestora și care se află sub autoritatea și controlul direct al acestora. Raportat la personalul societăților de securitate private, personalul trebuie să respecte dreptul internațional/dreptul intern al statului, să fie antrenați în mod adecvat, să aibă reguli de angajare pentru situațiile de conflict armat/ rules of engagement , reguli care să ia în considerare și dreptul internațional umanitar, respectiv drepturile omului.

Dreptul internațional umanitar, precum și dreptul penal internațional stabilesc obligații clare privind indivizii, persoanele; prin urmare, în caz de încălcare gravă a prevederilor de drept internațional umanitar sau de încălcare gravă a drepturilor omului, persoanele răspund penal în baza prevederilor de drept internațional sau pot fi judecate de tribunalele naționale și internaționale.

Constituie acte care pot fi atribuite statului, actele săvârșite de organe ale statului, de persoane sau entități care exercită elemente de autoritate guvernamentală, de persoane care acționează de facto la instrucțiunile sau sub controlul statului. În

situația în care un stat a știut de actele întreprinse de anumite persoane sau în situația în care comiterea actelor care sunt contrare dreptului internațional a fost posibilă datorită omisiunii statului, în toate aceste cazuri poate fi angajată răspunderea statului, conform Proiectului de Articole privind răspunderea statelor, anexat Rezoluției Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite nr. 56/83 din 12 decembrie 2001.

În ceea ce privește drepturile omului, acest aspect trebuie privit prin raportare la problemele pe care le ridică jurisdicția statelor. Persoanele aflate sub jurisdicția sau controlul efectiv al unui stat, chiar dacă nu sunt situate pe teritoriul acelui stat, beneficiază de protecția care rezultă din tratatele sau convențiile referitoare la drepturile omului.

În situația în care statele au înregistrat societățile de securitate private, aceste state nu au nici un control asupra teritoriului unui alt stat suveran sau asupra persoanelor care ar putea fi afectate de activitățile desfășurate de societățile de securitate private și care locuiesc pe teritoriul altui stat suveran. În această situație statul care a înregistrat compania de securitate privată ar putea să-și exercite controlul și jurisdicția asupra societății de securitate private. Statele Unite ale Americii și Africa de Sud au stabilit în legislația internă procedurile pe care societățile de securitate private situate pe teritoriul acestora trebuie să le îndeplinească în vederea desfășurării în străinătate a unor activități specifice. Alte state, precum Sierra Leone, Irak au decis să introducă în cadrul juridic intern prevederi referitoare la societăților de securitate private care își desfășoară activitatea pe teritoriul lor.

În cazul încălcării grave a drepturilor omului, în domeniul drepturilor omului nu există în mod clar, explicit, o obligație pentru state în vederea extinderii jurisdicției teritoriale a tribunalelor acestora. Prin urmare, în situația în care societățile de securitate private comit un act ilegal, nu există în instrumentele juridice internaționale o obligație pentru extinderea jurisdicției teritoriale sau pentru acordarea de remedii în caz de producere a unui abuz de către societățile de securitate private. Atunci când nu este posibil să se extindă jurisdicția teritorială, anumite state au decis să extindă jurisdicția tribunalelor militare. De exemplu, în 2000, în Irak, Statele Unite ale Americii au extins Codul Uniform al SUA privind Justiția Militară și pentru societățile de securitate private, prin Actul din 2000 referitor Extrateritorială.

Angajarea răspunderii personalului provenind din societățile de securitate private poate fi compromisă prin selectarea inadecvată a personalului. Angajarea persoanelor provenind din state terțe, în caz de comportament neadecvat, complică procedura de acuzare a persoanelor care au comis abuzuri sau au avut un comportament abuziv.

Referitor la cazurile din Irak, pentru a preîntâmpina comiterea de noi abuzuri, ar fi necesar să se angajeze atât răspunderea contractuală cât și răspunderea conform prevederilor din dreptul intern al unui stat, a personalului provenind din societățile de securitate private.

III. Participarea directă la ostilități a angajaților civili și a antreprenorilor privați din Irak/ Operation Iraqi Freedom. Riscurile utilizării personalului provenind din societățile private de securitate

Încă de la început, trebuie clarificată noțiunea de participare directă la ostilități. Participarea directă la ostilități implică o legătură directă de cauzalitate între activitatea întreprinsă și dauna produsă inamicului la momentul și locul în care acea activitate a avut loc. În conflictele armate fără caracter internațional, pentru a exista o participare directă la ostilități este necesară doar legătura de cauzalitate dintre actul de participare și consecințele imediate ale actului de participare, lucru valabil și în cazul participării directe la ostilități a civililor.

În cazul Tadić, Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie a considerat că „nu este necesar să se stabilească exact cine a participat activ la ostilități și cine nu a participat direct. Este suficient să se examineze faptele relevante ale fiecărei victime și să se stabilească dacă, în funcție de fiecare circumstanță, acea persoană a fost implicată în mod activ în ostilități la /în timpul relevant/aferent”.

Constituie participare directă la ostilități următoarele activități:

atacarea personalului militar și a obiectivelor militare

protejarea/apărarea personalului militar și a obiectivelor militare (de către personalul provenind din societățile de securitate private) de atacul inamicului

întreprinderea de operațiuni de salvare

obținerea de informații cu caracter militar, analizarea și diseminarea acestora

interogarea deținuților de către personalul provenind din societățile de securitate private în vederea obținerii de informații tactice având caracter militar

consilierea din punct de vedere tactic referitoare la modalitatea de desfășurare a unei operațiuni militare.

Riscurile utilizării personalului provenind din societățile private de securitate

Societățile private de securitate pot furniza următoarele servicii: participarea în situațiile de conflict, consilierea și antrenamentul cu specific militar, asistența tehnică pentru întreținerea echipamentului militar, procurarea, comercializarea echipamentului militar, furnizarea de sprijin logistic pentru operațiunile militare, obținerea de informații cu caracter militar, obținerea de informații din surse aflate în afara ariei de desfășurare a operațiunilor, acordarea de protecție convoaielor militare, interogarea prizonierilor de război precum și a altor persoane deținute.

Riscul prestării acestor tipuri de servicii este comiterea de abuzuri. Anumiți oficiali din Departamentul de Apărare al Statelor Unite ale Americii au afirmat că serviciile furnizate de societățile/personalul provenind din societățile de securitate private sunt strict defensive, deși practica a demonstrat că acestea pot fi calificate operațiuni cu caracter militar. Precizăm în acest sens incidentul de , Irak, când patru angajați ai societății Blackwater au fost asasinați.

Riscurile utilizării personalului provenind din societățile private de securitate sunt următoarele:

comiterea de abuzuri

limitarea flexibilității comandanților militari la activitățile incluse în contractul angajaților societăților de securitate private.

Lipsa adecvată de antrenament cu caracter militar a personalului provenind din societățile de securitate private; lipsa de echipament adecvat pentru desfășurarea de activități în teatrele de operații.

Indisciplina din partea personalului, adaptarea și acționarea conform regulilor de angajament în luptă /rules of engagement.

Acordarea de imunitate și problemele pe care le implică obținerea ridicării imunității

Acționarea în mod independent a personalului provenind din societățile private de securitate are ca rezultat încălcarea principiului unității ordinului aplicat în timp de conflict .

Probleme legate de jurisdicție. Statele Unite ale Americii prin Actul privind Jurisdicția Militară Extrateritorială au extins jurisdicția teritorială și asupra persoanelor angajate fie direct fie prin antreprenori de armata SUA pentru desfășurarea de activități în străinătate. Este vorba despre jurisdicția teritorială.

Regulile de angajament în luptă și mandatele societăților private de securitate nu sunt foarte clare, acestea dând naștere la interpretări subiective, și la întreprinderea de acțiuni care exced mandatului oficial. De exemplu, personalul societății DynCorp a fost de câteva ori acuzat de implicare directă în activitățile întreprinse împotriva insurgenților în zonele controlate de mișcarea FARC.

Competiția dintre societățile care operează în sectorul privat de oferire a serviciilor de securitate poate să aibă ca rezultat lipsa de transparență.

Problema legitimității societăților private de securitate depinde de nivelul de transparență și de standardele democratice stabilite pentru diferite aspecte ale societăților private de securitate, respectiv operațiunile, activitățile desfășurate de societățile private de securitate, probleme legate de personal, probleme financiare.

Articolul 51(3) din Primul Protocol Adițional de din 1949 prevede că civilii beneficiază de imunitate împotriva atacurilor din timpul unui conflict armat internațional, sub rezerva neparticipării în mod direct la ostilități. Civilii care participă activ/direct la ostilități au statutul de combatanți nelegitimi/ilegali „unlawful combatants”.

Este necesar ca personalul provenind din societățile de securitate private să se distingă de populația civilă , respectiv să poarte armele la vedere, să poarte un semn distinctiv. Raportându-ne la personalul provenind din societăți de securitate private din Irak, de exemplu Blackwater, precizăm că articolul 43 din Primul Protocol Adițional de din 1949 nu se aplică în Irak, întrucât nici Statele Unite ale Americii și nici Irak nu sunt parte menționat.

Întregul personal, atât cel militar cât și cel provenind din societățile de securitate private, trebuie să respecte dreptul și cutumele de război. Articolul 4 (A) (2) din Convenția de din 1949 privind prizonierii de război se aplică grupului, unității ca întreg și nu persoanelor luate individual „ Sunt prizonieri de război, în sensul prezentei convenții, persoanele care, aparținând uneia din următoarele categorii, au căzut sub puterea inamicului, membrii altor miliții și membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv acei din mișcările de rezistență organizate, aparținând unei părți în conflict și acționând în afara sau în interiorul propriului lor teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat, cu condiția ca aceste miliții sau corpuri de voluntari, inclusiv aceste mișcări de rezistență organizate, să îndeplinească următoarele condiții: să aibă în fruntea lor o persoană care răspunde pentru subordonații săi, să aibă un semn distinctiv fix și care se poate recunoaște de la distanță, să poarte armele în mod deschis, să se conformeze, în operațiunile lor, legilor și obiceiurilor războiului”.

Societățile de securitate private

S-a încercat diferențierea între societățile militare private și societățile de securitate private. Societățile militare private sunt acele societăți civile înregistrate, specializate în oferirea de antrenament cu specific militar, furnizarea de sprijin logistic, capacități operaționale, echipament militar în vederea legitimității entităților interne sau din străinătate. Societățile private de securitate sunt societăți civile înregistrate specializate în furnizarea de servicii cu caracter comercial, entităților interne sau din străinătate, în vederea acordării de protecție personalului și bunurilor industriale și umanitare în baza aplicării regulilor din dreptul intern.

Distincția dintre societățile militare private și societățile de securitate private este mai degrabă artificială. Nu există criterii sigure prin care să se efectueze această distincție, întrucât de cele mai multe ori aceeași societate prestează servicii cu specific militar sau cu specific legat de securitate. De exemplu societatea americană DynCorp a furnizat servicii de pază a VIP-urilor sau a oficialilor din Afghanistan (președintele Afganistanului), societatea de securitate O”Gara a oferit protecție familiei regale a Arabiei Saudite.

Termenul de societate militară privată nu este reglementat, nu se găsește în doctrina militară a Statelor Unite. Termenul cel mai apropriat din doctrina militară a SUA ar fi cel de „contractor”/antreprenor. Regulamentul Armatei SUA nr.715-9 face distincție între acțiunile antreprenorilor și acțiunile societăților militare private. La nivel internațional nu există niciun document, convenție care să reglementeze statutul, activitatea societăților militare private. Acest lucru ridică dificultăți în practică. La nivel național doar anumite state au decis să reglementeze pe plan intern aspecte legate de desfășurarea de activități de către societățile militare private: Africa de Sud, Legea privind Asistența Militară Străină din mai 1998/Foreign Military Assistance Law, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (în iunie 1998, Sir Thomas Legg a inițiat o anchetă în Parlamentul britanic în vederea stabilirii faptelor legate de operațiunile societății militare private, Sandline International în Sierra Leone, ca urmare a descoperirii faptului că un diplomat britanic în Sierra Leone a fost de acord ca Sandline International să furnizeze arme în acest stat în ciuda unui eventual embargo al Organizației Națiunilor Unite).

Pe plan internațional s-a constituit Asociația Internațională privind Operațiunile de menținere a Păcii/ International Peace Operations Association. Precizăm că în 2007 societatea privată de securitate Blackwater, care a activat în Irak, s-a retras din această asociație. Toate societățile care fac parte din asociația menționată trebuie să respecte codul de conduită adoptat de Asociația Internațională privind Operațiunile de menținere a Păcii.

Războiul din Irak a extins activitatea sectorului privat de securitate la alte activități, cum ar fi interogarea persoanelor deținute. Cele mai cunoscute societăți private de securitate care au acționat în diferite teatre de operațiuni sunt Blackwater și DynCorp.

Lupta împotriva terorismului global a antrenat și alți actori pentru întreprinderea de măsuri împotriva posibilelor acte de terorism comise de actori statali sau non statali. Printre acești actori se numără și societățile private de securitate. Caracteristicile războiului global împotriva terorismului au evidențiat necesitatea de efectuare de schimbări în cadrul, la nivelul, structura serviciilor de informații. Tendința dorită de unele societăți private de securitate ar fi obținerea de informații de la o rețea de furnizori, caracterizată prin descentralizare, flexibilitate, surse publice sau private.

Referitor la terorismul cibernetic, anumite societăți de securitate private întreprind activități de monitorizare a informațiilor furnizate pe internet care pot constitui o amenințare la adresa securității Statelor Unite ale Americii. Utilizarea societăților de securitate private poate fi axată pe acele măsuri împotriva terorismului întreprinse pe termen scurt și mediu, sub rezerva includerii acestora într-o strategie cu particularități politice.

Activități desfășurate de societățile private de securitate în domeniul obținerii de informații: obținerea de informații prin satelit, diseminarea acestora organelor guvernamentale relevante. Dintre societățile militare/ de securitate private care desfășoară astfel de activități, putem menționa compania Air Scan din Florida care a furnizat servicii de obținere a informațiilor referitoare , Columbia, Sudan, statele din Balcani. Alte societăți care desfășoară astfel de activități sunt următoarele: DynCorps, care a prestat astfel de servicii pentru Ministerul Apărării din Columbia și CACI International, care a obținut informații de la prizonierii din închisoarea de , Irak. Atunci când se recurge la utilizarea societăților de securitate private pentru obținerea de informații pot apărea probleme privind metodele/mijloacele utilizate de societățile de securitate private, resursele umane, posibile scurgeri de informații către terțe părți.

Statele Unite ale Americii au introdus în legislația internă prevederi care includ și societățile private de securitate, cum ar fi Regulamentele privind comerțul internațional de arme /International traffic in arms regulations. Modelul legislativ introdus are la bază legătura între exportul de arme și exportul de servicii militare și de securitate. Departamentul de Stat al SUA emite licențe pentru asistența, inclusiv pentru antrenament, oferită persoanelor străine, fie în cadrul Statelor Unite ale Americii, fie în afara Statelor Unite ale Americii, pentru utilizarea armelor, în baza acelorași linii directoare privind exportul, ca și pentru exportul cu armamente.

În martie fost publicat în Federal Register un regulament care conferă comandanților militari mai multă autoritate asupra antreprenorilor utilizați în conexiune cu desfășurarea trupelor naționale. S-ar putea astfel interzice personalului privat să poarte arme din dotare proprie, cu excepția cazurilor în care comandantul militar autorizează acest lucru.

În legislația din Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord nu există un instrument juridic care să reglementeze în mod efectiv societățile militare sau de securitate private. În 2002, Guvernul britanic a publicat un document, Green Paper, prin care s-au conturat opțiunile pentru reglementarea acestor societăți.

În România, anumite servicii specifice societăților private de securitate sunt reglementate de Legea nr. 333 din 8 iulie 2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor, publicată în Monitorul Oficial, Partea Întâi, nr 525 din 22 iulie 2003.

 La nivelul Uniunii Europene, problema societăților private de securitate ar putea fi abordată din perspectiva controlului asupra exporturilor prin extinderea ariei de aplicare a Codului UE privind exportul de arme asupra exportului de servicii de securitate și militare, reglementării acestei probleme în cadrul PESC, armonizării dreptului intern al statelor membre privind utilizarea de armament.

Problemele specifice societăților private sau militare de securitate pot fi dezbătute și soluționate numai în cadrul multilateral pe baza unui dialog continuu și eficace, pe baza unor valori comune care să reflecte tradițiile, tendințele și consensul statelor și care să respecte realitățile politice și dreptul internațional public și implicit dreptul internațional umanitar.