Problematica Resurselor Naturale ale Romaniei

Problematica resurselor naturale ale României

INTRODUCERE

Lucrarea de față se vrea o pledoarie privind importanța resurselor naturale ale României ce are efecte majore la nivel macro și microeconomic, și modul încare se pot planifica, organiza și controla elementele strategice necesare dezvoltării durabile, un semn de exclamare cu privire la necesitatea de a lua în considerare nu doar efectele pe termen scurt ale acțiunilor noastre, ci efectele pe termen mediu și lung.

Începem cu prezentarea, în capitolul 1 a resurselor energetice, minerale, resursele biosferei si ale hidrosferei. Resursele naturale ale pământului sunt esențiale pentru supraviețuirea și dezvoltarea populației umane. Unele dintre acestea, precum mineralele, speciile și habitatele, sunt finite, odată ce au fost epuizate sau distruse, dispar pentru totdeauna. Altele, cum ar fi aerul, apa și pădurile, sunt regenerabile.

Deși multe efecte ale exploatării excesive sunt resimțite la nivel local, interdependența în creștere a națiunilor și a comerțului internațional de resurse naturale fac din gestionarea acestora o problemă globală.

În capitolul 2 este evidențiată importanța reciclării deșeurilor. Gestionarea deșeurilor, cunoscută și ca managementul deșeurilor, se referă la educația privind colectarea, transportul, tratarea, reciclarea și depozitarea deșeurilor. De obicei, termenul se referă la materialele rezultate din activități umane și la reducerea efectului lor asupra sănătățiioamenilor, a mediului sau aspectului unui habitat. Gestionarea deșeurilor are ca scop și economisirea unor resurse naturale prin reutilizarea părților recuperabile. Deșeurile gestionate pot fi atât solide, cât și lichide sau gazoase, precum și cu diverse proprietăți(de exemplu radioactive), necesitând metode de tratare specifice fiecărora.

În România, activitatea de gestionare a deșeurilor este fundamentată pe Legea nr. 211/2011, republicată în 2014, care implementează o serie de directive ale Consiliului Europei. Coordonarea acestei activități cade în sarcina Ministerului Mediului și a Agenției Naționale pentru Protecția Mediului(ANPM). Din punct de vedere economic, activitatea de gestionare a deșeurilor în România are o pondere de 10 miliarde de euro.

Încă din 1970 s-a conștientizat opinia că deșeurile constituie o problemă și că metodele de tratare prin depozitare sau incinerare nu sunt satisfăcătoare. De asemenea, s-a pus problema reciclării materialelor care intră în componența acestora. La Conferința Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare (UNCED) de la Rio de Janeiro din 1992 s-au adoptat politici care au fost introduse pe plan mondial. 

În Uniunea Europeană preocupările erau mult mai vechi, primele directive ale Comisiei Europeneîn problema deșeurilor datând din anul 1975. Oamenii sunt obisnuiți să recicleze din cele mai vechi timpuri. Studii arheologice au arătat că, în perioadele când resursele de materii prime se diminuau, gropile de gunoi ale orașelor antice conțineau mai puține deșeuri cu potențial pentru reciclare (unelte, ceramică).

În erele preindustriale, deșeurile din prelucrarea bronzului și a altor metale prețioase erau colectate în Europa, și topite pentru refolosire continuă, iar în unele zone praful și cenușa de la focurile de cărbuni sau lemne erau refolosite pentru obținerea materialului de bază în fabricarea cărămizilor. Principalul motiv pentru practicarea reciclării materialelor era avantajul economic, nevoia de materii prime naturale devenind astfel mai mică.

Capitolul 4 prezintă importanța pe care o are energia in viața omului. Încă din Antichitate, energia a avut un rol important in viața omului. Asa cum știm, energia este mărimea care indică intensitatea unui sistem fizic de a efectua lucru mecanic cand trece printr-o transformare. Energia electrică, energia eoliană, energia nucleară, energia regenerabilă, energia solară si multe alte tipuri de energie de care vom discuta sunt vitale omului. Ele sunt surse de energie. Toate sursele de energie, cu excepția energiei geometrice, provin de la soare. 

Există două tipuri de surse de energie: primare si secundare. Energia este regenerabilă si neregenerabilă. Cele regenerabile sunt întotdeauna disponibile și produse de natură în permanență. Exemple: apa dulce, apa sarată, soarele, vântul, ele pot fi transformate în energie electrică cu ajutorul centralelor specifice pentru fiecare.

Sursele primare neregenerabile au disponibilitatea limitată, fară a se putea regenera într-un timp foarte scurt. Exemple: petrolul, cărbunele, gazul natural sau uraniul; ele pot fi transformate în energie electrică cu ajutorul centralelor termoelectrice. Mai au și rol în producția de carburanți pentru transport sau în producția de hidrogen. Sursele de energie secundare sunt rezultatul unei transformări cauzate de om. De exemplu benzina, care este un produs al rafinării petrolului brut si al energiei electrice prezente în unele surse primare.

În capitolul 5 vom discuta despre zăcămintele de minereuri.

Mineralele sunt substanțe naturale solide, mai rar fluide, cu formă proprie cristalizată, alcătuite din unul sau mai multe elemente chimice, care intră în componența rocilor și minereurilor. După conținutul lor ele se pot împărți în minerale metalifere și respectiv nemetalifere (sare, gips, azbest, feldspat), iar cele metalifere se pot împărți la rândul lor în feroase și neferoase. 

Determinarea unui mineral se face prin cunoașterea proprietăților lui fizice: culoare , luciu, spărtura, duritatea, clivajul, greutatea specifică, proprietăți magnetice și radioactive.
Duritatea mineralelor este o proprietate importantă, aceasta determinând forma de exploatare a zăcământului.

Lucrarea se încheie cu concluzii și propuneri cu privire la problemele abordate în curenta teză.

CAPITOLUL 1. RESURSELE NATURALE ALE ROMÂNIEI

Resursele naturale reprezintă totalitatea formelor de existență a materiei și energiei răspândite în toate geosferele, care sunt utile societății umane într-un anumit stadiu al dezvoltării sale.

Resursele fundamentale sunt cele care întrețin viața, iar resursele de bază sunt cele utilizate de om în diverse scopuri.

În funcție de geosfera în care se află, se împart în:

resurse ale scoarței terestre: resursele energetice (cărbuni, hidrocarburi, combustibilii nucleari) resurse minerale (minereuri de fier, minereuri neferoase, minereuri nemetalifere).

resurse ale hidrosferei: apele subterane, apele de suprafață, mările și oceanele.

resurse ale atmosferei: gazele atmosferice, energia eoliană, energia solară, condițiile climatice.

resurse ale biosferei: vegetația, fauna.

resurse ale pedosferei: fondul funciar.

Clasificarea resurselor naturale

Preocupări de clasificare a resurselor naturale au existat de mai multă vreme dar ele s-au intensificat in perioada contemporană, pe măsura creșterii interesului general față de problemele privind cunoașterea, valorificarea si utilizarea judicioasă si echitabilă a acestora.

Literatura de specialitate oferă numeroase clasificări ale resurselor naturale bazate pe diferite criterii care pun în evidență o anumită caracteristică a acestora.

A. După criteriul repartiției spațiale (care are cel mai pronunțat caracter geografic), resursele naturale pot fi grupate în:

resurse extraterestre și atmosferice, care cuprind energia solară, energia eoliană și diferite elemente componente ale atmosferei folosite ca materii prime;

resurse ale hidrosferei, localizate în cele două unități majore: Oceanul Planetar (cu resurse energetice si substanțe minerale utile) și apele continentale (care cuprind apele subterane, hidroenergie și apele de uz industrial, agricol sau menajer);

resurse ale litosferei, în cadrul cărora se evidențiază combustibilii fosili, substanțe minerale utile, roci de construcții și solul;

resurse ale biosferei, de natură vegetală si animală.

B. După criteriul modului de folosință, se pot deosebi:

resurse energetice, care cuprind acele substanțe ce pot produce energie (combustibili fosili, forța apei, lemnul, forța vântului și energia solară). În acest domeniu, gama de resurse se lărgește continuu, cercetările efectuate încercând să facă față cerințelor impuse de consumul imens de energie al societății contemporane;

resurse de materii prime industriale, în categoria cărora sunt incluse minereurile feroase si neferoase, lemnul, unele gaze din componența atmosferei;

resurse alimentare, ce includ produse de natură animală sau vegetală.

Privite dintr-un alt punct de vedere, se poate vorbi de resurse folosite in domeniul producției materiale (industrie, agricultură) și de resurse utilizate în domeniul neproductiv (destinate consumului populației), precum și de resurse cu întrebuințare mai restrânsă.

C. Dupa criteriul locului de folosință, există două categorii:

resurse transportabile, care pot fi introduse în producție acolo unde este nevoie (substanțe minerale utile, apa, lemnul);

resurse netransportabile, care nu pot fi utilizate decât în locul în care se găsesc (energia mareelor, a valurilor,a solului).

D. După criteriul gradului de cunoaștere, în literatura de specialitate, inclusiv în documentele ONU, se vorbește despre următoarele categorii de resurse naturale:

resurse cunoscute, exploatabile. Sunt delimitate, se cunoaște importanța lor și sunt exploatabile economic în condițiile actuale;

resurse cunoscute paramarginale și submarginale. Includ zăcăminte delimitate a căror importanță este cunoscută, dar exploatarea lor este nerentabilă. Ele pot deveni rentabile în alte condiții tehnice;

resurse nedescoperite, exploatabile. Nu sunt delimitate, dar prezența lor în natură este indicată de studiile geologice;

resurse nedescoperite, paramarginale și submarginale. Includ zăcăminte nedelimitate dar a căror prezență este indicată de prospecțiunile geologice.

După același criteriu, dar folosind termeni de comparație mai mari, se vorbește de resurse naturale bine cunoscute (energie solară, energie eoliană), resurse relativ bine cunoscute (resurse ale biosferei, ale solului), și resurse slab cunoscute (resurse ale litosferei, cele de apă subterană).

E. Dupa criteriul durabilității exploatării și al particularităților de refacere a unei cantități exploatabile de resurse naturale, s-a alcătuit o clasificare care răspunde cerințelor practice ale situației actuale și de perspectivă a economiei mondiale. Această clasificare grupează resursele naturale în două categorii:

resurse inepuizabile, ce cuprind aerul, apa, diferite radiații, resurse denumite astfel pentru că la nivel global nu se poate prevedea epuizarea lor. Exploatarea abuzivă, cel puțin a unora dintre ele, poate produce însă fenomene de criză în anumite locuri, fie din cauza insuficienței volumului lor în raport cu cerințele consumului, fie datorită degradării calității care nu mai permite reintroducerea lor în circuitul productiv sau de consum. Cazul cel mai elocvent în acest sens este acela al apei care, la scară planetară, își menține același volum dar, în unele locuri intens urbanizate si industrializate, posibilitatea aprovizionării cu apă s-a redus considerabil;

resurse epuizabile care pot fi neregenerabile si regenerabile. Cele neregenerabile sunt acelea care, prin consum, se distrug iar pentru refacerea lor este necesară o perioadă de timp masurată la scară geologică (milioane sau miliarde de ani). Din această categorie fac parte rezervele de cărbune, petrol, minereu de fier . Resursele epuizabile regenerabile sunt acelea care fac parte din biosferă, respectiv plante sau animale, care se pot reface in perioade de timp mult mai scurte.

În condițiile actuale, care impun tot mai mult necesitatea cunoașterii resurselor naturale, a volumului și a posibilităților de regenerare pentru ca in raport cu acestea să se realizeze exploatarea lor, această clasificare are o deosebită însemnătate practică. De asemenea, această clasificare incearcă să atragă atenția asupra modului de valorificare a tezaurului universal de resurse, constitu
resurse inepuizabile, ce cuprind aerul, apa, diferite radiații, resurse denumite astfel pentru că la nivel global nu se poate prevedea epuizarea lor. Exploatarea abuzivă, cel puțin a unora dintre ele, poate produce însă fenomene de criză în anumite locuri, fie din cauza insuficienței volumului lor în raport cu cerințele consumului, fie datorită degradării calității care nu mai permite reintroducerea lor în circuitul productiv sau de consum. Cazul cel mai elocvent în acest sens este acela al apei care, la scară planetară, își menține același volum dar, în unele locuri intens urbanizate si industrializate, posibilitatea aprovizionării cu apă s-a redus considerabil;

resurse epuizabile care pot fi neregenerabile si regenerabile. Cele neregenerabile sunt acelea care, prin consum, se distrug iar pentru refacerea lor este necesară o perioadă de timp masurată la scară geologică (milioane sau miliarde de ani). Din această categorie fac parte rezervele de cărbune, petrol, minereu de fier . Resursele epuizabile regenerabile sunt acelea care fac parte din biosferă, respectiv plante sau animale, care se pot reface in perioade de timp mult mai scurte.

În condițiile actuale, care impun tot mai mult necesitatea cunoașterii resurselor naturale, a volumului și a posibilităților de regenerare pentru ca in raport cu acestea să se realizeze exploatarea lor, această clasificare are o deosebită însemnătate practică. De asemenea, această clasificare incearcă să atragă atenția asupra modului de valorificare a tezaurului universal de resurse, constituind un semnal de alarmă în vederea protejării resurselor epuizabile, fie că este vorba de substanțele utile care nu se mai reînnoiesc, fie că este vorba de cele regenerabile, dar care pot fi distruse printr-o exploatare nejudicioasă.

Această concepție de a conserva resursele naturale nu este recentă. Ea a apărut încă din secolele XVII și XVIII, când pericolul distrugerii fondului forestier mondial a impus recomandarea exploatării pădurilor în raport cu ritmul de regenerare. Această idee a fost însă abandonată treptat, astfel că în multe regiuni ale Terrei s-a redus considerabil suprafața forestieră. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea a apărut mai alarmantă problema epuizării resurselor de substanțe minerale utile, datorită creșterii cerințelor de materii prime minerale în industria care se dezvoltă rapid.

Și în această direcție, ca și în domeniul forestier, măsurile au fost ineficace deoarece, numeroase zăcăminte s-au epuizat rapid. În prezent, este dezbătută tot mai mult problema pericolului epuizării unor resurse clasice. De aceea, se impun eforturi atât în direcția utilizării unor resurse de energii noi (atomoelectrică, solară, eoliană, a mareelor), cât și pentru valorificarea superioară a combustibililor clasici.

Resursele energetice

România dispune de resurse energetice pe tot cuprinsul țării, dispuse însă inegal.

1.1.1 Petrolul

Este cea mai importantă resursă energetică, în actualul stadiu de dezvoltare al societății umane. România a fost cel mai mare producător de petrol până la cel de al II-lea Război Mondial, de altfel fiind și prima țară din lume care a rafinat petrolul la Râfov în anul 1857, iar la Ploiești și Brașov în anul 1849.

Petrolul este utilizat ca și combustibil sau ca materie primă în industria petrochimică. Deținem încă zăcăminte de petrol (se presupune că ar exista la mari adâncimi) însă, unele sunt pe cale de epuizare, fapt ce determină importul unor mari cantități pentru acoperirea necesarului și pentru a proteja zăcămintele existente.

Principalele regiuni de exploatare sunt:

Câmpia Română- în subunitățile Câmpia Brăilei, Câmpia Ploiești, Câmpia Târgoviște, Câmpia Pitești, Câmpia Găvanu-Burdea, Câmpia Boianului și Câmpia Romanaților.

Subcarpați- aici au fost descoperite și exploatate primele zăcăminte de petrol în Subcarpații Curburii.

În prezent, principalele exploatări se concentrează în: Subcarpații Moldovei, Subcarpații Curburii, Subcarpații Getici, Podișul Geticcu, exploatări în regiunea dintre Dâmbovița și Olt, cu exploatări în regiunea dintre Olt și Jiu, Câmpia de Vest, zona Arad-Timișoara , zona de la Nord de Oradea, Dealurile de Vest, Depresiunea Brașov.

Platforma continentală a Mării Negre- exploatări cu ajutorul platformelor de foraj marin. Petrolul este prelucrat în rafinăriile de la: Ploiești, Brazi, Câmpina, Midia-Năvodari, Borzești, Suplacul de Barcău, Timișoara.

Rezerve de petrol. Se consideră că rezervele de țiței ale României se vor epuiza în aproximativ 15 ani, având la dispoziție tehnologia existentă, însă, odată cu descoperirea de noi zăcăminte, vom mai putea exploata petrol până în jurul anului 2035.

Rezervele geologice de țiței pe care le mai are România se ridică la 2,02 miliarde de tone, însă cele sigure sunt de doar 54,8 milioane de tone și sunt suficiente pentru următorii 15 ani.

1.1.2 Gazele naturale

Gazele naturale se împart în :

gaz metan, ce apare în domurile gazeifere din Podișul Transilvaniei fiind cel mai pur din lume- 99,99%.

gaze asociate, se găsesc alături de petrol în zăcământ, se mai numesc și cap de gaz.

Gazele sunt utilizate ca și combustibil, în industria chimică, sunt transportate ca și petrolul din zonele de exploatare în cele de consum sau prelucrare prin conducte pentru acoperirea necesarului se importă o mare cantitate de gaze din Federația Rusă.

Gazul metan se exploatează în Podișul Transilvaniei în regiunile: Câmpia Transilvaniei, Podișul Târnavelor, Subcarpații Târnavelor.

Gazul asociat (de sondă) se găsește în același zone de exploatare ca și petrolul, alături de care mai apar ca centre distincte: Podișul Moldovei, Câmpia Română.

Combustibilii nucleari: în țara noastră se exploatează doar uraniul în regiuni precum: Carpații Orientali, Munții Apuseni, Munții Aninei. Acesta este utilizat împreună cu apa grea obținută la Halânga, la centrala nucleară de la Cernavodă pentru obținerea energiei electrice ce reprezintă 8% din producția țării.

1.1.3. Hidroenergia

Utilizează energia apelor pentru obținerea energiei electrice. Prezintă multiple avantaje: energie ieftină, lacurile de acumulare pot fi utilizate pentru alimentarea cu apă a populației, agrement, irigații. Prezintă dezavantajul fluctuației de producție datorită regimului de scurgere neregulat al râurilor.

Puterea instalată a hidrocentralelor este de 5.700 MW, la un potențial hidroenergetic de 8.000 MW (5.900 pe râurile interioare, din care 80% în zonele montane), iar prin amenajări complexe chiar de 13.000 MW.

Principalele hidrocentrale:

pe Dunăre: Porțile de Fier I și II

pe Prut: Stânca-Costești

pe Siret: Răcăciuni Stânca Costeștii 2 în aval

pe Bistrița: Stejaru-Bicaz și alte 12 în aval

pe Buzău: Siriu

pe Doftana: Paltinu

pe Ialomița: Moroieni

pe Argeș: Vidraru și alte 15 în aval

pe Olt: Făgăraș, Avrig, Călimănești, Ipotești Drăgășani, Slatina, Izbiceni

pe Lotru: Lotru-Ciunget

pe Sadu: Sadu V

pe Bârzava: Văliug

pe Sebeș: Șugag, Gâlceag, Săscior, Petrești

pe Râul Mare: Râul Mare-Retezat

pe Someșul Mic: Fântânele, Gilău, Mărișel, Tarnița

1.1.4 Cărbunii

Cărbunii sunt exploatați încă din secolul XVII-lea în Munții Banat, sunt utilizați ca materie primă în metalurgie (cărbunii superiori), sau ca sursă de energie în industria energetică (cărbunii inferiori).

Rezervele sunt limitate (mai ales de cărbuni superiori) mari cantități fiind importate.

După puterea calorică se împart:

cărbuni superiori: antracitul și huila

cărbuni inferiori: cărbunele brun, lignit, turbă

Tabel 1.1 Clasificarea cărbunilor din România

Antracitul

un zăcământ mic se regăsește la Schela –Gorj (Munții Vâlcan)

Huila:

a determinat apariția unor concentrări urbane Microregiunea urbană – Petroșani

este utilizată pentru obținerea cocsului metalurgic sau în termocentrale

se găsește la Reșița și Hunedoara (cocserii) și în Călan și Petrila (semicocserii)

Unele mine au fost în prezent închise, iar altele modernizate. Zăcămintele se cantonează în zona montană în două bazine huilifere: Bazinul Petroșani, Bazinul Aninei (Munții Banatului).

Cărbunele brun este utilizat în termocentrale și se exploatează în bazinele carbonifere:

Bazinul Comănești (Grupa Centrală a Carpaților Orientali)

Bazinul din Depresiunea Almaș-Agrij (Munții Meseș)

Bazinul Brad cu (Munții Apuseni)

Bazinul Sinersig ( Dealurile Banatului)

Lignitul- numit și cărbune energetic, este utilizat în termocentrale pentru obținerea energiei electrice, reprezentând cele mai mari rezerve de cărbune, se exploatează la suprafață în cariere sau în subteran, fiind subvenționat datorită costurilor de producție mari.

Principalele bazine carbonifere sunt: Motru-Rovinari (Podișul Getic), Podișul Mehedinți, Subcarpații Getici, Subcarpații Curburii, Depresiunea Baraolt, Crasna- Barcău (Dealurile de Vest).

Turba prezintă puterea calorică cea mai mică.

Rezerve de cărbune. România încă dispune de o mare varietate a zăcămintelor naturale, în prezent fiind exploatate resurse diverse, de la andezit, ape minerale și calcar până la uraniu, cupru, huilă sau sare.

Județele cele mai bogate în resurse sunt Bihor, Hunedoara și Cluj. Producția de cărbune net a României s-a cifrat, în primele 11 luni din 2011 la 6,171 milioane tone echivalent petrol, fiind cu 13,2% mai mare față de cea din perioada similară din 2010, conform datelor centralizate de Institutul Național de Statistică.

Rezervele geologice sigure de gaze naturale ale Romaniei totalizează 109.284 de miliarde de metri cubi și sunt suficiente pentru următorii 10 ani.

Rezervele geologice de gaze ale României însumează 660.602 miliarde de metri cubi, iar cele sigure totalizează 109.284 de miliarde de metri cubi.

Cărbunele și energia nucleară vor reprezenta în viitor principalele materii prime pentru producerea energiei din țara noastră.

România dispune de rezerve importante de cărbune, de un important potențial hidroenergetic economic amenajabil și de potential tehnic amenajabil de resurse regenerabile.

1.2. Resursele minerale

Resursele minerale au determinat apariția unor orașe importante și se găsesc cu precădere în zona montană și subcarpatică. Ele se împart în metalifere feroase (minereuri de fier, mangan, crom, nichel), neferoase (cupru, argint, aur, bauxită, wolfram) și nemetalifere(sare gemă, baritină, nisipuri cuațoase, caolinn).

1.2.1 Resursele minerale metalifere

Resursele minerale metalifere se împart in feroase și neferoase.

Minereul de fiereste o resursă feroasă, utilizată ca materie primă în industria siderurgică. Deținem puține rezerve, iar principalele exploatări se localizează în zonele cu roci metamorfice: Munții Poiana Ruscă – 50% din producția țării, Munții Dognecea, Munții Gilăuși în zonele cu roci eruptive: Munții Harghita, Podișul Niculițel.

Manganul este utilizat alături de alte minereuri pentru îmbunătățirea calității oțelului,care se exploatează în Carpații Orientali și Munții Banatului.

Centrele siderurgice din România unde se produc oțeluri, fontă, laminate, țevi sau sârmă sunt în Galați (SIDEX), Călărași (SIDERCA), Hunedoara, Călan, Reșița, Oțelul Roșu, Vlăhița, Târgoviște, Câmpia Turzii, Nădrag, Iași, Roman, București, Buzău, Brăila, Tulcea.

Resursele neferoase se împart după modul de utilizare și proprietățile fizice în metale colorate, metale auro-argintifere și metale rare.

Metalele colorate cuprind cuprul, plumbul, zincul, aluminiul. Acestea în zăcământ formează minereuri complexe (excepție aluminiul).

Minereurile complexe se exploatează în Carpații Orientali, Munții Apuseni, Munții Poiana Ruscă, Munții Banatului.

Cuprul se poate găsi și singur în zăcământ în stare nativă și se exploatează în Carpații Orientali, Munții Apuseni, Munții Poiana Ruscă, Munții Banatului, Podișul Dobrogei. Există centre de prelucrare la Baia Mare, Zlatna și Roșia Poieni.

Plumbul se extrage din minereurile complexe, prezentând utilizări multiple și se prelucrează la Baia Mare, industria de prelucrare fiind extrem de poluantă.

Zincul se extrage din minereurile complexe și se prelucrează la Copșa Mică, industria de prelucrare fiind extrem de poluantă.

Aluminiul se obține din alumină prin electroliză la Slatina (ALROSLATINA). Alumina se obține prin calcinarea bauxitei la Oradea pe baza resurselor interne și la Tulcea pe baza bauxitei importate.

Bauxita este un oxid de aluminiu hidratat, format prin alterarea calcarului într-un climat tropical umed. Aceasta se exploatează în Munții Pădurea Craiului și Munții Șureanu.

Metalele auro-argintiferese exploatează din timpul daco-romanilor în Munții Apuseni.

Din categoria metalelor rare fac parte mercurul (România deține puține rezerve in județul Alba), molibden și wolfram care se găsesc în județul Bihor în cantități mici.

1.2.2 Resursele minerale nemetalifere

Sarea gemă (Halit) este o clorură naturală de sodiu (natriu) cristalizată în sistemul cubic, fiind numită popular sare de bucătărie, rezultă (în laborator) prin reacția chimică:

HCl (acid clorhidric) + NaOH (hidroxid de sodiu) = NaCl (clorură de sodiu) + H2O (apă).

Se prezintă sub formă de cristale cubice, incolore, cu gust sărat, solubile în apă (37,7% la

0°C, 39,12% la 100 °C), greu solubile în alcool etilic (CH3CH2OH) și amoniac (NH3) lichid.

Are punctul de topire 801 °C, punctul de fierbere1440 °C și densitatea de 2,16 g/cm³. La temperaturi mai mici de 15 °C cristalizează ca dihidrat, iar deasupra acestei temperaturi, anhidru.

Sarea gemă este higroscopică, fenomen care se datorează impurităților (mai ales clorurii de magneziu – MgCl2).

În România,  zăcăminte de sare se află în localități care poartă des denumirea de ocnă ca de exemplu: Ocna Sibiului, Ocnele Mari, Ocna Mureș, Ocna Dejului,Praid, Turda, Târgu Ocna, Figa.

Baritina se exploatează în Munții Rarău și Depresiunea Nălbant.

Rocile de construcție se găsesc în cantități destul de mari și prezintă utilizări multiple în construcții, materii prime în diverse ramuri ale industria materialelor de construcție.

Granitul se exploatează în Munții Măcinului și Valea Mureșului.

Bazaltul se exploatează in Carpații Orientali, Muntii Apuseni și Dealurile de Vest.

Calcarele se utilizează la fabricarea lianților și se exploatează în Podișul Dobrogei, Carpații Orientali, Munții Apuseni, Subcarpații Curburii, Subcarpații Getici.

Marmura este utilizată pentru ornamente și monumente, se exploatează în Munții Apuseni, Munții Poiana Ruscă, Munții Făgăraș.

Argilele se utilizează ca materie primă în industria ceramicii pentru producerea de cărămizi și țigle, se găsesc mai ales în regiunile extracarpatice.

Caolinul este un tip de argilă utilizat pentru producerea obiectelor de ceramică fină și se exploatează în Depresiunea Transilvaniei.

Nisipurile cuarțoase sunt utilizate în industria sticlei și se exploatează în Câmpia Moldovei (județul Botoșani)

1.2.3 Exploatarea resurselor minerale

În România există peste 20 miliarde tone de resurse minerale neexploatate: minereuri feroase, neferoase, sare, nemetalifere, nisipuri, pietrișuri și roci ornamentale, potrivit datelor oferite de Agenția Națională pentru Resurse Minerale.

În aceste condiții, specialiștii din domeniul industriei consideră ca redeschiderea perimetrelor de exploatare minieră ar putea contribui la dezvoltarea economiei, iar exploatările ar putea deveni viabile din punct de vedere economic prin sprijinirea inițiativelor private și prin investiții în tehnologie modernă.

Potrivit Agenției Naționale pentru Resurse Minerale, în prezent ar exista 1.900 zăcăminte cu substanțe utile neenergetice.

Mineralele neenergetice se clasifică în: minerale metalice (cupru, fier, argint), minerale industriale (sare, feldspat, caolin) și minerale de construcții. Principalele substanțe din evidența fondului de rezerve sunt minereurile (minereurile de fier, mangan, cupru, minereurile polimetalice, auro-argentifere și un minereu de molibden), mineralele industriale (sare, turba, talc, bentonite, diatomite, feldspat) și rocile industriale (calcare, creta, cuartite, gresii, andezit, granit, marmura, nisipuri, argile, pietriș, gips).

Agenția Națională pentru Resurse Minerale este instituția guvernamentală responsabilă cu acordarea licențelor de exploatare minieră. Durata maximă pentru licență de exploatare este de 20 de ani, cu posibilitatea de prelungire cu perioade succesive de cinci ani.

1.3 Resursele Hidrosferei

Potențialul economic al României este determinat de caracteristicile hidrografice ale râurilor și lacurilor, repartiția geografică a apelor subterane și particularitățile apelor Mării Negre.

Apele de suprafață. Resursele de apă din râuri sunt modeste, fiind inegal răspândite: 66% în regiunile montane și doar 10% în regiunile de podiș, dealuri joase și câmpie, care necesită irigații.

Resursele de apă ale lacurilor sunt utilizate pentru alimentarea cu apă, piscicultură și turism balnear.

Apele subterane. Cele mai importante rezerve se regăsesc în regiunile de câmpie, podiș și dealuri. Apele subterane dulci sunt utilizate mai ales pentru alimentarea cu apă a populației și a ramurilor industriale.

Apele subterane minerale și termale încă sunt puțin valorificate, fiind utilizate în balneoterapie și determinând apariția unor stațiuni balneare în Carpații Orientali, Carpații Meridionali, Carpații Occidentali, Dealurile de Vest, Depresiunea Transilvaniei, Subcarpații Moldovei, Subcarpații Curburii, Subcarpații Getici, Podișul Moldovei, Podișul Dobrogei, Câmpia Română, Carpații Meridionali, Carpații Occidentali, Câmpia de Vest.

1.4 Resursele Biosferei

Această categorie de resurse include fondul funciar (totalitatea terenurilor incluse între granițele unei țări inclusiv cele de sub apă), solurile, fauna și ariile protejate. Fondul funciar este alcătuit din fondul forestier și fondul agricol.

Fondul forestier reprezintă terenurile acoperite de păduri 26, 4% din suprafața țării. Sunt inegal răspândite: 65% zonele de munte, 28% zonele de deal, 7% zonele de câmpie. Foioasele dețin o pondere de 69,5% ,iar rășinoasele 30,5%.

Regiunile cu cele mai reduse suprafețe forestiere sunt: Câmpia de Vest 3,2%, Câmpia Bărăganului 3,5%, Câmpia Moldovei 5%, Podișul Moldovei și Dobrogei 12%.

Capacitatea de regenerare a pădurilor existente este de 28 mil. m3/an, mult sub cantitatea care se exploatează annual, necesitând măsuri urgente pentru raționalizarea acestora și reîmpădurirea suprafețelor defrișate.

Fondul agricol cuprinde terenurile arabile, viile și livezile, pajiștile (pășunile și fânețele naturale). Toate aceste terenuri sunt afectate de secete (7,1 milioane de hectare din care sunt irigabile doar 200 000 ha datorită devalizării celorlalte sisteme de irigații existente înainte de 1990-3,2 milioane de hectare), eroziune, poluare, alunecări de teren, exces de umiditate, sărăturate.

Pajiștile prezintă o mare importanță economică pentru sectorul zootehnic sărăturate și dețin în zonele montane 80% din terenurile agricole, 40% în zonele de deal și podiș.

Alte resurse importante ale biosferei sunt: plantele melifere (200 specii) și cele medicinale (300 specii) precum și elementele faunistice care formează fondul cinegetic și cel piscicol.

CAPITOLUL 2. RECICLAREA DEȘEURILOR

2.1 Colectarea, reciclarea și tratarea deșeurilor

Colectarea, reciclarea și tratarea deșeurilor reprezintă o prioritate și se regăsește și în angajamentele asumate de România față de Uniunea Europeană. Problema este că deocamdată nu a fost pus la punct sistemul de colectare selectivă pe întreg teritoriul țării.

În urma unor studii efectuate s-a demonstrat că fiecare cetățean generează zilnic aproximativ 1,5 – 2 kg de gunoi din care cel puțin jumătate este reciclabil.

În trecut, oamenii obișnuiau să repare și să refolosească tot ce puteau. Populația era mai mică și oamenii trăiau în grupuri mai puțin concentrate.

Reducerea cantității de energie și de materii prime necesare fabricării de noi produse redă circuitului economic importante cantități de materie primă, reduce cantitățile depozitate la rampele de gunoaie sau la incineratoare, reduce riscurile asupra sănătății noastre și a mediului cauzate de deversarea improprie a unor deșeuri periculoase, reduce poluarea aerului și a apei.

2.1.1.Impactul deșeurilor asupra mediului

Principalele forme de impact și risc determinate de depozitele de deșeuri orășenești și industriale în ordinea în care sunt percepute de populație, sunt: modificări de peisaj și disconfort vizual, poluarea aerului, poluarea apelor de suprafață, modificări ale fertilității solurilor și ale compoziției biocenozelor pe terenurile învecinate.

2.1.2 Reciclarea hârtiei

Hârtia și cartonul se colectează de către agenții de salubritate separate în containere de la populație, agenți economici și instituții publice. Prin colectarea și valorificarea prin reciclare a acestor deșeuri se reduce semnificativ consumul de lemn pentru producerea hârtiei.

Reciclarea hârtiei duce la economisirea a 25% din energia consumată în raport cu hârtia albă, aproximativ 90% din apa necesară pentru producerea unui kilogram de hârtie albă, salvează copaci (pentru obținerea unei tone de hârtie sunt necesari 5 arbori de aproximativ 80-100 de ani).

Cum reciclăm hârtia

Românii vor să recicleze hârtia, dar cei mai mulți doritori se plâng că nu au unde, recurgând în final la anunțuri pe internet.

În lume sunt reciclate numai 25 % din cantitățile de hârtie existente, deși nu există cauze de ordin tehnic sau economic care să împiedice dublarea acestei cifre reciclând numai jumătate din hârtia folosităastăzi în lume, se poate acoperi aproximativ 75 % din necesarul de hârtie nouă salvând în același timp patru milioane de hectare de pădure.

2.1.3.Reciclarea sticlei

Sticla are nevoie de 1.000.000 de ani pentru a se descompune în bucățele mici. Prin reciclarea unei tone de sticlă se economisesc 1.2 tone de materii prime (sodă, nisip, feldspat). Sticla poate fi reciclată la nesfârșit fară sa își piardă din calități.

Reciclarea reduce cantitatea de deșeuri ce trebuie depozitată în gropi de gunoi sau incinerată. Energia pe care o recuperăm când reciclăm un pahar de sticlă poate alimenta un bec pentru patru ore .

2.1.4.Beneficiile reciclării

Reciclarea reduce numărul de agenți poluanți din aer și apă, reduce semnificativ cantitatea de emisii de dioxid de carbon realizată prin extragerea și prelucrarea minereurilor.

Se folosește cu 95% mai puțină energie pentru reciclarea aluminiului față de cea necesară producerii din materii prime (60% în cazul oțelului, 40% în cazul hârtiei, 70% pentru plastic și 40% pentru sticlă).

2.1.5 Consumul și mediul inconjurător

Mediul înconjurător, un element esențial al existenței umane, reprezintă rezultatul interferenței unor elemente naturale cum ar fi solul, aerul, apa, clima, biosfera cu elemente create prin activitatea umană. Toate acestea interacționează și influențează condițiile existențiale și posibilitățile de dezvoltare viitoare ale societății.

Dezvoltarea economică nu poate fi separată de consecințele activității umane asupra mediului înconjurător. Efectele consumului și utilizării resurselor asupra mediului sunt în creștere. O problemă de însemnătate decisivă este aceea a nivelului și a ritmului dezvoltării economico-sociale.

Până nu demult, resursele naturale regenerabile ale Terrei erau suficiente pentru nevoile omenirii. În prezent, ca urmare a exploziei demografice și a dezvoltării fără precedent a tuturor ramurilor de activitate, necesarul de materie primă și energie pentru producția de bunuri a crescut mult, iar exploatarea intensă a resurselor Terrei relevă tot mai evident un dezechilibru ecologic.

Economia europeană are la bază un nivel ridicat de consum de resurse. Aici se includ materii prime, cum ar fi metalele, mineralele sau lemnul pentru construcții, energie și sol. Principalele forțe conducătoare ale consumului de resurse din Europa sunt creșterea economică, dezvoltările tehnologice și modelele schimbătoare de producție și consum. Aproximativ o treime din resursele utilizate sunt transformate în deșeuri și emisii. Aproximativ patru tone de deșeuri pe cap de locuitor sunt generate în fiecare an în țările membre ale Uniunii Europene. Fiecare cetățean european aruncă în medie 520 de kg de deșeuri menajere pe an și această cifră este estimată a crește.

Pe măsură ce veniturile cresc, crește și consumul și cererea de mai multă hrană, de locuințe mai mari, mai călduroase și mai confortabile, de aparate electrocasnice, mobilă și detergenți, de îmbrăcăminte, transporturi și energie.

În Europa, bunăstarea de care se bucură majoritatea populației îi determină pe locuitori să opteze pentru tipare de consum dincolo de stricta necesitate, ba chiar pentru unele produse și servicii dincolo de simplul confort și, adeseori, dincolo de durabilitatea ecologică.

Ruperea legăturii dintre creșterea consumului și impactul său asupra mediului va constitui o deosebită problemă pentru economiile în creștere rapidă. Soluția s-ar putea găsi, în parte, identificând infrastructuri și comportamente mai durabile, ameliorându-le și reinvestind în ele.

Analizând relația dezvoltare economică – mediu înconjurător, se remarcă cinci factori esențiali cu contribuții diferite la scăderea sau creșterea nivelului de degradare a mediului ambiant, inclusiv a resurselor naturale: nivelul activității economice sau mărimea economiei, structura sectorială a economiei, nivelul tehnologic existent, cererea de reglementări în privința mediului, politica și cheltuielile de conservare și de protejare a mediului ambiant.

Deoarece dezvoltarea economică reprezintă o cauză principală a degradării mediului, în virtutea principiului dezvoltării durabile este necesar de a reconcilia obiectivul creșterii competitivității cu cel al protejării mediului.

Ca urmare a creșterii economice generale, a progreselor obținute în toate domeniile vieții economice și sociale, omenirea dispune astăzi de mijloace tehnice atât de perfecționate, încât consumă cantități imense de resurse naturale regenerabile și neregenerabile, exploatând tot mai intens factorii de mediu și modificând natura în ritm rapid.

Fără a impune un control adecvat și conștient asupra acțiunilor sale, omul lasă cale liberă dezlănțuirii unor dezechilibre economice, cu efecte negative atât asupra calității vieții sale cât și asupra evoluției biosferei. Devine tot mai evident faptul că, în condițiile unui mediu puternic degradat și poluat, un standard de viață materială fie el și foarte ridicat își pierde orice sens, nemaiținând seama de influența negativă a acestui mediu asupra evoluției în perspectivă a fenomenelor naturale și biologice, asupra creșterii economice înseși.

Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim al interacțiunii dintre patru sisteme: economic, uman, ambiental și tehnologic. Nivelul optim corespunde acelei dezvoltări de lungă durată, care poate fi susținută de către cele patru sisteme.

Strategia dezvoltării durabile din UE, adoptată în 2006 de către Consiliul UE, își propune să găsească criteriile cele mai adecvate de optimizare a raportului nevoi – resurse, obiectivele de atins și mijloacele necesare, pe baza compatibilității lor reciproce, în timp și spațiu.

Documentul este conceput într-o viziune strategică unitară și coerentă, având ca obiectiv general îmbunătățirea continuă a calității vieții pentru generațiile prezente și viitoare prin crearea unor comunități sustenabile, capabile să gestioneze și să folosească resursele în mod eficient și să valorifice potențialul de inovare ecologică și socială al economiei, în vederea asigurării prosperității, protecției mediului și coeziunii sociale.

Pentru România, ca stat membru al Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă nu este una dintre opțiunile posibile, ci singura perspectivă rațională a devenirii naționale, având ca rezultat statornicirea unei noi paradigme de dezvoltare prin confluența factorilor economici, sociali și de mediu.

Unul dintre obiectivele generale ale Strategiei Dezvoltării Durabile din România este promovarea unor practici de consum și producție sustenabile. O abordare realistă a acestei arii problematice presupune evaluarea modelului de producție și consum pe care s-a bazat evoluția economiei românești în ultima perioadă de timp, în scopul identificării soluțiilor pentru reducerea consumului de resurse materiale pe unitate de valoare adăugată brută (VAB) și decuplării dinamicii produsului intern brut (PIB) de cea a consumului integrat de resurse materiale și energetice, precum și de impactul negativ asupra mediului.

Evoluția economică a României în ultimii ani (ca și în perioadele precedente, de altfel) s-a bazat pe un model contrar principiilor dezvoltării durabile promovate de Uniunea Europeană din care România face acum parte. Continuarea acestui trend prezintă un risc real pentru sustenabilitatea creșterii economice pe termen lung datorită consumului excesiv și nerațional de resurse, cu consecințe negative asupra stării capitalului natural și asupra dezvoltării sociale și umane într-un context concurențial. Este deci necesară modificarea prin politici și instrumente adecvate, în concordanță cu principiile economiei de piață și cu reglementările UE în domeniu, a mentalității consumeriste și a apetitului de a maximaliza câștigurile pe termen scurt.

Obiectivele naționale, pe termen scurt, mediu și lung, propuse în Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă sunt:

– Orizont 2013: Gestionarea eco-eficientă a consumului de resurse și valorificarea maximală a acestora prin promovarea unui model de consum și producție care să permită o creștere economică sustenabilă pe termen lung și apropierea treptată de nivelul mediu de performanță al țărilor Uniunii Europene.

– Orizont 2020: Decuplarea creșterii economice de degradarea mediului prin inversarea raportului dintre consumul de resurse și crearea de valoare adăugată și apropierea de indicii medii de performanță ai Uniunii Europene privind sustenabilitatea consumului și producției.

– Orizont 2030: Apropierea de nivelul mediu realizat la acea dată de țările membre Uniunii Europene din punctul de vedere al producției și consumului durabile.

2.1.6 Resursele materiale și deșeurile

Resursele naturale reprezintă o componentă esențială a patrimoniului României. Valorificarea acestor resurse prin exploatarea atât a materiilor prime neregenerabile (minerale și combustibili fosili) cât și a celor regenerabile (apă, aer, sol) și prelucrarea lor în produse necesare vieții, determină în mare măsură stadiul de dezvoltare economică și socială a țării, starea mediului și condițiile de trai ale populației.

Pentru o utilizare durabilă a resurselor, trebuie avute în vedere disponibilitatea acestora, securitatea furnizării lor și conservarea capacității productive a ecosistemelor. În același timp, este important să se întrețină capacitatea mediului de a acționa ca un burete care să absoarbă emisiile nocive și poluanții.

În producție, pentru a crește durabilitatea va fi nevoie de o mărire a eficienței, de abordări inovatoare din punct de vedere tehnic și managerial și de îmbunătățirea controlului și monitorizării mediului.

În 2005, Uniunea Europeană a lansat o serie de strategii tematice privind utilizarea durabilă a resurselor naturale și privind prevenirea și reciclarea deșeurilor. În plus, strategia revizuită de dezvoltare durabilă a Uniunea Europeană, adoptată în iunie 2006, plasa conservarea și gestionarea resurselor naturale, precum și consumul și producția durabile, printre cele șapte provocări principale pe care le aborda. Documentul identifică totodată țintele și obiectivele operaționale corespunzătoare.

Cel de-al șaselea program de acțiune al Uniunii Europene în domeniul mediului, revizuit în 2007, pune un accent deosebit pe necesitatea Uniunii Europene de a-și realiza dezvoltarea economică și socială în limitele capacității de toleranță a ecosistemelor. Ruperea legăturii dintre creșterea economică și impactul pe care utilizarea resurselor, consumul și deșeurile îl au asupra mediului rămâne o preocupare esențială.

Este necesar să se acorde o atenție deosebită sectoarelor care utilizează cele mai mari cantități de resurse și domeniilor în care s-au detectat lipsuri în aplicarea legislației. Uniunea Europeană și-a propus obiectivul de a deveni economia cea mai eficientă din lume în ceea ce privește utilizarea resurselor.

În cadrul eforturilor pentru atingerea acestui obiectiv, Comisia Europeană și Programul Națiunilor Unite pentru Mediu au înființat împreună un comitet internațional pentru resursele naturale. În același timp, Uniunea Europeană are în curs de elaborare un plan de acțiune privind consumul și producția durabile.

Unul din cele mai recente obiective ale politicii de mediu în Europa este decuplarea, adică ruperea legăturii dintre creșterea economică și creșterea utilizării resurselor și energiei cu impacturile respective asupra mediului.

În ciuda acestor angajamente ale politicii Uniunii Europeană, doar câteva state membre au adoptat planuri sau obiective naționale în ceea ce privește utilizarea durabilă a resurselor, producția ecoeficientă și decuplarea.

Deșeurile sunt tot mai mult considerate nu doar ca o problemă ecologică, ci și ca o posibilă resursă economică, a cărei recuperare poate aduce importante avantaje economice. Această schimbare de concepție, care se datoreazălegislației și forțelor pieței, este bine ilustrată de situația deșeurilor de ambalaje.

Directiva Uniunii Europene din 1994 privind ambalajele și deșeurile de ambalaje a introdus ținte concrete pentru reciclarea și recuperarea acestor deșeuri. Cantitatea de deșeuri de ambalaje din Uniunea Europeană a crescut cu 10 milioane tone în perioada 1997–2004. În aceeași perioadă, cantitatea de deșeuri de ambalaje trimise la reciclare a crescut cu 12 milioane tone, majorându-și cota de la 45% la 56% din totalul deșeurilor de ambalaje, iar depozitarea acestui tip de deșeuri a scăzut cu 6 milioane tone, de la 55% la 32% din total.

Reglementările nu sunt însă singurul factor care stimulează mai buna utilizare sau recuperare a resurselor conținute în deșeuri. Pe piața mondială, prețurile la deșeurile de hârtie, carton, plastic și metale au crescut ca urmare a cererii crescânde de pe piața asiatică.

Reciclarea deșeurilor urbane și incinerarea cu recuperare de energie se folosesc ca instrumente complementare pentru a reduce eliminarea deșeurilor prin depozitare și a recupera o valoare economică din deșeuri. Incinerarea însă trebuie să respecte norme tehnice stricte, spre a se evita efectele nocive asupra sănătății populației și asupra mediului.

2.1.7. Gestionarea deșeurilor

Gestionarea deșeurilor ridică probleme foarte complexe care necesită întreprinderea acțiunilor coordonate de la nivel local la cel regional, colaborarea societății civile cu autoritățile locale, cu reprezentanții guvernului și de asemenea colaborarea între state.

De-a lungul timpului, această problemă s-a acutizat mai ales în ultimele 2 secole, s-au dezvoltat diferite metodologii, accentuându-se o abordare integrată, considerând minimizarea cantității de deșeuri, gradul de poluare provocat și mai nou, importanța deșeurilor ca materii secundare. Însă și în zilele noastre, până și cele mai dezvoltate țări întâmpină dificultăți în ceea ce privește aplicabilitatea lor.

Pentru a găsi cea mai bună metodă de management al deșeurilor, respectiv pentru a minimiza impactul acestora asupra mediului este importantă raportarea la o scară adecvată de timp și spațiu și bineînțeles trebuiesc luate în calcul efectele cumulative.

De-a lungul timpului, pentru a proteja sănătatea populației, s-au introdus diferite sisteme de gestionare a deșeurilor. În anii ’70–’80 ai secolului trecut, principalul obiectiv al acestor sisteme a fost controlarea emisiilor atmosferice și a deversărilor în apele de suprafață și freatice. În ultimii ani, accentul s-a pus din ce în ce mai mult pe valorificarea deșeurilor ca resurse.

Principiile generale ale gestionării deșeurilor sunt concentrate în așa-numita ierarhie a gestionării deșeurilor. Principalele priorități sunt prevenirea producției de deșeuri și reducerea nocivității lor. Când nu se poate realiza nici una nici alta, deșeurile trebuie reutilizate, reciclate sau folosite ca sursă de energie (prin incinerare). În ultimă instanță, deșeurile trebuie eliminate în condiții de siguranță.

La nivel european, Directiva pentru Controlul Integrat al Poluării și Politica Integrată privind Produsele au o contribuție semnificativă la prevenirea sau reducerea generării deșeurilor.

Documentele de referință privind cele mai bune tehnici disponibile dezvoltate în cadrul Controlului Integrat al Poluării furnizează informații utile despre prevenirea generării deșeurilor.

Toate produsele au un impact asupra mediului de-a lungul vieții lor, la fabricare, utilizare sau eliminare ca deșeuri. Scopul Politicii Integrate privind Produsele este minimizarea impactului, analizând întreg ciclul de viață al produselor și acționând acolo unde este cel mai eficient.

Ciclul de viață al produselor este adesea lung și complicat, de la obținerea resurselor naturale, la design, fabricare, asamblare, distribuție, vânzare, utilizare și eliminare ca deșeuri. De asemenea, sunt implicați diferiți actori din proiectare, industrie, marketing, retail, consumatori.

Politica Integrată privind Produsele încearcă stimularea fiecărei etape din cadrul vieții produsului pentru îmbunătățirea performanței de mediu.

Deoarece există atât de multe produse și actori implicați, nu există o singură măsură care să acopere totul. Astfel, este folosit un număr mare de instrumente pentru atingerea obiectivelor. Acestea includ instrumente economice, interzicerea anumitor substanțe, angajamente voluntare, etichetare ecologică și principii de proiectare a produselor.

La nivel de întreprindere, se pot lua măsuri în sfera extracției și prelucrării de materii prime, precum și în cea a proiectării și fabricării adecvate ale produselor. Programele de introducere a unor tehnologii mai curate s-au dovedit utile pentru reducerea producției de deșeuri în industrie.

De exemplu, Schema de Audit și Management de Mediu, un instrument al Uniunii Europene pe bază de voluntariat, recompensează unitățile industriale care își îmbunătățesc continuu performanța, stimulând ameliorarea performanței pe termen lung.

Un alt exemplu de prevenire reușită îl constituie eliminarea treptată sau reducerea conținutului anumitor metale grele, cum ar fi mercurul și cadmiul din baterii. Se îmbunătățesc astfel perspectivele de reciclare și se limitează disiparea de substanțe periculoase în mediu. Instrumentele economice naționale, cum ar fi taxarea generării de deșeuri, pot stimula și mai mult societățile industriale în direcția limitării propriei producții de deșeuri.

Reducerea cantității de deșeuri casnice este însă o sarcină mult mai complicată, deoarece presupune diminuarea consumului, în general, precum și schimbarea tiparelor de consum, care, la rândul său, impune efectuarea unor schimbări ale obiceiurilor și stilului de viață al oamenilor.

În prezent, la nivel național au fost inițiate programe ce se înscriu în direcția prevenirii sau reducerii generării deșeurilor (exemplu Planul de Acțiune pentru Tehnologii de mediu, ce transpune Planul de acțiune lansat de Comisia Europeană în anul 2004). Inițiativele legislative și programele pilot sunt însă insuficiente pentru ca impactul să fie vizibil, fiind necesare conștientizarea importanței și generalizarea practicilor de prevenire a generării deșeurilor. În acest context, precum și ca urmare a prevederilor Directivei 2008/98 privind deșeurile, se impune elaborarea și punerea în aplicare a unei strategii și a unui plan de prevenire sau reducere a generării deșeurilor, ce vor oferi cadrul unitar pentru convergența acțiunilor de prevenire sau reducere și pentru urmărirea progresului înregistrat.

Pregătirea pentru reutilizare:

Operațiunile de verificare, curățare, sau valorificare prin care produsele sau componentele produselor care au devenit deșeuri sunt pregătite pentru a fi reutilizate, fără alte operațiuni de pretratare.

Tehnologiile de ardere a deșeurilor s-au dezvoltat, de-a lungul timpului, de la instalațiile simple de eliminare a deșeurilor, la instalații de obținere a energiei din deșeuri și cu introducerea de noi tehnologii de control al emisiilor, reprezentând o metodă ce câștigă din ce în ce mai mult interes în strategiile de gestionare a deșeurilor.

Obținerea energiei din deșeuri (Waste to Energy – WtE) presupune arderea deșeurilor și utilizează conținutul energetic al deșeurilor pentru producerea energiei electrice sau a obținerii de căldură și electricitate, căldura fiind utilizată (recuperată și exportată) pentru diferite servicii (încălzire, alimentarea cu apă caldă). Totuși, o evaluare a impactului asupra mediului, în ceea ce privește incinerarea și recuperarea energetică din deșeuri (Waste to Energy) este obligatorie, ca și eficiența energetică, pentru ca această metodă să fie acceptată și aplicată cu succes, în defavoarea depozitării. De asemenea, datorită dezvoltării celor mai bune tehnologii de control al emisiilor din zilele noastre, incinerarea cu recuperare energetică a deșeurilor este o metodă foarte avantajoasă, inclusă în strategiile de management al deșeurilor.

O altă metodă de valorificare energetică a deșeurilor, utilizată relativ frecvent și în România, este coincinerarea definită ca fiind operație de ardere a deșeurilor cu scopul principal de generare a energiei sau a unor produse materiale, prin care deșeurile sunt folosite drept combustibil uzual sau suplimentar sau prin care deșeurile sunt tratate termic pentru eliminare.

Această metodă prezintă mai multe avantaje și posibilități de valorificare a deșeurilor, printre care existența deja a instalațiilor de co-incinerare (în fabricile de ciment), ceea ce ar reduce costurile de investiții necesare instalațiilor noi de incinerarea,arderea deșeurilor se face la temperaturi foarte ridicate (mai exact la temperaturi de peste 1100 grade C) și fără eliminarea în atmosferă a dioxinei sau a altor substanțe dăunătoare sănătății oamenilor, coincinerarea în fabricile de ciment nu generează cenușă, aceasta fiind înglobată în clincher (material de bază pentru producerea cimentului), valorificarea deșeurilor este maximă, având loc o recuperare de 100% atât energetică, cât și materială, fără a afecta calitatea produsului final, atent monitorizată pe tot parcursul procesului tehnologic, posibilitatea arderii deșeurilor ce conțin metale grele (la nivel de urme), care în alte condiții necesită tratamente speciale.

Eliminarea deșeurilor

Din punct de vedere ecologic, depozitarea este cea mai puțin recomandabilă opțiune din ierarhia gestionării deșeurilor. Cu toate acestea, ea continuă să fie cea mai răspândită metodă de eliminare a deșeurilor în unele țări, printre care și România, în ciuda faptului că prezintă cele mai multe efecte negative asupra mediului și a sănătății populației. Acest lucru poate fi pus pe seama gradului de dezvoltare al țărilor, al comportamentului și atitudinilor societății civile și autorităților, precum și existența instrumentelor legale, a factorilor politici.

De exemplu, țările în curs de dezvoltare au ca strategie politică, dar și scop general, dezvoltarea economică, lăsând problemele legate de mediu (impactul deșeurilor asupra mediului, în cazul de față), pe o poziție inferioară.

Într-adevăr, în țările cu o industrie puternică, țări care reprezintă forțe economice, consumul de resurse și producția sunt mult mai mari, însă își pot dezvolta și aplica tehnologii moderne de gestionare a deșeurilor și în același timp le diferențiază net nivelul de educație, dar și măsura în care sunt dispuși să accepte anumite instrumente.

Gestionarea deșeurilor reprezintă una din problemele cu care se confruntă România. Abordarea integrată în gestionarea deșeurilor se referă la activitățile de colectare, transport, tratare, valorificare și eliminare a deșeurilor și include construcția instalațiilor de eliminare a deșeurilor împreună cu măsuri de prevenire a producerii lor și de reciclare, conforme cu ierarhia principiilor: prevenirea producerii de deșeuri și a impactului negativ al acesteia, recuperarea deșeurilor prin reciclare, refolosire și depozitare finală sigură a deșeurilor, acolo unde nu mai există posibilitatea recuperării.

Responsabilitatea pentru activitățile de gestionare a deșeurilor revine generatorilor acestora, conform principiului poluatorul plătește sau, producătorilor conform principiului responsabilitatea producătorului.

Autoritățile administrației publice locale joacă un rol important în asigurarea implementării la nivel local a obligațiilor privind gestionarea deșeurilor asumate de România prin tratatul de Aderare la Uniunea Europeană. Sunt necesare eforturi considerabile în vederea conformării cu standardele europene, cu respectarea standardelor europene privind managementul deșeurilor.

Rețeaua integrată asigură eliminarea deșeurilor în instalațiile conforme cele mai apropiate, prin intermediul celor mai adecvate metode și tehnologii, care să asigure un nivel ridicat de protecție a sănătății populației și a mediului, ținând seama de cele mai bune tehnologii disponibile, care nu implică costuri excesive.

Pentru îndeplinirea obiectivelor privind gestionarea deșeurilor au fost elaborate planuri de gestionare a deșeurilor la nivel național, regional și județean. Prin sistemele de management integrat al deșeurilor unitățile administrativ-teritoriale au format asociații de dezvoltare intercomunitareîn vederea înființării, organizării și exploatării în interes comun a serviciilor de salubrizare sau pentru realizarea unor obiective de investiții comune, specifice infrastructurii acestui serviciu.

2.1.8. Impact

Extracția de materii prime și nivelul redus de prelucrare sunt asociate cu mari presiuni asupra mediului de la contaminarea aerului, solului și apei până la distrugerea peisajului și constituie o amenințare la adresa biodiversității.

În 2014 politicile de mediu se bazează din ce în ce mai mult pe abordarea la nivelul ciclului integral de viață care urmărește și ia în calcul impacturile negative ale utilizării materialelor și energiei de-a lungul întregii vieți a produselor.

Strategia tematică a UE privind utilizarea durabilă a resurselor naturale este o bună ilustrare a modului în care, luând în considerare tot ciclul de viață al unui produs, se evită mutarea impacturilor de la o etapă la alta a vieții produsului și dintr-un loc în altul sau dintr-un mediu în altul. Impactul asupra mediului este luat în considerare de-a lungul întregului ciclu de viată al produselor și serviciilor, pentru a evita sau a minimiza deplasarea sarcinii de mediu între diferitele faze ale ciclului de viață și de la o faza la alta.

Deșeurile generează numeroase impacturi asupra mediului, inclusiv poluarea aerului, a apelor de suprafață și a apei freatice. Depozitele de deșeuri se numără printre obiectivele recunoscute ca generatoare de impact și risc pentru mediu și sănătatea publică. Principalele forme de impact și risc determinate de depozitele de deșeuri orășenești și industriale, în ordinea în care sunt percepute de populație, sunt modificări de peisaj și disconfort vizual, poluarea aerului, poluarea apelor de suprafață, modificări ale fertilității solurilor și ale compoziției biocenozelor pe terenurile învecinate.

Scoaterea din circuitul natural sau economic a terenurilor pentru depozitele de deșeuri este un proces ce poate fi considerat temporar, dar care în termenii conceptului de dezvoltare durabilă, se întinde pe durata a cel puțin două generații, dacă se însumează perioadele deamenajare (1-3 ani), exploatare (15-30 ani), închidere și postmonitorizare (30 ani după închidere).

Un aspect negativ este acela că multe materiale reciclabile și utile sunt depozitate împreună cu cele nereciclabile, fiind amestecate și contaminate din punct de vedere chimic și biologic, recuperarea fiind dificilă.

Până în anii ’70, gestionarea deșeurilor era bazată pe depozitare. Cu timpul au început să fie propuse, analizate și adoptate diferite strategii care aveau în vedere obținerea beneficiilor economice. Ceva mai târziu, problema impactului deșeurilor asupra mediului devine pregnantă, atenția factorilor politici și a multor studii de specialitate îndreptându-se spre evaluarea impactului de mediu a diferitelor strategii de gestionare a deșeurilor și analiza costurilor economice ale acestora în raport cu beneficiile de mediu.

Analiza ciclului de viață (LCA), ca metodă de evaluare a câștigat importanță în ceea ce privește și opțiunile de gestionare a deșeurilor, mai ales în compararea mai multor parametri din diferitele opțiuni de tratament și fluxul de produse și a devenit principalul instrument de suport decizional al factorilor politici la toate nivelurile, fiind așadar un instrument de evaluare de mediu puternic și permite aprecierea beneficiilor de mediu ale fiecărei metode de tratare a deșeurilor și identificarea punctelor slabe ale acestora, care trebuiesc îmbunătățite. Analiza ciclului de viață cuprinde patru etape majore scopul și definirea domeniului de aplicare, inventarierea ciclului de viață și impactul preconizat, analiza și interpretarea rezultatelor.

Producția și utilizarea resurselor variază semnificativ de la o țară la alta. Conform statisticilor Agenției Europene de Mediu, în ceea ce privește impactul asupra mediului, se consideră următoarele sectoare: furnizarea energiei electrice, apă, gaze, serviciile de transport și agricultură, însă și mineritul, construcțiile, precum și diferitele activități industriale au un impact semnificativ asupra mediului.

2.1.9. Presiuni

Organizarea și desfășurarea diferitelor activități economice generează presiuni asupra mediului legate de ocuparea terenurilor, modificarea peisajelor și a ecosistemelor, distrugerea spațiului natural, utilizarea nerațională a solului, supraconcentrarea activităților pe o zonă foarte sensibilă și cu mare valoare ecologică.

În ultimele trei decenii s-a conștientizat faptul că diversificarea, accelerarea, globalizarea și cronicizarea sunt trăsături dominante ale procesului de deteriorare a capitalului natural. Deteriorarea capitalului natural este un proces real, extrem de complex, de lungă durată și cu o evoluție strict dependentă de ritmul, formele și forțele dezvoltării sistemelor socio-economice.

Gestionarea și eliminarea deșeurilor pune presiuni atât asupra mediului, de exemplu prin emisiile de poluanți și a cererii de energie sau terenuri, precum și asupra sănătății umane, în special în cazul slabei gestionări a deșeurilor. Deșeurile sunt o resursă potențială deoarece mai multe fluxuri de deșeuri reprezintă materiale care pot fi refolosite, reciclate sau recuperate.

Consumul ridicat de resurse creează în general presiuni asupra mediului. Aceste presiuni includ epuizarea resurselor neregenerabile, utilizarea intensivă a resurselor regenerabile, emisii în apă, aer și sol provenite din toate activitățile industriale.

2.2 Tipuri de deșeuri

2.2.1 Deșeuri municipale

Generarea deșeurilor municipale – deșeurile municipale reprezintă totalitatea deșeurilor generate în mediul urban și rural din gospodării, instituții, unități comerciale, unități economice (deșeuri menajere și asimilabile), deșeuri stradale colectate din spații publice, străzi, parcuri, spații verzi, precum și deșeuri din construcții și demolări colectate de operatorii de salubrizare.

Colectarea deșeurilor- este responsabilitatea municipalităților, direct (prin serviciile de specialitate din cadrul Consiliilor Locale) sau indirect (prin cedarea acestei responsabilități pe bază de contract, către firme specializate în servicii de salubrizare).

În anul 2009, cantitatea de deșeuri municipale colectată prin intermediul serviciilor proprii specializate ale primăriilor sau ale firmelor de salubritate a fost de 6,93 milioane tone. În jur de 63% din populație este deservită de serviciile de salubritate, la nivel național, ponderea în mediul urban fiind de 84%, iar în medial rural doar de 38%.

Tabel 2.3 Deșeuri colectate de municipalități în anul 2009

Sursa: Agenția Națională pentru Protecția Mediului și Institutul Național pentru Statistică

Pentru populația care nu este deservită de servicii de salubrizare, cantitatea de deșeuri generată (și necolectată) se calculează în funcție de indicii de generare stabiliți prin Planurile Regionale de Gestionare a Deșeurilor, și anume: 0,9 kg/loc/zi în mediul urban și 0,4 kg/loc/zi în mediul rural. Pentru anul 2009 a fost estimată o cantitate de deșeuri generată și necolectată de aprox. 1,5 mil tone, rezultând o cantitate totală de deșeuri municipale generate în anul 2009 de 8.441.596 tone.

Fig.2.4 Indicatori de generare a deșeurilor municipale

Sursa: Agenția Națională pentru Protecția Mediului și Institutul Național de Statistică

Tabel 2.5 Indicatori de generare a deșeurilor municipale

Fig. 2.6 Compoziția procentuală medie a deșeurilor municipale în 2009

Sursa:Agenția Națională pentru Protecția Mediului

2.2.2. Deșeuri industriale

În cursul anului 2009, cantitatea de deșeuri generate de industria extractivă, energetică și prelucrătoare a fost de circa 255 milioane tone, din care, cea mai mare parte (peste 90%) sunt deșeuri rezultate din activitățile de extracție (minerit).

Deșeurile nepericuloase generate pe principalele activități economice, cu excepția industriei extractive, în perioada 2004 -2009, sunt prezentate în tabel.

Tabel 2.9 Deșeurile nepericuloase generate pe principalele activități economice

Sursa: Agenția Națională pentru Protecția Mediului

Deșeurile periculoase, generate în anul 2009 în cantitate de 438.581 tone, au reprezentat circa 0,2% din totalul deșeurilor generate (inclusiv deșeuri din industria extractivă). Majoritatea deșeurilor periculoase au fost eliminate prin depozitare, restul fiind valorificate sau eliminate prin coincinerare sau incinerare în instalațiile proprii ale generatorilor sau în instalații specializate aparținând operatorilor privați.

Cantitățile de deșeuri periculoase generate de principalele activități industriale în perioada 2004 – 2009 sunt prezentate în tabel.

Tabel 2.10 Cantitățile de deșeuri periculoase

Sursa: Agenția Natională pentru Protecția Mediului si Institutul Național de Statistică

CAPITOLUL 3. ZONE CU RESURSE NATURALE

România încă dispune de o mare varietate a zăcămintelor naturale, în prezent fiind exploatate resurse diverse de la andezit, ape minerale și calcar, până la uraniu, cupru, huilă sau sare.

3.1 Resurse subsolice importante

Ca urmare a alcătuirii geologice complexe și a reliefului variat, Regiunea Vest posedă bogate și diverse resurse subsolice dintre care se pot aminti: hidrocarburi lichide și gazoase (petrol și gaze naturale) în special în zona de câmpie, minereuri de metale feroase și neferoase care predomină în zonele de deal și de munte, zăcăminte de cărbuni concentrate mai ales în județele Hunedoara și Caraș-Severin și materiale de construcții.

3.2Resurse bogate de ape termale și minerale

Structura geologică și tectonicăa Regiunii Vest au favorizat exploatarea și valorificarea bogatelor ape termale, minerale și de apă plată din regiune, care au fost cunoscute și captate din cele mai vechi timpuri.

Potențialul balnear al apelor termale este valorificat în următoarele stațiuni de interes național și regional: Băile Herculane (județul Caraș-Severin), Geoagiu-Băi (județul Hunedoara) și Moneasa (județul Arad), dar și în alte stațiuni mai mici, de interes local. Sunt valorificate intens apele minerale de la Lipova (județul Arad) și Buziaș (județul Timiș), precum și apa plată de la Băile Herculane.

3.3 Potențial teren agricol

Potențialul agricol al Regiunii Vest se bazează pe terenurile agricole fertile, în special pe existența molisolurilor care datorită conținutului ridicat de humus sunt cele mai fertile soluri pentru cultura plantelor. Răspândirea mare a acestui tip de soluri în Regiunea Vest, cât și fertilitatea ridicată a acestuia a transformat Câmpia Banato-Crișană în cea de-a doua mare zonă agricolă a țării.

3.4 Importante resurse forestiere și dezvoltarea sectorului de exploatare și prelucrare a lemnului

Regiunea Vest deține importante resurse forestiere, care depășesc media națională, cu precădere în zonele de deal și de munte, respectiv în județele Hunedoara și Caraș-Severin. Gradul ridicat de împădurire din arealele montane a favorizat dezvoltarea unui sector intens de exploatare, cu unități de prelucrare a lemnului la marginea muntelui, care a stat la baza dezvoltării economiei din acea zonă.

Însemnătatea mare a pădurii derivă din cele două mari și importante funcții, respectiv funcția economică (furnizoare de material lemnos și produse derivate, protecția unor obiective de interes economic) și funcția geoecologică (fiind cunoscută influența pădurii asupra climei, apelor, solului.

Utilizarea,epuizarea, găsirea de noi resurse- dacă secolul al XX-lea a fost marcat de creșterea producției de petrol care a condus indubitabil la dezvoltarea susținută a societății printr-o dezvoltare uimitoare a tehnologiei, prin depășirea spațiului terestru și nu în ultimul rând la creșterea semnificativă a populației la nivel mondial, secolul al XXI-lea va fi marcat de pericolul epuizării resurselor de petrol, gaze naturaleși cărbune. Orice activitate umană presupune existența și utilizarea unor resurse specifice în cantități determinate și de o calitate adecvată.

Pe lângă aspectele pozitive ale utilizării combustibililor, au apărut și probleme grave care abia acum încep să își arate adevărata față: poluarea, încălzirea globală, subțierea stratului de ozon, topirea ghețarilor și nu în ultimul rând, epuizarea resurselor de apă.

Recuperarea și reutilizarea resurselor reciclabile reprezintă mijloace de soluționare a contradicției dintre cerințele procesului de creștere economică și caracterul restrictiv al resurselor.

 În raport cu structura, vechimea și caracteristicile reliefului României și ale scoarței terestre, se disting elemente ce definesc varietatea și bogația resurselor de subsol.

  Unitatea hercinică a Munților Măcin dispune de resurse de minereu de cupru, de granit și calcare. Unitatea de orogen a Munților Carpați concentrează cele mai mari resurse de minereuri feroase și neferoase. Minereurile de fier se exploatează din Munții Poiana Ruscăși din Munții Aninei, iar manganul, din Depresiunea Vatra Dornei.

Minereurile neferoase auro-argintifere sunt legate de vulcanism și se întâlnesc în Munții Gutâi și în Munții Metaliferi. Tot în aceste arii, se întâlnesc și minereuri de cupru, plumb și zinc, iar în Munții Maramureșului, Obcina Feredeu, Munții Hașmaș, Munții Locvei, sunt prezente minereurile de cupru. Bauxita se extrage din Munții Pădurea Craiului. 

Rocile de construcții constituie resurse naturale repartizate diferențiat pe teritoriul României: granit și bazalt pe Valea Mureșului și în Munții Apuseni, bazalt în Munții Persan, andezit în Munții Oaș-Gutâi, în Munții Apuseni și în Muțtii Harghita,  marmura în Munții Poiana Ruscă și în Munții Rodnei, calcar în Depresiunea Petroșani, în Depresiunea Hațeg și pe Valea Bicazului, caolin în Munții Rodnei și în Munții Harghitei, mica pe Valea Lotrului.

Combustibilii minerali sunt legați de zonele sedimentare. Rezerve de cărbuni sunt reprezentate prin huilă, în depresiunea Petroșani și în Munții Aninei, în timp ce cărbunele brun este frecvent în Depresiunea Comănești și în Depresiunea Brad.

În ceea ce privește repartiția resurselor pe unități de relief, se remarcă varietate și neuniformitatea distribuției spațiale a acestora, după cum urmează:

Depresiunea Colinară a Transilvaniei dispune de resurse însemnate de sare laOcna Sibiu, Ocna Dej, Praid, Sovata, de gaz metan în Podișul Transilvaniei și de cărbune brun în Depresiunea Almaj.

Subcarpații dețin rezerve de sare, petrol și cărbune în cele trei grupe, iar lignit numai în Subcarpații sudici până la Valea Buzăului.

Dealurile și Câmpia de Vest dispun de cărbune în Dealurile Oradei și ale Silvaniei, în Câmpia Logojului, dar și de petrol și gaze naturale în Câmpia Timișului, Câmpia Crișurilor.

Dintre unitățile de platforme extracarpatice, doar Podișul Moldovei este sărac în resurse de subsol, cu excepția unor rezerve de gaze naturale la Găiceana și Glăvănești, nisipuri cuarțoase la Miorcani și Hudești sau argila în Podișul Bârladului.

Podișul Getic este unitatea de relief cu o mare concentrare de petrol, gaze naturale si lignit in bazinul carbonifer Motru-Rovinari.

În Câmpia Română, petrolul și gazele naturale se exploatează atat la vest de București, în sectorul Argeș-Olt, cât și în Bărăganul de Nord.

Platforma continentală a Mării Negre este recunoscută prin resursele de petrol și de gaze naturale.

Resursele de sol sunt reprezentate de terenurile arabile ce dețin 2/3 din suprafața agricolă, precum și de păduri, care formează puțin peste un sfert din suprafața țării, de pășuni și fânețe, de râuri și lacuri cu apă dulce.

Fig. 3.11 Zone cu resurse naturale

3.5 Harta resurselor României. În câți ani se vor termina rezervele de gaze naturale, petrol și cărbune

Rezervele de gaze naturale ale României mai ajung pentru o perioadă de 9,3 ani, iar cele de petrol pentru 19 ani. În ceea ce privește cărbunele, în actualele condiții de producție, în 9 ani rezervele vor fi aproape terminate. 

Potrivit unui studiu, rezervele de gaze naturale ale României sunt de cinci ori mai mici decât în urmă cu 20 de ani, iar cele de petrol s-au înjumătățit.

Pe de altă parte, România are în exploatare aproape 80 de tipuri de resurse minerale, de la ape geotermale și naturale și până la minereuri auro-argentifere, cuarț, calcar, marmură, lignit și minereuri de molibden sau de uraniu, reiese din datele de la Agenția Națională pentru Resurse Minerale.

Județul care are cel mai mare număr de resurse minerale este Bihor, cu 22 de tipuri de resurse minerale, între ele aflându-se ape minerale plate, minereu de molibden, minereuri polimetalice și auro-argentifere. Pe locul al doilea se află județul Hunedoara, unde se exploatează 21 de tipuri de resurse naturale. De altfel, Hunedoara și Alba sunt singurele județe din România unde există minereuri auro-argentifere. În Bihor se găsesc minereuri polimetalice și auro-argentifere.

Clujul se situeză pe a treia poziție, având 15 feluri de resurse minerale, de la nisip silicios, la gips, ape minerale terapeutice până la andezit industrial și de construcții.

La polul opus, cele mai sărace județe din punct de vedere al tipurilor de resurse minerale pentru care Agenția Națională pentru Resurse Minerale a eliberat licențe de exploatare se numără județul Vaslui, în subsolurile căruia se află argilă comună și Vrancea, Călărași și Dolj, care au doar nisip și pietri.

Resursele naționale, în continuă scădere- rezervele naționale de țiței și gaze naturale sunt în continuă scădere, potrivit estimărilor Agenției Naționale pentru Resurse Minerale care se regăsesc în Strategia energetică pentru 2011-2035.

Tab. 3.12 Estimarea rezervelor naționale de țiței și gaze naturale în România până în anul 2020 – Agenția Națională de Resurse Minerale (ANRM)

Spre comparație, Polonia are rezerve de gaze naturale estimate să îi ajungă timp de 28,3 ani, Norvegia pentru 18,2 ani, iar Germania pentru 6,1 ani. Arabia Saudită are rezerve pentru încă 80 de ani, în ritmul actual de producție.

Rezervele de gaze naturale ale României au scăzut de la 0,5 trilioane de metri cubi (500 miliarde de metri cubi) la sfârșitul anului 1992, la 0,3 trilioane de metri cubi la sfârșitul anului2002 și la 0,1 trilioane metri cubi la sfârșitul anului 2012, conform studiului BP.

Tab. 3.13 Cât timp ajung rezervele estimate de gaze naturale

Sursa studiu BP

Alexandru Pătruți, fost președinte al Agenției Naională pentru Resurse Minerale, este de părere că singura soluție pentru România o reprezintă descoperirea de noi resurse de gaze naturale.

„Dacă ne limităm la exploatarea rezervelor omologate de gaze naturale pe care le avem, probabil că nu le vom termina în 10 ani, dar acestea vor descrește foarte repede, de la an la an. Singura soluție este descoperirea de noi rezerve. Exploatarea de gaze naturale s-a făcut la nivel relativ constant în ultimii ani datorită aplicării unor tehnologii noi la vechile sonde”, a declarat pentru ziarul Gândul în anul 2013 Alexandru Pătruți, fost președinte al Agenției Naționale pentru Resurse Minerale.

Producția de gaze naturale din România a scăzut în ultimii 10 ani cu 17%, de la 13,2 miliarde metri cubi în 2002, la 10,9 miliarde metri cubi în 2012.

În 2014 producția internă de gaze naturale este estimată la 10,6 miliarde de mc, același volum fiind preconizat și în 2015, conform estimării autorității de reglementare în domeniu, menționate în Strategia energetică a României pentru perioada 2007-2020 actualizată pentru perioada 2011-2020.

Consumul de gaze naturale din România, în ultimii 10 ani, a scăzut cu 21%.

„În ceea ce privește consumul de gaze naturale, este de așteptat ca acesta să crească ușor până în anul 2015. După anul 2015 raportul între importuri și producția internă se va inversa, pe fondul epuizării treptate a rezervelor interne de gaze naturale”, se arată în Strategia energetică a României pentru perioada 2007-2020 actualizată pentru perioada 2011-2020.

În timp ce în 2002 România consuma 17,2 miliarde metri de gaze naturale, în 2012 consumul a scăzut la 13,5 miliarde metri cubi.

În România, gazele naturale sunt produse în proporție de 98% de două companii, Romgaz și Petrom în timp ce restul de 2% este reprezentat de alte companii. Aproximativ 62,5% din totalul producției naționale este extrasă pe teritoriul județului Mureș.

Ziarul Gândul a scris că România are în prezent 59 de acorduri de concesiune petrolieră pentru perimetre de explorare, dezvoltare sau exploatare, acorduri aflate în diferite stadii și care presupun atât căutarea și extragerea de țiței cât și de gaze naturale. Dintre acestea, 10 perimetre sunt operate de companii americane sau cu acționariat american, două de o companie controlată de gigantul rus Gazprom și alte două în parteneriat româno-americano-rusesc.

Scopul atribuirii acestor acorduri este, potrivit autorităților, atingerea independenței energetice, în contextul în care România importă de la Gazprom circa 20% din necesarul de consum la prețuri mai puțin avantajoase decât alte state din regiune.

Cât privește rezervele cunoscute de petrol ale României, acestea erau, la finele anului 1992, de 1.200 milioane de barili, iar la finele anului 2012 au ajuns la 600 de milioane de barili. Cantitatea este estimată că s-ar termina în decurs de 19,1 ani, în actualele condiții de reproducție, potrivit studiului BP.

La nivel mondial, rezervele cunoscute de petrol au crescut față de acum 20 de ani. Ele s-au majorat de la 1.039 mii de milioane de barili în 1992, la 1.668 mii de milioane de barili în 2012. Rezervele de țiței de la nivel mondial mai ajung, în actualele condiții de producție, pentru o perioadă de 52,9 ani. 

Tab. 3.14 Cât timp mai ajung rezervele cunoscute de petrol (mii de milioane de barili)

Sursa raport BP

Rezervele de cărbune ne ajung 9 ani

România mai are rezerve cunoscute de cărbune de 291 de milioane de tone, care ne mai ajung pentru o perioadă de 9 ani, în actualele condiții de producție, potrivit studiului BP. Spre comparație, Bulgaria mai are rezerve cunoscute de cărbune de 2.366 de milioane de tone, suficiente pentru 72 de ani.

Tab.3.15 Cât timp mai ajung rezervele de cărbune

sursa raport BP

În scenariile Agenției Internaționale pentru Energie, consumul de cărbune în UE se va reduce anual cu 2,5%, până în anul 2035, "ceea ce reflectă politicile Uniunii privind reducerea emisiilor", se arată în Strategia industriei miniere pentru 2012-2035.

România, pe locul 35 în topul mondial al țărilor cu cele mai mari rezerve de aur- România are zăcăminte totale de aproape 310 tone aur și pe peste 1.300 tone argint. România se află pe locul 35 în top 40 mondial al țărilor cu cele mai mari rezerve de aur la băncile centrale, cu o rezervă de aur de 103,7 tone.

Topul mondial al țărilor cu cele mai mari rezerve de aur deținute oficial are pe prima poziție Statele Unite ale Americii, care aveau, în septembrie 2013, o cantitate de 8.133 tone de aur, reprezentând 72% din totalul rezervelor lor, Germania – 3.390 tone aur (69% din total), Italia – 2.451 tone aur (67%), Franța – 2.435 tone (66%), China – 1.054 tone aur (1%), Elveția – 1.040 tone aur (9%).

În ceea ce privește minereurile auro-argentifere din subsolurile României, la începutul anului 2011 acestea erau estimate la 760 de tone, potrivit Strategiei industriei miniere pentru perioada 2012-2035.  

În România, cele mai importante cantități de aur au fost găsite, de-a lungul anilor, în așa-numitul patrulater aurifer. Este vorba de o zonă din Munții Apuseni, care cuprinde minele din zona Roșia Montană, Bucium, Baia de Arieș, Almaș, Brad și Săcărâmb. După închiderea minelor de aur, înainte de aderarea României la UE, România nu a mai extras nici un gram de aur.

Existența resurselor de gaze de șist din România – Rezervele de gaze de șist ale României sunt estimate la 1.444 miliarde metri cubi, ceea ce înseamnă că, pe baza unui consum mediu anual de 14 miliarde metri cubi, pot asigura autonomia țării timp de 100 de ani, se arată într-un un studiu al Agenției Americane pentru Informații din sectorul Energiei (EIA). România ocupă locul al treilea în UE în funcție de rezervele de gaze de șist, după Polonia (4.190 miliarde metri cubi) și Franța (3.879 miliarde metri cubi). Europa în total, exceptând Rusia și Ucraina, ar deține rezerve de gaze de șist de 13.308 miliarde metri cubi, susține EIA.

Radu Dudău, director executiv al Centrului Român al Energiei, este de părere că existența rezervelor de gaze de șist în România lor nu poate fi decât presupusă, până să se realizeze o actvitate de explorare.

"Putem doar presupune. Avem doar un model geologic care arată că e o probabilitate. Estimările geologice ne arată că acest tip de resurse e larg răspândit in lume. Ele se bazează pe un calcul de similaritate cu ceea ce s-a intâmplat în SUA", a declarat recent Radu Dudău, director executiv al Centrului Român al Energiei. Adăugând că în prezent în lume există doar două țări care produc gaze de șist – SUA și Canada – iar în mai multe state, printre care Polonia, "au loc foraje la nivel de pilot". 

Topul județelor cu cele mai multe resurse minerale- județul care are cel mai mare număr de resurse minerale este Bihor, cu 22 de tipuri de resurse minerale, între ele aflându-se ape minerale plate, minereu de molibden, minereuri polimetalice și auro-argentifere. Pe locul al doilea se află județul Hunedoara, unde se exploatează 21 de tipuri de resurse naturale.

De altfel, Hunedoara și Alba sunt singurele județe din România unde există minereuri auro-argentifere. În Bihor se găsesc minereuri polimetalice și auro-argentifere.

Clujul se situeză pe a treia poziție, având 15 feluri de resurse minerale, de la nisip silicios, la gips, ape minerale terapeutice până la andezit industrial și de construcții.

La polul opus, cele mai sărace județe din punct de vedere al tipurilor de resurse minerale pentru care ANRM a eliberat licențe de exploatare se numără județul Vaslui, în subsolurile căruia se află argilă comună și Vrancea, Călărași și Dolj, care au doar nisip și pietriș, după cum reiese din datele Agenției Naționale pentru Resurse Minerale (ANRM).

Tab. 3.16 Licențe și permise de exploatare pentru resurse minerale

Sursa: Ziarul Gândul

CAPITOLUL 4. ENERGIA

4.1 Energia solară

O cantitate imensă de energie solară ajunge la suprafața pământului în fiecare zi. Această energie poate fi captatăși folosită sub formă de căldură în aplicații termo-solare, sau poate fi transformată direct în electricitate cu ajutorul celulelor fotovoltaice (CF).

Pentru a întelege cum CF și sistemele termo-solare captează energia solară, este important să întelegem cum aceasta își urmează cursul de la soare spre Pământ și cum acest flux se schimbă periodic.

Cum produce soarele energie. Soarele este o sferă cu diametrul de aproximativ 1.4 milioane de kilometri, formată din gaze cu temperaturi foarte mari (temperatura interioară a soarelui este de aproximativ 15 milioane de grade Kelvin). Această temperatură imensă, combinată cu o presiune de 70 miliarde de ori mai mare decat aceea a atmosferei Pământului creează condițiile ideale pentru reacțiile de fuziune.

Turbinele eoliene curente funcționează pe același principiu ca și morile de vânt din antichitate: palele unei elice adună energia kinetică a vântului pe care o transformă în electricitate prin intermediul unui generator. Cel mai mare dezavantaj al energiei eoliene este faptul că nu se obține electricitate când vântul nu bate sau bate prea slab, motiv pentru care trebuie asigurată o sursă alternativă de electricitate.

4.2. Energia geotermală

Energia geotermală reprezintă căldură conținută în fluidele și rocile subterane, este nepoluantă,regenerabilă și poate fi folosită în scopuri diverse, în încălzirea locuințelor, în domeniul industrial sau pentru producerea de electricitate.

Importanța energiei geotermale. În primul rând, folosirea energiei geotermale reduce cererea de combustibili fosili. Sistemele geotermale pot opera continuu, fără a ține cont de condițiile de climă. Totodată, atunci când sunt folosite astfel de sisteme de încălzire, costurile de transport sunt reduse la zero, deoarece captarea energiei se face chiar în locul în care se aflăconsumatorul. Fiind regenerabilă, energia geotermală are un impact scăzut asupra mediului.

4.3 Energia eoliană

Energia eoliană este o sursă de energie regenerabilă generată din puterea vântului. La sfârșitul anului 2006, capacitatea mondială a generatoarelor eoliene era de 73 904 MW, acestea producând ceva mai mult de 1 % din necesarul mondial de energie electrică.

Energia eoliană s-a dovedit deja a fi o soluție foarte bună la problema energetică globală.

4.4Energia alternativă

Energia alternativă este un termen folosit pentru unele surse de energie și tehnologii de stocare a energiei. În general el indică energii netradiționale și care au un impact scăzut în mediul înconjurător. Termenul de energie alternativă este folosit în contrast cu termenul de combustibil fosil după unele surse, iar alte surse îl folosesc cu sensul de energie regenerabilă.

Sunt cinci termocentrale care utilizează rumegușul pe post de combustibil, dar aceste unitati nu au mai mult de 500 de clienti, in special provenind din randul consumatorilor casnici.

Capacitatea totala este de aproape 150 MWt

Energiliile alternative ar putea inlocui in curand combustibilii fosili, iar cele mai eficiente energii alternative ar fi, potrivit cercetătorilor americani, energia eoliană, solară și geotermală.

4.5. Resursele de energie în perioada 1.I.- 30.IX.2013

În perioada 1.I.-30.IX.2013, resursele de energie primară au scăzut cu 11,6%, iar cele de energie electrică au scăzut față de aceeași perioadă a anului precedent, cu 6,2%. Principalele resurse de energie primară în perioada 1.I.-30.IX. 2013, au totalizat 22675,9 mii tone echivalent petrol, în scădere cu 2989,0 mii tep față de perioada 1.I.-30.IX. 2012. Producția internă a însumat 15891,0 mii tep, în scădere cu 6,9% față de aceeași perioadă a anului precedent, iar importul a fost de 6784,9 mii tep, în scădere cu 21,1%.

Tab 4.17 Principalele resurse de energie primară- Mii tone echivalent petrol

În această perioadă, resursele de energie electrică au fost de 42625,1 milioane KWh, în scădere cu 2811,0 milioane KWh (-6,2%) față de perioada corespunzătoare a anului 2012. Scăderea resursei de energie electric s-a datorat în principal scăderii producției, cu 2115,7 milioane KWh (-4,8%).

Producția din termocentrale a fost de 18489,6 milioane KWh în scădere cu 5812,6 milioane KWh (-23,9%).

Producția din hidrocentrale a fost de 11733,9 milioane KWh în creștere cu 1869,3 milioane kWh (+18,9%), iar cea din centralele nuclearo-electrice a fost de 8694,0 milioane KWh în creștere cu 256,1 milioane kWh,(+3,0%).

Producția din centralele electrice eoliene în perioada 1.I.-30.IX.2013 a fost de 3320,4 milioane KWh, în creștere cu 1571,5 milioane KWh față de aceeași perioadă a anului precedent.

Consumul final de energie electrică în această perioadă, a fost de 36857,6 milioane KWh, cu 7,0% mai mic față de perioada corespunzătoare a anului 2012; iluminatul public a înregistrat o scădere cu 10,3%, iar consumul populației a scăzut cu 1,0%.

Exportul de energie electrică a fost de 1049,3 milioane KWh în creștere cu 121,4 milioane KWh, respectiv cu 13,1%.

Consumul propriu tehnologic în rețele și stații a fost de 4718,2 milioane KWh în scădere cu 150,4 milioaneKWh, respectiv cu 3,1%.

Resursele de energie în anul 2013. În anul 2013, resursele de energie primară au scăzut cu 9,2%, iar cele de energie electrică cu 3,2%, față de anul 2012.

Principalele resurse de energie primară în anul 2013, au totalizat 30955,8 mii tone echivalent petrol1 (tep), în scădere cu 3138,5 mii tep față de anul 2012.

Producția internă a însumat 21340,6 mii tep, în scădere cu 6,2% față de anul 2012, iar importul a fost de 9615,2mii tep, în scădere cu 15,3%.

Tab. 4.18 Principalele resurse de energie primară Mii tone echivalent petrol

În anul 2013, resursele de energie electrică au fost de 58943,6 milioane KWh, în scădere cu 1971,7 milioane KWh (-3,2%) față de anul 2012. Scăderea resursei de energie electrică s-a datorat în principal scăderii producției, cu 1020,2 milioane KWh (-1,7%).

Producția din termocentrale a fost de 27034,9 milioane KWh în scădere cu 6144,9 milioane KWh (-18,5%). Producția din hidrocentrale a fost de 15144,5 milioane KWh în creștere cu 2917,5 milioane kWh (+23,9%), iar cea din centralele nuclearo-electrice a fost de 11618,4 milioane KWh în creștere cu 152,2 milioane kWh, (+1,3%).

Producția din centralele electrice eoliene în anul 2013 a fost de 4695,7 milioane KWh, în creștere cu 2055,0 milioane KWh față de anul 2012.

Consumul final de energie electrică în anul 2013, a fost de 49789,6 milioane KWh, cu 6,0% mai mic față de anul 2012; iluminatul public a înregistrat o scădere cu 12,6%, iar consumul populației a scăzut cu 1,3%.

Exportul de energie electrică a fost de 2465,9 milioane KWh în creștere cu 1317,2 milioane KWh, respectiv cu 114,7%.

Consumul propriu tehnologic în rețele și stații a fost de 6688,1 milioane KWh în scădere cu 87,2 milioane KWh, respective cu 1.3%.

CAPITOLUL 5. ZĂCĂMINTE DE MINEREURI PENTRU METALE RADIOACTIVE

5.1 Zăcăminte de minereuri de uraniu și radiu

Uraniul, elementul cu numărul de ordine 92 în sistemul periodic, are greutatea atomică cea mai mare dintre elementele care intră în constituția scoarței terestre. Cea mai importantă proprietate a sa este radioactivitatea naturală (emiterea spontană de radiații α, β și γ).

Inițial, uraniul era folosit la obținerea sticlei opalescente, cu fluorescență, de culoare verde – gălbui, în industria vopselelor, industria textilă, chimie. Astăzi, principala sa utilizare este ca sursă energetică (1 kg de U dezvoltă o energie echivalentă cu arderea a 5.000 t cărbune convențional). Izotopii radioactivi se mai utilizează în defectoscopie, aparate de măsură, automatizare.

În ordinea frecvenței, izotopii uraniului sunt:

U238 – 99,27% (T = 4,51·109 ani)

U235 – 0,72 % (T = 7,13·108 ani)

U234 – 0,0056 % (T = 2,475·104 ani)

Uraniul are clarke-ul 2·10 – 3 și este un element tipic litofil, formând numai compuși oxigenați. Se concentrează în granite, pegmatite și în produse pneumatolitice sau hidrotermale legate de acestea. În condiții exogene, mineralele endogene de uraniu trec în soluție apoasă din care se concentrează în mâlurile bazinelor adânci, bogate în substanțe organice împreună cu V, As, P, C, regăsindu-se în șisturi argilo – marnoase, cărbuni, roci bituminoase, gresii fine argiloase.

Minereurile industriale: pechblendă mUO2·nUO3·kPbO; uraninit UThO2; antracolit, betafit, euxenit, davidit, tyuyamunit, coffinit, torbernit, carnotit, braunerit, autunit, tucholit.

Cme = 0,05 – 0,1 % UO2, în funcție de condițiile de zăcământ.

Radiul are o radioactivitate foarte intensă, depășind de câteva milioane de ori radioactivitatea uraniului. Se utilizează în scopuri medicale, defectoscopie, coloranți, în aparate de măsură.

În natură apare asociat cu U. La fiecare tonă de U revin 0,35g Ra.

Radiul nu formează minerale proprii dar uneori participă ca impuritate (sub 10-5 %) în unele minerale, conferindu-le radioactivitate: calcit, fluorină, baritină. Radiul are clarke-ul 1·10 – 5 %, având aceleași caractere geochimice ca și U.

Producția mondială de uraniu la nivelul anului 2003 a fost de cca. 41.429 t, principalele țări producătoare fiind în ordine: Canada (25%), Australia (23%), Rusia (9%), Niger (8,2%), Namibia (8%), Kazakhstan (7,7%) Uzbekistan (5,3%).

Tab. 5.19 Tipuri genetice de zăcăminte de uraniu

Sursa:

5.2 Sistematica mineralelor

În sistematica modernă mineralele au fost reclasificate, luându-se în considerare: formula chimică, sistem de cristalizare, clasă, culoare, urmă, duritate, densitate, luciu, transparență, spărtură, clivaj, habitus, suprafața cristalului, cristale gemene, punct de topire, efect piezoelectric, proprietăți optice, refracția, refracție dublă, pleochroismus, deviație optică, unghi de dispersie, reactivitate chimică, radioactivitate, magnetism.

Elemente native, sunt elemente chimice care se găsesc în natură în forme pure necombinate, se cunosc 23 asemenea elemente (18 metale și 5 nemetale), formele lor modificate și unele aliaje.

Exemple: cupru, argint, aur, fier, sulf, grafit, diamant, hapkeit, moissanit, schreibersit.

Cele mai bune exemple sunt grafitul și diamantul care, având diferite proprietăți, diamantul fiind cea mai dură substanță de pe Terra, iar grafitul un mineral cu duritate mică, au aceeași formulă chimică, și anume C-carbon.

Halogenații, circa 140 de halogenide constau dintr-o legătură a halogenilor (fluor, clor, brom, iod) cu cationii de sodiu, potasiu șicalciu, exemple: fluorină (Ca F2) halit (sare gemă, NaCl), clorură de amoniu, silvină.

Oxizii și hidroxizii s-au format printr-o legătură a unui metal sau nemetal cu oxigenul sau cu o grupare hidroxilică (-OH). Astfel au luat naștere circa 400 de oxizi respectiv hidroxizi, exemple: spinel(MgAl2O4), hematit(Fe2O3), magnetit(Fe3O4), corindon (Al2O3), pehblendă (UO2),  goethit (FeO(OH)).

Carbonați, nitrați, borați: în această categorie intră sărurile acidului carbonic, boric și azotic.Exemple: aragonit, azurit, dolomit(CaMg(CO3)2), calcit (CaCO3), malachit (Cu2CO3(OH), borax (Na2B4O5(OH)4 · 8 H2O), sassolit (H3BO3).

Sulfați, selenați, telurați, cromați, molibdenați, wolframați: aici intră săruri ale acidului sulfuric, cromic, molibdenic și wolframic. Această grupă cuprinde circa 700 de minerale. Exemple: anhidrit(CaSO4), gips (CaSO4 ·H2O), apatit (Ca5(PO4)3(F,Cl,OH)),turcoaz (CuAl6(PO4)4(OH)8 ·5H2O), carnotit (K2(UO2)2(VO4)2 ·3H2·), legrandit (Zn2(AsO4)(OH)·H2O), wulfenit (PbMoO4),wolframit ((Fe,Mn)WO4).

Fosfați, arsenați, vanadați: aici intră săruri ale acizilor cu formula generală H3XO4 unde X poate fi înlocuit cu elementele fosfor, vanadiu, arsen. Exemple: adamin, berlinit, descloizit, fluorapatit, mottramit, piromorfit.

Silicați (și germanați) : această grupă de minerale este cea mai numeroasă, gruparea tetraedrică [SiO4]4 stând la baza structurii mineralelor.

Exemple: almandin(Fe3Al2(Si3O12)), zircon (ZrSiO4), andaluzit (Al2SiO5), topaz (Al2SiO4(OH,F)2), beril(Be3Al2Si6O18), cordierit (Mg2Al4Si5O18), epidot (Ca2(Al,FeIII,Mg)3(SiO4)3OH), zoisit(Ca2Al3(SiO4)3(OH))

Minerale organice: această categorie de minerale cuprinde sărurile acizilor organici alifatici și aromatici cu carbon, (CnHm) și azot, (de forma amidelor R-X(=O)n-NR'2 sau acizilor heterociclici) și rășini. Exemple: abelsonit, melit, evenkit. Chihlimbarul nu este considerat mineral de către IMA (International Mineralogical Association).

Tab. 5.20 Principalele minerale industriale

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Preconizarea creșterii economiei mondiale și a populației globale (până la 9 miliarde până în 2050) vor avea ca rezultat consumul rapid al majorității resurselor naturale ale Pământului. Resursele precum apa, solul, aerul curat sau serviciile ecosistemice sunt esențiale pentru sănătate și pentru calitatea vieții, însă acestea sunt disponibile doar în cantități limitate.

Acutizarea concurenței pentru anumite resurse va conduce la prezența unor deficite și la creșterea prețurilor la materii prime, fapt ce va afecta economia întregii Europe. Este imperative necesar ca resursele să fie gestionate cât mai eficient pe durata întregului ciclu de viață al acestora, pornind de la extracție, transport, prelucrare și până la consum și eliminarea deșeurilor.

Eficiența utilizării resurselor reprezintă, în esență, a produce mai multă valoare cu mult mai puține resurse și, de asemenea, schimbarea obiceiurilor de consum. Astfel, se va limita riscul apariției unor deficite, și va putea menține impactul asupra mediului în limitele naturale ale planetei.

Acesta este un principiu general care se aplică tuturor resurselor naturale, de la alimente, lemn și biodiversitate până la energie, metale, sol, apă, minerale, atmosferă și pământ. Creșterea eficienței utilizării resurselor în Europa reprezintă un mijloc prin care obiectivele de politică economică, socială și de mediu se pot atinge mai ușor, mai sigur și cu costuri mai mici.

Eficiența utilizării resurselor este o componentă esențială a programului Europa 2020, strategia UE pentru stimularea creșterii economice și a creării de locuri de muncă pe următorii zece ani. Strategia vizează să încurajeze o creștere economică inteligentă (bazată pe cunoaștere și inovare), sustenabilă (creșterea bazată pe principii ecologice va fi mai sustenabilă pe termen lung) și favorabilă incluziunii (nivelurile ridicate de ocupare a forței de muncă asigură o coeziune socială și teritorială îmbunătățită).

Cele șapte obiective principale ale strategiei includ o inițiativă pentru o utilizare mai eficientă a resurselor în Europa, care asigură un cadru de acțiune pe termen lung, susținând programe politice pentru mediu și schimbări climatice, energie, transport, industrie, agricultură, pescuit și dezvoltare regională. Scopul este acela de a crește siguranța investițiilor și a inovării și de a crea oportunități pentru o creștere economică sustenabilă, asigurându-ne că toate domeniile de acțiune relevante iau în calcul, în mod coerent, eficiența utilizării resurselorSunt de așteptat efecte pozitive pe diverse planuri.

Creșterea economică și crearea de locuri de muncă vor fi rezultatul noilor oportunități de afaceri. Sectorul construcțiilor, gestionarea ecosistemelor și a resurselor, energia regenerabilă, industriile ecologice și reciclarea au un mare potențial de a contribui la creșterea ocupării forței de muncă. Stabilitatea economică va crește, deoarece eficiența utilizării resurselor este o modalitate de a putea rezolva aspectele legate de securitatea aprovizionării și problema volatilității de pe piețele de resurse esențiale. Acest lucru este important pentru consumatorii europeni și pentru acele sectoare care se bazează pe metale din categoria pământuri rare, pe apă dulce, pește și alimente.

Îmbunătățirea eficienței utilizării resurselor va susține sănătatea economică a sectoarelor-cheie precum agricultura, silvicultura și pescuitul. Industriile UE care utilizează produsele acestora se bazează pe suprafețele/cantitățile disponibile de pământ, sol și apă și pe biodiversitate, astfel încât o eficiență mai mare va asigura beneficii mai mari. Adaptarea la schimbările globale generate de presiunea asupra resurselor va îmbunătăți de asemenea competitivitatea economică pe termen lung.

Trecerea spre o economie cu emisii scăzute de carbon va contribui la prevenirea schimbărilor climatice periculoase și va aduce numeroase alte beneficii. Acest fapt poate fi îndeplinit prin dezvoltarea suplimentară a tehnologiilor existente, cum ar fi sursele de energie regenerabilă și vehiculele electrice, și prin investiții într-o infrastructură bazată pe emisii scăzute de carbon.

Pe lângă reducerea drastică a importurilor de petrol și gaz, aceasta ar reduce substanțial poluarea aerului, conducând la economii considerabile legate de cheltuielile cu sănătatea și de măsurile de control al poluării.

Pentru autoritățile fiscale, există de asemenea implicații de ordin fiscal. Creșterea veniturilor pe baza utilizării resurselor și nu pe baza forței de muncă poate ajuta la echilibrarea finanțelor publice, fără a afecta negativ competitivitatea, dar susținând în mod semnificativ crearea de locuri de muncă. Este o modalitate de a îmbunătăți eficiența programelor de cheltuieli.

Este necesar să folosim resursele limitate ale Pământului într-un mod mai sustenabil. Societatea noastră se bazează pe metale, minerale, combustibili, apă, lemn, sol fertil și aer curat, care constituie în egală măsură factori vitali pentru menținerea funcționării economiei noastre.

Am utilizat aceste resurse limitate mult mai repede decât se pot ele reface, iar dacă nu ne schimbăm modul de abordare, pot apărea penurii semnificative. Europa se bazează pe restul lumii pentru obținerea mai multor resurse, cum ar fi combustibilii și materiile prime, care sunt integrate în produse importate din afara UE.

Deficitele și volatilitatea prețurilor la produsele de bază ar putea produce instabilitate în multe regiuni ale lumii, astfel încât creșterea eficienței utilizării resurselor este esențială pentru noi toți. Transformarea Europei într-o economie care utilizează resursele în mod eficient va necesita o reformă vastă, deoarece există multe dificultăți care trebuie surmontate. Inițiativa emblematică pentru o utilizare eficientă a resurselor în Europa, lansată la începutul anului 2011, asigură un cadru general de acțiune, în vreme ce, în cursul anului, sunt propuse acțiuni mai specifice în foile de parcurs pe termen lung care acoperă clima, energia și transportul.

Utilizarea mai eficientă a resurselor și controlul poluării pot fi factori majori de creștere economică, așa cum o arată industria ecologică europeană. În ultimii ani, sectorul a crescut cu aproximativ 8% pe an, iar cifra sa de afaceri anuală – 319 miliarde de euro – reprezintă aproximativ 2,5% din PIB-ul Europei.

O mare parte din creșterea recentă s-a concentrat în domeniul gestionării resurselor. Aceasta se datorează unor tehnologii noi precum energia solară și energia eoliană. Piața serviciilor de protecție a mediului reprezintă pentru firmele europene o oportunitate la nivel mondial: piața globală a industriilor ecologice, care are în momentul da față o valoare de aproximativ 1 000 de miliarde de euro pe an, este de așteptat să se tripleze până în 2030.

UE deține cam o treime din piața mondială și este un exportator net, mulți producători europeni beneficiind de „avantajul primului venit”. Printre piețele de export importante se numără China și alte țări în curs de dezvoltare care urmăresc o dezvoltare sănătoasă din punct de vedere ecologic. Piața mondială crește cu aproximativ 5% pe an.

BIBLIOGRAFIE

Anastasiu N., Mutihac V., Grigorescu D., Popescu Gh. , DICłIONAR DE GEOLOGIE, Editura Didactică și Pedagogică București

Antonescu, N. N., Popescu, L., Stănescu, D. P. , Antonescu, N. “Gestiunea și Tratarea Deșeurilor Urbane – Gestiunea Regională” Editura Matrix Rom, București, 2006

Bold, O. V., Mărăcineanu, G. A.,Managementul deșeurilor solide urbane și industriale, Editura Matrix Rom, București, 2003

Bran, P., Economica valorii, Ed. ASE, București, 2001

Brana V, Avramescu C. ,Călugăru D.,Substanțe minerale nemetalifere, Editura Tehnică, București, 1986

BULARDA, Gh., Reziduurile menajere, stradale și industriale. București: Editura Tehnică, 1992

Comisia Europeană de Mediu

Constantinescu Emil, Matei Lucian , Mineralogie determinativă, Editura Universitară din București, 1996,

Coste, I., Omul, biosfera și resursele naturale, Ed. Facla, București, 1982

Costin Gelu, Ciocîrdel Mihai, Recomandări privind nomenclatura și clasificarea rocilor magmatice și metamorfice, Editura Cartea Universitară, 2004

Victor Drăgan, Victor Burchiu, Energiile regenerabile și utilizarea acestora, Editura Ceres, 2012

Erdeli, G., Braghina, C., Frasineanu, D. (2000), Geografie economică mondială, Editura Fundatiei Romania de Maine, București

Constantin Herbst, Ion Lețea – Resursele energetice ale României, Editura Științifică, București, 1974

LIXANDRU, B. Ecologie și protecția mediului. Timișoara: Editura Presa Universitară, vol 1-2, 1999

Neagoe Visarion, (2005;) Vulnerabilități, riscuri și amenințări, “Lumea 2005”, autori dr. Th. Frunzeti și Vladimir Zodian, Editura CTEA, București

Negoescu B., Vlăsceanu Gh., Terra. Geografie economică, București, Ed. Teora, 1998

Oprean, C., Suciu ,O. Managementul calității mediului, Editura Academiei Române, București, 2003

POPESCU, M. Ecologie aplicată. București: Editura Matrixrom, 2000

ROBERTS, Neil Schimbările majore ale mediului. București: Editura All Educational, 2002

Rusu, T, Bejan, M., Deșeul – sursă de venit. Editura MEDIAMIRA, Cluj Napoca, 2006

Rusu, T, Soporan, V, Nemeș, O., Deșeuri și tehnologii de valorificare, Editura UTPRESS, Cluj Napoca, 2008

Teodorescu V, Alexandrescu V., Terra – Geografia resurselor, București, Ed. România de mâine

Ungureanu Al., Geografia resurselor naturale, Iași, Univ „Al.I. Cuza”, 2000

Surse web:

http://www.lege-online.ro

http://www.insse.ro/cms/files/IDDT%202012/StategiaDD.pdf

http://www.mmediu.ro/beta/wp-content/uploads/2012/05/Directiva_1994_62_CE.pdf

http://www.raportaremediu.ro/managementul-deseurilor

http://www.dadr-mures.ro/actual/Directiva%2096_61.pdf

http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2008:312:0003:0030:ro:PDF

www.mmediu.ro/protectia-mediului

http://www.europarl.europa.eu

http://www.minind.ro/dezbateri_publice/2011/strategia_energetica_20112035_20042011.pdf

http://www.contributors.ro/economie/energie-economie/gazele-conven%C8%9Bionale-si-gazele-de-%C8%99ist-din-romania-%E2%80%93-rezerve-%C8%99i-resurse

http://www.descopera.ro/eticheta/energie-solara

http://epochtimes-romania.com/news/cele-mai-importante-resurse-naturale-din-romania–230132

http://mineralul.blogspot.ro/2010/10/clasificarea-mineralelor.html

www.insse.ro

www.gandul.info

www.zf.ro

BIBLIOGRAFIE

Anastasiu N., Mutihac V., Grigorescu D., Popescu Gh. , DICłIONAR DE GEOLOGIE, Editura Didactică și Pedagogică București

Antonescu, N. N., Popescu, L., Stănescu, D. P. , Antonescu, N. “Gestiunea și Tratarea Deșeurilor Urbane – Gestiunea Regională” Editura Matrix Rom, București, 2006

Bold, O. V., Mărăcineanu, G. A.,Managementul deșeurilor solide urbane și industriale, Editura Matrix Rom, București, 2003

Bran, P., Economica valorii, Ed. ASE, București, 2001

Brana V, Avramescu C. ,Călugăru D.,Substanțe minerale nemetalifere, Editura Tehnică, București, 1986

BULARDA, Gh., Reziduurile menajere, stradale și industriale. București: Editura Tehnică, 1992

Comisia Europeană de Mediu

Constantinescu Emil, Matei Lucian , Mineralogie determinativă, Editura Universitară din București, 1996,

Coste, I., Omul, biosfera și resursele naturale, Ed. Facla, București, 1982

Costin Gelu, Ciocîrdel Mihai, Recomandări privind nomenclatura și clasificarea rocilor magmatice și metamorfice, Editura Cartea Universitară, 2004

Victor Drăgan, Victor Burchiu, Energiile regenerabile și utilizarea acestora, Editura Ceres, 2012

Erdeli, G., Braghina, C., Frasineanu, D. (2000), Geografie economică mondială, Editura Fundatiei Romania de Maine, București

Constantin Herbst, Ion Lețea – Resursele energetice ale României, Editura Științifică, București, 1974

LIXANDRU, B. Ecologie și protecția mediului. Timișoara: Editura Presa Universitară, vol 1-2, 1999

Neagoe Visarion, (2005;) Vulnerabilități, riscuri și amenințări, “Lumea 2005”, autori dr. Th. Frunzeti și Vladimir Zodian, Editura CTEA, București

Negoescu B., Vlăsceanu Gh., Terra. Geografie economică, București, Ed. Teora, 1998

Oprean, C., Suciu ,O. Managementul calității mediului, Editura Academiei Române, București, 2003

POPESCU, M. Ecologie aplicată. București: Editura Matrixrom, 2000

ROBERTS, Neil Schimbările majore ale mediului. București: Editura All Educational, 2002

Rusu, T, Bejan, M., Deșeul – sursă de venit. Editura MEDIAMIRA, Cluj Napoca, 2006

Rusu, T, Soporan, V, Nemeș, O., Deșeuri și tehnologii de valorificare, Editura UTPRESS, Cluj Napoca, 2008

Teodorescu V, Alexandrescu V., Terra – Geografia resurselor, București, Ed. România de mâine

Ungureanu Al., Geografia resurselor naturale, Iași, Univ „Al.I. Cuza”, 2000

Surse web:

http://www.lege-online.ro

http://www.insse.ro/cms/files/IDDT%202012/StategiaDD.pdf

http://www.mmediu.ro/beta/wp-content/uploads/2012/05/Directiva_1994_62_CE.pdf

http://www.raportaremediu.ro/managementul-deseurilor

http://www.dadr-mures.ro/actual/Directiva%2096_61.pdf

http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2008:312:0003:0030:ro:PDF

www.mmediu.ro/protectia-mediului

http://www.europarl.europa.eu

http://www.minind.ro/dezbateri_publice/2011/strategia_energetica_20112035_20042011.pdf

http://www.contributors.ro/economie/energie-economie/gazele-conven%C8%9Bionale-si-gazele-de-%C8%99ist-din-romania-%E2%80%93-rezerve-%C8%99i-resurse

http://www.descopera.ro/eticheta/energie-solara

http://epochtimes-romania.com/news/cele-mai-importante-resurse-naturale-din-romania–230132

http://mineralul.blogspot.ro/2010/10/clasificarea-mineralelor.html

www.insse.ro

www.gandul.info

www.zf.ro