Problematica Regionala Delimitari Conceptuale

Capitolul 1 Problematica regionala-delimitari conceptuale

1.1 Regionalism, regionalizare, regiune

Regiunea

Tentativele de a da o definiție comună în cadrul Comunității Europene, al Consiliului Europei sau al Adunării Regiunilor Europei au eșuat. Nici doctrina nu a reușit să se pună de acord, definițiile fiind de aceeași natură, pur descriptivă. Conceptul de regiune nu este cu totul străin de evoluția istorică a statului în general; în special în Europa vestică noțiunea de regiune a avut în decursul timpului multiple înțelesuri, ceea ce face ca reglementarea sa juridică să fie variată și extrem de diversă chiar și în zilele noastre.

Este, deci, foarte greu să dăm o definiție a noțiunii de regiune, întrucât nu există o definiție oficială nici la nivel european, nici la nivel internațional, iar acest lucru se datorează și faptului că experiențele statelor în materie de regionalizare sunt diferite, ținând cont de specificitățile locale și de cerințele populației ce se găsește pe aceste teritorii. Astfel, numeroase state nu recunosc regiunilor calitatea de eșalon de guvernare, iar altele fac diverse distincții în ceea ce privește natura și funcțiile regiunilor , în privința cărora au elaborat concepte diferite.

Parlamentul European arată că: “prin regiune de dezvoltare se înțelege un teritoriu care formează, din punct de vedre geografic, o unitate netă, sau un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate, în care populația posedă anumite elemente comune și dorește să-și păstreze specificitatea astfel rezultată, și să o dezvolte cu scopul de a stimula progresul cultural, social și economic”

Prima concepție este pur descriptivă: regiunea este entitatea situată la nivelul imediat inferior statului central, beneficiind de reprezentare politică, acest lucru fiind asigurat prin existența unui consiliu ales, sau, în lipsa acestuia, prin existența unei asociații sau organism constituit la nivelul regiunii de către colectivitățile situate la un nivel inferior. Iată de ce ne aflăm în situația de a ezita între două concepții opuse și în egală măsură neadaptate. Această definiție care reiese din statutul Adunării Regiunilor Europei , este susceptibilă să se aplice, însă, la instituții eterogene (landurile germane, provinciile olandeze, regiunile franceze, sau consiliile unitare din Anglia), astfel încât utilitatea ei nu mai apare ca evidentă. Ea exclude regiunile administrative , în timp ce nici o prevedere internațională din sistemul Consiliului Europei sau al Uniunii Europene nu impune statelor membre un anumit tip de organizare teritorială.

Cealaltă concepție încearcă să dea o definiție normativă care ar putea determina statele membre să o adopte. Aceasta a fost opțiunea Parlamentului European atunci când a adoptat Carta comunitară a regionalizării: aceasta expune o concepție în același timp geografică și instituțională a regiunii care corespunde în fapt unei extrapolări a experienței spaniole, prescriind statului un model precis de regionalizare. Dar, în realitate, singurele țări care s-au raliat acestei concepții sunt acelea care adoptaseră deja această concepție sau erau pe punctul de a o face.

Prevederile acestei Carte, adoptate într-o epocă în care Maastricht (și implicit noțiunea de Europă politică și de guvernare europeană la diverse niveluri) de-abia se prefigura la orizont trebuie amintite pentru că expun, poate, o anumită viziune a urmașilor părinților fondatori ai Uniunii Europene, viziune ce poate fi definitorie pentru arhitectura instituțională a tuturor statelor membre în viitor.

Carta înțelege prin regiune acel teritoriu care constituie, din punct de vedere geografic, o entitate clară sau o grupare similară de teritorii, unde există continuitate și a cărui populație posedă anumite trăsături comune și dorința de a păstra specificul identității sale și să o dezvolte, în scopul stimulării progresului cultural, social și economic.

Regionalismul

Regionalismul, fie că acționează în interiorul granițelor unei țări sau transfrontalier reprezintă dinamica actuală și viitoare a Europei. Sursele sale variază, dar este considerat ca fiind o formă de protest la adresa autorității capitalelor naționale de către persoane care se simt ca aparținând din punct de vedere istoric sau cultural unui anumit spațiu european decât statului-națiune ale cărui granițe sunt rezultatul istoriei.

Termenul de regionalism se referă la o ideologie și la o mișcare politică ce propovăduiește un mai mare control de către regiuni supra afacerilor politice, economice și sociale, de obicei prin instituirea unor instituții politice și administrative, având prerogative de ordin legislativ.

Regionalismul este definit, astfel, ca o ideologie și o mișcare politică ce recomandă ca regiunile să exercite un control din ce în ce mai mare asupra afacerilor politice, economice și sociale pe teritoriul lor. Regionalismul înseamnă că regiunea există înainte de toate în mintea oamenilor. Există ca urmare a unui proces istoric și socio-economic.

Cu alte cuvinte, regionalismul este un proces mai mult sau mai puțin spontan, orientat de jos în sus și ia forma conturării unor identități regionale pe baza colaborării culturale, de limbă, de tradiții, apartenență la o regiune geografică, stil de viață, mod de gândire.

Regionalizarea

Deviza sub care se desfășoară fenomenul regionalizării este think global, act locally. Regionalizarea este un proces prin care se operează construcția unei capacități de acțiune autonome având drept obiectiv promovarea unui teritoriu infranațional, dar supralocal prin mobilizarea mijloacelor economice sau, în funcție de caz, a resorturilor identitare a solidarităților locale sau regionale, cât și prin dezvoltarea potențialului său. Acest proces se poate opera pornind de la instituții preexistente sau de la un nou decupaj teritorial destinat să răspundă mai bine acestor obiective. El este întotdeauna condiționat de constrângerile pe care le exercită cadrul politic și instituțional și a căror evoluție poate fi guvernată de alte mize.

Dezvoltarea regională este un concept nou ce urmareste impulsionarea și diversificarea activitatilor economice, stimularea investițiilor in sectorul privat, contributia la reducerea somajului si nu in cele din urma sa conduca la o imbunatatire a nivelului de trai. Pentru a putea fi aplicata politica de dezvoltare regionala s-au infiintat opt regiuni de dezvoltare, care cuprind tot teritoriul Romaniei. Fiecare regiune de dezvoltare cuprinde mai multe judete. Regiunile de dezvoltare nu sunt unitati administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridica, fiind rezultatul unui acord liber intre consiliile judetene si cele locale.

Politica de dezvoltare regională reprezintă un ansamblu de masuri planificate si promovate de autoritatile administratiei publice locale si centrale, in parteneriat cu diversi actori (privati, publici, voluntari), in scopul asigurarii unei cresteri economice, dinamice si durabile, prin valorificarea eficienta a potentialului regional si local, in scopul imbunatatirii conditiilor de viata. Principalele domenii care pot fi vizate de politicile regionale sunt: dezvoltarea intreprinderilor, piata fortei de munca, atragerea investitiilor, transferul de tehnologie, dezvoltarea sectorului I.M.M.-urilor, imbunatatirea infrastructurii, calitatea mediului inconjurator, dezvoltare rurala, sanatate, educatie, invatamant, cultura.

Obiectivele de baza ale politicii de dezvoltare regionala sunt urmatoarele:

diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea dezvoltarii echilibrate si pe revitalizarea zonelor defavorizate, preintimpinarea producerii de noi dezechilibre;

indeplinirea criteriilor de integrare in structurile Uniunii Europene si de acces la instrumentele financiare de asistenta pentru tarile member-fonduri structurale si de coeziune;

corelarea cu politicile sectoriale guvernamentale de dezvoltare; stimularea cooperarii interregionale, interne si internationale, care contribuie la dezvoltarea economica si care este in conformitate cu prevederile legale si cu acordurile internationale incheiate de Romania. 

Principiile care stau la baza elaborarii si aplicarii politicilor de dezvoltare regionala sunt:

descentralizarea procesului de luare a deciziilor, de la nivelul central/guvernamental, spre cel al comunitatilor regionale;

parteneriatul intre toti actorii implicati in domeniul dezvoltarii regionale;

planificarea – proces de utilizare a resurselor (prin programe si proiecte) in vederea atingerii unor obiective stabilite;

cofinantarea – contributia financiara a diversilor actori implicati in realizarea programelor si proiectelor de dezvoltare regionala.

1.2 Conceptul de dezvoltare regională

Majoritatea țărilor lumii nu au cunoscut în decursul istoriei lor o dezvoltare economică uniformă din punct de vedere geografic. Anumite părți din teritoriile naționale au înregistrat o anumită întârziere în raport cu dezvoltarea generală, sudul Italiei sau vestul Irlandei fiind numai câteva exemple din Europa. În același timp, există și regiuni care se află în declin economic în raport cu restul țării, declin generat de unele schimbări ale condițiilor economice, cum este, de exemplu, cazul unor regiunii din Marea Britanie.

În anumite țări, precum Franța și Germania, creșterea economică puternică a avut tendința de a se concentra în anumite zone ale țării și a lăsa celelalte zone într-o stare de subdezvoltare relativă. În altele – Norvegia, Suedia, regiunile relativ slab populate sau cu producție concentrată în sectoarele primare nu au putut să mențină dezvoltarea economică sau infrastructura socială la un nivel satisfăcător.

În principal, teoriile de dezvoltare economică acordă o atenție mărită considerentelor macroeconomice, precum măsurile de deschidere a pieței, asigurarea drepturilor asupra proprietății, stabilitate politică, investiție în educație,toate minimizând sau neluand în considerare importanța unei regiuni, care este definită ca un sistem de bunuri și servicii relaționale, numite assets, în procesul de dezvoltare economică.

Toate fenomenele macroeconomice nu pot explica singure procesul de dezvoltare la nivelul unei țări, chiar dezvoltarea în orice țară este caracterizată de diferențe de intensitate de la un loc la altul, precum și de la o regiune la alta, și de la un oraș la altul.

Creșterea economică ere o expresie spațială, după cum spune Dawkins C.J.

O intensificare a globalizării va aduce în prim plan rolul regiunilor în dezvoltarea economică, toate fiind considerate elemente active și totodată cauza dezvoltării economice. Toate sunt considerate locuri bine concentrate cu forme avansate de dezvoltare economică și de inovare.

Dezvoltarea regională provine din dezvoltarea economică, care ia în considerare toate aspectele teritoriale, zonale și locale ale acestei dezvoltări.

Din perspectiva unor autori, conceptul de dezvoltare regională se referă la capacitatea de a produce a regiunilor, a bunurilor și serviciilor, adică, capacitatea populației de a produce venituri. Disparitățile dezvoltării regionale fac referire la diferențele dintre regiunile unei țări, precum și capacitatea acestora de a furniza oportunități de a câștiga venituri pentru locuitorii orașului său.

În opinia altor autori, dezvoltarea reagională „presupune utilizarea resurselor, în primul rând a celor locale, dar și a celor atrase din mediul național și international, pentru creșterea competitivității generale a teritoriului, creșterea gradului de adaptabilitate a componentelor de producție și funcționale la necesitățile de ajustare structural, pentru satisfacerea nevoilor regionale și naționaleș si, în ultimă instanță, din perspectivă macroeconomică, pentru reducerea decalajelor între diferitele componente din structura spațiului economic național”

Literatura de specialitate utilizează mulți termeni care definesc diferențele de dezvoltare între regiuni. Printre cel mai folosit termen este utilizat cel de disparitate regională, dar se mai folosesc și termeni precum decalaje de dezvoltare sau inegalități regionale. Toate aceste inegalități vor fi transformate în disparități care depășesc amplitudinea de 30%, după cum spune

Constantin L.

În cele mai mari linii, obiectivele politicii regionale sunt:

maximizarea creșterii economice la nivel național, numit eficiență

reducerea disparităților naționale, numită echitate.

Conflictul dintre creșterea economică la nivel național și echitate interregională reprezintă cel mai mare subiect de discuție în dezvoltarea regională.

Teoriile dezvoltării regionale

Teoriile de dezvoltare regională care sunt elaborate vin din partea mai multor discipline, precum economie, geografie, sau administrație publică. Toate aceste teorii contribuie la înțelegerea surselor dezvoltării economice egale sau inegale la nivel național sau internațional, dar nici una din ele nu pot explica cauzele dezvoltării inegale.

Mai jos vom sintetiza principalele teorii de dezvoltare regională care au fost dezvoltate în timp:

1.3 Disparitățile regionale

În general disparitățile regionale apar ca urmare a unor tendințe de concentrare sau aglomerare care sunt determinate de unele fenomene externe precum globalizarea sau integrarea, sau fenomene interne precum clusterizarea, apariția politicilor de creștere și dezvoltare, precum și implicarea instituțiilor locale în diferite aspecte . De regulă aceste disparități regionale iau forma unor diferențe în nivelul veniturilor pe cap de locuitor și vor determina o reacție în lanț a fiemlor și a autorităților, care vor încerca să contracareze escaladarea lor.

Printre cauzele apariției disparităților regionale au fost analizate în unele teorii ale științei regionale, care au încercat să ofere cât mai multe răspunsuri la întrebarea de ce unele regiuni cunosc o dezvoltare mai rapidă în comparație cu altele.

Conceptul de disparitate este urilizat pentru a exprima diferențele identificate cu ajutorul unor tehnici matematice, fiind folositi anumiți indicatori specifici.

Conceptul de disparitate reprezintă mai multe fațete, și este însoțit de elementele care îl susțin: convergență, polarizare și aglomerare sau concentrare.

Modalitatea de evaluare a nivelului sau gradului de disparitate va fi determinată prin:

dimensiunea teritorială la care se face raportarea, la nivel regional, sub-regional, național

perioada de timp avută în vedere în analiza regională.

Rolul spațiului este recunoscut relativ recent în literatură în ceea ce privețte convergența regională, iar vechile abordări sunt caracterizate printr-o relativă tăcere asupra complicațiilor pe care nivelul regional îl are.

Analiza disparităților regionale a devenit foarte importantă, fapt demonstrat și în multitudinea de lucrări și studii empirice privind convergența.

Studiile empirice asupra convergenței și a creșterii economice sunt divizate în două categorii:

studiile de confirmare a unor teorii de creștere, care vor conduce la constituirea ecuațiilor econometrice care sunt estimate pe baza observării economiei la diferitele niveluri, inclusiv nivelul regional

studiile exploratorii care aplică tehnici de inovare, cu scopul de a genera unele ipoteze legate de dinamica sistemului economic.

Indicatorii de măsurare a disparităților regionale

Una dintre problemele centrale referitoare la dezvoltarea regională o constituie indicatorii de măsurare a acesteia. Cei mai utilizați sunt: outputul total al regiunii (măsurat în producția totală – brută a unei regiuni, produsul intern brut al regiunii, produsul intern net al regiunii, etc), outputul pe persoană ocupată, outputul pe locuitor (Constantin L., 2004).

Utilizarea unuia sau altuia dintre acești indicatori de măsurare a dinamicii dezvoltării regionale este foarte importantă pentru că, pe de-o parte alegerea trebuie fie în concordanță cu scopul măsurării, iar pe de altă parte aceasta determină formularea unor concluzii diferite la situația reală a disparităților regionale. Spre exemplu, outputul total este utilizat ca indicator ce semnifică capacitatea productivă a unei regiuni, outputul pe persoană ocupată este un indicator care se referă la productivitatea regiunii ce determină competitivitatea unei regiuni, iar outputul per capita indică bunăstarea economică a unei regiuni (Constantin L., 2004). Se poate spune astfel că nu există un „cel mai bun” indicator, fiecare dintre aceștia fiind util în funcție de scopul măsurării.

Produsul intern brut per locuitor (PIB/locuitor) este indicatorul cel mai utilizat în măsurarea nivelurile de dezvoltare dintre regiuni, fiind folosit de Uniunea Europeană pentru a măsura disparitățile de dezvoltare dintre regiuni, inclusiv pentru alocările financiare orientative între regiunile sale în privința politicii de coeziune. O serie de autori consideră că și alți indicatori ar trebui luați în considerare în măsurarea disparităților de dezvoltare regională, condițiile de viață și facilitățile existente („amenities”) având o foarte mare importanță în ceea ce privește bunăstarea locuitorilor unei regiuni (Thisse J.F, 2000).

Folosirea unor indicatori arbitrari sau doar a anumitor indicatori este un demers care influențează elaborarea politicii de dezvoltare regională și poate exacerba sau micșora cerința pentru echitate spațială.

Convergența sau divergența nivelului de dezvoltare între regiuni?

O problemă mult dezbătută în legătură cu dezvoltarea regională se referă la perspectiva pe termen mediu și lung a evoluției disparităților de dezvoltare dintre regiuni.

În general, teoriile de dezvoltare regională susțin fie convergența nivelului de dezvoltare – nivelul de dezvoltare dintre regiunile unei țări/dintre țări/regiuni pe glob este tranzitoriu și provine din diferența cu care se propagă procesele de ajustare precum teoriile care susțin acest lucru – teoria comerțului internațional, teoria migrațiilor, creșterii regionale, fie divergența nivelului de dezvoltare dintre regiuni: nivelul de dezvoltare dintre diferite regiuni crește, convergența fiind imposibilă :teoria polilor de creștere, a cauzalității cumulative, teoria centru-periferie.

În literatura de specialitate se folosește mai multe noțiuni legate de convergență. Astfel vorbim de „convergență sigma” care se referă la convergența unui grup omogen de țări și „convergența beta” care exprimă convergența privind venitul per locuitor la nivel mondial.

Unii autori (Barro R. J. și Sala-i-Martin X., 1999 citat în Dawkins C. J., 2003) consideră că convergența între regiunile aceluiași stat sunt mult mai probabile decât convergența la nivel mondial.

Disparitățile în nivelul de dezvoltare între regiuni apar și sunt de obicei mai pronunțate în faza de început sau intermediară a dezvoltării economice a unei țări. Asta pentru că, așa cum menționează și Parr J. B., 1999 activitatea economică nu se localizează dispersat, ci doar în anumite puncte și regiuni care dispun de avantaje competitive: resurse, acces la piețe, proximitatea față de centrele politice și administrative, etc. Un ritm susținut de creștere economică a țării va conduce la un maxim al nivelului de disparitate dintre regiuni, după care aceste disparități scad.

Conceptul de coeziune economică și socială

Conceptul de coeziune reprezintă procesul de reducere a disparităților de dezvoltare economică și socială. Coeziunea economică și socială reprezintă unul dinobiectivele prioritare ale Uniunii Europene, alături de Piața Unică și Uniunea Economică și Monetară, conform tratatului de la Maastricht.

Politica de coeziune și socială cuprinde acțiunile care vizează realizarea dezvoltării economice armonioase și echilibrate, în special promovarea reducerii disparităților de dezvoltare între regiuni, precum și a egalităților și șanselor de dezvoltare. Toate acestea vor duc la creșterea competitivității și va genera creșterea veniturilor, ce va aduce beneficii pentru întreaga țară.

Politica de coeziune economică și socială este o politică care se axează pe solidarotate,și are drept scop crearea de locuri de muncă și de creștere a veniturilor, și oferă sprijin statelor din regiunile mai puțin dezvoltate, și celor care se confruntă cu dificutăți structurale.

Politica de coeziune este unul din exemplele tangibile despre cum ar trebui să fie o politică europeană, și anume una modernă, flexibilă, anticipativă, și ușor adaptabilă la orice tip de mediu economic și social, care se află în continuă schimbare, și să ducă la atingerea obiectivelor politice cheie.

Capitolul 2

Politica de dezvoltare regională este una din cele mai importante politici, și una dintre cele mai complexe,deoarece prin obiectivul său de reducere a disparităților economice și sociale existente între diferitele regiuni ale unei țări, ea acționează asupra unor domenii semnificative pentru dezvoltarea și creșterea economică și totodată în secotul IMM-urilor. Este concepută ca o politică a solidarității financiare. O politică de dezvoltare regională care are un pronunțat caracter instrumental, care este corelatră cu politica de extindere a Uniunii Europene, prin crearea unor fonduri speciale care pot fi accesate.

Fundamentele politicii regionale din România

În România, politica de dezvoltare a început să ia formă odată cu funcționarea programului Phare, în anul 1996, uramă de stabilirea obiectivelor politicii naționale în anul 1998, prin care se stabilea cadrul legal și instituțional, competențele și instrumentele specifice promovării politicii de dezvoltare regională. Toate acestea au fost completate în 2002 când au fost stabilite criteriile pe care România trebuia să le îndeplinească.

Tot în această perioadă au fost stabilite și criteriile care trebuiau îndeplinite pentru aderarea la Uniunea Europeană, și criteriile de eligibilitate pentru FS și Fondul de Coeziune, precum si aquis-ul comunitar, și modalitățile de implementare ale acestora.

Instrumentele de preaderare au fost instrumentele:Phare, ISPA și SAPARD.

Politica de dezvoltare reprezintă un ansamblu de măsuri guvernamentale care au drept rol sprijinirea creșterii economice și îmbunătățirea condițiilor de trai, prin utilizarea cât mai eficientă a potențialului regional și local, astfel că obiectivele sale au în vedere:

micșorarea dezechilibrelor regionale care există, fiind accentuată stimularea dezvoltării echilibrate și revitalizarea zonelor care sunt defavorizate, și se dorește prevenirea unor noi dezechilibre

pregătirea cadrului instituțional pentru a se putea răspunde criteriilor de integrare în structura UE și de acces la fondul de coeziune si FS.

Integrarea politicilor sectoriale la nivelele regionale prin stimularea cooperării interregionale, care au drept scop dezvoltarea economică si socială.

Toate aceste obiective sunt realizate prin adoptarea unor măsuri și strategii, și prin finanțarea proiectelor și a diverselor programe de dezvoltare economică.

Toate acestea sunt dezvoltate pe baza unui set de principii care stau la baza elaborării și aplicării lor:

Principiul descentralizării procesului de luare a deciziei, prin trecerea de la nivelul central la nivelul regional

Principiul parteneriatului,care constă în crearea și promovarea de parteneriate între acttorii economici care sunt implicați în domeniul dezvoltării regionale;

Principiul planificării, care presupune atingerea obiectivelor stabilite;

Principiul co-finanțării, ce presupune obligativitatea contribuției financiare a actorilor economici care sunt implicați în realizarea programelor și a tuturor proiectelor de dezvoltare regională.

Unitatea de implementare a politicii de dezvoltare regională este reprezentată prin regiunea de dezvoltare, care este formată din asocierea de bunăvoie a unor județe înnvecinate, fară a exista o unitate administrativ teritorială, și fară o personalitate juridică.

În România, au fost instituite 8 regiuni de dezvoltare:

Aceste regiuni de dezvoltare sunt formate pe baza unui sistem existent la nivel comunitar. Documentele de programare ale politicii regionale naționale în perspectiva aderării la UE au ca documentație Planul Național de Dezvoltare-PND, care este format din prioritățile strategice de dezvoltare, sectoriale, regionale, pentru o anumită perioadă de timp.

Planurile naționale de dezvoltare sunt elaborate pe baza Planurilor Regionale de Dezvoltare, care vor reflecta Strategia Națională de Dezvoltare și totodată Programele Operaționale sectoriale și regionale.

Sunt elaborate 3 planuri regionale de dezvoltare, prin care au fost identificate 7 axe prioritare de dezvoltare:

Dezvoltarea sectorului productiv, precum și întărirea competitivității activităților economice și promovarea sectorului privat

Îmbunătățirea și dezvoltarea infrastructurii

Menținerea și întărirea potențialului resurselor umane, și a capacității forței de muncă de a se adapta la cerințele pieței precum și la îmbunătățirea calității serviciilor

Acordarea unui sprijin agriculturii și dezvoltării rurale

Protejarea mediului și îmbunătățirea calității acestuia

Stimularea cercetării științifice, și a dezvoltării tehnologice

Îmbunătățirea stucturii economice a regiunilor prin sprijinirea dezvoltării regionale cât mai echilibrate.

Regiuni de dezvoltare

Regiunile de dezvoltare reprezintă cadrul de elaborare, implementare și evaluarea politicii de dezvoltare regională și a programelor de coeziune economică și socială prin care acestea de implementează.

Regiunile de dezvoltare sunt alcătuite din 4-7 județe, care corespund nivelului NUTS II în Nomenclatorul Unităților Statistice Teritoriale ale EUROSTAT, pentru care se va colecta date statistice, în conformitate cu reglementările EUROSTAT pentru teritoriile de nivel NUTS II.

Clasificarea NUTS a României, pe cele trei niveluri teritoriale este:

Harta regiunilor de dezvoltare

Toate regiunile din România au un Produs Intern Brut mai mic de 75% din media UE-25, și este astfel eligibilă pentru finanțarea prin Fonduri Stucturale în cadrul obiectivelor de convergență.

Consiliul pentru dezvoltare regională este un organism regional deliberativ, fărăo personalitate juridică, fiind constituit pe baza unor principii parteneriale la nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare, cu scopul de a coordona activitățile de elaborare și monitorizare, care decurge din politica de dezvoltare regională.

Pentru fiecare zonă de dezvoltare va funcționa Agenția pentru dezvoltare Regională-ADR, care este un organism neguvernamental,nonprofit, cu personalitate juridică, care funcționează în scopul dezvoltării regionale.

Regiunea de Dezvoltare Vest

Regiunea de Dezvoltare Vest, a fost constituită în 28 octombrie 1998,prin asocierea județelor Arad, Caraș-Severin, Hunedoara și Timiș, adică ar cuprinde zona Banatului. Regiunea de Vest face parte din Euro-regiunea Dunăre-Criș-Mureș-Tisa, care la rândul ei este formată din cele patru județe ale Regiunii, plus trei comitate din Ungaria, Bacs-Kiskun, Bekes și Csongrad, și regiunea autonomă din Serbia.

Capitolul 3

ANALIZĂ COMPARATIVĂ PRIVIND POTENȚIALUL ȘI PERSPECTIVELE DE DEZVOLTARE ALE REGIUNILOR ROMÂNIEI

Politica de dezvoltare regională urmărește să utilizeze la maximum potențialul pe care Romania il are, fie el natural, uman, cultural sau tehnic. Indiferent de diversitatea lor, problemele de dezvoltare pot fi grupate și clasificate în mod sistematic, astfel încât să devină componente ale unor programe și politici coerente de asistență și intervenție.

Ținând cont de experiența din ultimele decenii a țărilor europene, pot fi identificate câteva categorii mari de probleme determinate în general de o serie de factori macro- economici, de declinul demografic, de evoluția piețelor financiare la nivel mondial.

Principalele probleme ale dezvoltării regionale sunt legate de:

subdezvoltareaa anumitor regiuni,

declinul industrial determinat de schimbările tehnologice și în procesul de producție,

dificultățile de adaptare a forței de muncă și de constituire a unei piețe a muncii eficace,

poluarea și degradarea mediului înconjurător.

Problemele regionale necesită un sistem de indicatori de evaluare suficient de corect și care să permită totodată comparații cu alte regiuni. În acest sens, pentru descrierea succintă a problemelor majore ale unei regiunii sau alteia pot fi relevanți următorii:

• un nivelul ridicat al șomajului,

• un nivelul scăzut al venitului pe locuitor,

• un nivel ridicat al migrației în afara regiunii

• un nivel scăzut de dezvoltare a infrastructurii.

Regiunile de dezvoltare, în număr de opt, sunt “zone ce corespund unor grupări de județe, constituite prin asocierea voluntară a acestora pe bază de convenție semnată de reprezentanții consiliilor județene și, respectiv, ai Consiliului General al Municipiului București”. Ele constituie “cadrul de concepere, implementare și evaluare a politicilor de dezvoltare regională, precum și de culegere a datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementările europene emise de Eurostat pentru nivelul al doilea de clasificare teritorială, NUTS 2, existent în Uniunea Europeană” (Legea 151/1998).

Conținutul PND reflectă necesitatea corelării activităților sectoriale și regionale, obiectivele prioritare stabilite fiind realizate prin programe operaționale sectoriale și programul operațional regional. Programul operațional regional conține priorități de dezvoltare și măsuri specifice regiunilor de dezvoltare, în concordanță cu prioritățile naționale de dezvoltare regională, identificate și agreate în cadrul celor opt subprograme operaționale regionale elaborate de agențiile pentru dezvoltare regională. PND este documentul de programare prin care se fundamentează accesul României la fondurile de tip structural, alocate României în perioada de pre-aderare, precum și la fondurile structurale după aderare, răspunzând astfel atât “necesității interne”, cât și “cerințelor externe”, ceea ce evidențiază filosofia sprijinului european prin intermediul fondurilor de tip structural, centrată pe două aspecte esențiale:

ajutorul financiar acordat țărilor candidate prin instrumentele structurale de pre- aderare este menit să reducă decalajele ce le despart de țările membre ale UE;

lucrul cu fondurile de tip structural, crearea structurilor instituționale pentru implementarea măsurilor, monitorizarea acțiunilor și evaluarea impactului permit autorităților din țările candidate să se familiarizeze cu procedurile Comisiei Europene, pregătindu-se astfel pentru administrarea fondurilor financiare mult mai consistente după ce vor deveni membre ale UE.

Analiza comparativa

Analiza populației totale a județelor din fiecare regiune relevă diferențe importante în interiorul acestor regiuni. Singura regiune omogenă din acest punct de vedere este regiunea Nord-Est, unde toate județele se situează în jurul valorilor medii ale populației pe județ sau peste această valoare. În alte regiuni apar diferențe clare între nord și sud: în regiunea Sud, județele din nord au o populație mai mare decât cele din sud, în timp ce în regiunea Sud-vest județele din sud :Dolj, Olt sunt cele mai populate.

Analiza populației la nivelul regiunilor pe medii arată diferențe relativ mari, regiunile cu populația urbană cea mai ridicată sunt București-Ilfov, care se detașează de restul regiunilor și Nord-Est, iar regiunile Vest și Sud-Vest înregistrează cel mai mic grad de populație urbană.

Realizând o comparație între populația din mediul rural și populația din mediul urban la nivelul regiunilor putem constata existența a trei regiuni de dezvoltare care grupează populație rurală mai ridicată decât populația la nivel urban, respectiv Regiunea Sud-Vest Oltenia, Sud-Muntenia și regiunea Nord -Est. Regiunea București Ilfov este singura regiune în care populația rurală reprezintă mai puțin de o treime din populația totală, restul regiunilor având peste jumatate sau cum s-a văzut mai sus, chiar mai mult decât populația urbană.

Cu toate acestea, acest indicator nu oferă o imagine relevantă a situației demografice a fiecărui județ, motiv pentru care s-a considerat că analiza densității populației județelor ar fi mai indicată pentru relevarea eventualelor disparități.

Analiza densității populației indică decalaje importante între regiunile propuse. Astfel, județele din regiunea Vest se situează toate sub medie, în timp ce în regiunea Nord-Est toate județele se situează în jurul valorii medii sau peste această valoare. În rest, regiunile nu sunt omogene din punct de vedere al densității populației – regiunile Sud și Sud-Vest mențin decalajul între nord și sud, în timp ce în regiunea Sud-Est doar județele Constanța și Galați se situează peste medie. Județele cu o valoare scăzută a densității populației :Tulcea, Harghita, Caraș Severin, se suprapun practic peste județele predominant muntoase ale țării :Harghita, Caraș Severin, în cazul județului Tulcea această valoare scăzută fiind datorată prezenței pe teritoriul județului a Deltei Dunării.

La nivelul regiunilor de dezvoltare densitatea populației este neomogenă în anul 2014, regiunile care se distanțează prin extreme sunt București-Ilfov, care are densitatea populației peste 1000 loc/ kmp, și Regiunea Vest care care înregistrează cea mai mică densitate, 52 loc/kmp. Pentru regiunile Nord-Vest, Centru, Sud-Vest, densitatea populației este relativ echilibrată și se încadrează între 60 și 80 loc/kmp.

În tabelul de mai jos se regăsește numărul de locuitori, suprafața precum densitatea populației la nivelul fiecărei regiuni.

Structura pe medii de rezidenta

Și acest indicator relevă decalaje importante între regiuni, de la regiuni cu un grad ridicat de urbanizare, precum regiunea Vest, regiunea Centru, până la regiuni cu un grad foarte scăzut de urbanizare , Nord-Est. Și acest indicator arată disparități la nivelul regiunii de Sud, unde partea de nord :județele Argeș, Dâmbovița, Prahova, este mai urbanizată decât sudul :Teleroman, Giurgiu, Ialomița, Călărași și al regiunii Sud-Vest.

O altă problemă cu care ne confruntăm este rata natalitătii. În general rata natalității este sensibil mai scăzută decât rata mortalității la nivelul regiunilor de dezvoltare. Comparativ rata natalității la nivel național din anul 2010, cand se înregistrau 9,9 născuți vii la 1000 de locuitori, la nivelul regiunilor, în anul 2011, rata natalității oscilează între 8,5 în regiunea Vest și 10, 2 născuți vii la 1000 de locuitori în regiunea București -Ilfov.

Cu excepția câtorva județe precum Suceava, Bistrița-Năsăud, si Ilfov, sporul natural înregistrează valori negative în toate județele țării. Astfel, majoritatea regiunilor prezintă o situație relativ omogenă în ceea ce privește acest indicator :Nord-Est, Centru, Nord-Vest, București-Ilfov.

Rata somajului este o problemă cu care se confruntă in principal fiecare Regiune de Dezvoltare.

Mai jos am prezentat in tabel rata somajului pe fiecare Regiune:

Dupa cum se poate observa cea mai mare rata a somajului se regaseste in Regiunea Sud Vest Oltenia , cu o rata de 8.2%, uramata de Sud Muntenia t cu 6.9%. Cea mai bine pozitionata Regiune este Bucuresti Ilfov, cu o rata a somajului de 2%, iar pe locul doi situandu-se Regiunea Vest.

Analiza Swot a Regiunilor de dezvoltare

Regiunea de dezvoltare Nord Est

Regiunea de dezvoltare Sud Est

Regiunea de dezvoltare Sud Muntenia

Regiunea de dezvoltare Sud Vest Oltenia

Regiunea de dezvoltare Vest

Regiunea de dezvoltare Nord Vest

Regiunea de dezvoltare Centru

Regiunea de dezvoltare Bucuresti Ilfov

Concluzii

Regionalizarea este un proces cu o orientare duală, vizând în primul rând reducerea unor decalaje la nivel de județ cât și ralierea la tendințele impuse de Uniunea Europeană. Pentru România, existența a încă unui palier administrativ poate genera pe de-o parte greutăți birocratice, dar este o parte necesară dezvoltării ulterioare, echilibrate, coerente și durabile.

Decupajul administrativ propus de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului este cel mai apropiat de realitatea administrativă din teritoriu. Astfel sunt identificate areale care polarizează atât social cât și demografic, beneficiind de avantajul unei poziții favorabile în contextul național. Aceste areale justifică într-o mai mică sau mai mare măsură relații de subordonare și coordonare, care la nivel teritorial, sunt principalele criterii de separare administrativă.

Din nefericire, disparitățile la nivel intraregional s-au păstrat în continuare, motiv pentru care există decalaje între regiuni, lucru care nu este neapărat schimbat de un alt model de regionare teritorială ci de o mai bună gestiune a resurselor proprii, a situației actuale și a principalelor tendințe de dezvoltare. Totodată, este foarte relevantă controlarea procesului de polarizare teritorială, existând tendința unei centralizări excesive a puterii în capitală. Descentralizarea și desconcentrarea trebuie să fie fenomene susținute de eforturi administrative, care să imprime o direcție coerentă de delegare a atribuțiilor pe fiecare palier nou propus sau existent.

Cu alte cuvinte, pentru palierul regional se vor aloca noi atribuții, adăugând la palierul județean noi sarcini, decongestionând sistemul administrativ din capitală.