Problematica pregătirii cadrelor de polițiști și specialiștilor din sistemul penitenciar, ineficiența DSI al MAI, jurisdicția IDP, escortarea și… [310327]

Criminalitatea latentă: metode de evaluare

Cuprins:

LISTA ABREVIERILOR 3

INTRODUCERE 4

I. CRIMINALITATEA LATENTĂ CA FORMĂ A [anonimizat] 8

1.1 Fenomenologia criminalității și formele acesteia 8

1.2 Criminalitatea latentă ca formă a criminalității reale 14

1.3 Factorii generatori ai criminalității latente la etapa actuală 17

II. METODE DE EVALUARE ALE CRIMINALITĂȚII LATENTE LA ETAPA ACTUALĂ 27

2.1 Sondajul de victimizare ca metodă de evaluare a criminalității latente 27

2.2 [anonimizat] a criminalității latente 32

III. ASPECTE ALE MANIFESTĂRII și combaterii criminalității latente la etapa actuală PRIN PRISMA APLICĂRII METODOLOGIEI CRIMINOLOGICE 49

3.1 Manifestările atipice ale criminalității latente prin prisma săvîrșirii unor categorii de infracțiuni 49

3.2 Modalitățile de dezvoltare a cadrului juridic privind combaterea fenomenului criminalității latente 54

ÎNCHEIERE 61

BIBLIOGRAFIE 65

ANEXE 68

DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII 79

[anonimizat];

CPP – Codul de Procedură penală;

CSJ – Curtea Supremă de Justiție;

nr. – numărul;

art. – articol;

alin. – alineat;

alin.fin. – alineat final;

lit. – litera;

pct. – punctual;

op.cit. – opera citată;

cit. – citată de;

vol. – volum;

cap. – capitol;

p. – pagina.

INTRODUCERE

Actualitatea investigației: [anonimizat], [anonimizat] a tuturor grupurilor sociale. Perioada de tranziție a [anonimizat], [anonimizat], profesionalizarea, politizarea etc.

[anonimizat], care condiționează tendințele nefavorabile ale criminalității.

În aceste condiții criminalitatea se manifestă prin noi forme și tipuri: [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], contrabanda, în această ordine de idei s-a [anonimizat], [anonimizat].

La momentul actual, o formă a [anonimizat]. [anonimizat].

[anonimizat] o capătă în plan practice. Astfel, [anonimizat], desigur, [anonimizat], și în statistica judiciară penală (criminală).

[anonimizat]: Este o întrebare care ar lasă încă de dorit. [anonimizat], apar tot mai multe și mai multe investigații la adresa acestei teme.

Ample dezbateri cu privire la delimitarea teoretică și necesitatea practică a cauzalității criminalității latente a stîrnit preocupări în vederea abordării problemelor privind determinarea și cauzalitatea criminalității latente ca formă a criminalității reale, în teoria și practica criminologiei.

În Republica Moldova nu există studii și analize multilaterale a fenomenului criminalității latente. Informațiile statistice sunt aproximative și răzlețe. Guvernul Republicii Moldova este puțin implicat în adresa problemei date.

Reieșind din cele relatate, menționăm, că în ultimii ani, în literatura de specialitate a fost tratată problema cauzalității criminalității latente, precum: Brânză S., Borodac A., Barbu C., Baciu GH., Augustin Ungureanu, Avram Mihai, Popovici Tudor, Cobâșneanu Vasile, Al. Boroi, Amir M, A. Dineu, Bulai C., Bulai C., Filipaș A., Mitrache C., Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., Roșca V., Pop Octavian, Predescu Ovidiu, А.Н. Трайнин Ашитов З.О., Гаухман Л.Д., Загородников Н.И. etc.

Baza metodologică a cercetării științifice: conține un complex de metode analitice, de observație a evenimentelor și transformărilor în materia problemelor privind aspectele cauzalității criminalității latente, necesitatea comparării între sine a fenomenelor adiacente, metode de cercetare a documentelor și actelor penale, metode de inducție și deducție, metode de content-analiză și invent-analiză, metode de prognozare etc.

Metoda sistemică, a făcut posibilă analiza tendințelor de bază în răspîndirea fenomenului criminalității latente la nivel internațional și național.

Metoda comparativă, ne-a servit la relevarea trăsăturilor distinctive ale problemelor de ordin criminal cu care se confruntă statele din arealul european și din cadrul Comunității Statelor Independente.

Metoda istorică, prin intermediul căreia a fost cercetat procesul cu privire la combaterea fenomenului criminalității latente.

Metode sociologice, prin intermediul cărora s-a cercetat opinia publică cu privire la problema ponderii criminalității latente.

Studiul de față este realizarea combinării tehnicii de studiu investigativ cu un procedeu de cercetare cvadruplu. Acestei afirmații îi corespunde metoda de cercetare sistemică. Aceasta se manifestă prin următorul fapt: unui paragraf din capitolul unu al lucrării îi corespunde altul din capitolul doi și trei. Un studiu finisat la adresa unui oarecare paragraf din capitolul unu, impunea, implicit, studiul paragrafului similar din capitolul doi sau trei. De fapt nu a fost cercetat un capitol apoi altul, cum de obicei se obișnuește, ci toate au avut aceleași tempouri investigative.

Scopul și obiectivele tezei. Orice acțiune sau inacțiune urmărește un anume scop. Deoarece scopul este rezultatul gândit, spre a cărui atingere sunt îndreptate acțiunile, acestea, în cazul nostru, au fost orientate spre evaluarea problemelor criminalității latente, spre crearea fundamentului științific, corespunzător exigențelor actuale ale normelor ce stabilesc răspunderea pentru acțiunile ce generează dezvoltarea fenomenului criminalității latente, precum și spre eficientizarea practicii de aplicare a dreptului în sfera de combatere acțiunilor infracționale criminale.

Scopul lucrării a determinat direcțiile de cercetare și obiectivele care rezidă în următoarele:

Criminalitatea latentă ca formă a criminalității reale

Factorii generatori ai criminalității latente la etapa actuală

Sondajul de victimizare ca metodă de evaluare a criminalității latente

Studiul sociologic – metodă de relevare a criminalității latente

Manifestările atipice ale criminalității latente prin prisma săvîrșirii unor categorii de infracțiuni

Semnificația teoretică și aplicativă a lucrării: Teza abordează, în conținutul său, problemele și aspectele pe care le-am considerat a fi cele mai importante și care se cer a fi corect înțelese și aplicate în mod pertinent în practică.

Am încercat să atrag atenție mai mult la starea în care se află acest fenomen la adresa Republicii Moldova. Este cert că din lipsă de spațiu dar am încercat totuși să văd care este gradul de cercetare a temei în aspect de drept comparat. Pe lîngă toate acestea am încercat să dezvălui mai pe larg problemele privind cauzalitatea criminalității, atît din punct de vedere sociologic, criminologic cît și penal.

Personal în această lucrarea am abordat analitic ultimele evenimente și am consultat sursele ce denotă tendințele în domeniului reprimării criminalității latente la toate nivelele.

Sub aspect teoretic teza de master constituie o abordare a opiniilor și propunerilor controversate expuse în literatura de specialitate a Republicii Moldova, cât și străină, cu referire specială la evaluarea problemelor privind cauzele criminalității latente și, în general, la infracțiunile care generează acest fenomen. Prin prisma laturii teoretice se poate elabora strategia adecvată de luptă contra criminalității latente.

În contextul de mai sus, importanța teoretică constă în faptul că lucrarea prezintă prin sine un studiu bine sistematizat și documentat prin soluții practice și poate fi luată în vedere în cadrul studiilor universitare și postuniversitare – la predarea disciplinelor penale, precum și la propagarea ideilor de combatere a fenomenului cu nuanțe de dinamică în creștere.

Întreaga tratare realizată prin abordarea temei, care face obiectul prezentei lucrări, se înscrie în cadrul mai larg de generalitate și principialitate teoretico-practică, implicând deopotrivă cazul Republicii Moldova.

Valoarea teoretico-aplicativă se confirmă prin multitutidinea de abordări și soluții, pe care le redă autorul, în vederea oformării unui standard corect și unic de includere în acțiune a normei referitoare la evaluarea problemelor privind determinarea și cauzalitatea criminalității latente. Rezultatele obținute pot fi luate în vedere la examinarea nu numai a criminalității, în special, ci și a infracțiunilor care generează acest fenomen, la general. Unele teze, idei novatorii pot fi preluate în vederea unor eventuale modificări de legislație, pentru eficientizarea luptei împotriva fenomenului criminalității latente la toate nivelurile.

Importanța aplicativă este semnificată prin redarea unor concepte, soluții, propuneri vizavi de aspectul procesual-penal și criminologic al fenomenului criminalității latente. Toate acestea, înserate cu o gamă amplă de spețe din practica judiciară a Republicii Moldova și a altor state, pot fi utilizate de către ofițerii de urmărire penală, procurori și judecători în cadrul activității zilnice de combatere a infracționalismului general.

Structura și volumul lucrării: Structura tezei de master este efectuată în conformitate cu normele impuse în întocmirea unei lucrări științifice. Lucrarea de master, conține o introducere, la fel și ea structurată, subiectul lucrării propriu zis, concluziile – atît la conținutul subiectului cît și la actualitatea temei propusă spre cercetare cît și lista bibliografică a surselor cercetate care au servit drept bază teoretică pentru întocmirea lucrării.

Capitolul I. întitulat CRIMINALITATEA LATENTĂ CA FORMĂ A CRIMINALITĂȚII REALE – ASPECTE GENERALE, prezintă: Fenomenologia criminalității și formele acesteia; Criminalitatea latentă ca formă a criminalității reale; Factorii generatori ai criminalității latente la etapa actuală

Capitolul II. denumit METODE DE EVALUARE ALE CRIMINALITĂȚII LATENTE LA ETAPA ACTUALĂ, analizează: Sondajul de victimizare ca metodă de evaluare a criminalității latente; Studiul sociologic – metodă de relevare a criminalității latente

Capitolul III. întitulat ASPECTE ALE MANIFESTĂRII și combaterii criminalității latente la etapa actuală PRIN PRISMA APLICĂRII METODOLOGIEI CRIMINOLOGICE, prezintă: Manifestările atipice ale criminalității latente prin prisma săvîrșirii unor categorii de infracțiuni; Modalitățile de dezvoltare a cadrului juridic privind combaterea fenomenului criminalității latente.

I. CRIMINALITATEA LATENTĂ CA FORMĂ A CRIMINALITĂȚII REALE – ASPECTE GENERALE

1.1 Fenomenologia criminalității și formele acesteia

La momentul actual, domeniul criminalității a căpătat o tratare sistemică, care apud factorilo extinderii și dezvoltării societății omenești, sa diversificat și a căpătat conotații destul de complicate. Vorbind despre domeniul general al criminalității, putem menționa că acesta este termenul ce include totalitatea infracțiunilor ce se comit, indiferent de subiectul activ, modalitățile de acțiune, forma de vinovăție sau scopul urmărit [59, p. 34].

Având în vedere generozitatea termenului de criminalitate, cu sfera sa largă de cuprindere a oricăror activități ilegale cu implicații penale, este ușor de înțeles că raportul dintre acesta și noțiunea de crimă organizată este de la general la particular.

Fenomenul criminalității este specific prin faptul că el presupune un grad de pericol social care produce urmări negative asupra relațiilor sociale, economice și politice[6, p. 85]. De asemenea, trebuie de menționat că în cadrul dezvoltării fenomenului criminalității, nu trebuie de exclus și cadrul criminalității organizate care după nivelul de organizare și structura grupurilor cu îndeletniciri criminale pe care o compun, realizează cel mai mare procent aal acțiunilor delicvente care perturbează tot mai mult societățile contemporane.

În literatura criminologică variază numărul formelor criminalității după gradul de descoperire și cunoaștere, evidențiate de diferiți autori. Uneori diferă și viziunile specialiștilor referitor la conținutul anumitor categorii de criminalitate. Astfel, majoritatea criminologilor români disting după aceste criterii patru forme sau niveluri ale fenomenului infracțional: 1) criminalitatea reală; 2) criminalitatea aparentă (relevată sau descoperită); 3) criminalitatea legală (judecată); 4) "cifra neagră" a criminalității[27, p. 81].

Unii autori evidențiază doar trei feluri principale de criminalitate: 1) criminalitatea reală; 2) criminalitatea relevată sau aparentă și 3) "cifra neagră" a criminalității[34, p. 18].

Иншакoв С.М., criminolog rus, consideră rațional de a evidenția următoarele forme principale ale criminalității: 1) criminalitatea reală; 2) criminalitatea relevată, adică totalitatea infracțiunilor care au devenit cunoscute organelor de stat sau cetățenilor; 3) criminalitatea înregistrată; 4) criminalitatea judecată. Autorul deosebește, de asemenea, criminalitatea care n-a fost relevată, adică nu este cunoscută de nimeni și criminalitatea latentă sau ascunsă (infracțiunile cunoscute organelor de stat, dar care n-au fost înregistrate și nu sînt, deci, cercetate).

Лунеев В.В. în lucrarea sa "Criminalitatea secolului XX" ("Преступнoсть ХХ века") distinge patru forme ale criminalității după caracterul înregistrării și al reacției sociale: 1) criminalitatea reală; 2) criminalitatea declarată; 3) criminalitatea înregistrată și 4) criminalitatea descoperită, adică numărul infracțiunilor pentru comiterea cărora persoanele vinovate sînt supuse răspunderii penale. Autorul afirmă că dacă considerăm criminalitatea reală 100%, atunci criminalitatea declarată constituie 50-60 la sută, criminalitatea înregistrată – 35-45 la sută, iar criminalitatea descoperită numai 18-20 la sută din criminalitatea reală.

Ținând cont de lărgimea termenului de criminalitate, trebuie surprinse metodele specifice utilizate de crima organizată și scopul urmărit de grupurile cu astfel de preocupări.

Un punct de vedere interesant privitor la crima organizată și trăsăturile acesteia, îl are Jays Albanese în lucrarea sa “Criminal justice”, care apreciază că „un grup de criminali poate fi format din două sau mai multe persoane, care nu au în mod obligatoriu afinități culturale și care este înființat pentru a răspunde cererii de pe piața locală” [28, p. 12]. El rezumă fidel situația actuală, subliniind că, deși definițiile crimei organizate sunt numeroase și neclare, este pe cale să stabilească un consens în privința următoarelor patru elemente:

– caracterul permanent al organizației;

– urmărirea rațională a profitului;

– folosirea forței sau intimidării;

– recurgerea la corupție pentru a scăpa de autoritățile polițienești[5, p. 45].

Raportat la criteriile de referință arătate mai sus, putem defini crima organizată ca fiind acea sferă de activități ilegale, circumscrisă criminalității, având caracter continuu, calificat și conspirat, ce intră în preocuparea unor indivizi asociați în organizații bine structurate, cu stabilitate în timp, care utilizează mijloace și metode specifice, de natură să afecteze grav relațiile sociale, economice și politice, și urmăresc să obțină venituri ilicite la cote ridicate[21, p. 76]. Trăsăturile esențiale ale crimei organizate ce se desprind din definiția prezentată, vizează atât activitatea infracțională în sine, cât și organizațiile criminale cu astfel de preocupări.

În cele ce urmează vom încerca să stabilim cele mai importante trăsături ale crimei organizate, care o deosebesc de alte forme de activitate ilicită. a) Activitatea ilicită are un grad ridicat de pericol social, afectând întro mare măsură relațiile sociale, economice și politice dintr-o comunitate.

Nu puține sunt țările în care acest fenomen se manifestă în aproape toate sferele vieții sociale, conducând la subdezvoltare economică, instabilitate politică și insecuritate socială.

Caracatița crimei organizate este capabilă să deturneze spre folosul propriu o mare parte din banii publici alocați anumitor proiecte de investiții, destinați sferei serviciilor publice sau unor programe educaționale, afectând grav interesul general și chiar securitatea națională. De multe ori profiturile realizate de organizațiile criminale sunt mai mari decât produsul intern brut al unor state pe teritoriul cărora își desfășoară activitatea. Crima organizată viciază mediul economic prin practicile anticoncurențiale susținute de ocolirea legislației fiscale, a normelor privind protejarea drepturilor de autor, precum și a altor legi ce creează diverse obligații patrimoniale, și nu numai, pentru agenții economici care își desfășoară activitatea într-un cadru legal. De asemenea, este afectat sistemul politic, datorită disponibilității actorilor săi cărora “sunetul arginților” le este suficient să susțină prin intervenții, și chiar prin promulgarea unor legi, interesul structurilor criminale.

Activitatea structurilor de crimă organizată are o influență negativă asupra populației unei țări atât prin înrolarea unor membri , în special tineri atrași de mirajul răului, dar și datorită consecințelor directe ale formelor criminale agresive: traficul de droguri, traficul cu ființe umane, activitățile tip racket ș.a. [19, p. 35]

Nu este de neglijat pericolul la care este supus mediul înconjurător în urma dezvoltării unor industrii criminale, gen traficul cu materii radioactive și deșeuri toxice, laboratoarele pentru extracția drogurilor etc.

b) Acțiunile criminale sunt bine planificate, conspirate și au continuitate în timp. Putem compara asemenea activități cu un flux economic formal, la care dezavantajul obligării la clandestinitate și riscul confruntării cu instituțiile de control ale comunității poate fi transformat în avantaj: activitatea criminală nu se supune nici unei legi; pentru astfel de activități nu există frontiere; veniturile enorme permit utilizarea unor mari sume de bani pentru asigurarea protecției structurilor criminale ș.a.

Pentru prezenta teză de master, este necesar să adăugăm că deși sunt diferențe esențiale între economia reală și cea informală, apreciem însă că și organizațiile criminale se supun, în felul lor, legilor economice fundamentale. Aici facem interconexiune cu afirmațiile lui Untilă V. [58, p. 20], unde autorul menționează că crima organizată nu s-ar dezvolta dacă legea cererii și ofertei ar fi ignorată, dacă o parte a profitului nu ar fi reinvestit și dacă nu s-ar asigura un management eficient[16, p. 56].

Specific activității grupului criminal organizat, comparativ cu structurile criminale din afara acestei sfere, este angajarea pe termen lung a membrilor acestuia într-o întreprindere ilegală, periculoasă, dar care le poate conferi câștiguri importante, comparativ cu efortul depus.

c) Activitățile specifice crimei organizate stau în preocuparea unor structuri bine determinate, cu o mare stabilitate în timp și raporturi clare între membrii acestora, atât pe verticală cât și pe orizontală. Fiecare asemenea organizație are un lider, iar dispozițiile acestuia sunt executate fără comentarii de către subalterni, uneori pedeapsa pentru cei care nu se supun întocmai, fiind glonțul. În plus, asemenea grupări își asigură protecția internă prin reducerea la minimum a contactelor dintre membrii ce le compun, astfel încât, în caz de trădare sau infiltrare a unor agenți din cadrul instituțiilor de apărare ale statului, consecințele să fie reduse la minimum.

Referitor la cele de mai sus, cităm opinia separată a lui V. Bujor, care ne spune că “fiecare membru al organizației este specializat și are atribuțiuni clare, iar pentru a fi atins scopul propus, sunt recrutați bancheri, polițiști, magistrați, vameși, lideri politici etc” [12, p. 8].

d) Activitatea este orientată către obținerea unor profituri uriașe, incomparabil mai mari decât cele obținute din afaceri legale. Acesta este și motivul pentru care membrii crimei organizate acceptă riscul confruntării cu legea, sperând ca printr-o bună organizare a activității, acest risc să nu se producă. În lucrarea „Towards a Common Definition of Organized Crime” (1998), Sabrina Adamoli și colaboratorii săi afirmă că activitatea crimei organizate vizează atât câștigul financiar, cât și obținerea puterii, puterea putând foarte bine să fie obiectivul urmărit sau să constituie un element indirect al câștigului financiar[14, p. 107].

Maximizarea profitului este regula de bază a organizațiilor criminale, acestea implicându-se într-o gamă largă de activități ilegale, deosebit de profitabile, cum ar fi: traficul de droguri, traficul cu carne vie, frauda fiscal ș.a.

e) Utilizarea unor mijloace specifice pentru atingerea scopului propus. Nimic nu stă în calea membrilor structurilor cu preocupări criminale în a-și duce la capăt acțiunile pe care și le-au planificat și a-și atinge țelul, chiar dacă pentru acest lucru este utilizată forța sau practicile coruptive. O bună parte din veniturile uriașe este destinată mituirii persoanelor care le înlesnesc buna desfășurare a activităților criminale sau celor care le pot asigura scăparea de pedeapsă în cazul tragerii la răspundere penală. Profiturile uriașe obținute generează pentru organizațiile criminale, putere și influență, utilizate din plin pentru a-și atinge scopul.

În continuare vom distinge următoarele forme de criminalitate: 1) criminalitatea reală; 2) "cifra neagră" a criminalității; 3) criminalitatea relevată; 4) criminalitatea înregistrată; 5) criminalitatea descoperită și 6) criminalitatea condamnată.

1. Criminalitatea reală însumează totalitatea infracțiunilor săvîrșite efectiv pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată, indiferent dacă ele sînt ori nu sînt cunoscute de către vreunul din organele justiției penale (poliție, procuratură, instanța de judecată). Această categorie are un grad maxim de generalitate, incluzînd toate celelalte categorii de criminalitate. Menționăm că obiectul de studiu al criminologiei are în vedere criminalitatea reală. Cercetarea criminologică, prin metode și tehnici, din ce în ce mai perfecționate, încearcă să surprindă dimensiunile reale ale fenomenului infracțional care exprimă și adevăratul pericol pentru societatea noastră.

2. "Cifra neagră" a criminalității, denumită și "criminalitatea ocultă" sau "criminalitatea latentă" cuprinde totalitatea infracțiunilor săvîrșite în cadrul criminalității reale, dar nerelevate și, desigur, neînregistrate în statistica generală, implicit, și în statistica judiciară penală (criminală).

După cum ne afirmă Gh. Gladchi [34, p. 18], "cifra neagră" a criminalității, de regulă, este divizată în două tipuri: criminalitatea necunoscută (criminalitatea latentă naturală), adică infracțiunile care, din anumite considerente n-au fost aduse la cunoștință organelor de drept sau acestea nu dispun de nici o informație despre ele și criminalitatea ascunsă sau tăinuită (criminalitatea latentă artificială) – infracțiuni al căror fapt, deși a fost sesizat organelor de urmărire penală sau le este cunoscut acestora, dar n-au fost înregistrate, și deci n-au fost reflectate în dările de seamă statistice în rezultatul acțiunilor ilegale ale organelor respective.

3. Criminalitatea relevată cuprinde totalitatea infracțiunilor cunoscute și relevate de organele judiciare ce au misiunea cunoașterii și urmăririi infracțiunilor săvîrșite în societate. Ea se subdivide în criminalitatea înregistrată și criminalitatea ascunsă sau tăinuită (criminalitatea latentă artificială).

4. Criminalitatea înregistrată, denumită și criminalitate aparentă cuprinde toate acele fapte care par să constituie infracțiuni și care au fost aduse la cunoștința organelor de urmărire penală, fiind înregistrate în modul corespunzător. Căile prin care organele competente iau cunoștință despre comiterea unor asemenea fapte sînt cele prevăzute de lege (art.90 CPP al Republicii Moldova). După cum se subînțelege din denumirea ei, criminalitatea aparentă cuprinde toate acele fapte care, cel puțin, într-o fază incipientă prezintă o aparență penală.

6. Criminalitatea condamnată (denumită impropriu și criminalitate "judecată" sau "legală") cuprinde totalitatea infracțiunilor pentru care s-au pronunțat sentințe de condamnare rămase definitive. Așadar, această categorie nu include toate cazurile ajunse pe rolul instanțelor de judecată, ci doar acele infracțiuni care au fost determinate prin sentințe de condamnare rămase definitive. din acest punct de vede denumirea "criminalitate judecată" sau "criminalitate legală" este improprie și poate genera confuzii.

Totuși, criminalitatea condamnată nu poate reprezenta indicatorul cel mai veridic în estimarea criminalității din țara noastră, deoarece, pe de o parte, ea nu cuprinde infracțiunile care n-au fost înregistrate, infracțiunile nedescoperite, faptele pentru care în mod nejustificat, s-a dat o soluție de neurmărire și cele unde s-a dispus în mod greșit, achitarea inculpatului; pe de altă parte, sînt incluse în mod artificial cazurile de condamnare definitivă nejustificate (erorile judiciare).

După cum ne menționează Cioclei V., [18, p. 36] se face deosebire între criminalitate reală, "cifra neagră" a criminalității, criminalitatea relevată, criminalitatea înregistrată (aparentă), criminalitatea descoperită și criminalitatea condamnată (judecată sau legală). În scopul cunoașterii dimensiunilor și caracterelor fenomenului infracțional din țara noastră și reformării operei apărări valorilor sociale fundamentale contra criminalității reale, trebuie luate în calcul toate categoriile examinate mai sus, cunoscînd particularitățile fiecăreia în parte și conexiunile existente între ele.

În continuare vom menționa că criminologia efectuează cercetări și cu privire la formele criminalității în timp, în scopul de a descoperi corelații și regularități ale acesteia. Desigur, fenomenul criminal are o dimensiune în timp, decurge în timp, se săvîrșește în mod continuu, reluîndu-se mereu. Astfel, criminalitatea are o durată, continuitate și forme în timp. Ea nu are pauze decît de scurtă durată. Ea se produce zi de zi, săptămînă de săptămînă, lună de lună, an de an etc. Afară de aceste unități de timp, în criminologie se fac cercetări asupra diferitelor forme în timp ale ei: criminalitatea săptămînală, lunară, sezonieră, în timp de revoluții sau de război etc. Dinamica criminalității poate fi cercetată, la fel, pe termene scurte și pe termene lungi (chiar la nivel de secole). În felul acesta, se urmărește mersul istoric al fenomenului. Dinamica criminalității reprezintă modificările cantitative și calitative intervenite în structura acestui fenomen, prin comparație cu intervale de timp și spațiu succesive, reflectînd cursul general al criminalității și tendințele sale. În asemenea mod, dinamica criminalității permite a elabora atît ipotezele realiste privind cauzele care generează criminalitatea, cît și prognoze pentru desfășurarea ei probabilă, preconizîndu-se, totodată, mijloace de prevenire mai eficiente[32, p. 108]. Bineînțeles, este necesar să fie cunoscut cursul criminalității, pe țară, pe regiuni, pe orașe și comune, precum și evoluția criminalității generale, în sensul dacă crește sau descrește și în ce ritm[45, p. 55]. Dar, pe lîngă cursul general al criminalității, mai trebuie urmărit cursul criminalității pe grupe de infracțiuni și categorii de infractori.

Cunoașterea criminalității în dimensiunea timp arată gradul sau ritmul de mișcare sau de intensitate al fenomenului, ceea ce nu este lipsit de importanță. Una este să se constate o criminalitate care crește de la an la an și alta este a constata o criminalitate staționară sau care scade de la un an la altul. Pe baza observării evoluției fenomenului infracțional, în decursul timpului, au fost elaborate diverse teze, legi, teorii și curente după care s-ar conduce dinamica criminalității, dintre care: "legea termică a criminalității" (A. Quetelet și A.M. Guerry); "legea saturației" (Enrico Ferri); "teza caracterului condiționat și specific ai criminalității" (în teoria marxistă) etc[17, p. 21]. Evident, dinamica criminalității – indiferent de natura cauzelor care o generează – trebuie să fie întemeiată pe o cunoaștere veridică a tendințelor fenomenului, urmînd a utiliza statistici reale și mijloace de investigație științifice [55, p. 23].

Mișcarea săptămînală, sezonieră și anuală[42, p. 33]. Cercetările făcute în raport cu aceste unități sînt interesante și utile. Aparent, s-ar crede că acesta este un aspect neînsemnat, dar, după cercetări, au apărut aspecte specifice și au fost formulate concluzii ce trebuie avute în vedere. Infracționalitatea săptămînală – de regulă infracțiuni se comit în orice zi a săptămînii, în special, cînd este vorba de infracțiuni ocazionale, apărute în situații spontane (de exemplu, accidente rutiere). Cu toate acestea, cercetările au arătat că în anumite zile ale săptămînii, infracțiunile sînt mai frecvente. Așa, în zilele de la sfîrșitul săptămînii, duminica, în zilele de sărbătoare, infracțiunile sînt mai frecvente, îndeosebi infracțiunile contra persoanei (vătămări ale integrității corporale, insulte etc.). S-a constatat de asemenea, că în zilele de plată a salariului în mediul industrial, comercial etc., infracțiunile sînt mai frecvente. De regulă, după încasarea salariului are loc consumul de alcool și sub influența acestuia, se trece mai ușor la comiterea de infracțiuni.

1.2 Criminalitatea latentă ca formă a criminalității reale

Realizarea cu succes a sarcinilor privind desăvîrșirea luptei împotriva criminalității este determinată, în mare parte, de autenticitatea datelor despre starea, dinamica și structura criminalității, care stau la baza concluziilor criminologice. În prezent, acești indici importanți ai fenomenului infracțional sunt stabiliți în rezultatul analizei statisticii penale – principala sursă și material factologic pentru cercetarea criminalității și studiile criminologice. Totodată, menționăm că statistica penală nu conține date despre criminalitatea reală, deoarece în afara limitelor ei rămîne informația despre „cifra neagră” sau partea latentă a acestui fenomen social.

Totuși, vom define inițial că criminalitatea reală constă din totalitatea infracțiunilor comise în mod obiectiv, dar care au rămas necunoscute ori neobservate și neînregistrate de autoritățile competente într-o țară dată și într-o perioadă dată. Tocmai fiindcă este vorba de infracțiuni care au fost săvârșite în mod obiectiv, această criminalitate se numește criminalitate reală sau săvârșită[53, p. 55]. Aceasta se deosebește de criminalitatea sesizată sau aparentă, fiindcă în cazul dat faptele s-au comis și sunt cunoscute și înregistrate, dar ele nu constituie infracțiuni, crime, ori s-a pretins că s-au comis și, în realitate, nu s-au comis.

În contextul de mai sus, este cunoscut faptul că diferența dintre criminalitatea reală și criminalitatea aparentă poartă numele de criminalitate latentă și ea se referă la acea parte considerabilă de infracțiuni care din diferite motive rămâne necunoscută. Totuși, accentuăm aici că o mare parte a criminalității reale scapă cercetătorilor, datele respective fiind cunoscute în general ca „cifră neagră” sau criminalitatea latentă.

Criminalitatea latentă, rămasă în afara reacției oficiale a societății, se dezvoltă ca un proces spontan și deosebit de periculos. După cum ne afirmă autorul Canepa G. [15, p. 9], criminalitatea latent cuprinde totalitatea infracțiunilor săvîrșite în cadrul criminalității reale, dar nerelevate și, desigur, neînregistrate în statistica generală, implicit, și în statistica judiciară penală (criminală).

În contextual opiniilor exprimate de Furstenberg, F. [31, p. 52], existența criminalității latente este posibilă fie datorită unor prevederi din legile penale, când anumite infracțiuni se cercetează la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, fie datorită abilității infractorilor care, de multe ori, depășesc posibilitățile organelor judiciare de a descoperi astfel de fapte. Dacă în situația criminalităților legale și sesizate dimensiunile acestora sunt ușor de stabilit, în cazul "cifrei negre", așa cum afirmă și criminologul austriac Seeling "este greu de aflat dimensiunea criminalității reale prin folosirea acestei cifre".[54, p. 207]

Existența criminalității latente la etapa actual, generează un șir de consecințe negative:

este denaturată imaginea despre starea, dinamica și structura reală a criminalității, despre volumul și caracterul prejudiciilor cauzate cetățenilor, organizațiilor și societății în ansamblu;

nu este posibilă crearea unei închipuiri clare în societate atît despre numărul persoanelor care au săvîrșit infracțiuni, cît și despre „prețul” real al criminalității; este împiedicată relevarea circumstanțelor care favorizează comiterea infracțiunilor;

nu este respectat principiul inevitabilității pedepsei, ceea ce creează cetățenilor cu comportament instabil și infractorilor opinia că nu vor fi pedepsiți pentru infracțiunile comise;

generează la cetățeni îndoieli privind eficiența activității organelor de ocrotire a normelor de drept, duce la aprecierea incorectă și neîncrederea în posibilitățile acestora de a identifica și pedepsi infractorii; este limitată posibilitatea de pronosticare a criminalității și elaborării măsurilor eficiente de prevenire și combatere a acesteia[8, p. 4].

Fenomenul criminalității latente, de regulă, este divizată în două tipuri[4, p. 28]:

criminalitatea latentă naturală, adică infracțiunile care, din anumite considerente n-au fost aduse la cunoștință organelor de drept sau acestea nu dispun de nici o informație despre ele;

criminalitatea latentă artificială – infracțiuni al căror fapt, deși a fost sesizat organelor de urmărire penală sau le este cunoscut acestora, dar n-au fost înregistrate, și deci n-au fost reflectate în dările de seamă statistice în rezultatul acțiunilor ilegale ale organelor respective. Pentru criminalitatea latentă artificială este specific momentul intențional.

În conformitate cu prevederile Regulamentului privind modul unitar de prelucrare și analiză a datelor statistice ce țin de justiția penală[67], criminalitatea latentă reprezintă infracțiunile care nu au fost înregistrate oficial, ce se divizează în criminalitate necunoscută și criminalitate tăinuită. Măsurarea ei poate fi realizată cu aproximație, utilizîndu-se metode speciale. La fel, acesteie îi sunt atribuite următoarele forme:

criminalitatea necunoscută – este formată din infracțiunile despre a căror existență organele de drept nu au aflat și prin urmare ele nu sunt înregistrate oficial;

criminalitatea tăinuită – se compune din infracțiunile care intenționat nu au fost înregistrate sau reflectate în statistica oficială, deși faptul săvîrșirii lor era cunoscut organelor de drept (de exemplu, cu intenția de a denatura indicii reușitei în activitate sau din motive de corupție);

criminalitatea nedescoperită – conține infracțiunile în privința cărora în cadrul procesului penal nici o persoană nu a fost pusă sub acuzare sau urmărirea penală a fost suspendată în legătură cu neidentificarea persoanei care poate fi pusă sub învinuire. Definirea criminalității nedescoperite este influențată de prevederile normelor de procedură penală, elementul esențial referindu-se la incapacitatea organului de urmărire penală și de investigare de a identifica făptuitorul (neidentificarea de facto) sau a acumula probele necesare privind vinovăția lui (neidentificarea de iure). Criminalitatea nedescoperită este opusul criminalității descoperite;

În continuare, după cum ne afirmă Dianu T., existența fenomenului criminalității latente este destul de jenantă în condițiile în care proporția de infracțiuni sau de vinovați identificați nu rămâne constantă, nici de la o perioadă la alta, nici în ceea ce privește numărul celor care atentează la viața persoanei[24, p. 12]. Acest lucru se poate datora atât lipsei de personal specializat la organul de poliție abilitată de lege cu asemenea activități, cât și la organul de parchet care are atribuțiuni pe linia de urmărire penală și a identificării autorilor unui anumit gen de infracțiuni.

În componența criminalității latente intră infracțiunile care trebuie să fie "căutate" (descoperite), în special cele din categoria economico-financiară, cunoscute și sub sintagma, "criminalității în afaceri", ca evaziunea fiscală, corupția și delapidarea, care, de fapt fac parte din criminalitatea "gulerelor albe" comise de persoane instruite, din sfera economiei de sat și particulare, a administrației și politicului.

Cu toate acestea, prin anchete psiho-sociale, folosind tehnicile moderne bazate pe interviuri, chestionare și teste administrate de specialiști calificați, ale căror date să fie analizate și concluzionate științific, cifra neagră a criminalității poate fi cunoscută. Lipsa fondurilor necesare și calificarea slabă a investigatorilor au fost cauzele care au făcut ca până în prezent această dimensiune să rămână necunoscută, apreciindu-se doar că ea este ca și partea în imersie a acestui fenomen.

În finalul acestui paragraf, sumînd aspectele teoretice de mai sus, opinăm asupra realizării un studiu serios al criminalității, inclusive și în Republica Moldova. Realizarea unui asemenea scop ambițios ar putea duce la mari progrese, astfel încât s-ar putea contura tendințele atât în ceea ce privește formele criminalității, cât și evoluția lor, corelându-se și cifrele statistice cele mai semnificative.

1.3 Factorii generatori ai criminalității latente la etapa actuală

Vorbind despre factorii generatori ai criminalității latente la etapa actual, vom porni de la afirmația că la momentul actual, doctrina criminologică distinge următorii factori care generează criminalitatea latentă:

abilitatea infractorului;

ineficiența organelor de cercetare penală;

pasivitatea victimelor.

În continuare vom analiza factorul ce vizează ineficiența organelor de cercetare penală. Astfel, potrivit alin. (1) al art. 265 din CPP al RM, organul de urmărire penală este obligat să primească plîngerile sau denunțurile referitoare la infracțiunile săvîrșite, pregătite sau în curs de pregătire chiar și în cazul în care cauza nu este de competența lui. Persoanei care a depus plîngerea sau denunțul i se eliberează imediat un certificat despre acest fapt, indicîndu-se persoana care a primit plîngerea sau denunțul și timpul cînd acestea au fost înregistrate.

Sesizările despre infracțiuni se examinează și se fac propuneri prevăzute de Codul de procedură penală. Astfel, organul sesizat face propuneri procurorului de a decide sau, după caz, cu acordul acestuia, în limitele competenței sale dispune: transmiterea materialelor organului competent; pornirea urmăririi penale; neînceperea urmăririi penale; prezentarea materialelor referitoare la infracțiunea flagrantă.

După înregistrarea sesizării organul își verifică competența și procedează în conformitate cu alin. (2) al art. 271 din CPP al RM, dacă constată că nu este competent de a efectua urmărirea penală. În sensul alin. (2) al art. 271 din CPP al RM, dacă organul de urmărire penală constată că nu este competent a efectua urmărirea penală, imediat, dar nu mai tîrziu de 3 zile, trimite cauza procurorului care exercită conducerea urmăririi penale pentru a o transmite organului competent. [1]

Procurorul, potrivit pct. 4) din alin. (1) al art. 52 din CPP, controlează permanent executarea procedurii de primire și înregistrare a sesizărilor privind infracțiunile. În acest scop, conducătorii organelor de urmărire penală informează zilnic în scris procurorul respectiv despre infracțiunile înregistrate, iar lunar, până la data de 3 a lunii următoare, prezintă procurorului lista sesizărilor care au rămas neexaminate cu indicarea timpului parvenirii lor și a termenelor de examinare stabilite conform pct. 35) al Instrucțiunii din 26.08.2003.

Practica supravegherii de procuror demonstrează că organele poliției continuă să tăinuiască de la evidență un număr considerabil de infracțiuni, din care cauză datele statistice nu reflectă starea reală a criminalității, comit alte greșeli care influențează negativ calitatea și termenii examinării declarațiilor și comunicărilor privind comiterea infracțiunilor. Cazurile de violare de către organele poliției a legislației cu privire la recepția, înregistrarea, evidența și soluționarea declarațiilor și comunicărilor vizând comiterea infracțiunilor pot fi depistate în urma:

1) examinării nemijlocite a: sesizărilor care sunt soluționate de organele poliției, materialelor, în baza cărora s-a refuzat pornirea procesului penal, materialelor dosarelor penale;

2) comparării pe unul și același caz a datelor înregistrate în registrele de evidență ale organului de poliție, în primul rând a registrului evidenței declarațiilor și comunicărilor vizând comiterea infracțiunilor cu alte registre și documente;

3) primirii de la întreprinderi, organizații și instituții a informației vizând comiterea infracțiunilor și comparării acestei informații cu registrele de evidență ale organului de poliție.

Se cer examinate nu numai sesizările, dar și materialele anexate la ele. Procurorul este obligat să ia cunoștință de registrele secției de pază interdepartamentală, ale secțiilor de poliție, ale altor servicii ale poliției cu scopul depistării declarațiilor despre comiterea infracțiunilor, care n-au fost transmise secției de gardă, sau care, deși au fost transmise, n-au fost înregistrate. Toate declarațiile (comunicările) privind comiterea infracțiunilor trebuie comparate cu datele Registrului evidenței declarațiilor și comunicărilor vizând comiterea infracțiunilor și ale Registrului evidenței informației parvenite prin telefon, telegraf și prin alte căi. [60, p. 331]

La fel, vom constata că aceleași organe ale poliției tăinuiesc un șir de acțiuni ce vizează torturarea deținuților sau bănuiților de săvîrșirea unor infracțiuni. În urma unor analize efectuate sa constatat că situația actuală în Republica Moldova nu este satisfăcătoare. Argumentul vine din partea organizațiilor internaționale care, studiind activitatea organelor publice în domeniul practicii penale, au stabilit ca Republica Moldova trebuie să întreprindă măsuri legislative și practice pentru a asigura drepturile fundamentale pentru toate tipurile de deținuți (inclusiv pentru cei aflați în urmărire, arestați pentru contravenții) [20, p. 4].

Republica Moldova de asemenea trebuie să instituie o bază de date națională, care să includă reclamațiile cu privire la cazurile de maltratare, precum și cu privire la investigațiile, urmărirea și procesele de judecată pe cazurile din categoria respectivă. Este important ca în procesul activității organelor de urmărire penală, în procesul de evaluare a activității funcționarilor organelor de urmărire și a procurorilor, colaboratorii să înțeleagă dezavantajul, amoralitatea cazurilor investigate cu „succes”, a învinuirii indiferent de probe, a nerespectării principiului prezumției nevinovăției. O atenție deosebită trebuie acordată independenței funcționale, puterilor, potențialului, resurselor și profesionalismului.

Conform Raportului Comitetului European pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante pentru Guvernul Republicii Moldova, adoptat în cadrul celei de-a 56-a reuniuni care a avut loc la 7-11 martie 2005, situația în privința tratamentelor fizice rele aplicate intenționat, torturii persoanelor privative de libertate de către poliție era extrem de gravă.

Situația rămîne neschimbată și în continuare, fapt confirmat de către Centrul pentru Drepturile Omului din Republica Moldova, care în anul 2014 a înregistrat 318 plîngeri oficiale și 37 de adresări verbale cu referire la pretinsa încălcare a integrității fizice și psihice, a libertății individuale și a siguranței persoanei[3]. Loviturile cu pumnii, cu picioarele sau cu diferite obiecte (bastoane, butelii de plastic), sufocarea prin aplicarea persoanelor a unor măști de gaz, blocându-se pătrunderea aerului, loviturile peste tălpile picioarelor continuă, și acestea nu pot fi considerate acțiuni morale și acceptate sub nici o formă[71]. Conștiința morală deformată a juriștilor le permite acest lucru, iar concluzia pe care o facem este că numeroasele legi care pedepsesc acest lucru nu sunt suficiente. Este nevoie de schimbat radical atitudinea față de om, de conștientizat rolul de apărător, nu de „războinic” al colaboratorului organelor de drept.

Problema devine și mai gravă cu cât aceste măsuri au fost aplicate atât față de persoanele bănuite de infracțiuni penale, cât și în contravenții administrative. Uneori aplicarea lor ține de perioadele interogării, alteori doar de momentul reținerii. Existența codurilor deontologice al procurorului, polițistului, judecătorului nu au exclus această problemă etică, deoarece ele au mai mult un caracter de recomandare, iar aplicarea lor nu este garantată. Problema este că aceste principii să-și găsească o aplicare concretă în activitatea de zi cu zi. În acest sens Comitetul european pentru prevenirea torturii consideră că prevederea din Codul de etică al polițistului art.16A trebuie completată printr-o procedură clară de semnalare a acestor acte în cadrul organelor de poliție însoțită de măsuri de protecție a colegului sau colegilor care au dat alarma. Totodată, considerăm obligatorie și instituirea unor sancțiuni cu caracter moral pentru colaboratorii care au permis acte de maltratare, de exemplu discutarea acestora la una din ședințe, afișarea publică a măsurilor luate. Acest fapt va contribui la schimbarea mentalității în cadrul organelor de poliție în cazurile cu privire la maltratare. Instaurarea culturii etice, a unei arii deontologice în cadrul poliției ar respinge în mare măsură aplicarea relelor tratamente, chiar dacă pentru aceasta sunt necesare acțiuni concrete, costisitoare în domeniul perfecționării profesionale. Calitatea joasă a activității polițienești este condiționată de pregătirea insuficientă a cadrelor din acest sistem.

În Republica Moldova cadrele de polițiști sunt pregătite în instituțiile de învățământ superior de stat și private. Mulți absolvenți buni care vin să efectueze serviciul de polițist, chemați de romantismul acestei profesii, se dezamăgesc repede din cauza salarizării proaste și a lipsei de apărare socială, din care motiv pleacă. Conform unor date prezente în studiul Comitetului Helsinki în Moldova/Consorțiu pentru prevenirea torturii cu tema: „Problematica pregătirii cadrelor de polițiști și specialiștilor din sistemul penitenciar, ineficiența DSI al MAI, jurisdicția IDP, escortarea și problemele legate de ea, propuneri și soluții pentru prevenirea torturii și tratamentului inuman”, din numărul total de polițiști aproximativ 18 000, cu descoperirea infracțiunilor și menținerea ordinii publice se ocupă nu mai mult de 2000, 3000 polițiști de sector, 2000 ofițeri de urmărire penală, 1500-2000 de patrulă și santinelă. Astfel doar o jumătate din personal se ocupă cu lucru practic, cealaltă jumătate o formează organele de administrare.

Cît despre abilitatea infractorului, vom spune că vor fi schițate câteva coordonate generale ale personalității infractorului. Mai întâi să precizăm că infractorul este persoana care săvârșește o faptă socialmente periculoasă, interzisă de lege și care atrage răspunderea penală. Așadar o primă coordonată este de natură social-juridică. În al doilea rând, trebuie menționat că personalitatea infractorului este o variantă a personalității umane caracterizată printr-un ansamblu de trăsături ce constituie un sistem, care se află în interrelații și interacțiuni ce favorizează comiterea actului infracțional. Așa de exemplu, nivelul de subdezvoltare intelectuală nu poate constitui singur un factor criminogen, ci numai în cadrul unui sistem de factori care include sugestibilitatea crescută, insuficiența capacitate de discernământ, voință slabă etc., toate aflate în strânsă interacțiune. Așadar, caracteristica specifică personalității infractorului este constituită nu dintr-un simplu ansamblu de însușiri, ci dintr-un sistem de trăsături, ceea ce atenționează asupra importanței și necesității de a cunoaște legăturile și intercondiționările dintre ele.

În al treilea rând, trebuie remarcat că nu există trăsături și componente ale personalității care să predetermine în mod implacabil și automat săvârșirea de infracțiuni. Pentru ca sistemul trăsăturilor specifice personalității infractorului să constituie realmente o premisă a comportamentului antisocial, este necesar ca ele să se întâlnească și să coexiste într-un anumit cadru al condițiilor de viață, într-o anumită contextură socială, concretă, favorizatoare pentru un astfel de comportament. În al patrulea rând, trebuie menționat caracterul lor socialmente determinat, ceea ce implicit înseamnă că sunt modificabile și perfectibile mai ales ca urmare a educației.

Sistemul trăsăturilor caracteristice personalității constituie nucleul central al personalității infractorului. Acest nucleu cuprinde în principal: [49, p. 115]

Egocentrismul constă în tendința anumitor indivizi de a raporta totul la ei înșiși, de a se considera centrul principal de interes și de a judeca totul numai prin prisma propriilor interese[50, p. 77]. Datorită egocentrismului delincventul nu este capabil de a lua în considerație alte puncte de vedere, interesele și sentimentele celorlalți. De regulă față de ceilalți are o atitudine critică și acuzatoare, iar personal se consideră nedreptățit și persecutat de aceștia.

Labilitatea psihică, ca trăsătură specifică a personalității infractorului, constă în fluctuații ample ale afectivității, disproporționate față de valoarea stimulilor. Este o reacție ce apare pe baza unei raportări superficiale la diferitele situații și persoane. Subiectul este capricios, ușor sugestibil și inconstant, reacționând azi într-un fel și mâine în altul, față de unul și același stimul. Nota specifică cu care labilitatea afectivă marchează personalitatea infractorului, rezidă în incapacitatea acestuia de a se inhiba în fața pericolului sancțiunii penale.

Agresivitatea, este un comportament violent, distructiv, ofensiv, generat de frustrare – împiedicarea satisfacerii unei trebuințe. Poate lua forma autoagresivității ducând la sinucidere, automutilare etc. sau a heteroagresivității (îndreptată împotriva altora) ducând la omucideri, loviri, răniri, infracțiuni sexuale, injurii, calomnii etc.

Insensibilitatea afectivă, constă în incapacitatea de a înțelege suferința altuia, în plăcerea morbidă produsă de suferința acestuia. Se poate manifesta într-o formă foarte consistentă și constant structurată în cadrul personalității, cât și sub forma unui proces evolutiv și tranzitoriu, acest ultim caz putând lua forma unei inhibări afective fără ca subiectul să-și dea seama de aceasta, ceea ce face ca în unele omucideri generate mai ales de drame familiale, agresiunea să se desfășoare cu un înspăimântător sânge rece sau sub forma dezangajării afective în care subiectul își dă seama de acest proces de sărăcire sufletească și încearcă să o compenseze.

În legătură cu această constelație de trăsături ce constituie nucleul central al personalității infractorului, sunt necesare două sublinieri: în interacțiunea dintre acestea, rolul hotărâtor în săvârșirea actului infractorial îl are indiferența afectivă; acest sistem de trăsături poate fi întâlnit destul de frecvent și în structura nedelincvenților. Pentru a constitui nucleul central al personalității criminale, acesta trebuie să atingă un anumit grad de consistență, deoarece înfăptuirea actului infracțional implică întreaga personalitate a individului, totalitatea structurilor, trăsăturilor și proceselor psihice ale acestuia.

Deaceea, cunoașterea cît mai exactă a profilului personalității infractorului permite în primul rînd organizarea unui program diferențiat și individualizat de reeducare, recuperare și reinserție socială[23, p. 32]. În al doilea rînd, cunoșterea acestui profil este profitabilă organelor judiciare în finalizarea intenției lor de stabilire a adevărului și de soluționare legală a cauzelor.

Prezentăm în continuare particularitățile psihologice ale diferitelor categorii de infractori:

CERȘETORUL – formeaza un clan deosebit în lumea infractorilor. Se poate spune că cersetorul are o personalitate histrionică[10, p. 36]. Acesta este în posesia unor elemente ale artei dramatice, știind să-și valorizeze defectele fizice în așa fel încît să impresioneze, să sensibilizeze. Acționeaza prin intermediul rolului jucat verbal, prin mimica și costumația adecvată. Cei ce ajung la măiestrie în cerșetorie, stiu să utilizeze metode cu totul deosebite (modularea vocii, gestica, invocarea unor mari necazuri etc.) pentru a atrage atenția trecătorilor și a obține compasiunea lor. Cerșetorul dispune de inteligență emoțională și un grad ridicat de adaptabilitate. Este abil, subtil, ingenios, speculativ. De fiecare dată face apel la principiile creștine, invocînd divinitatea.

Unii cerșetori își adaptează rolul după sezon, clientelă, oraș. Locurile pe care le preferă cerșetorul sunt cele cu afluență mare de public (piețe, gări, la intrarea în magazine, săli de spectacol, stadioane, mijloace de transport în comun și stațiile acestora etc.) sau cele care prin specificul activității generează compasiune (biserică, spital etc.). Eventualele infirmități sunt subliniate cu grijă și apar fie etalate ostentativ, fie abia discret sugerate, nuanțate. Acest tip de infractor profită fără jena de orice sentiment sau interes al publicului, fiind totodată bun cunoscător empiric în sesizarea și exploatarea trăsăturilor psihologice ale celor de la care cerșesc.

Cerșetorii sunt organizați în adevărate “rețele” naționale sau internaționale, liderii acestora avînd un profit consistent, uneori chiar fabulos. În rețea sunt foarte bine organizați, respectîndu-și fiecare ierarhia și rolul pe care îl are: unii transportă și plaseaza cerșetorul în locul stabilit, alții trec periodic, la anumite ore, să ia banii rezultați din cerșit. Cea mai mare parte din banii adunați trebuie să o predea șefului său, care îi asigură și “protecția.” Cerșetorul care nu reușește să adune suma stabilită, este pedepsit de șeful lui, uneori, foarte dur.

HOȚUL – săvîrșește cea mai primitivă acțiune infracțională. Acțiunea în sine constă din mișcări relativ simple: întinderea mîinii, apucarea obiectului, atragerea lui spre infractor, camuflarea și transportarea acestuia într-un loc ascuns. Caracteristic furtului este modul discret al sustragerii obiectului și apoi indepărtarea rapidă de la locul infracțiunii, ascunderea de acei care l-ar putea urmări și implicit identifica[25, p. 12].

Hoțul lucrează mai mult cu mîna și cu corpul, dar acest lucru se referă numai la acțiunea în sine, deoarece pregătirea unui furt cere o activitate mintală minuțioasă, deosebit de laborioasă. Caracterul predominant fizic al acțiunii presupune din partea lui un antrenament deosebit. Dexteritatea lui caracteristică, mobilitatea fizică, rapiditatea mișcărilor sunt rezultatele în primul rînd al exercițiului și, numai în al doilea rînd, sunt favorizate și de unele predispoziții native (mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, nivelul de dezvoltare și perfecționare al analizatorilor etc.). Automatizarea unor mișcări specifice, declanșate de stimuli specifici, în urma unui exercițiu îndelungat, nuanțat și perfecționat îi face pe unii hoți “sa fure fără să vrea” [29, p. 54].

Hoțul are un spirit de observație bine dezvoltat, orientare promptă în situația dată și organizarea imediată a unui plan de acțiune bazat pe elemente concrete. Mijloacele lui de operare, deși unele ingenioase, se bucură totuși de puțină variabilitate. Sistemul acestuia de a acționa într-o situație sau alta, în general, se împrumută prin imitație. Ca și ceilalți infractori, hoțul nu are o gîndire care să exceleze prin calități deosebite, deoarece ea este limitată la preocupările lui specifice. Hoțul acționează dupa “șabloane și rețete” putin variabile, fiind lipsit de acele calități ale voinței care au sens socio-moral.

Înclinația spre risc este deosebit de mare, fapt pentru care de multe ori ei mizează pe elemente cu extrem de puține sanse de reușită. Reacția tipică este debarasarea de obiectul furat și fuga. Acesta nu se apară și nu opune rezistență, numai în cazul cand este atacat fizic. Coincidența unor factori externi, nefavorabili, cu nereușita acțiunii infracționale îl determină pe hoț să fie superstițios, uneori chiar mistic.

HOȚUL DIN BUZUNARE actionează de obicei, numai în locurile aglomerate (magazine, gări, piețe, mijloace de transport în comun, stadioane, săli de spectacole etc.). În mod obisnuit, locul din care se fură este buzunarul, poșeta, sacoșa etc., unde întotdeauna se păstreaza valori. De aici decurge o serie întreagă de consecințe care se referă la îmbrăcămintea infractorului, mijloacele de operare, trucurile folosite și altele. Anotimpurile preferate ale hoțului din buzunare sunt cele călduroase, deoarece persoanele sunt îmbracate ușor, cu buzunare expuse, cu haine mai largi, ceea ce oferă mai puține obstacole.

Furturile din buzunare se comit de obicei noaptea, în gări, în trenuri etc., iar ziua numai la anumite ore, în special în mijloacele de transport în comun, cînd lumea este grabită și se înghesuie să plece sau să vina de la serviciu sau de la diverse spectacole. Cand au loc manifestații cultural-sportive, în special meciuri de fotbal, concerte și spectacole în aer liber, atunci deverul este mare[48, p. 122]. Dacă persoanele au mai consumat și băuturi alcoolice, misiunea hoților din buzunare este mult ușurată. Hoții din această categorie, îi sesizează foarte ușor pe cei distrați, neglijenți, naivi etc. Femeile îndrăgostite, bine dispuse sunt o țintă ideală pentru hoți. Aceștia nu au nici un fel de scrupule, speculează toate situațiile din care pot profita. Acest tip de furturi au o incidență mai mare în preajma sarbătorilor de iarnă sau primăvară. Femeile infractoare preferă în special magazinele, deoarece sunt mai puțin suspectate decît bărbații, deși uneori ele acționeaza în complicitate cu bărbații.

Hoțul din buzunare operează de regulă în echipă, fiecare membru avînd un rol bine stabilit[61, p. 122]. De exemplu, unul provoacă înghesuiala sau o accentuează, altul sustrage portmoneul sau ceasul, iar altul, plasat în spatele acestuia, primește obiectul furat. Instrumentul ajutător cel mai folosit în comiterea faptei este lama. Hoțul din buzunare poate fi recunoscut ușor, în primul rand după îmbrăcăminte și apoi după “tapiterie”, cum îi spun ei la “față”. Este tentat să se îmbrace cît mai elegant, pentru a nu crea suspiciuni și pentru a poza în cetățeni onorabili. Întotdeauna sunt bărbieriți proaspăt și tunși normal, nu poartă plete, ca să nu atragă atenția. Cu toate acestea, ei pot fi ușor recunoscut deoarece cei mai mulți sunt creoli, limbaj deosebit, miros a parfumuri tari, își ung parul cu gel și poartă pantofi cu tocuri înalte sau în culori stridente, ceea ce nu are nimic comun cu distincția.

SPARGĂTORUL – se conturează tipic ca personalitate, prin operarea în bandă și prin utilizarea forței ca mijloc de apărare în caz de surprindere. Spărgatorul, în special cel modern, posedă temeinice cunoștinte de ordin tehnic. Deoarece comiterea actului infracțional presupune acțiuni complexe, de securitate individuală, spargătorii se recrutează din rîndul celor mai evoluați infractori[62, p. 32]. Pe lîngă inteligența practică, necesară efectuării unei spargeri, ei au nevoie și de unele calități deosebite, cum ar fi calmul, curajul, “sîngele rece”, aprecierea corectă a situației etc. Utilizînd violența în apărare, spargătorii, se apropie de tîlhari, iar prin faptul că tind să-si însușească bunuri, de hoți. De multe ori cînd nu găsesc bani sau bunuri de valoare, devin răzbunători, distrugand totul[48, p. 45].

TÎLHARUL – acționează de obicei în stradă sau în locuri deschise mai puțin circulate. Întreaga sa activitate infracțională se caracterizează prin violență, susținută de o constituție fizică, somatică adecvată. Ca particularități specifice dobîndite în cursul activității infracționale, putem aminti o motricitate sporită față de normal, hotărîre și îndrăzneală în timpul operării, de multe ori cruzime, deși tîlharul recurge la asasinat numai în caz de nevoie și mai mult în scop defensiv[56, p. 69]. Se manifestă violent, odată planul fiind elaborat nu-și mai poate suspenda sau amîna cu ușurință acțiunea infracțională.

INFRACTORUL INTELECTUAL (escrocul, falsificatorul, santajistul etc.) – din punct de vedere psihologic, se caracterizeaza prin perspicacitate, imaginatie, viclenie, perfidie, ipocrizie, ceea ce ii confera o inteligenta delictuala. Are capacitatea de a parea simpatic, cinstit, convingator, deosebit de amabil, creaza impresia ca are relatii multe si sus -; puse, ca este influent si altruist. Are un aer de gentlemen si un talent eminamente artistic de a pacali aproape pe oricine. La acesta forta fizica este mai putin importanta, in general fizicul trece pe un plan secundar si joaca un rol de decor care faciliteaza in unele cazuri (escrocherii) savarsirea infractiunii.

Modul de actiune al infractorului intelectual este preponderent pe cale verbala. Desi nu are un nivel de pregatire ridicat, dispune de un debit verbal adaptat rolului si adecvat scopului urmarit, accesibil victimei. Isi alege dintre victimele potentiale, pe cele mai naive sau predispuse la inselaciune. Principala arma de atac a infractorului intelectual este minciuna. Bun cunoscator al psihologiei oamenilor, stie sa se faca agreabil, folosind un limbaj protocolar si etaland o infatisare generala atragatoare. Se imbraca elegant, acorda o mare atentie tinutei si modului de prezentare, se manifesta ca foarte bun prieten si camarad de drum sau petrecere. Este vorbaret si dispune de o fantezie exagerata, etalandu-se ca atotstiutor, vanitos si egoist, gusta placerea rolurilor pe care le interpreteaza.

Escrocul si santajistul se caracterizeaza in special printr-o elasticitate a gandirii, prin posibilitatea de a descoperi rapid slabiciunile victimei si prin gasirea unor solutii rapide care duc la eschivare si iesire din incurcatura. Escrocul are, pe langa simtul improvizatiei si o uimitoare vitalitate, putere de convingere, mobilitate, fortand adesea succesul.

ASASINUL este cel mai odios si cel mai nociv infractor. Acesta se caracterizeaza prin: irascibilitate, impulsivitate, agresivitate crescuta, labilitate, autocontrol foarte scazut al reactiilor instinctiv-emotionale, intoleranta la frustrare, viclenie, perversitate, lipsa empatiei, indiferenta afectiva, complex de inferioritate etc. Este egocentric, dominator, revendicativ, avand o capacitate de rationalizare scazuta, instabil si superficial in relatiile cu ceilalti, ceea ce il face sa se angajeze chiar spontan in situatii conflictuale, reactionand violent. Comiterea infractiunii devine posibila datorita intrarii individului intr-un mediu care ofera situatii conflictuale de la care el nu stie sau nu poate sa se sustraga.

Dupa mobilul asasinatului (obtinerea unor avantaje materiale, ura, gelozie, razbunare, fanatism etc.) si gradul de violenta cu care infractorul savarseste fapta, putem sa ne dam seama daca avem de-a face sau nu cu un infractor normal. In cazul asasinilor normali nu este vorba de o placere sadica, ci de o relaxare dupa o mare tensiune, in urma rezolvarii unei situatii conflictuale pe calea asasinatului. Este deci o aparenta satisfactie, o detensionare momentana dupa actul savarsit.

Situatia conflictuala in care se afla asasinul este dublata de implusivitate si agresivitate, de o motricitate marita, care se exteriorizeaza prin violenta de ordin fizic. Asasinul este insensibil la durerile fizice ale altora si de aceea este lipsit de compasiune fata de ceilalti. Aceasta insensibilitate nu este innascuta, ci se castiga ca urmare a stilului de viata dusa in conditii de vicisitudini fizice si psihice.

Este necesar sa se faca o distinctie intre crima accidentala, crima in masa si crima terorista. Daca distinctia in ceea ce priveste crima accidentala este evidenta, crima in masa poate fi definita ca o actiune in care un numar oarecare de persoane sunt ucise de un singur criminal, intr-un timp relativ scurt si aproximativ in aceeasi arie geografica. In ceea ce priveste crima terorista, asasinatele au loc intr-o perioada de timp mai lunga, ore sau zile, și au cu predilectie, o motivatie politica. O caracteristica, atat a autorului crimiei in masa, cat si a autorului crimei teroriste, este relativa lui indiferenta fata de preocuparea de a scapa de consecintele actelor sale, sau fata de siguranta personala. Frecvent, acest tip de ucigas se sinucide ulterior actiunii criminale.

CRIMINALUL IN SERIE trebuie sa comita cel putin trei crime, disparate in timp, avand o anumita periodicitate. Cei mai multi criminali in serie sunt barbati (80%), relativ tineri ( 30-40 de ani), sunt sadici, au un intelect relativ normal si actioneaza de obicei singuri. Sunt indivizi dinamici, mobili, capabili sa parcurga kilometri intregi in cautarea victimei potrivite, care sa fie vulnerabila si usor de controlat. Victimele criminalilor in serie pot fi femei, copii, homosexuali, vagabonzi, prostituate etc. In ciuda aparentelor exterioare, criminalul in serie este un individ nesigur. Acesta dobandeste siguranta doar in “zona de confort“, locul in care isi poate controla victima. Pentru a ramane singur cu victima, criminalul recurge la diferite trucuri. El simte o mare placere in exercitarea puterii si a controlului asupra victimei. Cruzimea actului sau il excita, si de aceea uneori inregistreaza audio sau video tipetele de durere ale victimei, pe care ulterior le poate folosi fie pentru a “savura“ momentul atunci cand nu are o victima, fie pentru a teroriza viitoarele victime.

Astfel, vom conchide asupra faptului că criminalitatea latentă, rămasă în afara reacției oficiale a societății, se dezvoltă ca un process spontan și deosebit de periculos. Existența „cifrei negre” a criminalității generează un șir de consecințe negative:

este denaturată imaginea despre starea, dinamica și structura reală a criminalității, despre volumul și caracterul prejudiciilor cauzate cetățenilor, organizațiilor și societății în ansamblu;

nu este posibilă crearea unei închipuiri clare în societate atît despre numărul persoanelor care au săvîrșit infracțiuni, cît și despre „prețul” real al criminalității;

este împiedicată relevarea circumstanțelor care favorizează comiterea infracțiunilor;

nu este respectat principiul inevitabilității pedepsei, ceea ce creează cetățenilor cu comportament instabil și infractorilor opinia că nu vor fi pedepsiți pentru infracțiunile comise;

generează la cetățeni îndoieli privind eficiența activității organelor de ocrotire a normelor de drept, duce la aprecierea incorectă și neîncrederea în posibilitățile acestora de a identifica și pedepsi infractorii;

este limitată posibilitatea de pronosticare a criminalității și elaborării măsurilor eficiente de prevenire și combatere a acesteia.

II. METODE DE EVALUARE ALE CRIMINALITĂȚII LATENTE LA ETAPA ACTUALĂ

2.1 Sondajul de victimizare ca metodă de evaluare a criminalității latente

La momentul actual, este cert faptul că aprecierile date de experți privind raportul dintre infracțiunile înregistrate și latente sunt cele mai diverse și constituie 1 : 3, 1 : 5 sau chiar 1 : 10. Cea mai populară este compararea criminalității reale cu un aisberg din care doar 1/8 se află la suprafață. Savanții din S.U.A. presupun că dacă cifra oficială a criminalității în țara lor este egală cu 13-15 milioane anual, atunci „cifra neagră” a acesteia constituie 30 milioane și mai mult[66, p. 58].

În contextul problemelor menționate, este deosebit de importantă și actuală stabilirea, cel puțin cu aproximație, a dimensiunilor „cifrei negre” a criminalității. Criminalitatea latentă poate fi relevată prin realizarea sondajelor reprezentative ale populației, ca urmare fiind cercetate victimele presupuse ale infracțiunilor. Metoda dată permite stabilirea aproximativă a raportului dintre infracțiunile înregistrate și latente.

În scopul de mai sus, în aprilie – mai 2013, de către angajații MAI al RM a fost realizat un sondaj sociologic, reprezentativ fiind chestionate 966 de persoane. Aria investigației cuprinde 82 de orașe și sate din toate raioanele țării. Structura socială, etnică, de studii, pe vîrste și sexe a lotului cercetat corespunde, în general, structurii populației țării noastre. Astfel, mărimea și conținutul eșantionului alcătuit pentru investigație constituie un temei de obiectivitate și deci de credibilitate a constatărilor făcute pe parcursul derulării acestui studiu. Chestionarul este prezentat la Anexa Nr 2.

Potrivit sondajului, fiecare a șasea persoană din cele 966 chestionate a devenit victimă a infracțiunii în decursul anului 2012, circa șapte la sută din respondenți nu-și amintesc dacă au fost victimizați sau nu, iar 4 la sută n-au răspuns la întrebarea dată.. Practic, fiecare al doilea din cei victimizați (45 la sută) nu a declarat poliției sau altor organe de ocrotire a normelor de drept despre fapta penală comisă împotriva sa. Majoritatea dintre victimele latente (51 la sută) au preferat să țină în taină întîmplarea, fiecare a treia dintre ele a povestit doar rudelor apropiate și numai 14 la sută au comunicat organizațiilor nonguvernamentale.

În baza celor constatate, putem menționa că anual în țara noastră o parte considerabilă a populației este victimizată ca urmare a săvîrșirii infracțiunilor. Cota-parte a victimelor poate constitui, potrivit datelor sondajului, cel puțin 17 la sută din numărul total al populației țării avînd vîrsta răspunderii penale (anume această categorie a populației a fost chestionată). Dacă este luat în considerație și procentul respondenților care nu au dat răspuns ori nu-și amintesc dacă au devenit victime ale infracțiunilor, atunci cota-parte a cetățenilor victimizați va spori anual pînă la 27 – 28 la sută.

Cercetarea sociologică a victimizării ne permite să stabilim aproximativ „cifra neagră” a criminalității în țara noastră. Deoarece fiecare a doua victimă, potrivit datelor sondajului, nu a declarat organelor de ocrotire a normelor de drept despre infracțiunea comisă împotriva sa, putem presupune că cel puțin fiecare a doua faptă penală nu este înregistrată în statistica judiciară penală (criminală). Așadar, dacă în anul 2012 în Republica Moldova au fost înregistrate 36302 infracțiuni, atunci, cel puțin, același număr de fapte penale nu a fost inclus în statistica criminală. Menționăm că aceste infracțiuni care din anumite motive n-au fost aduse la cunoștința organelor de drept sau acestea nu dispun de nici o informație despre ele constituie doar o parte din „cifra neagră” a criminalității, numită criminalitatea necunoscută sau criminalitatea latentă naturală, adică care există obiectiv[33, p. 157].

Numai 50 la sută din cei 512 respondenți care au comunicat organelor de drept despre infracțiunile săvîrșite au răspuns că fapta antisocială a fost descoperită, adică a fost înaintată învinuirea pentru comiterea acesteia sau că vinovatul a fost pedepsit, fiecare a treia persoană chestionată a relatat că infracțiunea n-a fost descoperită, adică n-a fost identificată persoana care trebuie pusă sub învinuire, iar fiecare al cincilea respondent n-a fost informat despre rezultatele examinării declarației sale.. Deci fiecare a doua infracțiune despre care cetățenii au comunicat organelor de urmărire penală rămîne nedescoperită. Atragem atenția că, potrivit statisticii oficiale penale, acest indicator (infracțiunile nedescoperite) este de două ori mai redus, constituind în anul 2012–25,8 %.

Deoarece circa 19 la sută din respondenții care au declarat organelor de ocrotire a normelor de drept despre infracțiune n-au fost informați despre rezultatele examinării cererii depuse, putem presupune că unele persoane cu funcții de răspundere din organele date, posedînd informația cu privire la infracțiunea comisă, din anumite motive, contrar legii, nu o înregistrează. Astfel, totalitatea infracțiunilor care, deși au fost sesizate organelor de urmărire penală sau sunt cunoscute acestora, n-au fost înregistrate și deci n-au fost reflectate în dările de seamă statistice ca urmare a acțiunilor ilegale ale organelor respective formează criminalitatea ascunsă sau tăinuită (criminalitatea latentă artificială). În acest context, este actuală pentru țara noastră problema desăvîrșirii sistemului de primire, înregistrare, evidență și soluționare a cererilor și declarațiilor despre infracțiuni.

Așadar, potrivit analizei datelor cercetării sociologice realizate, putem deduce, cu unele rezerve, că criminalitatea latentă naturală în Republica Moldova constituie aproximativ 40 – 50 la sută, iar criminalitatea latentă artificială – respectiv 18-20 la sută din numărul total al infracțiunilor comise de facto anual. „Cifra neagră” a criminalității constituie, în opinia noastră, circa 2/3 din criminalitatea reală. Raportul dintre infracțiunile înregistrate și latente este 1:2, adică din trei infracțiuni comise în realitate se înregistrează numai una. Dacă cifra oficială a criminalității în țara noastră pentru anul 2012 este de 36302, atunci „cifra neagră” a acesteia constituie 72604 și mai mult. Astfel, în anul 2012 dimensiunile criminalității reale în țară au depășit cifra de 109 mii de infracțiuni, coeficientul acesteia constituind peste 3 mii de infracțiuni la 100 mii de locuitori.

Cei mai mulți (28 la sută) dintre respondenții care au devenit victime ale infracțiunilor în anul 2012 au avut de suferit de pe urma furturilor, circa 14 la sută – în rezultatul infracțiunilor de jaf sau tîlhărie, fiecărui al optulea i s-au produs leziuni corporale, fiecare al zecelea a fost victimizat prin mituire și opt la sută – prin acte de huliganism. Conform datelor cercetării realizate, cele mai frecvente fapte penale, comise anual în țara noastră, sunt furtul, jaful și tîlhăria, vătămarea intenționată a integrității corporale, infracțiunile legate de mită și huliganismul. Menționăm, de asemenea, că 4 la sută din respondenții victimizați au recunoscut că în decursul anului 2012 au avut de suferit de pe urma traficului de ființe umane.

Totodată, în baza cercetării științifice realizate, a fost stabilită „cifra neagră” pentru anumite tipuri de infracțiuni. Astfel, mai puțin latente sunt furturile despre care n-au declarat organelor de drept fiecare al cincilea respondent și infracțiunile de vătămare intenționată a integrității corporale sau a sănătății, despre care n-au comunicat organelor respective 36 la sută din persoanele victimizate. Alte infracțiuni care frecvent victimizează cetățenii noștri se caracterizează printr-un grad sporit de latență. De exemplu, fiecare a doua infracțiune de bătaie sistematică, tortură sau jaf nu este declarată poliției sau altor organe de drept. Printr-un grad și mai înalt de latență se caracterizează violul, traficul de ființe umane, huliganismul, escrocheria și tîlhăria, despre comiterea cărora n-au comunicat organelor de urmărire penală 53 – 60 la sută din respondenții victimizați. Potrivit sondajului, cele mai ascunse (peste 70 la sută) pentru organele de ocrotire a normelor de drept sunt infracțiunile legate de mită și înșelare a clienților. Uneori, infracțiunile caracterizate printr-o latență mai sporită în realitate sunt comise mai multe decît unele infracțiuni cu gradul de latență mai redus, în schimb sunt înregistrate de către organele de drept mai puține decît ultimele. Astfel, potrivit sondajului, din 30 de infracțiuni de jaf victimele au declarat organelor de urmărire penală despre 15 cazuri, din 33 de acte de huliganism au fost declarate doar 14 cazuri, iar din 41 de infracțiuni de mită persoanele vătămate au comunicat organelor respective numai 12 fapte penale.

Potrivit sondajului, în țara noastră mai frecvent sunt victimizați bărbații, cota-parte a acestora constituind 52,8 la sută din respondenții care au recunoscut că au devenit victime ale infracțiunilor pe parcursul anului 2012. Dacă în mediul rural, în perioada dată, au suferit în urma infracțiunilor mai mult bărbații decît femeile, apoi în orașe, dimpotrivă, mai frecvent au fost victimizate femeile decît bărbații. Coeficientul victimizării populației urbane (18,3 la sută) este mai înalt decît coeficientul victimizării populației rurale (15,9 la sută).

În Republica Moldova cele mai victimizate grupe de vîrste sunt 16 – 29 de ani (19 la sută) și persoanele de vîrstă înaintată (60 de ani și peste), coeficientul de victimizare al cărora fiind de 17,4 la sută (tabelul 5, anexe). Structura de vîrste a victimelor diferă în funcție de tipul localității. Astfel, în mediul rural al țării noastre prin cea mai sporită vulnerabilitate victimală se caracterizează bătrînii (20,3 la sută) și cetățenii de vîrsta medie (30 – 45 de ani), coeficientul de victimizare al cărora constituie 18 la sută. În localitățile urbane prin cea mai înaltă vulnerabilitate față de infracțiuni se caracterizează persoanele de vîrsta 16 – 29 de ani (19 la sută) și 46- 59 de ani (13,8 la sută).

Analizînd structura pe studii a respondenților care, conform sondajului, au devenit victime ale infracțiunilor în anul 2012, am constatat că printr-o vulnerabilitate victimală sporită se caracterizează persoanele cu studii primare (20 la sută) și medii incomplete (19,8 la sută). Un coeficient înalt al corelării dintre victimizare și nivelul redus de studii al cetățenilor a fost atît în mediul rural, cît și în cel urban. La sate sunt victimizate mai frecvent persoanele cu studii primare (20 la sută) și studii medii (18,1 la sută), iar în orașe – persoane cu studii medii incomplete (41,2 la sută), studii primare (fiecare al patrulea din respondenții grupului respectiv) și studii medii de specialitate (19 la sută).

Analiza statutului social al respondenților, cărora li s-au produs prejudicii prin infracțiune în decursul anului 2012, relevă anumite particularități ale victimizării diferitelor grupuri sociale în Republica Moldova. Printr-un grad sporit al victimizării se caracterizează șomerii (36,4 la sută), studenții (21,9 la sută) și gospodinele casnice (fiecare a cincea din grupul social respectiv). Gradul mediu al victimizării este tipic muncitorilor din întreprinderi și organizații (19,1 la sută), invalizilor (18.2 la sută), țăranilor (17,3 la sută) și printr-o vulnerabilitate victimală redusă cuprinsă între 13,7 la sută și 14,1 la sută se caracterizează pensionarii, funcționarii de stat și intelectualii. Așadar, în funcție de sporirea nivelului de studii și gradului de calificare a activității de muncă a persoanelor, are loc, de regulă, reducerea posibilităților de victimizare a acestora.

Victimizarea criminală a respondenților diferă și în funcție de originea etnică a acestora. Astfel, printr-un grad mai sporit al victimizării se caracterizează bulgarii (37,5 la sută), moldovenii (16,8 la sută) și rușii (16,6 la sută), iar printr-o victimitate mai redusă – ucrainenii (9,1 la sută). Aceste date nu permit a afirma despre impactul victimogen al așa-numitului conflict de cultură.

Conform criminologului nord-american Thorsten Sellin, autor al teoriei: „Conflictului de cultură”, astfel de conflicte care generează frecvent comportamentul criminal apar fie prin introducerea unor valori, norme și obiceiuri străine într-un sistem închis, fie prin schimbările de ordin social inevitabile în interiorul sistemului[47, p. 145]. Totodată, menționăm că alte studii realizate de autor au stabilit impactul victimogen al acestui factor la comiterea infracțiunilor violente contra persoanei[35, p. 26]. În scopul organizării și realizării eficiente a prevenirii și combaterii criminalității, este deosebit de importantă cercetarea diferențiată pentru anumite spații geografice (județ, raion, microraion, cartier, stradă, intersecție de drumuri etc. ) în orice perioade de timp a proceselor victimogene, a nivelului structurii și tendințelor victimizării[36, p. 401].

Fiind calculate procentul respondenților care au devenit victime în decursul anului 2012, pentru fiecare județ, precum și pentru municipiul Chișinău și Bălți (din numărul persoanelor chestionate în fiecare unitate teritorial-administrativă) au fost relevate zone ce diferă după nivelul victimizării populației. Printr-un nivel redus al victimizării (sub 15 la sută) se caracterizează raioanele Edineț, Chișinău, Lăpușna și Găgăuzia. Zona cu nivelul mediu de victimizare (15 – 17 la sută) include raioanele Soroca, Bălți (fără municipiul Bălți), Tighina și Cahul; zona cu nivelul înalt al victimizării (17 – 20 la sută) include numai municipiul Chișinău, iar zona cu coeficientul foarte înalt al victimizării (peste 20 la sută) cuprinde raioanele Ungheni, Orhei, Taraclia și municipiul Bălți.

Pentru stabilirea particularităților teritoriale ale criminalității reale din Republica Moldova și relevarea tendințelor acesteia a fost comparată raionarea țării după nivelul victimizării populației cu raionările după nivelul criminalității, adică numărul de infracțiuni înregistrate la 10000 de locuitori și după nivelul criminalității grave, adică numărul infracțiunilor grave înregistrate la 10000 de locuitori. Menționăm că raionarea țării după nivelul criminalității grave, comparativ cu raionarea după nivelul criminalității în ansamblu, reflectă într-o măsură mai mare situația criminogenă reală. Nivelul criminalității în general este un indicator ușor de manipulat, uneori poate crește vertiginos din contul infracțiunilor ușoare și mai puțin grave. Nivelul criminalității grave constă din infracțiuni cu gradul prejudiciabil sporit, ce nu pot fi ascunse de înregistrare[37, p. 26].

Analizînd nivelul victimizării și coeficienții criminalității sub aspect teritorial, constatăm că indicatorii victimizării nu corespund întrutotul acestor coeficienți. Anume această necorespundere acordă, în opinia noastră, statisticii victimizării o valoare deosebită, de sine stătătoare. Totodată, analiza criminalității atît prin prisma coeficienților statistici, cît și a nivelului victimizării, creează o închipuire mai amplă și plină de conținut despre fenomenul infracțional din țară.

Generalizarea datelor permite totuși a releva următoarele zone criminogene – victimogene pe teritoriul țării noastre:

I. Zona criminogenă – victimogenă cu nivel redus, situată în partea de nord a Republicii Moldova, cuprinde raioanele Edineț, Soroca și Bălți (fără municipiul Bălți). Se caracterizează prin valori reduse ale nivelului victimizării (sub 16 la sută) și ale coeficienților criminalității (respective sub 70 de infracțiuni la 10000 de locuitori și 10 – 15 infracțiuni grave la 10000 de locuitori).

II. Zona criminogenă – victimogenă cu nivel mediu, situată în partea centrală a țării, include raioanele Lăpușna, Chișinău și Tighina. Nivelul victimizării este cuprins între 10 la sută și 16 la sută, coeficientul criminalității variază între 70 și 100 de infracțiuni la 10000 de locuitori, iar coeficientul criminalității grave constituie 15 – 18 infracțiuni / 10000 de locuitori.

III. Zona criminogenă – victimogenă cu nivel înalt și deosebit de înalt cuprinde raioanele Cahul și Taraclia din partea de sud a Republicii Moldova, precum și municipiile Bălți și Chișinău. Nivelul victimizării (cu excepția județului Cahul) este sporit (mun. Chișinău) și deosebit de sporit (mun. Bălți, jud. Taraclia). Coeficientul criminalității înregistrează valori maximale (peste 100 de infracțiuni / 10000 de locuitori) în județul Taraclia, mun. Bălți și Chișinău, în județul Cahul acest indicator fiind de 87,6 de infracțiuni / 10000 de locuitori. Coeficientul criminalității grave este înalt în raioanele Cahul și Taraclia (18 – 20 de infracțiuni/ 10000 de locuitori) și foarte înalt în municipiul Bălți (24 de infracțiuni / 10000 de locuitori) și municipiul Chișinău (52 de infracțiuni / 10000 de locuitori).

Din cauza decalajului mare dintre valorile celor trei indicatori, raioanele Orhei, Ungheni și UTA Găgăuzia nu pot fi atribuite nici la o zonă criminogenă – victimogenă din cele relevate. Astfel, în raioanele Orhei și Ungheni, potrivit datelor sondajului, a fost înregistrat un nivel deosebit de înalt al victimizării, în schimb nivelul criminalității în ansamblu este mediu, iar coeficientul criminalității grave este chiar redus. În UTA Găgăuzia, dimpotrivă, se înregistrează un nivel înalt al criminalității în ansamblu și criminalității grave, în același timp nivelul victimizării fiind redus. Pentru stabilirea situației criminogene – victimogene reale din aceste unități teritorial-administrative sunt necesare studii suplimentare.

Așadar, raionarea criminalității are drept scop de a ajuta organele de drept, în special poliția, de a-și utiliza rațional și eficient forțele și mijloacele în cadrul sectorului deservit; a elabora măsuri concrete de prevenire pentru diverse raioane (zone) criminogene – victimogene; a formula propuneri cu privire la proiectarea mediului care ar contribui la reducerea victimogenității acestuia.

2.2 Studiul sociologic – metodă de relevare a criminalității latente

La momentul actual, criminalitatea latentă poate fi stabilită atât prin sondajele de victimizare, cât și cu ajutorul studiilor sociologice ce relevă persoanele care au comis vreodată delicte (infracțiuni) și ce fel de fapte ilegale au săvârșit („self-report-surveys”). În acest scop, în martie anul 2014, decătre C.C.Ș. al Academiei „Ștefan cel Mare” a MAI al R. Moldova, a fost desfășurat un sondaj reprezentativ printre elevii claselor a VIII-XII-a din mun. Chișinău. Au fost chestionați 692 de elevi din 12 instituții școlare (liceele: „Mircea Eliade”, „Liviu Deleanu”, „Gheorghe Asachi”, „Mihai Viteazul”, „Titu Maiorescu”, „Alexandru Pușkin”, Gimnaziul nr. 44 (Otovaska), Gimnaziul nr. 66 (or. Sângera), școlile medii nr. 35 (sect. Ciocana), nr. 3 (sect. Botanica), nr. 45 și nr. 76 (com. Ciorescu). Chestionarul este reflectat la Anexa nr 1.

Sondajul a stabilit că o parte considerabilă din elevii claselor a VIII-XII-a destul de frecvent comit abateri care pot fi calificate drept ilegale. Majoritatea elevilor, de regulă, săvârșesc delicate ușoare. Astfel, fiecare al patrulea respondent a recunoscut că a comis fapte ilegale.

Practic, fiecare respondent, începând cu primii ani de școală, a încălcat diferite indicații și reguli. Unii comit aceste încălcări permanent, alții – uneori. Peste 50 la sută din respondenți au lipsit de la lecții fără motive întemeiate, tot atâția au cumpărat și au consumat bere, vin, lichior și alte băuturi alcoolice, 28,3 la sută au condus autovehiculul fără autorizație sau permis de conducere, fiecare al cincilea a sustras obiecte neimportante (cu o valoare mai mică de 18 lei) , 18,8 la sută au cauzat prejudicii bunurilor publice sau private care nu le-a aparținut, iar 18,5 la sută au întreținut relații sexuale cu persoane de sex opus.

Respondenții au fost întrebați, de asemenea, dacă au comis fapte penale. S-a constatat că o parte substanțială din elevii chestionați destul de frecvent săvârșesc infracțiuni ușoare și mai puțin grave. Fiecare al cincilea respondent a recunoscut că a comis maltratări intenționate sau alte acte de violență în școală (liceu), față de rude ori vecini, 13,1 la sută au săvârșit furturi în proporții mici, 12 la sută – acte de huliganism, iar 4,2 la sută din elevii chestionați au comis pungășii. Pe baza sondajului s-a constatat că elevii claselor a VIII-XII-a din municipiul Chișinău săvârșesc și infracțiuni mai grave. Astfel, 8,5 la sută din respondenți au recunoscut că au comis escrocherii, 3,8 la sută – furturi în proporții mari, 2,6 la sută – jafuri și 1,3 la sută – violuri. Este îngrijorător faptul că 3,5 la sută din respondenți consumă droguri, iar 1,3 la sută – participă la desfacerea ilegală a substanțelor narcotice. Așa dar, potrivit sondajului realizat, minorii săvârșesc mult mai multe infracțiuni decât numărul acestora incluse în statistica oficială. Putem deduce că o parte enormă din numărul faptelor penale, comise în realitate de minori nu sunt relevate de organele de urmărire penală și constituie așa-numita „cifra neagră” a criminalității.

Despre dimensiunile criminalității latente putem judeca și în baza datelor sondajului care descriu gradul de criminalizare a mediilor în care se află minorii. Astfel, peste 50 la sută din respondenți au afirmat că în anturajul (mediul) în care se află au fost comise fapte ilegale. Deci majoritatea elevilor chestionați au fost singuri făptuitori ai infracțiunilor, au devenit victime sau au fost martori ai actelor criminale. Potrivit respondenților, cea mai mare parte din infracțiuni s-au comis nu o singură dată, dar de mai multe ori, în anturajul (mediul) acestora.

Fiecare al doilea elev chestionat a relatat că în mediile în care se află se comit maltratări intenționate sau alte acte de violență, în special în școală sau liceu (30 la sută din toți respondenții), 36 la sută au menționat furturile în proporții mici, fiecare al treilea respondent a afirmat că se săvârșesc pungășii, 27 la sută – acte de huliganism, fiecare al cincilea – tâlhării, 15 la sută – furturi în proporții mari, 9 la sută – desfaceri ilegale de droguri și 8,2 la sută – violuri. Sondajul a constatat că consumul de droguri este destul de răspândit printre minori. Circa 17 la sută din respondenți au confirmat că fenomenul dat persistă în mediile în care se află ei.

Potrivit sondajului, fiecare al treilea elev chestionat a devenit victimă a infracțiunii. Menționăm că gradul de victimizare a minorilor (30,3 la sută) este mult mai sporit decât gradul de victimizare a populației adulte (18,1 la sută) din municipiul Chișinău[68]. Mai frecvent minorii devin victime ale furtului (41,6 la sută), escrocheriei (14,1 la sută), șantajului (12,2 la sută), actelor de huliganism (9,1 la sută), jafurilor (6,6 la sută), maltratărilor intenționate sau altor acte de violență (5,5 la sută), tâlhăriilor (3,6 la sută) și infracțiunilor sexuale (3,4 la sută).

De regulă, minorii sunt victimizați în transport (27,1 la sută), fiecare al patrulea – în locuri publice, fiecare al cincilea – în cartier, 15,2 la sută – în școală și 4,3 la sută – în familie. Minorii care au devenit victime ale infracțiunilor au apelat, în primul rând, la părinți (40,3 la sută), în al doilea rând, la prieteni (16,5 la sută) și, în al treilea rând, la poliție (13,6 la sută). Elevii fiind întrebați de care instituții, grupuri sociale sau organizații obștești au fost protejați în cazul când au fost victimizați, au numit, în primul rând, familia (circa 40 la sută), în al doilea rând, prietenii (24,2 la sută) și, în al treilea rând, rudele (11,5 la sută).

Dacă circa 40 la sută din minorii victimizați au apelat după ajutor la părinți și tot atâția s-au simțit protejați din partea acestora, atunci gradul protecției din partea prietenilor și rudelor sporește comparativ cu frecvența adresărilor față de dânșii, respectiv, de la 16,5 la 24,2 la sută și de la 6,1 la 11,5 la sută. Totodată, procentul respondenților-victime care s-au simțit în siguranță, fiind protejați de poliție și de comisia pentru protecția drepturilor copilului, s-a redus de două ori comparativ cu procentul acelor elevi chestionați, care s-au adresat după ajutor la instituțiile date. Minorii victimizați rar se adresează după ajutor la profesori (2,2la sută), foarte puțini din ei se simt în siguranță, fiind protejați de școală (1,5%), și, dimpotrivă, este mai mare numărul acelor respondenți-victime care s-au simțit în siguranță fiind protejați de autorități criminale (2,5 la sută).

Este o problemă deosebit de serioasă pentru societatea noastră atunci când, în situații dificile, minorii sunt mai bine protejați de autorități criminale decât de instituții statale (școală, comisia pentru protecția dreptului copilului, alte instituții ale statului) sau organizații nonguvernamentale. Această tendință poate intensifica criminalizarea minorilor, în special a acelora care, inițial, au fost victimizați.

În continuare, vom menționa că în luna ianuarie 2016, avand ca scop reflectarea fenomenului consumului de alcool în randul tinerilor de 15-19 ani și impactul acestuia asupra posibilei victimizări sau săvîrșiri de infracțiuni, am efectuat un sondaj în cadrul liceului Gheorghe Asachi din Chișinău, un de am chestionat 101 de elevi. Astfel, am obținut următorul tablou.

1. Ai consumat vreodată băuturi alcoolice?

Da

Nu

Rezultatele primei forme de întrebări adresată celor 101 elevi au arătat că ponderea celor care au consumat băuturi alcoolice este de 91 % în raportul cu cei care nu au consumat, fiind de 9 %. Astfel, am constatat că raportul dintre tinerii de 15-19 ani care au consumat băuturi alcoolice și cei care nu au consumat băuturi alcoolice este de 9 la 1.

2. Dacă DA, de câte ori ai consumat băuturi alcoolice?

a. Numai la ocazii

b. De 2- 3 ori pe săptămână

c. Zilnic sau aproape zilnic

3. Ai băuturi alcoolice preferate? Dacă DA, care?

Băuturi fermentate ( bere, vin)

Băuturi distilate ( țuică, votcă, whisky, etc.)

4. În familia ta se consumă alcool?

a) Zilnic

b) De 2-3 ori pe săptămână

c) Numai la ocazii speciale

d) Niciodată

Aici vom remarca că au fost sintetizate motivațiile consumului de alcool în familiile copiilor chestionați, și anume:

motivații festine cu ocazia sărbătorilor sau a unor evenimente familiale cum ar fi nunțile, botezurile, zilele onomastice;

motivații teologice în cazul unor ceremonii de comemorare;

motivații psihologice în cazul unor eșecuri, ca urmare a unor depresii sentimentale;

motivații filosofice pentru inspirație în creația artistică de orice gen;

motivații sociale ca urmare a divorțurilor, conflictelor familiale, a pierderii locului de muncă.

5. În cazul în care ai consuma băuturi ce conțin alcool, care din următoarele lucruri crezi că ți s-ar întâmpla ?

– m-aș simți relaxat

– aș putea avea probleme cu poliția

– aș uita de probleme

aș fi mahmur

– aș fi mai prietenos, mai comunicativ

– aș face ceva ca apoi aș regreta

m-aș simți rău

Referitor la întrebarea nr 5 am constatat că în cazurile cînd sa consumat alcool de către tinerii pe care i-am chestionat, aceasta a adus modificări asupra: dispoziției psihice: de la bună dispoziție la deprimare, supărare și chiar agresiune; inițiativei: de la stimulare la inhibare; comportamentului social: de la facilitarea unor contacte la manifestări agresive; stării de cunoștiintă: de la senzația de a fi mai treaz și conștient la comă; raționamentului: încetinire, idei obsesive; motricității: vorbire mai greoaie cu ton nepotrivit (prea tare, sau prea încet), perturbări în coordonarea mișcărilor și gesticulație necontrolată cu mișcări ample; modificări neuro-vegetative: vasodilatație, modificarea pulsului, grețuri și vărsături, tulburări ale termoreglării, uneori pierderea controlului asupra sfincterelor.

6. Când ai făcut prima dată unul dintre următoarele lucruri ?

ai băut bere cel puțin o sticlă

– ai băut vin cel puțin un pahar

– ai băut tărie cel puțin 50 ml

– te-ai simțit puțin amețit

– te-ai îmbătat

Aici am constatat că mulți dintre tinerii chestionați au slăbiciuni morale, sunt aproape lipsiți de caracter, deseoridezechilibrați, inadaptați social și prezintă tulburări ale sexualității. Unele studii au ajuns laconcluzia că există un factor genetic care predispune la alcoolism, dar, la fel ca și în alteprocese unde este implicat factorul ereditar nu trebuie subestimat rolul mediului. Mai exactputem să spunem că acțiunea complexă între ereditate și mediu favorizează dependența alcoolică.

7. În ce împrejurări s-au petrecut întâmplările de mai sus

Cu prilejul unei petreceri intime

Într-un cerc restrâns de prieteni

Într-un grup de prieteni unde trebuia să mă port ca ei

La școală

Pe stradă, în parc

La un bar sau terasă

Acasă la un prieten

La discotecă

8. Din ce motive?

Din curiozitate

De plăcere

Am fost constrâns

Am vrut să mă dau mare

Ca să am mai mult curaj

Altele

9. Ai consumat vreodată băuturi alcoolice în incinta școlii?

Da

Nu

10. Dacă DA, de unde ai procurat aceste băuturi?

a. de la un magazin din apropierea școlii

b. am adus-o de acasă

c. ne-a cumpărat-o un prieten

d. din alte surse

11. În care dintre următoarele locuri ai putut cumpăra mai ușor alcool?

La discotecă, într-un bar

De la un magazin stradal

Dintr-un supermarket

Din alte locuri

Vi s-a întâmplat ca pe fondul consumului de alcool sa treceți prin următoarele situații?

Ți s-a spus că ai comportament agresiv și un limbaj neadecvat

Ai fost reclamat de vecini pentru zgomotul produs în locuință

Te-ai manifestat violent distrugând bunuri personale sau ale altora

Ai agresat verbal sau fizic o persoană din anturajul vostru sau necunoscută

Ai fost dus la secția de poliție din cauza stării în care te aflai

Ai fost sancționat contravențional pentru faptele comise

13. Câți din prietenii tăi

Consumă frecvent băuturi alcoolice?

Se îmbată mereu?

Nu consumă deloc?

14. Cunoști efectele medicale și consecințele juridice ale consumului de alcool de către minori?

a) DA b) NU

15. Dacă NU, pe ce cale ai dori să primești astfel de informații?

Mass-media

Internet

Școală

Poliție

Familie

Organizații nonguvernamentale

Cercetările științifice realizate reprezintă, totodată, prima încercare de a stabili (cu aproximație) dimensiunile reale ale criminalității în țara noastră, informației respective revenindu-I un rol deosebit de important în planificarea activității poliției și elaborarea politicii penale. Considerăm că numai cercetarea aprofundată și multilaterală continuă a mecanismului criminalității latente va oferi date mai exacte despre starea, dinamica și structura reală a criminalității din Republica Moldova și elaborarea unor măsuri adecvate de prevenire și combatere a acestui fenomen antisocial. Asemenea cercetări ale victimelor infracțiunilor ar putea oferi opiniei publice o imagine mai veridică a eforturilor depuse de poliție în lupta împotriva criminalității. Menționăm, de asemenea, că, în etapa actuală, organele de ocrotire a normelor de drept dețin monopolul asupra datelor despre criminalitate, dar aceasta înseamnă că ele pot denatura informația statistică în interesele lor. De aceea, dacă populația țării noastre va avea acces și la alte surse de informație, atunci probabilitatea unei atare falsificări va fi redusă.

III. ASPECTE ALE MANIFESTĂRII și combaterii criminalității latente la etapa actuală PRIN PRISMA APLICĂRII METODOLOGIEI CRIMINOLOGICE

3.1 Manifestările atipice ale criminalității latente prin prisma săvîrșirii unor categorii de infracțiuni

La momentul actual, cele mai profunde manifestări atipice ale criminalității latente se urmăresc la nivelul comiterii infracțiunilor de corupție și trafic de ființe umane, unde datele despre comiterea exactă a acesrtora este destul de vagă.

Traficul de ființe umane.

Traficul de ființe umane a devenit actualmente un fenomen universal ca o consecință a crizelor social-economice mondiale, ceea ce a dus la internaționalizarea lui sub aspectul negativ[43, p. 17]. În prezent, traficul de ființe umane a cuprins întreaga lume și are loc transferul din regiunile defavorizate către cele prospere.

Traficul cu ființe umane rămîne și în continuare calificat ca o crimă de drept internațional (delicta juris gentium) care atentează la morala internațională, incompatibilă cu demnitatea și valoarea persoanei umane și care pun în pericol bunăstarea individului, a familiei și a comunității, drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Este de la sine înțeles că asemenea acțiuni de recrutare, transportare și transfer în afara frontierelor a femeilor, fetelor și ale copiilor contra bonos mores, prin folosirea fraudei și violenței, amenințărilor și a abuzului de autoritate a rămas și în sec. al XXI-lea un act de înrobire, condamnat de comunitatea internațională a statelor.

După proclamarea independenței și declarării suveranității ne-am pomenit într-o continuă și durabilă "perioadă de tranziție", însoțită de sărăcie, abuzuri și, nu în ultimul rînd, neglijarea celor mai elementare valori umane. Timp de peste un deceniu mamele își părăsesc familiile, iar fiicele – părinții și logodnicii, în speranța cîștigului care le-ar asigura acel trai decent făgăduit și proclamat. Aceasta a generat una dintre cele mai grave forme de încălcare a drepturilor omului – traficul de ființe umane.

Statisticile sînt dintre cele mai înspăimîntătoare. Avem multiple cazuri de trafic, începînd de la minori și finalizînd cu persoane adulte: fete și femei – pentru practicarea prostituției și bărbați – pentru munci silnice și prelevare a organelor sau țesuturilor pentru transplantare.

Actualmente nu există o informație oficială privind numărul femeilor și copiilor duși din aceste țări, dar vom opera cu date neoficiale care reflectă realitatea obiectivă în materie de trafic. În cadrul programului subregional de prevenire, reintegrare și combatere a traficului de copii pentru muncă și exploatare sexuală în Balcani și Ucraina, lansat de către Programul Internațional de Eliminare a Muncii Copilului al Organizației Internaționale a Muncii (IPEC-ILO) au luat parte Moldova, România, Albania și Ucraina.

Până în prezent, în urma mai multor investigații, s-a constatat că există 5 direcții de trafic internațional. Primul traseu este spre Turcia, Cipru, Grecia, Liban, Israel, Emiratele Arabe; al doilea – spre România, Ungaria, Bulgaria, Slovacia, Cehia, Polonia, al treilea – spre Bosnia, Macedonia, Albania, Kosovo, Muntenegru, Serbia, al patrulea – spre Italia, Franța, Portugalia, Germania și al cincilea – spre Rusia. Aceste țări sunt, de regulă, țări-gazdă sau de destinație, Moldova constituind însă țara-sursă sau de origine a victimelor traficului.

Tabelul 1

Țara de destinație si forma de exploatare a victimelor (adulti)

Sursa: Elaborată de autor în baza datelor programului computerizat de armonizare a datelor, Formularul „Victime”, completat de către MMPSF

În ce privește prețurile, ele diferă de la caz la caz, de la persoană la persoană și de la țară la țară. După ce se achită prețul pentru marfa, aceasta intră în posesia cumpărătorului, care se consideră în drept să facă orice cu "bunul" său[70].

Conform datelor Biroului de combatere a traficului de femei al MAI RM, femeile din Moldova sunt vândute, în general, prin România în Iugoslavia și Albania și tot prin România și Bulgaria în Turcia, Grecia și apoi – în Asia. În fiecare an din Turcia sunt expulzați aproximativ 2000 de cetățeni ai Republicii Moldova, în special femei care se prostituează. După datele poliției, traficanții primesc pentru fiecare moldoveancă de la 800$ până la 1500$[46, p. 6].

Conform ultimului raport al Guvernului SUA, Moldova continuă să fie o sursă importantă pentru traficanții de ființe umane. Raportul arată că mai multe femei din Republica Moldova sunt forțate să practice prostituția în Turcia, Rusia, Cipru, Bulgaria, Emiratele Arabe Unite, Kosovo, Israel, Liban, Italia, Grecia și Ucraina. Problema este mai accentuată în regiunea transnistreană, care nu se află sub controlul guvernului de la Chișinău. În 2012, executivul a alocat aproximativ 50.700 de dolari pentru finanțarea unui adăpost temporar pentru adulți și copii, victime ale traficului. Centrul este administrat în comun cu Organizația Internațională a Migrației. În total, au fost identificate și ajutate 159 de victime ale traficului.

În conformitate cu unul din rapoartele Organizației Internațional a Muncii, în 2008 Biroul Național de Statistică al Moldovei a estimat un număr aproximativ de 25,000 de victime ale traficului pentru muncă forțată în rândul cetățenilor moldoveni[72]. Femeile din Moldova sunt traficate în primul rând în Turcia, Rusia, Cipru, Emiratele Unite Arabe, precum și în alte țări din Orientul Mijlociu și Europa de Vest. Bărbații sunt traficați pentru munci la construcții, în agricultură și în sectorul de servicii în Rusia și alte țări. Au fost înregistrate și câteva cazuri de trafic de copii pentru practicarea cerșitului în țările vecine.

În conformitate cu alin. (4) al art. 165 din CP al RM, victima traficului de ființe umane este absolvită de răspunderea penală pentru infracțiunile săvârșite de ea în legătură cu această calitate procesuală, dacă a acceptat colaborarea cu organul de urmărire penală în cauza dată [11, p. 140]. De asemenea, în alin. (4) al art. 362 din CP al RM ("Trecerea ilegală a frontierei de stat") se menționează că acțiunea acestui articol nu se extinde și asupra persoanelor devenite victime ale traficului de ființe umane [57, p. 37]. Aceste măsuri legiferate sunt menite să prevină revictimizarea în cazul traficului de ființe umane și să contribuie la resocializarea victimelor.

Pe parcursul perioadei mai 2006 – iunie 2012, în Republica Moldova 364 victime au fost reprezentate pe 231 dosare noi, dintre care 218 penale, 10 civile și 3 administrative. Analizând procesele penale in care juriștii CPTF au reprezentat victimele traficului de ființe umane sau constatat următoarele:

18% sânt bărbați și 82% femei;

vârsta medie a victimelor femei este de 20 de ani, iar a victimelor bărbați – de 25 de ani;

în 38% din cazuri între victimă și trafi cant existau legături de prietenie sau de rudenie până la momentul săvârșirii infracțiunii;

17% din victime la momentul racolării aveau studii medii incomplete, 78% – studii medii, 5% – studii superioare incomplete;

64% provin din mediu rural și 36% din mediu urban (6% provin din Transnistria);

una dintre caracteristicile luate în considerare a fost dacă victima dispunea sau nu de un loc de muncă înainte de trafi c. Rezultatele analizei ne arată faptul că majoritatea victimelor erau șomere. Aceasta justifi că și motivul pentru care persoana devenise receptivă oricăror oferte de muncă, inclusiv în străinătate, devenind extrem de vulnerabilă în fața trafi canților.

Tabelul 2

Numărul de victime identificate/asistate pe perioada anului 2012

Sursa: Railean D., Comportamentul victimal al minorului în mecanismul infracțiunilor contra inviolabilității sexuale, săvârșite prin violență. În Revista Națională de Drept, 2012, nr. 5, p.71

Pentru a explica necesitatea perfecționării acestui exercițiu (completarea formularelor la toți indicatorii) se poate face analiza informației, conform formularului completat de MMPSF, cu privire la cele 110 victime asistate în centrele de asistență care indică că:

85% din victimele TFU sunt de gen feminine

76% din victimele TFU au vîrsta cuprinsă între 18 și 35 de ani

100 % din victime sunt cetățeni ai Republicii Moldova

7 % din victime sunt minorități naționale

72% din victime provin din mediul rural

54 % din victime sunt necăsătorite iar

28% au divorțat anterior

Astfel de interpretări pot servi drept suport pentru specialiștii din domeniu cu scopul de a orienta corect inițiativele de prevenire a TFU. Cifrele denotă gradul de vulnerabilitate a persoanei în fața fenomenului. Prin urmare, este necesar de consolidat capacitatea instituțiilor vizate în completarea si furnizarea calitativă a informației solicitate (pentru evitarea dublărilor sau și diminuarea marjei de eroare a datelor la nivel național).

Conform informației furnizate de CCTP se pot interpreta următorii indicatori: TFU în scop de exploatare sexuală și TFU în scop de exploatare prin muncă au fost cele mai răspîndite forme de exploatare, cu o cotă de 95% divizată egal între formele de exploatare(a cîte 126). Aproximativ 5% din cazurile de TFU au fost comise în scop de exploatare prin cerșit, iar la finele anului 2012 la etapa de cercetare în gestiunea MAI se afla și un caz de TFU în scop de prelevare de organe. Este important de menționat, că 98% din victime au fost recrutate prin înșelăciune. Majoritatea victimelor TFU au fost traficate și exploatate peste hotarele Republicii Moldova iar 4 % din victime au fost exploatate în interiorul țării.

Fenomenul corupției

Corupția este susceptibilă de mai multe definiții, elaborate de-a lungul timpului. În S.U.A., la începutul secolului XX, corupția reprezenta un termen destul de des întâlnit în vocabularul politicienilor, ziariștilor și istoricilor, singura conotație care era recunoscută acestui termen de către vorbitori părea să fie antiteza acestuia evidentă cu orice tip de reformă, raționalitate sau alte cereri pe care publicul le așteaptă din partea oamenilor politici.

În această ordine de idei „corupția ar reprezenta o instituție extra-legală, utilizată de către indivizi ori grupuri pentru a obține influență asupra acțiunilor birocrației statului". Privită sub aspectul său instituțional și social, corupția include un ansamblu de comportamente foarte diferite ca intensitate și scop: de la venalitate la eroziune ideologică.

Profesorul Joseph S.Nye de la Universitatea Harvard definea corupția ca fiind „comportamentul care deviază de la îndatoririle oficiale ale funcției publice, ca urmare a unor interese personale în scopul obținerii unor avantaje materiale sau al uni statut social superior, care încalcă normele ca urmare a exercitării anumitor tipuri de influență personală. Aceasta include nepotismul, mituirea și deturnarea de fonduri bănești".

Vasile Dobrinoiu consideră că "în esență, corupția reprezintă un abuz de putere în scopul obținerii de avantaje materiale sau alte foloase"[26, p. 6]. Valeriu Cușnir propune următoarea definiție a infracțiunii de corupție: "fapta unui funcționar public sau funcționar angajat în sectorul privat, care constă în traficarea atribuțiilor specifice funcției deținute în schimbul unor foloase sau specularea în aceleași scopuri a influenței pe lîngă funcționarii publici, faptă prevăzută în legea penală"[22, p. 16]. Vasile Lapteacru definește corupția în contextul triadei: mită-mituire-corupție[52, p. 22]. Elementul esențial care se regăsește la toate aceste trei entități este, în opinia autorului, "cumpărarea". Prin "cumpărare" se înțelege atragerea unui oficial de partea sa. Cumpărarea constituie metoda de atragere de partea cuiva cu ajutorul banilor, cadourilor a unei persoane oficiale, pe care ea le primește în calitate de mită[63, p. 28]. Elementul comun pe care îl reprezintă "cumpărarea" face ca toate cele trei entități să fie parte a aceleiași categorii de fenomene. Totuși, cercetătorul este de părere că mita, mituirea și corupția sînt fenomene relativ distincte și încearcă să realizeze o delimitare. Mita constituie măsura, dovada și confirmarea a ceea, prin care preț anume a putut fi realizată cumpărarea. Sergiu Ilie definește fenomenul astfel: "corupția reprezintă un fenomen social negativ, care rezidă în folosirea de către persoanele cu funcții de răspundere a funcției deținute și a posibilităților legate de ea în scopul obținerii ilicite a unor bunuri materiale sau a altor foloase (profituri) și avantaje personale"[40, p. 134].

La 3 decembrie 2013, Berlin, Transparency International a lansat Indicele Perceperii Corupției 2013 (IPC 2013), atenționând că abuzul de putere, tranzacțiile secrete și mituirea continuă să devasteze societățile din întreaga lume. Republica Moldova a înregistrat în 2013 un scor al IPC de 35 puncte, plasându-se pe locul 102 din 177 țări incluse în clasament (pentru comparație, în 2012, scorul indicelui a fost 36 puncte, Republica Moldova fiind pe locul 94 din 178 țări incluse în clasament). La estimarea IPC 2013 pentru Republica Moldova au fost utilizate 8 surse[9].

În 2013 în Republica Moldova au fost pornite mai multe dosare de rezonanță pe fapte de corupție împotriva unor demnitari, însă întrucât acestea au avut conotație politică și au rămas fără finalitate, populația nu le-a perceput ca o îmbunătățire în combaterea corupției. Guvernanții nu au întreprins măsuri pentru a preveni preluările forțate ale proprietății, atacurile rider persistând și pe parcursul anului 2013, nu au luat atitudine de constatările Comisiei parlamentare de anchetă pentru elucidarea incidentului din Pădurea Domnească referitor la acapararea organelor de drept de interese private, tergiversează adoptarea amendamentelor la cadrul legal pentru demonopolizarea mass-media.

La fel, intentarea dosarelor pe actele de corupție, citate de serviciul de presă al Procuraturii Generale în privința polițiștilor, șefilor de oficii juridice, avocați nu mai sunt o noutate șocantă. Mai mult decât atât, conform Barometrului Global al Corupției, cele mai afectate de corupție sunt poliția cu 4,1 puncte (BGC propune sistemului o scară de la 1la 5 puncte, unde 1 presupune deloc corupt, iar 5 – extrem de corup), judiciarul -3,7 puncte, legislativul -3,6 puncte[69]. Potrivit BGC, în anul 2014 în Republica Moldova 30 % din respondenți constată ca au plătit mită pentru servicii; 8 % consideră că eforturile Guvernului de a lupta împotriva actelor de corupție sunt ineficiente, 37 % – eficiente, 15 % – nu-s la curent, nu urmăresc, nu-i interesează. În fine, 63 % consideră că în următorii 3 ani corupția va crește. Unii consideră că cei care trebuie să lupte cu corupția, ei înșiși sunt corupți, de aceea sunt obligați să conteze doar pe propriile forțe în lupta cu samavolnicia sau criminalitatea[65, p. 55].

3.2 Modalitățile de dezvoltare a cadrului juridic privind combaterea fenomenului criminalității latente

Pentru asigurarea unei activități eficiente de prevenire și combatere a fenomenului criminalității latent, este necesară desăvîrșirea permanentă a sistemului existent de măsuri respective. După renunțarea la sistemul comunist de organizare a societății și, în consecință, liberalizarea gîndirii sociale, în vocabularul criminologie apare tot mai frecvent termenul de control social asupra criminalității. Anterior utilizarea lui era respinsă, cu forța unei societăți totalitare, din două considerente fundamentale: (1) criminalitatea este un fenomen propriu societății capitaliste și străin societății comuniste și (2) sociologia constituie o știință burgheză menită a servi la manipularea socială[7, p. 39].

Potrivit primei axiome "științifice", criminalitatea urma să dispară în totalitate din societatea comunistă, după dispariția reminiscențelor capitaliste din mentalitatea indivizilor și, respectiv, a ultimelor crime[13, p. 44]. Dimpotrivă, noțiunea de control social asupra criminalității presupune un risc permanent de transgresare a normelor sociale, din care cauză se impune efectuarea unui control permanent din partea societății asupra comportamentului membrilor săi. Prin urmare, organizarea societății după modelul comunist suprima însăși cauza criminalității, din care considerent dispărea automat și necesitatea în efectuarea vreunui control social asupra indivizilor. De altfel, atunci s-a renunțat chiar și la știința criminologică, fiind acceptat numai dreptul penal. Prezența continuă a criminalității în societatea comunistă i-a determinat, în cele din urmă, pe diriguitori să accepte reluarea, după decenii, a cercetărilor criminologice, fără însă a permite utilizarea conceptelor străine doctrinei comuniste privitoare la criminalitate.

Starea de lucruri din societatea noastră de astăzi este edificatoare în acest sens. Astfel, în condițiile propagării enorme a corupției, pîrghiile de control social sînt utilizate pentru a-i determina pe indivizii care se opun practicilor de corupție să se ralieze relațiilor sociale dominante cu caracter de corupție, deși acest fenomen posedă o natură socialmente distructivă. Controlul social acționează în aceiași direcție de uniformizare a conduitelor, dar în loc să tempereze comportamentele criminale, el tocmai că le impune indivizilor.

În acest context, vom remarca un lucru esențial: controlul social are efect general numai și numai în societatea în care condițiile de existență ale indivizilor sînt similare, în timp ce diferențierea condițiilor de existență îi slăbește puterea de acțiune.

Desfășurarea instituționalizată a activității anticrimă a condus la diversificarea mijloacelor de influențare a comportamentelor sociale în vederea realizării unui control asupra criminalității. Spre deosebire de pîrghiile sociale de înfăptuire a controlului social, a căror acțiune se răsfrînge direct asupra individului, utilizînd contactul nemijlocit între membrii societății, mijloacele moderne anticrimă operează la scară largă și cu metoda modificării condițiilor sociale, exterioare individului. Exemplele sînt multiple: iluminatul străzilor, ridicarea nivelului de trai, reducerea birocrației etc.

Prin urmare, activitatea anticrimă nu poate fi identificată, în societățile evoluate, cu exercitarea controlului social.

Din considerentele sus-examinate, este indicat a vorbi despre o realitate socială distinctă – controlul criminologie asupra criminalității.

Potrivit concepției noastre, definim controlul criminologic drept o influență socială constantă exercitată de către autoritățile publice, cu ajutorul unor pîrghii formale de înrîurire socială, în vederea menținerii criminalității în limite socialmente tolerabile.

Influența în discuție reprezintă rezultatul unei activități anticrimă instituționalizate, permanente și concertate, desfășurate de autoritățile publice. Ea a devenit, de fapt, o funcție oficială importantă a aparatului de stat.

În cadrul acestei activități autoritățile publice utilizează o gamă largă de acțiuni: educația criminologică a populației sau a unor grupuri sociale, înlăturarea condițiilor fizice (iluminatul străzilor, amenajarea teritoriului etc.) și sociale (salariu minim pe economie, taxe rezonabile, debirocratizare etc.) ce favorizează criminalitatea sau unele forme de manifestare a ei, represiunea juridică (sancțiuni), inclusiv penală, izolarea fizică a indivizilor cu comportament criminal deosebit de periculos sau inveterat (detenție de lungă durată) etc. Totodată sînt finanțate cercetări științifice menite a cunoaște mai profund fenomenul criminal și a elabora remedii.

În cazul în care nivelul criminalității depășește limitele socialmente tolerabile și, deci, capătă proporții distructive, putem vorbi despre ieșirea criminalității de sub controlul criminologie[44, p. 102].

În continuare, în lupta împotriva criminalității latente este ciocnirea dintre societate și fenomenul infracțional în scopul asigurării dominației legii, a intereselor, valorilor și normelor de conduită apărate de legea penală. Acest scop se realizează prin activitatea statului și societății, orientată asupra cauzelor și condițiilor criminalității, precum și asupra persoanelor ce comit infracțiuni, asupra criminalității însăși pentru a nu admite recidiva infracțiunilor și autodeterminarea fenomenului infracțional. Adică lupta împotriva criminalității include și activitatea organelor de drept privind descoperirea și curmarea infracțiunilor, identificarea vinovaților și pedepsirea acestora. Profesorul Borodin S.V. afirmă: "…lupta împotriva criminalității, ca categorie social-politică, este o activitate orientată spre un anumit scop, realizată de stat și societate pe baza conceperii materialiste a criminalității și cauzelor sale".

Conceptul de luptă împotriva criminalității latente include, în opinia noastră, ansamblul tuturor activităților întreprinse de stat și societate în scopul reducerii și stăpînirii fenomenului infracțional, micșorării gradului de pericol social al acestuia. Conceptului vizat trebuie să i se confere o accepțiune mai amplă comparativ cu noțiunea de politică penală care fixează scopurile sau acțiunile fundamentale, determină principiile, trasează direcțiile, stabilește tipurile principale de acțiune și definește metodele și mijloacele de luptă împotriva criminalității[39, p. 31].

În Republica Moldova, activitatea organelor de poliție în lupta contra fenomenului criminalității latente, trebuie să aibă un caracter complex, de o dezvoltare largă, care ar ține cont de specificul transnațional al crimei organizate.

O examinare cât de sumară a fenomenului criminaliății latente relevă că faptele de pericol social care compun codul penal, declarate de legea penală ca infracțiuni, se manifestă în forme deosebit de variate. În această diversitate a manifestărilor, fiecare fapt prin care se aduce atingere diferitelor relații, valori sau interese politice, economice, sociale sau morale ocrotite de dreptul penal, conține un conținut specific, adică prezintă anumite trăsături definitorii, care îi determină o fizionomie și individualitate infracțională proprie.

Pentru a se putea duce cu succes lupta împoriva celor mai grave manifestări antisociale prin mijloace de drept penal, potrivit principiilor fundamentale ale dreptului penal modern, este necesară incriminarea prin lege a fiecărei fapte de pericolsocial ca infracțiune. În acest scop, norma juridică penală conține, potrivit structurii sale, o dispoziție de incriminare, prin care stabileșe conținutul specific al fiecărei infracțiuni în parte. Norma de incriminare definește deci conceptul juridic al fiecărei infracțiuni, în mod general și abstract.

Faptele de pericol social declarate prin lege infracțiuni prezină însă nu numai o configurație infracțională variată, ci și un grad de pericol social abstract, care diferă de la o infracțiune la alta. Aceasta impune legiuitorului să aprecieze gradul de pericol social abstract al faptei incriminate și să stabilească pentru fiecare infracțiune în parte pedeapsa corespunzătoare acesteia.

În final vom menționa că un mijloc de combatere a fenomenului criminalității latent, este profilaxia criminală a infractorului. Astfel, toate sistemele penitenciare din orice țară urmăresc să amelioreze condiția umană a deținuților, oferindu-le cunoștințe, tratându-le diferitele tulburări fizice și psihice, dezvoltându-le competențe, utile pentru o viață cinstită după liberare. Ca urmare, programele oferite de administrația unui penitenciar pot fi clasifîcate în programe de educație, programe de formare (profesională, în principal) și programe de terapie. Finalitatea acestor programe este comună: să-i ajute pe deținuți să gândească și să se comporte într-un mod acceptat social astfel încât să nu mai recidiveze.

Înțelegerea unui program corecțional depinde în mare măsură de viziunea asupra rolului instituției penitenciare în comunitate și desigur, a cauzelor criminalității. în acest context, James McGuire – profesor la Universitatea din Liverpool, Anglia ne oferă câteva definiții asupra programelor corecționale: prima, concepe programele ca fiind un ansamblu de activități având un obiectiv precis și implicând un număr de elemente interlegate; a doua definiție, le concepe ca o serie planificată de ocazii de învățare pentru deținuți cu scopul general de a le reduce riscul de recidivă. „Pentru a ajunge să operăm o schimbare de comportament, este necesar să adoptăm o abordare constructivă, adică să moderăm comportamentele nedorite aplicând o metodă axată pe întărirea pozitivă și tehnică de creștere a repertoriului".

Un punct de vedere interesant propune D.L. MacKenzie care clasifică intervențiile în domeniul penal în șase categorii: [41, p. 112]

neutralizarea: a reduce capacitatea delincventului de a mai comite o infracțiune, de obicei prin încarcerare;

disuasiunea: pedepsele au efecte neplăcute care pot face delincvenții să renunțe la infracțiuni;

readaptarea: delincventul participă la programe care îi schimbă modul de gândire, sentimentele și comportamentul;

măsuri de control în comunitate: prin supraveghere și alte măsuri asemănătoare delincventul este împiedicat să participe la proiecte infracționale;

structură, disciplină și stimulare: se referă la activități fizice și uneori mentale, concepute să influențeze pozitiv atitudinile persoanei și dorința sa de a comite infracțiuni;

readaptare și măsuri de control: implică o combinație de metode de tratament, de supraveghere și restrângere a libertății, astfel încât persoana să fie forțată să respecte normele

Autorul menționat consideră că trebuie făcută o distincție între acțiunile justiției penale care decurg direct din stabilirea pedepsei și eforturile serviciilor penitenciare și altor organizații de a introduce factori activi de schimbare într-un mediu definit. El continuă spunând că deseori publicul crede că pedepsele impuse de tribunale au efecte asupra comportamentului delincvenților. Or pedeapsa în sine, nu are astfel de rezultate: pedeapsa este doar punctul de plecare pentru programele de intervenție.

Ca urmare, programele pentru deținuți se pot diferenția după obiectivul urmărit (eliminarea nevoilor criminogene), după numărul și durata activităților desfășurate, după locul întâlnirilor (în penitenciar sau în comunitatea liberă), după categoria deținuților participanți (cu pedepse lungi sau scurte etc), după gama de programe oferite de o unitate de detenție (unități specializate în diminuarea violenței, unități specializate în prevenirea sinuciderii etc.)

Personalul care asigură desfășurarea programelor trebuie să aibă o pregătire aprofundată, iar resursele materiale puse la dispoziția sa să fie suficiente.

Dacă scopul așteptat prin executarea pedepselor privative de libertate este reducerea recidivei, se va considera că eficiența programelor educative și terapeutice va fi măsurată prin numărul deținuților reveniți în închisori. Punând astfel problema, se va eluda rolul factorilor criminogeni, lungimea carierei infracționale și caracteristicile personalității delincvenților, aspecte care cu greu pot fi combătute în perioada de ședere în penitenciar.

Experiența practică din penitenciare arată că există o serie de condiții care au un rol decisiv în succesul unui program educativ: o bună formare a personalului, o politică educațională adecvată, existența unei concepții bazate pe ideea de tratament și ameliorare umană, o structură organizațională gândită pentru suport și progres uman. Desigur, sunt necesare evaluări aprofundate ale deținuților înainte, în timpul și după programul educativ sau terapeutic în care au fost incluși. Până la măsurarea efectelor prin recidivă, par mai importante cele privind adaptarea la normele specifice penitenciarului, atitudinile relevate în relațiile interpersonale, modificările apărute în trăsăturile de personalitate. Unii deținuți prezintă tulburări de personalitate care se asociază aproape sigur cu recidiva: impulsivitatea, exprimarea verbală greoaie, recurgerea la forță și minciună pentru a rezolva orice problemă, dizarmonii evidente ale personalității, toate acestea putând explica eșecul oricărei forme de terapie în mediul carceral. Chiar dacă pe termen scurt programele educative au efect, ele sunt deseori ineficiente pe termen lung: acest lucru impune măsuri de prevenire a recăderii sub forma altor programe special concepute.

Toate acestea conduc spre o serie de principii obligatorii pentru programele corecționale într-adevăr folositoare: un fundament teoretic solid, intervenție plecând de la factorii criminogeni specifici, achiziționarea aptitudinilor sociale și a stăpânirii de sine, motivarea și formarea personalului potrivit, neutralizarea influențelor nocive pe perioada programului, recurgerea la sprijinul familiei, evaluarea schimbărilor observate în comportamentul deținutului și introducerea elementelor de prevenire a recăderilor[30].

Studiile făcute în diverse țări referitor la eficacitatea programelor corecționale, cu un punct comun în a considera că prin aplicarea lor se reduce cu 10 % recidiva. „Programele ineficace sau nepotrivite sunt în general cele care au la bază un model psihodinamic non-directiv sau medical, strategii slab axate pe o educație sau formare profesională de grup, acțiuni sau o altă împrejurare care nu a fost concepută în funcție de factorii criminogeni".

Factorii care condiționează realizarea unor programe eficace în penitenciare – conform lui Paul Gendreau și și Claire Goggin – sunt cele referitoare la: [64, p. 200]

a) evaluarea factorilor de risc pentru fiecare deținut (exemplu vârsta) și a celor dinamici (criminogeni) care pot influența evoluția tratamentului; cei doi cercetători propun programe diferențiate pentru delincvenții cu risc înalt (programe intensive);

b) caracteristicile tratamentului, abordarea comportamentală pe termen lung (3-4 luni) fiind cea mai indicată. Tratamentul va fi personalizat și axat pe întărirea pozitivă a comportamentelor prosociale

c) factorii legați de contextul general: credibilitatea celui care a conceput programul, pregătirea personalului și aptitudinile de consiliere, supravegherea schimbărilor care apar la deținuți în cursul programului și mai ales după program. Ca regulă generală, programele derulate în mediul natural al delincvenților (modelul socio-ecologic) oferă rezultatele cele mai convingătoare privind readaptarea[51, p. 38].

La fel, în scopul reglementării activității de reeducare și resocializare a persoanelor aflate în detenție, DIP a aprobat Programul individual cu privire la planificarea executării pedepsei penale a deținutului pilotarea implementării căruia a fost organizatăîn penitenciarele nr. 4 Cricova și nr. 9 Pruncul. [2] Ulterior, pe parcursul anului 2009, caietele individuale pentru lucrul educativ al condamnaților au fost înlocuite în toate penitenciarele cu Programe individuale cu privire la planificarea executării pedepsei penale a deținutului.

Programul se elaborează pentru fiecare deținut, indiferent de termenul de executare a pedepsei, infracțiunea comisă etc. Partea fundamentală a programului se completează de șeful de sector, după caz, cu intervenția psihologului, asistentului social și altor specialiști ai sistemului penitenciar.

Rezultatele realizării Programului în mod obligatoriu se i-au în considerație la atestarea anuală a deținutului, la aprobarea caracteristicilor și în alte situații, ce țin de aprecierea nivelului de corijare pe perioada de detenție. Astfel, programul conține următoarele informații: datele social-demografice ale deținutului; datele despre antecedentele penale; datele despre aptitudini și indicii fizici; acțiunile de resocializare planificate pentru diferiți ani; măsurile de stimulare sau sancționare aplicate; observații și recomandări în urma testării psihologice; asistența socială acordată deținutului; alte date ce prezintă interes. În acest context menționăm că informația despre personalitatea condamnatului poate fi obținută prin surse cum ar fi: studierea materialelor dosarului personal al condamnatului și a altor documente; observarea directăși indirectă; discuția de investigare (metoda chestionării); analiza datelor investigării medicale (somatice și psihoterapeutice); analiza datelor despre particularitățile psihice ale persoanei; analiza rezultatelor diferitelor activități educative etc.

ÎNCHEIERE

În concluzie vom menționa faptul că cercetările științifice realizate reprezintă, totodată, prima încercare de a stabili (cu aproximație) dimensiunile reale ale criminalității în țara noastră, informației respective revenindu-i un rol deosebit de important în planificarea activității poliției și elaborarea politicii penale.

Considerăm că numai cercetarea aprofundată și multilaterală continuă a mecanismului criminalității latente va oferi date mai exacte despre starea, dinamica și structura reală a criminalității din Republica Moldova și elaborarea unor măsuri adecvate de prevenire și combatere a acestui fenomen antisocial. Asemenea cercetări ale victimelor infracțiunilor ar putea oferi opiniei publice o imagine mai veridică a eforturilor depuse de poliție în lupta împotriva criminalității.

Menționăm, de asemenea, că, în etapa actuală, organele de ocrotire a normelor de drept dețin monopolul asupra datelor despre criminalitate, dar aceasta înseamnă că ele pot denatura informația statistică în interesele lor. De aceea, dacă populația țării noastre va avea acces și la alte surse de informație, atunci probabilitatea unei atare falsificări va fi redusă.

Merită a atrage atenție și asupra faptului că dintre cele mai dezvoltate fenomene criminale din societatea moldovenească, corupția se plasează pe primul loc. Este evident, că succesul luptei cu corupția și protecționismul în țara noastră este posibil numai ca un element în lupta comună cu criminalitatea organizată și în colaborare cu organele de drept din alte state. Însă numai ridicarea accelerată a economiei și lichidarea șomajului vor permite să dăm mai eficient ripostă corupției. Suntem convinși că rezultatul pozitiv poate fi atins numai pe fundalul îmbunătățirii situației social-economice în republică și în tot spațiul post-sovietic.

Putem observa că opinia publică privește posibilitatea combaterii corupției în situația concret creată în Republica Moldova destul de rațional, de cele mai multe ori cu optimism. Astfel 30% din respondenți consideră că corupția poate fi eradicată complet sau redusă substanțial. Majoritatea populației (51,5%) consideră că corupție va exista întotdeauna în Moldova, dar va putea fi redusă până la un nivel anumit. Deci, problema majoră pentru viitorul apropiat este să unificăm și susținem acele peste 80% din întreaga populație, care încă nu sunt complet dezamăgiți de situația reală și să promovăm împreună cu părțile sănătoase ale societății o campanie anticorupție de proporții.

Societatea noastră deocamdată nu poate să se opună eficient acestui flagel. Caracterul insatisfăcător al bazei normative prezintă doar o parte a problemei și constituie mai degrabă nu cauza, ci o urmare a ei. Trebuie să recunoaștem deschis că corupție sunt nu numai mitele de milioane date funcționarilor de rang înalt, dar și un astfel de fenomen, foarte răspândit cum ar fi cadourile făcute persoanelor publice în formă de „cutiuțe” și „sticluțe”, protecția în vederea angajării la lucru etc.

Totuși vom spune că procesele ce apar actualmente sînt mai greu de controlat, sistemul existent de prevenire a criminalității deja nu mai poate să funcționeze eficient. De aceea este deosebit de important de a realiza un șir de cercetări științifice în scopul stabilirii cauzelor și condițiilor acestor noi forme și tipuri ale criminalității, cunoașterii aprofundate și multilaterale a fenomenelor menționate pentru crearea unui sistem eficient de prevenire și combatere a acestora.

Considerăm că sistemul dat trebuie să conțină măsuri juridice, economice, sociale, politice, de dirijare și cu character organizatoric, cu impact preinfracțional și postinfracțional, judiciar și extrajudiciar. În scopul soluționării științifice a problemelor menționate este necesară:

1. stabilirea mecanismelor determinării și cauzalității noilor forme și tipuri de criminalitate în Republica Moldova;

2. prevenirea generală a criminalității ca o activitate de prognozare oportună, de relevare și soluționare a contradicțiilor sociale care pot genera fenomene negative;

3. prevenirea specială a criminalității, ce include profilaxia și influența nemijlocită asupra cauzelor și condițiilor care generează și favorizează apariția tipurilor concrete ale criminalității;

4. dirijarea și reglementarea juridică a activității organelor afacerilor interne privind prevenirea și combaterea noilor forme și tipuri ale criminalității;

5. elaborarea proiectelor de legi și altor acte normative, precum și eliminarea lacunelor și contradicțiilor din legislația în vigoare;

6. înaintarea propunerilor privind executarea legilor, precum și respectarea drepturilor și libertăților persoanei și intereselor statului;

7. formularea principiilor de bază și elaborarea metodologiilor de cercetare a noilor tipuri infracționale.

Realizarea obiectivelor menționate ar duce la obținerea următoarelor rezultate:

– crearea unui sistem eficient de prevenire și combatere a noilor forme și tipuri ale criminalității în Republica Moldova;

– înlăturarea, reducerea sau neutralizarea impactului factorilor negativi ce determină apariția și creșterea criminalității;

– reducerea nivelului criminalității ca urmare a aplicării practice a rezultatelor cercetărilor științifice;

– dirijarea și reglementarea juridică clară a activității organelor de drept în lupta cu formele și tipurile sus-menționate;

– sporirea eficienței realizării actelor procedurale și descoperirii acestor infracțiuni.

În final, ce ar putea reține un criminolog din această teză?

Prevenirea crimei prin educație morală și civică, prin stăpânirea pasiunilor și a dorințelor fără frâu.

Efortul de reinserție socială.

Apărarea indispensabilă a societății împotriva crimei.

Importanța ordinii în orice societate.

Forța de descurajare a sancțiunii.

Răspunderea individuală pentru actele comise sau omise, libertatea de alegere a actelor proprii.

Variația reciprocă indispensabilă între legi și nevoile societății.

Virtuțile inteligenței, importanșa cunoașterii, pericolele ignoranței.

Ca soluții în problema limitării comiterii acțiunilor ilegale de către angajații organelor de interne:

instituirea unui Comitet pentru etică în instituțiile respective pentru a putea evidenția, controla, preveni într-o anumită măsură aceste încălcări. O morală înaltă trebuie asigurată prin mijloace speciale și acțiuni. În practică la acest capitol s-au întreprins deja anumite măsuri. În septembrie-noiembrie 2007 în incinta MAI a fost organizată Masa rotundă cu genericul „Prevenirea torturii și tratamentelor inumane sau degradante în cadrul serviciilor polițienești prin prisma Convenției europene pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, Codului European de etică al polițiștilor, Codul de Etică și Deontologie al polițistului”, seminare și lecții care în esență ar trebui să favorizeze ridicarea nivelului de cultură juridică, morală în rândurile polițiștilor;

susținerea unor teste anuale în domeniul apărării drepturilor omului și a respectării codului deontologic al polițistului;

restructurarea și demilitarizarea poliției adoptând sistemul american de pregătire a cadrelor;

darea de seamă a poliției în fața societății civile și transformarea poliției dintr-un organ represiv în unul de deservire publică;

ridicarea culturii și conștiinței morale prin orice modalitate, inclusiv prin aplicarea prevederilor codului deontologic;

exercitarea unui control înăsprit din partea procuraturii și aplicarea unor pedepse;

pentru apărarea anchetatorilor să fie stabilit un bloc detaliat de reguli conform cărora să decurgă interogatoriile, care să asigure respectarea obligațiilor deontologice impuse de codul de etică al poliției, întrucât s-a demonstrat că anchetele nu se efectuează în mod temeinic, dacă nu este aplicată forța sau alte metode nejustificate. Conform cerințelor, ancheta trebuie să se desfășoare complet, rapid și cu o grijă rezonabilă. Comitetul recomandă ca aceste trei principii de bază să fie reamintite și procurorilor în mod clar și într-o formă adecvată;

atenționarea organelor procuraturii asupra modului în care procurorii desfășoară anchetele în cazurile de maltratare. Cu atât mai mult cu cât în Raportul Comitetului European pentru prevenirea torturii se menționează că informațiile colectate de la Direcția Securitate Internă, precum și de la procuratura mun. Chișinău pun sub semn de întrebare această activitate. Credem că situația se va schimba, deoarece art.8 lit.n) stabilește din Codul deontologic al procurorului „Drept exercitare necorespunzătoare a obligațiilor de serviciu pot fi calificate: administrarea pasivă a probelor, manifestată prin inacțiuni în situații procesuale, ce solicită implicarea acuzatorului de stat în conformitate cu prevederile art. 326, 327 CPP, precum și exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor de serviciu la constatarea infracțiunilor de audiență, art.335 CPP, examinarea superficială a comunicatelor inculpaților privind aplicarea metodelor nepermise de efectuare a urmăririi penale.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Legea pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003 nr. 66 din 05.04.2012. Monitorul Oficial nr.155-159/510 din 27.07.2012

Ordinul DIP nr. 183 din 21.09.2007 “Despre aprobarea Programului individual cu privire la planificarea executării pedepsei penale a deținutului. www.moldlex.md

Raportul centrului pentru Drepturile Omului din Republica Moldova 387, privind respectarea drepturilor omului în Republica Moldova în anul 2014. Monitorul Oficial din 25.07.15, nr. 134-137

Monografii, articole de specialitate

Baciu Gh. Agresivitatea ca fenomen medico-social. In First International Social Deviant Behavior Symposium of the Black Sea Countries, Criminological Situation and Securyti in Society, materials, Chișinău 9-11 november, 2011, p. 28-29

Banciu D., Rădulescu M. Sorin, Corupția și crima organizată în România, Ed. Continent XXI, 2014, pag 45

Bari I., Globalizare și probleme globale, Ed. Economică, 2001, pag 85

Bejan O., Conceptul de control criminologic asupra criminalității // Legea și viața, 2008, nr.11, pag 39

Bejan O., Țurcan V. Cum să eviți crimele și criminalii. Sfaturi utile. Chișinău, 2002, p. 4

Bertelsmann Transformation Index; Economist Intelligence Unit Country Risk Ratings; World Bank – Country Policy and Institutional Assessment 2012; World Economic Forum Executive Opinion Survey (EOS) 2013; Global Insight Country Risk Ratings; Freedom House Nations in Transit 2013; World Justice Project Rule of Law Index 2013; International Country Risk Guide (Political Risk Services Group)

Brezeanu O., Minorul și legea penală. – București : Ed.All Beck, 1998, pag 36

Brînză S., Ulianovschi X., Stati V. ș.a. Dreptul penal. Partea Specială. – Chișinău: Cartier, 2005, pag 140

Bujor V. Referințe vizînd esența criminalității organizate. În: Legea și viața, 2008, nr.2, p.8

Bujor V., O sușcinosti prestupnosti. Chișinău; Lyceum, 1998, pag 44

Buletin de informare și documentare, Ministerul Administrației și Internelor, Serviciul Informare Documentare, Nr.2(61)2014, p. 107

Canepa G. Evoluțion de la personalite antisociale et delinguance, 2010. P. 9

Cernea S., Corupția, birocrația, directocrația și economia, Ed. Sedona,2013, p. 56

Ciobanu I., Dinamica criminalității // Legea și viața, 2006, nr.10, pag 21

Cioclei V., „Manual de criminologie”, Ediția 4, Ed C.H.Beck, Buc, 2007, pag 36

Ciorobea A. Prevenirea criminalității transnaționale organizate șl schimbul de experiență între autoritățile competente de reprimare a grupurilor infracționale transfrontaliere. În: Legea și viața, 2009, nr.2, p.35

COMBATEREA TORTURII ÎN REPUBLICA MOLDOVA/Institutul de Reforme Penale. Chișinău: IRP, 2006, p. 4

Cressey Donald R., Criminal Organization, London, Heinemann Education Books, 2012, pag 76

Cușnir V., Incriminarea corupției în legislația penală a Republicii Moldova. Autoreferat al tezei de doctor habilitat în drept, Chișinău, 2005, pag 16

Danes ȘT., Papadopol, V. Individualizarea juridică a pedepsei. – București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1985, pag 32

Dianu T. Tranziția și criminalitatea. Culegere de studii. Coordonator: dr. STĂNOIU, R.M. Seria Criminologie. București: Editura Oscar Print, 2014, p. 12

Dincu A., Bazele criminologiei”, București 1993, pag 12

Dobrinoiu V., Corupția în dreptul penal român. București, 1995, pag 6

Edmondo Bruto Liberati. O abordare comparativă a practicilor și normelor de condamnare a infracțiunilor de corupție: Franța, Germania, Ungaria, Irlanda. Marea Britanie și Statele Unite. În: Revista de Doctrină și Jurisprudență, 2007, nr.2, ed. de Parchetul pe lîngă înalta Curte de Casație și Justiție, p.81-89

Florian Gh.. Prevenirea criminalității. Teorie și practică. București: Ed. Oscar Print. 2005, p. 12

Freud S., Lecții de psihanaliză”, București, 1995, pag 54

Friedrich L., „Des programmes correctionnels efficaces" în Forum, vol. 8, nr. 3, septcmbric 1996

Furstenberg F., Fear of crime and it effect on citizen behavoir, in Biderman, A. (Ed.). Crime and Justice. New York: Justice Institute, 2012, p. 52-65

Giurgiu N., Elemente de criminologie, lași: Ed. Fundației Chemarea, 2012, pag 108

Gladchi Gh. Criminologie generală. Manual pentru facultățile de drept. Chișinău: Museum, 2001

Gladchi Gh. Formele criminalității după gradul de relevare și cunoaștere. În: Revista Națională de Drept, 2001, nr.6, p.18

Gladchi Gh. Interacțiunea victimă-infractor la săvârșirea omorurilor premeditate. În Legea și viața, nr. 11, 1997, p. 26-32

Gladchi Gh. Orientarea geoecologică în criminologie. În Probleme regionale în contextual procesului de globalizare. Simpozion Internațional (9-10 octombrie 2002). Chișinău: Ed. ASEM, 2002, p. 401-403

Gladchi Gh. Zonele criminogene din Republica Moldova. Prin ce se caracterizează? În Legea și viața, nr. 4, 2007, p. 26-31

Gladchi Gh., Formele criminalității după gradul de relevare și cunoaștere // Revista Națională de Drept, 2001, nr.6, pag 18

Guțuleac V., Situația criminogenă. Cauzele acutizării ei. // Legea și viața. 1997, №12, pag 31

Ilie S., Corupția: aspectul criminologic, în "Corupția", Chișinău: Editura ARC, 2000, pag 134

MacKenzie D., „Criminal Justice and crime prevention" în „Preventing Crime: What Works, What Doesn't, What's Promising", Washington, DC, Office of Justice Programs, 1997, pag 112

Mocuța Gh. Criminalitatea organizată și spălarea banilor. Ed. Noul Orfeu, 2014, p. 33

Moldova: bilanțul cooperării cu Consiliul Europei din 8 noiembrie 2004. Raport elaborat de Secretariat ca rezultat al vizitei sale la Chișinău în perioada 28 septembrie – 1 octombrie 2004. Document de informare, oficial nepublicat, pag 17

Nistoreanu Gh., Păun Costică. Criminologie. București: Ed. Didactică și pedagogică: R.A., 1995, pag 102

Oancea I., Probleme de criminologie. București, 1994, 1998, pag 55-62

Organizația de Femei din Moldova "Inițiativa civică". Traficul de femei: fenomen și crimă. – Chișinău, 2001, pag 6

Păun C. Criminologie. București: Ed. Didactică și Pedagogică, R.A. 2010, p. 145

Păunescu C., Agresivitatea și conduita umană, București, 1994, pag 45

Pavelcu P., Cunoașterea de sine și cunoașterea personalității, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1969, pag 115

Pitariu H., Psihologia selecției și formării profesionale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, pag 77

R Gendreau, C Goggin: „Les principes â la base des programmes correctionnels efficaces" in Forum, 3/1996, pag 38

Rădulescu S., Banciu D., Sociologia crimei și criminalității. București, 1996, pag 22-34

Rezoluția Conferinței „O societate fără violență”. În Conferința internațională „O societate fără violență”. 9-10 decembrie 1997. Chișinău, 2007, p. 55-56

Seeling F., Traite de Criminologie, Paris P.U..F. Ediție Tradusă de paul Numescu. București 2010, p. 207

Sterschi F. Implicațiile corupției și criminalității organizate asupra securității naționale și internaționale. În: Legea și viața, 2014, nr.3, p.23

Stoica M., Concepții și teorii psihologice și psihosociale privind delincvența, Arad, 1997, pag 69

Ungureanu A., Probleme teoretice și practice privind infracțiunile la regimul juridic al frontierei de stat a României, în "Dreptul" nr.4/2005, pag 37-44

Untilă V. Crima organizată: STOP. Chișinău, 2000, p. 20

Ursa V., Criminologie, Ed., Didactico-Științifică, București 1996, pag 34

Vizdogă I., Ciocanu M., Supravegherea procurorului asupra legalității verificării sesizărilor și comunicărilor privitoare la infracțiune // „Analele Științifice ale Universității de Stat din Moldova”, 2001, nr.5, pag 331

Дубинин Н.П., Карпец И.И., Кудрявцев В.И., “Генетика, поведение, ответственость”, Moсква, 1982, pag 162

Иншаков И. С., Зарубежная криминология, Москва, 1997, pag 32

Лаптеакру В.Д., Коррупция: социально-правовые и криминологические проблемы. Кишинэу, 1996, pag 28

Литвишков В.М., Миткина А.В. Пенитенциарная педагогика, Курс лекций Москва: Изд. МПСИ, 2004, pag 200

Окупов А. Юридическая деонтология; Ростов-на Дону: РЮИ МВД России, 2013, p. 55

Социальные отклонения. Под ред. КУДРЯВЦЕВА, В.Н. Москва: Юрид. лит., 1989, p. 58

Culegeri de documente, practică judiciară

Regulamentul privind modul unitar de prelucrare și analiză a datelor statistice ce țin de justiția penală. Anexa la ordinul comun al PG, MAI, SV, CNA, MJ, BNS din 2004.

Sondajul sociologic „Opinia publică despre situația criminogenă și activitatea organelor afacerilor interne din Republica Moldova”, realizat în aprilie 2013 de C.C.Ș. al Academiei „Ștefan cel Mare” a MAI al R. Moldova

Surse WEB

BAROMETRU DE OPINIE PUBLICĂ, realizat de Institutul de Marketing și Sondaje, Institutul de Politici Publice, Republica Moldova, Chișinău noiembrie 2014; http://ipp.md/barometru1.php?l=ro&id=31

Protecția și abilitarea victimelor traficului de ființe umane și ale violenței în familie în Moldova // http://www.undp.md/projects/cards/pdf_rom/2009/securitate_umana_Project_Card_Ro.pdf – accesat 24.09.2013

RAPORTUL COMITETULUI EUROPEAN pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane, sau degradante pentru Guvernul Republicii Moldova, adoptat în cadrul celei de-a 56-a reuniuni care a avut loc la 7-11 martie 2005; http://www.e-democracy.md/files/rm-ue-news-march2006.pdf

Raportul cu privire la traficul de ființe umane, 2009 Moldova (NIVELUL 2 Lista de observație) // http://romanian.moldova.usembassy.gov/tip-ro2009.html – accesat 11.09.2013

ANEXA I

ANEXA II

DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnatul(a), …

absolvent al ,

declar pe propria răspundere că teza de master pe tema Criminalitatea latentă a fost elaborată de mine și nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate sau instituție de învățământ superior din țară sau din străinătate.

De asemenea, declar că sursele utilizate în teză, inclusiv cele din Internet, sunt indicate cu respectarea regulilor de evitare a plagiatului:

– fragmentele de text sunt reproduse întocmai și sunt scrise în ghilimele, deținând referința precisă a sursei;

– redarea/reformularea în cuvinte proprii a textelor altor autori conține referința precisă;

– rezumarea ideilor altor autori conține referința precisă a originalului.

Numele Premulele

…

Semnătura