Problematica Predarii Folclorului Muzical In Mediul Urban

=== da231a660348e5be7cf6cdd0d3df80fe10ab26be_41534_1 ===

CAPITOLUL 1. PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA FOLCLORULUI

1.1 Cultură, tradiție și folclor

Cultura, ca semn al identității, devine o problemă discutabilă și dezbătută atunci când este creată o strategie cuprinzătoare a culturilor. Identitățile culturale trebuie să devină, în mod contrar acestor tendințe de integrare, elemente care sunt dincolo de stereotip; ele trebuie să devină structuri „standard”, afirmând multitudinea fenomenului cultural, în cazul în care multitudinea de forme și culturi nu amenință cu nimic conceptul de universalitate. Recunoscând diversitatea culturală nu numai ca un fenomen, ci chiar ca și proces, implică o valoare a unei condiții istorice pentru supraviețuire. Entitățile culturale, în toată diversitatea lor interioară demonstrează că universul, ca și concept cheie al lumii contemporane, nu poate fi înțeles în afara analizei culturilor sub imaginea unor structuri de identitate.

Macroistoria implică, de asemenea, o „istorie locală”; universul, la nivel cultural, implică de asemenea, particularul, nu doar ca o sumă matematică, dar, în primul rând ca o valoare culturală și ca un angajament istoric. Unitatea culturală actuală nu poate exista decât prin diversitatea sa structurală și de valoare. Fundamentul arhaic și tradițional al culturilor nu poate supraviețui în mod izolat de alte culturi; el supraviețuiește în „memoria”a națiunilor care l-au creat, devenind individualitate în universalitate.

Cultura tradițională a fiecărei națiuni a fost fondată pe propriile lor relații intime, bazate pe standardele de viață ale acestora, pe anumite calități morale, precum și pe un sistem bogat de elemente culturale distincte de mare profunzime, toate conectate în cultura tradițională de aspecte ale existenței umane manifestată în ipostaza sa esențială: naștere, tineret, căsătorie, maturitate și moarte. Se poate identifica în cultura tradițională românească un efort continuu al omului pentru a crea un univers de semne și simboluri, structuri prin care „lumea” ar putea deveni mai accesibil, efort completat în mod conștient de dorința de a recrea experiența de viață, prin utilizarea de praxis pentru a se asigura eficacitatea acțiunilor sale este relația cu natura, cu scopul de a domina necunoscutul lumii și de a pătrunde în complexitatea sa. Studierea tuturor acestor probleme necesită câteva definiții conceptuale:

Tradiția, în general, în limba latină înseamnă transmitere, concept care, în timp să devină un mai larg, și include: valori culturale, respectiv trecutul istoric, care este viu în memoria colectivă.

Conceptul de tradiție, în special, poate fi descris ca fenomen dinamic de natură psiho-socială, care poate asigura participarea într-un sistem specific de valori materiale și spirituale ce prezintă o stabilitate relativă.

Tradiția ca și continuitate este o continuitate culturală, un fenomen aproape firesc: „la fel de natural, nedisimulat și continuarea, astăzi, a unui lucru pe care te-ai oprit îl faci ieri seară". Doar prin aceste probleme se poate concluziona că spiritul tradițional românesc este unul asupra căruia formula lui Ovidiu Papadima se potrivește. Potrivit acesteia, tradiția nu este doar un mod de a gândi al țăranului român, ci este un mod de viață. „Nu este organizat în adevăruri abstracte, ci în viziuni despre viață și în viață. Deci, de aceea are un ordin etic în adâncurile sale, și totodată, este estetic în expresiile sale. Acesta poate fi atât, deoarece nu este doar un mod etic de viață, dar, de asemenea, poate semnifica o ordine creștină, puternic orientată spre transcendent. Dar creștinismul său este ortodox, iar ortodoxia sa este română. În consecință, nu ar încerca deloc să se separe omul din corpul său, să își formeze viața și țara sa”. Prin tradiție, poate fi surprinsă totalitatea umană, simultan, în varietatea ei unicită și infinită.

Tradiția ca permanență, ca sursă de viață, extinde experiența umană, conferindu-i timp, acțiune, implicare și permanența în cadrul sistemului de valori. Nu se poate crede că pe de-o parte este tradiția, iar pe de alta, inovația, modernitatea; numai prin vizualizarea celor două planuri este posibilă delimitarea potențialității tradiției românești ca „matrice stilistică” aferentă „spațiului mioritic”, o formulă cunoscută și atribuită lui Blaga, în ceea ce privește destinul istoriei culturale românești. Tradiția implică „natura umană” care nu este determinată de rigiditatea constituției sale biologice și psihologice, dar este modelată în mod continuu de valori culturale care sunt internalizate, individualizate, exprimând idealurile ce aparțin diferitelor comunități, idealuri care pot deveni permanente.

Tradiția specifică psalmodiei, corelată cu specificul spiritualității românești, sugerează existența multor lucruri spuse și scrise, dar, probabil, limba, verbul, cuvântul, nuanțele sunt esențiale în exprimarea valorilor creatoare ale limbajului ca mijloc de comunicare. Noica este de părere că viziunea asupra lumii românești poate fi recompusă.

Tradiția ca o Paideia autentică poate fi o formă accesibilă a universului cultural românesc în care tradiția poate fi resimțită asemeni unei prezențe copleșitoare într-o valoare și semnificație simbolice, cu multiple funcții cognitive și de modelare asupra umanului. Toate acestea, reunite în coduri simbolice, morale, etice, estetice, exprimă un univers ontologic, care începe cu „pentru totdeauna” și se îndreaptă spre veșnicie. Cel mai elocvent mod în care se pot exprima tradițiile unei națiuni este acela al creațiilor anonime care scot în evidență existența tradițională în forma sa esențială. Aceste creații sunt reprezentate de mituri, legende, balade, doine, povestiri, proverbe, ghicitori, obiceiuri sau practici rituale. Pornind de la doar câteva cuvinte: sine, sens, pe deplin, vorbire, temperament, doar câteva prin care se poate identifica acea cale specifică de a trăi și de a gândi a poporului român. Tot Noica a utilizat câteva cuvinte românești cu potențial de a „intra în însăși substanța culturii înalte”, „cu aceste cuvinte, fiind posibilă transmiterea unor lucruri noi lumii, din interiorul său.” Astfel, cuvintele cu nuanțe de sens pot fi argumente prin prisma faptului că susțin conceptul menționat mai sus.

Cultura, în general, include triunghiul semiotic format între Arhaică, Tradiție și Modernitate, ca expresie a multiplelor valori stocate și redimensionate și, păstrându-și, de dimensiunea potențială a propriei valori. Aceste aspecte, în timp, sunt comprimate simbolic, declanșând astfel coduri simbolice care au existat în afara istoriei și în istorie, oferind în mod irevocabil plăcerea de (re) lectură. Acest proces implică din criticilor, scenarii intuitive, cele semantice și hermeneutice, scenarii logice prin care pot fi descoperite variabile relaționale și interpretative ale semnelor și simbolurilor ca formule de coerență și de rezonanță pentru cultura tradițională.

Tradiția românească este prezentată ca făcând parte din aceeași istorie, cu accent pe „esență”, pe „valori” care au statutul de verb ontologic, exprimând identitatea, starea de raționalitate a lumii și aratând „distanța” care separă un popor de propriul său trecut. Această abordare combină, astfel, aspecte teoretice cu exemplele practice de elemente populare, sursele oferite de țărani, elementele de gândire, de limbaj, de practici tradiționale, de credințe creștine, toate acestea fiind probleme care pot fi subscrise metodei de analiză promovată de Vasile Pârvan, respectiv pe o înțelegere bazată pe: „interpretare, din punctul de vedere al limbii, al timpului și locului”; ca o „combinație de întâlniri după loc, ca un timp de recurgere la fantezie și filosofie” în „înțelegerea condițiilor generale” .

Cultura contemporană include folclorul ca o componentă specifică a expresiei, indiferent de nivelul progresului tehnic sau a sistemului social național. Folclor este rezultatul unei istorii, este un proces controlat și reprezintă, de asemenea, un proces bipolar constant. În prezent, acesta este exprimat printr-o mare varietate de forme, mai puțin identificate în tradiție, adesea atipice și confuze pentru specialiști.

În Recomandarea UNESCO pentru protejarea culturii și a folclorului tradițional (1989) „folclorul (sau cultura tradițională și populară) reprezintă totalitatea creațiilor bazate pe tradiție a unei comunități culturale, exprimată de către un grup de indivizi și recunoscute ca reflectând așteptările unei comunități, în măsura în care acestea reflectă identitatea culturală și socială a acesteia; standardele și valorile sale sunt transmise pe cale orală, prin imitație sau prin alte mijloace. Formele sale includ, printre altele, limba, literatura, muzica, dansul, jocurile, mitologia, ritualurile, obiceiurile, obiectele de artizanat, arhitectura și alte arte. "

„Cultura orală” are loc în mediul rural și mediul urban, în toate grupurile profesionale și sociale, la toate vârstele, la ambele sexe, în grupuri subordonate și dominante, în elite, clase de mijloc sau clase mai mici, în societăți „primitive” și „avansate”.

Folclorul autentic există numai într-un anumit context. Reproducerea folclorică, în orice alte contexte decât cele imediate și operaționale, a determinat o transformare a folclorului ca atare în folclor ca un subiect de cercetare științifică, folclor ca subiect curricular, folclor ca divertisment și informații artistice speciale și folclor ca sursă de inspirație și de prelucrare. În niciuna dintre aceste situații nu funcționează folclorul ca atare, acestea devenind mărfuri culturale, folosite în alte scopuri decât cele proprii.

Folclorul nu este un produs mai mic sau mai mare a conștiinței umane într-o cultură. El este rezultatul cooperării, al unui schimb reciproc între produsele din clase diferite, grupuri ș.a. Cultura orală este rezultanta proceselor constante de interrelaționare între creații orale și tipărite, anonime și „autoare” de lucrări profesionale, formale și informale, constante și nepregătite.

Cultură orală se confruntă cu un proces inevitabil al inovării, care are ca rezultat modificarea parțială sau totală a modelelor tradiționale de grup. Transmiterea orală oferă cadrul pentru apariția sincretismului, caracteristic culturii de tip folcloric, alături de alte elemente specifice – variabilitate, sursă anonimă, aspect colectiv. Odată creat, mesajul folclorului este ireversibil și nu poate fi repetat. Oralul este, de obicei, deosebit de modul în care este „tipărită” existența unui produs al „profundului” și al culturii de neatins. Noile generații se confruntă cu un sistem de efectuare și primire a mijloacelor audio-vizuale, având consecințe precise și bine diferențiate asupra capacității de memorare și de reproducere, de re-consultare imediată și pentru stimularea capacității de inovare a individului creator. Fiind un sistem de sisteme, folclorul se poate exprima folosind mai multe tipuri de limbaje: prin cuvinte sonore, muzică; gestual, choric, dramatic, ș.a., fiecare fiind obiectul unei discipline etnologice: Folcloristică, etnomuzicologie, etnografie, iar folclorul este obiectul de studiu. Fiecare variantă creată (o piesă de teatru, un produs, cântecele, dansurile, poveștile, farmecele ș.a.), reprezintă obiecte ale proprietății intelectuale pe mai multe niveluri. Astfel, se poate observa creatorul care are conștiința proprietății, la fel ca și întregul grup reprezentat; cercetătorul specialist care adună materialele în conformitate cu o metodologie precisă și drepturilor creatorului și ale grupului și institutul care creează și păstrează materialele din arhiva populară neconvențională.

Studiul culturii populare a apelat la descifrarea și explicarea elementelor asociate ideilor naționale, încă din secolul al XVIII-lea, „identitatea națională” concentrând mai multe eforturi de cercetare. În prezent, tot mai multe țări sunt martore la o tendință gravă a cercetării etnologice în ceea ce privește demontarea legăturii aproape funcționale – în conformitate cu tradiționaliștii – dintre conceptul de „național” și studiul culturii orale. Pe de altă parte, reorientarea interesului asupra a noi perspective a rezultat într-o adevărată „obsesie”, odată cu definirea și specificarea coordonatelor care ar trebui să fie luate în considerare, atunci în contextul pătrunderii în sfera oricăror aspecte identitare. Societatea contemporană are o așa-numită „cultură industrială”, orientată spre consum, cu un rezultat al exploziei tehnologice din ultimele decenii. Ritualul și non-ritualul, faptele zilnice și ceremoniale, formalul și informalul, legalul și ilegalul, noțiunile fundamentale privind viața, grijile, îndoielile, frica, speranța, totul se petrece sub forma unei imagini cu sunet și mișcare.

Individul popular este supus unui „bombardament informațional”, care are ca rezultat modificarea ghidului de marcaje de grup sau individuale pe plan local. Această industrie oferă o rețea de canale pentru contactarea universului narativ planetar în contextul în care lumea contemporană este condusă de „mass-media fără frontiere”.

Pentru cultura românească, producția populară a existat ca un fenomen bine individualizat, perceput ca atare de către popor în timpi, atestatând sporadic informații din secolele XVI-XVII. Odată cu publicarea primei colecții de folclor românesc de poezii populare, balade și cântece vechi de către Vasile Alecsandri la Iași în anul 1852, oamenii au făcut cunoștință cu premisele folclorismului. Pe tot parcursul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, oamenii de cultură au făcut tot posibilul pentru a face înregistrări exacte și cuprinzătoare ale producțiilor folclorice. Ei au alcătuit numeroase colecții de poezii lirice, epice și versificate, de proză, de poezie de incantație sau destinate ceremonialuluil tradițiilor, ș.a., făcând posibilă înființarea folclorismului ca disciplină într-un secol atât de mult îndatorat tradițiilor. O serie de personalități culturale precum Lazăr Șăineanu. Simion Fl. Marian, I. Artur Gorovei, G. Dem. Teodorescu, Grigore Tocilescu și alții au adus contribuții fundamentale la studiul folclorului. Cei care intenționau să se ocupe de fenomenul folcloric erau conștienți de imperativul lucrării de sinteză, dar în același timp, realizau importanța unei specializări stricte.

1.2 Implicații ale folclorului în spațiul rural românesc

De ce satul tradițional este un element de analiză din perspectivă folclorică? Tocmai pentru că unii cred că satul este dincolo de imaginea pe care o exprimă tradiționalul, etnicul și arhetipalul și că, de asemenea, el este „vocație”, este creuzetul în care se cristalizează destinul istoric al poporului. Fiecare națiune presupune o participare la o devenire istorică, aceasta putând fi lentă sau ritmică, dar indiferent de ritm, aceasta include tradiție, respectiv elemente umane considerate metaforic de Blaga ca având „vârsta adoptivă” a creatorului lor, „ale cărui auspicii au fost create ca și sub influența unui zodiac atotputernic”.

Chiar dacă timpul istoric a modificat configurația satului tradițional românesc, în esență, structurile sale sunt aceleași: „cumva poziționate în jurul bisericii și în jurul cimitirului, și anume în jurul lui Dumnezeu și în jurul valorii decesului” Satul, per ansamblu, poate fi delimitat fără menajamente de aceste limite. Se remarcă aici tradiția, concept cu un pronunțat aspect spiritual , care implică nu numai un anumit grad de conservatorism, ci și o deschidere spre nou, care are influență asupra prezentului și viitorului la nivelul valorilor, dar are efecte și asupra nivelului de creație, unde domeniul de valabilitate pur este substituit cu existențialismul. Astăzi, universal nu poate fi conceput ca dizolvare integrată, fiind implicată, astfel, o abordare inovativă impusă de o nouă ordine istorică. Nevoia de comunicare interculturală este acută și acest proces necesită nu numai o limbă universală – care aparține valorilor – dar, totodată, prezintă accente individuale cu vaste deschideri semantice.

Prin structurile arhetipale autohtone, prin limbajul codificat al simbolurilor, prin toate elementele care definesc arhetipul se poate observa regândirea istorică, politică și culturală în spațiul modernității și post-modernității. Istoria nu este definită numai ca parte a „tradiției”, ci ea este plasată în permanență la acest nivel de căutare continuă a definirii automate, într-un spațiu „generos”, marcat de fapte și evenimente nesigure. Dacă aceasta a reprezentat „generozitatea” istoriei, cel puțin din punct de vedere al fenomenului cultural, trebuie să descopere și să se redescopere elementele de stabilitate ale entităților naționale și culturale, care se află sub acord cu o anumită istorie. Paradigma culturală a Europei în viitor, nu mai poate fi la un nivel exclusivist, iar această logică carteziană trebuie să fie abandonată în favoarea acceptării raționamentului și pentru recunoașterea diversității culturale și a unității, în timp ce contradicția dintre individ și universal trebuie să să fie depășită prin acceptarea „reconcilierii” lor. Nimic din ce aparține spațiului românesc nu implică acel confort utopic, iar astăzi, definiția identității este și rămâne o provocare pentru istorie .

Patrimoniul cultural ca și concept nu se limitează la evenimente ce includ materiale tangibile, cum ar fi monumente și obiecte, care s-au păstrat în timp. Dimpotrivă, această noțiune cuprinde expresiile de viață și tradițiile nelimitate ale grupurilor și comunităților, pe care acestea le-au moștenit de la strămoșii lor și le transmit urmașilor.

În sens larg, conceptul de patrimoniu cuprinde culturi corporale (respectiv clădiri, monumente, peisaje, cărți, opere de artă și documentare), culturi intangibile (folclor, tradiții, limbă și cunoaștere), precum și un patrimoniu „natural” (peisaje culturale importante).

Diferențele culturale pot șterge orice urmă de comunicare, fiind și principala sursă de conflict , înainte de antagonismul ideologic sau de diferențele economice. Astfel, ar trebui să evidențieze „distincția între identitatea civică și teritoriul statului, precum și identitatea etnică bazată pe limbă și cultură” . Un alt aspect important este specificul spațiului rural românesc, care este total diferit de cel european, fiind considerat „o lume cu povești nescrise, cu oameni tăbăciți, cu tradiții orale, cu găini, vaci și oi; o lume „diferită” pentru mulți dintre locuitorii Europei de Vest. O lume cu praful de pe marginea drumului […] o lume în care toată lumea cunoaște pe toată lumea, o lume a contradicțiilor, în cazul în care vechiul și noul se amestecă; o lume săracă potrivit standardelor contemporane și greu de înțeles de către anumiți indivizi”. Cu toate acestea, cel mai bun mod de a înțelege lumea satului românesc aceasta este acela de a menține tradițiile și obiceiurile străvechi și de a le face cunoscute generațiilor tinere. Obiceiurile și tradițiile din România au fost o expresie a comunicării interculturale de secole, poetul român Lucian Blaga fiind de părere că „veșnicia s-a născut la țară”. Astfel, tinerii pot dobândi „o perspectivă asupra modului în care memoria colectivă este fie țesută în comunitățile rurale sau urbane, fie în comunități etnice sau religioase sau a unui grup profesional sau social”.

Spațiul rural a apărut în același timp cu primele facilități de cazare, în scopul realizării producției agricole, și de atunci între societățile rurale s-a stabilit un set de reguli, consolidate prin funcția tradițiilor, practicilor și intereselor asupra tipurilor de spații rurale . Pentru locuitorii din satele tradiționale, timpul a avut o valoare profitabilă și principale ocupații lor au fost concepute în funcție de diferite tipuri de calendare, cum sunt calendarul agrar și calendarul pastoral. Chiar și astăzi „țăranul român nu este doar un producător, ci și consumator al produselor. Statisticile indică faptul că 81% din exploatațiile agricole din România folosesc mai mult de jumatate din produsele agricole pentru consum propriu” Cercetarea indică faptul că festivitățile dedicate creșterii animalelor și agriculturii împart calendarul pastoral în două anotimpuri de bază: de iarnă și de vară. Acestea au fost egale în ceea ce privește numărul de zile, dar s-au opus ca semnificație. De aceea, vara a însemnat lumină, căldură, fertilitate, viață, în timp ce iarna a fost asociată întunericului, răcealii, sterilității, morții. În acest context, corpurile cerești care măsoară timpul oamenilor sunt Luna, asociată cu un lup, cu întunericul și cu senzația de rece, și Soarele, asociat unui măreț cal, o personificarea a luminii și căldurii. Prin urmare, toate sărbătorile și tradițiile din calendar dedicate divinității calului sunt diurne și cele dedicate lupilor sunt nocturne.

1.3 Folclorul în literatura română și perspectivele asupra sacrului

În prezent, unul dintre principalele obiective cuprinse în politicile lingvistice ale Consiliului European și Comisia Europeană este acela de a promova plurilingvismul, în principal, prin contactul dintre limbi și culturi, acesta fiind un element cheie în construirea și dezvoltarea competenței interculturale. Într-o eră din ce în ce mai globalizată, comunicarea interculturală este un proces care conduce la globalizarea culturală a unei „lumi în mișcare” în care persoanele din diverse medii lingvistice trebuie să se adapteze la o nouă comunitate, una care este definită prin termenii „unitate în diversitate”. Astfel, se evidențiază acea importanță a învățării limbilor străine este evidențiată prin prisma unei competențe plurilingve și pluriculturale a elevilor, acestea fiind foarte apreciate sub aspectul unui mijloc de forjare propria lor identitate. În consecință, literatura populară reprezintă un instrument esențial pentru educația interculturală, un pas necesar în direcția recunoașterii și cuprinzatore a istoriei un popor, a rădăcinilor și simbolurilor unice care formează identitatea unei națiuni. De-a lungul liniilor similare, Morote a accentuat funcția interculturală a literaturii populare orale prin prisma faptului că „s-ar putea adăuga încă o funcție interculturală, iar literatura populară orală face posibilă lupta împotriva discriminării rasiale sau etnice, în vederea încurajării respectării diversității umane și reflectării unei uniuni ca ființe umane”.

În literatura populară, poveștile utilizează principiul Horațian clasic și denotă acea încântare de a construi treptat noi rute de învățare care apar ca urmare a nevoii copilului la nivelul structurii emoționale. Astfel, împărtășind opinia Rodríguez Almodovar, se poate afirma că „povestea populară face ca spațiul geografic să creeze punți între diferite culturi și națiuni, accentuând afectivitatea canalelor și promovarea unei mai mari acceptări a valorilor sociale ale fiecărui popor:… există un material universal atemporal, comun și simbolic, care este aparent încorporat în condiția umană. Acesta ar fi contextul perfect pentru ca individul să înțeleagă o mulțime de alte lucruri, cum ar fi absurditatea comportamentului xenofob, legăturile de solidaritate culturală între națiuni, respectul pentru trasaturile distinctive ș.a.”.

Având în vedere că literatura populară joacă un rol activ și important în promovarea competențelor interculturale și de îmbogățire culturală, scopurile și obiectivele acesteia ar putea fi rezumate în mod eficient în trăsături distinctive. Astfel, accentul se poate pune pe capacitatea de dezvoltare a competențelor interculturale în rândul elevilor, mai ales printr- o analiză detaliată a motivelor care apar în literatura populară română, dar și pe promovarea valorilore interculturale ale elevilor români, permițându-le să își cunoască propria cultură, precum și cultura noului spațiu în care o locuiesc (cultura de destinație).

Literatura populară afișează o serie de teme universale și motive, unele dintre ele atât de vechi încât s-ar putea califica drept mitice. Povestirile românești sunt romane scurte, uneori, antice sau povestiri magice în care observațiile morale și milenare sunt analizate. Este demn de menționat faptul că poveștile românești se caracterizează prin prezența unor elemente fantastice umanizate, în cazul în care animalele și ființele supranaturale sunt înfățișate ca personaje, fiecare cu propriile lor idei și mentalități care aparțin „realismului rural”. Originile elementelor fantastice pot fi urmărite în senul realității, care este prezentată în forma unor alegorii; acestea sunt figuri ale naturii, ale vieții sociale și ale personalității umane transpuse . Oamenii și animalele sunt protagoniștii lumii diferite care se unesc, amestecând elementele reale și imaginare într-un „limbaj de sine generat ce reprezintă de asemenea, principala sursă a fantasticului, în interiorul textului”. Basmele populare românești folosesc elemente realiste, care sunt tipice vieții româneaști, care reflectă modul special de gândire și simțire al poporului, cu motive care fac parte din literatura universală. Cu toate acestea, diferența constă în stabilirea; ele sunt aceleași motive universale, pe care cultura românească le-a transpus, cu scopul de a reflecta caracteristicile sale particulare, conservate printr-o înțelegere profundă a tradiției și a valorilor folclorice.

Indisolubil legat de convențiile lingvistice ale societăților occidentale, sacrul nu este doar un concept religios, ci și o constantă antropologică utilizată în diferite contexte culturale ale discursului uman. Dintr-o perspectivă lingvistică sau etimologică, sacrul denotă că este parte separată a vocabularului religios, acest termen fiind frecvent folosit ca un referent ontologic pentru a sublinia o anumită semantică . În această privință, Anttonen a observat „că oamenii de știință implicați în studiul științific al religiei au estompat granițele discursurilor teologice și științifice în adoptarea sacrului ca o categorie supraordonată pentru lumile religioase în contextul în care, dintr-o perspectivă cognitivă, abordarea științifică a ideii de sacru nu implică întrebări metafizice sau religioase despre natura realității.” Perspectiva cognitivă, pe de altă parte, se concentrează asupra legităților trans-culturale, ceea ce a făcut ca o anumită realitate să fie considerată sacră într-o certă comunitate lingvistică și într-un context geografic specific.

Prin această abordare, cercetătorii fenomenului religios trebuie să fie familiarizați cu istoria religiilor și diversele discursuri în care termenii utilizați în diferite limbi denotă o realitate „sacră”. Din perspectiva unei arheologii a sacrului, capacitatea umană de a consacra și atribui o semnificație religioasă diferitelor obiecte și fenomene a reprezentat un fluid mental, prin care teritorii, păduri, munți sau locuri marcate de anomalii au fost numite „sacre”, termenul fiind totodată, „o denumire apelativă pentru un loc, pentru un anumit subiect, sau pentru o anumită perioadă de timp, în vederea marcării unei delimitări categorice. Sacrul a fost folosit ca un atribut prin care distincțiile au fost exprimate între acele lucruri ce posedă o valoare culturală deosebită și cele care nu necesită o atenție specială sau comportament specific” . Astfel, conceptul de „sacru” are o lungă istorie din perspectivă lingvistică, rădăcinile sale universale fiind asociate cu verbele „a tăia”, „a pune deoparte”, „a marca”.

Dincolo de perspectiva etnografică a sacrului, se poate face o încercare de a analiza semnificația expresiei „ creștinism cosmic” căreia marele Mircea Eliade i-a dat un sens, fără ca aceasta să presupună o enigmă metafizică, ci mai degrabă o problemă epistemologică, observată de către interpreții muncii scriitorului atunci când, pornind de la lucrările istoricului român al religiilor, este subliniată tensiunea dintre religiozitatea cosmică a omului arhaic și religiile istorice. Viziunea lui Eliade asupra religiilor cosmice contrastează cu viziunea religiilor istorice occidentale; Eliade a ignorat raționalismul, dimensiunile teologice, etice și istorice ale fenomenului religios occidental și a insistat asupra caracterului anti-istoric, asupra fenomenelor cosmice, legate de natură, și de obicei, ignorate de alți cercetători. Mai mult decât atât, modul în care Eliade a înțeles creștinismul cosmic pornind de la balada Miorița – una dintre cele mai remarcabile creații ale folclorului românesc și balcanic – permite posibilitatea unei interpretări cognitive în contextul istoriei primare a creștinismului de Est. În cartea sa, „De la Zalmoxis la Genghis-Han”, Mircea Eliade a identificat trei direcții în studiul Mioriței. Astfel, el s-a referit la o abordare istorică (interesată în reconstruirea originii și istoriei baladei), o analiză folclorică (al cărei scopul este acela de a lua în considerare balada în contextul general al culturii populare românești), precum și o abordare filosofică (aceasta identificând Miorița ca o expresie majoră a geniului național și ilustrând modul specific de existență a românilor în lume). Dintre opiniile istoricilor, Eliade a citat-o pe cea a lui D. Caracostea, care a negat caracterul istoric al baladei. Caracostea a susținut că „baza conflictelor epice ale baladelor populare nu este reprezentată de evenimente istorice, ci de experiența umană primară, care a produs o viziune poetică a lumii. Potrivit lui Eliade, contribuțiile decisive erau furnizate de folcloriști (Ovidiu Densușianu, Ioan Diaconu, Constantin Brăiloiu, Adrian Fochi), acesta aventurându-se să prezinte noi ipoteze cu privire la originea baladei sau mentalitatea populară românească. Printre filosofi, cele mai importante contribuții aparțin lui Dan Botta, cu eseul său „Unduire și moarte” (în care a înălțat moartea nupțială, legată de nostalgia morții, în sensul tracic al termenului), lui Liviu Rusu (pentru pasivitatea și resemnarea eroului sunt esențiale atunci când el se confruntă cu propriul destin) sau Lucian Blaga.

Brăiloiu a identificat două teme folclorice cunoscute în folclorul românesc: prima, moartea asimilată unei nunți, este o temă populară cu rădăcini preistorice; a doua se referă la înlocuirea unui element al ceremoniilor funerare țărănești cu un altul cosmic. Pentru o înțelegere corectă a Mioriței, Brăiloiu a recomandat analiza baladei în lumina ritualurilor țărănești și simbolurilor, iar Eliade a remarcat că „simbolismul nupțial al Mioriței este unit cu ritualul postum al nunții, iar acest rit exprimă voința celor vii de a se apăra de morți, prin pacificare. Versurile care au redat atmosfera inimitabilă a baladei , au constituit anterior, elementul verbal al unei incantații”.. Regretul și compasiunea au fost urmări ale conținutului creștin, înaintea căruia teroarea ancestrală a fost exprimată prin prisma unor astfel de incantații – ele nu exprimă nici renunțare (așa cum a considerat Rusu), nici euforia nimicului (în viziunea lui Dan Botta), dar nici adorarea morții (așa cum considera Lucian Blaga), ci, dimpotrivă, ele perpetuează amintirea gesturilor curate ale apărării vieții. Această interpretare anti-mistică și anti-metafizică dezvoltată de Brăiloiu a fost preluată din 1950, de către mai mulți folcloriști, sociologi și filosofi și reprezintă o etapă importantă în istoria ideilor în România modernă.

Pe baza cercetărilor lui Adrian Fochi , Eliade a remarcat, pornind din zona de difuzie a baladei, că „nici o altă lucrare folclorică nu se bucură de o astfel de popularitate” : balada este răspândită în toate provinciile românești și în Peninsula Balcanică. Dar, vitalitatea baladei este dovedită prin marea sa capacitate de a se adapta la realitățile geografice și regionale. În acest context, Eliade a menționat, pe lângă caracterul său general românesc, ceea ce el a considerat ca fiind mai important, și anume „procesul creativ” al ei: „avem de-a face cu o creație folclorică încă în viață, care se mișcă așa cum nici un alt suflet alt poporului nu a mai facut-o; cu alte cuvinte, există o adeziune totală și spontană a românilor la frumusețile poetice și simbolismele baladei, cu ritualul sau cu interpretările speculative”. Astfel, Eliade a considerat ca fiind legitim punctul de vedere potrivit căruia balada Miorița reprezintă o expresie exemplară și privilegiată a sufletului românesc.

În economia unei interpretări cognitive a balada Miorița, Sperber a criticat societățile care nu au scris o cultură, nici școlile și nici alte instituții de învățământ. El a remarcat că „acolo, de cele mai multe ori, învățarea este spontană, cele mai multe reprezentări mentale sunt construite , depozitate și recuperate fără deliberare. Într-o tradiție orală, toate reprezentările culturale sunt ușor de amintit; poporului îi este greu să-și amintească reprezentările uitate, transformându-le apoi, în aspecte ușor de reținut, înainte de a ajunge la un nivel cultural de distribuție”. În acest sens, studiul tradițiilor orale și implicit, al folclorului, este unul dintre domeniile în care prezenta lege are o aplicare imediată.

1.4 Folclorul, comoară spirituală și muzicală românească

„Încrederea” în modernitate s-a manifestat la începutul secolului al XIX-lea în lumea românească, iar cea mai mare parte a acesteia din urmă aparținea unui univers rural dominat de tradiții ancestrale, cunoscând ambele provocări. Pe de o parte, românii trebuiau să se integreze în istorie, să se adapteze la ritmurile timpului, iar pentru acest lucru au fost nevoiți să scape societatea de toate elementele care au ținut-o pe loc. Sub auspiciile secularizării, credințele tradiționale au fost privite ca un imens obstacol moral. Elitele românești educate în școlile laice ale Occidentului nu a avut scrupule în demola ceea ce au considerat ca un pachet de superstiții. Pe de altă parte, deschiderea spațiului românesc spre modernitate a favorizat pătrunderea mai multor culte creștine, prozelite, fenomen care a perturbat estul românesc și regiunile de la sud de Carpați care, timp de secole, au fost ferite de fluctuațiile majore în ceea ce privește dinamica fenomenului religios, păstrând un mare respect față de ceea ce au moștenit de la strămoși. Noii misionari au considerat satul românesc un teritoriu în care creștinismul real a trebuit să fie făcut cunoscut.

Ideea că românii nu erau adevărați creștini a condus la credințe păgâne și superstiții, nefiind deloc nouă. Călătorii străini care au trecut prin spațiul românesc, catolicii sau protestanții, clericii au stabilit o anumită cunoaștere teologică, fiind susținătorii unei lumi mai „avansate”, dar înregistrând, încă din secolul al XVII-lea, atitudini și practici religioase care par a contraveni credinței creștine. Misiunile evanghelice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea de pe teritoriul românesc au insistat asupra ideii că Biserica Ortodoxă nu a reușit să creștineze cu adevărat societatea românească, aceasta fiind încă într-un stadiu de obscurantism religios. Din această perspectivă, „trezirea religioasă” era obligatorie, scopul fiind acela de a construi o religiozitate mai ridicată, ceea ce a presupus de asemenea, evoluția societății.

Toate această evoluție istorică a cristalizat un set de idei care pot fi rezumate după cum urmează: de-a lungul anilor, Biserica Ortodoxă Română s-au dovedit lipsită de dinamism și incapabilă de a impune cuvântul lui Dumnezeu și valorile unei civilizații superioare. Așa-numitul creștinism al satului românesc a fost, de fapt, un pachet de superstiții, care nu aveau nimic de-a face cu credința autentică, fiind doar o parte din „folclor”, noțiune prin care etnografii europeni desemnau rămășițele culturii tradiționale încă păstrate în spațiul dominat de cultura europeană modernă. Răspunsurile la aceste provocări au venit atât din partea Bisericii, cât și de la etnografi, etnologi și folcloriști.

Analizând diverse colecții de folclor sau studii etnografice, se poate spune că mamajoritatea folcloriștilor și etnografilor români nu au considerat „folclorul” ca fiind ceva exterior ființei lor, capabili să-l prezinte la o disecție la rece, dar au simpatizat această idee. O astfel de atitudine s-a datorat faptului că, la începutul secolului XX, „folclorul” era o realitate vie, o parte a vieții căruia etnografii i-au aparținut și în contextul căreia a fost greu de acceptat faptul că părinții și bunicii și- au trăit viața crezând în superstiții absurde. Prin urmare, încă de la cristalizarea științei etnografice din România, reprezentanții săi au încercat, dincolo de prestigiul schemelor impuse și a diferitelor discursuri ostile, să nuanțeze relația dintre creștinism și „folclor” în lumea românească. Putem înțelege mai bine evoluția acestui fenomen din istoria culturii române, dacă s-ar analiza activitatea „civilizației satului românesc”. Aceasta se află în centrul preocupărilor științifice ale lui Ernest Bernea, sub toate posibilele perspective cărora noțiunea de „civilizație” le corespunde. Conform specialistului, „civilizației satului românesc se închide într-un ritm de valori și ordine, plin de leziuni bogate. Aici, toate produsele din creația populară, anonime și autentice, au fost obiectivate și ordonate. Civilizația satului românesc este expresia milenară a experienței populare fructuoase și pentru totdeauna reînnoită”. Bernea mai subliniază și faptul că „activitatea religioasă se află în centrul vieții satului românesc. Toate celelalte fenomene, atât cele care privesc ordinea materială a lucrurilor, cât și cele care se concentrează asupra ordinii spirituale, sunt conduse prin intermediul religiei, ca printr-un fir invizibil. Toate celelalte activități artistice, tehnice, economice, politice sau juridice sunt judecate și ghidate de-a lungul liniilor unei viați religioase”.

Într-o lume care pare să-și fi pierdut echilibrul, vorbind și scriind astăzi despre comorile spirituale românești, adânc îngropate în negura timpului poate părea o activitate destul de straine în contextul în care aceasta nu intră în contradicție cu propria sa cale. Astăzi, când noi hărți sunt proiectate și create, când alianțele se încheie și desfac, când strategiile și interesele servesc competițiilor politice obscure, de multe ori împotriva spiritului și voința oamenilor, când timpul și oamenii au pierdut pacea dintre ei, se pare nepotrivit ca unii indivizi să înceapă să caute în sertarul de jos al spiritualității românești, doar pentru a găsi particule de praf și pentru a aduce la lumină comori sculptate în scoarța timpului, cu discreție. Comoara îngropată adânc în praful arhivelor, bibliotecilor și muzeelor ​​este acum adusă la lumină prin eforturile pasionaților de cultură, care s-au întâlnit în tărâmul adevăratei științe etnologice. Apăsați de timp, oamenii suferă în tăcere, însă pare că a sosit vremea ca „sunetul pietrelor” istoriei și tradiției să răsune în liniștea revărsată asupra lor printr-o nemurire latentă. Muzica tăcută a doinelor, cântecele și dansurile îngropate în tăcerea arhivelor folclorice și a colecțiilor de referință, vor trebui să aștepte în liniște până când vor fi redescoperite și readuse la fosta onoare care a fost odată a țăranului român.

Ideea de folclor, artă populară, apare din nou ca un refren, deoarece aici există valori estetice care pot induce o meditație permanentă. Sugestiile acestei arte conțin, ca o formă de concentrație maximă, esențele vieții spirituale a poporului român.

„Armele” spirituale ce dau valoare sunt cuvântul, suneult, piatra, lemnul și culorile. Sunetul și cuvântul reprezintă „insule plutitoare în infinitul oceanului de tăcere” și dau naștere unora dintre comorile sufletului românesc, respectiv baladelor populare.

Vorbind despre spațiul Mioritic, Lucian Blaga a considerat această baladă ca un „cântec sau o artă care interpretează cel mai bine cele mai profunde părți ale subconștientului și dezvăluie, de asemenea, ceea ce oamenii numesc orizont special al inconștientului […]. Sufletul ancestral românesc se resimte împreună cu acest orizont spațial al inconștientului, în părțile sale profunde”.

Pătrunzând în inima satelor românești, se poate constata că vechea comunitate rurală este total neamenajată și, în același timp, creațiile folclorice au aceeași soartă. Indiferent de evoluția unui popor, progresul științific sau transformarea sa socială, folclorul rămâne o parte integrantă a spiritualității sale. El este o formă de artă eternă deoarece va rămâne un mod de a reflecta viața, de a exprimara sentimentele și de a crea moralitate. Din comorile populare, poporul român a moștenit cunoștințe legate de umanitate, de lumea cosmică, reală sau mondială și transcendentală. Toate credințele care se întâlnesc în creații populare, provin de la oameni simpli, deținători de legi și obiceiuri, primite, la rândul lor, de la strămoși. Țăranul vremurilor de demult, era needucat, viața sa fiind nealterată și necontaminată cu normele și principiile academice care, prin rigoarea lor puteau limita creativitatea în faza pură, ingenuă, așa cum se manifestă în lucrarea populară, transmisă pe cale orală de la o generație la alta.

Cântecul epic reprezintă modele de comportament în situații tipice, influențarea destinului uman, legate de momente ale vieții omului (naștere, căsătorie, deces), activități (păstorit), oameni rebeli împotriva nedreptății de toate felurile, ș.a. Cântecul epic are o funcție socială și una educațională, creând diferite genuri de balade, care, la rândul lor, reprezintă diferite stadii în evoluția mentalităților umane și totodată, aspirații. O preocupare esențială în studiul folcloriului este legată de limba populară și retorica baladei. Eugen Coseriu pornește de la teoria funcțională a lui Jakobson aspru criticată de el, dar are o nouă viziune asupra limbajului poetic, definit ca fiind „plenitudinea funcțională a limbii – sau pur si simplu, lingvistică.”

Pavel Ruxăndoiu consideră că folclorul literar este integrat „sistemelor generale de valori culturale care aparțin unei comunități etnice”. Acest autor prezintă o problemă discutată de către folcloriștii și istoricii literari din toate timpurile, și anume „valoarea autonomă a textului poetic în folclor”. Fără a nega integrarea textului literar în cadrul popular general, Pavel Ruxăndoiu pledează pentru posibilitatea (și valabilitatea) separării folclorului (literar) de text ca obiect de cercetare”, deoarece „cuvintele sunt încorporate în text, nu numai cu valorile semantice ale utilizării curente, ci și cu o semnificație culturală semantică în afara textului. Latura estetică a folclorului nu poate fi separată de trăsăturile mentalității tradiționale. Din acest motiv, nu poate fi limitată numai la punerea în aplicare în universul poeziei populare, iar deschiderea către antropologia culturală este adecvată.

Într-o epocă dominată de gândirea mitologică sau de mentalitatea eroică, evenimentul autentic ar putea fi conceput la început, la nivel mitic sau eroic. În epocile ulterioare, evenimentul ar fi putut fi gândit strict istoric, integrarea într-o viziune poetică realizându-se ulterioară conform unei lungi serii de variante. Identitatea culturală a fiecărui popor este reflectată de miturile și legendele care acesta l-au însoțit pe acesta în timpul dezvoltării sale. Deținând o tendință populară și fiind transmise pe cale orala, miturile au fost colectate și transformate în epopei care reprezintă adevărate monumente culturale vechi și fac parte din comoara culturii universale. Unele dintre aceste „povești”, „narațiuni sacre” sunt purtătoare de semnificații mitice transgresate în realitate și s-au stabilit în scris, fiind luate și prelucrate, în același timp deschizând un capitol important al folclorului.

Din moment ce creațiile populare sunt expresia vie a vieții rurale, imaginile și simbolurile provin din însăși substanța sa, adică din mitologie, iar comunicările poetice sunt evaluate simbolic în colinde și balade la imaginea mitologică. Pe fundamentul conceputului de retorică veche ca „ornamente”, cât și estetica literară ca „formulă itinerant”, Gheorghe Vrabie consideră imaginile de folclor ca fiind „o expresie a unei gândire metaforice”. Pe măsură ce marii poeți devin „autorii unui sistem metaforic, în creațiile diversificate orale, în același mod, se va deschide o lume de imagini care se disting prin plasticitate și care vor fi plasate într-un anumit sistem retoric”.

Folclorul nu este individual și izolat, ci este un fapt social care cuprinde toate miturile, credințele religioase și estetice ale comunității tradiționale.

Muzica sacră a românilor a fost stabilită ca o componentă a tradiției muzicale locale și în același timp, ca o dezvoltare a procesului etno-genetic. Pe teritoriul românesc s-au dezvoltat două tipuri de muzică religioasă: unul practicat în centre religioase, care a circulat în manuscrise și unul care a existat în mediul rural și care a fost transmis pe cale orală , influențând limbajul popular. În contextul pătrunderii folclorului în spațiul sacru, se poate observa o influență a acestuia asupra muzicii psalmice, transmisă pe cale orală și fiind resimțită mai ales în Transilvania centrală și de nord, dar și în alte provincii. Această influență constă în accente melodice adesea plasate pe silabe neaccentuate, melodia și ritmul fiind apropiate de cele din folclor, tonurile modale fiind asemănătoare, iar modul de ornamentare, similar.

Pe de altă parte, muzica populară este cea mai veche formă de creație muzicală românească, caracterizată printr-o mare vitalitate; aceasta este sursa definitorie a creației muzicale culturale și religioase. Conservarea muzicii populare românești a fost ajutată de un public larg și de lungă durată, precum și de numeroși executanți care au propagat și au dezvoltat în continuare sunetul popular.

Folclorul românesc muzical, celebru în lume prin performanțele reprezentanților săi cei mai talentați, impresionează prin originalitate, bogăție și varietate. Poporul i-a dat naștere în timpul existenței sale turbulente din secolele străvechi, pentru a împodobi viața de zi cu zi, pentru a calma suferința oamenilor, pentru a-i ajuta și a-i încuraja în timpul chinurilor la care ei au fost nevoiți să se supună, pentru a acționa în calitate de sprijin în lupta lor neîncetată pentru o viață mai bună. Folclorul este acea creație artistică spirituală a oamenilor, întrețesută la fiecare pas cu viața de zi cu zi și cu evenimentele sale, din leagăn până în mormânt. Liniile blânde ale cântecului de leagăn o ajută pe mamă să îi cânte copilul pentru ca acesta să doarmă; copiii cresc într-o lume a lor, cu jucării specifice sonore, cântece și jocuri; totodată, festivalurile sezoniere ale anului sunt împodobite cu cântece și dansuri speciale, iar ciobanul își desfășoară acitivitatea sa zilnică fredonând melodii prescrise și alte cântece specifice; ee asemenea, este bine cunoscut faptul că nicio nuntă poate avea loc fără lăutari și implicit, fără cântece și dansuri, dintre care unele sunt ocazionale, fie ritualice sau ceremoniale; până și moartea, la rândul său, a dat naștere la mai multe cântece deosebit de emoționante, respectiv unor efuziuni melodice și poetice de durere; în balade, faptele eroilor antici sunt proslăviți, iar doinele și cântecele laudă frumusețea naturii, dragostea, dorul tristețea și suferința, o gamă întreagă de sentimente umane, în timp ce dansurile sunt acompaniate de o ambianță sonoră caracteristică, respectiv chiuituri ( „strigăte” în timpul unui cântec sau unui dans) și strigături ( strigăte pline de umor sau satirice, declamate în timpul unui dans).

CAPITOLUL II. NEACCEPTAREA FOLCLORULUI DE CĂTRE COPII

Încă de la naștere, bebelușii acordă o atenție deosebită obiectelor și relații, începând să le respecte și putând să descopere anumite regularități în legătură cu acestea. Chiar și așa, ei nu învață numai de la sine. Copiii aud cum alte persoane rostesc numele obiectelor și fenomenelor și bazate pe aceste două surse – vizibile și auditive– ei dezvoltă conceptele de zi cu zi. Pentru a asculta discursul adulților, interpretarea acestora este de o mare importanță în elaborarea unor noi explicații. Într-adevăr, adulții sunt cei care le oferă copiilor cuvinte, răspunzând la întrebările lor și ajutându-i în structurarea informațiilor. Prin aceste activități, copiii își dezvoltă anumite capacități, dar mai ales cunoașterea este despre lumea vizibilă și / sau experimentală, dar este, de asemenea, mediată prin semne. Copiii pot să aibă cunoștințe zilnice legate de faptul că nimic în lume nu este direct observabil, însă le lipsesc instrumentele de gândire pentru a conceptualiza informația despre această lume non-perceptivă. Acesta este momentul în care rolul adultului poate fi unul remarcabil.

Joaca, recreerea, odihna, timpul liber și implicarea în viața culturală și artistică sunt toate legate între ele și sunt elemente critice pentru o copilărie fericită, sănătoasă. Problemele apar atunci când aceste activități sunt considerate de lux sau frivole. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Ele sunt toate drepturile fundamentale ale copiilor și adulții din viața celor mici trebuie să facă tot posibilul pentru a continua să sprijine factorii de decizie, transformând aceste drepturi în acțiuni concrete.

William Wells Newell, autor de jocuri și cântece în cartea sa, Games and songs of American children, sugerează că ființele umane ce umplu viața adulților cu bucurie sunt atât conservatoare, cât și creative; odată ce învață textele tradiționale, ei le vor trece de-a lungul altora, adăugarea unor modificări creative ale lor proprii. Savantul în materie de folclor, Gary Alan Fine, explică faptul că „paradoxul Newell” este legat de combinarea tradiției cu crearea variației. Această explicație captătă un sens din punct de vedere al textului, contextului și performanței. Textele tind să rămână stabile în timp ce contextul se schimbă, iar performanța reunește elemente pline de imaginație și tradiționale.

In anchetele pe teren, Robyn Holmes postulează că unii cercetători îi reprezintă pe copii în felul următor: copiii sunt primitivi, copiii sunt imitatori de excepție, copiii sunt stagiari ai personalității, copiii sunt maimuțe și copiii sunt critici . Ea susține că cercetătorii descriu copiii în funcție de propria lor formare într-un domeniu specific, iar orientările de cercetare și perspectivele teoretice sunt factorii care pot influența omniprezența anumitor interpretări ale culturii copiilor . În domeniul antropologiei și etnomuzicologiei, reprezentarea copiilor a aderat la aceste prejudecăți și relativ puțini oameni de știință au încercat să înțeleagă cultura copilului liber de dominația culturii adulte. Copiii trăiesc experiențele muzicale aparte și comunitățile autonome s-au unit într-o dihotomie adult / copil care respinge existența lor, autocreată, de altfel, prin vizualizarea lor ca sub imaginea celuilalt.

Oamenii de știință au presupus anterior că perspectiva adulților a fost mai mare sau egală cu cea a unui copil (prin aceea că vocea adultului ar putea fi reprezentativă pentru vocea copilului). Holmes afirmă că acest lucru se datorează, în parte ideii conform căreia universurile sociale și culturale ale copiilor sunt imperfecte, în comparație cu lumea adulților, în care ei vor pătrunde în cele din urmă. Copiii și experiențele de viață din lumea lor se desfășoară de la egal la egal și sunt privite probabil ca lipsite de importanță, deoarece obiectivul de socializare este de a produce un adult competent din perspectivă culturală. În cazul celor mici, asimilarea culturală poate fi posibilă prin transmiterea cunoștințelor și informațiilor de la copil la copil, însă această asimilare este, de multe ori, considerată o componentă nesemnificativă a lumii copiilor, cultura dominând mediul matur.’

De-a lungul timpului s-au făcut mai multe cercetări cu privire la predarea folclorului, toate acestea arătând că limba și cultura sunt strâns legate între ele și funcționează cel mai bine, împreună . Brown (2007) descrie interdependența limbii și culturii, declarând „că nu se pot separa cele două fără a pierde semnificația, fie a limbii sau a culturii. Deprinderea unei a doua limbi, cu excepția depinderii specializată instrumentală […], reprezintă, de asemenea, deprinderea unei a doua culturi". Pe baza acestor descoperiri, este clar că limba, muzica și cultura, respectiv folclorul, sunt indisolubil legate. Lafayette (1988) a observat că profesorii își petrec cea mai mare parte din timp și depun un efort de predare a componentelor gramaticale și lexicale ale limbii, considerând cultura drept cea mai slabă componentă a curriculum-ului. Strasheim (1981) a concluzionat că profesorii au consumat aproximativ 10% din timpul de predare pe cultură, în timp ce un studiu efectuat cu 25 de ani mai târziu de către Moore (2006), a constatat că cel puțin 80% dintre cadrele didactice chestionate au indicat că au predat cultură și folclor mai mult de jumătate din lor timpul de instruire. Cu toate că profesorii au început să includă elemente de cultură și folclor în lecții, preocuparea majoră care rămâne este aceea de a identifica modalități eficiente de integrarea folclorului și a limbii care pregătesc elevii să comunice și să colaboreze în mod eficient în secolul XXI.

In anii 1960, oamenii de știință socială vizualizau cultura ca fiind strâns legată de învățarea umană. Din acel moment, a existat o discuție în curs de desfășurare cu privire la definirea culturii și a folclorului. În ciuda mai multor încercări și eforturi continue pentru a defini termenii de „cultură”, respectiv de „folclor”, cercetătorii nu au venit ajuns încă la un singur convenient asupra definițiilor sau la un numitor comun, deoarece cultura este „un concept foarte larg care cuprinde toate aspectele umane ale vieții”, iar folclorul reprezintă, practic o tradiție orală.

Întrucât unele modele culturale ale folclorului sunt relativ legate de natura constantă a acestuia, situația de fapt este reprezentată de o variație în mod caracteristi, instabilă, a tradiției orale. Nu există nicio definiție a folclor care ar acoperi întreaga disciplină. Folclorul, în forma sa orală și tradițională este în majoritatea cazurilor, transmis oral și servește drept o bază de tradiție comună în cazul unor creații ale unei comunități culturale. Folclorul nu ar putea include sectorul public, el neputându-se aplica în cadrul acestui concept de tradiție orală: manifestările folclorice aplicate includ festivaluri folclorice, diverse cântece populare și dansuri, organizarea anumitor ansambluri sau festivaluri de folclor având loc peste tot în lume. Folclorul aplicat nu are statutul de folclor propriu-zis.

Lipsa unei definiții cuprinzătoare îi pun pe diverși profesori în fața provocării de a determina ce ar trebui să predea, specificând componentele sau segmentele unei culturi țintă. Astfel, folclorul este privit ca fiind compus din mai multe părți diferite, dintre care unele sunt subliniate în clasă, în timp ce altele nu. Mai mult decât atât, această lipsă a unei definiții comune are ca rezultat o separare a culturii în ceea ce privește artele plastice, istoria și geografia care nu reprezintă întreaga gamă de caracteristici implicate în mediul folcloristic. Tang (2006) îndeamnă profesorii să își amintească faptul că „în cultura în scopuri ale categorisirii practice, ei ar trebui să fie precauți să nu piardă din vedere natura inerent holistică a acestui concept” . Cu toate că, spre exemplu, folclorul nu mai poate fi predat ca un compendiu de reguli prin exercițiile și dialoguri muzicale născocite, el este încă adesea predat separat și nu este integrat în procesul de învățare în multe școli. În conformitate cu activitățile de cercetare, la clasă, care nu sunt contextualizate și atașate la probleme reale de viață, activitățile obișnuite și preocupările nu îi ajută pe elevi să învețe folclor, dar acest aspect este posibil doar dacă folclorul este predat într-un mediu prietenos, copiii obișnuindu-se cu ideea de diferență față de actualitate, mai ales că între folclor și lumea actuală se poate face o paralelă. Învățarea folclorului a fost reconceptualizată în ultimul deceniu ca un proces participativ, în care un cursant nu este numai un elev care, prin noi modalități, își poate exprima ideile, ci mai degrabă copilul adoptă noi moduri de a gândi, se comportă și trăiește într-o comunitate potrivită. Mai jos, se remarcă trei componente, cei 3 P (Produse, Practica, Perspective), conform cărora instruirea școlarilor este bazată pe cercetare și tehnologie, susținând importanța includerii acestora în predarea folclorului.

Elevii ar trebui să demonstreze o înțelegere a relației dintre practicile și perspectivele mediului folcloric studiat.

Elevii ar trebui să demonstreze o înțelegere a relației dintre produsele și perspectivele mediului folcloric studiat.

Această abordare a folclorului a mutat accentul asupra unui studiu al valorilor care stau la baza predării folclorului, prin atitudini și credințe, mai degrabă, decât pur și simplu prin învățarea despre produsele și practicile folclorice.

Există aspecte ale culturii care nu se modifică sau se schimbă într-un ritm mai lent, cum ar fi valorile, normele și patrimoniul istoric , dar profesorii trebuie „să recunoască limitele de natură statică și să înțeleagă faptul că predarea culturii și a folclorului este legată mai mult de procesul de descoperire, decât în cazul informațiilor statice”. Acest aspect subliniază faptul că mediul cultural este în continuă schimbare, însă folclorul ar trebui să dăinuie în timp. Caracterul dinamic al culturii aduce o serie de provocări și preocupări pentru profesorii care încearcă să aleagă materiale și activități relevante de predare. În timp ce manualele descriu adesea cultura ca fiind statică, mass-media digitală, produsele autentice și textele pot oferi un mediu mai dinamic, prin accesul direct la practicile cele mai actuale, în diverse perspective și produse. Sarcina majoră a profesorilor este de a aduce atât cultura cât și folclorul în realitatea lor socială, pentru a se asigura că elevii nu posedă cunoștințe incomplete sau depășite tradițiile mediului în care s-au născut, trăiesc și se dezvoltă.

Așa cum este înțelepciunea comună în folcloristică, sondarea lumească ajută de multe ori la descoperirea unor înțelesuri profunde. De obicei, în încercarea profesorilor de a preda folclor, se pot remarca anumite comentarii derutante ale elevilor care îi obligă pe dascăli să revadă locul literaturii orale în curriculum, precum și înțelegerea lor mai extinsă asupra disciplinei. De ce, spre deosebire de ceea ce a fost asumată în mod obișnuit, tinerii din și în afara instituțiilor de învățământ insistă asupra literaturii orale ca și când ar avea o „irelevanță” în viața lor? Pe parcursul experienței în predare, profesorii pot întâlni tineri care pretind cu mândrie că nu au asistat la o singură performanță a unui text folcloric, și că nu au nici o idee dacă „încă mai există aceste lucruri!”. Evident, sunt texte folclorice în circulația din în fiecare zi, dar poate fi vina lor dacă înțelegerea materialelor diferă de noțiunile academice ale cadrelor didactice despre cum ar trebui să fie descris mediul folcloric Dincolo de aceasta, există ceva în utilizarea unor astfel de texte pe care mediul academic fie a supraapreciat, fie nu a reușit să înțeleagă în întregime.

Problema ridicată mai sus are o rezonanță profundă pentru diverse discipline. Astfel, dacă se acceptă înțelepciunea că „artele vorbite sunt doar una dintre mai multiplele forme de exprimare culturale de interes pentru folcloriști” și că „accentul tradițional asupra popoarelor rurale se pune mai ales, pe o recunoaștere a necesității studierii folclorului în contexte urbane, pe plan local nu se remarcă prea mult efort în cercetarea artelor non-vorbite. Mai mult decât atât, au existat puține încercări de interogare a folclorului urban emergent, de exemplu, cea care apare la intersecțiile culturii populare și tradiție (în muzica rap locală) sau mass-media și folclorul în masă (în mass-media electronică).

Etnomuzicologia, ca și domeniu de predare, tinde să excludă jocul copiilor din studiul culturilor muzicale, cu toate că elevii fac o asociere care presupune joaca , o asociere care se opune relației academice persistente cu studiul . Studul muzicii este asociat cu distracția și punct de vedere istoric, mediul academic a fost numai o fixație pentru studiul tuturor lucrurilor pentru că jocul a fost cel care a unit oamenii în afara cetății academice.

In cele mai multe culturi, muzica destinată copiilor și adulților împărtășesc anumite proprietăți, dar ceea ce Blacking (1967) a încercat să facă a fost să dea credit copiilor ca unor persoane creative, care aveau o cultură muzicală, dar care, la rândul lor, au deschis calea pentru studiul muzicii din cadrul etnomuzicologiei.

În cazul românesc, cu toate acestea, există o schimbare clară de la copil la adult întrucât copiii sunt pregătiți pentru maturitate din timpul unei perioade de pubertate prin ritualuri de inițiere. Această transformare de la copil la adult este, totuși, foarte dificil de a fi înglobată în cuvinte. Probabil, unor adulți le este imposibil să înțeleagă cu adevărat această tranziție, deoarece mintea este una transformată, iar ei nu-și amintesc complet starea de a fi înainte de transformare. Cu toate că există amintiri clare, este starea actuală de a fi, esența copilăriei, cea care este uitată. Prin urmare, este posibil să se înțeleagă și să se studieze starea copilăriei odată ce cineva a trecut prin această transformare sau este o perioadă care va dispărea pentru totdeauna, așa cum înțeleg oamenii de știință?

Ideea că micii elevi sunt creatori este exprimată în activitatea mai multor oameni de știință, cele mai recente studii fiind ale lui Gaunt și Campbell, care transmit, de asemenea, o necesitate pentru studiul capacităților copiilor.

Richard Bauman argumentează împotriva „adulto-centrismului" și pentru explorarea „locului se folosește ideea de folclor în desfășurarea vieții sociale și competența care stă la baza acestei utilizări"

Așa cum a arătat literatura de specialitate, studiile etnice au o orientare cultural-receptivă. Pedagogia culturală receptivă este un tip de predare care poate să răspundă culturii și nevoilor elevilor, ajută la dezvoltarea lor ca producători de cultură și pune mare valoare pe identități și subiecte etnice, essentializate prin recunoașterea eterogenitatății și multiplicitatății în sensul epistemologiilor culorii.

Există trei aspecte ale receptivității culturale în pedagogie, care sunt esențiale pentru studiile etnice pedagogie: bazându-se pe experiențele elevilor și pe perspectivele în curs de dezvoltare ale acestora, conștiința critică și crearea unor medii academice de îngrijire sunt esențiale. Pedagogia răspunde cultural pentru predarea folclorului, oferind elevilor unele fonduri de cunoștințe din centrul curriculum-ului. Hefflin (2002) a evidențiat un cadru de predare receptiv cultural, care utilizează experiența trăită de elevi ca un ghid pentru modelarea conținutului și abordarea literaturii de predare. Curriculum-ul a inclus nu numai literatura scrisă, ci și a realizat un „parteneriat” cu o metodă care a atras atenția elevilor asupra culturii bisericești, printr-o abordare în sensul încurajării dialogului în clasă, care a crescut prin implicarea elevilor ca performanțe verbale și scrise. În mod similar, într-un studiu etnografic al unui studiu de patrimoniu, Jocson (2008) relevă anumite instrumente muzicale tradiționale ca instrumente pedagogice receptiv culturale. Toate instrumentele tradiționale au o poveste sau ajută la o abordare în relatarea poveștilor, fiind este legată de tradițiile culturale ale unei națiuni care a trăit printre experiențe și valori. Utilizarea de către profesor a unui instrument muzical tradițional implică elevii în schimbul de experiențe trăite și de învățare despre semenii lor într-un context socio-istoric mai larg, un proces care a afirmat identitatea și cunoștințele culturale ale elevilor și le-a permis să facă unele conexiuni critice între istorie, relații familiale și comunitate .

O altă implicație a pedagogiei receptiv cultural pentru studii etnice, respectiv pentru acceptarea folclorului de către copii, foarte importantă este investiția profesorului în succesul școlar al elevilor prin crearea unor medii de îngrijire în cazul în care cunoștințele și abilitățile lor servesc drept punct principal de pornire. Elevii identifică îngrijirea cadrelor didactice ca fiind cruciale.

De exemplu, Howard (2001) i-a intervievat pe unii elevi afro-americani despre profesorii lor în diverse contexte școlare din mediul urban. Elevii au spus că dorința profesorilor de aceea de a avea grijă de ei, legătura dintre elev și profesor creând un mediu optim de învățare. Cadrele didactice au exprimat prin cultivarea și îngrijirea comportamentului, o expresie a unor așteptări mari, și un respect pentru elevi. Elevii au menționat capacitatea profesorului de a structura clasă într-un mod care evaluează și comunitatea de origine a acestora, accentuând în mod specific, crearea unei atmosfere primitoare.

În mod similar, Fra'nquiz și del Carmen Salazar (2004) au investigat modul în care structurile și profesorilor încrederea elevilor și profesorilor în diverse structuri îi pot încuraja pe cei mici în „succesul academic”. Valenzuela (1999) numește această grijă autentică, un tip de îngrijire, care pune accent pe relațiile reciproce și iubire necondiționată, și, se manifestă atunci când atât elevii, cât și profesorii își dau seama de umanitatea lor. Astfel, folclorul ar putea fi mult mai ușor acceptat de către elevii de pretutindeni, iar profesorii ar fi mult mai motivați din punct de vedere profesional și spiritual pentru o predare mult mai eficientă.

Asmus (2005) a remarcat că „există foarte puține cercetări cu privire la impactul educației muzicale acasă, la școală și încomunitate” . Mai mult, el susține că anchetele ar trebui să se concentreze pe rezultatele educației muzicale, mai degrabă decât de predarea efectivă și învățarea forțată a disciplinei. Asmus a sugerat că acest lucru „ar oferi informații utile cu privire la modul în care educația muzicală ar putea servi mai bine componentelor sale mai largi”.

Willingham (2009) a susținut că „noi învățăm cine suntem” , deci este important să se exploreze fundalul pe care elevii s-au format și au devenit „cine sunt” acum, inclusiv diferitele moduri ale educației lor formale, informale, culturale și muzicale, imersiunea și influențele schimbând învățare muzicală și practica pedagogică. Rodriguez (2009) a explicat „cum o muzicalitate modelează tot ceea ce altcineva nu o poate face în profesie conceptualizată”. Rodriguez (2009) a definit muzicalitatea ca fiind „un pic mai mult decât decodarae / codarea abilităților notației" și că ea „cuprinde o gamă largă de abilități și sensibilități tradiționale și emergente". Definiția practicilor autentice în programele muzicale este dependentă de utilizarea unor materiale didactice corespunzătoare prin abordări pedagogice, inclusiv prin metodele tradiționale de transmitere (predare și învățare), care aparțin unei anumite culturi.

Temmerman (2005) a subliniat faptul că învățarea diferitelor stiluri de muzică este „strâns legată de simțul dezvoltării identității personale a tinerilor" . Mezirow (2000) a subliniat faptul că „înțelegerile și credințele noastre sunt mai fiabile atunci când acestea produc interpretări și opinii".

Green (2008), a constatat că unii copii învață muzica dintr-o comunitate de colegi, explicând că „elevii în mod inconștient sau semiconștient, au abilități și cunoștințe de preluare, prin vizionare, imitându-se și ascultându-se unul pe altul". Wanger și colaboratorii au identificat învățarea ca o participare socială, în cazul în care muzicienii amatori învață, în acest caz aceștia construindu-și identitatea lor (ca muzicieni), în privința comunităților de practică (grupuri muzicale / artiști).

Intr-un studiu de cercetare, Smilde (2008) a constatat că acest tip de învățare muzicală informală a jucat un rol important pentru majoritatea elevilor. Mulți cercetători consideră valoarea învățării informale ca generând din transformarea muzicală generată. Blacking (1973) a declarat că învățarea participativă comună este o modalitate de succes în promovarea autenticității muzicale. Green (2008) a remarcat eficiența învățării prin angajarea, copierea, redarea muzicii prin ureche (îmbunătățirea abilităților fonetice), precum și experimentarea în mediile informale. Ea a subliniat, de asemenea, valoarea culturalizării în unele practici de învățare. Bartolome și Campbell (2009) au discutat despre importanța învățării prin participarea în afara instituțiilor formale, cum ar fi trupele din comunitate, coruri și orchestre. Cel mai important, Paul și Ballantine (2002) au susținut că „o mare parte din educația muzicală a unui individ, de fapt, are natură informală."

Unul dintre factorii cei mai influenți în învățarea folclorului în școală este chiar mediul de acasă. . Oslon (1984) a remarcat, de asemenea, o influență parentală și a mediul familial asupra realizărilor elevilor. Asmus (2005) au fost de acord că „mediul de origine și factorii săi asociați sunt determinanții primari ai învățării elevilor"

Practicile pedagogice ale profesorului pot fi descrise ca „parcurgând un proces continuu de imersiune, care variază de la experiența unui purtător născut de cultură la cea a unui turist”.. O'Neill (2009), citând discursul lui Barack Obama în timpul campaniei prezidențiale din Statele Unite din 2008 afirma că „educația muzicală este admisă ca modalitate de predare a respectului reciproc și a înțelegerii interculturale".

Astăzi, mai mult ca oricând, copiii din multe țări interacționează cu oameni din diverse culturi, etnii și religii. Așa că, un profesor de muzică ar trebui să "ofere studenților programe de muzică, care le asigură intelectualitate și onestitate, pe plan personal, dar le și îmbogățește ideile convingătoare comune”.

Cel mai important aspect în predarea folclorului muzical, astăzi, este cel care a existat odată cu educația muzicală formală, respectiv evaluare. Termenul ridică multe sprâncene, și pot considera că evaluarea presupune o vizionare prin ambele sale atribute pozitive, cât și pentru pericolele posibile. Evaluarea activității elevilor este vitală pentru responsabilitatea, dezvoltarea curriculum-ului, precum și planificarea instruirii, dar evaluarea poate fi periculoasă atunci când reprezintă numai măsuri standardizate, atunci când aceasta este utilizată punitiv, sau atunci când aceasta nu informează în mod corespunzător luarea deciziilor în învățământ. O bună evaluare a activității elevilor în muzică ar trebui să îi ajute pe aceștia să înțeleagă propriul lor progres, și să le permită să exploreze muzica în mod creativ. Evaluarea activității profesorilor de muzică este la fel de importantă, pentru că profesorii de muzică trebuie să fie muzicieni remarcabili, gânditori pedagogici și instructori. Similar evaluării activității elevilor, evaluarea cadrelor didactice ar trebui să ajute la informarea profesorilor despre punctele lor forte și domeniile de creștere. Buna evaluare a cadrelor didactice ar trebui să ofere un feedback pentru îmbunătățirea planificării și instruirii și ar trebui să încurajeze cadrele didactice să includă noi idei, tehnologii și tipuri de interacțiune cu elevii lor. Evaluările cadrelor didactice ar trebui să se bazeze pe performanțele efective ale acestora, mai degrabă decât pe cea a elevilor lor, așa cum este cazul nefericit în mai multe scenarii de testare pe mize mari. Evaluarea reflexivă s-a concentrat în mod pozitiv și poate fi un factor motivator puternic pentru progresul educațional și de schimbare, putând să îi ajute pe elevi,cât și pe profesori să participe creativ la muzică.

Totuși, unul dintre cele mai importante aspecte în educația legată de folclorul muzical de astăzi este lipsa de înțelegere demonstrată de către factorii de decizie, liderii școlari, politicienii locali, și guvernele din valoarea învățării sistematice și de succes de muzică pe întreaga durată de viață, mai ales pentru copii și tineri. Practicarea unei muzici active în învățarea folclorului pe o perioadă susținută generează beneficii măsurabile fizice, psihologice și sociale, precum și beneficii culturale, care sunt pe termen lung pentru persoanele și grupurile implicate. Dovezile științifice ale valorii muzicii sunt în creștere în fiecare zi. Cu toate că unii indivizi nu înțeleg încă în mod clar toate mecanismele legate de modul de învățare a muzicii, se poate promova un beneficiu pe termen lung, dar nu poate exista nicio îndoială că muzica poate face o diferență puternică și pozitivă pentru sănătate (fizică, emoțională, cognitivă), susținând în același timp aspecte diferite ale funcționării intelectuale (cum ar fi alfabetizarea), precum și promovarea incluziunii sociale și a coeziunii între și în diverse grupuri. Investirea în educație muzicală de înaltă calitate și implicit, în folclor, ar trebui să fie o prioritate pentru toți, nu doar puținii norocoși, pentru că muzica poate transforma viața în bine, pe întreaga sa durată.

Folclorul este o importantă activitate comună, însă în ciuda faptului că însă se predă în școală, în viziunea criticilor de mai târziu, copiii au rămas „receptori", mai degrabă decât să devină „exploratori”. În raportul său din 1863, Arnold a sugerat că este a fost mai ușor să stârnească interesul copiilor prin muzică decât prin intermediul literaturii. Totuși, în perioada modernă, mulți copii refuză să se apropie de mediul folcloric, iar motivele sunt însemnate.

În primul rând, elevii manifestă un astfel de refuz din cauza lipsei cunoștintelor de background. De exemplu, Burton a crezut că problemele au fost cauzate de școlile primare care abordează cântecele din diverse culturi fără a fi nevoie de informații de fond suficiente în ceea ce privește materialul. Această lipsă de cunoștințe generale, în opinia lui Burton, a apărut din cauza profesorilor înșiși, aceștia nefiind instruiți pentru a preda un astfel de material.

Totodată, copiii nu acceptă să învețe folclor din cauza lipsei de creativitate a profesorului. În ton cu vremurile, raportul Plowden a recomandat adoptarea a două aspecte ale creativității muzicale, care au fost o recunoaștere oficială a direcției în care se desfășoară educația muzicală. Aceste aspecte au fost: realizarea de modele originale de sunet (extemporizare, compoziție) re-crearea modelelor deja concepute de un compozitor (performanță, interpretare). Privind retrospectiv, acest raport s-ar putea considera ca un precursor pentru Curriculumul Național din 1992.

Totuși, copiii nu sunt motivați să accepte și să învețe folclor. Muzica, mai ales partea sa tradițională, folclorică, este un element integrant al dezvoltării intelectuale culturale, emoționale și spirituale a copiilor mici și nu ar trebui să fie tratată în mod izolat de restul curriculum-ului. Pentru a include muzica în curriculum, profesorii trebuie să le ofere elevilor diverse experiențe, care să le extindă gândirea și să le faciliteze înțelegerea mai profundă a lumii în care trăiesc. Fiecare elev, în clasă, trebuie să se implice într-o anumită formă de a face muzică. Muzica nu este destinată doar „aptitudinilor muzicale" sau „artiștilor capabili”, dar ea trebuie să fie predată în mod diferențiat. Muzica este o parte din viața elevilor și le îmbogățește experiența de zi cu zi în gândire și simțire. La fel și folclorul. Provocarea pentru profesori este aceea de a-i motiva pe elevi în a-i angaja în activități care prezintă interes și care le pot înflăcăra curiozitatea. Cadrele didactice trebuie să fie centrate pe elevi și totodată, trebuie să stabilească un acut simț al explorării, care trebuie să fie activat, menținut și direcționat, ca parte a procesului de învățare. Atât profesorii, cât și elevii vor continua să învețe pentru că aceasta este o parte a condiției umane. Împreună, ei pot crește în înțelegerea lor asupra muzicii și implicit, asupra folclorului, și pot obține plăcere în ea.

Unele școli nu sunt consolidate în sensul educației, acesta fiind un obstacol major. În linii mari, educația este o funcție culturală. Educație va continua dacă există școli sau nu. Întrebarea este dacă școlile ajută sau împiedică educația, iar aceasta este o întrebare bună. Predarea este o funcție de cultură, mai degrabă decât o ocupație, iar predarea trebuie să fie considerată drept un insturment, educația este scopul, și cea care trece de-a lungul culturii este funcția școlii. Școlile nu sunt doar transmițători de cultură, ele sunt interpreți ai culturii, dar oare școlile ajută un elev să fie interpretativ?

Elliott a spus că multe școli nu ajung niciodată la acest punct și a subliniat cele trei funcții majore ale școlilor:

1) funcția de a acționa ca instituții benigne, care servesc unei funcții de libertate

2) funcția de a ajuta copii în vederea ocupării ulteriaore a forței de muncă,

3) funcția de a a dezvolta abilitățile academice și profesionale necesare

90% din școli nu ajung niciodată dincolo de aceste funcții. Aceste trei funcții ale școlilor sunt obstacole în calea educației, iar muzica oferă atât de mult încât școlile nu sunt pregătite să ofere. Poate că este nevoie de o schimbare în instituțiile de învățământ. Kratus a fost de acord că școlile sunt stabilite în formarea profesională pentru viitoarea forță de muncă, iar obiectivele provin din industrie.

O altă problemă în ceea ce privește neacceptarea folclorului de către copii este aceea că unii porfesori nu stiu ce model sa dea elevilor. Este nevoie de un model pentru ca elevii să fie atrași de mediul cultural și folcloric. Trebuie să se ia în considerare cercetarea unei acțiuni ca model. Profesorii sunt neclari cu privire la aceea ce sunt împuterniciți să facă. Prin utilizarea modelului, elevii sunt capabili să devină critici, dar nu în sens negativ. Cadrele didactice atribuie toate eșecurile lor modului lor de predare. Acesta este modelul conservator, în cazul în care profesorii doresc să lucreze doar cu elevii talentați. În cazul în care o lecție nu funcționează, profesorii trebuie să se întrebe „De ce nu a funcționat?”

Profesorii ar trebui să evite abilitatea verbală care conotează abilitățile mecanice. Adevăratul loc de plecare este ceea ce este nevoie pentru a preda folclor. Care este cunoașterea de care o persoană are nevoie pentru a preda folclor? De regulă, oamenii învăță, dezvoltându-și un mod de a gândi și știu că pot include atât abilități și atitudini, și tot ceea ce este implicat în a accepta folclorul. Percepția folclorului definește mintea ca și cunoaștere, dar ar trebui ca aceasta să fie, de fapt, definită prin conștiință. Nu există nicio gândire fără simțire, iar acesta este un cadru rezonabil pentru a „începe” deschiderea față de mediul tradițional, fie el muzical, literar, istoric ș.a.

Responsabilitatea profesorilor care predau muzică este aceea a educației și culturii. Acesta ar trebui să fie punctul de plecare și nu muzica. Educația sau culturalizarea.

CAPITOLUL III. REMEDIEREA PROBLEMEI

Stabilirea unui fundament teoretic prin principii și legi constituie una dintre cele 3 condiții ce privesc conturarea disciplinei muzicale, dar mai ales predarea folclorului în acest sens. Criteriile teoretice privesc diferitele ramificații ale muzicologei, în cuprinsul cărora principiile specifice ale disciplinei, în cazul acesta – etnomuzicologia – pot fi valorificate prin adaptare la necesitățile ramurii respective de studiu, în timp ce esența logică rămâne aceeași.

Descoperirea, culegerea, cercetarea sunt trei cuvinte- repere care marchează calea cunoașterii folclorului, a culturii folclorice care a existat și s-a modelat alături de cultura instituțională sau cultura autonomă, cum se numește mai recent.

Cunoașterea culturii folclorice pe care un cadru didactic trebuie să o propună este o reclamă de la sine a parcurgerii succinte a istoriei interesului pentru folclor. A devenit o realitate faptul că în unele țări europene s-a pierdut aproape complet folclorul ca fenomen viu al culturii populare, chiar și în unele zone în care muzica țărănească este prezentă încă în unele practici tradiționale, creația populară tinzând tot mai mult să se integreze genurilor de divertisment ce se adresează unui public larg și eterogen. Scoaterea din contextul natural tradițional prin practici mediatice cu intervenții stilizatoare în procesul valorificărilor diverse a alterat în multe dintre cazuri însăși esența faptului folcloric.

Pe latura mai pozitivă, folclorul a fost și este încă considerat a fi de mare valoare pentru societate. În momentul în care termenul a apărut în Europa, preocupare a fost exprimat cu privire la necesitatea de a colecta, de documente și să păstreze aspectele legate de "folkways" prin care riscul pierderii unui stil de viață modem este din ce în ce mai industrializat și urbanizat. Elevii trebui să înțeleagă mai întâi termenul de Folclor, apoi, se va face referire la o combinație de forme personalizate, superstiții, artefacte, precum și forme verbale de artă, cum ar fi povești, legende, proverbe, cântece, etc. Copiilor trebuie să li se dezvolte percepția conform căreia folclorul este aproximativ echivalent culturii, dar și rădăcinilor unei civilizații.

În prezent, folclorul și materialele relevante acestuia variază în domeniul de aplicare de la articolele axate pe tradiții asociate cu oameni vechi și modalități vechi de viață, la un model zilnic de interacțiune artistică și expresii variate.

Modalități de a preda folclorul muzical la clasă și de a capta atenția elevilor în acest sens, sunt:

Utilizarea unor materiale la ora de educație muzicală care să conțină imagini reprezentative portului popular, frumos colorate

Includerea materialelor bilingve de folclor în colecția dascălului. Există mai multe cărți bilingve disponibile pe acest subiect și sunt utile dacă există cititori bilingvi în clasă.

Organizarea excursiilor în vederea vizitării unor muzee tradiționale (Muzeul Entografic din Suceava, Muzeul Satului bucovinean, Muzeul Satului și Muzeul țăranului român din București)

Vizionarea unor spectacole cu temă folclorică

Vizionarea desenelor animate cu temă folclorică

Organizarea unor scenete în care să fie incluse și diverse pasaje dintr-o anumită melodie populară

Organizarea unor serbări cu tematică folclorică

Realizarea „portofoliilor artistice”- elevii vor cauta imagini cu diverși cântăreți de muzică populară și sub fiecare imagine, lipită pe foi albe, vor nota câteva informații reprezentive din cariera respectivului muzicant sau chiar anumite versuri dintr-o melodie preferată a artistului

Realizarea saptamânală a unui top al celor mai apreciați cântăreți de muzică populară- elevii își vor exprima aprecierea față de un anumit artist

Fiecare elev va extrage un biletel pe care este trecut numele unei melodii populare iar sarcina care îi revine acestuia este de a asculta acea melodie acasa, urmând ca la următoarea oră, profesorul de educație muzicală să aleagă, aleatoriu, un elev și să îi adreseze o întrebare cu privire la acea melodie.

Este o idee foarte bună de a folosi folclorul românesc în predarea educației muzicale la clasă. Ei trebuie să înțeleagă faptul că vor beneficia atât de recunoașterea poveștilor propriei culturi, cât și de cunoașterea sporită a orignilor lor.

Nu este ușor să se arate importanța deosebită a artei populare în formarea profesională a artistului în care se referă la probleme foarte complexe, începând cu recunoașterea și educarea gustului individual cu exemple perfecte de cântece populare, „limitate" mijloace expresive făcând tot posibilul pentru a crea o atmosferă artistică perfectă în sala de clasă.

Creativitatea și performanța sunt, probabil, factorii principali ai conservării folclorului și mijlocul cel mai sigur pentru perpetuarea muzicii și a tradiției artelor. Păstrarea continuității vieții muzicale și a artelor legate de un punct de vedere al dezvoltării necesită nu numai o planificare cu obiective clar definite, dar, de asemenea, și identificarea unor mijloace eficiente și adecvate de realizare a acestor obiective în cadrul orelor.

Contrar unei concepții comune, copiii / elevii timpuriu în formarea lor sunt frecvent deschisi cu privire la învățarea muzicii contemporane. În cazul în care elevul înțelege limbajul muzical care se aplică muzicii contemporane și a modului în care estetica diferă de cea a perioadei practicii comună, elevul va îmbrățișa probabil folclorul muzical, ca parte a educației sale și va avea o experiență muzicală mai cuprinzătoare dintr-un punct de timpuriu în formarea sa. Prin expunerea elevilor la întreg repertoriul de muzică populară, profesorul deschide complet experiența completă a ceea ce studiul muzicii clasice are de oferit.
Una dintre principalele responsabilități ale unui profesor ce predă folclor muzical este de a oferi elevilor săi o bază largă de cunoștințe și instrumentele necesare pentru a se apropie de piese tradiționale care expun o altfel de imagine asupra originii neamului românesc. Multe piese muzicale românești, de facută populară, includ caracteristici ritmice, melodice și armonice care nu sunt frecvent întâlnite în repertoriul altor culturi. Deprinderea acestor instrumente tehnice poate duce la extinderea setului de calificare al elevului.

Neacceptarea folclorului muzical de către elevii care studiază și provin, în cea mai mare parte, din mediul urban este un fenomen persistent chiar și după predarea acestui gen. Probabil că profesorul ar trebui să aleagă unele melodii adecvate vârstei copiilor, iar părinții ar trebui să se implice în continuare, mai mult, în promovarea culturii, a tradițiilor și obiceiurilor. Totodată, ar fi bine ca părinții să facă un efort și să își ducă mai des odraslele în mediul rural, în vizite la bunici, deconectându-i astfel de avântul tehnologic ce se dezvoltă continuu și apropiindu-i mai mult, de originea neamului românesc, de tradițiile minunate de la țară și de obiceiurile populare care nu ar trebui să moară nicicând.

CERCETARE

Scopul cercetării

Prezenta cercetare este concepută pentru a investiga nivelul de acceptare a folclorului de către elevii din mediul urban.

Obiective

Obiectivele studiului sunt bazate pe:

1. Investigarea utilizării eficiente a predării folclorului muzical .

2. Explorarea avantajelor și dezavantajelor studierii folclorului muzical .

3. Identificarea motivelor pentru care elevii nu acceptă folclorul muzical.

Semnificația studiului

În general, acest studiu este foarte important pentru profesori, dar, în special, pentru cadrele didactice întrucât el a colectat o mulțime de informații referitoare la metodele de predare, eficacitatea și caracterul adecvat al acesteia în timpul orelor de folclor muzical. Mai mult, studiul poate îndruma cadrele didactice care predau educație muzicală în explorarea unor metodologii adecvate de predare, în timp ce semnificația sa poate fi, de asemenea, abordată și de proiectanții și managerii de educație în formularea de politici de programe de formare a cadrelor didactice .

Expunerea problemei

Prezenta cercetare este concepută pentru a investiga dacă folclorul este acceptat sau nu în mediul rural, dar totodată pentru a expune cauzele în cazul în care elevii resping acest gen muzical.

Metoda

În scopul realizării studiului, a fost adoptat următoarea metodă: metoda chestionarului

Eșantionul

Grupul intervievat a constat dintr-un total de 23 de elevi, băieți și fete, toate urmând studiile la Școala Gimnazială Nicolae Iorga din Baia Mare.

Instrument

Chestionarul cu întrebări deschise, închise și mixte a reprezentat principalul instrument al cercetării de față, fiind utilizate pentru colectarea datelor. Chestionarul a fost validat de către specialiști și a fost dezvoltat pentru elevii de la Școala Gimnazială Nicolae Iorga din Baia Mare.

Chestionarul este caracterizat prin anonimat și a fost aplicat întregului grup dintr-o dată, nu în mod individual, pentru a da subiecților un decor unde se simt protejați la această vârstă – anturajul propriu.

Totodată, același chestionar a fost adminsitrat de două ori: o dată înaintea predării folclorului muzical și încă o dată, după predarea acestuia.

Colectarea datelor

Chestionarul a fost administrat personal elevilor Școlii Gimnazială Nicolae Iorga din Baia Mare. Datele au fost colectate după finalizarea răspunsurilor.

Analiza datelor

Datele colectate au fost tabelate, analizate și interpretate și prezentate la finalul prezentei cercetări.

CHESTIONAR

(Pretest)

Bifează în căsuța corespunzătoare răspunsului ales.

Trăiești în mediul urban.

Trăiești în mediul rural.

Cât de des mergi des la bunici la țară?

Nu am bunici la țară

O dată la 2-3 zile

O dată pe săptămână

O dată pe lună

Doar la marile sărbători (Paști, Crăciun)

Mergând la bunici la țară, ai surprins sau ai participat la vreo tradiție sau un obicei specific zonei. La care anume.

________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Ce gen de muzică preferi? De ce?

________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Estimează pe o scală de la 1 la 5 (unde 1 înseamnă Deloc, iar 5 Foarte mult), cât de mult îți place muzica populară. Bifează un singur răspuns în tabelul de mai jos.

Enumeră 3 interpreți de muzică populară.

________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Care este cântecul popular care-ți place cel mai mult?

_____________________________________________________________

Estimează pe o scală de la 1 la 5 (unde 1 înseamnă Deloc, iar 5 Foarte mult), cât de mult îți plac genurile de muzica populară enumerate.

Bifează căsuța corespunzătoare răspunsului corect.

Dansezi într-un ansamblu de muzică populară?

Da

Nu

Dacă da, căte repetiții faci pe săptămână?

În ce împrejurări asculți acasa muzică populară? Încercuiește răspunsul corect.

asculți de bună voie;

ascultă părinții tăi și asculți și tu;

ești obligat de părinții tăi să asculți.

Ai fost la vreun spectacol sau festival de muzică populară ? Ai fost în calitate de interpret sau spectator?

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Dacă ai fi profesor de muzică, cum ai proceda ca elevilor tăi să le placă mai mult muzica populară?

________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Mulțumesc pentru timpul acordat!

ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

INTERPRETAREA REZULTATELOR CHESTIONARULUI APLICAT

LA BAIA MARE ÎNAINTE DE PREDAREA FOLCLORULUI MUZICAL

Fiind rugați să bifeze în căsuța corespunzătoare mediului de provenineță, elevii au răspuns în proporție de 91% (21 copii) că provin din mediul urban, restul de 9% fiind din mediul rural (2 copii). Astfel, este foarte important că încă mai există conexiuni cu zonele rurale și că locuitorii acestora își dau interesul și cel mai probabil, fac unele sacrificii pentru ca odraslele lor să poată urma cursurile unei instituții de învățământ, ceea ce înseamnă că pun educația pe primul plan.

Din rezultatele graficului de mai sus se poate deduce că înainte de predarea folclorului muzical, cei mai mulți dintre elevi mergeau la bunici, la țară, o dată pe lună (11 răspunsuri). Acesta este un lucru îngrijorător, o amenințare la păstrarea tradițiilor și obiceiurilor. Frecventând atât de des mediul rural, copiii pierd contactul cu tradiționalul, cu tot ceea ce înseamnă artă populară, preconizându-se că undeva, în viitor, ei nu vor mai vizita deloc această zonă. Desigur, frecventarea scăzută a zonei rurale poate fi pusă pe seama mai multor factori, precum: lipsa posibilității de transport, timpul liber limitat al părinților, dezinteresul copiilor față de bunici și față de arta populară, lipsa activităților recreative și a prietenilor.

În orice caz, majoritatea elevilor i-au vizitat cel puțin o dată pe buncii lor. Astfel, mergând în zonele rurale, aceștia au avut posibilitatea de a lua contact cu tradițiile și obiceiurile de acolo, însă nu toți cei 21 de copii au profitat de acest lucru. Astfel, 5 dintre ei au spus că nu au participat niciodată la vreo tradiție sau un obicei specific zonei. Cu toate acestea, alți cinci elevi au declarat că au mers la colindat, iar ceilalți 8 au mers la udat sau la luminație. Faptul că au luat contact cu obiceiurile dintr-o anumită zonă este un aspect pozitiv, mai ales că la oraș, majoritatea nu au posibilitatea de a participa la aceste tradiții, dar luând contact cu acestea în zonele rurale, ei își pot diversifica viziunea culturală, se pot apropia de folclor. Restul de 3 elevi nu au dat răspunsuri la această întrebare.

Cei mai mulți dintre elevi preferă muzica pop (13 răspunsuri) și numai 3 dintre ei sunt pasionați de muzica populară, lucru deosebit de trist de altfel, în contextul în care îndepărtarea de folclor duce, într-un final, la pierderea valorilor culturale și implicit, la incapacitatea de recâștigare a acestora. În acest sens, profesorul de educație muzicală trebuie să le prezinte copiilor minunata lume a tradițiilor prin frumoasele cântece populare românești.

Pe o scală de la 1 la 5, celor mai mulți dintre copiilor zonei urbane nu le place deloc muzica populară (9 răspunsuri). Totuși, au fost 7 elevi care au spus că le place așa și așa acest gen. Un singur elev a declarat că îi place mult muzica populară.

Fiind rugați să enumere 3 interpreți de muzică populară, printre preferințele copiilor s-au remarcat Lupu Retnic (8 răspunsuri), Maria Ciobanu (7 răspunsuri) și Văru Săndel (6 răspunsuri). Dar, cu toate acestea, au fost și 7 răspunsuri pentru niciun interpret, semn că apropierea dintre cel puțin 2 elevi și folclorul românesc este practic, inexistentă.

Care este cântecul care-ți place cel mai mult?

La această întrebare 7 de elevi nu au răspuns și 16 au scris un răspuns afirmativ.

Estimează pe o scală de la 1 la 5 (unde 1 înseamă Deloc, iar 5 Foarte mult), cât de mult îți plac genurile de muzică populare enumerate.

Estimând pe o scală de la 1 la 5 atracția față de anumite genuri muzicale, pe locul I în topul preferințelor elevilor s-au situat colindele, iar pe ultimul loc, doina. Astfel, aceste răspunsuri denotă faptul că elevii au deschidere către o anumită parte a folclorului, respectiv aceea adecvată vârstei lor.

Numai 3 elevi dansează într-un ansamblu de muzică populară, restul de 20 răspunzând negativ la această întrebare. Totuși, atât pentru părinți, cât și pentru cadrele didactice, este important de știut faptul că elevii trebuie implicați în activități extrașcolare încă de la vârste fragede cu scopul de a le fi oferită o educație adecvată, dar și de a contribui pe viitor la păstrarea tradițiilor românești.

De regulă, elevii ascultă muzică populară când părinții lor fac același lucru. Niciunul dintre elevi nu este obligat de părinți în acest sens, dar cel mai îngrijorător fapt este acela că 8 elevi au spus că nu ascultă deloc. De aceea, pentru a le forma cultura muzicală, este important ca la orele de educație muzicală elevii să fie implicați în activități care presupun audiția, mai ales.

Înainte de a li se preda folclor muzical, 52% dintre elevi au spus că la spectacole de muzică populară, au participat în calitate de simplii spectatori, 39% nu au fost deloc acolo, iar 9% au participat ca interpreți.

Fiind întrebați cum i-ar atrage pe elevi către muzica populară în cazul în care ar avea funcția de profesori, copiii au spus, în mare parte, că nu i-ar obliga să le placă acest gen muzical (5 răspunsuri) sau că i-ar atrage prin joc. Printre răspunsuri au fost și acelea cum că i-ar pune să asculte muzică populară, că le-ar cânta cele mai frumoase cântece, că i-ar atrage prin dans sau că nu i-ar pune să scrie nimic la oră.

Percepția copiilor față de folclor este deosebit de importantă în ziua de astăzi. Astfel, concluziile cercetării efectuate înainte de predare sunt acelea că elevii nu prezintă o mare atracție către folclor, că părinții și cadrele didactice ar trebui să se implice mai mult în dezvoltarea personalității copiilor prin participarea acestora la activități extrașcolare orientate către dobândirea unor valențe formative în materie de tradiții, că sunt la vârsta la care încă vor să experimenteze și nu și-au definitivat încă apartenența la un anumit gen muzical, dar și că luând contact cu obiceiurile din zonele rurale, ei își pot diversifica viziunea culturală, se pot apropia de arta populară.

INTERPRETAREA REZULTATELOR CHESTIONARULUI APLICAT

LA BAIA MARE DUPĂ PREDAREA FOLCLORULUI MUZICAL

Fiind rugați să bifeze în căsuța corespunzătoare mediului de provenineță, elevii au răspuns în proporție de 91% (21 copii) că provin din mediul urban, restul de 9% fiind din mediul rural (2 copii).

Întrebați fiind de periodicitatea cu care își frecventează buncii în zonele rurale, majoritatea elevilor au răspuns că fac acest lucru o dată pe lună (8 răspunsuri). Totuși, 7 dintre ei au spus că merg acolo o dată pe săptămână, ceea ce înseamnă, comparativ cu situația existentă înainte de predare când doar 4 indivizi mergeau atât de des la bunici, că elevii au început să se simtă atrași de mediul de la țară, dorind să exploreze mai mult lumea de basm a tradițiilor și obiceiurilor, să petreacă mai mult timp cu bunicii lor, să se regăsească în mediul natural, să experimenteze lucruri noi într-un cadru mirific.

Mergând la bunici la țară după ce la școală li s-a predat folclor muzical, numărul elevilor care au început să meargă la colindat a crescut de la 5 (în fază incipientă) la 15 (în această fază). Astfel, copiii au început să se simtă atrași de participarea la tradiții propice vârstei lor. Un singur elev a spus că nu a participat. Cu pași mici, elevii se pot apropia de tradițiile populare, însă este foarte important să aibă un îndrumător în acest sens, iar acesta poate fi cadrul didactic, un părinte sau un bunic.

În ceea ce privește preferințele muzicale după predarea folclorului la școală, numărul elevilor cărora le place muzica populară a scăzut cu unul comparativ cu etapa inițială. Celor mai mulți dintre elevi le place, încă, muzica Pop.

Estimând cât de mult le place muzica populară, majoritatea copiilor au răspuns că nu le place deloc acest gen. Preferința este similară cu aceea existentă înaintea predării folclorului muzical, însă atunci numai unui număr de 9 elevi nu le plăcea deloc muzica populară, pe când acum, după predare, numărul acestora a crescut la 11. Un lucru îngrijorător este acesta, mai ales că profesorul a depus tot efortul în a-i atrage pe elevi, în a-i orienta spre folclor. Trebuie, așadar, ca interesul elevilor să fie stimulat prin diverse trucuri aplicate de către cadrul didactic ce predă educația muzicală, dar un aport deosebit trebuie să vină și din partea părinților. Aceștia din urmă ar trebui să se implice mult mai mult în educarea copiilor către acceptarea folclorului ca parte integrantă a existenței lor, a culturii și a dezvoltării unor noi orizonturi.

Din nou, Lupu Retnic s-a aflat printre preferații elevilor ca și interpret de muzică populară. Printre răspunsuri au fost enumerați muzicieni precum Suzana, irina Loghin, Ancuța Anghel, Maria Cârneci, Ramona Fabian, Lavinia Goste, Andra, Ghiță Munteanu, Ionuț Dolănescu, Maria Ciobanu, Văru Săndel. De asemenea, 8 răspunsuri au fost negative în acest sens.

Estimează pe o scală de la 1 la 5 (unde 1 înseamă Deloc, iar 5 Foarte mult), cât de mult îți plac genurile de muzică populară enumerate.

Pe o scală de la 1 la 5, foarte mult le plac colindele copiilor, iar doinele deloc, așa cum s-a întâmplat și înainte de predarea folclorului muzical.

Situația implicării elevilor în ansamblul de muzică este similară celei de dinaintea predării folclorului muzical, 20 dintre cei 23 de elevi nefiind implicați în astfel de activități.

Acum, după predarea folclorului muzical, numărul elevilor care nu ascultă deloc a crescu de la 8 la 10. Lipsa de interes manifestată de aceștia este în continuare îngrijorătoare, iar profesorul de educație muzicală trebuie să găsească cea mai optimă cale în a-i atrage pe aceștia spre lumea artei muzicale populare.

După predarea folclorului muzical, 11 dintre elevi au spus că la spectacole de muzică populară au participat în calitate de simplii spectatori, 9 nu au fost deloc acolo, iar 3 au participat ca interpreți.

Fiind întrebați cum i-ar atrage pe elevi către muzica populară în cazul în care ar avea funcția de profesori, majoritatea copiilor au spus, după ce li s-a predat acest gen al muzicii populare, că nu i-ar obliga să le placă acest gen muzical (7 răspunsuri).

Neacceptarea folclorului muzical de către elevii care studiază și provin, în cea mai mare parte, din mediul urban este un fenomen persistent chiar și după predarea acestui gen. Probabil că profesorul ar trebui să aleagă unele melodii adecvate vârstei copiilor, iar părinții ar trebui să se implice în continuare, mai mult, în promovarea culturii, a tradițiilor și obiceiurilor. Totodată, ar fi bine ca părinții să facă un efort și să își ducă mai des odraslele în mediul rural, în vizite la bunici, deconectându-i astfel de avântul tehnologic ce se dezvoltă continuu și apropiindu-i mai mult, de originea neamului românesc, de tradițiile minunate de la țară și de obiceiurile populare care nu ar trebui să moară nicicând.