Problematica Familiei Si Copilului In Centrul Preocuparilor Politicilor Sociale Sectoriale Actuale
Cuprins
Introducere 4
Capitolul I: Politici sociale – noțiuni introductive 5
Subcapitolul 1.1: Ce sunt politicile sociale? 5
Subcapitolul 1.2: Bunăstarea 9
Subcapitolul 1.3:Sărăcia 13
Capitolul II: Copilul și familia 16
Subcapitolul 2.1: Copilul și copilăria 16
Subcapitolul 2.2: Atașamentul copilului față de părinți 19
Subcapitolul 2.3: Teorii ale atașamentului 21
Subcapitolul 2.4: Familia și funțiile ei 23
2.4.1. Familia 23
2.4.2. Funcțiile parentale 25
Capitolul III: Abandonul 29
Subcapitolul 3.1. Caracteristici generale ale politicilor de suport pentru copilul abandonat 29
Subcapitolul 3.2. Cauze ale abandonului copilului 32
Subcapitolul 3.3. Metode de prevenire a abandonului 36
Capitolul IV: Cercetare metodologică – studii de caz 38
Capitolul V: Concluzii și propuneri 48
Bibliografie 50
Introducere
Am ales tema: „Politici sociale în domeniul familiei și copilului” în primul rând pentru că este un subiect ce îmi trezește interesul, iar în al doilea rând este un subiect de care ne lovim in fiecare zi a vieții noastre fie că este vorba de bunăstare, fie de sărăcie. Chiar dacă majoritatea oamenilor nu folosesc zilnic cuvântul bunăstare majoritatea s-ar bucura de acest sentiment de satisfacție, dar din păcate cel mai adesea ne lovim de sărăcie. Conștiința este prima care ne va face să plătim , dar și cea mai importantă!
În concluzie am ales această temă deoarece mă face să descopăr lucruri interesante pe care le pot folosii în viața de zi cu zi la orice vârstă.
Strategia de cercetare: cercetare metodologică. Aceasta cuprinde o principală metodă utilizată de asistenții sociali în identificarea cazurilor și cauzelor abandonului copiilor, și anume studiul de caz.
Prin realizarea studiului de caz, am încercat să cercetez problema abandonului copiilor.
Capitolul I
Politici sociale – noțiuni introductive
1.1: Ce sunt politicile sociale?
Istoria politicilor sociale este istoria statului conștient de funcția sa socială care își asumă o responsabilitate în domeniul social. Perioada de consolidare și supremație a statului național se suprapune cu această istorie, în mare parte. Un răspuns coerent al statului în ceea ce privește problemele sociale ale cetățenilor săi se datorează fortificării statului național.
Seturile de măsuri și activități planificate intenționat și structurate pentru realizarea unor obiective prin care statul și guvernele/autoritățile locale intervin într-un anumit domeniu, se referă la politicile publice. Politicile publice cuprind politici în toate domeniile unei societăți: politici economice, politici demografice, politici fiscale, politici salariale, politici în domeniul protecției mediului înconjurător, politici de urbanizare etc. (.Pop L. M, 2005)
Prin termenul de politici sociale ne referim cel mai adesea la activitățile/ acțiunile desfășurate de către/prin intermediul statului( strategii, programe, proiecte, instituții, acțiuni, legislație) care au ca scop promovarea/ influențarea bunăstării individului, familiei sau comunității într-o societate, ca și a bunăstării societății în ansamblul ei. (Pop L. M., 2002, p.598)
Limba de origine a conceptului este limba engleză care face diferența între politici ca strategii, planuri de acțiune într-un anumit domeniu și politică ca viață politică referitoare la partide politice, instituții politice etc. (Pop L. M., 2002)
Unii teoreticieni acordă o semnificație mult mai generală conceptului de politică socială, incluzând în sfera acestuia și programele, activitățile organizațiilor non-guvernamentale, voluntare și private care au însă un obiectiv asemănător: schimbarea într-un anumit sens a realității sociale pe linia dezirabilității colective. Politica socială nu are ca obiectiv întregul sistem social, doar câteva puncte ale acestuia pe care actorii politici consideră că trebuie să le schimbe față de starea lor ca rezultat din mecanismele complexe, spontane ale genezei vieții sociale. (Zamfir E., Zamfir C., 1995)
Se pot desprinde mai multe tipuri de obiective ale politicii sociale:
1. Promovarea unor bunuri publice: apărare, securitate, infrastructură urbanistică, sănătate, educație, cultură, știință.
2. Protecția sau securitatea socială a segmentelor populației care, dintr-un motiv sau altul, sunt în dificultate. Aceasta are în vedere două componente relativ distincte: sistemul asigurărilor sociale și sistemul asistenței sociale.
3. Dezvoltarea socială. La acest nivel, politica socială formulează obiective de asigurare a unor condiții sociale care sunt considerate a fi importante global pentru colectivitate în procesul de dezvoltare a științei și culturii, a sistemului de educație, de difuzare a culturii, de promovare a familiei și îngrijirii copilului, de creștere a solidarității sociale și a spiritului de colaborare internațional, a responsabilității umane etc. (Zamfir E., Zamfir C., 1995, p. 22-23)
La un prim nivel ( politica socială sau protecția socială), sunt punctate doar elementele care țin de starea materială și îngrijirea personală. Însă la al doilea nivel (politica extinsă) ne trimite la aspecte privind educația, locuirea, îngrijirea sănătății, transportul, ocupația și chiar habitatul, mediul social de conviețuire, cultură, divertismentul, recreerea, ordinea publică și apărarea națională. Dincolo de această clasificare, observăm că avem de-a face cu acțiuni specifice de politică publică, ale căror efecte în plan social sunt mai evidente. (Mărginean I., 2004)
O analiză a politicilor sociale poate determina nevoile existente în societate, estimarea fezabilității scopurilor și obiectivelor politicilor sociale promovate la un moment dat, precum și cercetarea modului de implementare , adecvarea mijloacelor la obiectivele proclamate, evaluarea rezultatelor și a efectelor diferitelor programe sociale, scoaterea în evidență a alternativelor; ea poate să ne creeze o imagine veridică asupra modului cum sunt utilizate resursele, să ajungă îmtr-un punct nu doar pentru comunitatea științifică, ci și pentru publicul larg, în încercarea de a influența grupurile de interes, partidele, sindicatelor, autoritățile statului pentru adoptarea acelor soluții considerate cele mai potrivite nevoilor existente în societate și mijloacele de satisfacere a acestora. (Mărginean I., 2004)
Întâlnirea dintre așteptările îndreptățite ale populației cu diferite abordări pripite și chiar promisiuni a creat o imagine deformată, prin care s-ar putea obține o creștere considerabilă a nivelului de trai, de aici se resimte un sentiment puternic de frustrare, dar și formularea unor revendicări de natură populistă. Este întemeiată solicitarea de a asigura protecția socială în raport cu efectele negative ale tranziției, dar faptul că acest lucru nu se poate realiza decât în anumite limite se pierde din vedere. Prin intermediul protecției sociale, pentru a se îmbunătății nivelul de trai al populației trebuie să se atingă un nivel corespunzător de dezvoltare economică. De fapt este vorba de ceva mai mult, de o politică socială globală unde protecția socială este doar unul dintre aspectele implicate și trebuiesc luate în considerare toate aspectele implicate. În opinia multor specialiști susținerea necesități unei politici sociale globale, nu are nicidecum o coloratură politică, ea constituie o parte indispensabilă a reformei, a aplicării și a succesului său. Reforma de introducere a economiei de piață, care nu reprezintă un scop în sine, numai așa va putea să se realizeze în avantajul oamenilor și nu li se va impune o constrângere la care să se supună pentru primirea unor posibile viitoare beneficii foarte diferențiate. Prin această manifestare nu doar se previn efectele unui capitalism insuficient dezvoltat, dar construiesc premisele realizării reformei pe calea păcii sociale. O astfel de politică socială amplă și coerentă apare și ca opțiune temporară pentru estomparea unor dificultăți majore aflate în societate, iar cel mai provocator caz este tranziția la economia de piață. (Mărginean I., 2004)
Întorcându-ne la problematica politici sociale, aflăm că marele patron nu are suficiente resurse pentru a contribuii substanțial la bugetul securității sociale. Procesul de tranziție este și va fi afectat puternic de situația socială critică. Urmărind, din perspectiva dimensiunii sale sociale, modul de realizare a tranziției la economia de piață se constată în mod general faptul că dificultățile apărute sunt mult mai mari decât cele imaginate inițial în cele mai bine apreciate luări de poziție care nu au fost prea realiste. Costul social al tranziției este extrem de ridicat, ceea ce este un efect negativ. Se poate observa la o analiză mai atentă că unele dintre aceste efecte negative ar putea fi evitate deoarece afectează viața oamenilor. (Mărginean I., 2004)
Între obiectivele politicii sociale preconizate, atât pe termen scurt și mediu , cât și pe termen lung, sunt de menționat:
Mai buna utilizare a forței de muncă, prin reducere impozitului pe profit și a impozitului pe salariu, prin ameliorarea sistemului de salarizare;
Reformarea asigurărilor sociale mai cu seamă a sistemului de pensii;
Stabilizarea ratei șomajului la aproximativ 5-6 %, reducerea contribuției la asigurările sociale și la fondul de șomaj, precum și acordarea de facilități pentru reconversia profesională;
Dezvoltarea și diversificarea prestațiilor și serviciilor din domeniul asistenței sociale.
O parte din aceste măsuri au fost adoptate, dar liberalizarea prețurilor și creșterea inflației la un nivel mult superior prognozelor au diminuat considerabil efectele pozitive scontate. Restanțele imense la bugetul asigurărilor sociale de stat ale unor intreprinderi și regii autonome au creat și ele serioase probleme finanțării programelor de protecție socială. (Mihuț L., . Lauritzen B, 1999, p. 296-297 )
1.2: Bunăstarea
Obiectivul declarat explicit al politicii sociale a secolului XX este bunăstarea. (Marshall T. H.,1970 apud Zamfir E., Zamfir C., 1998?, p.12)
Bunăstarea este un sentiment de satisfacție individuală. Economiștii utilizează, ca echivalent al bunăstării un concept mai pragmatic orientat: utilitatea. Un individ derivă dintr-o activitate, din consumul unui bun sau serviciu – afirmă economiștii -, o utilitate. Această abordare mai pragmatică își găsește sensul în nevoia de operaționalizare a conceptului de bunăstare. (Pop L.M., 2005, p.51)
Economia bunăstării este acel subdomeniu al economiei care problematizează efectele unor schimbări economice asupra bunăstării, ca de exemplu, modelele comportamentale ale indivizilor sau familiilor, respectiv gospodăriilor, induse de schimbări ale funcțiilor de utilitate, criteriile eficiență a schimbărilor ce afectează bunăstarea individuală sau social, modurile în care distribuția veniturilor afectează bunăstarea individuală sau socială, modurile în care distribuția veniturilor afectează bunăstarea socială, analize de cost-beneficiu a diferitelor activități care implică externalități. (Pop L. M., 2002, p. 289-290)
Economiștii au decis că bunăstare nu se poate măsura. (Pop L.M.,2002)
Alți economiști consideră că bunăstatrea este măsurabilă: putem compara și eventual aduna bunăstarea indivizilor.( Pigou A.C., 1920 apud Pop L.M.,2005)
Cea mai frecvent utilizată măsură pentru a măsura bunăstarea monetară este consumul, nu venitul. În favoarea utilizării consumului și nu a venitului există două argumente. În primul rând că venitul monetar “ scapă” din vedere un aspect important în lipsa căruia comparația dintre mediul urban și rural nu ar fi posibilă: autoconsumul. Consumul individului din propria producție pentru care nu plătește direct bani se referă la autoconsum. Acest lucru face deci comparabil nivelul de trai al unei familii din mediul urban, cu cel al unei familii din mediul rural. În al doilea rând veniturile nu sunt atât de stabile și inerte precum consumul. Un exemplu poate fi un individ care în prezent are veniturile mai mici decât în mod normal, el va continua să se mențină cel puțin o perioadă de timp pattern-ul de consum neschimbat. În raport cu schimbarile și fluctuațiile minore în status-ul socioeconomic al individului/ gospodăriei, consumul pare a fi o măsură inertă. (Pop L. M., 2005)
Exista modalități nultiple de furnizare a bunăstării. Există servicii și beneficii care ajută la satisfacerea nevoilor indivizilor, deci să le furnizeze bunăstare și sunt finanțate și produse de stat, dar pot fi finanțate de stat și produse de/sau prin intermediul sectorului privat. (Pop L.M., 2002)
Distribuția primară a bunăstării. Piața economică reprezintă producătorul principal al bunăstării. În cea mai mare parte a lor, veniturile sunt obținute prin eforturi personale în sfera activității economice; cele mai multe bunuri și servicii sunt cumpărate de către fiecare persoană de pe piață. (Zamfir E., Zamfir C., 1995, p. 36)
Veniturile primare sunt obținute prin două mecanisme:
Veniturile din muncă. Salariul este cel mai important venit din muncă. Există însă și venituri nesalariale din muncă, veniturile din munca proprie.
Veniturile din proprietate. Profituri: Proprietarii de capital, investesc în activități productive. (Zamfir E., Zamfir C. , 1995)
Principala caracteristică a “statului bunăstării sociale” este aceea că statul se implică nu doar în ajutarea săracilor, ci și în asigurarea unui set de servicii sociale pentru întreaga populație sau numai pentru anumite grupuri (categorii) sau indivizi. Se promovează astfel un concept de drepturi sociale, sau de cetățenie socială, (Marshall T., 1952 apud. Mărginean I. 1994), după acelea de natură juridică și politică. De remarcat distincția ce se face între cetățeni, pe de o pare, respectiv oaspeți, rezidenți temporari, refugiați. Deocamdată numai cetățenilor li se recunosc drepturile sociale, concomitent au controlul riguros și condiționat al acordării cetățeniei.
Contrar imaginii induse prin traducerea expresiei “ stat al bunăstării”, nu este totuși vorba de egalitate de faptul că întreaga populație s-ar bucura de un înalt nivel de trai. Totuși statul bunăstării sociale nu este o operă de binefacere în ansamblul său. Aproape toți cetățenii contribuie pe măsura posibilităților lor la funcționarea sistemului. Se poate spune că statul bunăstării sociale este un tip de acțiune colectivă pentru procurarea de bunuri publice sau considerate de interes public, chiar dacă el poate cuprinde la un moment dat și obținerea, parțial sau total, a unor bunuri care ar putea fi produse în sistemul privat. (Mărginean I., 1994, p. 22-23)
Am putea lista următoarele elemente ale statului bunăstării fundat pe economia de piață:
Veniturile primare ( salariale, din profit și proprietate) reprezintă baza bunăstării individuale. Aceste venituri sunt produse în mod liber de economia de piață.
Din veniturile primare statul extrage, prin sistemul fiscal ( politica fiscală), veniturile sale pe care le va folosi pentru finanțarea activităților sale de susținere direct sau indirectă a bunăstării collective.
Statul realizează o redistribuție a veniturilor prin diferitele sale sisteme: asigurări sociale ( pensii, asigurări de boală, de accidente etc.) sprijin social universal ( familiile cu copii, educație, sănătate), asistență socială-sprijin social focalizat în raport cu testarea mijloacelor.
Statul bunăstării arată ca o rețea complex de protective socială, cu funcția de a sigura un nivel de dezvoltare colectivă acceptabil. În principal putem distinge din mai multe straturi ale protecției sociale:
Bunuri și servicii oferite gratuit colectivității: educație, sănătate etc. Acest nivel produce o anumită echilibrare a bunăstării în anumite privințe. Educasția devine un bun la care are acces întreaga comunitate, indiferent de resursele individuale disponibile, asigurându-se îm acest fel o anumită egalitate a șanselor.
Sistemul de asigurări sociale oferă un nivel de trai satisfăcător celor care din diferite motive, si-au pierdut sau diminuat capacitatea de muncă și deci de obținere de venituri. Pensiile de bătrânețe, de urmaș, de boală oferă un nivel de bunăstare satisfăcător unui segment foarte important al populației.
Sprijinul universal acordat unor categorii de oameni cu nevoi speciale: familii cu copii, handicapați etc.
Asistența socială fondată pe testarea mijloacelor financiare- rețeaua de securitate socială, cum este denimită adesea, oferă ultimul nivel de protecție. În măsura în care mai există persoane care nu primesc suficient suport din nivelurile superioare de protecție socială, scăpând prin “ochiurile” cestora, vor primi un sprijin ultim prin această rețea de asistență socială, pe baza determinării nevoilor individuale și a resurselor de care ele dispun. (Zamfir E., Zamfir C., 1995, p. 44-45)
Se poate spune că dezvoltarea comunitară este o strategie de producer a bunăstării. Onouă resursă stă în centrul dezvoltării comunitare: comunitatea și efortul comunitar. (Zamfir E., 2000)
Comunitatea locală devine astfel subiectul activ al rezolvării unei game largi de probleme colective. Dacă la început dezvoltarea comunitară părea a fi o soluție pentru lumea a treia, orientarea spre descentralizare a statelor moderne a transformat-o într-o abordare utilă și în societățile dezvoltate economic.
Utilizarea conceptului de dezvoltare comunitară indică o caracteristică extrem de importantă a problemelor de acțiune colectivă în contextul societăților actuale. Lansarea lor a fost legată în mod special de problema reabilitării comunitare. O mulțime de comunități au o poziție marginală în sistemul economiei de piață. Integrarea lor eficace în acest sistem este împiedicată de factori structurali asupra cărora se poate acționa mai degrabă colectiv decât induvidual. (Zamfir E.,2000 p.18)
1.3. Sărăcia
Așa cum a fost cazul multor altor concepte din științele sociale, conceptului de “sărăcie”; s-au asociat diferite semnificații de către un autor sau altul, într-o țară sau alta ori în perioade de timp diferite. Relativitatea definițiilor a urmat, firesc, multitudinii de semnificații ce i-au fost atribuite termenului de “ sărac”. Relativitatea conceptului de sărăcie este conferită, de fapt, pe de-o parte, de diferențele majore dintre realitățile pe care le caracterizează (relativitatea obiectivă) și, pe de altă parte, de difernțele de perceptive, de evaluare a diferențelor sociale ( relativitatea subiectivă).
Diferențele dintre nevoile și aspirațiile inivizilor, dintre stilurile lor de viață, diferențele dintre mediile în care aceștia trăiesc ( comunități, localități, regiuni, țări), dintre diferite momente de timp la care ne referim se restrâng și asupra stării de sărăcie ( obiectivă sau subiectivă) a acestora. ( Pop L. M., 2002, p.709)
Cel mai simplu mod de a definii sărăcia este lipsa de mijloace pentru a-ți sigura un minim de trai acceptabil. Acum ne punem întrebarea ce înseamnă minim de trai acceptabil? Din punct de vedere public în abordările teoretice se lucrează cu două minime: un minim de subzistență și un minimum social. Prin minimul de subzistență înțelegem simplu:supraviețuirea. Aceasta se referă la nevoile absolut elementare ale unui individ: hrană, adăpost, îmbrăcăminte. Aceasta este numită de regulă sărăcia absolută. Acest minim social îi asigură unei persoane, în societatea de care aparține, participarea la activitățile colectivității date. Cei care nu ating acest minim sunt asociați cu sărăcia relativă. (Zamfir E., 2000)
Am putea considera că sensul cel mai simplu și incontestabil al conceptului de sărăcie, prezent în aproape toate definițiile utilizate, este următoarea: Sărăcia este o stare de lipsă permanentă a resurselor necesare pentru a asigura un mod de viață considerat decent, acceptabil la nivelul unei colectivități date.
După cum se observă, accentul cade pe lipsa resurselor. Este vorba, în mod special, de lipsa resurselor economice, ca resursă generală esențială a celor mai multe activități care compun viața noastră. A fi sărac însemnă a fi lipsit de resurse deci.
Ce nivel al resurselor delimitează sărăcia? Acela care împiedică realizarea unui mod de viață considerat a fi acceptabil la nivelul unei comunități. Sărăcia nu reprezintă deci pur și simplu un mod de viață anumit sub cel considerat a fi acceptabil de către majoritatea unei colectivități, ci caracterul forțat de lipsa resurselor a unui asemenea mod de viață. (Zamfir E., Zamfir C., 1995, p.57-58)
Sărăcia mai este definită din două perspective , cea a consumului și cea a activității, a funcționării sociale normale. Prima perspectivă se referă la faptul că nu se satisfac acele nevoi considerate minime. Din perspectiva a-doua înțelegem ca individul necesită condițiile minime de funcționare în respectiva colectivitate. (Zamfir E., Zamfir C, 1995)
De fapt, “ principala problemă a conceptului de subzistență poate fi rezumată ca fiind aceea că nevoile umane sunt interpretate ca fiind –nevoi fizice – pentru hrană, adăpost și haine – mai degrabă decât nevoi sociale. Dar realitatea crucială despre ființele umane este că ele sunt ființe sociale mai mult decât ființe fizice. Nevoile i-au naștere prin intermediul relațiilor și rolurilor sociale. Acestea decurg din a fi părinți, parteneri, vecini, prieteni și cetățeni, de exemplu. (Townsend , 1987, p.35 apud Pop L. M., 2002, p. 711)
O definiție interesantă a fost dată de Consiliul de Miniștri ai Comunității Europene, în 1975: “ Persoanele aflate în sărăcie sunt indivizi sau familii ale căror resurse sunt atât de mici încât îi exclud de la modul de viață minim acceptabil al statului membru în care trăiesc. (Townsend, 1987, p.37 apud Pop L.M., 2002, p.712)
Este interesantă utilizarea conceptului de “resurse” și nu “venituri” , și relativizarea lui prin raportarea la condițiile din fiecare țară în parte și utilizarea expresiei, “ mod de viață acceptabil” în locul unui nivel fix dat de o linie a sărăciei. (Pop L. M., 2002, p.712)
Sărăcia mai este privită ca un complex social – psihologic – cultural; un mod de viață al individului sau familiei. Acesta este motivul pentru care sărăcia este caracterizată ca o situație de marginalizare socială putându-se ajunge chiar la excluziune socială. Săracul este acea persoană care este cronic lipsită de resurse, de speranță și nu are puterea necesară pentru a remedia situația sa. A te numi sărac înseamnă a te încadra într-o clasă socială cu caracteristici negative. ( Zamfir E., 2000)
Dimpotrivă, efortul de utilizare la maximum a resurselor disponibile generează un ciclu cu autoântărire de ieșire din sărăcie: utilizarea resurselor=> creșterea standardului de viață => creșterea capacităților=> creșterea oportunităților=> creșterea aspirațiilor=> creșterea mobilizării.
Dacă considerăm sărăcia din această perspectivă mai largă, în calitatea ei de stare social-culturală și psihologică, ar trebuii să distingem între situația de nevoie, de lipsă mai mult sau mai puțin temporară, și situația de sărăcie care reprezintă situație de nevoie oarecum permanentizată, asociată cu caracteristici sociale și psihologice specifice. Populația ese în majoritatea ei în lipsă de resurse necesare unui trai decent minimal, este sărăcită, dar cu greu poate fi considerată a fi săracă în sensul normal al termenului. Dacă din punctul de vedere al resurselor disponibile, dimensiunile sărăciei sunt substanțiale, din puntul de vedere al situației sociale și psihologice de sărăcie, frecvența acesteia este probabil semnificativ mai redusă. În acest context se poate vorbi mai de grabă de o stare extinsă de sărăcie și mai puțin de un număr excesiv de mare de sărăcie. (Zamfir E., 2000, p.29)
Capitolul II
Copilul și familia
2.1: Copilul și copilăria
Termenul de copil derivă din latinescul “ infans” și însemnă ființă umană, care nu a dobândit încă, folosirea vorbirii (Daron și Parot, apud Bonchiș E., 1998).
Prin copil se înțelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu are capacitatea deplină de exercițiu. (Filipescu I.P., 1998).
Copilul este un “animal educandum” prin polivalența și nedeterminarea sa, el cheamă educația pentru a dobăndii experiența de care are nevoie în procesul adaptării la o lume atât de complexă cum este cea umană. El simte nevoia naturală de a dobândi această experiență “ un instinct tainic în a împinge să facătot ceea ce trebuie ca să crească.” (Claparede E. apud Bonchiș E., 1998)
Eduoard Claparade, neurolog și psiholog elvețian, “ copilul este tată omului “(1975), spune că “ el este mic pentru că nu este mare, sau este mic pentru a deveni mai mare”. Pentru aceasta el trebuie să parcurgă o serie de etape marcate de accelerate și profunde schimbări atât în plan psihosocial cât și în plan biologic.
Nume de referință din literatura de specialitate, atât națională cât și internațională, precum Jean Piaget, Elena Bonchiș (1998) consideră copilul ca “fiind capabil să sesizeze tot ceea ce este evident din punct de vedere logic sau să înțeleagă profunzimea anumitor reguli morale. Dar în același timp îl considera ca fiind diferit de adult sub aspect funcțional, în sensul că în timp ce adultul are nevoie de un motiv, de un mobil pentru acțiune, copilul ar fi capabil să acționeze fără acest motiv, sa acționeze la comandă cele mai diverse cunoștințe, să facă orice muncă numai pentru că școala i-o cere, fără ca această muncă să corespundă unei trebuințe care să emane de la copilul însuși, de la viața sa de copil”, subliniindu-se faptul că în psihopedagogia tradițională se atribuia copilului a structură minimală identică cu cea a adultului.
Jean Piaget, psiholog elvețian, în anul 1972 sublinia faptul că structurile morale și intelectuale ale copilului nu sunt identice cu ale adultului, ca și acesta, el este o ființă,acțiunile sale sunt dirijate de legile interesului sau ale trebuințelor.
Din perspectiva piagentiană copilăria este o perioadă de realizarea unui echilibru între două mecanisme indisociabile: asimilarea și acomodarea. Aceasta este caracteristica principală a copilăriei, centrarea echilibrului printr-o serie de exerciții sau de conduite suigeneris printr-o activitate structurată continuă,pornind de la o stare de nediferențiere între subiect și lumea obiectelor care îl înconjoară. (Piaget Jean, Bonchiș E.,1998)
Copilăria este o cale deschisă către cele mai neașteptate și minunate realizări ale psihicului uman. Referindu-se la perioada 0-3 ani, Lev Tolstoi, a fost un scriitor rus considerat de către critici ca fiind unul dintre cei mai importanți romancieri ai lumii, afirmă în opera sa “Primele amintiri”, că aceasta este etapa în care copilul învață să pășească, să asculte, să înțeleagă, sî vorbească, să meargă, să se înveselească, este perioada în care se dobândește un bogat material din care adultul trăiește mai târziu atât de mult încât în tot restul vieții omul nu câștigă nici a suta parte din achizițiile primelor perioade de dezvoltare. (Teodorescu Irina apud . Bonchiș E, 1998)
În aceași manieră Rudolf Steiner, a fost un filosof, artist, pedagog și gânditor social austriac, fondator al antroposofiei, citându-l la rândul lui pe Jean Paul, poet german, subliniază că omul învață în primii trei ani de viață mai mult decât în studiile sale academic: mersul biped, vorbirea și gândirea.
Aceste trei cuceriri corespund cu trei virtuți de bază: “Când el (copilul) merge de mână cu un adult este un simbol de dragoste care unește două ființe: când vorbește el trebuie să practice onestitatea, cuvintele trebuie sa exprime adevărul; în gânduri trebuie avută coerență și claritate.” (Bonchiș E.,1998)
Platon a fost un filozof al Greciei antice, susține ideea că copii pot fi separați copiii de părinții lor și să fie crescuți de stat, mai mult acesta afirmă că omul vine pe lume cu un bagaj de “cumoștințe” care chiar ar fi exacte, pentru că în fapt cuvântul educație nu ar însemna altceva decât “a conduce spre înafară”.
Aristotel a fost unul din cei mai importanți filozofi ai Greciei antice, dimpotrivă susținea faptul că părinții își pot crește copiii, argumentând că o familie unită este semnul unei societăți stabile. Oricum, în civilizația antică, când copilul era “ proprietate a părinților” nu prezenta un interes așa mare, practicându-se chiar infanticidul, îndeosebi asupra fetelor. (Bonchiș E., 1998)
Copilul este, așadar, purtătorul unui dinamism evolutiv, el situându-se pe linia de progres și de schimbare. (Bonchiș E., 1998)
2.2: Atașamentul copilului față de părinți
Atașamentul este o legătură adâncă și durabilă care se stabilește între copil și îngrijitorul său în primii ani de viață. Atașamentul este acel ceva creat de xopil și părinte împreună, într-o relație reciprocă și continuă.
Omul are un instinct de a se atașa: copiii caută instinctiv siguranță la îngrijitori, iar părinții își protejează și hrănesc instinctiv copiii. Atașamentul este un fenomen psihologic, emoțional, cognitiv și social. Procesul atașamentului este definit ca un “ sistem regulator mutual” , în cadrul căruia copilul și îngrijitorul se influențează reciproc. (Levy T. și Orlans M., 1998)
Dincolo de funcția sa de bază –asigurarea securității și a protecției pentru tânărul vulnerabil prin apropierea de îngrijitor – atașamentul mai are și alte funcții importante pentru copii.
Aceste funcții sunt:
Învățarea încrederii și reciprocității ca bază a viitoarelor relații emoționale.
Explorarea mediului înconjurător în condiții de siguranță. Ceea ce duce la o dezvoltare cognitivă și socială sănătoasă.
Dezvoltarea capacității de autocontrol – gestionarea propriilor impulsuri și emoții.
Crearea unor baze pentru formarea identității, care include perceperea competenței, valori personale și o balanță între autonomie și independență.
Stabilirea unui cadru moral care să cuprindă sentimente de empatie, compasiune și conștiință.
Dezvoltarea capacității de a face față stresului și traumei.
Copii își încep bazele esențiale ale atașamentului securizant vor funcționa corespunzător în toate aspectele dezvoltării lor. Numeroase studii au demonstrat că atașamentul securizant duce la o mai bună dezvoltare a următoarelor aspecte:
Stima de sine;
Independența și autonomia;
Rezistența la adversități;
Abilitatea de a-și stăpâni impulsurile și instinctele;
Prietenii de lungă durată;
Relații bune cu părinți, îngrijitori și alte figuri autoritare;
Încredere, intimitate și afecțiune;
Un sistem de credințe pozitive și succes academic în școală;
Dezvoltarea unui atașament securizant cu proprii copii.
Copii care își încep viața cu un atașament compromis și tulburat ( asociat cu consumul de alcool și alte droguri consumate de către părinți, neglijarea nevoilor fizice și emoționale, abuz, violență, îngrijitor multipli) prezintă un risc ridicat pentru probleme serioase de dezvoltare, care sunt:
Stimă de sine scăzută;
Pseudoindependență, nevoia celorlalți sau dependența exagerată de ceilalți;
Lipsa controlului de sine;
Incapacitatea de a dezvolta și menține prietenii;
Înstrăinare de părinți, îngrijitori și alte figuri autoritare;
Atitudini și alte comportamente antisociale;
Agresivitate și violență;
Incapacitatea de manifestare a încrederii, intimității și afectivității;
Imagine de sine, despre familie și societate negativă, lipsă de speranță și pesimistă;
Lipsa empatiei, compasiunii și regretului;
Probleme comportamentale și academice la școală;
Perpetuarea ciclului de tulburări de atașament și asupra propriilor copii. (Levy T. și Orlans M., 1998)
2.3: Teorii ale atașamentului
John Bowlby, considerat fondatorul teoriei atașamentului – consideră că relația mamă – copil este crucială pentru o dezvoltare psihologică și socială sănătoasă. Studiind copii cu comportament antisocial, John Bowlby a ajuns la concluzia că acești copii lipsiți de afecțiune au ajuns la o tulburare de comportament și fapte penale datorită privării emoționale timpurii ( prin pierderi traumatice și depresie). Părinții lor au prezentat de asemenea tulburări atitudinale și de stil parental. (Bowlby J., 1963)
Mary Ainsworth, psiholog american, a descris cinci faze ale atașamentului:
Nediscriminare – nu există nici un răspuns social specific, copilul răspunde tuturor;
Răspuns diferențial- copilul își recunoaște și își preferă mama;
Anxietatea de separare- copilul plânge când mama pleacă și se calmează când aceasta se întoarce;
Inițiere activă-copilul protestează când este separat de mamă si o urmărește activ;
Anxietatea față de străini- între 6-8 luni copilul se simte inconfortabil cu străinii. (Ainworth M., 1967)
Așadar , încă de timpuriu în viață nou născutul dezvoltă o relație de atașament cu un adult, de cele mai multe ori cu mama sa. De-a lungul vieții sale, puterea și caracterul acestui atașament vor influența calitatea tuturor relațiilor ulterioare cu alți adulți. (Bonchiș E., 2000)
Munca cu copii și familiile l-au dus pe John Bowlby la formularea următoarelor concluzii:
Copii mici au comportamente instinctive de apropiere de mamă (supt, agățat, plâns, zâmbet);
Zâmbetul este un “declanșator social atât pentru mamă cât și pentru copil, declanșează grija maternă, iar zâmbetul mamei este securizant;
Teama, boala amplifică toate conduitele de atașament, nevoia de contact și de apropiere;
Separarea sau privarea de mamă sunt traumatizante împiedicând împlinirea nevoilor.
În situația în care una din nevoile de bază nu este împlinită, nu își găsește răspunsul adecvat, dezvoltarea copilului va fi una distorsionată, nu va mai exista o dezvoltare normală. Incapacitatea de a răspunde nevoilor de dragoste și securitate are ca efect sindromul de “ deprivare maternală “.
Imposibilitatea de a trăi noi experiențe se regăsește în diferitele forme de substimulare sau privare/ deprivare senzorială, socială, emoțională.
Nevoia de încurajare și apreciere își găsește împlinirea în urma rezultatelor și mai puțin în urma efortului. Astfel, această nevoie este satisfăcută mai frecvent la copiii sănătoși, inteligenți, bine adaptați și atractivi, însă copiii instituționalizați, obțin mai greu aprecierile celor din jur din cauza dezavantajului economic, social, emoțional, cultural, intelectual.
Nesatisfacerea nevoilor copilului, implică anumite deficiențe în deprinderile de autocontrol și planificare, tânărul având tendința de a manifesta un comportament impulsiv, în momentul în care nu îi sunt satisfăcute imediat nevoile, urmat de unul iresponsabil.
2.4. Familia și funcțiile ei
2.4.1. Familia:
Familia reprezintă cadrul în care se dezvoltă copilul. Pe lângă nevoile biologice ale copilului, cărora familia le răspunde după posibilitățile și după cunoștințele pe care le are, familia reprezintă cadrul în care are loc “nașterea psihică” a individului. (Aubert E., 2000)
Familia este colectivitatea socială capabilă sa-i asigure individului acea capacitate emoțională absolut necesară echilibrului psihic, să-i asigure încrederea de care el are nevoie pentru a putea rezolva problemele vieții.
De asemenea familia este cea mai veche instituție umană, fiind celula de bază a societății. Civilizații întregi au supraviețuit sau au dispărut în funcție de viața de famile pe care au avut-o: puternică sau slabă.
După Claude Levi – Strauss, antropolog francez, sublinia faptul că, familia este un grup care își are originea în căsătorie, fiind alcătuită din soț, soție și copii născuți din unirea lor (grup căruia i se pot adăuga și alte rude), pe care îi unesc drepturi și obligații morale, economice, juridice, sociale(inclusiv drepturi și interdicții sexuale), religioase.
Familia joacă un rol central în organizarea socială a popoarelor din lume, fiind considerată element natural și fundamental al societății.
Dicționarul de Sociologie a lui Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu, definește familia ca fiind “ grup social ai căror membrii sunt legați prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopție și care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic și au grijă de copii”.
Dicționarul Explicativ al Limbii Române, definește familia ca” formă socială de bază, întemeiată prin căsătorie și care constă din soț, soție și descendenții acestora”.
De asemenea George Murdock, antropolog american, afirmă că “ familia este un frup social caracterizat de rezidență comună, cooperare economică și reproducere”, aceasta include adulți de ambele sexe , cu unul sau mai mulți copii proprii sau adoptați.
Familia, definite prin origine, este văzută ca legătură de sânge, locul în care te naști, matricea primară în care se află individual, unde se formează el și istoricul său personal.
Norbert Sillamy, membru al societății Franceze de Psihologie, consideră familia o “ instituție socială bazată pe sexualitate și pe tendințe materne și paterne, a cărei formă variază de la o cultură la alta.”
Mănoiu, Epureanu, (1996), “ familia reprezintă o formă superioară de comunitate, în principal a soțului, soției și copiilor, care se bazează pe relații sociale și biologice, având ca scop principal pregătirea unei generații viitoare, sănătoase și temeinic educată, care să participe la dezvoltarea societății”.
Stănciulescu Elisabeta, sociolog român, familia este “ unitatea socială construită din adulți și copii,între care există relație de filiație naturală sau socială indifferent de orice alte considerente. Familia reprezintă cea mai importantă curea de transmisie a normelor culturale din generație în generație”.
Cu cât sistemul familial deviază de la modelul sănătos, cu atât are șanse mai mari să fie disfuncțional. Membrii familiei experimentează ceea ce este permis și cea ce nu este permis în cadrul relațiilor, cu reguli particulare, aceate reguli familiale fiind constituite prin încercări și erori , făcând referire la tranzacțiile care se realizează la nivelul grupului uman, tranzacții intermediate prin comunicare verbală și cea non-verbală.
Există anumite caracteristici, dintre care una esențială este faptul că orice familie este un sistem complex, în care fiecare membru are o anumită influență asupra celorlalți și asupra întregului sistem. Familiile care au un membru cu dizabilitate, au în comun “ o povară imensă pe care trebuie să o poarte”, dar dificultățile unuia dintre membrii determină sistemul să își găsească un echilibru nou, în care problema, dacă nu poate fi înlăturată, este integrată.
Așa cum omul pe parcursul ontogenezei parcurge o serie de etape, nou-născut, preșcolar, adolescent, tânăr, prezentând fiecare anumite particularități, o familie, în general, are și ea un ciclu de viață în care anumite evenimente marchează transformările prin care trece familia ca sistem, trecerea de la o etapă la alta este urmată de o perioadă de criză, care obligă întregul sistem familial să se reorganizeze pentru a-și recâștiga echilibrul, la un moment dat toate familiile se confruntă cu momente de criză și cu situații de conflict între membrii, astfel trebuie descoperit motivul principal care a provocat acel disconfort, și încercarea depășirii acestuia, astfel încât nimeni să nu se simtă învins și să nu dezvolte resentimente.
2.4.2. Funcțiile parentale
Funcția de părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor copilului pentru o dezvoltare normală, a acompania copilul și nu a-l dirija în dezvoltarea lui.
Imaturitatea părinților, problemele lor emoționale, multe avându-și rădăcinile în propria copilărie, anumite boli mintale, alcoolismul și consumul de substanțe care deconecteză părintele de realitate, vor determina incapacitatea părintelui de a îndeplini funcțiile care îi revin în relația cu copilul.( Killen K., 1998)
Funcțiile universale ale familiei sunt:
Funcția de supraviețuire și securitate prin care familia își asigură nevoile de bază;
Funcția economică care constă în formarea profesională și integrarea socio-profesională;
Funcția psiho – afectivă a familiei, se caracterizează prin existența unui climat familial pozitiv care să asigure membrilor familiei recreere și confort psihic;
Funcția educativă a familiei, este cea care contribuie la formarea armonioasă și echilibrată a tinerei generații, constând în pregătirea copilului pentru viață.
Prin funcția de formare, educare și securizare a membrilor ei, familia este spațiul social în care copilului i se conturează sistemul de valori și credințe, i se formează concepția despre lume și viață, i se dezvoltă creativitatea și se pun bazele personalității.
Există câteva abilități de care părintele are nevoie pentru a fi un părinte bun, fiind importante următoarele(Killen K., 1998) :
Să-și cunoască și să-și respecte copilul acceptându-l așa cum e el- gradul de cunoaștere și percepere corectă a copilului depind de măsura în care copilul a fost dorit, plănuit, așteptat. Un copil nedorit va fi văzut de la început ca o povară și calitățile lui vor fi neglijate. O percepere corectă a copilului, precum și sentimentele pozitive vor genera o atitudine de preocupare și grijă pentru satisfacerea nevoilor de dezvoltare a copilului.
Sa fie empatic cu copilul – un părinte empatic va înțelege toate trăirile copilului și recunoscându-i-le, le va legitima ajutându-l astfel pe copil să și le integreze să devină identitatea lui la care are dreptul și care este respectată de ceilalți.
Universul copilului, așa cum arată și Jean Piaget, este întru totul diferit de al adultului. Părintele empatic va reuși să simtă acest univers, să trăiască sincron cu copilul durerea pierderii unei jucării.
Empatia presupune abilitatea de a da nume gândurilor și sentimentelor copilului. (Killen K., 1998)
Neglijarea trăirilor copilului, nelegitimarea lor de către părinte, înseamnă refuzarea identității lui, a existenței lui.
Să știe să-și stimuleze și să-și calmeze copilul- stimularea copilului îi asigură acestuia dezvoltarea normală a inteligenței, stimularea însemnând provocarea interesului copilului, acompanierea interesului acestuia pentru lumea exterioară lui, sub toate aspectele: social, emoțional, cognitiv.
Este nevoie de un echilibru între a stimula și a calma copilul. Un bun părinte, empatic cu copilul său, va simți limitele unei stimulări corespunzătoare vârstei copilului dar în același timp va ști să-și calmeze copilul atunci când acesta ajunge într-o stare de nervozitate care depășește capacitățile sale de a-și reține trăirile.( Ouvray R., 2001)
În cazul în care părintele nu manifestă interes pentru a reacționa cu copilul său într-un mod stimulativ, acesta va fi cu siguranță neglijat, desconsiderat, dacă este lăsat să plângă, să țipe, fiind plin de frică sau durere, copilul este copleșit de toate trăirile “ din familia răului și a negrului”. (Ouvray R., 2001)
Să știe să pună limite copilului- este probabil cea mai provocatoare funcție parentală, este o abilitate prin care se construiește în mintea copilului, autoritatea părintelui sau a educatorului și de fapt a societății, dacă acesta nu își poate construi respectul față de aceștia, acesta este un copil nefericit, cu un sentiment de singurătate confuză, care nu v putea trăi nici sentimentul de a fi protejat, securizat de către părintele, educatorul, societatea în care trăiește.
Ființa umană este limitată, adică definită, biologic, genetic. Din punct de vedere psihologic, capacitățile și manifestările diferă de la un individ la altul, indiferent de vârstă, din punct de vedere al socializării copilului, putem spune că regulile și limitele sunt cele care îl vor face pe copil să se adapteze mediului și grupului social din care face parte.
În momentul în care o restricție este impusă cu calm și este explicată copilului, cu empatie, va face să crească respectul copilului pentru părinte, încrederea ca părinte este aliatul său principal, pe când o restricție violentă va dubla suferința firească a copilului, cu spaimă față de izbucnirea parentală, în acest moment părintele fiind ca o ființă terifiantă, copilul va fi “meduzat ” de violența părintelui. (Ouvray R., 2001)
Această stare, fie va bloca copilul într-o “ascultare oarbă”, fiind un super – copil. Fie îl va transforma într-un rebel lipsit de respect pentru norme, limite, morală. (Killen K., 1998)
Să știe să interacționeze pozitiv cu copilul- se bazează pe dragostea părintelui față de de copil.
Kari Killen numește metaforic interacțiunea reușită dintre părinte și copil, utilizând metafora: ” cei doi dansează pe aceeași muzică “, tot aceasta observând tendința mamelor de a interacționa cu copilul oferindu-i acestuia jucării, spune : “ Cum pot fi atât de neînțelegătoare unele mame! Copilul nu vrea jucăria, pe ea, pe mama o vrea, de ce nu îi dă mâna ei spre a se juca, de ce se scapă de el oferindu-i o jucărie de plastic? “.
A fi cu copilul înseamnă a trăi cu bucuria momentelor de interacțiune cu el, așadar a interacționa pozitiv cu copilul înseamnă a o face centrat interesele copilului și cu un sentiment de plăcere și interes pe care copilul le va resimți imediat ca pe o aprobare, în acest moment sentimentele, ideile, dezvoltarea lui sunt legitimate de părintele de a cărui apreciere și dragoste are nevoie copilul pentru a se atașa și a deveni un individ normal.
Să acorde prioritate nevoilor copilului- părinții imaturi care își doresc un copil mai mult din egoism, pentru a-și satisface nevoile lor de a fi iubiți de cineva necondiționat, sau care nu au beneficiat în copilăria lor de bune modele parentale, nu vor putea resimți nevoile copilului ca fiind prioritare. A răspunde nevoilor copilului fără întrerupere, a fi mereu gata să recepționezi și să înțelegi ce se întâmplă cu el, reclamă disponibilitatea pe care doar părinții maturi o pot oferi.
Satisfacerea prioritară a nevoilor copilului reprezintă punerea în practică, în cadrul familiei și a oricărui sistem social, a sintagmei “ interesul suprem al copilului”.
Să își stăpânească durerea și agresivitatea- copii care pleacă în stradă sunt copii ai unor părinți care nu au știut și nu am putut să își înfrâneze durerea și agresivitatea în fața copilului. Comportamentul agresiv al părintelui, nu poate fi influențat decât de un factor extern, de lumea dinafară, care îl va aproba sau îl va critica pentru ceea ce face.
Consumul de alcool sau substanțe, sau o condiție de sănătate mentală dezechilibrată, exprimarea dezinhibată a agresivității va deveni regulă de viață în interacțiunea părinte – copil, iar copilul se va supune ei până în momentul în care se va simți capabil de a se opune. Una din formele de opoziție, va fi fuga pe stradă.
Kari Killen în “Copilul maltratat”, descrie sindromul de nedezvoltare al copilului victim a agresivității părintelui.
Copilul care este victim, suferinței cauzate de către părinți, îi apare partial dorința de a-i pedepsi pe cei din jur pentru ceea ce i s-a întâmplat.
Capitolul III
Abandonul
Caracteristici generale ale politicilor de suport pentru copilul abandonat
Centrarea pe sistemul instituțional:
Evoluția politicilor de suport într-o primă fază accentul a căzut pe îmbunătățirea condițiilor din instituții, în timp ce s-a cristalizat ideea că instituția chiar bine organizată, este structural mai proastă decât mediul familial, ca efect al acestui lucru s-a declanșat un program de dezinstituționalizare, în 2001 Guvernul României adoptând un asemenea program la nivelul național. În paralel s-a difuzat o nouă concepție de organizare a instituțiilor și anume: instituții de tip familial. În mod special, acest tip de instituții au fost dezvoltate cu sprijinul unor fundații/ asociații occidentale iar în instituțiile publice românești s-au conturat tendințe de reorganizare pe principiile Sistemului Familial;
Proiectul reformei instituțiilor publice, apreciem că nu a fost articulat la nivel global cu mecanisme de prevenire a abandonului, pentru a stopa intrarea în instituții a copiilor și apreciem că accentul pus pe dezinstituționalizare a dus la concluzia că orice încercare de reformă a instituțiilor publice este contraproductivă, rezultatul fiind unul contrar așteptărilor.
Așadar, procesul de dezinstituționalizare a avansat relativ lent, instituțiile publice continuând să existe în paralel cu cele private.
Caracteristicile politicilor de suport ale copilului abandonat:
Dezvoltarea, în ultimul timp, a unui program structurat de prevenire a instituționalizării și a unui program special de dezinstituționalizare:
Prevenirea instituționalizării cu excepții minore, reducându-se la ajutor material pentru familiile în dificultate slab dublate de suport de servicii de asistență socială.
Fluctuația resurselor financiare și lipsa unui sistem de asistență socială a familiei cu risc de abandon a fost ca acest sistem să fie ineficient, din cauza susținerii unor servicii de asistență socială;
Implementarea programului de asistență maternală considerăm că a avut rezultate pozitive și mai numeroase față de orice alte măsuri întreprinse în materie; astfel, acest program ar trebui însă, articulat într-un pachet coerent, de acțiune, de suport sau de susținere al copilului pe termen lung. Răspunsul dat de asistența maternală, nu este de a rezolva situația copilului permanent, ci doar temporar. Deseori, copilul trebuie mutat sau preluat de părinții naturali sau adoptivi, fapt ce este traumatizant pentru copil și care influențează evoluția emoțional afectivă a copilului. De asemenea după un prim entuziasm, devine tot mai limpede că există o mare dificultate în sistemul de monitorizare a asistenților maternali;
Reintegrarea în familia naturală, nu pare a avea rezultate semnificative deocamdată, datorită lipsei de evaluare și consiliere a familiilor cu risc.
Adopția – soluție alternativă pentru copilul abandonat:
Utilizarea acestei metode după Revoluție pare a fi confuză în unele perioade generatoare de riscuri pentru copii, de frustrări sociale și politice, sistemul a reprezentat o sursă continuă de scandaluri și de corupție.
Pe de o parte, adopțiile naționale până în 2000 au fost în mod practic inhibate, în multe cazuri ele fiind chiar descurajate. S-a cristalizat o ideologie justificativă prin faptul că în România, adopția nu este tocmai populară.
Pe de altă parte, adopțiile internaționale au explodat, luând amploare și totodată generând multe scandaluri cu efecte morale și politice dezastruoase, și anume: trafic de copii, afaceri profitabile prin manipularea cadrului legal, ca o sursă continuă de corupție, iar în unele situații expunerea copiilor adoptați la o multitudine de riscuri datorită lipsei de control în perioada post adopției.
Inexistența unei politici de susținere, pentru tinerii care părăsesc instituțiile:
La părăsirea instituțiilor de protecție, datorită vârstei sau altor condiții legale, de cele mai multe ori tinerii se confruntă cu numeroase probleme sociale ( lipsa unui spațiu de locuit, lipsa locului de muncă sau a unei surse de venit etc)
Deficiența sistemului instituțional se manifestă și în privarea de un mediu adecvat, apropiată celui familial, pe care deși încearcă să îl suplinească, nu întotdeauna reușește, iar tânărul probabil că nu își va găsi un substitut real pentru familia inexistentă în momentul în care părăsește instituția.
Încetarea oricărui suport social, în condițiile în care datorită sărăciei, ceilalți tineri pot să își găsească o direcție cu ajutorul masiv al familiei
Nivelul relativ scăzut de școlarizare, numeroase traume psihice atât în perioada instituționalizări cât și după
O evidentă lipsă de capacitate privind autonomia personală.
Opțiunea de a descuraja abandonul, a dus la neglijarea formelor de preluare a copiilor abandonați. Datorită acestui mecanism social deficitar, sunt foarte multe cazuri de copii uciși și abandonați, copii expuși la condiții inumane, care le pun în pericol viața și sănătatea.
Majoritatea serviciilor de asistență socială, sunt în strânsă legătură cu instituțiile de stat. Nu există un sistem de servicii de asistență socială în familie și în comunitate care să prevină abandonul, care asigure reintegrarea copilului în familie precum și monitorizarea acelor copii care au fost reintegrați sau da-ți în plasament.
Nu există standarde de calitate pentru serviciile de asistență socială, acordate copiilor abandonați.
Există un deficit sever al capacității și instrumentelor legale, care să ofere posibilitatea de monitorizare și inspecție a calității serviciilor sociale.
Sistemul de finanțare al instituțiilor de asistență socială a copiilor abandonați și a serviciilor de prevenire și reintegrare este vulnerabil la crize și incertitudini cu privire la responsabilități. Descentralizarea acestor servicii, spre județe și comunități locale, a lăsat problema finanțării într-o stare de haos, de dificultate.
Cauze ale abandonului copilului
Există o multitudine de factori care pot indica riscul de abandon al copilului, încă din momentul nașterii sau într-un moment ulterior, și anume:
Sărăcia extremă
Etnia
Lipsa locuinței sau condiții improprii de locuit
Neutilizarea măsurilor contraceptive și de planning familial fie din necunoștință, dar de cele mai multe ori din ignoranță
Lipsa educației sexuale
Lipsa sprijinului partenerului sau a familiei
Probleme de sănătate ale copilului (malformații)
Starea de sănătate a mamei (boli psihice, infecție, HIV)
Divorțul
Concubinajul
Singurătatea
Anumite aspecte le vom releva în cele ce urmează, astfel:
Sărăcia este o stare de lipsă permanentă a resurselor necesare pentru a asigura un mod de viață considerat decent acceptabil la nivelul unei colectivități date.
Sărăcia populației, analfabetismul mamelor, lipsa comunicării între pacienți și medici de familie, precum și lipsa asistenților sociali sunt doar câteva dintre cauzele pentru care în România copii sunt părăsiți de mame prin spitale și maternități.
Abandonul este mai frecvent în rândul femeilor care nu au un loc de muncă, sunt studente sau eleve de liceu.
Datorită acestor condiții improprii de creștere a unui copil, cauza părăsirii copilului ține foarte mult de imaturitatea psiho – afectivă a mamei, presiunea familiei care nu acceptă copilul.
Astfel, de cele mai multe ori abandonul este un factor datorat sărăciei.
În prezent sunt numeroase familii care se confruntă asigurarea hranei și a traiului de pe o zi pe alta.
Nivelul de trai scăzut al populației este vizibil și reglementarea acestuia s-ar putea realiza doar prin existența unei legislații corespunzătoare. O societate sănătoasă nu are copii abandonați, nu are săraci, drogați, alcoolici decât în limite foarte mici.
Familiile cu numeroși copii se confruntă în mare parte cu greutăți legate atât de partea financiară cât și de cea materială.
În România sărăcia reprezintă o cauză esențială a abandonului. Un studiu efectuat de Ministerul Sănătății, Institutul pentru ocrotirea mamei și copilului și UNICEF arată că abandonul copiilor este strâns legat de condițiile economice și veniturile familiei.
Etnia- o mare parte din copii abandonați provin din familii rrome, astfel acestea sunt considerate a fi într-un potențial de risc.
Stereotipurile rasiale și etnice care există față de copii proveniți din aceste instituții sunt determinate de fenomenul de stigmatizare și etichetare al acestora. (Bonchiș E., 2000) Stereotipurile sunt strâns legate de prejudecată urmate apoi de discriminare.
Stereotipurile se referă la persoane, la un grup, reprezintă caracteristicile unor indivizi, de cele mai multe ori termenul este utilizat pentru a reliefa o consecință a categorisirii sociale.
Prejudecata – este reprezentată de anumite idei preconcepute, evaluări pozitive sau negative în funcție de caracteristici, care acompaniază stereotipul.
Discriminare – este comportamentul orientat împotriva unei persoane sau grup datorită apartenenței acelei persoane la grupul față de care există o prejudecată puternică.
Stereotipurile rasiale și etnice implică atribuirea unei concepții fixe și deseori incorectă sau nefavorabilă unui grup rasial sau etnic. Modul de gândire, modul în care percepem lucrurile în categorii, sunt strâns legate de stereotipuri. Avem stereotipuri despre multe categorii cum ar fi: adolescenți, mame, tați, politicieni, rromi etc.
Așadar stereotipurile rasiale implică diferențierea oamenilor în funcție de culoarea pielii, a altor caracteristici fizice. În România, există stereotipuri față de persoanele rrome datorită analfabetismului, delicvenței, cerșetoriei, agresivității sau față de copii proveniți din instituții conform cărora toți sunt handicapați, au tulburări grave de comportament, nu cunosc și nu respectă normele și valorile sociale etc.
Pentru a combate stereotipurile ar trebuii să ne gândim că:
Fiecare om are stereotipuri;
Trebuie conștientizate limitele stereotipurilor și anume, știm cum e rromul dar nu îl judecăm cu preconcepții.
Acceptarea stereotipurilor pozitive crește probabilitatea ca oamenii să accepte și stereotipurile negative. (Bonchiș E., 2000)
Divorțul – e un fenomen cu implicații asupra dezvoltării psihologice a copilului. Scenele de ceartă, agresivitate verbală și fizică, neînțelegerile dintre părinți, provoacă suferință copilului – acesta fiind cel mai afectat decât divorțul în sine.
Divorțul este o cauză serioasă ce accentuează rata copiilor abandonați, deoarece are ca și rezultat, faptul că, copilul nu este luat în îngrijire de nici unul dintre părinți.
Destrămarea familiei din cauza divorțului generează tensiuni și dificultăți de adaptare la un nou mod de viață, echilibrarea părintelui căruia i se încredințează creșterea și educația copiilor. Despărțirea în fapt, având ca și mobiluri neînțelegerile și conflictele, compensațiile extraconjugale, au ca efect principal neglijarea copilului. (Macavei E., 1989)
Așadar printre factorii pregnanți, ce determină abandonul în rândul copiilor se pot enumera factori precum: nivelul scăzut de educație al mamelor, precum și numărul mare de copii existenți deja în familie.
Existența unor trăsături ale mamelor care predispun la abandonul nou – născuților sunt tulburările de personalitate, instabilitatea emoțională, dependența de alcool sau droguri, acestea producând tulburări de comportament și întrețin grave conflicte ca și: neglijarea relațiilor conjugale, neacceptarea psihologică sau neglijarea copiilor, lipsa de interes și absenteismul din viața familiei. Situația materială proastă le determină pe mame uneori, să renunțe la copil, acestea încercând să se autoconvingă că în acest mod îi oferă acestuia o șansă de a avea o viță mai bună.
Toți factorii implicați în situația de abandon sunt marcați de situație:
Copilul abandonat, care, indiferent de vârstă sau circumstanțele abandonului, este o victimă;
Părintele (părinții) care comit violența, este vorba de regulă, de mamă, deși abandonul copilului are cel puțin două persoane care refuză să-și asume responsabilitatea de părinți, Kari Killen spunea: “ sunt diferențe de cultură, dar ca profesioniști, să nu blamăm niciodată mama care abandonează”. Mama, în gestul ei de abandon al copilului, exprima rejetarea adresată copilului de către o familie; ea este simptomul disfuncțiilor unei familii;
Comunitatea ca scenă, nu se face simțită o responsabilitate a comunității față de copiii abandonați, nu există sentimentul apartenenței la comunitate și nici reciproca, preocuparea comunității pentru bunăstarea fiecărui cetățean.
Atâta timp cât copilul nu reprezintă pentru noi o valoare, nu ajutăm prea mult la prevenirea abandonului copilului.
Metode de prevenire a abandonului
Măsurile reparatorii actuale țin prea puțin de conținutul bio – psiho – social al abandonului. În vederea prevenirii efectelor negative asupra dezvoltării psiho – sociale a copiilor părăsiți după naștere, serviciile din domeniul protecției copilului oferă următorele soluții de prevenție:
Plasament la familii, persoane sau rude până la gradul patru constituind măsura prioritară de protecție;
Asistență maternală profesionistă care reprezintă o alternativă a asigurării creșterii și dezvoltării copiilor, atunci când aceștia nu pot să rămână în propria familie.
Uneori măsurile preventive, influențate de reprezentarea socială asupra copilului și a abandonului, sunt ele însele abuzive.
Adevărata prevenție ar trebui să:
Desființeze cauza;
Să diminueze efectele;
Să creeze o întrerupere a legăturii dintre cauză și efecte;
Să urmărească reabilitarea persoanelor afectate.
Prevenția abandonului copilului se mai poate realiza și prin:
Crearea de spații fizice și mentale, securizante, care să întărească reziliența copilului, prin asigurarea unui mediu de viață afectuos, copilul primind un sentiment de siguranță și astfel vor fi influențate structurile profunde ale creierului, cele răspunzătoare de modificările produse în urma traumei;
Stabilirea identități juridice a copilului abandonat;
Prevenția va ține seama de specificul comportamentului copilului în relația cu adultul. Nevoia de sinceritate în relație și loialitatea copilului față de adult sunt încă prea puțin cunoscute și valorizate. Sentimentul de trădare, de abandon pe care îl trăiește copilul poate fi diminuat sau exacerbat prin respectarea sau ignorarea acestor caracteristici;
Comunicarea emoțională cu copilul, atât în forme verbale cât și non – verbale. Intervențiile cognitive și verbale au șanse mai mici să influențeze structurile primitive ale creierului, desenul este o formă de re-constituire la nivelul inconștient și subconștient, adecvată pentru copilul abandonat;
Identificarea rolului și a sensului fiecăruia, aceasta fiind posibilă printr-o formă de terapie adecvata;
Recunoașterea comportamentelor generate de traumă ( încremenirea, criza de afect, regresiile, nevoia de a controla situația); copiii maltratași dezvoltă două tipuri de comportament de bază:
– fie devin hiperactivi, distructivi, agresivi
– fie devin super – copii, cu performanțe și un grad de maturitate peste vârsta lor, maturitate care le fură copilăria.
7. Forme de terapie pentru copilul abandonat la vârstă mică, pentru a-l ajuta să-și amintească:
De integrare senzori – motorie;
Bazate pe acțiune, mișcare, dramatizare;
Mișcări pe ritmuri muzicale;
Stimulare tactilă.
Abandonul este o formă extremă de maltratare a copilului, cu consecințe care construiesc destine nefericite.
Reducerea efectului și repararea răului produs sunt de asemenea posibile, printr-o concentrată acțiune în vederea:
Educării și a schimbării mentalității;
Creșterea nivelului de bunăstare;
Formarea profesioniștilor și crearea de servicii adecvate;
Schimbarea legislației.
Toate aceste conducând la o prevenție reală a fenomenului de abandon al copiilor.
Capitolul IV
Cercetare metodologică – studii de caz
Partea de metodologie cuprinde o principală metodă utilizată de asistentul social în identificarea cazurilor de abandon. Aceasta este studiul de caz.
Prin realizarea studiului de caz am încercat să studiez problema abandonului copiilor in spitale și maternități.
Studiul de caz este o anchetă focalizată pe descrierea, înțelegerea, prezicerea și / sau controlul entităților individuale, fie ele persoane, organizații, grupuri, culturi etc. Deși fiecare dintre acestea sau combinații ale lor : descriere, înțelegere, predicție, control poate servi ca obiectiv al studierii cazului, totuși înțelegerea în profunzime a actorilor, sentimentelor, interacțiunilor, comportamentelor lor legate de un anumit proces reprezintă dincolo de aparențe obiectivul ultim al cercetării bazată pe metoda studiului de caz. Cercetătorul stabilește problematica pe care se va focaliza studiul său prin formularea unei serii de întrebări despre o situație sau o problemă care va fi studiată și care va reprezenta scopul cercetării. Obiectul de cercetare prin metoda studiului de caz este reprezentat de o entitate, un program, o persoană, un grup de oameni. Fiecare obiect este indicat să fie conectat în mod complex de probleme politice, sociale, istorice, personale oferind posibilități variate de chestionare și construind complexitatea unui studiu de caz. Informațiile sunt obținute din documente, de la indivizi, de la membrii ai grupului sau de la cei care au legătură sau cunoștințe legate de problema investigată.
Studiu de caz 1
Cazul nr. 1.
Nume: L. F.
Istoricul familiei: numita L.F. a trăit în concubinaj 14 ani cu numitul O.S.C, au 3 copiii în vârstă de 12, 9 ani, iar al treilea copil s-a născut în data de 14 decembrie 2009. Imediat după naștere mama a fost părăsită de către concubin, deoarece avea o relație cu o femeie din județul Cluj.
Probleme identificate:
Familia monoparentală cu probleme financiare deosebite ( restanțe la chirie, dificultăți în asigurarea alimentației zilnice);
Probleme materiale;
Probleme de sănătate: mama suferă de astm bronșic și TBC pulmonar, copilul de 12 ani de asemenea;
Copilul nou – născut nu beneficiază de servicii medicale, nu a fost înregistrat la medic de familie.
Obiective:
Consiliere socială: informare cu privire la modalitatea de obținere a unor prestații sociale;
Asigurarea accesului la serviciile medicale;
Sensibilizarea și responsabilizarea mamei în vederea menținerii copilului în familie;
Sprijin material.
Rezultate:
Familia beneficiază de ajutor social și au primit ajutor de urgență în valoare de 150,26 RON, constând în produse pentru îngrijirea și igiena copilului;
În urma medierii, copilul L.L. născută la 14.12.2009 a fost înscrisă la medicul de familie dr. B.R. A fost vaccinată, starea ei de sănătate este monitorizată în continuare;
L. nu a fost abandonată, este crescută de mama ei, alături de surorile sale.
Studiu de caz 2
Cazul nr. 2.
Nume: H. G. R
Istoricul familiei: G este membru al unei familii numeroase: are 9 frați, din care 7 trăiesc alături de ea și părinții ei. Unii dintre frați au la rândul lor copii, astfel spațiul locativ este insuficient, raportat la numărul membrilor familiei. Ea este încadrată în grad de handicap mintal, este sprijinită de mama ei în creșterea copilului său de 1 an. La data de 12 februarie 2010, G. a dat naștere celui de-al doilea copil. Acest copil urma să fie abandonat la maternitate, deoarece mama nu își asuma rolul de părinte. Copilul are paternitate recunoscută, însă tatăl lui este de asemenea persoană cu dizabilități grave.
Probleme identificate:
Părinți cu handicap;
Venturi insuficiente pentru a-i putea asigura copilului nou – născut cele necesare.
Obiective:
Integrarea copilului în familia lărgită;
Informarea cu privire la procedura de numire a tutelei;
Informarea cu privirea la metodele contraceptive, mediere cabinetul de planning familial din cadrul Policlinicii de la Spitalul de Obstetrică Ginecologie Oradea;
Sprijin material.
Rezultate:
Copilul a fost integrat în familie, este crescut de bunica din partea mamei;
În urma vizitelor efectuate, mama a fost încurajată pentru a contribuii la creșterea copilului, în prezent îl alăptează și o asistă pe mama ei când aceasta îi face baie;
Familia a beneficiat de ajutor de urgență în valoare de 148,30 lei și a primit îmbrăcăminte și încălțăminte din donații;
G de-abia acum realizează că nașterea unui copil trebuie planificată, dorește să folosească sterilet, pentru a evita alte sarcini nedorite.
Studiu de caz 3
Cazul nr. 3.
Nume:E. C. J.
Istoricul familiei:C a crescut într-o familie cu carențe, după terminarea clasei a 8-a și-a abandonat studiile. Trăiește într-o relație de concubinaj, are un copil în vârstă de 5 ani și este gravidă în luna a 9-a. Locuiește în chirie dar concubinul a rămas fără loc de muncă și se confruntă cu probleme financiare. Nici unul din ei nu se bucură de sprijinul familiei lărgite și sunt îngrijorați pe zi ce trece. Deși se simt atașați de copil, au luat decizia de a renunța la el “până când mai crește un pic”, până li se va echilibra situația financiară.
Probleme identificate:
Risc crescut de abandon;
Probleme financiare;
Probleme interpersonale (părinți – rude, familia lărgită);
Lipsă utilități: lipsa unei surse de încălzire ( locuință extrem de rece!).
Obiective:
Consiliere în vederea prevenirii abandonului copilului după naștere;
Informare și sprijin după naștere;
Sprijin material;
Căutarea resurselor umane, care vor oferi sprijin în creșterea copiilor.
Rezultate:
Mama a născut în cursul lunii martie, copilul a fost luat acasă;
Bunica din partea mamei s-a sensibilizat în urma discuțiilor purtate și o va ajuta pe mamă;
În urma medierii s-a reușit obținerea certificatului de naștere, mama va putea solicita prestațiile care li se cuvin ( certificatul de naștere al mamei s-a pierdut și s-a luat legătura cu referentul care eliberează certificatul medical constatator al nașterii, pentru a confirma faptul că este necăsătorită);
Vecini ai familiei s-au sensibilizat de asemenea și au făcut o sobă de teracotă, pentru a evita îmbolnăvirea membrilor familiei;
Au beneficiat de trusou pentru copil în valoare de 217,44 lei.
Studiu de caz 4
Cazul nr.4.
Nume: Ț. G. R.
Istoricul familiei: Mama în vârstă de 29 de ani, trăiește într-un cămin social cu cei 4 copii ai săi. Este căsătorită, dar i-a crescut pe copii singură, deoarece inițial soțul era plecat în străinătate. După ce s-a întors în țară a săvârșit fapte penale(înșelăciune) și a fost închis. Mama i-a neglijat pe cei 3 copii, astfel Direcția pentru Protecția și Promovarea Drepturilor Copilului a investit măsura de plasament într-o casă de tip familial. După eliberarea tatălui, copii au fost reintegrați în familie și în data de 01 ianuarie 2010 s-a născut al 4-lea copil, care se află în risc de abandon din cauza relațiilor extraconjugale ale mamei.
Probleme identificate:
Probleme financiare grave 2800,00 lei restanță la întreținere și chirie, venituri insuficiente acoperirii nevoilor zilnice;
Lipsa unui loc de muncă pentru tată;
Lipsă utilități: baie comună, situată pe holul căminului social, neadecvat pentru menținerea igienei unui nou – născut;
Nevoi emoționale ( mamă neglijentă, superficială).
Obiective:
Sprijin material;
Căutarea unui loc de muncă pentru tată pentru a ieși din impas;
Consilierea ambilor părinți în vederea responsabilizări lor;
Informare, mediere.
Rezultate:
Au beneficiat de ajutor material în valoare de 323,19 lei, constând în produse pentru îngrijirea și igiena corporală ( copilului i se face baie în cădița primită de la UNICEF);
Din cauza antecedentelor penale, sunt dificultăți la angajarea tatălui. S-a făcut informarea cu privire la metode și tehnici de căutare a unui loc de muncă (în curs);
Familia a primit îmbrăcăminte și încălțăminte din donații;
În urma educației parentale, mama este mai afectuoasă cu copiii, își asumă responsabilitățile aferente rolului de părinte, copilul în vârstă de 11 ani a început sp frecventeze Centrul Comunitar FRCCF.
Studiu de caz 5
Cazul nr. 5.
Nume:T. E. I.
Istoricul familiei: T. E. I. are 42 de ani și este mama a 3 copii minori. Este divorțată trăiește în concubinaj cu un bărbat mai tânăr cu 10 ani decât ea. A rămas însărcinată: sarcina este în evoluție, în luna a 7-a. Mama nu-și dorește acest copil din cauza dificultăților financiare, trăiesc din ajutor social în cuantum de 222,00 lei.
Problemele identificate:
Probleme de sănătate: mama suferă de pneumonie, prezintă amenințare de avort, dar își neglijează starea de sănătate;
Probleme financiare.
Obiective:
Consiliere în vederea prevenirii abandonului copilului după naștere (educație parentală individuală);
Mobilizarea mamei de a se prezenta la medic specialist, în vederea recuperării și monitorizării sarcinii;
Informare cu privire la drepturile gravidelor și dreptul la prestațiile și serviciile sociale de după naștere;
Sprijin material.
Rezultate:
În urma informării mamei s-a prezentat la medicul de familie, care în urma consultației i-a prescris vitamine, deoarece copilul nu s-a dezvoltat corespunzător. Aceste vitamine, cât și medicamentele prescrise pentru tratarea pneumoniei au fost achitate de către UNICEF (145,33 lei);
Mama si-a ales un medic ginecolog (dr. B), este interesată de starea de sănătate a copilului și așteaptă cu nerăbdare nașterea lui;
Ceilalți 3 copii ai săi au fost înscriși la activitățile de vacanță din cadrul Centrului Comunitar FRCCF, astfel mama va putea aloca mai mult timp după naștere copilului nou – născut.
Studiu de caz 6
Cazul nr. 6.
Nume:A. F. G.
Istoricul familiei: F. mamă minoră în vârstă de 15 ani, elevă în clasa a7-a la fără frecvență. Paternitatea copilului în vârstă de 4 luni nu este recunoscută ( minora a avut o aventură cu un băiat de 20 de ani, al cărui identitate nu o cunoaște).
Probleme identificate:
Mamă minoră fără venituri, fără experiență;
Risc de abandon școlar;
Nu beneficiază de anumite servicii și prestații sociale, deoarece li se pare “complicat” solicitarea acestora, fiind minoră.
Obiective:
Consiliere în vederea menținerii interesului față de copil și școală;
Informare și sprijin în solicitarea prestațiilor sociale care i se cuvin, dar pe care încă nu le-a solicitate;
Încurajare pentru a avea încredere în sine.
Rezultate:
Minora a realizat ce efecte ar avea abandonul asupra copilului, de asemenea importanța școlii. Sora ei, care are de asemenea un copil de 7 luni, are grijă de copilul numitei F. în fiecare vineri și sâmbătă, când aceasta merge la școală. A început sa-și facă planuri, vrea să devină asistent social;
Au fost informați și sprijiniți în întocmirea livretului familial și a dosarelor pentru solicitarea alocației de susținere pentru familia monoparentală, acordată în baza OUG 105/2003 și transportați la ASCO pentru a le depune (bunica a fost numită tutorele numitei F. și al copilului ei).
Studiu de caz 7
Cazul nr. 7.
Nume: R. K.
Istoricul familiei: K în vârstă de 33 de ani, mamă a 3 copii minori, însărcinată în luna a7-a, trăiește în concubinaj, acesta nu este tatăl celorlalți copii, este alcoolic, nu are loc de muncă. Trăiește în locuință socială, construită de Fundația Maica Teresa.
Probleme identificate:
Risc de abandon;
Probleme financiare;
Probleme interpersonale;
Lipsa resurselor umane;
Trăiesc din alocația a 2 dintre copii, deoarece al 3-lea nu avea certificate de naștere;
Din cauza faptului că a crescut în casă de copii nu avea susținere familiei, nu știa numele părinților.
Obiective:
Prevenirea abandonului copilului ( dorința mamei era ca după naștere să abandoneze copilul);
Consilierea mamei în vederea stabilizării și conștientizării asupra importanței creșterii copilului în familie;
Mediere;
Informare cu privire la drepturile copilului.
Rezultate:
Obținerea certificatului de naștere pentru R. G. în vârstă de 5 ani;
După obținerea actelor mama a fost însoțită la Primăria de domiciliu unde s-a depus o cerere pentru solicitarea venitului minim garantat în baza prevederilor legii nr. 416/2001;
Solicitarea alocației de susținere pentru familia monoparentală acordată în baza OUG 105/2003, astfel rezolvându-se problemele financiare;
Copilul a rămas la mama, este crescut de aceasta, există condiții.
Studiu de caz 8
Cazul nr. 8.
Nume: Z. G.
Istoricul familiei: G gravidă minoră, identificată în luna a 8-a, trăiește concubinul de asemenea minor, fără să fie supravegheați de un adult, nu au venituri, concubinul realizează venitul ocazional din confecționare de pantofi. După conceperea copilului, ambii părinți erau bucuroși dar în timp au realizat dificultățile pe care le implică creșterea unui copil, fapt pentru care au decis să nu se implice în creșterea acestuia după naștere.
Probleme identificate:
Mama nu avea acte, nu era școlarizată, avea 2 clase;
Minoră, fără experiență în creșterea copilului;
Probleme financiare;
Fără susținere din partea familiei.
Obiective:
Prevenire;
Sensibilizare;
Conștientizare;
Informare cu privire la drepturile copilului prevăzute de Legea 272/2004;
Responsabilizare;
Informare contraceptivă;
Mediere, mama nu avea buletin.
Rezultate:
Obținerea cărții de identitate a mamei;
Copilul a fost luat acasă în urma intervenției, i s-au făcut actele.
Concluzii ale studiilor de caz
În urma studiilor de caz efectuate am concluzionat faptul că majoritatea mamelor trăiesc în concubinaj cu tatăl copiilor.
Din cauza imposibilităților materiale și financiare acestea doresc să își abandoneze copii imediat după naștere. Majoritatea mamelor provin din mediul rural și au vârste cuprinse între 15-42 ani. Toate provin din familii dezorganizate, cu un nivel de bunăstare scăzut și cu un număr mare de copii.
Atât mamele cât și concubinii acestora nu au studiile terminate deoarece au plecat de acasă la vârste fragede. Majoritatea nu au un loc de muncă stabil care să le asigure traiul minim decent. Ei trăiesc din alocațiile copiilor. Aceste familii monoparentale nu păstrează legăturile cu familia lărgită.
După intervenția specialiștilor situația materială și cea financiară s-a stabilizat, toate mamele putând să păstreze copii lângă ele pentru ai crește. Acum toate familiile beneficiază de ajutor social, li s-au făcut acte și au primit donații. Aceste cazuri au fost monitorizate pentru a se observa evoluția copiilor în aceste medii familiale.
Capitolul V
Concluzii și propuneri
Am constatat faptul că majoritatea copiilor provin din familii dezorganizate, familii cu deficit financiar, cu nivel scăzut de educație.
Majoritatea mamelor acestor copii sunt foarte tinere care susțin că din cauza faptului că mai au alți copii, acestea sunt anevoite să abandoneze copilul, cele mai multe trăind în concubinaj cu tatăl copiilor.
Una din cauzele primordiale care stau la baza dezvoltării deficitare și problemelor de ordin intelectual și emoțional al copiilor abandonați este lipsa afectivității, inexistența unei legături puternice de atașament cu o persoană adultă semnificativă pentru copil, lipsa unei figuri materne constante și de durată.
Serviciul de asistență socială propune implicarea comunității în rezolvarea cazurilor de abandon, dar comunitatea nu oferă suficiente resurse pentru a evita abandonul. Familia reprezintă un factor important care influențează procesul de instituționalizare.
Din punct de vedere social, copiii abandonați în instituții, prezintă un anumit grad de vulnerabilitate, deoarece nu sunt acceptați de ceilalți copii în cercul lor de prieteni, ei sunt mai vulnerabili decât cei aflați în familia lor naturală cât și din punct de vedere educațional. Responsabilitatea creșterii copilului revine în egală măsură familiei și colectivității locale.
Familia este cea care poate oferii copilului un mediu stimulativ pozitiv, suportiv de viață, poate răspunde la toate cerințele sale complexe de tip integrativ: educație, asistență medicală, asistență socială, prevenirea abandonului.
Propuneri:
Consider că cel mai esențial lucru este de a le oferii pe cât posibil acestor copii, dragostea, afecțiunea și sprijinul de care au nevoie pentru a se dezvolta armonios.
Este foarte important ca fiecare persoană să aibă acces la mijloacele de planificare familială, în special grupurile marginalizate cu deficit de acces din comunitățile izolate geografic, segmentele sărace ale populației, comunitățile de rromi.
Un alt lucru important care ar avea ca și efect reducerea numărului de copii abandonați ar fi crearea a cât mai multor centre de consiliere pentru mamele cu risc de a-și abandona copilul în faza pre și post natală și încurajarea acestor mame să se prezinte la aceste centre de consiliere.
Dacă abandonul copilului nu poate fi împiedicat, este important ca după ce copilul e declarat abandonat judecătorește, instituțiile care intervin în protecția copilului, sa acționeze astfel încât abandonul să nu genereze consecințe negative asupra copilului (lipsa afectivității materne, abuz emoțional, verbal, izolare).
Bibliografie
Ainsworth Mary – “ Attachments Beyond Infacy” American Psychologist, 1967;
Bonchiș Elena – “ Copilul și copilăria – o abordare psiho – pedagogică“ , Editura Imprimeriei deVest, Oradea, 1998;
Bonchiș Elena – “ Dezvoltare umană – aspecte psiho – sociale” Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2000;
Bowbly John – „ Child Care and the Growth of Love “, Penguin Books, Middlesex, 1963;
Claparade Eduard – “ Psihologia copilului și pedagogia experimentală”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975;
Killen Kari – “ Copilul maltratat” Editura Eurobit, Timișoara, 1998;
Levy Terry, Orlans Michael –“ Attachment trauma and Healing” CWLA Press, Washington D.C., 1998;
Macavei Elena –“ Familia și casa de copii”, Editura Litera, București, 1989;
Mărginean Ioan –“ Politica socială și Economia de piață în România” , Centrul de informare și documentare economică, București, 1994;
Mărginean Ioan –“ Politica socială. Studii 1990-2004” , Editura Expert, București, 2004;
Mihuț Liliana, Bruno Lauritzen – “ Modele de politici sociale/ Models of social policy”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999;
Ouvray S. Robert – “ Enfant abuse, enfant medusa”, Editura Eurostampa, Timișoara, 2001;
Piaget Jean – “ Judecata morală la copil”, Editura didactică și Pedagogică, București, 1980;
Pop Luana Miruna (coordonator) –“ Dicționar de Politici Sociale” Editura Expert, București, 2002;
Pop Luana Miruna – “ Politici Sociale. Elemente de teorie, analiză și evaluare a politicilor sociale”, Editura Economică, București, 2005;
Popescu Livia – “Politici sociale est – europene între paternalism de stat și responsabilitate individuală”, Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2004;
Roth S. Maria – “ Femei și copii victime ale violenței”, Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2005
Stănciulescu Elisabeta –“ Sociologia educației și familiei”, Editura Polirom, Iași, 2000;
Studiul UNICEF – “ Situația abandonului copiilor în România”, 2005;
Zamfir Elena (coordonator) – “Strategii antisărăcie și dezvoltare comunitară”, Editura Expert, București, 2000;
Zamfir Elena, Zamfir Cătălin ( coordonatori) – “Politici Sociale. România în context European”, Editura Alternative, București, 1995.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Problematica Familiei Si Copilului In Centrul Preocuparilor Politicilor Sociale Sectoriale Actuale (ID: 123164)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.