Problematica Educatiei In Societatea Contemporana

CUPRINS

1.Conceptul de educație; note și trăsături……………………………………………..4

Coordonate generale ale educație………………………………………………..5

Caracteristicile educației……………………………………………………………….7

2. Funcțiile educației………………………………………………………………………..8

3. Formele educației…………………………………………………………………………9

4. Laturile educației ……………………………………………………………………….11

5. Structura acțiunii educaționale……………………………………………………..13

6. Educația și provocările lumii contemporane……………………………………15

7. Orientarea perspectivă a educației…………………………………………………17

8. „ Noile educații ” o nouă problematică a educației contemporane………21

CONCLUZII………………………………………………………………………………………………..26

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………..27

=== Problematica Educatiei in Societatea Contemporana ===

CUPRINS

1.Conceptul de educație; note și trăsături……………………………………………..4

Coordonate generale ale educație………………………………………………..5

Caracteristicile educației……………………………………………………………….7

2. Funcțiile educației………………………………………………………………………..8

3. Formele educației…………………………………………………………………………9

4. Laturile educației ……………………………………………………………………….11

5. Structura acțiunii educaționale……………………………………………………..13

6. Educația și provocările lumii contemporane……………………………………15

7. Orientarea perspectivă a educației…………………………………………………17

8. „ Noile educații ” o nouă problematică a educației contemporane………21

CONCLUZII………………………………………………………………………………………………..26

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………..27

1.CONCEPTUL DE EDUCAȚIE; NOTE ȘI TRĂSĂTURI

Educația este un fenomen social care a însoțit istoria omenirii de la începuturile ei si va continua sa existe de-a lungul existentei acesteia.

Ea conserva si transmite experiența de cunoaștere teoretica si practica, valorile culturii si civilizației de la o generație la alta.

Din punct de vedere etimologic termenul educație poate fi dedus din termenii latinești educo –educare (a alimenta, a hrăni, a îngriji, a creste), ca si educo – educere ( a duce, a conduce, a scoate din…, a ridica, a inerta); ambele semnificații inițiale au sensuri apropiate de ceea ce înțelegem astăzi prin termenul educație: creșterea, modelarea copilului (tânărului, hrănirea (spirituala), conducerea prin cultura spre cultura, scoaterea din starea de natura si înălțarea la starea de cultura.

Cu înțelesuri similare este utilizat la sfârșitul secolului al XVI-lea in Franța, extinzându-se mai târziu in Europa, devenind termenul utilizat curent pentru a denumi activitatea de formare, modelare, conducere a ființei umane pentru a dobândi autonomie si independenta.

Educația se constituie ca obiect de studiu al pedagogiei, ca știința care cercetează fenomenul educațional cu toate implicațiile sale asupra devenirii ființei umane.

De-a lungul timpului concepțiile asupra educației au evoluat, reflectând concepția asupra valorii umane si in special a copilului si încercând sa surprindă esența fenomenului educațional din aceasta perspectivă.

Educația are drept scop sa dea sufletului si corpului întreaga frumusețe si perfecțiune de care sunt susceptibile (Platon).

A educa înseamnă a cultiva curățenia sufleteasca si buna – cuviința a copiilor si tinerilor, a-1 creste pe copil moral si in evlavie (Ioan Hrisostom).

Educația urmărește realizările întregii perfecțiuni de care natura omului este capabila (Kant).

Educația este dezvoltarea naturala, progresiva si sistematica a tututor facultăților (Pestalozzi).

Educația este o operație prin care un spirit formează alt spirit , si o inima formează o alta inima (J. Simon).

Educația este acțiunea generațiilor adulte asupra celor tinere, cu scopul de a le forma acestora din urma anumite stări fizice, intelectuale si mentale necesare vieții sociale ( E. Durkheim)

Educația este o voința de iubire generoasa fata de sufletul altuia pentru a i se dezvolta receptivitatea fata de valori si capacitatea de a crea valori (Ed.

Spranger)

Constatam in aceste definiții unghiuri diferite de vedere, punând in evidenta natura procesului, scopul, conținutul sau laturile acestuia.

Ioan Cerghit identifica următoarele perspective de înțelegere a acesteia :

educația ca proces – acțiune de transformare in sens pozitiv si pe termen lung a flintei umane ;

educația ca acțiune de conducere – dirijarea evoluției individului spre stadiul de persoana formata, autonomă, responsabilă;

educația ca acțiune sociala – activitate ramificată care se desfășoară pe baza uni proiect social, care vizează un modei de personalitate;

educația ca interrelație umana – efort comun si conștient intre cei doi actorii actului educational: educatorul si educatul:

• educația ca ansamblu de influente – acțiuni deliberate/nedeliberate-explicite/implicite; sistematice/neorganizate care contribuie la formarea omului. Sintetizând diverse ipostaze, definiții si concepții asupra educației, putem retine următoarele trăsături ale educației ca fenomen social:

• educația este un demers aplicabil doar la ființa umana;

• educația consta intr-un sistem de achiziții preponderent deliberate;

• acțiunile sunt concentrate la nivelul unor instituții de profil care permit organizarea, structurarea si planificarea lor;

• educația se realizează din perspectiva unui ideal de personalitate umana, in acord cu reguli culturale si istorice determinate;

• educația nu este o etapă limitată la o anumită vârstă.

În literatura de specialitate ca și în concepția și practica pedagogică (profesori, părinți) întâlnim și alți termeni utilizați cu sensuri sinonime celui de educație: dresaj, domesticire, îndoctrinare, salvare, formare, instruire, învățare; acest fapt face necesară analiza fiecăruia dintre termeni și delimitarea celor care nu pot fi asociați conceptului de educație.

1.1 Coordonate generale ale educației

acțiunea educațională este în esență o relație între un „subiect” și un „obiect” în cadrul căreia S urmărește o schimbare, o transformare a a lui O conform unui scop;

relația dintre S și O este o relație socială și antropologică (la polii relației se află ființe umane);

interacțiunea S – O are un caracter activ și creativ

desfășurarea acțiunii educaționale are un caracter funcțional – dinamic, prin relațiile directe și indirecte care se stabilesc între componentele sale (factori obiectivi, subiectivi, controlabili, necontrolabili), ceea ce crează un „câmp educațional” complex, de aceea acțiunea educațională se desfășoară in conformitate cu un determinism probabilist;

educația este un proces organizat, expresie a două forțe complementare: societatea și individul, proces care înscrie ființă umană pe traiectoria ascendentă a umanizării sale;

Latura socializării insistă asupra presiuni pe care educația o exercită asupra ființei umane pentru a se integra în viața socială și economică, în timp ce latura individualizării scoate în evidență necesitatea valorificării potențialului ereditar.

Socializarea imprimă educației un sens de modelare a personalității potrivit unei direcții prestabilite. Individualizarea accentuează sensul autopropulsor al educației în manifestarea potențialului individual.

În raport cu aceste doua perspective, în decursul timpului s-au dezvoltat concepții și atitudini diferite asupra educației:

concepții sociocentriste – educația este interpretată exclusiv din perspectiva societății, vizând pregătirea omului pentru exercitarea diferitelor roluri sociale; socialul este primordial dar nu ține cont de natura umană, ceea ce contravine esenței educației: dezvoltarea și diferențierea specifică a personalității umane;

concepții antropocentriste – pleacă de la presupunerea existenței unei naturi umane universale și invariabile, educația având rolul de a asigura dezvoltarea aceste naturi, a calităților generale și specifice ale ființei umane; această concepție eludează cadrul social în care acționează omul, care trebuie să răspundă anumitor cerințe sociale (culturale, economice, profesionale, morale), ceea ce echivalează cu un fel de utopism pedagogic (educația liberă).

În decursul timpului teoreticienii au înclinat spre una sau spre cealaltă dintre cele două poziții; astăzi cele două concepții tind să se întâlnească.

1.2 Caracteristicile educației

1. Natura socială a educației desemnează faptul că educația se desfășoară numai în societate, ca urmare, între societate și educație există o strânsă interdependență.

Educația a apărut odată cu societatea omenească și va continua să existe de-a lungul întregii evoluții a acesteia, supunându-se legilor generale de evoluție ale societății,.

O înțelegere profundă a relației dintre educație și societate poate fi realizată pornind de la teza potrivit căreia socialul este rezultatul interacțiunii și conviețuirii oamenilor. La nivelul societății educația ne apare ca o acțiune care mijlocește și diversifică relațiile dintre om și societate, favorizând dezvoltarea omului prin intermediul societății și a societății prin intermediul oamenilor. Astfel, omul educat acționând asupra societății, paralel cu transformarea acesteia, se transformă pe el însuși, rezultat care, la rândul său se va repercuta din nou asupra societății.

Caracterul specific uman rezidă în faptul că educația este o acțiune ce se desfășoară în mod constant și vizează atingerea unor finalități stabilite în prealabil. La cei doi poli ai acțiunii educaționale se află ființe umane: subiectul (cadrul didactic) care acționează asupra obiectului (elevul) în vederea formării unei personalități dezirabile din punct de vedere social, dar și în concordanță cu cerințele și particularitățile individului. Acțiunea educațională are un caracter conștient și finalist, deoarece în cadrul ei oamenii se gândesc în prealabil la ceea ce urmează să realizeze.

Caracterul istoric al educației.

Ca realitate socială, educația este supusă unui determinism istorico-social, care se reflectă în schimbările pe care educația le suportă în raport schimbările sociale. Aceste schimbări se produc și ca efect al logicii interne a educației, reprezentată de structurile, normele, mentalitățile, concepțiile care s-au acumulat în teoria și practica educațională și care filtrează influențele sociale.

Caracterul istoric al educației se concretizează în modificările și restructurările pe care finalitățile sale, conținuturile, formele și mijloacele de realizare le înregistrează odată cu schimbarea tipului de societate. Se poate vorbi astfel de o educație specifică orânduirii sclavagiste, Evului Mediu, epocii luminilor, epocii moderne sau celei contemporane.

4. Caracterul național și universal al educației

Pe aceeași treaptă de dezvoltare social-istorică, educația prezintă anumite particularități izvorâte din experiența fiecărui popor. Ca acțiune socială educația se înfăptuiește în limitele unor granițe naționale și statale, pe fondul unei vieți sociale și a! unor tradiții care s-au acumulat de-a lungul dezvoltării poporului și națiunii respective.

Aceste fenomene își vor pune amprenta asupra sistemului educațional care trebuie să fie expresia cerințelor sociale, culturale, economice din fiecare țară.

Caracterul național este legat nemijlocit de caracterul universal, pentru că
educația, la fel ca și cultura sau economia, nu poate închide în granițele statale făcând abstracție de ceea ce s-a realizat în alte țări. Experiența universală trebuie îmbinată cu experiența națională prin adaptarea acesteia la particularitățile sociale și naționale specifice fiecărei țări.

2. FUNCȚIILE EDUCAȚIEI

Selectarea, prelucrarea și transmiterea valorilor de la societate la individ. Educația se realizează prin transmiterea experienței sociale, stocată sub forma valorilor cultural-științifiec. Natural că numai o parte din aceste valori vor fi utilizate în procesul educației. Selectarea și transmiterea lor urmează să se iacă pe baza unor principii pedagogice și în conformitate cu anumite particularități psihice individuale și de vârstă ale copiilor cărora li se transmit. Pe măsură ce societatea evoluează, ritmul de acumulare a valorilor este tot mai intens, fapt pentru care principiile după care se face selectarea și transmiterea se restructurează continuu. Cele două operații, selectarea și transmiterea, se află într-o dependență reciprocă, deci o selectare adecvată se va răsfrânge pozitiv asupra transmiterii, după cum o raționalizare a acesteia va avea influențe pozitive asupra selecției.

Această funcție asigură, deci, conținutul educației. Volumul conținutului s-a modificat de la o epocă la alta și de la un tip de educație la altul, prin aceste transformări exprimându-se caracterul istoric al educației.

Dezvoltarea conștientă și progresivă a potențialului biopsihic al omului. Ca acțiune socială, educația vizează omul conceput ca un tot unitar; ca ființă biopsihosocială. Deși acționează din exterior, educația este întotdeauna dependentă de anumite particularități biopsihice, urmărind în același timp, dezvoltarea lor. Este un adevăr recunoscut că valorificarea acestora se poate face numai prin exersare, prin acțiune. Or, educația creează în mod conștient posibilitatea apariției unor astfel de ocazii si împrejurări.

Funcția despre care vorbim este realizabilă numai pe baza valorificării descoperirilor biologiei și psihologiei și a fundamentării acțiunii educaționale, pe aceste deprinderi. Dezvoltarea potențialului biopsihic răspunde unor nevoi individuale și, prin intermediul acestora, și unor nevoi sociale.

Pregătirea omului pentru integrarea activă în viața socială. Din definiția pe care am dat-o educației rezultă că urmărește formarea unui tip de personalitate solicitat de condițiile prezente și de perspectivă ale societății. Sarcina educației este de a-1 pregăti pe om ca element activ al vieții sociale, ca forță de muncă și subiect al relațiilor sociale. Deoarece integrarea în viața socială, ca forță de muncă și subiect al relațiilor sociale, este un proces continuu, neîntrerupt, se apreciază că această funcție este specifică educației, indiferent de vârsta individului. Din această perspectivă, putem considera că asigurând pregătirea profesională, educația este un factor al progresului social.

Prin funcția la care ne referim, educația răspunde unor necesități sociale pe care societatea, în ansamblul său, le pune în fața oamenilor ca agenți ai devenirii sociale.

Privită din perspectiva pregătirii forței de muncă, educația îndeplinește și o funcție economică. întrucât integrarea în viața socială se face în prinsul rând prin activitatea de muncă, putem considera funcția economică ca un aspect al acesteia din urmă.

Funcțiile educației prezentate mai sus trebuie privite ca un tot, întrucât acțiunea educațională vizează dezvoltarea personalității umane în concordanță cu anumite cerințe ale societății. Prin aceste funcții, educația poate fi apreciată ca o condiție indispensabilă atât pentru existența și dezvoltarea societății, cât și a fiecărui individ în parte.

3. FORMELE EDUCAȚIEI

Pentru determinarea unor forme specifice ale educației vom face distincția între acțiunile educative și influențele educative. De-a lungul existenței sale, fiecare individ se află, concomitent sau succesiv, sub impactul ambelor categorii de fenomene. Ceea ce le unește este contribuția lor la formarea omului. Ambele au deci o finalitate educativă, declanșând și producând modificări în structura internă a personalității umane. Din această cauză ele pot fi exprimate cu ajutorul termenului generic de fenomene educative. Ele se deosebesc, însă, în funcție de modul în care sunt organizate și de gradul de eficiență pe care îl au. Dacă ar fi BAplasate pe o scară atunci la una din extreme s-ar putea situa acțiunile educative conștiente care se desfășoară în instituții special organizate, iar la extrema cealaltă s-ar afla influențele educative spontane și incidentale ce se exercită asupra individului.

In funcție de gradul de organizare a acestor influențe putem delimita trei mari categorii : educație formală, educație nonformală și educație in formală.

Educația formală include totalitatea acțiunilor educative exercitate în mod conștient și organizat în cadrul instituțiilor școlare, proprii sistemului de învățământ din fiecare țară. Obiectivele și conținutul educației sunt prevăzute în documente școlare, eșalonate pe cicluri, niveluri și ani de studii. Transpunerea lor în practică se face sub îndrumarea cadrelor didactice, persoane investite special cu conducerea acțiunii educative.

Acest tip de educație facilitează dirijarea conștientă a formării personalității umane, într-un context metodic organizat, în concordanță cu cerințele idealului educațional.

Educația nonformală reunește ansamblul acțiunilor educative care se desfășoară într-un cadru institutionalizat situat în afara sistemului de învățământ. Este vorba de totalitatea acțiunilor educative extrașcolare care se desfășoară. în instituții special organizate. Menirea lor este de a completa și întregi educația formală, în funcție de anumite necesități sociale și aspirații individuale. Sunt incluse aici diferite forme organizate în vederea perfecționării și reciclării personalului muncitor, forme special instituite pentru îmbogățirea nivelului general de cultură, pentru petrecerea organizată a timpului liber, pentru exersarea și valorificarea diferitelor înclinații și aptitudini individuale.

Principalele instituții în care se înfăptuiește acest tip de educație sunt casele de cultură, teatrele, cluburile, căminele culturale, bibliotecile publice, muzeele, asociațiile sportive etc. Conținutul și obiectivele urmărite sunt prevăzute în documente special elaborate, diferențiate în funcție de finalitatea avută în vedere, cât și de particularitățile psiho-fizice ale celor cărora se adresează.

Educația informată include totalitatea influențelor educative ce se exercită în mod spontan și neîntrerupt asupra personalității umane în virtutea prezenței sale într-un context situațional dat. Aceste influențe se plasează în afara unui cadru institutionalizat, nu vizează în mod deliberat anumite finalități, se extind asupra tuturor laturilor personalității umane.

Educația informată este expresia nemijlocită a mediului de viață și ambianței microsociale în care se află individul (membru al familiei, membru al unui grup de prieteni, al cartierului, al satului etc). în această ipostază el achiziționează informații, interiorizează modele de conduită morală, adoptă atitudini, reacționează la diferite solicitări, simte și vi brează la bucuriile și durerile celor din jurul său, într-un cuvânt își îmbogățește orizontul său spiritual.

Cele trei forme ale educației interacționează : efectele fiecăreia dintre ele au~înfluență asupra celorlalte și sunt valori fixate în cadrul acestora. Educația formală, de exemplu, asigură condiții favorabile pentru educația nonformală și informală, acestea din urmă oferind, la rândul lor, achiziții necesare unei bune desfășurări a activității din școală.

Prin specificul său, educația formală, ca formă instituționalizată, contribuie la conturarea profilului psihocultural al personalității umane. Din această cauză, ea deține un rol precumpănitor în câmpul acțiunilor și influențelor educative. în ultima vreme este tot mai mult asaltată de educația nonformală și informală, ca urmare a extinderii ariei de cu-prindere a acestora și a diversificării mesajelor educaționale ce se vehiculează. Sensul convergent al interacțiunii se împletește, uneori, cu cel divergent. Anihilarea acestuia din urmă este posibilă numai printr-o organizare eficientă a educației formale.

4. LATURILE EDUCAȚIEI

Idealul educațional oferă un model proiectiv al personalității în care se întrepătrund resursele interne ale acesteia cu dezideratele dinamicii sociale în care permeabilitatea este implicată ca subiect creator. Acest model sintetic urmează să fie detaliat prin circumscrierea unor aspecte concrete ale personalității care urmează să devină obiecte ale acțiunii educaționale.

Pentru delimitarea lor, literatura de specialitate distinge laturile educației. Referitor la ponderea și semnificația acestor laturi, specialiștii nu au ajuns la un consens deplin. Ba dimpotrivă, părerile prezintă un spectru foarte divers. Pedagogul francez Rene Hubert distinge următoarele laturi (sau „discipline educative") : educația intelectuală, educația morală, educația estetică (în care o include și pe cea religioasă), educația profesională și educația corporală (fizică).

Prezentăm, în continuare, punctul de vedere al acestui pedagog privind obiectivele și conținutul laturilor educației.

Educația intelectuală urmărește asimilarea unui sistem de cunoștințe din diverse domenii ale naturii și socioumane, concomitent cu dezvoltarea structurii psihologice a personalității umane și a formării unei viziuni asupra lumii.

Dezvoltarea structurii psihologice se referă la un ansamblu de capacități, procese, deprinderi și aptitudini intelectuale (inteligență, gândire, imaginație, memorie etc), la diferite tehnici de muncă intelectuală, precum și la anumite mobiluri ale activității intelectuale (interese, aspi rații, pasiuni etc). Această latură facilitează, după cum susține R. Hubert, adaptarea individului la cele trei planuri ale realității: fizic, social și spiritual.

Educația morală are în vedere, în concepția pedagogului francez, formarea profilului moral, a conștiinței și conduitei morale în concordanță cu cerințele și valorile morale ale societății. Structura acestui profil moral include un ansamblu de reprezentări și cunoștințe morale, sentimente morale, obișnuințe morale, trăsături de voință și caracter. Este vorba de integrarea in stuctura internă a personalității a valorilor morale promovate de societate. Valorile morale exercită, prin însăși funcționalitatea lor, o „presiune normativă" asupra membrilor societății.

Numai „presiunea" nu este suficientă. Imperativele acestor valori urmează să devină, prin acțiunea dirijată a educației, mobiluri subiective interne care să declanșeze apoi o conduită adecvată. Interiorizarea lor este în esență expresia unei socializări. „Pentru a fi conștient de sine, trebuie să te distingi de altul, iar pentru a te distinge de altul, trebuie să te reprezinți împreună cu el" (R. Hubert).

Educația estetică urmărește cunoașterea valorilor estetice, formarea capacității de a aprecia frumosul, dezvoltarea aptitudinilor artistice. Prin conținutul lor, valorile estetice contribuie la lărgirea sferei de cunoaștere a realității, la educarea aspirației și a dorinței de a introduce elemente ale frumosului în viața cotidiană, în adoptarea unei atitudini civilizate și sensibile în relațiile cu ceilalți.

Educația profesională urmărește pregătirea omului pentru integrarea sa în sistemul tehnico economic și social-cultural. Finalitatea acestei laturi constă deci în formarea omului pentru o anumită meserie. R. Hubert consideră că disciplinele pur intelectuale nu dispun de resurse suficiente pentru a oferi indivizilor sensul vieții concrete, după cum disciplinele pur tehnice nu oferă prilejul depășirii orizontului profesiunii. Soluția nu poate fi alta decât în complementaritatea dintre cultura intelectuală și cea profesională. Pentru toate meseriile, cultura intelectuală constituie substratul culturii profesionale „nu numai prin cunoștințele utile pe care le comportă, ci, mai ales, prin calitățile spiritului pe care le angrenează".

Asimilarea culturii profesionale nu trebuie să conducă spre o specializarea excesivă. Altfel riscă să bareze calea individului pentru ascensiune în cadrul aceleiași profesiuni.

5. STRUCTURA ACȚIUNII EDUCAȚIONALE

Educația, ca oricare alt fenomen social posedă o structură, fiind constituită din anumite componente ce se află într-o relație determinată. Modelul prezentat în continuare ne permite cunoașterea componentelor sale și a interdependenței dintre ele.

Modelul acțiunii educaționale.

unde : S = subiectul acțiunii educaționale (agent, educator)

O = obiectul acțiunii educaționale (receptor, elev)

S" = subiectivitatea obiectului educației

Le.; O.e.; Sc.e. = ideal educativ, obiective și scopuri educative

D = dispozitiv pedagogic

M.e. = mesaje educaționale

A = ambianța educațională (climat educativ)

C.o. = comportament obiectivat

C.i.e. = conexiune inversă externă

Cit — conexiune inversă internă

CS. — context social.

Vom analiza pe rând aceste componente :

— Subiectul acțiunii educaționale (S) sau agentul acțiunii poate fi o persoană izolată sau o comunitate umană. Rolul său este de a declanșa sau provoca acțiunea educațională, direct sau indirect, prin totalitatea actelor sale comportamentale.

— Obiectul acțiunii educaționale (O) sau receptorul ei este cel asu pra căruia se va exercita acțiunea respectivă. în cazul educației, el este tot o ființă umană, calitate pe care am marcat-o cu S' și asupra căreia vom reveni. Obiectul se poate prezenta în ipostaza de obiect al acțiunii și de obiect transformat. Dacă în prima ipostază el este așa cum se pre zintă la începutul unei secvențe, în cea de-a doua ipostază ne apare ca rezultat al modificărilor ce s-au produs, înregistrate la sfârșitul acelei secvențe a educației. Acestea vor constitui, la rândul lor, premisele acțiunii următoare și așa mai departe. Ca și în cazul subiectului, obiectul poate fi o persoană individuală sau o comunitate umană.

— Subiectivitatea obiectului educației (S') exprimă faptul că obiectul este tot o ființă umană sau mai bine zis o existența dimensionată subiectiv. Prin această subiectivitate se exprimă coeficientul do participare a obiectului la propria formare. Vorbind despre acest lucru, psihologul Al. Roșea sublinia că „elevul nu este o noțiune abstractă, ci o realitate vie, el vine la școală nu numai cu inteligența sa. ci cu întreaga personalitate, cu emoțiile sale, sentimentele sale, interesele sale etc". Nimic din tot ceea ce se întrepfinde din exterior nu se reflectă ca într-o oglindă, totul este trecut și asimilat prin acest filtru personal. Subiectivitatea include deci totalitatea mecanismelor prin care obiectul asimilează, prelucrează și stochează mesajele cu care se operează în cadrul acțiunii educaționale, elaborând apoi răspunsuri nuanțate personal. Educația ne apare astfel ca fiind rezultatul conlucrării si interacțiunii dintre subiect și obiect. Ambii sunt coparticipanți în acest proces. Solicitarea subiectivității celui educat constituie temeiul tendinței educației din zilele noastre de a transforma obiectul în subiect al propriei sale formări. La nivelul educației din grădiniță și școala primară această tendință impune educatoarei și învățătorului preocuparea pentru cunoașterea personalității copilului, pe baza căreia își vor putea orienta acțiunea si intențiile educative în direcția stimulării copilului de a participa la procesul devenirii sale.

Subiectul acțiunii se orientează în exercitarea acesteia după un ideal educativ (Ie.) și urmărește atingerea unor scopuri educative (Sc.e.) si obiective educative (O.e.). Idealul exprimă în mod concentrat finalitatea generală a educației determinată de condițiile social-istorice în care se desfășoară. Scopurile și obiectivele educaționale reprezintă finalități ale diverselor acțiuni educaționale concrete care converg, în cele din urmă, spre înfăptuirea idealului ca finalitate sintetică și generală.

Dispozitivul pedagogic (D) cuprinde mijloace pe care subiectul le folosește pentru exercitarea acțiunii sale, asigurând transmiterea mesajelor și asimilarea lor de către receptorul acțiunii.

Mesajele educaționale (M.e.) înglobează conținutul comunicării ce se realizează între subiect și obiect, care servesc la conducerea de către subiect a procesului de formare a personalității. în cazul acțiunii educaționale este vorba de o comunicare totală, constituită din două cornpartimente : o comunicare verbală, codificată cu ajutorul limbajului si al altor semne (simboluri, formule, figuri etc), și o comunicare extraverbală, realizată cu ajutorul unor mesaje nonverbale cum ar fi : mimică, gesturi, stări afective etc.

Ambianța educațională (A.) este climatul psihosocial ce se constituie din totalitatea reacțiilor afective (emoții, dispoziții, atitudini, sentimente etc.) ale celor doi poli ai educației, agentul și receptorul, ca ființe umane. Din punct de vedere psihologic, ambianța este cea care conferă o semnificație specific umană comunicării, stările afective ale agentului și receptorului având un puternic rol motivațional. Ele declanșează și amplifică eforturile lor în direcția realizării obiectivelor prevăzute.

O ambianță educativă în care domină optimismul, buna dispoziție, încrederea reciprocă se răsfrânge în mod pozitiv asupra întregii acțiuni educaționale. Conținutul și sensul stărilor afective pe care le include această ambianță sunt determinate, în primul rând, de personalitatea subiectului sau agentului acțiunii.

Comportamentul obiectivat (C.o.) include totalitatea reacțiilor obiectului ca răspuns la acțiunea întreprinsă asupra sa.

Conexiunea inversă externă (C.i.e.) oferă subiectului informat: în legătură cu efectele acțiunii exercitate asupra obiectului, a modului în care au fost asimilate mesajele transmise. Relația educațională capătă în acest fel un caracter circular, între cei doi poli având loc un schimb continuu de informații.

Conexiunea inversă internă (C.i.i.) este circuitul ce se stabilește între obiect și comportamentul său, acesta având rol de autocontrol și autodirijare a propriei dezvoltări și implicit de autoorganizare a răspunsurilor pe care le va emite.

Contextul social (C.S.) include, într-un tot unitar, factorii și condițiile social-obiective proprii unei etape concrete din dezvoltarea societății, pe fondul cărora se desfășoară acțiunea educațională. Este vorba de factorii materiali și spirituali, economici și politici, culturali și științifici care își vor pune amprenta asupra întregului proces educativ. «

Adâncirea „individualizării" ființei umane, potrivit dezideratului acestui ideal, presupune dezvoltarea tuturor componentelor personalității, în funcție de aceste componente putem delimita laturile educației, fiecare vizând unele sau altele din aceste componente.

6. EDUCAȚIA ȘI PROVOCĂRILE LUMII CONTEMPORANE

Prin structură, obiective și conținut, educația trebuie să răspundă exigențelor realității naționale și internaționale. Eficiența actului educativ este dată de disponibilitatea educației de a se adapta și autoregla în raport cu sfidările tot mai numeroase ale spațiului social.

Problematica lumii contemporane, caracterizată prin universalitate, globalitate, complexitate și caracter prioritar (G. Văideanu) demonstrează că soluțiile nu pot fi găsite în demersuri și angajări secvențiale, ci este nevoie de o viziune holistică pentru studierea și rezolvarea problemelor cu care se confruntă omenirea: degradarea mediului, explozia demografică, proliferarea conflictelor etc.

Analiza problematicii lumii contemporane și identificarea marilor teme de meditație au condus la constituirea în plan educațional a unor noi tipuri de conținuturi, „Noile educații": educația pentru pace, educația ecologică, educația pentru participare și democrație, educația pentru schimbare și dezvoltare, educația pentru comunicare și pentru mass-media, educația nutrițională, educația pentru timpul liber, educația privind drepturile fundamentale ale omului, educația interculturală etc.

In ceea ce privește aspectul procesual al demersului educativ în sine, se avansează o nouă paradigmă educațională care are la bază disocierea între învățarea de menținere și învățarea inovatoare.

Societățile tradiționale au adaptat un tip de învățare de menținere, care pune accentul pe achiziția de metode și reguli fixe, pentru a putea face față unor situații cunoscute și recurente. Acest tip de învățare este menit să asigure funcționarea unui sistem existent, a unui mod de viață cunoscut. In condițiile în care apar șocuri existențiale, schimbări, înnoiri, rupturi, este nevoie de un alt tip de învățare, așa numita învățare inovatoare. Aceasta are menirea de a pregăti indivizii și societățile să acționeze în situații noi. învățarea de menținere este esențială dar insuficientă. Ea este indispensabilă în situații bine determinate, care pot fi rezolvate prin strategii algoritmice, dar care nu mai pot face față situațiilor limită. învățarea inovatoare se abate de la „autoritatea programei analitice și stimulează capacitatea omului de a rezolva situații cu caracter de noutate, „probleme", de a sonda profunzimi și de a descoperi sensuri noi.

Comparația principiilor celor două paradigme educaționale pune în evidență ipostaze diferite ale modului de înțelegere, interpretare și realizare a educației.

7.ORIENTAREA PROSPECTIVĂ A EDUCAȚIEI

Educația este o activitate anticipativii, orientată spre viitor, această caracteristică este determinată de faptul că generația aflată la un moment dat în perioada de formare, va ajunge la vârsta maturității peste 10-15 ani, de aceea formarea (în prezent) trebuie să se realizeze din perspectiva exigențelor viitoare.

In conditiile societății contemporane, caracterizată prin accelerarea ritmurilor de evoluție a vieții socio-profesionale caracterul prospectiv al educației se accentuează.

Într-unul din cele mai aprofundate studii privind educația la sfârșitul sec. al XX lea, Edgar Faure (1975) consideră că „pentru prima dată în istorie educația își propune să formeze tipuri de personalitate pentru societari care încă nu există".

Dacă, tradițional, educația a reprezentat mecanismul de conservare și reproducere a trecutului, în condițiile în care schimbările se produceau lent, în ultimele decenii este din ce în ce mai evidentă necesitatea ca educația să anticipeze viitorul.

Numai astfel educația va reuși să satisfacă nu numai cerințe de integrare socială ci și nevoile de progres ale societății.

Raporturile dintre educație și viitor generează mai multe categorii de schimbări, care privesc;

a) rolurile pe care educația trebuie să le îndeplinească în viața socială – „viitorul educației".

b) dimensiunile, caracteristicile și modurile de realizare „educația în viitor"

c) realizarea ei astfel încât să răspundă unor cerințe viitoare „educația pentru

viitor".

Viitorul educației are în vedere schimbările posibile ale educației în etapele viitoare ale dezvoltării societății mai ales în ceea ce privește funcțiile pe care le îndeplinește precum și raporturile cu celelalte subsisteme sociale și cu societatea în ansamblul ei. Studiile de prospectare a viitorului estimează că educația va îndeplini un rol din ce în ce mai important în dezvoltarea societății, manifestându-se ca factor de progres prin formarea resurselor umane necesare tuturor activităților sociale.

Educația viitorului privește schimbările probabile ce se vor produce în domeniul principalelor componente ale educației: finalități, structuri, organizare, curriculum etc.

La început de mileniu în față de educației se pun probleme noi precum:

– evoluții foarte rapide în toate domeniile: economic, politic, social, cultural;

– schimbări politice și economic ca efecte ale valorilor democrației;

– progrese ale științei și tehnicii care vor deschide perspective și exigențe noi față de pregătirea oamenilor,

– efectele negative ale dezvoltării științei și tehnicii în planul deteriorării mediului care vor solicita măsuri corespunzătoare;

– diferențe economice și culturale din ce în ce mai accentuate între state și regiuni ale lumii care vor putea fi rezolvate prin intervenții specifice ale domeniului educațional.

Educația pentru viitor privește educația prezentă, realizată din perspectiva unor cerințe viitoare, astfel încât indivizii să se adapteze cât mai ușor și mai rapid la cerințele societății. Educația pentru viitor se construiește cu mijloacele prezentului. Valorile perene ale trecutului servesc pentru construirea viitorului.

8. „NOILE EDUCAȚII" – O NOUĂ PROBLEMATICĂ A EDUCAȚIEI CONTEMPORANE

Prin structură, obiective și conținut, educația trebuie să răspundă exigențelor evoluției naționale și internaționale. Semnificațiile și eficiența actului educativ sunt date de disponibilitățile educației de adaptare și autoreglare față de sfidările tot mai numeroase ale spațiului social.

Civilizația umană parcurge una din treptele cele mai agitate, determinând schimbări structurale, profunde în toate domeniile vieții. „Era nucleară", „era informaticii", „era roboților" etc. creează un nou mediu de viață și o nouă conștiință în raport cu acesta. Ritmul rapid al schimbărilor a determinat constituirea unei problematici complexe a lumii contemporane, care a adus omenirea în fața unei alternative extreme: o împlinire umană fără precedent sau cu catastrofa finală; ceea ce se va întâmpla depinde de înțelegerea și acțiunea umană.

Problematica lumii contemporane nu are un caracter național și particular ci universal și global și o cauzalitate complexă, ramificată, pe care numai demersurile globale, holiste, o pot lumina și rezolva.

Educația presupune astăzi un demers care să răspundă exigențelor valorilor contemporane prin formula „noilor educații" corespunzătoare unei schimbări de paradigmă a actului educativ, făcând disocierea între învățarea de menținere și învățarea inovatoare. Societățile tradiționale au adoptat o învățare de menținere care pune accentul pe achiziția de metode și reguli fixe, pentru a putea face față unor situații cunoscute și recurente. Acest tip de învățare este menit să asigure funcționarea unui mod de viață cunoscut. In condițiile în care apar șocuri existențiale, schimbări, înnoiri, rupturi, este nevoie de un alt tip de învățare – așa numita învățare inovatoare. Aceasta are menirea de a pregăti indivizii și societățile pentru situații noi.

Dimensiunile formării personalității se îmbogățesc și se modifică în raport cu valorile noi, prioritare ale societății contemporane: pace și cooperare, toleranță, participare și democrație, comunicare și mass-media, schimbare și dezvoltare etc.

în documentele UNESCO din anii '80 sunt menționate ca „noi educații" – noi componente ale educației sau noi tipuri de conținuturi următoarele;

– educația relativă la mediu (ecologică);

– educația pentru pace și buna înțelegere;

– educația pentru participare și democrație;

– educația în materie de populație;

– educația pentru o nouă ordine economică;

– educația pentru schimbare și dezvoltare;

– educația pentru comunicare și mass-media; educația nutrițională;

– educația economică și casnică modernă; educația pentru timp liber;

……și lista a rămas deschisă. Astăzi, la acestea se pot adăuga:

educația pentru tehnologie și pentru progres; educația interculturală; educația specială.

Este evident că această enumerare nu poate fi limitativă, deoarece conținuturile educației sunt dinamice, viața socială impunând dispariția unora și, mai ales, apariția unor conținuturi noi. Vom caracteriza în continuare câteva dintre „noile educații".

Ca urmare a intervențiilor neraționale ale omului în consecință, în ansamblul măsurilor ce se impun pentru stoparea acestui fenomen, o educație mai eficace a omului în scopul adoptării unei atitudini, a unui comportament caracterizat prin ocrotirea mediului, are un rol hotărâtor.

Scopurile generale ale educației relative la mediu își propun să-i conducă pe elevi la înțelegerea faptului că viața omului, a generațiilor viitoare, calitatea ei, depinde într-o măsură tot mai mare de grija manifestată de om față de mediul său de existență. Aceasta se concretizează într-o atitudine ocrotitoare față de orice componentă a mediului ambiant care constituie „o sursă a vieții omului", în sensul cel mai cuprinzător al termenului.

Acțiunea educativă în această direcție poate avea în vedere un ansamblu foarte cuprinzător și variat de obiective cognitive, afective/atitudinale și practic-acționale.

Ca obiective ale educației ecologice V. de Landsheere identifică:

– „alfabetizarea" în materie de mediu: dobândirea cunoștințelor, a abilităților și atitudinilor pe care fiecare cetățean trebuie să le stăpânească;

– conștientizarea diversității și importanței problemelor ecologice, ca și a diversității comportamentelor umane care afectează mediul;

– înțelegerea corectă a raportului individ-mediu; mediul, precizează G. Văideanu, nu este ceva exterior, ceva ce trebuie cucerit și dominat. Omul descoperă cu surprindere și îngrijorare că mediul nu îi aparține, ci el se integrează în acest ansamblu extrem de complicat, iar viața lui este condiționată de viitorul mediului;

– dezvoltarea respectului față de mediu și a responsabilității, ca elemente definitorii pentru stilul individual de viață,

– analiza critică a problemelor de mediu la scară locală și mondială;

– dezvoltarea capacității de a lua decizii care să influențeze pozitiv raportul individ-mediu etc.

Educația pentru mass-media și pentru comunicare

Necesitatea dezvoltării educației în această direcție decurge din dezvoltarea într-un ritm fără precedent în istoria culturii, a mijloacelor de difuzare a informațiilor și de comunicare. Din această perspectivă, filosoful canadian Marshal McLuhan apreciază că în evoluția umanității se pot distinge câteva etape mari, reprezentate de ceea ce el numește:

a) era comunicării orale, a gândiri primitive, în care comunicarea și chiar transmiterea experienței social-istorice de la generațiile precedente către generația tânără se realiza exclusiv sau preponderent pe cale orală,

b) era comunicării scrise sau ceea ce el numește „Galaxia Gutenberg", deschisă de inventarea tiparului, și

c) era electronică (era Marconi) care înregistrează o amplificare rapidă a mijloacelor de comunicare.

Fenomenul în discuție schimbă radical, pe zi ce trece, raportul dintre ceea ce este numit „educație formală", de tip școlar -pe de o parte, și educația nonformală, pe de altă parte, în sensul creșterii rolului celei din urmă.

Din această perspectivă, educația este chemată să le formeze subiecților atitudini adecvate fată de avalanșa informațiilor oferite de mijloacele de masă, cultivarea receptivității față de valorile culturale autentice.

De asemenea, în ansamblul scopurilor vizate „formarea capacității de discernământ" devine un obiectiv major al educației, pentru a-i ajuta pe elevi să devină apți de a discerne valorile de non-valori.

Educația pentru tehnologie și progres

Dezvoltarea cunoașterii umane, în general, a tehnologiei, în special, cu explozia informațională și uzura accelerată a cunoștințelor care o însoțesc, pune sistemul de educație din vremea noastră în fața unor noi obiective. în același timp, acest fenomen generează noi probleme de rezolvat, adâncind continuu decalajul dintre volumul conți miturilor instruirii, în neîntreruptă creștere, și timpul/posibilitățile de asimilare a acestora, care nu evoluează în același ritm.

Impactul progresului științific și tehnic asupra educ^jjei privește, îndeosebi, unele caracteristici ale acestuia:

creșterea exponențială a informației, fenomenul perimări, al obsolescenței acesteia. Acest fenomen de uzură este accentuat de gradul de astractizare și de dificultate a învățării celor mai multe date ale cunoașterii umane, a căror asimilare face necesar un nivel crescând de maturizare psihică și de pregătire a individului șa. Nu este de mai mică importanță pentru educație faptul că progresul științific și tehnologic generează și o nouă înțelegere a rolului tehnologiei în progresul societății și în viața fiecărui ins.

Intemeiat pe aceste relații și premise, educația proprie societății contemporane, presupune schimbări esențiale în conținuturile și obiectivele ei, ca și în metodologiile utilizate. Ele se obiectivează în:

prezența în ansamblul disciplinele studiate în toate ciclurile de învățământ a tehnologiei sau a unui „corpus" de conținuturi cu acest specific în contextul diferitelor discipline;

substituirea în primele cicluri de învățământ (secundar 1) a formării profesionale cu o pregătire tehnologică generală, aceasta tocmai ca o condiție a formării profesionale mai temeinice și în profiluri cât mai largi, cuprinzătoare (perspectiva unor „familii ocupaționale");

cultivarea unui veritabil „umanism tehnologic", în sensul înțelegerii valorii progresului tehnologic pentru viața individului, și nu ca mijloc de subordonare a condiției umane,

îmbogățirea finalităților educației cu noi scopuri și obiective vizând: formarea pentru știință, dar și în spiritul științei (dezvoltarea capacităților de investigare, de prelucrare, selectare și stocare a informațiilor);însușirea limbajelor științifice și tehnologice; pregătirea tehnologică generală ca premisă a orientării și formării profesionale.

Educația interculturală

În societatea contemporană, pe fondul numeroaselor schimbări care condiționează existența comunităților, ca și pe cea a indivizilor, se produce și o extindere a spațiului existențial al acestora, depășind limitele tradiționale. Ca urmare, diversitatea culturilor și a interacțiunilor culturale în cadrul spațiului de existență al unei populații devine un fenomen obișnuit și, prin aceasta, una dintre principalele caracteristici ale existenței comunităților și indivizilor în contemporaneitate. în fața acestui pluralism cultural, rezultat al evoluției societății, care implică „acceptarea altuia, toleranță, cooperare, dar și afirmarea propriei poziții", devine necesar ca educația să încorporeze în conținuturile și obiectivele ei elemente care să vizeze formarea conștiinței și a capacității individului de a comunica și de a se raporta la alte culturi, de toleranță și de evitare a conflictelor interculturale. Conflictele interetnice au drept sursă, între altele, și necunoașterea reciprocă din punct de vedere cultural. De aceea educația pentru interculturalitate constituie una dintre condițiile principale pentru îmbogățirea aspectelor relaționale ale locuitorilor aparținând unor

culturi diferite și, în general, a raporturilor interumane. închiderea în interiorul unei singure culturi are ca rezultat îngrădirea libertății individuale. După cum se subliniază într-un document UNESCO („Cultures"), „o bună educație culturală trebuie să îi permită persoanei de a trcmscende aspectele culturii sale, percepute ca fiind limitative și a pune în libertate aspirațiile sale care sunt paralizate ca într-o cămașă de forță". Este demn de subliniat că interculturalismul înseamnă atât dreptul la egalitate, cât și exprimarea propriei identități.

Importanța educației interculturale crește considerabil în condițiile lărgirii posibilităților de liberă circulație interțări a cetățenilor ca și amploarea fenomenelor migraționiste (emigrare/imigrare) în concluzie, educația interculturală, deschisă diverselor valori culturale constituie unul dintre răspunsurile la nevoile existențiale ale individului și ale oricărei comunități în condițiile societății din vremea noastră.

Educația specială

Conceptul de „educație specială" semnifică în cele mai multe cazuri, „educația persoanelor cu cerințe speciale", iar într-un sens mai restrâns, „educația persoanelor aflate în dificultate". Așadar, educația specială definește un mod de educație specializat și extins, cel mai adesea, asupra persoanelor care întâmpină dificultăți sau au probleme de adaptare, de învățare și dezvoltare. Tradițional, conceptul de educație specială privește educația subiecților cu deficiențe/handicapul de natură intelectuală și/sau senzorială. Determinat de faptul că registrul persoanelor care au nevoie de educație specială este mult mai larg în ultimul timp se manifestă preferința pentru conceptul de „persoane cu nevoi speciale": cu dificultăți economice sau de inserție socială și profesională, copii care aparțin unor medii socio-familiale care nu asigură un mediu favorabil dezvoltării normale a personalității lor.

Sintagma „cerințe educaționale speciale" lansată pe parcursul ultimelor decenii desemnează necesitățile educaționale complementare și specifice ale acestor categorii de subiecți în scopul reabilitării/recuperării lor. Caracteristica educației acestor categorii de subiecți este multiplă: socială, etică, psihologică.

Principiului democratic „societate pentru toți" trebuie să i se asocieze cel de „educație pentru toți" ca expresie a drepturilor egale pentru toți componenții comunității.

În Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948), este prevăzut principiul potrivit căruia „toate ființele umane sunt născute libere și egale în demnitate și în drepturi".

În consonanță cu cele arătate, spre deosebire de deceniile din urmă când educația subiecților cu cerințe speciale de educație se realiza, preponderent în condiții distincte de cele create pentru copiii cu dezvoltare normală (învățământul special), în prezent este promovată concepția educării lor laolaltă cu ceilalți Ea este sintetizată în sintagma „învățământul integrat și/sau incluziv", concretizată în instituționalizarea școlarizării subiecților cu cerințe speciale de educație împreună cu ceilalți sau în structuri școlare cât mai apropiate/asemănătoare.

Principiul dominant este cel al educării lor într-un „mediu școlar cât mai puțin restrictiv" sau în ceea ce este numit „mainstreaming" (menținerea copilului în curentul principal de educație) „învățământul incluziv militează pentru un proces permanent de îmbunătățire a instituției școlare, având ca scop exploatarea resurselor existente, mai ales a celor umane, pentru a susține o participare la procesul de educație a tuturor subiecților, iaclusiv a celor marginalizați sau excluși de la educație".

CONCLUZII

În concluzie, „noile educații" implică reconsiderarea conținuturilor și obiectivelor educației în contemporaneitate.

Unii autori consideră că această renovare a educației ar trebui să fie atât de profundă, încât să conducă la completarea componentelor tradiționale ale educatiei (intelectuală, profesională, moral-civică, estetică, fizică) cu ceea ce reprezintă „noile educații". Considerăm că o astfel de opinie manifestă inconsistență în raport cu principiile generale ale determinării componentelor educației.

Punctul de vedere al unor autori, care militează pentru includerea noilor educații în componentele existente, este – principial și practic – mai întemeiat. în acest sens, G. Văideanu consideră că „noile educații" pot fi promovate în cadrul curriculumului școlar, peltiai multe căi:

– demersul „infuzional", care presupune integrarea noilor conținuturi în cadrul celor tradiționale;

– organizarea unor „module specifice" integrate în disciplinele existente;

realizarea unor „sinteze interdisciplinare", care pot completa demersul infuzional sau pot constitui activități didactice de sine-stătătoare.

Subliniem că utilizarea unor asemenea căi este susținută și de faptul că noile conținuturi comportă elemente corespunzătoare tuturor componentelor educației (atât intelectuale și profesionale, cât și moral-civice și de educație estetică).

BIBLIOGRAFIE

►Elena Joița (coordonator), V. Ilie, M. Vlad, E. Frăsineanu – ”Pedagogie și elemente de psihologie școlară”, Ed. Arves, București, 2003;

►Constantin Cucoș – „Pedagogie” (ediția a II-a revizuită și îmbunătățită), ed. Polirom, Iași, 2002.