Problematica de Gen In Domeniul Militar

Cuprins

Introducere

Dimensiunea de gen în societatea contemporană

Feminismul și misiunea mișcărilor feministe

Cele trei valuri ale feminismului și influențele lor

Feminismul antimilitarism și fundamentele sale

Stereotipuri de gen în societatea modernă

Producerea și reproducerea strereotipurilor de gen

Distincția dintre gen și sex

Dualitatea masculin-feminin, produsul societății actuale

Principiul egalității între sexe și reprezentarea femeilor în sfera militară

Diferențe de gen în armată

Discriminarea femeilor la locul de muncă, în armată

Profesionalizarea armatei: masculinizare sau feminizare?

Cercetarea fenomenul de feminizare în cadrul instituțiilor militare românești

Obiectivele și metodologia cercetării

Premisele lucrării de cercetare

Metode și tehnici de cercetare

Metodă cantitativă: analiza de conținut

Metodă calitativă: interviul semi-structurat

Corpusul investigat, în cadrul analizei cantitative

Analiza aspectelor relevante indentificate în cadrul analizei de conținut

Analiza datelor statistice și interpretarea lor calitativă

Analiza aspectelor relevante identificate în cadrul interviului semistructurat

Analiza aspectelor relevante identificate în cadrul interviurilor realizate cu specialiști din presa militară

Analiza aspectelor relevante identificate în cadrul interviurilor cu insiderii domeniului militar

Analiza aspectelor relevante identificate în cadrul interviurilor realizate cu specialiști în comunicare, în domeniul militar

Concluzii și considerente finale

Referințe bibliografice

Anexe

Introducere

Domeniul studiilor de gen (gender studies) și cel al studiilor feministe (women studies) sunt de dată relativ recentă, însă interesul academic asupra acestora este reflectat de amploarea numărului de cercetări, proiecte și studii, care tratează problematica de gen. În mod particular, subiectul feminizării armatei și a instituțiilor militare, ce se înscrie în aria de cercetare a celor două domenii amintite, este puțin abordat în lucrări de specialitate, atât în afara, dar mai ales în interiorul țării noastre.

La nivelul României, nu există încă date statistice segregate pe sexe în domeniul militar, care ar putea releva un dezechilibru al reprezentării genului feminin, și dispunem de foarte puține informații care, corelate cu date ce indică genul, vârsta și nivelul ierarhic al femeilor în instituțiile militare ne-ar putea oferi o imagine completă asupra problematicii de gen în armată.

Deși statutul femeii s-a îmbunătățit în ultimele decenii, posibil ca urmare a mișcărilor feministe și a instaurării democrației, inegalitățile între sexe rămân în continuare larg răspândite, iar dezechilibre de gen încă întâlnim în instituții sociale.

Înainte de a prezenta cadrul teoretic al lucrării, este necesar, din punctul meu de vedere, să realizăm o distincție între doi termeni cheie ai acesteia, între care ar putea exista o legătură de pseudo-sinonimie, atunci când termenii fac referire la sfera militară, sau poate exista cel mult o relație de sinonimie aproximativă între aceștia.

Este vorba despre feminizare (a armatei) și de integrare (a femeilor în instituțiile militare). Prin feminizare înțelegem acceptarea și tratarea nediferențiată a femeilor față de bărbați în interiorul instituțiilor militare, prin eliminarea clișeelor care definesc masculinitatea și/sau feminitate. Caracteristica ce face o distincție și mai clară între cei doi termeni este aceea că feminizare, pe de o parte, este reprezentată de procesul de creștere a ponderii femeilor-militar în armată, a numărului de femei în grupul editorial/redacțional în instituția de presă a armatei sau, ca să acoperim toate sferele de interes ale cercetării noastre, a ilustrării genului feminin, atât la nivel vizual, cât și la nivel textual, în articolele revistelor de presă militară. Pe de altă parte, feminizarea armatei nu se calculează exclusiv în cifre și ponderi ci, ca să putem afirma că asistăm la un asemenea fenomen, trebuie să fie vizibilă amprenta femeilor asupra unui domeniu prin definiție masculin. Așa cum putem vorbi de o masculinizarea a modei feminine (prin preluarea articolelor vestimentare masculine de către femei și transformarea/personalizarea lor în funcție de gen), în aceiași termeni putem vorbi și despre o feminizare a armatei și a spațiului militar.

Prin urmare, vom prefera utilizarea termenului de integrare a femeilor în armată. Acest proces presupune includerea femeilor într-o lume predominant masculină, cu condiția ca cele două părți să coexiste în interiorul instituției în armonie, fără a avea loc transferul de valori între părțile dualității masculin – feminin.

Revenind la feminizare, trebuie precizat faptul că în majoritatea studiilor de specialitate, autorii utilizează termenul ca fiind parte a procesului de evoluție și de modernizare a armatei și a instituțiilor militare. Prin urmare, îl vom utiliza și noi de fiecare dată când contextul o va impune.

Procesul de integrare a femeilor în armată s-a dezvoltat treptat și diferit în funcție de țară, de istorie, de mentalități, de cultură și de politicile publice ale statului. Sociologii în domeniu consideră că el a fost declanșat de societatea democratică, ce a pus în practică principiul egalității între sexe. Vom expune, pe scurt, situația integrării femeilor în armata franceză, urmând ca în capitolele acestei lucrări să dezbatem și situația altor țări europene și nu numai. Din raportul intitulat Femeile în forțele armate franceze. De la egalitatea juridică la egalitatea profesională, redactat în anul 2013, de Înaltul Comitet de Evaluare a Condiției Militare, reiese că Cel de-al Doilea Război Mondial marchează momentul intrării femeilor în armata franceză. În anul 1951, femeia capătă un statut apropiat celui de corp militar masculin, însă diferit: este recunoscut statutul de militar al femeii, însă anul sunt create corpuri de personal feminin, care lucrează doar pe bază de contract sau de comision. Pe 13 iulie 1972, pentru prima dată, femeile și bărbații au aceleași drepturi și aceleași îndatoriri în cadrul armatei. Câțiva ani mai târziu, porțile școlilor de formare militară se deschid femeilor și li se oferă acces în instituțiile de pregătire profesională. Astfel, asemenea bărbaților, femeile pot urma o carieră militară. (Femeile în forțele armate franceze, 2013:20)

Tema acestui studiu tratează problematica de gen în domeniul militar și, pe lângă motivația de ordin științific, a existat și o motivație pur personală în alegerea ei ca subiect pentru lucrarea de licență. La terminarea ciclului gimnazial, în anul 2008, decideam să urmez o carieră militară, prin admiterea la Colegiul Militar Liceal “Dimitrie Cantemir” Breaza – una dintre cele trei instituții de învățământ preuniversitar a Armatei Române. În condițiile în care în România predominau și încă predomină rolurile tradiționale de gen, decizia mea de a profesa într-o astfel de instituție ridica în familie problema percepției celorlați asupra alegerii unei meserii “potrivite” pentru bărbați, dură, exclusiv masculină, în care femeile nu își au locul.

Îngrădirea accesului fetelor în armată a fost o altă problemă pe care o întâmpinam. Prin deciziile instituționale ale colegiului, fetelor le erau alocate 20 de locuri, iar băieților, 80, deci exista un raport de 1:4 al prezenței feminine, respectiv, masculine în cadrul colegiului.

Deoarece îl consider un detaliu important în analiza existenței stereotipurilor de gen în armată și a existenței fenomenului de “plafon de sticlă”, am accesat site-ul oficial al Colegiului Militar Liceal de la Breaza, liceu cu o acoperire de 61% la nivel național, procentaj prin care își arogă statutul de cel mai important colegiu preuniversitar al armatei, din România.

Din informațiile disponibile pe site-ul liceului, aflăm că primele fete au fost admise la colegiul cu profil militar în anul 2001. Anul coincide cu perioada negocierilor pentru aderarea României la NATO și Uniunea Europeană și putem lua în calcul faptul că decizia de acceptare a fetelor în colegiile militare vine ca urmare a normelor impuse în sensul aderării României în cele două organizații internaționale.

În anul 2001, fetele concurau pe locuri comune cu băieții, iar acest lucru a dus la un procentaj de 60% al fetelor în instituția de învățământ. În anii următori, conducerea instituției a decis impunerea cotei de 20 de locuri pentru fete, ca urmare a admiterii lor într-o proporție mai mare de 50%, datorită accesului nelimitat care le-a fost oferit. Putem afirma că, prin stabilirea și aplicarea unui prag maxim al reprezentării feminine în instituția de învățământ, și admiterea la liceele de profil, considerate prima treaptă în instruirea militarilor Armatei Române, funcționează sub influența “plafonului de sticlă”.

În prezent, informațiile disponibile pe site relevă o involuție, și nu e evoluție, așa cum era de așteptat: numărul locurilor pentru băieți a crescut la 100, iar cel al fetelor a stagnat la 20, ceea ce înseamnă o prezență de 1:5 a fetelor în raport cu prezența băieților în cadrul instituției de învățământ.

Revenind asupra scopului lucrării de cercetare, doresc să menționez că nu ne-am propus prezentarea unei lucrări militant feministe, ci prezentarea obiectivă a realității spațiului militar românesc, pe baza informațiilor relevate de cercetarea pe care am întreprins-o.

Studiul de față are ca obiect genul și își propune analiza condiției și rolului femeii în instituțiile militare autohtone românești și acceptarea, precum și integrarea ei într-un mediu dominat de bărbați.

Premisa lucrării de cercetare o constituie existența stereotipurile de gen prezente în revistele cu profil militar, la reproducerea cărora contribuie grupul redacțional al revistelor. Armata – ca instituție de apărare a statului – este un sistem închis, profund masculinizat, în consecință, discursul mediatic va fi încărcat de conotații și se va înscrie în aceleași valori, transmițând mesaje stereotipizate, atât prin intermediul textului, cât și prin intermediul fotografiilor.

Bărbații militari au o poziție dominantă în armată, fapt relevat de numărul mare de ilustrații în care apar, de poziția de luptă pe care o adoptă, de contextul în care sunt înfățișați și de caracteristicile care le sunt atribuite și sunt transmise la nivel vizual: forță, putere, lipsă de teamă. Pe de altă parte, femeile sunt portretizate stereotipal, ca ființe delicate, pacifiste (nu sunt surprinse în câmpul de luptă), apar de multe ori accesorizate și machiate (lucruri care dau o notă de senzualitate femeii, dacă nu chiar de erotism) și au trăsături precum pasivitatea și dependența.

O premisă secundă a acestei lucrări o constituie faptul că, la nivelul grupului editorial și redacțional al revistelor armatei, femeile sunt acceptate și integrate, însă numărul lor este inferior bărbaților. Subiectele tratate de fiecare sunt, de asemenea, diferențiate în funcție de gen. Vom încerca, așadar, să testăm dacă femeile sunt înclinate (sau li se “sugerează” să fie) asupra subiectelor de tip social, psihologic, medical etc., despre care se crede că sunt în apanajul lor. Nu în ultimul rând, pozițiile din punct de vedere ierarhic în care femeile activează, atât în cadrul armatei, dar și în cadrul instituției de presă, sunt majoritar, dar nu exclusiv, subordonate bărbaților.

În ceea ce privește corpusul lucrării, am considerat ca fiind reprezentative pentru analiză revistele cu cel mai ridicat grad de specializare, Viața Militară și Spirit Militar Modern. Așadar, am selectat corpusul făcând apel la cele mai cunoscute publicații militare actuale, cu apariție exclusiv în mediul online. Revistele se adresează în primul rând specialiștilor în acest domeniu. “Spirit Militar Modern” este o publicație profesională, tratând subiecte de psihologie, sociologie și teoria educației. “Viața Militară” se înscrie, prin subiectele pe care le tratează, într-o categorie mult mai apsă de teamă. Pe de altă parte, femeile sunt portretizate stereotipal, ca ființe delicate, pacifiste (nu sunt surprinse în câmpul de luptă), apar de multe ori accesorizate și machiate (lucruri care dau o notă de senzualitate femeii, dacă nu chiar de erotism) și au trăsături precum pasivitatea și dependența.

O premisă secundă a acestei lucrări o constituie faptul că, la nivelul grupului editorial și redacțional al revistelor armatei, femeile sunt acceptate și integrate, însă numărul lor este inferior bărbaților. Subiectele tratate de fiecare sunt, de asemenea, diferențiate în funcție de gen. Vom încerca, așadar, să testăm dacă femeile sunt înclinate (sau li se “sugerează” să fie) asupra subiectelor de tip social, psihologic, medical etc., despre care se crede că sunt în apanajul lor. Nu în ultimul rând, pozițiile din punct de vedere ierarhic în care femeile activează, atât în cadrul armatei, dar și în cadrul instituției de presă, sunt majoritar, dar nu exclusiv, subordonate bărbaților.

În ceea ce privește corpusul lucrării, am considerat ca fiind reprezentative pentru analiză revistele cu cel mai ridicat grad de specializare, Viața Militară și Spirit Militar Modern. Așadar, am selectat corpusul făcând apel la cele mai cunoscute publicații militare actuale, cu apariție exclusiv în mediul online. Revistele se adresează în primul rând specialiștilor în acest domeniu. “Spirit Militar Modern” este o publicație profesională, tratând subiecte de psihologie, sociologie și teoria educației. “Viața Militară” se înscrie, prin subiectele pe care le tratează, într-o categorie mult mai axată pe profilul militar și pe performanțe decât prima revistă. Periodicitatea revistelor este bianuală și apar în numere duble. Analiza pe care am realizat-o se desfășoară pe o perioadă de cinci ani, între anii 2010 și 2015, pe un număr 756 de pagini, 178 de articole și 581 de fotografii.

Am propus o investigație a publicațiilor militare autohtone, având în vedere faptul că, la momentul actual, mass media deține rolul principal în consolidarea sau crearea de modele pe care societatea le urmează. Mass media are un impact mare asupra educației societății și este canalul cel mai des acuzat de perpetuarea stereotipurilor de gen, prin promovarea excesivă a unor comportamente care accentuează diferențe de status și de gen, a unor modele și situații de viață considerate normale, naturale și firești pentru societatea actuală.

În susținerea acestei idei, Laura Grünberg afirmă în volumul coordonat de Lazăr Vlăsceanu, intitulat Sociologie, următoarele lucruri privitoare la ce este mass media și care este rolul ei în societate: “O instituție socială cu un rol major în formarea stereotipurilor și prejudecăților de gen ale unei societăți. Oglindă a stereotipurilor sociale sau producătoare ea însăși de definiții ale genului adecvate timpului și momentului media, are dimensiune de gen.” (Vlăsceanu 2011:241).

Așadar, am urmărit dacă și Armata servește menținerii rolurilor tradiționale de gen, a diferențelor dintre femei și bărbați, prin publicațiile sale.

Pentru testarea ipotezelor stabilite și propuse la începutul demersului științific este necesară aplicarea metodelor și tehnicilor de cercetare deja consacrate, pe care le vom aminti în partea introductivă pe scurt, urmând să le dezbatem pe larg într-un capitol distinct al acestei lucrări, dedicat cercetării sociologice pe care am întreprins-o.

Așadar, metodologia, conform autorului David Silverman, se referă la “alegerile pe care le facem cu privire la natura cazurilor ce vor fi studiate, metodele de culegere a datelor și formele de analiză a acestora, în planificarea și executarea unei cercetări.” (Silverman 2004:20). Vom explica, în linii mari, prin ce metode am considerat că putem verifica premisele stabilite. În scopul verificării ipotezei, din punct de vedere metodologic, am utilizat interviul, care se înscrie în aria tehnicilor calitative, și analizele vizuală și de conținut, ca metode și tehnici cantitative, specifice științelor comunicării.

Interviul va fi unul semistructurat, cu întrebări prestabilite, aplicate tuturor persoanelor intervievate, cu mențiunea că anumite întrebări vor fi adaptate în funcție de profesia, sexul, experiența și/sau poziția ierarhică pe care o ocupă persoana intervievată în cadrul instituției în care profesează.

În cadrul analizei vizuale, vom examina imaginea femeilor în raport cu cea a bărbaților, în revistele cu profil militar, așa cum este reflectată în presă, prin acțiunile și rolurile actorilor prezenți pe scena militară și stereotipurile de gen promovate/utilizate în transmiterea mesajului media. Vom încerca să identificăm atitudini, posturi, mimică, simboluri, însemne, gesturi și mediul în care sunt surprinse personajele.

Pe lângă analiza vizuală, vom realiza și o analiză de conținut, urmărind să identificăm cine sunt autorii (bărbați/femei) fiecărui gen de articol, care sunt subiectele abordate de fiecare, în ce proporții se fac referire la bărbați/femei în cadrul articolelor etc. Am considerat această metodă a analizei de conținut una importantă pentru cercetarea noastră, ce ne poate oferi o imagine și mai amănunțită despre existența/non-existența fenomenului de promovare a stereotipurilor de gen în presa militară.

Dacă prima metodă – cea calitativă – poate fi considerată una ce înclină spre subiectivitate, cea din urmă, bazată pe analiza de conținut, are un caracter obiectiv și “scopul unui proiect care va utiliza această metodă este de a identifica și număra aparițiile unei caracteristici sau unei dimensiuni a textelor, mesajelor analizate, pentru a realiza explicații mai generale despre acest tip de fenomene și procese specifice – conținutul mesajelor comunicării.” (Marinescu 2009:67)

Așadar, vom urmări dacă rezultatele cercetării vor releva faptul că spațiul militar este impregnat cu stereotipuri tradiționaliste de gen și dacă femeia are chiar și într-o instituție cum este armata un rol parțial contrar cu așteptările pe care le-am avea de la o astfel de instituție.

Deoarece sfera militară este un domeniu închis, rigid, puternic birocratizat, dorim să aducem în discuție și limitele lucrării de cercetare, cauzate de confidențialitatea datelor, rata mică de răspuns sau inexactitatea răspunsurilor la întrebările din cadrul interviului, aplicate persoanelor active în domeniu (studenți la universitățile de profil – viitori ofițeri și subofițeri ai Armatei Române, redactori ai revistelor armatei și cadre militare).

Limitarea accesului la întreaga arhivă a publicațiilor care constituie corpusul acestei lucrări, prin faptul că ele nu sunt disponibile în mediul online (unicul canal de apariție), ar putea fi considerat un alt impediment al demersului de investigație, însă am considerat că un număr de 13 reviste duble, care însumează aproximativ 756 pagini, ne poate oferi rezultate valide pentru cercetarea noastră.

Textul acestui studiu este împărțit în trei capitole, care propun o analiză critică a categoriilor genului într-unul dintre cele mai închise domenii, așa cum aminteam anterior.

Un prim capitol, intitulat “Dimensiunea de gen în societatea contemporană” abordează o privire de ansamblu asupra literaturii de specialitate în domeniile studiilor de gen, atât sub aspect internațional, cât și sub aspect național, cu scopul de a stabili poziționarea prezentului studiu în aria sa de cercetare. Vom identifica pe parcursul acestui capitol care este distincția dintre gen și sex, care sunt stereotipurile de gen și cum contribuie mass-media la promovarea acestora. Vom aborda subiectul principiului egalității între sexe – de la implementarea și dezvoltarea lui și până la efectele care au decurs din acest demers.

Analiza, tratarea și expunerea acestui cadru teoretic general în lucrarea noastră de cercetare este de o importanță majoră, deoarece există o corelație evidentă între nivelul de egalitate între sexe dintr-o societate și nivelul atingerii acestui obiectiv în cadrul instituțiilor armatei.

Vom încheia primul capitol al acestei lucrări cu o scurtă incursiune în istoria feminismului, a efectelor sale și a problemelor inegalității de gen pe care autoarele feministe le-au identificat și le-au tratat în lucrările lor de specialitate.

În cel de-al doilea capitol, numit “Gen și identitate în structurile militare contemporane”, am analizat caracteristicile armatei și imaginea femeii militar la nivel internațional în: Franța, Regatul Unit al Marii Britanii și Statele Unite ale Americii. Motivul pentru care au fost alese aceste țări se datorează, în primul rând, accesibilității la literatura de specialitate, în doilea rând, istoriei importante pe care o dețin și diferențelor majore de mentalitate care există între ele și, în al treilea rând, influenței pe care ele au exercitat-o asupra României, mai ales din punct de vedere cultural. Motivul pentru care în analiza noastră nu se vor regăsi date și informații provenite din literatura română de profil este acela că ele nu există.

Al doilea capitol al lucrării tratează pe larg problema femeilor și întregrării lor într-o lume guvernată de bărbați, precum și factorii care au facilitat și facilitează accesul lor într-o astfel de instituție. Printre factorii care au dus la acceptarea femeilor în instituții militare am identificat: structura și caracteristicile armatelor anumitor țări, sisteme de valori diferite din punct de vedere cultural, mentalitatea statelor etc.. La aceștia se adaugă factori interni, precum profesionalizarea armatelor și, un alt aspect important, presiunea globală pentru atingerea egalității de gen, impuse de apartenența la organizații internaționale precum NATO și Uniunea Europeană.

În opoziție cu factorii favorizanți integrării femeilor în armată, am analizat care sunt cei care impiedică accederea lor în cadrul instituției. Ansamblul acestor factori se regăsește sub denumirea de “tavan/plafon de sticlă” (glass ceiling) și fenomenul face referire la o formă de discriminare bazată stereotipurile de gen ale unei societăți. Femeile sunt considerate emotive, mai puțin combative decât bărbații, fără inițiativă, caracteristici ce le împiedică sau le îndepărtează de posturi care le pot propulsa la niveluri superioare de conducere. Așadar, termenul de “plafon de sticlă” este folosit pentru a descrie o barieră imaginară, de care se lovesc femeile, și care impiedică ascensiunea lor în carieră.

Pe parcursul investigației și evaluării literaturii străine, am identificat primele state care au acceptat femei în armată, care este impactul femeilor în instituțiile militare, care sunt sarcinile lor, în ce proporții se află ele în armată, aportul calitativ sau cantitativ pe care îl aduc, care este poziția ierarhică în care le von regăsi preponderent și care sunt condițiile integrării lor. Spre exemplu, este demn de menționat faptul că teoreticienii în domeniu au identificat departamentele în care femeile activează în cadrul forțelor armate. Este vorba despre departamente precum: resurse umane, servicii medicale, administrație, relații publice, educație militară, psihologie etc. Putem remarca faptul că domeniul ocupațional al femeilor în armată este similar cu tipul de carieră pentru care fetele sunt instruite încă de mici.

O altă problemă pe care am trecut-o în revistă în cadrul acestui capitol au fost motivele pentru care femeile, în trecut, erau complet excluse din armată și cum tradițiile de gen asociau bărbații cu războiul și femeile, cu pacea – ca urmare a capacității fizice și forței reduse, dar și a problemelor fiziologice și biologice ale femeilor: influența ciclului menstrual asupra randamentului, a puterii combative și asupra concentrării.

Am abordat pe finalul capitolului și un subiect controversat: hărțuirea sexuală și violul – principalele abuzurile cărora le sunt victime femeile din armată.

Al treilea capitol, “Cercetarea fenomenului de feminizare în cadrul instituțiilor militare românești”, prezintă obiectivele lucrării, precum și premisele de la care a pornit demersul științific. Capitolul prezintă pe larg metodele, tehnicile de cercetare și sursele care au fost utilizate în analiza pe care am întreprins-o, precum și principalele întrebări la care studiul dorește să răspundă. Capitolul se încheie cu interpretarea și expunerea aspectelor relevante care reies în urma interviurilor realizate, dar și în urma analizelor lingvistică și vizuală pe care le-am realizat.

În lucrarea de față ne-am propus să analizăm care este politica adoptată în cadrul instituțiilor armatei din punctul de vedere al egalității între sexe și al rolurile de gen, precum și factorii care au determinat-o și ajută la menținerea ei.

Prin urmare, consider că o lucrare care abordează dimensiunea de gen în cadrul instituțiilor militare autohtone este de actualitate, iar studierea gradului de feminizare a unui domeniu rigid, prezentat și reprezentat de bărbați, este de interes.

Capitolul 1. Dimensiunea de gen în societatea contemporană

Imperativul unei societăți moderne și democratice trebuie să asigure, din punctul meu de vedere, implementarea și respectarea principiului egalității de șanse între femei și bărbați. Eliminarea oricărei forme de discriminare este o condiție necesară pentru asigurarea echității între femei și bărbați, de aceea este important să acordăm atenție mecanismelor prin care se produc și se reproduc stereotipurile de gen – cauzele principale ale diferențelelor de gen care duc la inegalități de gen și, în final, la discriminare. Pe scurt, trebuie să acordăm atenție dimensiunii de gen a vieții sociale.

Femeile au devenit competitivele bărbaților pe piața forței de muncă, în aproape orice domeniu, în ciuda stereotipurilor existente pe care trebuie, în general, să le combată. Accesul egal la educație, dreptul la vot, opțiuni relativ echilibrate pe piața muncii le permit acestora să se afirme pe plan profesional. Dobândirea unui statut social demn și obținerea unei independențe economice și financiare combate cel mai puternic stereotip, din punctul meu de vedere, acela al femeii casnice, întreținute de bărbat.

Cu toate acestea, întâmpinăm situații în care femeile, în anumite sectoare ale pieței muncii, nu concurează pentru posturi manageriale sau executive. Fenomenul poartă în literatura de specialitate denumirea de „plafon de sticlă” și reprezintă o barieră imaginară care împiedică sau îngreunează accederea femeilor în poziții de conducere, chiar dacă, aparent, această accedere ar fi posibilă. Această barieră este rezultatul stereotipurilor cu privire la rolul femeii în societate, care, de regulă, nu coincid cu aspirațiile reale ale femeilor moderne .

Această lucrare încearcă să dezbată situația femeii în sfera militară, identificarea politicilor sau atitudinilor discriminatoare de gen și rolul femeilor într-o lume dominată de bărbați. În acest sens, analiza în cadrul cercetării de față s-a desfășurat pe două direcții: una cantitativă constând în examinarea situației pe baza datelor statistice obținute a celor mai importante aspecte privind reprezentarea femeii în mediul militar și, respectiv, calitativă, constând în obținerea de informații relevante de la femei și bărbați care își desfășoară activitatatea în domeniile de interes lucrării noaste de cercetare: armată, instituția de presă a armatei, academii militare etc..

Feminismul și misiunea mișcărilor feministe

Teorii sociologice despre gen sunt în număr foarte mare, iar începuturile dezvoltării interesului academic față de studiile feministe și de gen sunt marcate de anii ’70. Sociologul Lazăr Vlăsceanu notează în volumul intitulat Sociologie că primul curs despre feminism a fost susținut în America în anul 1960.

Prin definiție, feminismul reprezintă “credința conform căreia femeile și bărbații sunt în mod inerent egali ca merit/valoare. Din cauză că multe societăți privilegiază bărbații ca grup, mișcările sociale sunt necesare pentru a realiza egalitatea între femei și bărbați, cu înțelegerea că genul se intersectează întotdeauna cu alte ierarhii.” (Freedman 2002 apud Wislow 2004:186 trad. autorului)

Feminismul a îmbrăcat mai multe forme ocupând arii de cercetare diverse și atenția militanților feminiști a fost canalizată pe mai multe probleme, astfel luând naștere teorii sociologice diferite în funcție de direcția de interes. Lazăr Vlăsceanu le menționează și le descrie succint pe următoarele trei: studiile despre femei au abordat de-a lungul timpului aspecte ce țin de situația femeilor (politică, socială, familială etc.), studiile feministe pun accentul pe aspecte teoretico-normative inspirate de diverse orietări feministe, iar studiile de gen se canalizează pe analiza relațiilor de gen etc. (Vlăsceanu 2011:218)

La începutul cercetărilor feministe, marcat de anii ’70, motivul demarării acestor studii și reacții a fost gândirea tradiționalistă, patriarhală, ce afecta poziția femeii în sfera publică, dar și în sfera privată.

În sens larg, atât în urmă cu aproape cinci decenii, cât și în prezent, feminismul reprezintă o mișcare militantă pentru drepturile femeilor.

Conform autoarei Mihaela Miroiu, termenul de feminism s-a răspândit la jumătatea secolului al XIX-lea în Europa, dar feminismul ca atitudine și abordare a precedat mult utilizarea canonică a termenului ca atare. Din punct de vedere istoric, feminismul a debutat ca parte a discursului european iluminist și avut un impact important în lumea modernă, în discuțiile despre universalizarea cetățeniei și drepturilor. Astfel, începuturile feminismului modern sunt localizate în lucrarea lui Mary Wollstonecraft, A Vindication of the Rights of Woman (1792). (Miroiu 2002:121)

Dacă în ceea ce privește anul exact care marchează începutul feminismului există oarecare incertitudini, fundamentele acestei mișcări nu s-au modificat aproape deloc de-a lungul timpului. Încă de la început, femeile au luptat împotriva oprimării și pentru câștigarea unui statut egal bărbaților atât în sfera publică, cât și în cea privată, prin eliminarea nedreptăților la care erau supuse.

În revista feministă franceză La vie en rose este notat faptul că “autonomia a constituit una dintre valorile fundamentale ale feminismului anilor 1970. Feministele radicale au încercat, de-a lungul anilor, să construiască gândirea feministă și să o circumscrie atât în practică, cât și în teorie.” (Bergeron 2011:107-108 trad. autorului)

Lipsa de autonomie a femeii se manifestă într-o măsură mai redusă decât în trecut și astăzi. Conform teoriilor feministe, aceasta ia forma discriminărilor, desconsiderării autorității feminine în anumite sfere de lucru sau în viața privată (prin slaba putere decizională), promovării stereotipe a unei imaginii în media inferioare bărbatului (prin sexuarea femeii, tratarea ei ca obiect și supunerii față de bărbat) etc.. Toate aceste caracteristici sunt specifice ideologiei sexiste și a societății patriarhale.

Conform definiției, “sexismul reprezintă ideologia supremației bărbătești, cu întreaga mulțime de credințe care o alimentează. Patriarhatul este forma de organizare socială care întărește această ideologie.” (Miroiu 2002:317)

Patriarhatul, așadar, reprezintă starea actuală a relațiilor dintre cele două genuri: masculin și feminin, care funcționează conform tiparelor tradiționale, în care femeia este supusă bărbatului și inferioară acestuia.

În cartea intitulată Ultima inegalitate. Relațiile de gen în România, Vladimir Pasti afirmă următoarele: “Trăim într-o societate patriarhală, adică o societate în care bărbații au mai multă putere decât femeile și o folosesc pentru a-și crea privilegii în raport cu acestea. […] În România, istoria relațiilor de gen este istoria schimbării unei forme de dominație a bărbaților cu alta.” (Pasti 2003:173)

Feminismul reprezintă, așadar, o mișcare împotriva sistemelor tradiționale de gândire, conform cărora bărbații dețin puterea, însă mișcările feministe au avut obiective diferite în funcție de perioada în care s-au desfășurat și de problemele principale cu care se confruntau femeile.

Cele trei valuri ale feminismului și influențele lor

Sociologul Lazăr Vlăsceanu afirmă că nu putem vorbi despre feminism, la singular, ci despre feminisme. Spre exemplu, cele mai influente sunt feminismul marxist, liberal, academic, radical, socialist etc. Cu toate că între acestea există puncte comune, dar și abordări diferite în ceea ce privește genul, mișcarea feministă a cunoscut trei valuri importante.

Feminismul valului I, conform autoarei Mihaela Miroiu, “a fost caracterizat ca feminism al egalității și a vizat obținerea unui statut juridic egal pentru femei în raport cu bărbații.” (Miroiu 2002:136)

Mary Wollstonecraft, așa cum menționam și anterior, cu volumul A Vindication of the Rights of Women, marchează începuturile acestui val, iar lucrarea sa este considerată de referință pentru feminismul acestei perioade.

Ideile centrale ale lucrării lui Wollstonecraft, conform autoarei Mihaela Miroiu, erau următoarele: “femeile trebuie să devină cetățeni raționali, cu responsabilități familiare și civice, prin urmare educația trebuie să devină o veritabilă co-educație, aceeși pentru ambele sexe; educația trebuie axată pe libertate, demnitate personală, independență economică; femeile trebuie să poată îmbrățișa profesii de orice tip și să poată fi reprezentate politic. Mary Wollstonecraft nu cere în mod explicit drept la vot.” (Miroiu 2002:136)

Feminismul valului I este considerat de autorii de specialitate un feminism al drepturilor. Chiar dacă Wollstonecraft nu cere în mod explicit în lucrările sale dreptul la vot, acesta reprezintă unul dintre obiectivele mișcării feministe ale acelei perioade. Este perioada în care femeile încep să obțină treptat acest drept.

Conform autorului Lazăr Vlăsceanu, începuturile dezvoltării mișcărilor feministe în SUA sunt marcate de jumatatea secolului al XIX-lea. În anul 1848, Declarația sentimentelor a lui Elizabeth Cady Stanton de la Seneca Falls marchează acest moment. Numită și mișcarea sufragetelor, este perioada în care, prin mișcările de stradă, femeile încep să obțină dreptul la vot. (Vlăsceanu 2011:229)

Prin Declarația sentimentelor, militantele feministe organizează, din punctul meu de vedere, cel mai mare act realizat până la momentul respectiv în scopul obținerii drepturilor revocate.

Conform autoarei Mihaela Miroiu, Declarația sentimentelor a fost citită public și solicita: „abolirea tuturor formelor de discriminare bazate pe sex, o legislație care să ofere acces egal la proprietate, divorț și la vot.” (Miroiu 2002:137)

Obținerea treptată a dreptului la vot, așadar a drepturilor egale între bărbați și femei, marchează atingerea obiectivelor mișcării feministe și, în mod firesc, ar duce la încheierea unei perioade ample de militantism feminist. Egalitatea, însă, s-a păstrat doar la nivel legislativ. Astfel, la mijlocul secolului al XX-lea, încep manifestările feminismului valului II.

În ceea ce privește începuturile celui de-al doilea val, Mihaela Miroiu consemnează: “Anumiți teoreticieni consideră că momentul începutului a ceea ce s-a numit feminismul valului II l-a constituit apariția și receptarea publică a cărții lui Betty Friedan, The Feminine Mystique, în 1963. Din alte perspective de analiză, momentul apariției feminismului celui de-al doilea val, îndeosebi ca perspectivă teoretică, a fost marcat de apariția cărții Simonei de Beauvoir, Al doilea Sex, în 1949.” (Miroiu 2002:138)

Din punctul meu de vedere, precedarea primului val al feminismului de cel de-al doilea val a reprezentat o evoluție firească, având în vedere faptul că egalitatea obținută între femei și bărbați se realiza doar în plan legislativ. Astfel, militantele feministe trec de la un plan general de revendicare a dreptului la vot, la un plan mai profund, de schimbare a metalității și a rolului în ceea ce privește genul feminin.

Lazăr Vlăsceanu notează următoarele teme de interes ale militanților celui de-al doilea val: “violența domestică, viol marital, hărțuire sexuală, sănătatea reproducerii, liberalizarea avortului, acces la învățământul superior, pe piața muncii. Motto-ul acestei perioade este <<ceea ce este personal este politic>>.” (Vlăsceanu 2011:229)

În consecință, după cum o spune însuși motto-ul valului al doilea al feminismului, “ceea ce este personal este și politic”, militanții acestei perioade au încercat redefinirea conceptelor de public și privat, asociate stereotipal masculinității, respectiv, feminității. Acest al doilea val se încheie odată cu apariția feminismului postmodern (care deschide cel de-al treilea și ultimul val al feminismului).

Această nouă generație de feministe, numită Generația X, militează într-un curent feminist în care, conform Mihaelei Miroiu, “accentul cade preponderent pe puterea femeilor, distanțându-se de <<abordarea conservatoare>> victimistă.” (Miroiu 2002:142)

Așadar, asistăm la o schimbare majoră la nivelul idealurilor feministe. Considerat de autorii de specialitate un feminism al autonomiei, feminismul valului III realizează o serie de câștiguri importante în ceea ce privește condiția, rolul și imaginea femeii în societate, fiind asociat cu modernitatea. Astfel, femeile obțin acces la profesii considerate stereotipal masculine, printre care se numără și domeniul politic, considerat și astăzi, în România, destinat bărbaților.

Cu privire la egalitatea formală și egalitatea reală a femeilor, autorul Stéphane Hoebeke în volumul intitlulat Sexe et stéréotypes dans les médias, notează că “anumite obiceiuri, individuale sau colective, anumite cutume, tradiții religii sau culturi […] demostrează dificultatea de a concilia libertatea formală și libertatea reală, conciliere care nu e încă în totalitate dobândită într-o serie întreagă de țări sau de tradiții și care explică frustrarea și revolta femeilor.” (Hoebeke 2008:26 trad. autorului)

Prin urmare, evoluția relativ lentă în aplicarea măsurilor legislative cu privirea la egalitatea între femei și bărbați, așadar, trecerea de la egalitatea formală la egalitatea reală într-un ritm scăzut și menținerea mentalităților cutumiare, arhetipale, tradiționaliste suscită reacții de indignare din partea femeilor ce resimt discriminările de gen produse de societate.

Ca răspuns la aploarea și impactul studiilor feministe și ca reacție critică/contradictorie acestora, s-au dezvoltat studii despre masculinitate (despre bărbați), ce acuză lipsa de echilibru a militanților feminiști în abordarea problematicilor de gen.

Viziunea masculină asupra problematicilor de gen pe care le vom dezbate în lucrarea de față va fi explusă în aceeași manieră a prezentării opiniilor feministe, pentru a încerca să ne poziționam echidistant și să tratăm obiectiv subiectul lucrării noastre de cercetare.

Feminismul antimilitarism și fundamentele sale

Privilegiul de a purta uniformă militară și dreptul de a folosi arme de distrugere în masă, așadar, dreptul de a fi soldat, nu mai este de mult timp limitat doar bărbaților. În cele mai multe dintre armatele statelor lumii, femeile au câștigat acest drept. Ba mai mult, în unele state, serviciul militar este obligatoriu prin lege ambelor sexe, cum este cazul țărilor Israel și Norvegia. Totuși, trebuie menționat faptul că decizia unei astfel de recrutări, în cazul Israelului, vine din necesitatea extinderii numărului de militari instruiți, fiind o zonă de conflict, în timp ce extinderea serviciului militar obligatoriu în randul femeilor, în Norvegia, este o formă de democrație, de realizare a egalității de gen.

Meserii precum pilot, soldat, polițist, chirurg, specialist IT sunt asociate în mod tradițional bărbaților, dar în care, contrar stereotipurilor dictate de societate, există și femei.

Din punctul meu de vedere, sunt puține domenii de activitate care să nu poarte amprenta societății și care să nu fie asociate unui gen, masculin sau feminin. Cu alte cuvinte, consider că majoritatea meseriilor care există astăzi sunt genizate, iar domeniul militar este unul dintre ele.

Susținătorii ideologiei militariste susțin că femeile încearcă cucerirea ultimului bastion al masculinității – armata, iar accederea lor într-un număr mare în acest domeniu ar conduce la pacificarea forțată a ceea ce se vrea dur, autoritar, chiar barbar uneori.

În schimb, feministele antimilitarism, antirăzboi și antiviolență pledează pentru o pace mondială, considerând că femeile și copiii au cel mai mult de suferit în timpul și în urma războiului.

Feminismul antimilitarism susține și promovează ideea conform căreia militarismul și interesele femeilor nu coincid. Pentru o mai bună înțelegere a fenomenului, consider că este necesară, pentru început, definirea noțiunii de militarism, ideologie combătută de feministele antimilitarism.

Militarismul, ca ideologie, reprezintă opiniile sau acțiunile efective ale oamenilor care consideră că o țară ar trebui să utilizeze metode militare (războiul) pentru a obține puterea sau pentru a atinge alte obiective politice ori de alt gen.

Din perspectiva Mihaelei Miroiu, “militarismul se bazează pe inegalitatea de gen, iar egalitatea de șanse în viața militară modernă (oricum aproape absentă în eșaloanele decizionale) se limitează doar la recrutare.” (Miroiu 2002:34)

Acest punct de vedere exprimă ideea conform căreia absența femeilor mai ales în sectoarele decizionale ale armatei cauzează o poziție de ofensivă, de atac a armatei, fenomen determinat de instinctul masculin de cucerire, de obținere și/sau de manifestare a puterii. Cu toate acestea, atributele masculine menționate sunt preluate în mod conștient de femeile care optează pentru o carieră militară.

Din punctul meu de vedere, tehnologizarea în continuă expansiune a armatei (muniție performantă, apare de control de la distanță a armelor etc.) ar trebui să determine reducerea numărului efectiv de soldați pe câmpul de luptă și, implicit, la reducerea cazurilor de luptă corp la corp. Mai mult decât atât, tehnologizarea ar putea determina și preluarea în cazul femeilor a anumitor funcții exercitate de bărbați, printr-un transfer de roluri. Cu toate că forța fizică ar putea fi înlocuită de tehnologie, consider că reducerea motivației combative a militarilor sau, mai mult decât atât, renunțarea la pregătirea lor în acest sens, ar reprezenta un risc major pentru siguranța națională a anumitor țări.

Militarismul susține și urmărește un ideal al masculinității. Încă de mici, băieții sunt educați să fie bărbați, să renunțe la emoții (milă, teamă, compasiune) și să își demonstreze virilitatea prin acte de agresiune, dominare, lipsă de teamă.

Un exemplu de stereotip masculin, transmis la nivelul societății prin cultură (literatură, artă, cinematografie) și care indică rolul important al educației și al familiei în construirea genului se regăsește în filmul “American Sniper” (în traducere, “Lunetistul american”), inspirat din fapte reale. Personajul principal este erou al armatei americane, în timpul războiului din Irak. Copilăria viitorului soldat-erou, prezentat în opoziție cu fratele mai mic, de care se distinge prin vitejie și curaj, este prezentată într-una dintre secvențele de început ale filmului. Acesta se află la vânătoare cu tatăl său, care îl inițiază, îl învață să folosească o armă, fără teamă de pericole. Astfel, Chris Kyle (personaj interpretat de Bradley Cooper) ajunge un bărbat neînfricat, cel mai eficient lunetist din istoria militară a Statelor Unite ale Americii.

Din punctul meu de vedere, secvența din copilărie ilustrează tocmai importanța educației primite de erou de la familie, de la tatăl său. Mai mult decât atât, pentru nuanțarea calităților masculine ale eroului, se recurge la prezentarea în opoziție cu fratele mai mic, slab, laș, bătut de colegi la școală. Astfel, se creează pattern-uri în conștiința colectivă, modele de urmat și modele de evitat, cu care societatea se identifică.

Așadar, structurile masculinității sunt esențiale în ideologia pro militaristă, în care, puterea, lipsa de teamă, autocontrolul și agresivitatea uneori dusă la extrem sunt caracteristicile esențiale și definitorii ale activiștilor militari, precum și ale armatei, prin definiție.

Revenind asupra feminismului antimilitarism, Mihaela Miroiu notează: “principalul argument al curentului este că femeile ca mame vor crea viață mai degrabă decât să o riște, prin opoziție cu cultura masculină, a distrugerii și a morții.” (Miroiu 2002:34)

Prin urmare, teoria ne situează în fața a două perspective aflate în opoziție: militarism și antimilitarism. Conform teoriilor prezentate, prima este considerată o accepțiune tradițională, specifică societății patriarhale și fundamentată pe ideea că bărbații luptă, iar femeile “feminizează” câmpul de luptă. În opoziție se situează feminismul antimilitarism, care susține transformarea structurilor masculine și eliminarea armatelor lumii, implicit, renunțarea la violență, războaie și conflicte militare.

Cu toate că teoria antimilitaristă este susținută preponderent de femei și este orientată în favoarea lor, trebuie să admitem faptul că femeile care aleg să urmeze o carieră în armată susțin importanța pregătirii militare. Intervievarea subiecților feminini din cadrul cercetării calitative relevă tocmai această importanță.

Stereotipurile de gen în societatea modernă

Furnizând premisele pe care se bazează comportamentul nostru social, credințele, percepțiile, prejudecățile și stereotipuri definesc și autodefinesc grupuri de persoane, clasificate fie în funcție de vârstă, fie de rasă, fie de gen. Stereotipurile funcționează ca patternuri generale, profund familiarizate celor ce le reproduc, încât, de cele mai multe ori, devin insesizabile.

O definiție a stereotipurilor aparține autorului Alex Mucchielli, care afirmă că “stereotipurile sunt reprezentări imaginare schematice ale unui grup, cu privire la membrii altor grupuri. Stereotipurile intervin asemenea unor norme sociale. Ele sînt obiecte ideale înzestrate cu o puternică agentivitate proprie, provocând în noi înșine reacții și atitudini clare. Stereotipurile se formează pornind de la diferite experiențe de viață.” (Mucchielli 2002:130)

Dominante în publicitate și mass media sunt stereotipurile de gen și, de-a lungul timpului, femeile au fost nevoite să le combată, să-și câștige dreptul de a fi recunoscute, pentru că imaginea femeii era împotriva activismului ei social, a reprezentării în sfera politicii sau a excercitării unor profesii în funcții de conducere.

Prejudecățile referitoare la masculinitate și feminitate sunt adânc înrădăcinate în subconștientul social, ne confruntăm cu ele zilnic și sunt produsul societății în care trăim. De mici, băieții sunt susținuți să respecte rolurile de gen construite de societate. Orgoliul, agresivitatatea și neînfricarea sunt doar câteva dintre caracteristicile stereotipe care “conferă” putere și control bărbaților. Astfel, ei sunt educați pe baza unor “șabloane” ale masculinității.

Stereotipurile de gen, conform definiției, reprezintă “sisteme organizate de credințe și opinii consensuale în legătură cu caracteristicile femeilor și bărbaților, precum și despre calitățile presupuse ale masculinității și feminității. Trăsăturile pe care oamenii le asociază bărbaților și femeilor au un caracter nu numai descriptiv, ci și prescriptiv. Credințele stereotipuri ne spun nu numai cum sunt femeile și bărbații, dar și cum ar trebui ei să fie.” (Miroiu 2002:341)

Caracterul descriptiv al stereotipurilor de gen derivă din faptul că societatea ne spune că bărbații sunt și ar trebui să fie independenți, curajoși, agresivi, ambițioși, inteligenți și să aibă capacitate de dominare, spirit analitic și încredere în forțele proprii. Caracteristicile stereotipe proprii femeilor sunt: dependența și pasivitatea, ele sunt ființe delicate, sensibile și empatice, comunicative și receptive și sunt caracterizate de lipsă de competitivitate.

Conform autoarei Mihaela Miroiu, “aceste trăsături reprezintă în mare parte și rezultatul percepțiilor de sine ale fiecărui gen în parte: bărbații se considerã ei înșiși mai activi, iar femeile mai orientate către ceilalți, mai empatice.” (Miroiu 2002:341)

Așadar, aptitudinile, calitățile și capacitățile diferite ale femeilor și bărbaților (definite în mod stereotipal) se realizează ca urmare a percepțiilor și concepțiilor oamenilor cu privire la caracteristicile definitorii ale acestora. Oamenii sunt educați în spiritul masculinității/feminității și ajung să se autodefinească în funcție de ceea ce societatea vrea să vadă/audă.

Prin urmare, stereotipurile referitoare la masculinitate și feminitate nu se referă la diferențele biologice care existã între bărbați și femei, ci la diferențele construite cultural. Convingerile din care derivă stereotipurile de gen nu se bazează întotdeauna pe adevăr, realitate sau rațiune, ci se referă de cele mai multe ori la comportamentul oamenilor, stilul lor vestimentar, limbajul, preocupările etc..

Producere și reproducerea stereotipurilor de gen

O mare responsabilitate pentru promovarea unei imagini stereotipe a femeilor o deține mass media. Sunt promovate femeile ca obiect sexual, lipsite de valori, apreciate pentru calitățile fizice și, mai rar, pentru cele intelectuale. Cu toate acestea, trebuie să admitem că abilitățile, calitățile și valorile feminine sunt recunoscute și pot produce o schimbare la nivelul percepțiilor tradiționaliste.

Într-o epocă a consumerismului, afirmă Jean Baudrillard, cel mai frumos obiect de consum este corpul. Alături de frumusețea unei femei, sexualitatea intenționat promovată de media este cea care orientează pretutindeni redescoperirea și consumul corpului. (Baudrillard, 2008:171)

Ca instituție socială, media promovează modele de masculinitate și de feminitate și ne arată cum ar trebui să fim, să ne comportăm, să gândim, să ne îmbrăcăm etc.. Mass media valorizează și promovează preponderent trăsăturile stereotipe asociate masculinității, iar în acest context problema devine de atribuire de roluri de gen. Prin nuanțarea domeniilor public și privat media deține dimensiune de gen, reprezentând, din punctul meu de vedere, cel mai important instrument în formarea opiniei publice.

Dimensiunea de gen a mass media rezultă, în special, din persistența stereotipurilor sexiste pe care le promovează și care reprezintă o barieră în calea egalității de gen, perpetuând modelul tradițional, patriarhal al unei societăți ce se vrea democratică.

Conform autoarei Daniela Rovența-Frumușani, „televiziunea, publicitatea și presa scrisă din Europa postcomunistă au cert o dominantă misogină și tind să practice discriminarea de status, rol și vârstă între femei și bărbați. Socializarea femeilor și bărbaților în modele patriarhale, mai ales la vârste foarte tinere, are consecințe pe termen lung. Fiecare gen va tinde de cele mai multe ori către modelul imaginar indus de mass media..” (Rovența-Frumușani 2012:206)

Așadar, modelul arhetipal de definire a rolurilor este, cert, un produs al societății. În ceea ce privește socializarea femeilor și bărbaților după modelul patriarhal și cultivarea acestui model din generație în generație subliniază impactul stereotipurilor sexiste în media. Tinerii sunt segmentul cel mai vulnerabil, conform autoarei anterior amintite; ei își formează deprinderi pe toată durata existenței lor și cele mai multe modele pe care le urmează provin din mass media.

În 1976, Erving Gofman publica un studiu despre modul de transmitere a genului în cultura americană prin intermediul presei scrise. Analizând peste 500 de fotografii din ziare și reviste, el observă o serie de afișări/etalări ale genului: bărbații sunt reprezentați mai mari decât femeile și în general în poziții de dominare simbolică, femeile mai mult decât bărbații ating obiecte și oameni, dar nu sunt arătate manipulând obiecte, predomină imaginile de dependență a femeilor față de bărbați, a copiilor față de adulți etc. (Vlăsceanu 2011:242)

Cu toate că presa scrisă nu (mai) reprezintă una din mediile preferate de tinerele generații, impactul stereotipurilor, în special a celor de gen și/sau discriminarea femeilor în media este un subiect încă de actualitate. Presa scrisă reprezintă, din punctul meu de vedere, unul dintre cele mai importante instrumente ale formării opiniei publice, iar perpetuarea unei imagini simpliste, lipsite de valori a femeilor legitimizează sexismul și practicile discriminatorii la nivelul societății.

Stereotipurile sexiste reprezintă o formă de discriminare prezentă în presa scrisă din România. În volumul intitulat Mass media despre sexe, Laura Grünberg prezintă statisticile obținute în urma unei cercetări cu privire la imaginea și prezența feminină în tematica paginilor din Adevărul. Presa scrisă reconfirmă activitățile și preocupările atribuite prin stereotipurile de gen, conform cărora femeile sunt mai implicate în activitățile culturale, educaționale și în cele legate de sănătate. Femeile sunt mai vizibile pe ultima pagină de ziar în comparație cu prima pagină, dar numărul articolelor despre bărbați este mult superior. Prezența bărbaților în paginile de ziar induce stereotipul bărbatului activ, sportiv, implicat în evenimente actuale. (Grünberg 2005:21)

Conform stereotipului, probleme legate de sănătate, cultură, educație sunt preocupări aproape exclusiv feminine, iar femeile promovate de media au rolul de gospodină, mamă, obiect sexual și în puține cazuri, de profesioniști, experți, persoane cu status social obținut datorită calităților intelectuale, nu fizice și sexuale sau prin asocierea cu un bărbat influent.

Conform analizei efectuate de Laura Grünberg, femeile nu sunt tocmai discriminate în presa scrisă. Articolele din cotidianul Adevărul, analizate de autoare, le poziționează pe femei relativ corect, spre deosebire de ziarele tabloide, însă lipsa de vizibilitate, comparativ cu cea a bărbaților, o determină pe autoare să afirme că, de fapt, astfel se realizează discriminarea. (Grünberg 2005:56)

Așadar, chiar dacă imaginea femeilor nu este neapărat o reprezentare tradiționalistă, simplistă, de femeie gospodină sau obiect sexual, lipsa de vizibilitate a acestora în presa scrisă poate fi considerată o formă de discriminare de gen, practicată de cotidianul Adevărul, cel mai citit ziar quality din România.

Televiziune reprezintă, la momentul actual, principalul transmițător de știri, având un rol important în construirea imaginii fiecărei societăți și a formării sau influențării opiniei publice. Fie că prezintă într-un mod corect sau fals evenimente, situații sau realități cotidiene, televiziunea are un impact major în educarea societății, implicit în transmiterea sau combaterea stereotipurilor.

În urma analizei efectuate de Laura Grünberg a transmisiilor televizate ale TVR 1, Antena 1 și PRO TV, rezultatele relevă faptul că mass media încă perpetuează o gândire schematică, dihotomică, patriarhală despre relațiile și rolurile de gen. Se promovează imaginea unei feminități asociată cu pasivitatea, corporalitatea, dependența, staticul și o imagine activă, dinamică, publică a masculinității. Astfel, prototipul patriarhal clasic este cel al bărbatului puternic, agresiv, conducător, salvator, iar imaginea feminității se construiește polar: slabă, victimă, dependentă, în așteptarea protectorului. (Grünberg 2005:70)

Spre deosebire de presa scrisă, televiziune este accesibilă unui număr mai mare de oameni. Prin îmbinarea imaginilor dinamice cu sunetul și având o durată mare de expunere, televiziunea beneficiază de un grad mare de înțelegere a mesajului. Mai mult decât atât, impactul informațiilor transmise la nivel vizual este superior celui din presa scrisă.

În ceea ce privește impactul imaginii televizate și rezultatele pe care le are asupra consumatorilor, în volumul intitulat Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune, Giovanni Sartori afirmă că o cunoaștere prin imagini nu este o cunoaștere în sensul cognitiv al cuvântului. Autorul susține că, în loc să răspândească cunoaștere, imaginile televizate mai mult îi erodează premisele. (Sartori 2006:37)

Conform autorului anterior amintit, informarea subiectivă a consumatorilor de media devine un deziderat, nu o condiție sine qua non. Avantajul pe care care îl deține televiziune – imaginea – inoculează în mintea consumatorilor mesaje distorsionate despre realitate, care modifică subliminal percepțiile asupra a ceea ce este normal și anormal, a ceea ce este bine și a ceea ce este rău.

Timpul pe care-l trăim reclamă un dialog deschis privind percepțiile tradiționale și moderne, în schimbare, inclusiv în legătură cu cine poate deveni lider și ce atribute trebuie să posede pentru a practica un leadership eficace. Numeroasele studii întreprinse până în momentul de față arată că atributele de leadership sunt relaționate genului și nu specifice genului. Una din cele mai îmbucurătoare realități a erei prezente este că talentele și abilitățile de lideri ale femeilor sunt recunoscute, încet și sigur. Tot mai multe femei în poziții de conducere au demonstrat nu numai că pot să facă față cerințelor posturilor, onorând angajamentele asumate, dar produc o schimbare la nivelul percepțiilor privind practicile de leadership.

Asistăm, așadar, conform autorului Guy Debord, la o “pierdere a calității, atât de evidentă la toate nivelurile de limbaj al spectacolului, ale obiectelor pe care le împrumută și a comportamentelor pe care le instrumentează”. (Debord 2011:26)

Asistăm la o societate a consumului, a cantitativului în detrimentul calitativului, ghidată de modele ale feminității si masculinității, care caracterizează bărbații ca fiind exigenți, cei care aleg, decid și au o virtute competitivă. Modelul feminin ne spune că femeia nu intră în competiție directă cu bărbații și că standardele de frumusețe sunt cele promovate la televizor.

Imaginea sexuată a femeii și corpul ei au devenit obiecte de consum. Pornografia și erotismul nu mai sunt, în societatea actuală, un subiect tabu, iar bărbații nu se mai feresc că recunoască consumul lor. Sistemul popular culture este dictat de societate și funcționează în defavoarea ei, prin erodarea valorilor umane, prin promovarea unui model simplist de gândire.

Distincția dintre gen și sex

Una dintre cele mai importante distincții care ar trebui realizată înainte de a continua subiectul acestei lucrări se referă la dihotomia gen/sex. Prezentul subcapitol va încerca să răspundă următoarelor întrebărilor esențiale pe care ar trebui să ni le adresăm atunci când vorbim despre gen sau despre genizare: Ce este genul? Cum se produce el? Care sunt influențele sale?

Lazăr Vlăsceanu definește genul în raport cu sexul după cum urmează: “Genul este un sistem simbolic prin care corpurile intră în societate. Dacă sexul se referă la diferențele biologice dintre femei și bărbați, genul se referă la modul în care o anumită cultură definește aceste diferențe, la deosebirile între modul în care femeile și bărbații își trăiesc viața și la modul în care indivizii își văd viața lor și pe a altora în termenii dihotomiei masculin-feminin.” (Vlăsceanu 2011:209)

Așadar, sexul reprezintă identitatea sexuală dobândită la naștere a unei persoane, caracteristicile genetice înnăscute, prin care se diferențiază corpul femeilor de cel al bărbaților. Genul reprezintă o etichetă socială prin care fie femeile, fie bărbații, sunt catalogați ca fiind masculini, femini sau androgini – persoane care combină ambele caracteristici. Prin atribuirea unui gen, societatea dictează rolurile, calitățile, aptitudinile și responsabilitățile fiecărei persoane, ceea ce îi este permis și ceea ce nu îi este permis.

Pentru Simone de Beauvoir, din perspectiva lui Judith Butler, genul este construit (el reflectă sexul, nu invers), dar formularea autoarei implică un agent, un cogito, care preia cumva sau își însușește genul și care ar putea, în principiu, să îl aleagă. (Butler 2000:22)

Genul și sexul nu se implică una pe cealaltă și nici nu depind una de cealaltă. Avem exemple de femei hiper-masculinizate și de bărbați hiper-feminizați care demontează ideea conform căreia genul este înnăscut. Așadar, genul este o alegere, nu un dat. De cele mai multe ori el reflecta sexul, însă nu putem stabili o relație de reciprocitate între ele; genul este construit social, însușit de fiecare persoană în parte.

Dualitatea masculin-feminin, produsul societății actuale

Societatea operează cu seturi de prejudecăți, preconcepții în aplicarea etichetelor și în definirea masculinului și a femininului. Postularea superiorității bărbatului asupra femeii vine pe filiera unui conservatorism rigid, al unei societăți care, oferind aceleași condiții sociale ambelor genuri, încă manifestă, izolat, diferențe de superioritate ale unuia dintre ele, construind dualitatea masculin-feminin.

Pierre Bourdieu afirmă că asistăm la un „travaliu constant de diferențiere la care bărbații și femeile nu încetează a fi supuși și care îi determină să se distingă masculinizându-se și, respectiv, feminizându-se.” (Bourdieu 2003:74)

Distincțiile dintre masculinitate și feminitate sunt dobândite și vin fie din sfera gestualității, fie a limbajului, fie a vestimentației. Ele sunt rezultatul societății, a familiei, a mass media, care induc modele de viață și de comportament, diferențiate în funcție de gen.

În capitolul intitulat Semiotica gestuală, Daniela Rovența-Frumușani afirmă referitor la aceste diferențe de gesturi între femei și bărbați următoarele: “toate semnele repertoriului de gesturi (de la surâsul feminin afiliativ, distinct de cel masculin: de solidaritate, dar și de ironie la contact vizual, la postură etc.) contribuie la configurarea a două subculturi: cea masculină centrifugă, competitivă (de ocupare a teritoriului) și cea feminină centripetă (de restrângere teritorială), cea masculină dominatoare, inițiatoare (de la managementul conversației la managementul în economie, politică, mass-media) și cea feminină reactivă și doar în cazuri excepționale proactivă.” (Rovența-Frumușani 1999:203)

Pe lângă diferențele consemnate de Daniela Rovența-Frumușani, care provin din sferele comportamental și gestual, există distincții între femei și bărbați și în ceea ce privește limbajul. Aflate într-un mediul dominat de bărbați, femeile adoptă un comportament, mimică și gesturi tipic masculine atunci când se află în poziții dominante, de conducere. Adoptarea caracteristicilor masculine, într-o societate patriarhală, conferă autoritate femeilor care vor să obțină succesul în domeniile dominate în mod tradițional de bărbați, spre exemplu, în politică.

Din punctul meu de vedere, adevărata transcedere a universului dominației patriarhale se va realiza doar în momentul în care femeile moderne își vor putea impune autoritatea (atunci când mediul și contextul o cer) prin calitățile eminament feminine și nu prin adoptarea caracteristicilor provenite din spectrul masculin.

Autorul Bethan Benwell afirmă că “o astfel de problematizare (de masculinizare a femeilor – n.a.) presupune nu numai devianța femeilor dar, de asemenea, că sarcina de schimbare se află pe umerii femeilor” (Benwell 2003:170 trad. autorului)

Cele mai relevante exemple de femei masculinizate provin, din punctul meu de vedere, din lumea politică. Cancelarul german Angela Merkel sau omul politic britanic Margaret Thatcher adoptă o atitudine sobră, duritate și lipsă de empatie proprii feminine pentru a putea concura și a se impune într-un mediu dominat de bărbați.

A fi feminină, afirmă Bourdieu, “înseamnă, mai presus de orice, a evita toate proprietățile și toate practicile ce pot funcționa ca niște semne de virilitate, iar a spune despre o femeie care ocupă o poziție de putere că e foarte feminină nu este decât o modalitate foarte subtilă de a-i contesta dreptul la acest atribut propriu-zis masculin care este puterea.” (Bourdieu 2003:84)

Filozoful francez Pierre Bourdieu recunoște existența dominației masculine, implementată adânc la nivelul mentalului colectivului societății. Chiar dacă la naștere femeile și bărbații sunt diferiți doar din punct de vedere biologic din din perspectiva autorului, în timp, ei deprind valori diferite, priorități și obiceiuri diverse. Născuți într-o lume patriarhală, masculinului îi este atribuită (și uneori impusă) starea de dominație, în timp ce femininul este construit polar, ca parte dominată.

Dacă pentru societatea arhetipală, starea de masculinitate (dominant) și cea de feminitate (dominat) erau un dat social, în contextul unei societăți moderne, femeile își pot asuma oricare din cele două stări, în funcție de context (caracter dominant, în viața personală mai mult decât domeniul public). Dacă anterior afirmam că genul este ales, etalarea genului se realizează prin adoptarea comportamentelor tipic masculine sau feminine, așadar, și asumarea unui comportament propriu femeilor sau bărbaților, într-o societate modernă, ține tot de alegerile fiecărei persoane.

Principiul egalității între sexe și reprezentarea femeilor în sfera militară

Chiar dacă armată este un domeniu prin definiție masculin, rezervat bărbaților, ultimele decenii au consemnat o echilibrare în ceea ce privește reprezentarea femeilor în sfera militară, în special, la nivelele înalte de conducere. Numeroase profesii militare au încetat să mai fie exclusiv un teritoriu masculin, oferindu-se acces și femeilor, chiar dacă nu în egală măsură, ceea ce, practic, nici nu ar fi posibil.

Numeroși teoreticieni susțin că femeile își datorează emanciparea tocmai femonenului militar. În urma celor două războaie mondiale, când aproape întreaga populație masculină era pe front, femeile au fost nevoite să ocupe locurile de muncă rămase libere. Astfel, ele ajungeau în cele mai diverse ramuri economice, pe care nu le accesaseră până atunci. Odată cu demobilizarea armatelor, locurile de muncă ocupate anterior erau acum amenințate însă, așa cum afirmă autorul Marian Popa, “zarurile erau deja aruncate, femeile nu mai puteau fi întoarse la rolul casnic, iar bărbații au trebuit să accepte acest lucru, chiar dacă procesul nu s-a derulat fără tensiuni.” (Popa 2012:216)

Egalitatea de gen, în sens larg, reprezintă un concept care are scopul de a elimina dominația și opresiunea patriarhală a societății. Egalitatea de gen presupune egalitate de șanse, însă egalitatea de gen se poate realiza fie prin diferențiere, fie prin uniformizare. Din punctul meu de vedere, pentru armată, o egalitate prin diferențiere ar însemna reconstruirea principiilor, valorilor și dezideratelor militare.

Conform opiniilor unui specialist în presa militară, locotenet-colonel și cadru universitar al școlilor superioare de pregătire militară din România, intervievat în cadrul cercetării calitative, o egalitate prin diferențiere, prin păstrarea calităților feminine și masculine, eventual, prin mixarea aptitudinilor celor două genuri, este de preferat unei egalități prin uniformizare. Intervievatul subliniază, în acest context, importanța prezenței feminine în colegiile militare liceale, prin faptul că, la vârsta adolescenței, fetele sunt mai conștiincioase și mai ambițioase decât băieții, astfel devenind competitivi în sensul constructiv al termenului.

În ceea ce privește domeniul militar, cu toate că tendința este de a afirma că egalitatea de gen reprezintă doar un obiectiv, există opinii diferite. Într-un interviu acordat cotidianului Adevărul, Oana Anton, locotenent în armată și cu experiența unei misiuni de șase luni în Afganistan, declară că nu se fac diferențe între femei și bărbați. Mai mult decât atât, a făcut parte din a doua generație de fete admise la liceul militar și, chiar dacă nu toți băieții le priveau prietenos, Oana Anton mărturisește că lumea militară s-a adaptat rapid la schimbare: “Erau unii (colegi – n.a) mai reticenți, nu li se părea normal că femeile schimbă ordinea, dar cred că părerile sunt împărțite. […] Din ce îmi amintesc, comandanții noștri nu făceau nicio discriminare.” (Adevărul, nr. 7292 din 5 martie 2015, p.13)

Majoritatea lucrărilor care vizează studierea comportamentelor personalului masculin și feminin al armatei și al căror scop este identificarea factorilor ce determină eficacitatea operațională pe câmpul de luptă relevă, totuși, diferențe între femei și bărbați, ce provin în mod preponderent din structura biologică a fiecărei persoane. Studierea diferențelor de gen în armată face subiectul următorului capitol al acestei lucrări.

Diferențe de gen în armată

Prima diferențiere ce se realizează între femei și bărbați în armată se referă la forța fizică, musculară. Este evident faptul că puține femei ating nivelul de performanță fizică al unui bărbat, de unde vine necesitatea femeilor de a depune mai mult efort decât bărbații pentru a obține aceleași rezultate, ceea ce, din punctul meu de vedere, poate reprezenta o presiune psihică mare pentru femei. Acesta ar putea reprezenta primul element inductiv al ideii de nevoie a egalității prin diferențiere, în armată.

O altă caracteristică de diferențiere, identificată de profesorul de sociologie militară Christopher Dandeker, intervievat în cadrul cercetării calitative, provine tot din plan psihologic, iar studiul realizat de acesta sugerează că nivelul de agresivitate al femeilor este în general mai scăzut și au nevoie de stimuli provocatori mult mai ridicați. (Dandeker 2003:746 trad. autorului)

Chiar dacă majoritatea studiilor invocă diferențele de natură biologică între femei și bărbați, fie că le privim dintr-un unghi psihologic sau fiziologic, consider că ele nu sunt suficiente pentru discriminarea femeilor din armată. Aptitudini ca forță fizică ridicată, randament maxim în condiții de stres, spirit combativ etc. sunt, mai mult decât în oricare alt domeniu, cerințe obligatorii.

Din acest punct de vedere, sunt de părere că atât timp cât femeile sunt capabile să răspundă în primul rând cerințelor fizice și se pot adapta condițiilor armatei, ar trebui să poată beneficia de orice poziție în armată.

Într-un raport tematic editat de Înaltul Comitet de Evaluare a Condiției Militare, care dezbate problema femeilor în forțele armate franceze sunt notate următoarele afirmații ce stau la baza politicii și reglementărilor actuale cu privire la integrarea femeilor în armată: „Femeile au locul lor în forțele armate. Acest principiu de ocupare a locurilor de muncă trebuie să fie același atât pentru femei, cât și pentru bărbați. Trebuie să se bazeze pe competențele și capacitatea fizică, psihică și intelectuală de a exercita o meserie militară și nu pe considerații de gen.” (Raport tematic 2013:44 trad. autorului)

Astfel, consider că principala problemă la integrarea femeilor în armată este felul în care sunt percepute de colegii lor bărbați. Existența unui profil al femeii-militar pe care soldații de gen masculin îl au vine din sfera percepțiilor, nu neapărat a acțiunilor acestora. Născuți și crescuți într-o societatea patriarhală și exercitând o meserie militară, însăși protejarea femeilor poate reprezenta un act de demostrare a virilității.

Unii teoreticieni, militanți ai excluderii sau reducerii numărului de femei din armată, sugerează, conform autorului Christopher Dandeker, că prezența femeilor îi distrage pe soldați de la misiunea lor principală, care constă în suprimarea inamicului, protejarea membrilor feminini ai echipei devenind prioritară. (Dandeker 2003:752 trad. autorului)

Altfel spus, instinctul protector al bărbaților poate reduce eficacitatea operațională pe câmpul de luptă, ei concentrându-se pe protejarea femeilor, nu pe combaterea inamicului. Mai mult decât atât, prezența feminină în armată poate suscita și o rivalitate sexuală între bărbați, de cucerire, de ocupare a teritoriului.

Toate aceste elemente determinate bilogic sau cultural consider că necesită acordarea unei atenții deosebite, deoarece ignorarea lor ar putea crea disfuncții grave la nivel de operațiune militară. Un asemenea studiu nu poate fi realizat decât prin observația participativă, prin pătrunderea în zonele de război, unde tensiunea atinge cotele cele mai ridicate, iar comportamentul diferit sau nu al genurilor este cel mai relevant într-un asemenea cadru.

Printre argumentele avansate în acest sens, se pot cita și următoarele, identificate de autorul Petre Duțu: “prezența femeilor umbrește eficacitatea și atmosfera ce domnește în armată. De fapt, aici, este vorba mai mult de prejudecăți, mentalități și cutume decât de motive serioase; prezența femeilor-militar din armată ar da opiniei iluzia unei „pacificări” a profesiei militare când, în realitate, este vorba de violență și de război.” (Duțu 2007:18)

În ceea ce privește diversitatea de gen, necesară și firească în structurile instituțiilor și în echipele de conducere, aceasta reprezintă o situație dezirabilă, care nu consider că s-ar putea realiza în toate subdomeniile armatei. Exemple de femei-pilot sunt excepționale, accesul femeilor în cadrul armatelor ce operează pe submarine, în America, este interzis, iar exemplele pot continua. Fenomenul segregării (nu doar ocupaționale) având drept criteriu genul se regăsește în orice regiune, în orice sistem politic, indiferent de nivelul de dezvoltare economică a țării, de sistemele social și/sau cultural, însă ultimele reprezintă factori importanți spre modernitate.

Discriminarea la locul de muncă, în armată

Locul de muncă reprezintă pentru orice persoană, indiferent de gen, ocupația de bază care presupune investire de timp și energie, ce asigură un venit financiar și status social.

România rămâne o țară tradiționalistă în care majoritatea femeilor sunt încă discriminate din punct de vedere salarial și au acces limitat la anumite profesii, care sunt de regulă profesiile cel mai bine plătite. Cu toate acestea, femeile înregistrează performanțe în domenii uneori greu accesibile chiar și bărbaților.

Un exemplu în acest sens, în domeniul militar, este Simona Anca Maierean, prima femeie pilot din România care a zburat cu un avion supersonic. Într-un interviu acordat revistei Cer senin, Revista Forțelor Aeriene Române, întrebată dacă a întâmpinat greutăți în încercarea de a se impune în mediul militar, din cauza faptului că este fată, Simona Maierean argumentează: „Toți suntem predispuși la prejudecăți, dar dacă dorești să schimbi părerea cuiva, acest lucru îl poți realiza doar prin profesionalism. […] Faptul că ești fată nu reprezintă un handicap.” (Cer senin, nr. 1(102), 2009, p. 12)

În ciuda prejudecăților despre femininate și masculinitate, schimbarea mentalității colective depinde de raportarea fiecăruia la ceilalți, de cum se definește și autodefinește fiecare persoană, fiecare gen. Așa cum propagarea stereotipurilor se realizează de la modele particulare către cele generale, combaterea stereotipurilor se poate realiza în aceiași termeni.

Cu privire la opțiunile pentru un loc de muncă ale femeilor și bărbaților, în volumul Gender and discours in organizations, Daniela Rovența-Frumușani notează că femeile “chiar dacă nu îmbrățișează anumite cariere cu excepția cazului în care acestea sunt abandonate de bărbați care le preferă pe cele mai profitabile, nu este mai puțin adevărat faptul că femeile transportă un proces lent de rupere a bastionului masculin de profesii prestigioase (poliție, domeniul militar, finanțe, științe) dublat de ascensiunea în topul ierarhiei sociale.” (Rovența-Frumușani 2013:70 trad. autorului)

Ocuparea sau pătrunderea în anumite profesii specific masculine a reprezentat o reconstruire a identității feminine. Cu toate acestea, asistăm încă la acțiuni de discriminare a femeilor (și a minorităților) la locul de muncă, din punctul de vedere al rolurilor atribuite fiecărui gen, al remunerării, al valorilor care califică femeile și bărbații etc..

Din punct de vedere economic/financiar, Simone de Beauvoir afirmă că femeile și bărbații reprezintă aproape două caste; în ciuda egalității, primii au situații mai avantajoase, salarii mai mari, șanse mai mari de reușită decât concurentele lor proaspăt apărute; ei ocupă în industrie, politică etc., un număr de locuri cu mult mai mare; și ei sunt cei care dețin postruile cele mai importante (Beauvoir 2006:33)

Abordarea din punct de vedere economic/financiar a temei discutate suscită, din punctul meu de vedere, lansarea următoarelor întrebări: oare mișcarea feministă prin invocarea egalității legislative vizează doar anumite poziții cu o anumită vizibilitate și remunerare? Asistăm, oare, la o luptă pentru putere sau invocarea dreptului de a fi general în armată, spre exemplu, se realizează în egală măsură cu invocarea dreptului femeilor de a lucra în mină?

Femeile și bărbații preferă încă domenii diferite de lucru, bărbații ocupând de cele mai multe ori pozițiile manageriale, perpetuându-se modelul piramidal de distribuție a puterii în organizații, așa cum reiese din studiile de specialitate. Cu toate acestea, leadership-ul feminin începe să fie recunoscut, însă, trebuie să admitem că eliminare completă a diviziunii sexuale a normelor ar fi un obiectiv imposibil la tranziția dintre tradițional și modern.

Alături de discrepanțe salariale, pe piața muncii întâlnim și fenomenul de plafon de sticlă. Conform volumului The American People: Census 2000, termenul de plafon de sticlă a fost utilizat, pentru prima dată, în anul 1986, de jurnaliștii Carol Hymowitz și Timothy Schellhardt ai ziarului Wall Street Journal, într-un articol despre femei în forța de muncă. Termenul descria “experiența femeilor din pozițiile executive, care păreau incapabile să ajungă la cele mai înalte niveluri de succes în corporații.” (Farley și Haaga 2005:122 trad. autorului)

Termenul de plafon de stilclă, noțiune relativ recentă, a intrat în uzul atât al oamenilor de rând, cât și al sociologilor, și descrie fenomenul prin care se consideră că se îngrădește sau se încetinește promovarea femeilor (sau, mai rar, a bărbaților) în anumite poziții ierarhice.

Accepțiunile termenului nu au fost, așadar, profund modificate din anul 1986 și până astăzi. În cea de-a zecea ediție a dicționarului ligvistic Merriam Webster’s Collegiate Dictionary, termenul de plafon de sticlă desemnează “o barieră intangibilă în cadrul ierarhiei unei companii care împiedică femeile sau minoritățile să obțină poziții de nivel superior” (Merriam Webster’s Collegiate Dictionary, 1993)

Altfel spus, plafonul de sticlă se referă la o barieră aparent invizibilă, intangibilă, aflată la un anumit nivel în ierarhie și care împiedică femeile și, în general, minoritățile să obțină posturi de nivel superior într-o anumită organizație, în special în domeniile tehnice, considerate masculine (științe, politică, finanțe etc.)

Genul intervine pe piața muncii în multiple feluri. El apare în organizarea socială prin segregarea pe sexe a muncii. Se menține de cele mai multe ori un prototip al muncii feminine și masculine, existând slujbe feminizate (asistenți medicali, cadre didactice, secretare) care cer calități tradițional feminine: să aibă grijă de cei mici, de bolnavi, de vârstnici, de cei cu dizabilități, să fie amabilă și zâmbitoare etc. și slujbe masculinizate care cer calități tipic masculine. Genul unei meserii rezidă, din punctul meu de vedere, în înțelesurilor pe care le dau oamenii ocupațiilor, activităților, anumitor domenii economice.

Conform autorului Lazăr Vlăsceanu, nu există muncă neutră la gen, orice loc de muncă sau slujbă are o doză de masculinitate/feminitate. Astfel, unele slujbe devin în timp mai potrivite pentru femei sau pentru bărbați, ele dezvoltă o simbolistică de gen, un limbaj specific, o amenajare specifică a locurilor de muncă, strategii de angajare cu conotații de gen etc.. (Vlăsceanu 2011:241)

Așadar, putem afirma că aproape toate locurile de muncă sunt genizate. A fi femeie sau a fi bărbat poate, la un moment dat, să fie factorul decisiv în obținerea unui loc de muncă sau în obținerea unei promovări salariale și/sau ierarhice.

Autoarea Helena Carreiras afirmă că dintre toate organizațiile genizate pe care le putem aminti, armata poate fi văzută ca un “caz extrem”, cu un regim de gen deosebit de clar. (Carreiras 2006:40 trad. autorului)

Dacă până acum am stabilit că aproape orice domeniu ocupațional este genizat, armata este asociată instantaneu cu masculinitatea, agresivitatea și forța. Astfel, modurile de integrare a sarcinilor, care accentuează modurile de relaționare între actorii ei în baza valorilor și normelor împărtășite, de realizare a cooperării sociale între femei și bărbați, diferă de alte sfere ocupaționale care poartă nu atât de pregnant amprenta genului.

Realizând o comparație la nivel internațional a reprezentării femeilor în armată, volumul Place des femmes dans la professionnalisation des armees notează că Franța deține recordul de feminizare (11,2%) dintre cele 12 state europene membre NATO în anul 2004, în fața Spaniei (10%) și a Regatului Unit (8,6%). (Monrique 2004:74 trad. autorului)

În aprope toate țările lumii, în armată, femeile sunt în inferioritate din punct de vedere numeric. Dacă în Europa Franța are statutul celei mai feminizate armate, cu un procentaj de 11,2%, la nivel mondial, Statele Unite ale Americii dețin recordul celor mai multe femei în armată.

Revenind asupra armatei franceze, despre care se crede că urmează modelul american, slaba reprezentare a femeilor în poziții de ofițer general este explicată prin recrutarea de dată relativ recentă a femeilor în școlile de pregătire profesională. Spre deosebire de alte meserii, unui soldat pentru a accede la poziția de ofițer în armată i se impune un timp minimal de pregătire. Conform raportului consultat, etapele de selecție pentru grade avansate în armată nu constituie obstacole dificil de depășit pentru femei. (http://www.defense.gouv.fr – 2015)

Prin urmare, fenomenul plafonului de sticlă nu este valabil în armata franceză. Considerând adevărată premisa enunțată, din punctul meu de vedere, o slabă reprezentare în poziții de conducere a femeilor duce la o slabă reprezentare și la nivelurile inferioare, dar și în școlile superioare de pregătire militară, cauză a inexistenței unor modele feminine care să favorizeze fetelor o identificare profesională cu un personaj influent, un model de urmat.

În cadrul unei chestionar realizat pe un eșantion de 2572 de femei-militar, 90% dintre ele s-au declarat satisfăcute de viața lor profesională, 80% consideră că le-a fost mai dificil decât bărbaților să acceadă la postul de comandant militar. (Monrique 2004:45 trad. autorului)

Din punctul meu de vedere, în ciuda rezultatelor chestionarului, dar și a afirmațiilor locotenetului Oana Anton al cărui interviu l-am amintit pe parcursul acestei lucrări, consider că că există discriminare de gen în domeniul militar, practicată în mod insconștient și involuntar. Chiar dacă aceasta nu se manifestă vertical (pe scara ierarhică, de la nivelurile superioare către cele inferioare), consider că se propagă pe orizontală. Soldații bărbați, spre exemplu, vor prefera și vor solicita întotdeauna ajutorul unui bărbat într-o misiune, decât cel al unei femei, iar discriminarea de gen ia forma excluderii, în acest caz.

Referitor la discriminare și la tratarea diferențiată a femeilor față de bărbați, producția cinematografică G.I.Jane, bazată pe o poveste ficțională, ne prezintă cazul unei femei ajunse în programul de selecție SFAL al armatei Statelor Unite – program cu cea mai intensivă instrucție militară.

Este singura femeie acceptată în acest program și pe parcursul instrucției se încerca aplicarea unui tratament diferențiat pentru femei. Spre exemplu, i se acorda un timp mai mare pentru executarea anumitor exerciții de echipă, trasee separate pentru instrucție, set diferit de reguli, cameră separată de odihnă etc.. Contestă discriminarea pozitivă care i se aplică și reușește să obțină tratament egal cu cel al bărbaților.

Într-un dialog cu sergentul major, în care acesta încearcă să o determine să renunțe la instrucție, bărbatul motivează: “Evreii au încercat să introducă femeile în luptă. Se pare că bărbații nu se puteau obișnui cu vederea femeilor care sar în aer. Întârziau lângă femeile rănite adesea încercând să le salveze pe acelea care evident nu mai puteau fi salvate, în detrimentul misiunii.” (fragment extras din producția cinematografică G.I.Jane, 1997, trad. autorului)

G.I.Jane ajunge comandant al echipei, în timp ce mai mult de jumătate dintre colegii ei părăsesc tabăra. Este permanent subestimată, iar bărbații se conformează greu directivelor pe care le dă în calitate de comandant al echipei. Pe lângă faptul că îi este sabotată autoritatea, îi este sabotată și instrucția; este acuzată de lesbianism, i se cere abandonarea forțată a instrucție până la terminarea investigației cazului și părăsește tabăra. Ulterior, devine sergent major.

Din punctul meu de vedere, G.I.Jane reprezintă un contra-stereotip feminin, construit prin nuanțarea stereotipurilor masculine și feminine practicate în armată.

Pentru a putea rezista într-un domeniu dominat de bărbați, autorii volumului Le journalisme au féminin consideră că femeile trebuie să devină ele însele bărbați, acceptând valorile și practicile masculine și devenind concurentele directe ale lor pentru a duce o competiție la același nivel, pentru un statut și un salariu ridicate. (Saitta et al. 2010:30-31 trad. autorului)

Cu toate că afirmațiile anteriore fac referire la situația femeilor în redacțiile presei din Franța, am putea observa existența unei similitudini cu situația femeilor din armată. Mediul militar, mai mult decât orice alt domeniu ocupațional, uniformizează. Femeile sunt tratate nediferențiat de bărbații pentru a putea deveni coechipiere cu aceștia și pentru a putea fi competitorii lor în lupta pentru o poziție ierarhică avansată. Se promovează spiritul de echipă, dar și autonomia, ambiția, spiritul combativ în sens evolutiv.

Din perspectiva autorului Robert Connell, studiile forțelor militare de stat arată un efort organizatoric de a produce și de a face hegemonice o masculinitate definită strict, care îi face pe purtătorii săi eficienți în producerea efectului de violență a instituției. (Connell 2005:259 trad. autorului)

Astfel, consider că producerea efectul de dominat – dominant în armată are scop motivațional și efect mobilizator. În cazul unui management deficitar, atitudinea dominantă a bărbaților poate fi orientată împotriva femeilor și rezidă de cele mai multe ori în comportamente deviante, de persecuție, care ajung până la hărțuire sexuală și viol.

Hărțuirea sexuală este definită drept orice comportament nedorit, de natură sexuală, exprima fizic, verbal sau non-verbal, care îți afectează demnitatea sau care creează un mediu de lucru intimidant, ostil, umilitor, jignitor. (Vlăsceanu 2011:240)

Hărțuirea sexuală este înțeleasă de majoritatea subiecților ca fiind încercarea de a avea relații sexuale cu forța, prin amenințari sau prin promisiunea unei recompense financiare, a unei angajării sau promovării. Hărțuirea sexuală constă într-un comportament sau limbaj cu conotație sexuală, deviant, nepotrivit și în neconcordanță cu dorințele ambilor subiecți.

Filmul documentar american The invisible war (Războiul invizibil) prezintă statisticile recente cu privire la hărțuirea sexuală și violul din armata americană, în care peste 20% din femeile veteran au fost agresate sexual în timp ce exercitau serviciu militar. Dintre acestea, 33% nu au raportat violul deorece persoana căreia trebuia să raporteze avea o relație de prietenie cu violatorul, iar 25% dintre ele nu au raportat violul deoarece persoana căreia trebuia să raporteze era chiar violatorul. Statisticile sunt oferite de US Government Studies (Studiile Guvernului Statelor Unite ale Amercii). (The invisible war – film documentar, 2012)

Din admirație pentru mediul militar, caracterizat de camaraderie, disciplină și corectitudine, din visul de a purta uniformă militară și de a lupta cot la cot cu bărbații sau din dorința de a duce tradiția mai departe, protagonistele documentarului american ajung să exercite funcții în domenii diferite ale armatei: forțe tereste, aviație sau în flota americană.

Sunt hărțuite de colegi sau superiori și păstrează secretul sub amenințarea cu moartea. În armată, declară ele, sunt greu de demontat opinii, valori sau prejudecăți. Femeile nu sunt crezute atunci când raportează un viol. Stereotipul spune că femeile mint, se victimizează, au nevoie de atenție. De aceea, declară protagonistele filmului, victima unui viol este și vinovata producerii lui.

Pe lângă procentajele alarmante de femei victime ale violului, trauma sexuală militară nu se limitează doar la femei. Conform datelor relevate de filmul documentar amintit, numărul de abuzuri sexuale raportate este mai mare în cazul femeilor, însă doar potrivit cifrelor. În realitate, bărbații abuzați sexual sunt în număr mult mai mare, însă ei nu vorbesc despre asta. Rușinea pe care o suferă un bărbat în urma violului este mai mare decât cea suferită de o femeie. (The invisible war – film documentar, 2012)

Din punctul meu de vedere, este imposibilă și nedreaptă ierarhizarea traumelor femeilor și bărbaților, victime deopotrivă violului în armată. Pe scurt, consider că analiza acestui fenomen nu trebuie să considere genul ca un factor de definire a vulnerabilității și puterii.

Profesionalizarea armatei: masculinizare sau feminizare?

În ultimii ani se pot observa progrese remarcabile în ceea ce privește conștientizarea existenței unei inegalități de gen la nivelul societății. Schimbarea mentalităților prin asumarea unor atitudini și comportamente sociale și politice în spiritul egalității de gen depinde în continuare, în cea mai mare măsură, de educație.

Egalitatea de șanse și tratament nediferențiat între femei și bărbați este un principiu fundamental al drepturilor omului, transpus deja la nivel legislativ.

În ceea ce privește feminizarea ocupațiilor, Mihaela Miroiu notează că acest fenomen reprezintă un proces istoric prin care anumite ocupații, în care femeile au pătruns în număr mare, ajung să fie considerate meserii tipic feminine cu statut și retribuție inferioară celor dominate de bărbați. […] Multe dintre ocupațiile feminizate sunt cele care în mod tradițional înglobează atribute și calități tipic feminine (empatie, grijă față de alții, capacitate de relaționare etc.). (Miroiu 2002:146)

Din această perspectivă, chiar dacă asistăm la un proces de creștere a ponderii femeilor în armată consider că nu putem vorbi încă despre o feminizare a domeniului militar. Mai mult decât atât, din punctul meu de vedere, încercarea de a pacifica o instituție cu rol de apărare în caz de război, fără garanția că fenomenul ar avea loc la nivel mondial, este o aspirație indezirabilă, din cauza riscurilor la care ar fi supuse statele.

Cercetările despre problematica de gen în sfera militară, la momentul actual, relevă o evoluție a preocupărilor legate de gen, însă un număr relativ scăzut dintre aceste studii s-a axat pe identificarea și/sau soluționarea problemelor cu care se confruntă fetele și femeile în armată.

Într-un interviu acordat site-ului vice.com, Simona Badea, șefa Laboratorul de protecție balistică individuală din cadrul Centrului de Cercetare Științifică pentru Apărare CBRN și Ecologie al Armatei Române, relatează despre proiectul la care lucrează Armata Română, și anume, vestele antiglonț ergonomice pentru femei.

Întrebată cum s-a ajuns la ideea de vestă antiglonț pentru femei, vestele din toată lumea fiind făcute exclusiv pentru bărbați, Simona Badea a motivat că la femei conformația anatomică este diferită, iar vestele actuale le sunt strâmte pe piept și largi pe talie, le incomodează. (http://www.vice.com/, 2015)

Așadar, inițiativa Armatei Române de a îmbunătăți nivelul de confort al femeilor în armată demostrează un interes al instituției pentru cele ce nu dețin majoritatea și putem afirma că reprezintă un act important în promovarea egalității de gen în domeniul militar.

Putem interpreta că lipsa vestelor pentru femei a reprezentat o formă de discriminare, însă în contextul în care armata era destinată exclusiv bărbaților acest lucru nu fost unul discriminator. Mai mult decât atât, faptul că acum se iau în calcul diferențele biologice dintre femei și bărbați este dovadă faptului că aceste diferențe cer adaptări

A studia dimensiunea de gen a spațiului militar și a stabili gradul de feminizare a acesteia nu înseamnă doar a număra femeile și a compara rezultatul cu numărul bărbaților din acest mediu – unde putem admite deja că femeile reprezintă minoritatea, ci presupune analiza, identificarea și interpretarea comportamentelor sau atitudinile față de femei, față de diverse probleme de gen tratate și expuse în presa militară și realizarea unei corelații cu datele relevate de cercetarea calitativă, realizată prin metoda interviului în profunzime.

Astfel, în continuare, demersul acestei lucrări de cercetare se înscrie pe direcția unei analize a raporturilor de gen în structurile militare, într-o manieră echidistantă, pentru a ne asigura obiectivitatea necesară și pentru a evita realizarea unei lucrări militant feministe.

Capitolul 2. Cercetarea fenomenul de feminizare în cadrul instituțiilor militare românești

2.1. Obiectivele și metodologia cercetării

Lucrarea “Diferențe de gen în publicațiile militare autohtone” se prezintă ca un demers științific și se înscrie în cadrul dezbaterilor care au loc pe tematica privind inegalitățile dintre sexe în domeniul militar, în prezent. Ideea de la care a pornit a fost să se examineze în ce măsură și în ce mod diferențe de gen se înregistrează, cu ce frecvență se produc și cum sunt atribuite și asumate rolurile de gen în armată.

Deși situația s-a schimbat în mod radical în ultima perioadă, în special în ceea ce privește rata de participare a femeilor în armată, diferențele de gen încă mai persistă, atât în privința rolului pe care îl îndeplinesc, cât și în ceea ce privește contribuția pe care o aduc în armată.

Din acest punct de vedere, studiul urmărește să identifice existența sau lipsa stereotipurilor de gen, a prejudecăților, a valorilor în funcție de care se desfășoară întreaga activitate în domeniu militar și, în mod special, cum este reflectat universul militar feminin în presa de profil.

Cercetarea de față are la bază o argumentație teoretică bazată pe literatura dedicată problematicii de gen, românească și străină, clasică și de actualitate, precum și o argumentație practică bazată pe analiza de conținut și vizuală a revistelor militare considerate relevante pentru cercetarea noastră, apărute în ultimii cinci ani, exclusiv în mediul online.

Tot în cadrul argumentației practice, vom realiza cinci interviuri cu persoane din domeniul militar, interviuri ce urmează a fi analizate și interpretate în direcția impusă de scopul și de obiectivele prezentei lucrări.

În secțiunile acestui capitol vom încerca să prezentăm tipul cercetării și să explicăm opțiunile metodologice, scopul lucrării și obiectivele pe care aceasta își propune să le atingă, ipotezele cercetării și cum se va realiza testarea acestora prin metodele, tehnicile și instrumentele de cercetare sociologică utilizate în selectarea datelor și a informațiilor, precum și descrierea metodelor folosite în analiza și interpretarea datelor obținute în urma cercetării.

2.1.1. Premisele lucrării de cercetare

Înainte de a expune metodele și tehnicile de cercetare folosite în analiza și interpretarea datelor și informațiilor obținute, consider că este necesară expunerea ipotezei de la care a pornit prezenta lucrare de cercetare.

Prin definiție, ipoteza unei cercetări reprezintă: “O aserțiune neverificată despre relația dintre două sau mai multe variabile. Validitatea unei astfel de aserțiuni este apreciată examinând în ce măsură este sprijinită sau nu de datele generate de investigația empirică.” (Jupp 2010:246)

Tema centrală a studiului o constituie stereotipurile de gen, la menținerea cărora contribuie în măsură decisivă mass media, al cărei discurs este încărcat de stereotipii și clișee, atât la nivel textual, cât și vizual. Publicații armatei nu se înscriu într-o presă de largă circulație, cele mai multe dintre ele apar exclusiv în mediul online și nu au reprezentat până în prezent un interes pentru analiza producerii sau reproducerii de diferențe de gen. Acest lucru este relevat de inexistența studiilor care să abordeze problematica de gen în spațiul militar, în România.

Premisa lucrării de cercetare se referă, așadar, la existența stereotipurilor de gen din revistele cu profil militar, la reproducerea cărora contribuie grupul redacțional și editorial al acestora. Armata este un sistem închis, profund masculinizat, în consecință, discursul comunicat prin intermediul presei specializate se va înscrie în aceleași valori, transmițând mesaje stereotipizate, ajutând astfel la structurarea rolurilor sociale. Deși în acțiunile de modernizare a armatei se înscrie și obiectivul unei integrări obișnuite a femeii, prin acceptare și tratare nediferențiată, vom încerca să determinăm în ce măsură modelul patriarhal încă se păstrează și care sunt rolurile de gen atribuite fiecărei părți a dualității masculin – feminin în domeniul militar.

Din punct de vedere sociologic, ipoteza lucrării noastre de cercetare este de tip deductiv, datorită faptului că raționamentul în urma căruia s-a format se bazează pe o presupunere deductivă, conform căreia mediul militar funcționează în conformitate cu modelul patriarhal, al dominației masculine. Această supoziție a luat formă anterior procesului de documentației. Demersului de încadrare teoretică a cercetării îi urmează cel de cercetare de teren, ceea ce confirmă încă o dată că ipoteza lucrării este de tip deductiv.

Referitor la modelul ipotetico-deductiv, Victor Jupp afirmă că acesta “avansează ipoteze și teorii și se se fac generalizări și predicții în baza deducțiilor pe seama acestora, unde: (1) predicția reușită este luată ca un test al adecvării sau plauzibilității ipotezei și teoriei și (2) explicația este considerată reușită (cel puțin provizoriu) după ce s-au făcut predicții de succes. De asemenea, partizanii modelului ipotetico-deductiv propun viziunea conform căreia, în mod ideal, cunoașterea științifică ar trebui formulată ca o rețea de propoziții și teorii interconectate deductiv” (Jupp 2010:280-281)

Prezenta lucrare de cercetare se focusează pe identificarea stereotipurilor de gen din presa militară autohtonă. Considerăm ca ipoteză secundară faptul că și instituția de presă a Ministerului Apărării Naționale (echipa redacțională și editorială a revistelor studiate) este dominată de bărbați, ceea ce poate, printr-o relație de cauzalitate, să ne indice faptul că mesajele stereotipe referitoare la gen sunt produse de cele mai multe ori de bărbați.

Altfel spus, faptul că bărbații sunt vocea presei militare (dacă acest lucru va fi confirmat în urma cercetării cantitative) ar putea semnala faptul că ei sunt cei care produc de cele mai multe ori mesaje stereotipe referitoare la femei.

Trebuie specificat faptul că, stabilind o corelație între cele două variabile (bărbații și mesajele stereotipe referitoare la gen din presa militară), chiar dacă ipoteza va fi confirmată, acest lucru nu demonstrează cu certitudine că ele se află în raport de cauzalitate, însă, așa cum notează volumul Dicționar al metodelor de cercetare socială, “pe baza acestei experiențe putem conchide (aproape cert în mod fals) că acțiunea A va produce întotdeuna acțiunea B sau (mai circumspect) că A îl va produce de cele mai multe ori pe B.” (Jupp 2010:73)

Vom urmări, așadar, dacă subiectele tratate de fiecare autor în revistele militare analizate sunt diferențiate în funcție de gen. Vom încerca să obținem cu ajutorul interviurilor pe care le vom realiza cu redactorii celor două reviste în ce mod sunt distribuite subiectele de presă și care este raționamentul în funcție de care se delimitează ariile de interes ale fiecărui editor/redactor al revistei.

Concluzionând această idee și expunând-o pe scurt, cercetarea cantitativă ne va oferi date statistice cu privire la tipul subiectelor asupra tratate de autori, frecvența acestora și genul autorilor și tipul de ilustrație preferat de redactor pentru fiecare articol (tipologie masculină sau feminină). Interviurile în profunzime vor veni în completarea rezultatelor cercetării cantitative, prin intermediul informațiilor provenite de la insiderii mediului militar.

Așadar, ipoteza urmărită este cea conform căreia genul este un factor decisiv în distribuirea subiectelor de dezbatere în presa militară, iar despre teme de tip social, psihologic sau medical se crede că sunt în apanajul femeilor.

2.1.2. Metode și tehnici de cercetare

Înainte de a prezenta conținutul și principiile metodologiei cercetării empirice a lucrării, se impun câteva precizări asupra termenilor cu care am operat și vom opera pe parcursul întregului demers științific, și anume: metodă, tehnică și instrument de cercetare.

Conform definiției oferite de Septimiu Chelcea, prin metodă, termen provenit din grecescul methodos, care reprezintă o cale, un mijloc sau un mod de expunere, se înțelege (ca și în celelalte științe și în filosofie) modul de cercetare, sistemul de reguli și principii de cunoaștere și de transformare a realității obiective. (Chelcea 2004:31)

În ceea ce privește tehnicile de cercetare sociologică, același autor amintit anterior subliniază faptul că acestea sunt subsumate metodelor și “se referă la demersul operațional al abordării fenomenelor de studiu.” Procedeul de cercetare al unei lucrări, în accepțiunea aceluiași autor, reprezintă maniera prin care sunt utilizate instrumentele de cercetare sau de investigare, spre exemplu, ghidul de interviu pentru tehnica interviului. (Chelcea 2004:32)

Așadar, pentru a putea verifica dacă ipotezele acestei lucrări se confirmă sau, din contră, se infirmă, este necesară aplicarea metodelor de cercetare socială. Așa cum menționam anterior, am utilizat atât metode calitative, prin tehnica interviului în profunzime, cât și metode cantitative, prin analizele vizuală și de conținut.

Această formă de cercetare, care îmbină două sau mai multe metode de cercetare, cu aplicarea tehnicilor specifice fiecăreia, poartă denumirea de triangulare și, conform volumului Dicționar al metodelor de cercetare socială, este caracterizată după cum urmează: “În cercetarea socială, termenul este folosit pentru a desemna observația temei de cercetare din (cel puțin) două puncte de vedere diferite. Această accepțiune a termenului este folosită atât în cercetarea cantitativă, cât și în cea calitativă și în contextul combinării celor două. […] Cel mai frecvent, triangularea este echivalentă cu aplicarea unor abordări metodologice diferite.” (Jupp 2010:391-392)

2.1.2.1. Metodă cantitativă: analiza de conținut

O primă metodă utilizată pentru înregistrarea și clasificarea datelor a fost analiza de conținut, scopul acesteia fiind de a identifica – pe baza elementelor inventariate și clasificate – sensul comunicării abordate, mesajul textelor mediatice din presa militară și valorile proiectate la nivel vizual. Analiza s-a realizat pe baza unor grile proiectate special, în funcție de conținutul examinat (fotografii, text, titluri, autori).

Relevând avantajele cercetării cantitative, în detrimentul celei calitative, David Silverman afirmă: “cercetarea cantitativă este, pur și simplu, un raport obiectiv asupra realității, în timp ce cercetarea calitativă suferă influența ideologiei cercetătorului.” (Silverman 2004:41)

Deoarece validitatea fiecărui tip de cercetare, fie ea calitativă sau cantitativă, este la un moment dat pusă sub semnul întrebării și fiecare sociolog o preferă pe una sau pe cealaltă, în cercetarea noastră le vom îmbina pe amândouă sub forma analizei de conținut, analizei vizuale și a interviului.

În ceea ce privește utilitatea combinării celor două tipuri de cercetare (calitativă și cantitativă), tot Silverman afirmă: “Nu suntem deci puși în fața unei alegeri rigide între cuvinte și cifre, sau între date precise și imprecise; ci mai degrabă în fața unei game de date – de la foarte precise, la mai puțin precise. În plus, decizia noastră asupra nivelului de precizie potrivit unei anume cerințe ar trebui să depindă de natura faptelor pe care încercăm să le descriem, de probabila acuratețe a descrierii noastre, de scopurile fixate și de resursele pe care le avem la dispoziție.” (Hammersley 1992 apud. Silverman 2004:54)

Așadar, la alegerea celor două metode de cercetare, utilizate cu ajutorul celor trei tehnici specifice fiecărei metode, am avut în vedere cerințele pe care le impune tema lucrării si am urmărit o cât mai relevantă abordare, astfel încât datele furnizate de cercetare să îndeplinească imperative precum: acuratețe, validitate și obiectivism.

Prin definiție, analiza de conținut, ca metodă și tehnică specifică științelor comunicării, reprezintă: “o metodă folosită pentru descrierea și analiza conținutului comunicării (de masă și interpersonale) într-o modalitatea mai comprehensivă dar și mai puțin înclinată spre subiectivitate.” (Marinescu 2009:67)

În cazul cercetării noastre, pentru a utiliza metoda analizei de conținut este necesară stabilirea unei grile de analiză de conținut, ce reprezintă o “schemă de codificare” a conținutului celor două reviste studiate. Numărul total al articolelor studiate este de 124 din revista Viața Militară, respectiv 54, din revista Spirit Militar Modern, în total, 178 de articole.

Schema de codificare, prin definiție, reprezintă: “un instrument de investigație constând dintr-o listă de variabile care trebuie codificate pentru fiecare unitate de analiză ce urmează a fi analizată, listă care fixează valorile sau posibilitățile de codificare asociate cu această variabilă.” (Marinescu 2009:69)

Grila de analiză de conținut pentru lucrarea noastră de cercetare cuprinde unități precum: numărul redactorilor femei și bărbați, tema articolelor de presă corelată cu genul autorului, numărul de referințe directe sau indirecte la femei, feminitate și atitudini feminine, precum și numărul de referințe la bărbați, dar și articolele neutre, exprimate în date brute și procente. Se urmărește, de asemenea, identitatea jurnaliștilor și cum sunt semnate articolele: cu numele întreg, cu inițiale, cu numele întreg și funcția/gradul militar (atât în cazul femeilor, cât și în cazul bărbaților).

În ceea ce privește tematica jurnalismului actual, teoreticienii contemporani susțin că asistăm la un fenomen ce manifestă tendința jurnaliștilor spre abstractizarea informațiilor și nu a informării subiective, raționale și detașate. Autorii vorbesc despre un fenomen de feminizare a jurnalismului, datorită tendințelor sale spre privatizare, sexualizare, consumerism, corporalitate, pe scurt, apartenența la cultura populară – popular culture -, și despre jurnaliști ca producători de semne și reprezentări.

În volumul intitulat Analiza discursului – Ipoteze și ipostaze, Daniela Rovența-Frumușani vorbește tocmai despre fenomenul de feminizare a jurnalismului postmodern și despre axele de interes pe care le urmărește mass media actuală, notând: „Cercetările din sfera women studies, gender studies, media studies converg în schematizarea dependentă de gen a noului jurnalism cu o extrem de interesantă inversare axiologică. Valorizarea tradițională a abstracției și raționalității […] este înlocuit de interesul uman, iar factualitatea excesivă (obsedanta căutare a obiectivității) este ocultată de investigarea cauzelor și a impactului faptelor (opțiune mai degrabă feminină).” (Rovența-Frumușani 2012:137)

Analiza vizuală a revistelor constă în examinarea din punct de vedere semiotic a fotografiilor care însoțesc articolele din reviste, însă am acordat o atenție deosebită copertelor celor două reviste. Considerăm acest lucru important datorită faptului că în cadrul procesului de selecție a imaginii pentru copertă echipa redacțională a revistelor consideră reprezentativă pentru ceea ce vrea să transmită sau să sugereze o singură fotografie. Alegerea imaginii pentru copertă nu este niciodată aleatoare, ci are loc cu un scop determinat. Prin urmare, analiza vizuală a ilustrațiilor întregii reviste ne sugerează valorile în care cred jurnaliștii presei militare și ne oferă date importante cu privire la prezența masculină și feminină în interiorul revistelor de profil.

În ceea ce privește metoda analizei vizuale, am optat pentru o analiză structuralist- semiotică a fotografiilor, care pleacă de la presupunerea că există manipulări vizuale în cazul fotografiilor din media ce duc la schimbarea sensului unei imagini. Metoda analizei imaginilor interpretează, așadar, fotografiile ca simboluri, datorită faptului că este evidentă puterea unei imagini de a face apel la sau de a utiliza sentimente, speranțe și temeri adânc înrădăcinate. Mai mult decât atât, orice imagine este corelată cu textul pe care îl însoțește și trebuie să aibă capacitatea de a-l reprezenta. (Marinescu 2009:89)

Imaginile care fac parte din eșantionul studiat au fost analizate din punct de vedere semiotic, urmărind simboluri, semne din interiorul imaginii, mimică, gesturi și posturi, elemente de proxemică, dinamică, accesorii și gen, mediul în care actorii din viața militară sunt înfățișați, aspecte care însoțesc personajele și care, de asemenea, comunică odată cu ele.

Spre exemplu, în volumul intitulat Semiotică, societate, cultură, autoarea Daniela Rovența-Frumușani a realizat o distincție între tipurile de comportamente și gesturi feminine și masculine, iar printre exemplele enumerate se regăsesc următoarele: „Toate semnele repertoriului de gesturi (de la surâsul feminin afiliat, distinct de cel masculin: de solidaritate, dar și de ironie la contact vizual, postură etc.) contribuie la configurarea a două subculturi: cea masculină centrifugă, competitivă (de ocupare a teritoriului) și cea feminină centripetă (de restrângere teritorială), cea masculină dominatoare, inițiatoare (de la managementul conversației la managementul în economie, politică, mass-media) și cea feminină reactivă și doar în cazuri excepționale proactivă.” (Rovența-Frumușani 1999:203)

Mai mult decât atât, comunicarea non-verbală militară constă în coduri, mișcări, gesturi, posturi, distanțe, specifice domeniului armatei și însușite de militari pentru a facilita comunicarea pe câmpul de luptă, în acțiunile/misiunile acestora. Interdicția de a comunica verbal în zonele în care pot avea loc interceptări a dus la dezvoltarea unui “limbaj non-verbal” propriu armatei.

În capitolul “Semiotici comunicaționale militare non-verbale”, autorul Nicolae Rotaru afirmă că “în mediul militar, prevalează componenta ecto-semantică a comunicării alcătuită din simboluri non-verbale (expresii faciale, inflexiuni vocale, gesturi, posturi, poziții/poziționări/mișcări etc.), acest dialog al tăcerii fiind propriu acțiunilor confidențiale, ascunse, secrete, adică specifice armatei.” (Rotaru 2005:275)

Prin urmare, în analiza vizuală pe care o vom întreprinde vom avea în vedere urmărirea comportamentul proxemic al actorilor dim imagini, precum și urmărirea indicilor de masculinitate cum ar fi: efort fizic sau activitate pe câmpul de luptă, competitivitate, duritate și forță, pe scurt, asocierea cu războiul și indici de feminitate cum ar fi: pasivitate, dependența, preocuparea față de probleme sociale etc.

Revenind asupra definirii metodei utilizate, demersul semiotic într-o analiză de tip vizual, conform autoarei Daniela Rovența-Frumușani, “vizează descrierea condițiilor de producere/înțelegere a sensului. De fapt nu semnele vor constitui obiectul semioticii: ele sunt unități de suprafață din a căror selecție, combinare se poate descoperi jocul semnificațiilor subiacente.” (Rovența-Frumușani 1999:26)

Așadar, toate aceste observații pe baza fotografiilor sunt de ordin calitativ, însă nu este singura tehnică pe care o vom utiliza în analiza vizuală. Pe lângă aceasta, vom efectua și o analiză cantitativă, prin cuantificarea frecvenței cu care este ilustrat genul feminin în revistele miliatare (prezența femeii în număr de fotografii și, într-o discuție distinctă, prezența femeii pe coperta revistelor).

Alți indicatori urmăriți vor fi: tema articolelor pentru care se preferă ilustrarea cu o fotografie în care apar una sau mai multe femei, unul sau mai mulți bărbați sau femei și bărbați împreună. Am urmărit ce activități sau preocupări le sunt atribuite personajelor, în funcție de mediul în care sunt înfățișați, delimitând câteva categorii generale, cum ar fi: războinic pe câmpul de luptă, războinic în defensivă (manipulând arme), părinte sau îngrijitor (alături de copii), soldat în poziție de marș, indicatori ai efortului fizic vs. pasivitate etc..

Urmărind să identificăm dacă imaginea femeii este ilustrată stereotipal, am considerat necesar să analizăm separat materialele fotografice în care sunt ilustrate femei și să cuantificăm în procente câte dintre ele sunt accesorizate, machiate, cu părul desfăcut și câte au trăsături stereotip masculine (sobrietate, putere, lipsa oricărui accesoriu sau machiaj).

Gestualitatea, proxemica, postura sau limbajul trupului sunt doar câteva aspecte pe care le vom urmări în paralel cu celelalte trăsături feminine amintite anterior și care, împreună, ne dau indicii clare legate de promovarea (sau nu) a clișeelor și stereotipurilor de gen în publicațiile militare.

2.1.2.2. Metodă calitativă: interviul semistructurat

În completarea analizei cantitative enunțate anterior, am realizat și o serie de comentarii de ordin calitativ, pe baza a 5 interviuri în profunzime.

Referitor la definirea cercetării calitative, Denzin și Lincoln afirmă că aceasta “implică o abordare interpretativă, naturalistă a contextului studiat. Aceasta înseamnă o studiere a lucrurilor în cadrul lor natural, încercând să înțeleagă sau să interpreteze fenomenele în funcție de semnificațiile pe care oamenii le atribuie. Cercetarea calitativă implică studierea și colectarea unei varietăți de materiale empirice – studiu de caz, experiență personală, introspecția, povestea vieții, interviul […] – ce descriu rutina și momentele speciale din viața indivizilor, precum și semnificațiile acestora […].” (Denzin, Lincoln 2005 apud. Podaru 2013:81)

Pentru realizarea cercetării calitative am utilizat metoda interviului, pentru care am delimitat un eșantion de 5 persoane, ce provin din domenii conexe ariei militare.

Pentru a îl defini, sociologul Valentina Marinescu afirmă despre interviul în profunzime că “este centrat mai ales pe individ – accentul cade pe persoanele investigate, pe capacitatea lor de a furniza cât mai multe informații prin sensibilizarea personalității lor. […] Operatorul pentru acest tip de interviu procedează în general <<directiv>>, adică își urmărește insistent scopul, întrebările adresate celui intervievat sunt centrate pe scop, deși vin din direcții diferite.” (Marinescu 2009:53)

În alegerea persoanelor pentru interviu, am urmărit să îndeplinim cea mai importantă caracteristică a tehnicii de eșantionare folosite în cadrul unei cercetări sociale, și anume reprezentativitatea.

În susținerea ideei de reprezentativitate autorul Victor Jupp punctează, referitor la cum se realizează eșantionarea, următoarele: “Pe cine studiem și cum alegem să studiem aceste persoane țin de contextul teoretic al cercetării și de ipotezele sau obiectivele sale. De aceea, teoria eșantionării se bazează pe presupoziția că pot să se facă inferențe ori să se emită concluzii privind întreaga populație din care este extras.” (Jupp 2010:177)

Așadar, în cadrul interviului, metodă utilizată în cercetarea calitativă, realizat asupra unui eșantion mic de respondenți, dar care beneficiază de reprezentativitate pentru tema de cercetare, ne vom baza pe întrebări prestabilite, dar vor exista și întrebări deschise, urmare a dialogului firesc cu persoanele intervievate.

În viziunea autorului David Silverman, una dintre trăsăturile definitorii ale cercetării calitative este autenticitatea, acesta afirmând faptul că: “Aspectul esențial în cercetarea calitativă este adesea <<autenticitatea>>, și nu coeficientul de siguranță al datelor. În general, ținta urmărită este înțelegerea autentică a experiențelor oamenilor și se crede că întrebările deschise constituie calea cea mai eficientă de atingere a acestui scop.” (Silverman 2004:29)

Revenind asupra eșantionării, precizăm faptul că persoanele selectate pentru interviu au un grad ridicat de autoritate în domeniul militar, iar faptul că provin din arii de activitate diferite ne oferă posibilitatea formării unei viziuni clare asupra rolurile și stereotipurile tradiționale legate de reprezentanții celor două sexe. În grupul acestor persoane se regăsesc militari, studenți la Academia Militară – viitori ofițeri sau subofițeri, jurnaliști ai revistelor de profil și, nu în ultimul rând, sociologi străini, autori de manuale de referință, care au studiat problematica de gen și poziționarea femeilor în armată.

Din cele cinci interviuri, două au fost realizate față în față, dialogurile cu persoanele intervievate fiind înregistrate și ulterior transcrise, în timp ce trei interviuri au fost realizate fie în mediul online, prin email, datorită distanței sau a resurselor temporale, fie am recurs la interviul telefonic, care nu presupune întrevedere intervievator – intervievat, însă asigură o flexibilitate și o rată mai ridicate în obținerea răspunsurilor. De asemenea, interviul telefonic permite observarea comportamentelor nonverbale (pauze lungi, ezitări), fapt ce sporește calitatea și cantitatea informațiilor, precum și acuratețea lor.

Referitor la avantajele studiului bazat pe interviu, ca metodă calitativă, autorul David Silverman afirmă că: “Acest studiu bazat pe interviuri subliniază avantajele cercetării calitative prin faptul că oferă o imagine aparent mai <<profundă>> decât ar face-o corelațiile între variabile specifice studiilor cantitative.” (Silverman 2004:34)

Am realizat aceste interviuri pe baza unui ghid de interviu compus din aproximativ aceleași întrebări prestabilite care au fost adresate tuturor persoanelor intervievate, însă completate cu câteva întrebări specifice fiecărui domeniu în care persoana intervievată profesează.

Având în vedere că s-au bazat pe un ghid cu întrebări prestabilite, putem afirma că interviurile realizate sunt de tip semistructurat, însă au existat și întrebări și răspunsuri libere, ce nu se regăsesc în ghidul de interviu. Acestea au rezultat în urma dialogului firesc. Scopul intervievatorul este să își pregătească interviul și să urmărească tematicile pe care dorește să le abordeze în cadrul discuției și elementele importante, de interes pentru scopul interviului, pe care să le exploateze. Permanent, în cadrul interviului, am avut în vedere urmărirea obiectivul discuției, în scopul obținerii informațiilor necesare și relevante.

La întrebarea De ce am lucra cu înregistrările? David Silverman susține că: “nu ne putem baza pe propriile notițe sau pe reconstituirea unor conversații. În funcție de memorie, putem totuși rezuma cu o oarecare fidelitate lucrurile spuse de mai multe persoane. Dar este pur și simplu imposibil să ne amintim (sau chiar să notăm pe moment) pauzele în discuție, suprapunerile, respirațiile și alte aspecte de acest gen.” (Silverman 2004:179)

După momentul realizării interviurilor și, implicit, înregistrarii lor cu ajutorul reportofonului, a urmat etapa transcrierii dialogurilor.

Acest procedeu de transcripție este util în cercetarea sociologică, deoarece: “Transcrierea dialogurilor înregistrate se face pentru a facilita analiza, unde opțiunea pentru un sistem și nu pentru altul, sau pentru un nivel de detaliere într-un sistem depinde de perspectiva analitică a cercetătorului. În cercetarea socială, vorbirea este transcrisă adesea non-tehnic, cel mai frecvent de către asistenți secretari, pentru ca cercetătorii să poată lucra cu materiale cum sunt interviurile, uitându-se după un <<conținut>> (idei, argumente etc.) de diverse tipuri.” (Jupp 2010:388)

După etapa transcrierii dialogurilor, acestea au fost printate (pentru a facilita demersurile ulterioare) și asupra lor a fost realizată o analiză a textelor, cu scopul identificării stereotipurilor sau percepțiilor în funcție de care sau cu ajutorul cărora persoanele intervievate exprimă opinii cu privire la mediul armatei, al rolurilor pe care femeile și bărbații le îndeplinesc în acest mediu, detalii ce definesc subiectul prezentei cercetări și pe baza cărora putem formula concluzii referitoare la atitudinea celor ce activează în interiorul domeniului militar, al insiderilor.

Cu privire la analiza de conținut asupra interviurilor, sociologul Septimiu Chelcea notează, în volumul Inițiere în cercetarea sociologică, următoarele: “Se poate spune, așadar, că analiza de conținut reprezintă o cantitativ-calitativă de studiere a comunicării, dar nu numai a conținutului manifest al acesteia, ci și a celui latent. Tocmai conținutul latent, ceea ce nu este imediat sesizabil, ceea ce este <<ascuns>> sau neintenționat constituie obiectul de interes al tehnicii analizei de conținut.” (Chelcea 2004:263)

Așadar, am urmărit în cercetarea bazată pe analiza de conținut a interviurilor realizate, identificarea și descifrarea mesajelor latente, ascunse, transmise de persoanele intervievate și opiniile acestora cu referire la subiectul urmărit de prezenta cercetare. Este demn de menționat faptul că intervievații sunt atât bărbați, cât și femei, în proporții aproximativ egale.

2.1.3. Corpusul investigat, în cadrul cercetării cantitative

Categoria de suport media analizată este presa scrisă și constă în publicații militare cu apariție exclusiv în mediul online. Studiul prezent analizează conținutul a două dintre publicațiile armatei, considerate relevante datorită faptului că sunt singurele care ies din aria pur tehnică a armatei (instrucție de război, armament etc.) și dispun de o varietate de materiale analizabile. Criteriile care au stat la baza selectării corpusului au fost: diversitatea subiectelor abordate de reviste, care conțin sub formă de informații și/sau referințe expres apariția prezenței feminine și a numarului de fotografii ce pot indica problematica genurilor și a stereotipurilor de gen.

„Spirit Militar Modern” este o revistă de psihologie și sociologie militară editată de Trustul de Presă al Ministerului Apărării Naționale (M.Ap.N.). Tematicile abordate de revistă conțin aspecte psihologice ale pregătirii de luptă, război psihologic, relații publice, sociologia războiului, relația dintre armată și societate, antiterorism, statutul profesiei militare, educație etc.

„Viața Militară” aparține, de asemenea, Trustului de Presă al M.Ap.N.. Cu toate că include articole despre istorie armatei, cultură, poezie, teatru, cinematografie, revista este mult mai axată pe profilul militarilor, pe experiențele de război, pe impactul războiului asupra vieții profesionale și private, dar și pe instruirea tinerilor sau viitorilor militari, studenți la liceele de profil sau voluntari.

Arhiva disponibilă pe site-ul oficial de presă al armatei ne-a pus la dispoziție un număr de 13 reviste în numere duble, ce însumează 756 pagini. Pentru analizele vizuală și de conținut, ne-am bazat cercetarea pe un număr de 581 de fotografii și un număr de 178 de articole.

Așa cum menționam și în introducere, am considerat revistele Viața Militară și Spirit Militar Modern reprezentative pentru tema acestei lucrări și adecvate scopului urmărit de cercetarea noastră.

Observațiile autorului David Silverman susțin alegerea unui corpus de date limitat și, cel mai important, eficient pentru analiza pe care o întreprindem. Acesta afirmă, în volumul intitulat Interpretarea datelor de analiză. Metode de analiză a comunicării, textului și interacțiunii următoarele: “Problema restrângerii este deseori sarcina crucială pentru cercetătorii care sunt tentați să nu se mai oprească din procesul de colectare a datelor. […] Aceasta presupune o definire strictă a problemei de cercetare și folosirea unor concepte desprinse dintr-un model anume. Înseamnă, de asemenea, limitarea cantității de date colectate la acelea pe care le putem analiza imediat.” (David Silverman 2004:80)

Așadar, prin intermediul prezentei lucrări de cercetare nu ne-am propus obiectivul imposibil de a oferi o imagine completă asupra situației femeilor în armată și în instituțiile militare, ci studierea parțială și în profunzime a datelor de care dispunem. Prin urmare, cercetarea noastră nu este și nici nu se dorește a fi una de tip exhaustiv, ci și-a propus prezentarea cât mai obiectivă, veridică și impersonală a datelor relevante cu privire la existența în publicațiile militare a stereotipurilor și clișeelor de gen, a rolurilor de gen și a modului de reprezentare a femeii într-un domeniu prin definiție masculin.

2.2. Analiza aspectelor relevante identificate în cadrul analizei de conținut

Consider că nu este necesară reluarea obiectivelor acestei lucrări de cercetare, însă ipotezele de la care a pornit aceasta trebuie readuse în vedere, precizându-le pe scurt. Am considerat ca ipoteză principală faptul că presă militară promovează o imagine stereotipă a femeilor, atribuind roluri de gen și inducând atât la nivel textual, dar mai ales la nivel vizual, o imagine neconformă cu realitatea a femeilor-militar. Ca ipoteză secundară am considerat faptul că vocea presei militare sunt bărbații și, printr-o relație de cauzalitate, acest lucru ne-ar putea indica faptul că mesajele stereotipe referitoare la gen sunt produse de cele mai multe ori de aceștia. Aflați în funcții de conducere, ei stabilesc cine și despre ce se scrie, ce ilustrații se folosesc și ce imagine promovează publicațiile Ministerului Apărării Naționale.

Din punctul meu de vedere, analiza revistelor militare ne oferă informații referitoare la mediul militar, sistem închis, puternic birocratizat, în care accesul pentru a urmări fenomenele pe care le studiem sau posibilitatea interogării unui număr mare de practicieni (pentru formularea unor reguli generale sau observarea unor comportamente comune) ar fi limitat, dacă nu chiar imposibil. Așadar, cercetarea revistelor ne permite studierea comportamentelor, gândirii, relațiilor și a rolurilor fiecărui gen reflectate în presa militară, în absența posibilității de pătrundere în acest mediu.

Pentru acest tip de analiză cantitativă, au fost realizate grilele de observație, care conțin majoritar elemente comune pentru cele două reviste, dar conțin și elemente distincte, realizate în funcție de tipologia revistelor studiate, pentru o mai bună aprofundare a datelor și o interpretare calitativă eficientă a acestora.

Grila de analiză a cuprins atât informații de ordin strict cantitativ, spre exemplu numărul redactorilor de gen feminin ai revistelor militare studiate, precum și informații cantitative însoțite de comentarii de ordin calitativ, cum ar fi numărul de imagini în care apar femei și ipostaza în care apar acestea, ceea ce ne sugerează informații referitoare la rolul atribuit femeilor în spațiul militar, imaginea acestora, inter-relația femei – bărbați etc..

Pentru fiecare revistă s-au realizat două seturi de tabele cu înregistrări diferite cu scopul de a cuantifica atât date referitoare la imagini, cât și date referitoare la text. Pe lângă acest tip de date, au existat și observații desfășurate în afara grilei de observație, prin intermediul cărora am notat elemente relevante, ce nu puteau fi incluse în grilă alături de celelalte date cuntificate, dar despre care am considerat că întregesc ansamblul comentariilor ulterioare referitoare la rezultatele analizei.

În urma colectării datelor, am realizat statisticii în funcție de dimensiunea studiată, considerându-le esențiale în cadrul documentării și prezentării fenomenului studiat, cifrele obținute permițându-ne să precizăm sau să estimăm dimensiunea fenomenului și conținuturile latente sugerate de acestea.

Dimensiunea principală urmărită este cea care relevă diferențe de gen în publicațiile miliatare autohtone. Frecvența subiectelor care fac apel la dimensiunea de gen, vizibilitatea femeilor în revistele armatei, contextul în care sunt prezentate sau menționate, tipul subiectelor pe care le abordează autorii revistelor corelat cu genul acestora, dar și comportamentele kinezic și proxemic al actorilor prezentați sunt doar câțiva indicatori urmăriți în cadrul analizei cantitative, pe baza cărora vom emite observații calitative în continuarea acestui capitol dedicat interpretării rezultatelor cercetării de tip cantitativ.

2.2.1. Analiza datelor statistice și interpretarea lor calitativă

O primă analiză a stereotipurilor de gen vizează instituția socială majoră în interiorul căreia se produc și transmit concepții standardizate, simplificatoare, cu privire la rolul femeilor în armată. Publicațiile militare contribuie la construirea unei identități definitorii a instituției care, conform celor mai recente studii, se clasează în topul încrederii pe care oamenii o acordă instituțiilor statului.

În perioada cuprinsă între anii 2010 și 2015, cele două reviste militare, Viața militară și Spirit Militar Modern, au apărut în 13 numere duble, iar analiza noastră s-a realizat pe un număr de 178 de articole și 581 de imagini (124 de articole din Viața militară, respectiv, 54 de articole din Spirit Militar Modern și 382 de ilustrații din Viața militară, respectiv, 191 din Spirit Militar Modern).

Din numărul total de articole, doar 23% (27 de articole) au făcut referință directă la femei. Trebuie precizat faptul că din aceste 27 de articole nu toate au avut ca subiect doar femeile, ci au putut exista referințe și la bărbați, însă criteriul de selecție al acestora a fost prezența femeilor ca subiect principal al articolului, indiferent dacă în context putea fi identificată și prezența masculină. Un procentaj de 77% din totalul articolelor analizate au făcut referire la bărbați. Trebuie prezat faptul că din totalul de 178 de articole analizate, 61 dintre ele au fost calificate drept neutre din punctul de vedere al prezentării genului, abordând subiecte de tip tehnic, psihologic etc. și au fost excluse din prezentarea datelor statistice, deoarece le-am considerat relevante doar pe cele care ilustrează genul. (Tabelul 1 și Graficul 1 din Anexe).

În cadrul analizei de conținut, am observat că femeile fac de puține ori subiectul articolelor revistelor militar, iar în cele mai multe dintre cazuri sunt prezentate în plan secund. Consider că importanța rolului femeilor în armată derivă și din numărul total de interviuri al căror protagoniste sunt femeile. Conform datelor obținute și care pot fi consultate în Anexe sub forma Tabelului 2 și a Graficului 2, 81% dintre interviurile realizate de cele două reviste sunt oferite de bărbați, în timp ce doar în 19% dintre cazuri femeile sunt intervievate.

Analizând critic și obiectiv acest fenomen, putem conchide că modelele promovate de revistele Ministerului Apărării Naționale sunt de masculinitate; bărbații sunt cei care au ceva de spus, iar importanța femeile-militar este plasată în plan secund. Cu toate acestea, este demn de menționat faptul că procentajele de 81% și de 19% (dintr-un număr de 70 de interviuri) a prezenței masculine, respectiv, feminine în tematicile revistelor militare reflectă imaginea armatei, ca instituție. Cu alte cuvinte, procentajele transpun chiar prezența feminină în corpurile militare, care, în România, este de aproximativ 1:4. Prin urmare, o reprezentare majoră a feminității în presa militară, în necondordață cu realitatea, ar constitui un fenomen manipulativ, propagandistic.

În ceea ce privește genul redactorilor celor două reviste, dar și identitatea lor profesională, rezultate relevă faptul că 59% sunt bărbați, în timp ce restul de 41% sunt femei. Articolele sunt semnate preponderent de bărbați cu funcții militare, în timp ce în cazul femeilor, majoritatea nu a efectuat serviciu militar. Din totalul articolelor pe care femeile le-au semnat, majoritatea lor provine fie din mediul civil, fie profesează într-un domeniu precum psihologia, medicina etc.. (Tabelele și Graficele 3 și 4, din Anexe)

Copertele celor două reviste înfățișează în proporție de 76% bărbați, 12% femei și 12% sunt neutre (Tabelul 5, Graficul 5, din Anexe). Analizând din punct de vedere semiotic femeile ce apar pe coperta revistelor, am identificat trăsături feminine precum machiajul, accesorii, surâs feminin în cazul a 60% dintre femei, în timp ce 40% dintre ele au trăsături masculine precum sobrietatea, lipsa oricărei forme ce indică o atitudine feminină. Statisticile analizei vizuale pot fi consultate în Anexe, la Graficul 6 și Tabelul 6.

Din totalul de 581 de imagini analizate, 78% sunt masculinizate, 14% înfățișează femei, în timp ce restul de 8% conțin femei și bărbați (Graficul 7 și Tabelul 7). Analiza vizuală a avut ca obiect doar ilustrațiile care pot oferi informații despre reprezentarea genului, cele neutre fiind considerate irelevante pentru studiul nostru. Așadar, din procentele obținute, monopolul imaginii masculinității proprii mediului militar este evident, însă relevă situația reală din armată.

Comportamentele proxemic și kinezic (Graficele 8, 9, 10 și 11 și Tabelele 8 și 9) al actorilor de pe scena militară a reprezentat un item important în cadrul analizei cantitative. Rezultatele relevă că majoritatea bărbaților sunt surprinși într-o ipostază de sobrietate și sunt caracterizați de agresivitate, forță fizică etc.. Revistele militare le surprind pe femei zâmbind sau într-o poziție de pasivitate, neimplicare în misiunile teatrelor de luptă. Din punct de vedere proxemic, imaginile ce conțin bărbați induc ideea de cooperativitate, comportament strategic, unitate și camaraderie, în timp ce în majoritatea imaginilor în care apar femei ele sunt înfățișate singure.

Rezultatele relevă că 47% dintre femei zâmbesc în timp ce doar 13% dintre bărbați fac același lucru, fapt ce ne determină să presupunem că se promovează imaginea femeilor ca factor pacificator. În timp ce imaginea femeilor este caracterizată de detașare, destindere și spirit optimist, bărbații au în proporție de 32% o figură sobră, procentaj urmat de 23% dintre cazuri în care aceștia apar în situații de tensiune, agresivitate, proprii comportamentului masculin.

Procentajele cele mai mici le caracterizează pe femei fără simț de colegialitate, camaraderie, spirit cooperant, doar 3% dintre ele îndeplinind aceste valori. Caracteristica situată pe ultimul loc în cazul bărbaților, analizați din punct de vedere kinezic și semiotic, este starea de contemplare, de visare, cu predilecție spre probleme de natură psihologică, depresie sau nostalgie profundă, în care bărbații apar în 3% dintre cazuri, iar femeile în proporție de 11%.

Tipologia femeilor și bărbaților în funcție de mediul în care sunt înfățișați reiese din tabelul 12 și din graficele numerotate cu 12, 13 și 14, care se regăsesc în Anexele acestei lucrări. Conform rezultatelor, femeile apar în proporție de 48% în spațiul extra militar, iar procentajul cel mai mare obținut în cazul bărbaților îi situează tot în spațiu extra militar. Următoarele procentaje obținute sunt de 13% cazuri în care femeile participă la instructaj militar, defilări etc., în timp ce bărbații pătrund în teatrele de război, manipulează arme în proporții mult mai mari (20%, respectiv, 16%). Procentajele mari înregistrate în cazurile prezentării femeilor și bărbaților în spațiu extra militar ne poate indica faptul că revistele militare încearcă integrarea armatei în spațiul social.

Statisticile prezentate până în acest moment relevă rezultatele obținute pentru ambele reviste, având un caracter general. În continuare, vom prezenta rezultatele obținute pentru fiecare revistă în parte, realizând corelații sau nuanțând diferențele dintre acestea.

În revista Viața militară, în perioada monitorizată au fost publicate 124 de articole, ilustrate cu 382 de imagini. Articolele despre femei reprezintă 21% din totalul celor analizate și 79% fac referire la bărbați (Graficul și Tabelul 15). Cu alte cuvinte, articolele despre bărbați sunt de peste trei ori mai numeroase decât cele despre femei.

Din punctul de vedere al genului protagoniștilor interviurilor, putem afirma că există aceeași discrepanță: 82% sunt acordate de bărbați, în timp ce doar 18% prezintă experințele femeilor (Graficul și Tabelul 16). Și aceste procentaje ale prezenței femeilor și bărbaților în paginile revistei Viața Militară, constituie o reprezentare corectă, obiectivă, dacă privim cu realism situația din armată, în care femeile reprezintă un procent mult mai scăzut decât bărbații.

Dacă am stabilit că reprezentarea femeilor în paginile revistei militare nu ar fi tocmai o formă de discriminare, ci o prezentare justă a realității armatei, sunt necesare comentarii de ordin calitativ bazate pe un articol care poartă amprenta genului. Așadar, într-unul dintre articolele care au ca subiect femeile, făcând referire la o persoană cu performanțe în domeniul sportiv și militar, autorul textului o prezintă încă din titlu ca fiind “casierița care a sărit în lungime”. Din punctul meu de vedere, mesajul are tentă de gen, iar prezentarea unei sportive de performanță prin prisma meseriei de casieriță pune sub umbră calitățile protagonistei în funcție de care ea ar trebui evaluată.

Un alt exemplu negativ extras din revista Viața militară îl reprezintă o ilustrație cu patru femei, iar mesajul textului le califică drept “tineri, frumoși, dezinvolți, uneori chiar visători”, calități nepotrivite unei femei cu o carieră militară, educată în spiritul armatei. Astfel, pentru un domeniu ale cărui deziderate sunt forța, lipsa de teamă, duritatea, agresivitatea și spiritul combativ, caracteristici precum frumusețea sau spiritul visător nu conferă niciunuia dintre genuri calificare profesională.

Aceeași revistă amintită abordează problema admiterii elevilor la Colegiile Militare Liceale. Este nuanțată puterea redusă a fetelor, care nu fac față exigențelor probelor sportive prin textul: “Toți băieții au reușit să parcurgă traseul. Georgiana Gătej a făcut tot posibilul […].” Autorul știrii prezintă situația Georgianei Gătej care a cedat neparcurgând traseul complet al probei sportive, fiind un caz singular, în timp ce toți băieții au reușit parcurgerea traseului.

Cu toate că exemplele de discriminare gen pot continua, trebuie avute în vedere și exemplele pozitive, pentru a asigura obiectivitatea lucrării de cercetare și eficiența rezultatelor sale. Printre aceste exemple se numără un articol apărut în Viața militară, în anul 2011, cu titlul: “Portret de învingătoare”. Știrea constă într-un interviu realizat de căpitanul Constantin Piștea cu studenta Laura Lucia Rășinar (una dintre cei 66 de elevi care au obținut nota 10 la Bacalaureatul susținut în anul 2011), care urmează cursurile Academiei de Forțe Terestre. De această dată, studenta este prezentată prin prisma meritelor sale și caracteristicile care îi sunt atribuite sunt: perseverența, curajul, ambiția și inteligența.

Încheind seria comentariilor de ordin calitativ, revenim asupra interpretării statisticilor relevate de cercetarea cantitativă. Genul redactorilor revistei Viața Militară sunt în proporție de 79% bărbați și 21% femei (Graficul și Tabelul 17) iar 78% dintre bărbați au grade militare precizate, în comparație cu 67% dintre femei care au grade militare (Graficele 18, 19 și 20 și Tabelul 18).

În ceea ce privește tema articolelor analizate în corelație cu genul autorului, rezultatele relevă faptul că femeile abordează în proporție de 45% teme precum arta și istoria, iar în cazul bărbaților, 35% dintre ei scriu despre aceleași subiecte precum istorie și arta și 33% (procentaj relativ apropiat), despre condiția și viața miliatară a soldaților (Tabelul 21 și graficele 21, 22 și 23). Nicio femeie-redactor nu a abordat subiecte despre domeniile social, medical sau psihologic (rezultate care contrazic stereotipurile conform cărora domeniile enumerate sunt în apanajul femeilor). Aceleași domenii de interes se clasifică pe ultimele locuri în rândul subiectelor abordate de bărbați.

Trebuie ținut cont de faptul că există rubrici care nu apar permanent în fiecare număr al revistei, cum ar fi subiectele psihologice sau sociale, deci este evident faptul că numărul articolelor cu această temă nu poate fi comparat cu cel al rubricilor permanente (Alma Mater sau cele despre condiție militară). Prin urmare, rezultatele corelării genului autorului cu tema articolelor nu ne permit stabilirea unei reguli de distribuire a subiectelor în presa militară, în funcție de gen.

Mai mult decât atât, în urma interviului cu un specialist în presa militară, am obținut informația conform căreia distribuția subiectelor nu se realizează la nivel intern. Direcțiile de dezbatere sunt directive ale Ministerului Apărării Naționale, ceea ce ne reconfirmă faptul că nu putem realiza o corelare între genul autorului articolelor și subiectul lor.

Din punct de vedere vizual, revista conține 77% imagini cu bărbați și 14% imagini cu femei, restul de 9% fiind imagini neutre din perspectivă de gen (Graficul și Tabelul 24). Așadar, paginile revistei militare sunt dominate de prezența masculină, iar vizibilitatea femeilor este redusă, numărul imaginilor cu bărbați fiind de peste 5 ori mai mare. Acest lucru poate induce ideea și stereotipul bărbatului activ, prezent pe scena militară și, antitetic, a femeii destinate domeniului privat, însă consider că punctul de vedere pe care l-am expus anterior referitor la prezența femeilor în tematicile revistei este valabil și în acest caz. Pe scurt, inclusiv reprezentarea la nivel vizual a femeii reflectă situația reală din cadrul armatei.

Dacă anterior analizam care sunt subiectele preferate de redactori în funcție de gen și am concluzionat că nu există niciun fel de discrepanță sau idee stereotipală, este important să includem în cercetarea noastră și date referiotare la subiectul articolelor pentru care se preferă ilustrarea cu imagini ce conțin femei, respectiv, cu imagini ce conțin bărbați. Rezultatele nu relevă nici de această dată o diferență majoră. În ceea ce privește ilustrarea articolelor despre condiția militară s-au folosit în proporție de 40% imagini cu bărbați și 39% imagini cu femei (Graficele 25, 26, 27 și Tabelul 25). Procentajele obținute sunt foarte apropiate pe majoritatea itemilor urmăriți (teme sociale, viață privată, știri tehnico-operaționale etc.), iar acest lucru ne confirmă faptul că femeile nu sunt atribuite în mod stereotipal unei anume funcții sau îndeplinirii unui anumit rol în armată. Prin urmare, alegerea ilustrațiilor pentru articolele revistei Viața militară nu produce diferențe de gen sesizabile sau semnificative.

Copertele revistei înfățișează în proporție de 72% bărbați și de 14% femei (alte 14% fiind neutre), rezultate care nu diferă foarte mult de restul ilustrațiilor din interiorul revistei (Graficul și Tabelul 28). Analizând din punct de vedere semiotic femeile de pe copertele revistei și identificând trăsături specifice masculinității și feminității, am obținut un procentaj de 75% femei cu trăsături masculine și 25% femei cu trăsături feminine (Graficul și Tabelul 29).

Rezultatele transformate în procente arată că femeile nu sunt prezentate stereotipal în interiorul revistei, însă revenind asupra datelor brute despre care este necesar să amintim în acest punct al analizei, vom observa că numărul total al femeilor care apar pe copertele revistei este 4, dintre care 3 au trăsături tipic masculine și doar una este feminizată (poartă accesorii, părul desprins, machiaj etc.). Așadar, în condițiile unui număr atât de mic de femei, nu putem formula nicio regulă generală de prezentare stereotipă sau nu a imaginii feminine, rezultatele nefiind relevante în acest caz, ci putem doar aprecia obiectiv că în cazul unei reprezentări majore a femeii în revistele militare ar putea determina ca bărbații să nu se mai identifice cu mediu în care, în mod cer, ei dețin majoritatea.

Revenind asupra ilustrațiilor copertelor revistei Viața militară, singura imagine feminizată ce apare pe coperta revistei amintite conține trei femei cu trăsături feminine (de la surâs până la machiaj, părul desprins, accesorii etc.). Interpretând-o din punct de vedere semiotic și studiind gesturile femeilor și ținuta pe care o adoptă, dar făcând abstracție de contextul militar, imaginea ne-ar putea determina să credem că prezintă trei femei fotomodel pe podiu. Textul de pe copertă este edificator: “Uniforma ca un magnet”. Cu toate că nu consider că vizibilitatea scăzută a femeilor în revistele militare constituie o discriminare, formularea anterioară prezentă pe coperta revistei are cu siguranță tentă de gen și conotație sexuală, fiind prezentat stereotipul femeii obiect.

Un alt exemplu de expunere a unei imagini improprii femeii-militar este regăsit în interiorul revistei Viața militară, numărul apărut în anul 2011. Ilustrând activitățile extra școlare ale elevelor liceelor militare, fetele apar în ipostaza de majorete. Au fuste extrem de scurte, pampoane, trup expus excesiv și imaginea denotă o doza de erotism extrem având în vedere că mediul pe care îl studiem este armata, iar o astfel de reprezentare a femeilor cu o carieră militară este cel puțin discriminatoare.

Analizând prezența sau absența trăsăturilor feminine ale femeilor care apar în imaginile din interiorul revistei, rezultatele obținute relevă faptul că în proporție de 81% femeile au trăsături tipic feminine, în timp ce 19% dintre ele sunt masculinizate (Graficul și Tabelul 30)

Din punct de vedere proxemic și kinezic (Graficele 31, 32, 33 și 34 și Tabelele 31 și 32), femeile apar în proporție de 51% zâmbind, fapt ce denotă detașare, neimplicare activă în conflictele armate, și în cea mai mică proporție (3%) apar în ipostaze active, de cooperare. În schimb, în cazul bărbaților, 38% dintre ei sunt sobri, duri, procentaj urmat de 18% dintre situații în care bărbații au o atitudine agresivă, violentă, caracteristică mediului militar. Cel mai mic procentaj înregistrat în cazul bărbaților este de 2% și reprezintă starea de contemplație, de melancolie.

Tipologia femeilor și bărbaților în revista Viața militară în funcție de mediul sau contextul în care sunt înfățișați relevă următoarele informații: 57% dintre femei nu se află în spațiul militar și 29%, un procent mult mai mic, dar majoritar și în cazul bărbaților, îi prezintă pe aceștia tot în spațiul extra militar. Următorul nivel reprezintă 11% cazuri de femei surprinse în timpul defilărilor militare sau în timpul instructajului și 16% bărbați înfățișați în context neutru sau neidentificabil (este, în general, cazul portretelor). Acest procentaj este urmat de alte două reprezentând 15% în care bărbații fie se aflau în postura de soldat, pe câmpul de luptă, fie de soldat în timpul instructajului militar sau a defilărilor (Graficele 35, 36, 37 și Tabelul 35).

Cea de-a doua revistă studiată, Spirit Militar Modern, se diferențiază de prima revista prin abundența subiectelor de tip psihologic, educațional și social, fiind o revistă orientată spre probleme de tip comportamental al militarilor. Analiza datelor nu se va realiza prin comparație cu revista Viața militară, cu toate că pe parcursul expunerii informațiilor obținute vom semnala diferențe majore între acestea, ci vom încerca să stabilim atitudini comune ce ne vor permite să formulăm concluzii obiective.

În perioada monitorizată au fost publicate 56 de articole, ilustrate cu 191 de imagini. Numărul referințelor la femei și bărbați este mai echilibrat în revista Spirit Militar Modern; 58%, respectiv, 42% dintre articole au ca subiect bărbații, respectiv, femeile, însă numărul redus al articolelor cu referințe la gen nu ne permite să formulăm concluzii pe baza acestui rezultat; doar cinci articole se referă la femei și șapte, la bărbați (Graficul și Tabelul 38).

În cadrul interviurile, trei dintre ele au ca subiect bărbații și doar unul singur exprimă opiniile unei femei. Explicația numărului redus de articole cu referințe directe la femei și bărbați derivă din tipologia revistei. Ca revistă psihologică, abordarea subiectelor de presă este neutră, tratează problemele (psihologice, de adaptare, traume suferite în urma războiului etc.) cu care se confruntă militarii, exemplificări în acest caz fiind, probabil, nedorite.

În ceea ce privește genul și identitatea jurnaliștilor revistei, 66% dintre ei sunt bărbați și 34% sunt femei (Graficul și Tabelul 39). Spre deosebire de Viața militară, redactorii femei ai revistei Spirit Militar Modern provin în proporție de 73% din mediul civil, având experiență militară doar 18% dintre ele. În schimb, 65% dintre bărbați dețin grade militare, în timp ce 35% sunt civili (Graficele 40, 41, 42 și Tabelul 40).

Copertele revistei ilustrează în proporție de 83% imaginea masculină și doar 8% imaginea feminină. Este necesar și în acest caz să menționăm că procentajul de 8% al prezenței feminine pe coperta revistei se concretizează într-un număr de 1. Așadar, o singură copertă prezintă imaginea unei femei (Graficul și Tabelul 43), iar în urma analizei semiotice a imaginii, am stabilit că trăsăturile de feminitate ale acesteia nu sunt prezente. În grila noastră de analiză le-am calificat drept femei cu trăsături feminine pe cele care prezintă cel puțin un indicator de feminitate: accesorii (cercei cu dimensiuni vizibile), păr desprins, machiaj etc..

Restul ilustrațiilor din interiorul revistei conțin în proporție de 79% bărbați, 13% femei și 8% imagini cu femei și bărbați (Graficul și Tabelul 44). Așadar, și în revista Spirit Militar Modern monopolul bărbaților la nivel vizual este evident, însă consider că seria de comentarii anterior realizate în cazul revistei Viața militară sunt valabile și aici.

Din punct de vedere proxemic, analizând distanțele socială, personală și intimă, rezultatele relevă spiritul de echipă al bărbaților; aceștia apar mult mai des în grup, spre deosebire de femei pentru care se preferă prezentarea individuală. În cadrul analizei, am considerat distanță personală inclusiv în cadrul defilărilor, iar distanța intimă am considerat-o atunci când personajele se ating (Graficul și Tabelul 45). Distanța intimă se întâlnește îndeosebi la femei și s-ar putea traduce prin empatie, caracteristică atribuită în mod stereotipal femeilor. Ca și în viața civilă, ele se ating mai mult decât bărbații, care păstrează, în general, o distanță personală între ei. În cazul unic de distanță intimă între o femeie și un bărbat este prezentat un cuplu de militari, care își aniversau relația de cuplu. În general, relații de cuplu între soldați nu sunt promovate, acesta reprezentând în armata americană motiv de excludere din sistem.

Comportamentul kinezic al femeilor relevă că în proporție de 38% acestea sunt surprinse zâmbind, procentaj urmat de situația în care acestea sunt caracterizate de pasivitate (20%). În cazul bărbaților, 32% dintre ei sunt agresivi, dau dovadă de forță fizică ridicată și excercită misiuni care presupun violență și încordare. 21% dintre bărbați sunt sobri, în timp ce caracteristica cel mai puțin definitorie a acestora este contemplarea, doar 5% fiind surprinși în această ipostază. (Graficele 46, 47 și 48 și Tabelul 46).

Tipologia femeilor și bărbaților în funcție de mediu în care sunt înfățișați relevă faptul că 31% dintre bărbați exercită serviciu militar pe câmpul de luptă, în timp ce 44% dintre femei sunt fie în spațiu extra militar (26%), fie contextul este neutru sau nu poate fi identificat (18%). Următoarele procentaje le situează pe femei pe câmpul de luptă, în proporție de 16%, și în aceeași proporție sunt înfățișate femeile în timpul defilărilor militare sau a instructajului militar. În cazul femeilor surprinse manipulând arme (11%), trebuie precizat că în pofida faptului că se află pe câmpul de luptă, deținând arme de război, femeile au un comportament ludic; zâmbesc, sunt destinse și au atitudine detașată, în neconcordanță cu contextul militar (Graficele 49, 50, 51 și Tabelul 49).

Dintre imaginile studiate care conțin femei, am identificat că 73% au trăsături feminine, în timpul ce restul de 37% au trăsături masculine, uneori fiind aproape imposibilă misiunea de a distinge genul militarilor prezenți în imaginile revistei. (Graficul și Tabelul 52)

Concluzionând, pe scurt, informațiile relevate de cercetarea cantitativă pe un corpus alcătuit din două dintre revistele militare și anume, Viața militară și Spirit Militar Modern, putem afirma că premisele de la care a pornit lucrarea de față au fost cel puțin imparțial invalidate; femeile nu sunt discriminate în revistele armatei (cu excepția cazurilor pe care le-am notat în cadrul acestei secțiuni a interpretării rezultatelor analizei), prin intermediul imaginilor și textului nu sunt atribuite roluri de gen, iar redactorii femei nu sunt în mod obligatoriu calificate să abordeze subiecte despre care se cred în mod stereotipal că sunt în apanajul lor (psihologie, medicină etc.). Cercetarea calitativă pe care am întreprins-o vine în completarea rezultatelor cercetării cantitative și va fi prezentată în capitolul următor.

2.3. Analiza aspectelor relevante identificate în cadrul interviului semi-structurat

Specificul domeniului de studiu și al temei propuse, ne-a determinat să optăm pentru o a doua metodă de cercetare – interviul în profunzime. Având însă dezavantajele sale, cum ar fi imposibilitatea generalizării rezultatelor la nivelul întregului domeniu militar, argumentele alegerii interviului ca metodă de cercetare constau în nevoia de aprofundare a subiectului cercetat, prin surprinderea de elemente noi, specifice domeniului militar.

Această formă de cercetare, care îmbină două sau mai multe metode de cercetare, în cazul nostru analizele vizuală și de conținut și interviul în profunzime, poartă denumirea de triangulare și, conform volumului Dicționar al metodelor de cercetare socială, “termenul este folosit pentru a desemna observația temei de cercetare din (cel puțin) două puncte de vedere diferite. Această accepțiune a termenului este folosită atât în cercetarea cantitativă, cât și în cea calitativă și în contextul combinării celor două. […] Cel mai frecvent, triangularea este echivalentă cu aplicarea unor abordări metodologice diferite.” (Jupp 2010:391-392)

Indiferent de modul de intervievare, telefonic, prin poșta electronică (e-mail) sau față în față, prin intermediul cercetării calitative, am urmărit selectarea persoanelor care ne pot furniza cele mai valoroase informații despre subiectul studiat și i-am calificat, în funcție de profesie, în trei categorii: insideri, sociologi în probleme de armată, cadre universitare și autori de prestigiu și jurnaliști în domeniul militar. Trebuie menționat faptul că insiderii și jurnaliștii presei militare, cu funcții importante în armată și cadre didactice sau studenți la universitățile de profil și-au exprimat dorința confidențialității răspunsurilor. Prin urmare, vom recurge la o denumire codificată, alcătuită din inițialele numelor intervievaților.

În cadrul interviului semi-structurat, au fost stabilite întrebările de bază și anumite direcții de urmat în funcție de răspunsurile intervievaților, restul întrebărilor reprezentând o evoluție firească a dialogului, cu scopul de a explora în adâncime problemele considerate importante.

Astfel, interviurile realizate, folosind un set de întrebări comune, au avut scopul de a identifica patternuri, comportamente, opinii sau valori comune, pe baza cărora s-ar putea formula concluzii valabile.

Analiza aspectelor relevante identificate în cadrul interviurilor cu specialiști în presa militară

O primă secțiune a interviurilor în profunzime realizate în cadrul cercetării calitative prezintă opiniile, convingerile ale unei persoane reprezentând factor de decizie important în cadrul presei militare. Este vorba despre coordonatorul uneia dintre publicațiile Ministerului Apărării Naționale, conferențiar universitar la Academia Fortelor Terestre din Sibiu, una dintre cele trei școli superioare de pregătire militară din România, cu grad de colonel în Armată, istoric militar și publicist.

M., așa cum îl vom denumi în continuare, are 45 de ani și a semnat 13 cărți de specialitate ca autor sau coautor, un Dicționar al jurnalistului de radio, numeroase articole și studii despre istorie militară și istorie a presei.

M. a dorit, înainte de debutul propriu-zis al seriei de întrebări, să prezinte un cadru general, în termenii căruia s-au realizat referințe pe tot parcursul interviului. El a dorit să menționeze că ne aflăm în contextul modelelor Oriental și Occidental ale armatelor, care diferă fundamental ca practici, convingeri, valori și mentalități. El afirmă faptul că modelul american este cel mai important de luat în calcul și că “trebuie să recunoaștem că este cu câteva secole înaintea armatei române și a celorlalte armate din spațiul european”.

M. consideră că mișcările feministe din America au făcut ca în armata americană să avem cea mai mare pondere de femei și în acest caz vorbim despre o “presiune a societății”, în timp ce în Orient vorbim în termenii unei necesități practice, pragmatice, de corp militar.

Recurgând la o retrospectivă din punct de vedere istoric și pentru a stabili, pe scurt, împrejurările în care s-a produs fenomenul integrării femeilor în armată, M. menționează, referitor la primele cazuri de femei ce urmează o pregătire militară, că regimul comunist a facilitat, dintr-o necesitate de natură pragmatică, accederea femeilor în instituțiile militare: “regimul comunist sau regimurile comuniste plasează femeia din start într-o atmosferă de egalitate”. În contextul unui război, era nevoie de personal militar, inclusiv feminin, pentru a acoperi toate nevoile unei armate pregătite pentru apărare, femei care trebuiau pregătite de alte femei.

Concluzionând preambulul interviului prin care M. a expus cadrul general pe care l-a considerat necesar și demn de avut în vedere la studierea mediului militar, specialistul menționează, folosind metoda comparației, că “în timp ce în Occident, Statele Unite mai cu seamă, ele intră printr-o presiune pe care o face societatea civilă și grupările feministe, aici (n.a. în România) regimul însuși este cel care le aduce dintr-o necesitate obiectivă, de a le plasa ca instructori pentru studentele din sistemul universitar.”.

Așadar, vorbim în termenii unei măsuri artificiale de instituire a egalitarismului în România, în perioada comunistă, prin integrarea femeilor în armată, din nevoia pragmatică de corp militar. Pe de altă partă, forțele armate americane promovează o egalitate efectivă (nu doar în plan legislativ), iar mișcările feministe sunt tolerate și produc schimbări majore în regimurile și politicile militare și chiar modificări de percepție asupra rolului femeilor militar.

Întrebat despre percepția la nivel social a armatei, în România, M. a considerat că cel mai bine pot ilustra acest lucru sondajele de opinie, care relevă o încredere majoră a societății în organizațiile de forță, de apărare ale statului.

În ceea ce privește stereotipurile de gen practicate în armată, M. invocă din nou modelul american și diferențele de mentalitate ale societăților. Un exemplu relevant în acest sens, declară expertul, este prima româncă absolventă la Academia Militară West Point din Statele Unite ale Americii. El menționează că “tipul de raportare al colegilor ei la ea și al ei la colegii ei e total diferit de ceea ce se întâmplă la noi”. Astfel, M. punctează importanța societății din care provin studenții și care le “modelează” un anumit tip de comportament, bazat pe principiile fundamentale ale democrației precum libertate, egalitate etc..

Prin urmare, am putea afirma și susține că în lipsa unei promovări realiste a imaginii femeilor în mass media, în școli, precum și ancorarea în credințele religioase, creează mentalități ce nu pot fi eliminate din comportamentul, prejudecățile și opiniile militarilor, formați de aceeași societate producătoare de stereotipuri de gen și cu o reprezentare slabă în rândul feministelor activiste.

În ciuda acestor postulate de libertate și egalitate enunțate anterior, M. nu neagă existența discriminării negrilor, în America, în armată. Furnizându-ne un exemplu în acest sens, raportat la forțele armate, el ne declară, bazându-și afirmațiile pe un studiu realizat de istorici americani, că inclusiv numărul mare de violuri raportate în armată “erau plasate pe seama negrilor, doar pentru că erau negri”. În urma studiului întreprins de istoricii americani, bazat pe citirea rechizitoriului acestor condamnări, sociologii au realizat că era imposibil ca negrii să fie autorii violurilor.

Revenind asupra stereotipurilor de gen practicate în armată și continuând linia abordării comparative, M. declară că România este o țară tradiționalistă, “cu o puternică raportare la convingerile religioase”, în care femeile nu au statut egalitar cu bărbații, în ciuda reglementărilor legislative. Spre deosebire de modelul american, societatea românească “își prezervă convingerile” învechite. Din punctul de vedere al intervievatului, militantele feministe din România sunt doar “niște voci”, dând exemplul unei activiste feministe din România cu care a avut ocazia să interacționeze și nuanțând faptul că în absența unor “grupări serioase”, care să propage, să promoveze ideea de femei, nu ne putem apropia de modelul american.

Realizând o corelare între lipsa de educare a societății în spiritul promovării imaginii femeilor și armată, jurnalistul declară că militarii vin din același spațiu tradiționalist, cu toate că formarea lor este diferită în timpul stagiului militar. Ei sunt produsul, înainte de efectuarea stagiului militar, ai aceleiași educații, acelorași convingeri, “comportamentelor vechi, ancestrale”. Pregătirea militară recurge la „formarea uniformă” a studenților și elevilor școlilor de profil.

Este demn de menționat faptul că intervievatul reușește să ne ofere o informație importantă până în acest moment al cercetării, și anume, că pregătirea militară lucrează în sensul eliminării inegalităților de gen, a convingerilor tradiționaliste, studenții și elevii școlilor de pregătire militară încheind stagiul prin a se mixa, a deprinde comportamente comune, „prin ignorarea diferențelor de gen”.

Pentru că am considerat relevant acest aspect, am aprofundat ideea promovării egalității de gen în armată și am aflat faptul că femeile sunt „promotoarele” egalitarismului în instituțiile de pregătire militară. Mai mult decât atât, contrar informațiilor obținute în cadrul celor două interviuri cu studente la academii militare care susțin, involuntar, că femeile induc stereotipul de gen, M., în calitate de profesor în aceste instituții, ne-a declarat că există situații în care femeile refuză ajutorul bărbaților.

În ceea ce privește mixarea din punct de vedere profesional, intervievatul mărturisește că femeile în instituțiile de învățământ militar sunt un “motor profesional pentru băieți”, prin faptul că la vârsta adolescenței sunt mult mai ambițioase și mai eficiențe, informații relevate și de studii sociologice și psihosociologice care au reprezentat suport teoretic pentru lucrarea noastră.

Totuși, întrebat dacă femeile îi distrag pe bărbați de la misiunea lor, incertitudinea venind ca urmare a rezultatelor a numeroși sociologi militari (unul dintre ei fiind chiar subiect intervievat în cercetarea noastră) care au dedus în urma studiilor că bărbații se focusează mai degrabă pe apărarea femeilor pe câmpul de luptă decât pe combaterea inamicului, M. afirmă că eficiența teatrelor de luptă nu este afectată de prezența femeilor. Motivarea acestui fenomen constă în faptul că femeile în armată sunt “defeminizate”, nu mai dețin atribute feminine, nici măcar din punct de vedere fizic, ținuta femeilor fiind complet reglementată (de la cum să-și prindă părul și până la bijuteriile pe care le pot purta), dar recunoaște că aceste reglementări sunt valabile mai mult în spațiul Occidental decât în România.

Având în vedere faptul că intervievatul ne mărturisește absența reglementărilor la nivel de vestimentație, purtarea bijuteriilor etc., dar și prin intermediul observației participative pe care am întreprins-o cu ocazia admiterii la Colegiul Mitar Liceal Breaza, în anul 2008, locuind vreme de câteva zile în campusul elevelor împreună cu acestea, ele mi-au confirmat că rigorile din punct de vedere vestimentar încetează după primul an în cadrul colegiului. Prin urmare, lipsa de preocupare chiar din partea instituțiilor pentru asigurarea și impunerea unui comportament specific militar elevilor și studenților săi reconfirmă faptul că armata română este de tip oriental.

Revenind asupra prezenței femeilor în teatrele de luptă, persoana intervievată consideră că problema diferențelor de gen rămâne în sfera percepțiilor masculine despre feminitate. Bărbații sunt cei care, „din galanterie sau cu un scop”, încep să le protejeze pe femei, considerând în continuare că ele sunt “niște ființe slabe, neajutorate”, iar problema poziționării femeilor în termeni de egalitate, consideră intervievatul, se rezumă tot la o educație deficitară a societății.

Întrebat dacă o egalitate prin diferențiere (prin păstrarea calităților fiecărui gen) este de preferat uneia prin uniformizare (preluarea și mixarea calităților celor două genuri, în ambele sensuri) sau invers, M. argumentează că aderă la opiniile unei cunoscute feministe din România, care consideră că „păstrarea calităților femeii este importantă”, dar că societatea românească, cu predilecție la armata profund masculinizată, are o problemă cu acceptarea celuilalt care este diferit.

Interlocutorul afirmă, în continuare, că “unele femei se identifică prin a fi ca bărbații, renunțând la ceea ce este specific lor”, ceea ce este o greșeală inclusiv pentru armată, în opinia sa.

În urma opiniei anterior enunțate de expertul intervievat, este pertinent să ne întrebăm dacă este de preferat un soldat fără gen, lipsit de calitățile definitorii ale femilor, unui profesionist, capabil și apt din punct de vedere fizic și mental, dar prin păstrarea calităților proprii feminine.

Întrebat fiind dacă păstrarea calităților feminine, în opoziție cu opinia anterioară prin care afirma că mixarea în sens bilateral este o practică actuală și benefică în școlile de pregătire militară, ar putea duce la o feminizare forțată a armatei, intervievatul argumentează că nu există acest „pericol” datorită faptului că locurile pentru femei sunt limitate. Riscul unei promoții numai de femei ar fi foarte ridicat în cazul eliminării parității locurilor, iar probleme care ar deriva dintr-o astfel de situație, afirmă intervievatul, sunt în general de ordin administrativ. În primul rând, M. invocă argumentul, realist din punctul meu de vedere, al spațiilor de locuit. O altă problemă cu care s-ar confrunta armata ar fi a funcțiilor militare. M. declară că femeile se află „la baza ierarhiei”, iar pătrunderea lor în număr mare, în sistem, ar duce suprapopularea unor nivele ierarhice în care sunt încadrate, unde este nevoie de un număr dat.

Am putea afirma, în acest punct, prezența plafonului de sticlă, care ar putea reieși din faptul că femeile sunt încadrate la baza ierarhiei. Însă, fără să avem date că ele își doresc promovări spre vârful ierarhiei și acționează, performează în acest sens, consider că nu ar trebui să încadrăm acest fenomen drept unul de oprimare a ascensiunii femeii în carieră, atât timp când nu avem date concrete despre acțiunile lor în această direcție.

Referitor la motivația fetelor de a urma o carieră militară, subiectul intervievat, în calitate de conferențiar al universităților de profil și având, deci, autoritatea de răspunde obiectiv și cognitiv acestei întrebări, a invocat din nou modelul american în care fetele optează pentru această carieră influențate fiind de așteptările societale, în timp ce în România, fetele sunt “mai mult centrate pe job”, aleg o meserie care “îți asigură o anumită stabilitate”.

Prin urmare, inclusiv mentalitățile diferite între Orient și Occident în alegerea unui domeniu precum armata, în cazul fetelor, subliniază impactul unei mișcări feministe centrate pe schimbarea percepțiilor asupra rolurilor de gen, importanței femeilor (inclusiv în armată). Spre deosebire de modelul american, în România femeile își doresc stabilitate din punct de vedere profesional și o meserie care asigură un venit substanțial, nu sunt ghidate de dorința de combatere a rolurilor de gen, a percepțiilor eronate care le ghidează doar spre anumite meserii considerate în apanajul lor.

Mediul militar în școlile de pregătire din România nu este unul concurențial. Însă inclusiv în acest domeniul, tipologiile femeilor sunt diferite în funcție de profesia pe care o exercită. Subiectul intervievat de oferă exemplul femeilor pilot, care au un caracter mult mai masculinizat decât cel al femeilor aflate la comanda unui pluton, existând “diferențe clare de percepere a carierei” între acestea, de motitație și de curaj.

În continuarea dialogului, M. neagă existența meseriilor genizate, afirmând că „e o nebunie să spui că sunt meserii pentru femei și sunt meserii pentru bărbați.”, în același timp, că este absurd să duci o femeie în mină. Subiectul intervievat consideră că pătrunderea, chiar și într-un număr redus, a femeilor în anumite profesii “arhibărbătești”, în pofida “oprobiului societății” sau, mai degrabă, a incapacității societății de a accepta că femeilor pot face față și cerințelor unor slujbe masculinizate, dând exemplul, din nou, al femeilor pilot sau parașutist.

Din punctul meu de vedere, este ușor sesizabilă contradicția în termeni pe care, în mod involuntar, subiectul intervievat o realizează. Pe de o parte, acesta afirmă că nu există meserii genizate și în același timp că nu ne putem imagina o femeie miner, care, în opinia mea, este un stereotip de gen. Ne-am putea întreba, din nou, dacă asistăm la o luptă pentru putere. Oare femeile concurează doar pentru posturi bine plătite, ce asigură statut social și recunoaștere sau inclusiv meserii precum miner, lucrător pentru salubrizare, mecanic auto se află în atenția lor?

În ceea ce privește serviciul militar obligatoriu pentru ambele sexe, M. mărturisește că armata a reprezentat tot timpul un spațiu de educație și că o astfel de decizie “nu ar fi de rea”, cu predilecție în cazul bărbaților, însă ar fi costisitoare și ineficientă.

Involuntar, intervievatul exclude posibilitatea femeilor de a exercita serviciului militar obligatoriu, răspunsul acestuia focusându-se pe fezabilitatea reintroducerii serviciului militar obligatoriu pentru bărbați, valabil până în 2007.

Subiectul intervievat abordează întrebarea în sensul pragmatic al acesteia, din punct de vedere economic și financiar, mărturisind că o astfel de decizie de recrutare nu este fezabilă. Mai mult decât atât, acesta argumentează foarte corect din punctul meu de vedere, că armatele moderne nu mai sunt armate de masă, ci este un război dus de profesioniști, este un război cu tehnică supersofisticată.

Întrebat dacă admiterea fetelor în colegiile și universitățile militare a adus vreo schimbare a tipologiei revistelor prin direcțiile de abordare a subiectelor de presă, M. a declarată că a existat o schimbare majoră, prin faptul că au fost introduse rubrici noi, precum “Femina”, în Observatorul militar. Jurnalistul mărturisește, în întărirea opiniilor personale pe care le-a emis pe parcursul interviului, că a preferat “reunirea în plan profesional în paginile ziarului” a femeilor și bărbaților și nu abordarea în rubrici separate, cu excepția cazurilor care suscitau un interes prioritar, cum ar fi povestea Simonei Maierean – prima femeie pilot de supersonic din România sau Larisa Tudor – prima româncă absolventă la Academia Militară West Point din Statele Unite ale Americii.

În aceeași încercare de a aprofunda rezultatele cercetării cantitative realizate pe un corpus alcătuit de reviste militare și pentru că am avut ocazia de a intervieva chiar unul dintre redactorii trustului de presă militară, expertul ne declară că există o strategie de comunicare la nivelul Ministerului Apărării Naționale, strategie elaborată de Direcția Informare și Relații Publice, care sintetizează în aproximativ zece subiecte temele de dezbatere ale revistelor și ziarului M.Ap.N.. M. mărturisește că presa militară, în termeni de specialitate, “este o presă de întreprindere, departamentală, coordonată în mod evident de o structură și cu o anumită direcție.”.

Prin urmare, declarațiile redactorului duc din nou la invalidarea premisei conform căreia presa militară, în mod autonom prin deciziile redactorilor, produce stereotipuri de gen. Aflăm, prin intermediul interviului cu unul dintre redactorii-șefi ai revistelor, că presa militară, deși reflectă activitatea armatei, nu beneficiază de independența alegerii temelor articolelor propuse spre publicare, activitatea editorială a publicațiilor fiind controlată de Ministerul Apărării Naționale, în cadrul căreia nu avem acces.

Analiza aspectelor relevante identificate în cadrul interviurilor cu insiderii domeniului militar

Această secțiune a interviurilor în profunzime surprinde opiniile și convingerile a două studente la universitățile cu profil militar, numite în continuare insideri și prin intermediul cărora am încercat să determinăm care sunt valorile la care se raportează armata și cum sunt construite rolurile de gen, dacă acestea există.

L. are 22 de ani și este studentă în anul al III-lea la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, în regim militar și mărturisește încă de la începutul interviului că motivația pentru alegerea domeniul militar vine de la fratele ei, absolvent al unei universități militare. În consonanță cu opiniile profesorului și jurnalistului M., studenta recunoaște că modelele de carieră provin din familie, uneori ca o continuare a tradiției militare, adăugând că „majoritatea colegelor mele au tangență cu domeniu înainte de a fi admise”.

L. consideră că prezența femeilor în unitățile militare nu îi distrage pe bărbați de la misiunea lor, ci funcționează ca un grup unitar și în ciuda faptului că probabil, la început, „a fost un pic… ciudat” pentru băieți să se acomodeze cu prezența feminină în armată. Prin urmare, studenta consideră că la momentul actual nu se produc diferențe sau discriminări de gen.

În ceea ce privește antrenamentele, intervievata mărturisește că nu sunt diferite în funcție de gen, ci doar baremele de notare diferă, impunând mai puține cerințe pentru fete. Explicația pe care ne-o conferă subiectul intervievat constă în faptul că “și din punct de vedere fizic fetele diferită”.

Întrebată dacă această diferențiere de barem reprezintă un avantaj sau un dezavantaj, L. mărturisește fără echivoc că este corect conceput sistemul, argumentând că “nu poți să pui pe cineva să facă mai mult decât îi permite fizicul”, ceea ce ne demonstrează că diferențele din punct de vedere fizic între genuri sunt evidente și sunt luate în calcul în timpul pregătirilor militare.

Continuând seria întrebărilor referitoare la pregătirea militară și încercând să aflăm dacă există fete ce pretind tratament nediferențiat și aceeași rigurozitate în evaluarea performanțelor, așa cum ne-a indicat primul subiect intervievat – profesorul și istoricul militar M., studenta mărturisește cu oarecare uimire că nu a întâlnit astfel de cazuri.

L. admite în continuarea dialogului că genul a reprezentat din perspectiva ei un avantaj prin scutirea de la anumite responsabilități plasate în aria obligațiilor băieților. Mai mult decât atât, viitorul medic militar, ne declară că a fi femeie înseamnă a fi și menajată.

Este important, din punctul meu de vedere, să analizăm răspunsul intervievatei în acest punct al dialogului și să amintim faptul că primul intervievat al acestei lucrări susținea realizarea unei egalități prin diferențiere în armată, prin păstrarea calităților feminine. Corelate cele două opinii, ne conduc spre următoarele întrebări și direcții de surprindere a problemei în ansamblul ei: Oare o egalitate prin diferențiere ar putea însemna păstrarea calităților stereotipe feminine de ființe slabe, “menajate”? Am mai putea vorbi, în acest context, în termenii unei egalități, dacă prezența feminină solicită protecție și, implicit, o responsabilitate în plus pentru bărbați?

Încheind seria de întrebări, L. afirmă că i se pare “exagerat” un regim de recrutare militară pentru ambele sexe, argumentând că “femeile nu sunt făcute pentru război” și că “din punct de vedere fizic unele nu ar rezista”.

Concluzionând opiniile intervievatei și nuanțând cele mai importante informații pe care aceasta ni le-a furnizat, putem afirma că, în cadrul școlilor superioare militare, femeile nu resimt discriminări de gen, ci dimpotrivă, o discriminare pozitivă cu care sunt de acord. Prin urmare, opinia mea este că la acest nivel de pregătire militară, femeile induc stereotipul, nu există eforturi de combatere a statutului și a rolului, iar din cauza aceastei poziționări pot decurge dificultăți de adaptare reale în cadrul ascensiunii profesionale a femeilor.

A. reprezintă al doilea subiect intervievat în cadrul secțiunii insideri-lor domeniului militar. Are 21 de ani și este studentă în anul al II-lea la Academia Forțelor Terestre “Nicolae Bălcescu” din Sibiu.

La fel ca prima studentă intervievată, A. a optat pentru o carieră militară ca urmare a influenței exercitate de tatăl ei, fost cadru militar. Un alt factor motivant în alegerea carierei și care vine în reconfirmarea opiniilor profesorului intervievat în prima secțiune l-a reprezentat pentru A. oportunitatea unui loc de muncă asigurat, după terminarea studiilor.

În unanimitate, subiecții intervievați până în acest moment consideră că nu putem vorbi de o situație de distragere a atenției bărbaților prin prezența femeilor în unitățile de pregătire militară. Totuși, opiniile sociologilor în domeniu, pe care le vom expune în următoarea secțiune de interviuri, relevă alte aspecte ale acestei probleme, aceștia tinzând să creadă că am putea vorbi despre o preocupare a bărbaților orientată spre protejarea femeilor, în detrimentul focusării pe acțiunea de combatere a inamicului sau a unei pregătiri eficiente.

În ceea ce privește antrenamentul sau baremele de notare diferențiate în funcție de gen, A. consideră că acest lucru reprezintă un avantaj, motivând că “fetele nu au aceeași putere ca și băieții”, dar că în afara cazurilor în care bărbații le scutesc de la activități ce presupun forță ridicată, studenții sunt tratați “cam la fel”.

Spre deosebire de primul subiect intervievat în cadrul acestei secțiuni și întrebată fiind dacă s-a simțit discriminată sau dezavantajată în vreun fel, A. afirmă faptul că a fi fată este un real dezavantaj: „aproape toți au concepția că fetele nu au ce să caute la armată”.

Din acest punct de vedere, în opinia mea, scutirea fetelor de la anumite responsabilități (directive date de conducerea instituției) nu fac decât să înrădăcineze sau să consolideze rolurile de gen destul de pregnante care există în armată.

Spre finalul interviului, A. mărturisește că este de acord cu serviciul militar obligatoriu pentru ambele sexe și că implementarea lui în România ar putea reprezenta totuși un abuz la drepturile civile, așa cum ne sugera și prima studentă intervievată.

Concluzionând această secțiune a interviurilor cu insiderii domeniului militar, putem afirma că prima studentă intervievată nu recunoaște/resimte discriminări de gen, considerând că un tratament preferențial pentru femei este just. A doua studentă intervievată a sesizat, pe parcursul pregătirii militare, că acest tratament aplicat femeilor, în ciuda faptului că are beneficiile scutirii femeilor de la anumite activități suprasolicitante din punct de vedere fizic, are dezavantajele sale; bărbații dezvoltă un sentiment de frustrare.

Analiza aspectelor relevante identificate în cadrul interviurilor realizate cu specialiști în comunicare, în domeniul militar

Secțiunea interviurilor cu sociologi în domeniul militar cuprinde două interviuri cu specialiști britanici, realizate prin intermediul poștei electronice (email) și trebuie să menționăm că în contextul unui timp limitat al acestora ne-am rezumat la adresarea unui număr mai redus de întrebări, în comparație cu interviurile în profunzime anterior discutate.

Christopher Dandeker (65 de ani), primul subiect intervievat, este profesor de Sociologie Militară, în cadrul departamentului de Studii despre Război, la King's College din Londra. Este director al Școlii de Științe Sociale și Politici Publice (2005-2008) și director al Departamentului de Studii de Război (1997-2001), precedându-l în această funcție pe Sir Lawrence David Freedman, consilierul pe politică externă al lui Tony Blair.

Christopher Dandeker este membru al Seminarului inter-universitar “Armata și Societatea” (IUS) și membru al consiliului acestui seminar. Este, de asemenea, editor asociat al ziarului Forțele Armate și Societate și vicepreședinte al Comitetului de Cercetare, Forțe Armate și Soluționare Conflictelor, comitet ce face parte din Asociația Internațională de Sociologie (ISA), fondată în anul 1949 sub auspiciile UNESCO.

Direcțiile pe care se înscrie activitatea sociologului Christopher Dandeker, așa cum sunt menționate pe pagina de prezentare a King’s College (http://www.kcl.ac.uk), se focusează pe aspectele relațiilor civil-militare și pe problemele de personal în cadrul forțelor armate contemporane din Europa și America de Nord. Cele mai recente lucrări ale sale, una dintre ele reprezentând și suport teoretic important în realizarea lucrării mele de cercetare, au vizat evoluția culturii militare britanice și evoluțiile actuale din forțele de apărare suedeze.

Profesorul și sociologul Christopher Dandeker a conferențiat regulat la Colegiul Regal de Studii de Apărare din Londra, Servicii Comune de Comandă și Colegiul Major, Colegiul Național de Apărare Suedez, Colegiul de Apărare Baltică și alte instituții militare și organizații dintr-o mare varietate de țări, inclusiv în Statele Unite ale Americii, Franța, Germania, Argentina, Polonia, Republica Cehă.

El este, de asemenea, co-director al Centrului de Cercetarea Militară Medicală din cadrul colegiului în care profesează. Cercetările acestui centru se focuzează pe aspectele sociale și psihologice ale desfășurărilor militare, precum și pe probleme mai ample în relațiile civil-militare.

Christopher Dandeker semnează ca autor sau co-autor peste 50 de cărți și articole de specialitate, dintre care amintim: Femmes combattantes: problemes et perspectives de l’integration des femmes dans l’armee britannique (2003), Cultural Stress: How Interactions With and Among Foreign Populations Affects Military Personnel (2010), The Mental Health of UK Armed Forces Personnel: the impact of Iraq and Afghanistan (2011) etc..

Referitor la percepția socială asupra armatei, Christopher Dandeker mărturisește că asistăm la o perioadă de evoluție, iar în ceea ce privește Regatul Unit, asupra căruia se focusează majoritatea studiilor sale de specialitate, acesta declară că “atât forțele armate, cât și societatea privesc cu mai multă bunăvoință decât înainte spre ocuparea forței de muncă a femeilor în armată”.

Așadar, așa cum este cazul majorității armatelor lumii, inclusiv a României și cum reiese din studiile consultate și din interviurile realizate cu specialiști în domeniu, și în cazul Marii Britanii accederea femeilor în armată este privită ca o acțiune democratică, specifică statului de drept.

Referitor la stereotipurile de gen practicate în armată, Christopher Dandeker le menționează pe următoarele două: slăbiciunea fizică și rezistența emoțională, care ar putea fi mai reduse în cazul femeilor. În ceea ce privește slăbiciunea fizică, intervievații au declarat în unanimitate că aceasta este mai redusă la femei, însă referitor la rezistența emoțională, Christopher Dandeker este primul care ne indică acest aspect.

Din punctul meu de vedere, mai ales în cazul randamentului fizic, nu îl putem încadra în categoria stereotipurilor de gen, deoarece nu ne indică o trăsătură a femeilor percepută în mod eronat sau extinsă la un eșantion mare de femei, în mod subiectiv sau fals. Slăbiciunea fizică a femeilor în raport cu cea a bărbaților în cazul celor cu pregătire militară a fost demonstrată și este o realitate acceptată de toți sociologii în domeniu.

Întrebat ce consideră că s-ar schimba în armată dacă ponderea femei-bărbați s-ar modifica în favoarea femeilor, profesorul și sociologul britanic afirmă corect, din punctul meu de vedere, că o prezență de 50% a femeilor în unitățile militare nu este fezabilă. O proporție pe care Christopher Dandeker o vedere realizabilă și chiar indicată pentru o armată “profesionistă” este de 20% femei și 80% bărbați. Cifrele ne indică raportul american femei-bărbați în armată și ne poate indica faptul că armata britanică urmează și ea acest model, acest etalon în rândul armatelor lumii.

Profesorul Christopher Dandeker mărturisește în continuarea interviului că nu consideră că există vreun motiv pentru excluderea femeilor din armată și atât timp cât acestea pot face față cerințelor fizice și psihice – în aceeași măsură importante, din punctul meu de vedere, includerea și susținerea lor într-un asemenea domeniu este justă.

În ceea ce privește principalul beneficiu al integrării femeilor în armată, sociologul menționează, în primul rând, beneficiul numeric, care ar putea fi luat în calcul, din punctul meu de vedere, în cazul unei nevoi pragmatice de personal, așa cum amintea primul intervievat al acestei lucrări. În cazul realizării unui corp militar în afara unei asemenea nevoi de recrutarea sau trierea candidaților pe anumite posturi consider că ar trebui să se realize în funcție de performanțele fizice și intelectuale ale acestora, indiferent de gen.

Un alt argument pe care specialistul britanic îl invocă, în consonanță cu ideea argumentată anterior, este că prezența femeilor în spațiul militar reprezintă un “avantaj la gama de competențe profesionale ale armatei”.

Amintind de informațiile relevante de primul intervievat al acestei lucrări, istoricul și publicistul român M., care, realizând o retrospectivă istorică ne sugera faptul că perioada comunistă acceptă femei în armată dintr-o nevoie de personal militar, observăm că sociologul Christopher Dandeker induce tocmai ideea avantajului numeric cu privire la accederea femeilor în armată. Aceste note ne pot indica faptul că armata britnică, spre deosebire de modelul american la aspiră (după cum însuși autorul ne sugerează), este mai aproape de modelul oriental decât de cel occidental (modern, profesioninalizat).

Întrebat de ce consideră că femeile își doresc o carieră militară, Christopher Dandeker consideră că provocarea este cea care le determină să aleagă un domeniu hipermasculinizat. Mai mult decât atât, armata, în general, reprezintă „o carieră meritocratică”, conform declarațiilor sociologului, indiferent de rangul despre care vorbim: ofițer sau alte funcții.

Observăm, în acest moment al analizei, o diferență majoră între metalitatea studentelor din România (viitor medic militar, respectiv, viitor ofițer), care au ales o carieră militară prin continuarea unei tradiții de familie și spiritul de provocare pe care îl urmăresc femeile militar conform opiniilor sociologului. Mai mult decât atât, tind să consider că o carieră meritocratică pe care consideră Christopher Dandeker că și-o doresc femeile militar nu reprezintă același lucru cu “stabilitatea și locul de muncă asigurat” care fac parte din grila alegerii unei meserii pentru studentele intervievate.

Numeroase studii pe care le-am consultat în elaborarea acestei lucrări ne-au indicat faptul că prezența feminină în unitățile militare îi distrage pe bărbați de la misiunea lor și că există situații în care colaborarea femeilor și bărbaților reduce capacitatea unităților militare, în ansamblu.

Sociologul militar este primul și singurul dintre intervievații noștri care admite că ipotezele enunțate anterior sunt posibile. Acesta menționează, însă, că distragerea bărbaților de la misiunea lor și afectarea capacității de luptă cauzată de prezența femeilor s-ar putea realiza doar în cazul în care “există o instrucție militară și o conducere deficitare”.

Christopher Dandeker consideră că un serviciu militar pentru ambele sexe, așa cum este în Norvegia și Irak (cu toate că între aceste două țări există diferențe clare care au dus la instituirea unei asemenea măsuri de recrutare comună) ar reprezenta un act de egalitarism între sexe și este de acord cu practicarea unei astfel de politici militare.

Mai mult decât atât, sociologul militar consideră că antrenamentul adaptat femeilor nu este eficient, ci consideră că “aceleași standarde pentru toți” în armată este modelul pe care Statele Unite ale Americii îl testează și Regatul Unit îl va urma, dar adaptat la propriile cereri.

Concluzionând informațiile oferite de profesorul și sociologul Christopher Dandeker, am putut observa prevalarea opiniilor acestuia în favoarea unei egalități între sexe, atât din punctul de vedere al drepturilor, dar, mai ales, al îndatoririlor între femeile și bărbații militari. Acest fenomen al egalității de gen din punctul de vedere al obligațiilor a fost respins sau contestat de intervievații din secțiunile anterioare.

Cynthia Cockburn (80 ani) este o cercetătoare feministă și scriitoare pe probleme de gen și studii de pace/conflict din Marea Britanie.

Conform informațiilor furnizate de website-ul personal (www.cynthiacockburn.org), Cynthia Cockburn este profesor în cadrul Departamentului de Sociologie la City University din Londra și profesor onorific la Centrul pentru Studii Feministe și de Gen, Universitatea din Warick.

Din punct de vedere politic, autoarea declară că este implicată în rețelele de feminism antimilitarism Femeile în Negru împotriva Războiului și Liga Internațională a Femeilor pentru Pace și Libertate. Începând cu anul 1995, lucrează împreună cu femei activiste pentru pace din țările conflictuale.

Printre studiile despre activismul femeilor împotriva războiului se numără volumul publicat în 2007, intitulat From Where We Stand: War, Women’s Activism and Feminist Analysis, iar cea mai recentă carte a autoarei, intitulată Antimilitarism: Political and Gender Dynamics of Peace Movements urmărește aceste mișcări antimilitariste în interiorul statelor precum Coreea de Sud, Japonia, Spania, Marea Britanie etc..

Înainte de anul 1995, cercetările autoarei se focusau pe studii de gen ale procesului de muncă, diviziunea sexuală a muncii, precum și schimbările locului de muncă, dar și studii despre bărbați, despre masculinitate și calificare etc.. Unele dintre publicațiile realizate în această persioadă sunt: The Local State, Brothers, Machinery of Dominance, Gender and Technology in the Making și In the Way of Women.

În ceea ce privește percepția socială asupra armatei, Cynthia Cockburn ne declară că aceste percepții variază de la un stat la altul și este dificil să exprime opinii în lipsa unor studii în acest sens, atât în cazul percepției societății asupra domeniului militar, cât și în cazul stereotipurilor de gen practicate în acest mediu. Mai mult decât atât, autoarea consideră că sunt necesare studii temeinice realizate nu numai despre armată, cât în interiorul ei, observând în mod participativ comportamente, atitudini, valori etc..

Opiniile autorei cu privire la schimbarea ponderii femeilor și bărbaților în armată, în favoarea femeilor, relevă faptul că "ar putea exista mai puțină brutalitate, hărțuire" în acest spațiu, „însă incidentul Abu Ghraib sugerează contrar”.

Incidentul Abu Ghraib semnalat de Cynthia Cockburn a avut loc în anul 2004. Militarii americani au recurs la acte de tortură, sadism și perversiuni sexuale asupra deținuților irakieni pe care îi păzeau în închisoare. Incidentul a implicat nouă soldați americani, dintre care trei erau femei. Una dintre acestea, Lynndie England, apare în cele mai multe ipostaze intolerabile.

Astfel, Cynthia Cockburn consideră că prezența feminină nu poate conduce spre o pacificare a armatei, așa cum relevă majoritatea studiilor consultate și opiniile intervievaților acestei lucrări. Brutalitatea, hărțuirea, violența nu consideră că sunt doar caracteristici masculine, însă, din punctul meu de vedere, acest lucru este valabil doar pentru femeile militar din Statele Unite ale Americii (exemplu sugerat de autoare), iar în cazul țărilor orientale atitudinile, percepțiile și valorile feminine diferă radical.

Cu privire la beneficiile sau dezavantajele prezenței feminine în armată, autoarea feministă declară următoarele: „Din moment ce petrec foarte mult timp argumentând politic pentru demilitarizare bărbaților, vă puteți imagina că nu aș susține ideea militarizării femeilor”.

Putem observa poziția fermă a autoarei și influențele ideologiei antimilitariste relevate de răspunsul convins pe care ni l-a oferit la această întrebare și consider că cerințe precum demilitarizarea bărbaților și eliminarea armatelor lumii ar constitui un pericol. Argumentele acestei opinii se regăsesc și în capitolul teoretic al acestei lucrări, intitulat „Feminismul antimilitarism și fundamentele sale”.

Din punctul de vedere al autoarei, pentru a stabili care este contribuția femeilor în armată este necesar, din nou, un studiu intern. În ceea ce privește motivația în alegerea unei cariere militare, Cynthia Cockburn consideră că femeile doresc să-și “satisfacă nevoia de aventură”, răspunsul autoarei fiind formulat în maniera interogației retorice.

Mai mult decât atât, unanim cu ceilalți subiecți intervievați (cu excepția sociologului militar Christopher Dandeker care nu a menționat acest aspect financiar, ceea ce înseamnă că nici nu i-a negat existența), Cynthia Cockburn consideră că există și o motivație financiară a femeilor atunci când aleg o carieră militară, formulând în aceeași manieră a interogației retorice că domeniul militar le asigură “un job sigur cu un salariu decent”.

Prin urmare, putem considera faptul că nu doar în România femeile aleg o carieră militară din nevoia unui loc de muncă stabil și bine remunerat, ci acest aspect financiar este amintit și de sociologii britanici intervievați. Putem însă considera, așa cum ne sugerează și primul intervievat al acestei lucrări, istoricul militar M., că armata america ar putea fi singura în care femeile pătrund din nevoia de combatere a statutului, solicitând egalitate de șanse în toate domeniile și recunoașterea capacităților fizice și intelectuale feminine.

O armată dominată de femei, consideră autoarea, nu ar duce la schimbarea fundamentală a valorilor acesteia, din contră, consideră că “ar arăta cam la fel, din moment ce forțele armate ar avea în continuare de făcut același lucru pentru stat pe care îl fac acum”.

Consider că ar trebui să acordăm, în acest moment, o atenție deosebită acestei opinii a autoarei, având în vedere că este unică prin punctul de vedere pe care îl exprimă – acela că prin schimbarea ponderii femei-bărbați în armată, fundamentele, principiile și valorile rămân neschimbate. În același timp, consider că nu ar trebui să pierdem din vedere poziția din care ne conferă răspunsuri autoarea – feministă militantă antirăzboi și anticonflinct. Din punctul meu de vedere, în orice domeniu dominat de bărbați, schimbarea ponderilor în favoarea femeilor ar conduce la modificarea fundamentelor domeniului, a acțiunilor și a valorilor după care își ghidează activitatea.

Faptul că autoarea privește printr-o prismă diferită și deține principii și opinii care nu numai că nu seamănă cu ale celorlalți subiecție intervievați, dar nu se regăsesc nici în majoritatea manualelor de sociologie militară, este reconfirmat prin răspunsul la întrebarea ce viza distragerea bărbaților în unitățile militare prin prezența femeilor. Autoarea abordează problema în termeni de hărțuire, nicidecum în termeni de eficiență a unui grup unitar, așa cum poate ne-am fi așteptat. Aceasta declară tranșant: “Unii bărbați vor privi femeile sexual oriunde ar fi și indiferent de jobul lor. Atât femeile de serviciu, cât și personalul de femei de la birouri îi distrage la fel”.

Pe finalul interviului, autoarea emite opinii ușor mai echilibrate, din punctul meu de vedere. Întrebată ce părere are despre antrenamentul adaptat femeilor, dacă îl consideră eficient sau discriminator, aceasta declară că “antrenamentul profesional de orice fel, realizat atât pentru femei, cât și pentru bărbați, e cel mai bun pentru includerea conștientizării de gen”, însă, „ca activistă antirăzboi, mă opun recrutării bărbaților, prin urmare, mă opun și recrutării femeilor în armată”.

Din punctul meu de vedere, poziționarea Cynthiei Cockburn este una extremistă, însă trebuie să admitem faptul că aceasta funcționează în raport cu ideologia pe care o susține și promovează. Cu toate acestea, autoarea admite importanța conștientizării genului și implementării măsurilor de egalitate de șanse.

3. Concluzii și considerente finale

În urma realizării cercetărilor calitativă și cantitativă, majoritatea premiselor de la care a pornit lucrarea “Diferențe de gen în publicațiile militare autohtone” au fost invalidate.

Suportul de valori diverse și credințele de bază diferă de la o societate la alta, armata ca organizație fiind în mod inevitabil ancorată în cultural. Societatea și cultura care promovează anumite modele și inoculează în mintea indivizilor atitudini și nevoi iluzorii nu pot fi neglijate, întrucât determină în mod hotărâtor normele comportamentale ale oamenilor și determină inclusiv politicile domeniului militar.

În legătură strânsă cu modelele culturale, istoria relevă o evoluție interesantă la nivelul reprezentării genului în domeniile organizațiilor militare, a practicilor militare, a construcției identităților de gen în acest domeniu.

În prezent, accederea unui număr în continuă creștere a femeilor în domeniul militar demonstează nu numai că acestea pot face față cerințelor posturilor pe care sunt încadrate în armată, dar produc și schimbări la nivelul percepțiilor. Pe parcursul lucrării noastre de cercetare, ideea conform căreia prezența femeilor în armată este o practică benefică a fost susținută în unanimitate de sociologii, istoricii și profesorii militari intervievați. În România, Simona Maierean sau Larisa Tudor sunt doar două exemple care demontează percepția eronată cu privire la capacitățile fizice și de adaptare într-un domeniu hipermasculinizat ale femeilor și combat numeroase stereotipuri de gen încă prezente în acest spațiu până nu demult rezervat exclusiv bărbaților.

Aprecierea fiecărui individ, indiferent de gen, pe baza valorii și aptitudinilor specifice domeniului și postului în care acționează este dezideratul unei armate profesionalizate, conform autorilor britanici intervievați. Acest context contribuie la fortificarea organizațiilor militare și la facilitarea unei cooperări optime între femei și bărbați. Există, în contextul actual și conform studiilor consultate, oportunități și provocări pentru oricine dorește să dedice efortul necesar construirii unei cariere militare, fie bărbat, fie femeie, în majoritatea domeniilor pe care armata le deține.

Integrarea femeilor în armată, așa cum menționam și anterior, cunoaște un proces relativ lent. Modelul american cu cea mai mare pondere de femei în armată (aproximativ 20%, conform ultimelor studii), impune contracararea efectelor barierelor de gen prin creșterea numărului femeilor în armată, integrare facilitată de presiunea socială, de presiunea grupărilor feministe ce au acționat în acest sens. Însă, indiferent cum se realizează acest lucru sau în scopul cărui fapt acționează (chiar și printr-o măsură de tipul cotelor, pe care, personal, o consider ușor artificială), efectul semnificativ se produce la nivelul culturii organizaționale militare, care devine în mod cert mai permisivă femeilor. Atât prin studiile consultate, cât și prin intermediul interviurilor realizate am demonstrat că la momentul actual armatele lumii (exceptând Statele Unite ale Americii, care reprezintă un etalon printre acestea) cunosc o adaptare și o deschidere mai mare față de integrarea și acceptarea femeilor în funcții tot mai variate.

Dacă în majoritatea domeniilor considerate masculine femeile pătrund într-o proporție nedeterminată legislativ, diversitatea de gen în armată este impusă prin introducerea cotelor de femei. Chiar dacă anterior afirmam că aceste cote pot fi considerate măsuri artificiale, ele sunt optime pentru reprezentarea genului în domenii în care, aparent sau nu, accederea femeilor poate fi descurajată.

Prin urmare, asigurarea diversități din punctul de vedere al genului produce, din punctul meu de vedere, efecte semnificative atât la nivelul societății, cât și la nivelul organizațiilor militare prin schimbarea percepțiilor referitoare la rolurile de gen.

În pofida faptului că la momentul actual consider că societatea devine din ce în ce mai conștientă și sensibilă la problematicile de gen, vechile credințe sunt încă menținute. Instinctele arhetipale și modele de comportament tradiționaliste sunt înlocuite treptat, cel puțin la nivelul societății educate, moderne, cu noi informații și experiențe bazate pe conștiința rațională mai degrabă decât pe cea dobândită cultural.

În ceea ce privește armata, din punctul de vedere al combaterii stereotipurilor de gen, cercetarea pe care am întreprins-o relevă în mare măsură că aceste modele de comportament învechite sunt contracarate mai ales în sens orizontal (de la nivelele de conducere spre bazele ierarhiei), ceea ce infirmă principala premisă a acestei lucrări.

Fiind nevoiți să lucreze ca un grup unitar, să învețe că depind unii de ceilalți și că încrederea reciprocă pe câmpul de luptă este de multe ori vitală, bărbații și femeile elimină barierele de gen care ar putea exista între aceștia. Pe scurt, consider că nondiscriminarea de gen și corectitudinea sunt fenomene preponderente în mediul militar, mult mai promovate decât în alte domenii hipermasculinizate pe care am putea să le aducem în discuție.

Un alt aspect deosebit de important, sesizat în urma declarațiilor specialiștilor intervievați relevă faptul că în momentul în care femeile sunt tratate ca fiind vulnerabile sau lipsite de putere, devin agresive și ambițioase (manifestarea acestui comportament combativ fiind mai ușor de exprimat în domeniul militar spre deosebire de orice altă instituție civilă) și ele refuză ajutorul bărbaților, tocmai din nevoia de a se poziționa egal. Cu toate că studentele intervievate neagă existența acestui fenomen, eșantionul foarte redus chestionat nu ne permite formularea unei reguli și tindem să conferim veridicitate declarațiilor specialiștilor, având în vedere experiența acestora, studiile realizate în acest sens și, implicit, gradul mult mai ridicat de interactivitate cu practicanți în domeniu.

Am semnalat, pe de altă parte, și faptul că dorința de dominare, apetența pentru o reputație militară sau dorința de recunoaștere a statului nu sunt deziderate exclusiv masculine, însă indiscutabil un număr mult mai redus de femei consideră puterea o sursă de apreciere socială, comparativ cu bărbații. Este demnă de readus în discuție diferența de mentalitate dintre militarii femei din America față de cei din România, în care refuzul femeilor de a se angrena în competiția pentru putere cu bărbații este mult mai pregnant. Nevoia de dominare a femeilor înrolate în armata americană este, așadar, mult mai evidentă decât în România.

Prin urmare, contrar premisei principale a lucrării noastre de cercetare, armata nu susține și nu promovează aplicarea rolurilor de gen, dimpotrivă, diminuează aceste practici pe care profesioniștii militari le-au deprins în afara pregătirii militare.

În pofida faptului că ilustrațiile și reprezentarea femeilor la nivel vizual, respectiv, textual, este redusă, aceasta nu produce diferențe de gen sesizabile sau semnificative. Cu toate că am semnalat câteva cazuri în care promovarea imaginii femeilor se realiza în mod stereotipal, clișeic, chiar misogin sau discriminator, trebuie să admitem faptul că aceste cazuri au fost izolate, erotismul și prezentarea femeilor ca obiect sexual nefiind practici regulate ale revistelor de presă militară.

Referitor la reprezentarea redusă a imaginii feminine, consider că aceasta este justă în condițiile unei prezențe feminine efective în armată sub procentajele indicate de prezența în presa militară. Mai mult decât atât, o reprezentare majoră a feminității în presa militară, în necondordață cu realitatea, consider că ar constitui un fenomen manipulativ, propagandistic și ar conduce la un fenomen de neidentificare a bărbaților cu domeniul în care ei dețin monopolul.

În urma cercetării întreprinse, inclusiv premisa secundară de la care a pornit lucrarea de față a fost, cel puțin parțial, invalidată. La început, am considerat faptul că vocea presei militare sunt bărbații și, printr-o relație de cauzalitate, acest lucru ne-ar putea indica faptul că mesajele stereotipe referitoare la gen sunt produse de cele mai multe ori de aceștia. În plus, am considerat că aflându-se în funcții de conducere, bărbații stabilesc cine și despre ce se scrie, ce ilustrații se folosesc și ce imagine promovează publicațiile Ministerului Apărării Naționale.

În urma cercetării cantitative, am stabilit că, într-adevăr, bărbații se află în proporții mai mari decât femeile în redacțiile presei militare și dețin funcții mai înalte. Totuși, nu au fost relevate domenii de interes clasificate în funcție de genul autorilor sau tipuri de subiecte preponderent abordate de femei. Prin urmare, nu am putut stabili o regulă conform căreia genul editorului/redactorului se află în corelație cu subiecte considerate în apanajul acestuia, așa cum speculam inițial; femeile nu abordează exclusiv sau preponderent subiecte de tipul celor medicale, sociale sau psihologie, iar bărbații nu scriu doar despre muniție și arme de război, condiție militară etc..

Mai mult decât atât, prin intermediul cercetării calitative, mai exact, prin intermediul intervievării unuia dintre redactorii-șefi ai revistelor militare, am obținut informația conform căreia sumarul revistelor militare nu este stabilit în interiorul redacției, ci există o strategie de comunicare la nivelul Ministerului Apărării Naționale, strategie elaborată de Direcția Informare și Relații Publice, care indică subiecte de dezbatere ale revistelor și ziarului M.Ap.N.. Prin urmare, supozițiile formulate la începutul lucrării, conform cărora bărbații produc preponderent mesaje stereotipizate în presa militară, a fost invalidată.

La final, ca o continuare a cercetării, îmi propun să extind sfera de studiu asupra a două armate ale lumii, considerate etalon din punctul de vedere al feminizării și profesionalizării lor: armata americană și armata franceză. Cu toate că am realizat referințe importante asupra lor de-a lungul elaborării lucrării, consider că o cercetare de tip calitativ și/sau cantitativ ne-ar putea permite o aprofundare a înțelegerii comunicării inter- și intra-instituționale, inter-umane, prezentarea și reprezentarea femeilor militar în presa de profil, din perspectivă de gen.

Realizarea unei abordări comparative între două dintre cele mai profesionalizate armate ale lumii cu rezultatele cercetării realizate până în acest moment, focusate pe situația din România, ar reprezenta dacă nu o cercetare caracterizată de unicitate, cel puțin una valoroasă din perspectiva sociologiei militare și a studiilor de gen.

Referințe bibliografice:

Cărți și reviste de specialitate

Baudrillard, Jean (2008), Societatea de consum: mituri și structuri, București, Comunicare.ro.

Beauvoir, Simone de (2006), Al doilea sex, București, Editura Univers.

Benwell, Bethan (2003), Masculinity and Men’s Lifestyle Magazine, Oxford, Blackwell Publishing Ltd.

Bergeron, Marie-Andrée (2011), „La Vie en rose (1980-1987). Construction rhétorique d’un leadership”, în Nareau, Michel și Morency, Jean (coord.), Globe: revue internationale d’études québécoises, pp. 105-120, articol disponibil la http://id.erudit.org/iderudit/1008784ar .

Bourdieu, Pierre (2003), Dominația masculină, București, Editura Meridiane.

Butler, Judith (2000), Genul – un măr al discordiei. Feminismul și subversiunea identității, București, Editura Univers.

Carreiras, Helena (2006), Gender and the Military. Women in the Armed Forces of Western Democracies, Oxon, Routledge

Chelcea, Septimiu (2004), Inițiere în cercetarea sociologică, București, Comunicare.ro.

Connell, Robert.W. (2005), Masculinities, UK, Polity Press.

Connell, Robert W. (2006), Questioni di genere, Bologna, Il Mulino.

Dandeker, Christopher (2003), Femmes combattantes: problemes et perspectives de l’integration des femmes dans l’armee britannique, Presses de Sciences Po, pp. 735-758.

Debord, Guy (2011), Societatea spectacolului, București, Editura RAO.

Duțu, Petre (2007), Perspective în evoluția armatelor naționale, București, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”.

El Jack, Amani (2003), Genre et conflit arme. Synthese, Bridge, disponibil la http://www.bridge.ids.ac.uk/ .

Farley, Reynolds și Haaga, John (2005), The American People: Census 2000, New York, Russell Sage Foundation, disponibilă online pe platforma http://books.google.ro.

Grünberg, Laura (coord.) (2005), Mass media despre sexe: aspecte privind stereotipurile de gen în mass media din România, București, Tritonic.

Hoebeke, Stéphane (2008), Sexe et stéréotypes dans les médias, Paris, L’Harmattan.

Jupp, Victor (coord.) (2010), Dicționar al metodelor de cercetare socială, Iași, Polirom.

Marinescu, Valentina (2009), Cercetare în comunicare: metode și tehnici, București, Editura C.H. Beck.

Miroiu, Mihaela și Dragomir, Otilia (2002), Lexicon feminist, București, Polirom.

Monrique, Michele (2004), Place des femmes dans la professionnalisations des armees, Etude du Conseil economique et social, Republique Francaise, disponibil la http://www.ladocumentationfrancaise.fr/ .

Pasti, Vladimir (2003), Ultima inegalitate. Relațiile de gen în România, Iași, Editura Polirom.

Podaru, Dan (2013), Semiotica modei: Mutații de gen în moda contemporană, București, Editura Universității din București.

Popa, Marian (2012), Psihologie militară, București, Polirom.

Rotaru, Nicolae (coord.) (2005), Comunicarea în organizațiile militare, București, Tritonic.

Rovența-Frumușani, Daniela (2012), Analiza discursului: ipoteze și ipostaze, București, Tritonic.

Rovența-Frumușani, Daniela (coord.) (2013), Gender and discours in organizations, București, Tritonic.

Rovența-Frumușani, Daniela (1999), Semiotică, societate, cultură, Iași, Institutul European.

Saittra, Eugenie (dir.) (2010), Le journalisme au feminin, Presse universitaire de Rennes, disponibil la www.pur-editions.fr.

Sartori, Giovanni (2006), Homo videns: imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea, București, Humanitas.

Silverman, David (2004), Interpretarea datelor calitative: metode de analiză a comunicării, textului și interacțiunii, Iași, Polirom.

Vlăsceanu, Lazăr (coord.) (2011), Sociologie, Iași, Polirom.

Winslow, Barbara (2004), Feminist Movements: Gender and Sexual Equality in Teresa A. Meade și Merry E. Wiesner-Hanks (ed.), A Companion to Gender History, Malden & Oxford: Blackwell Publishing, pp. 186-205.

Dicționare

Merriam Webster’s Collegiate Dictionary, 1993

Site-uri web

http://www.defense.gouv.fr/hcecm/les-rapports-du-hcecm/7eme-rapport-juin-2013, 2015

http://www.cantemircml.ro/docs/monografie.pdf, 2015

http://www.vice.com/ro/read/armata-romana-lucreaza-la-o-vesta-anti-glont-pentru-femei-115, 2015

http://www.cynthiacockburn.org/about.html, 2015

http://www.kcl.ac.uk/sspp/departments/warstudies/people/professors/dandeker.aspx, 2015

Articole în ziare

Ioana Nicolescu (2015, 5 martie), Femeie-ofițer pe front în Afganistan, în Adevărul, nr.7292, p. 13.

Căpitan Mircea Barac (2009), Misiune îndeplinită, în Cer senin, nr. 1(102), p. 12.

Filmografie

American Sniper (2014), regizat de Clint Eastwood, cu Bradley Cooper (Chris Kyle) în rol principal

G.I.Jane (1997), regizat de Ridley Scott, cu Demi Moore (Jordan O’Neill) în rol principal

The Invisible War (2012), film documentar, regizat de Kirby Dick

Referințe bibliografice:

Cărți și reviste de specialitate

Baudrillard, Jean (2008), Societatea de consum: mituri și structuri, București, Comunicare.ro.

Beauvoir, Simone de (2006), Al doilea sex, București, Editura Univers.

Benwell, Bethan (2003), Masculinity and Men’s Lifestyle Magazine, Oxford, Blackwell Publishing Ltd.

Bergeron, Marie-Andrée (2011), „La Vie en rose (1980-1987). Construction rhétorique d’un leadership”, în Nareau, Michel și Morency, Jean (coord.), Globe: revue internationale d’études québécoises, pp. 105-120, articol disponibil la http://id.erudit.org/iderudit/1008784ar .

Bourdieu, Pierre (2003), Dominația masculină, București, Editura Meridiane.

Butler, Judith (2000), Genul – un măr al discordiei. Feminismul și subversiunea identității, București, Editura Univers.

Carreiras, Helena (2006), Gender and the Military. Women in the Armed Forces of Western Democracies, Oxon, Routledge

Chelcea, Septimiu (2004), Inițiere în cercetarea sociologică, București, Comunicare.ro.

Connell, Robert.W. (2005), Masculinities, UK, Polity Press.

Connell, Robert W. (2006), Questioni di genere, Bologna, Il Mulino.

Dandeker, Christopher (2003), Femmes combattantes: problemes et perspectives de l’integration des femmes dans l’armee britannique, Presses de Sciences Po, pp. 735-758.

Debord, Guy (2011), Societatea spectacolului, București, Editura RAO.

Duțu, Petre (2007), Perspective în evoluția armatelor naționale, București, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”.

El Jack, Amani (2003), Genre et conflit arme. Synthese, Bridge, disponibil la http://www.bridge.ids.ac.uk/ .

Farley, Reynolds și Haaga, John (2005), The American People: Census 2000, New York, Russell Sage Foundation, disponibilă online pe platforma http://books.google.ro.

Grünberg, Laura (coord.) (2005), Mass media despre sexe: aspecte privind stereotipurile de gen în mass media din România, București, Tritonic.

Hoebeke, Stéphane (2008), Sexe et stéréotypes dans les médias, Paris, L’Harmattan.

Jupp, Victor (coord.) (2010), Dicționar al metodelor de cercetare socială, Iași, Polirom.

Marinescu, Valentina (2009), Cercetare în comunicare: metode și tehnici, București, Editura C.H. Beck.

Miroiu, Mihaela și Dragomir, Otilia (2002), Lexicon feminist, București, Polirom.

Monrique, Michele (2004), Place des femmes dans la professionnalisations des armees, Etude du Conseil economique et social, Republique Francaise, disponibil la http://www.ladocumentationfrancaise.fr/ .

Pasti, Vladimir (2003), Ultima inegalitate. Relațiile de gen în România, Iași, Editura Polirom.

Podaru, Dan (2013), Semiotica modei: Mutații de gen în moda contemporană, București, Editura Universității din București.

Popa, Marian (2012), Psihologie militară, București, Polirom.

Rotaru, Nicolae (coord.) (2005), Comunicarea în organizațiile militare, București, Tritonic.

Rovența-Frumușani, Daniela (2012), Analiza discursului: ipoteze și ipostaze, București, Tritonic.

Rovența-Frumușani, Daniela (coord.) (2013), Gender and discours in organizations, București, Tritonic.

Rovența-Frumușani, Daniela (1999), Semiotică, societate, cultură, Iași, Institutul European.

Saittra, Eugenie (dir.) (2010), Le journalisme au feminin, Presse universitaire de Rennes, disponibil la www.pur-editions.fr.

Sartori, Giovanni (2006), Homo videns: imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea, București, Humanitas.

Silverman, David (2004), Interpretarea datelor calitative: metode de analiză a comunicării, textului și interacțiunii, Iași, Polirom.

Vlăsceanu, Lazăr (coord.) (2011), Sociologie, Iași, Polirom.

Winslow, Barbara (2004), Feminist Movements: Gender and Sexual Equality in Teresa A. Meade și Merry E. Wiesner-Hanks (ed.), A Companion to Gender History, Malden & Oxford: Blackwell Publishing, pp. 186-205.

Dicționare

Merriam Webster’s Collegiate Dictionary, 1993

Site-uri web

http://www.defense.gouv.fr/hcecm/les-rapports-du-hcecm/7eme-rapport-juin-2013, 2015

http://www.cantemircml.ro/docs/monografie.pdf, 2015

http://www.vice.com/ro/read/armata-romana-lucreaza-la-o-vesta-anti-glont-pentru-femei-115, 2015

http://www.cynthiacockburn.org/about.html, 2015

http://www.kcl.ac.uk/sspp/departments/warstudies/people/professors/dandeker.aspx, 2015

Articole în ziare

Ioana Nicolescu (2015, 5 martie), Femeie-ofițer pe front în Afganistan, în Adevărul, nr.7292, p. 13.

Căpitan Mircea Barac (2009), Misiune îndeplinită, în Cer senin, nr. 1(102), p. 12.

Filmografie

American Sniper (2014), regizat de Clint Eastwood, cu Bradley Cooper (Chris Kyle) în rol principal

G.I.Jane (1997), regizat de Ridley Scott, cu Demi Moore (Jordan O’Neill) în rol principal

The Invisible War (2012), film documentar, regizat de Kirby Dick