Problematica Comportamentului Infractional DIN Perspectiva Argumentelor Psihologice Si Juridice Vizand Inlaturarea Raspunderii Penale In Drept

CUPRINS

Capitolul I Noțiuni definitorii sub aspect strict juridic vizând trăsăturile constitutive ale infracțiunii

1) Faptă prevăzută de legea penală

2) Faptă care prezintă pericol social

3) Faptă săvârșită cu vinovăție

Capitolul II Comportamentul infracțional – noțiuni, puncte de vedere și accepțiuni etiologice

1) Componente psihologice implicate în declanșarea comportamentului delincvent

1.1 Componentele personalității

1.2 Procese psihice

1.3 Factori neuro-psihici

2) Componente de mediu și împrejurări favorizante

2.1 Factori de mediu

2.2. Factori situaționali

2.3 Declanșarea actului infracțional

2.4 Pericolul social și criteriile juridice de apreciere a acestuia

Capitolul III Comentarii, puncte de vedere și accepțiuni asupra argumentelor de ordin juridic și psihologic vizând cauzele care înlătură răspunderea penală

LEGITIMA APĂRARE

1) Definiția conceptului juridic

2) Considerații și aspecte definitorii sub aspect juridico-psihologic

3) Elemente de bază ale legitimei apărări

3.1 Atacul

3.2 Apărarea

STAREA DE NECESITATE

1) Definiția conceptului juridic

2) Condițiile stării de necesitate privitor la pericol

3) Condiții referitoare la acțiunea de salvare

CONSTRÂNGEREA FIZICĂ

1) Definiția conceptului juridic

2) Condițiile necesare accepțiunii în sens juridic și psihologic a existenței în fapt a constrângerii fizice

CONSTRÂNGEREA MORALĂ

1) Definiția conceptului juridic

2) Condiții necesare accepțiunii în sens juridic și psihologic a existenței în fapt a constrângerii morale

CAZUL FORTUIT

1) Definiția conceptului juridic

2) Condiții necesare accepțiunii sub aspect juridic și psihologic a existenței în fapt a cazului fortuit

3) Efectele juridice și psihologice

IRESPONSABILITATEA

1) Definiția conceptului juridic

2) Considerații psihologice medico-legale și psihiatrice asupra existenței iresponsabilității

BEȚIA

1) Definiția conceptului juridic

2) Efectele psihologice ale stării de beție

3) Clasificarea sub aspect volitiv, psihologic a stărilor de beție

3.1 Beția completă

3.2 Beția incompletă

3.3 Beția voluntară

3.4 Beția accidentală

4) Repercursiuni asupra răspunderii penale – consecințele juridice ale fiecărui tip de „stare de beție”

4.1 Beția completă dacă este accidentală

4.2 Beția voluntară și completă

5) Condiții (sub aspect strict cumulativ) sub imperiul cărora beția înlătură caracterul penal al faptei

EROAREA DE FAPT

1) Definiția conceptului juridic

2) Considerații psihologice și condiții juridice ale existenței erorii de fapt în raport cu eroarea de drept

2.1 Eroarea de fapt principală

2.2 Eroarea de fapt secundară

3) Condiții obligatorii sub aspect strict juridic pentru a se reține eroarea de fapt

4) Efectele erorii de fapt

a) Efectele erorii de fapt când aceasta privește un element constitutiv al infracțiunii

b) Efectele erorii de fapt asupra circumstanțelor

DESISTAREA ȘI ÎMPIEDICAREA PRODUCERII REZULTATULUI SOCIALMENTE PERICULOS

1) Definiția conceptului juridic

2) Condiții cumulative ale desistării

3) Efectele împiedicării producerii rezultatului unei fapte prevăzute de legea penală

Capitolul IV Argumentație practică din perspectiva studiilor de caz – analiză de spețe

Bibliografie

=== BIBLIOGRAFIE CONSULTATĂ ===

BIBLIOGRAFIE CONSULTATĂ

1. Constituția României

2. Cod penal

3. Cod de procedură penală

4. I.Neagu „Drept procesual penal”

5. C.Mitrache „Drept penal român” București, 1995

6. E.Stancu „Criminalistică” vol. I, II, București, 1994

7. Constantin Sima „Cod penal adnotat”, București 1996

8. Dr. G.Antoniu, dr. C.Bulai „Practica judiciară penală” vol I, Ed. Academiei, 1998

9. V. Dongoroz „Explicații teoretice ale codului penal”,

10. C.Mitrache, C.Bulai „Culegere de spețe”

11. Vasile Bercheșan, Ion N.Dumitrașcu „Probele și mijloacele de probă”

12. V.Papadopol „culegere de practică judiciară penală pe anul 1991” Tribunalul Municipiului București, Sector 2, Decret nr. 238/1971 Casa de Editură și Presă „Șansa”

13. valerică Dabu „Despre dreptul și arta apărării” București, 1994

14. V.T.Dragomirescu, Hanganu, D.Prelipceanu Opere citate

15. I.Oancea „probleme de criminologie” Ed. All, București, 1994

16. Pr. Rodica Mihaela Stănoiu „Criminologie” Ed. Oscar Print, 1997

17. J.Pinatel „Criminologie” Ed.Pallaz, Paris, 1963

18. N.Mitrofan, T.Butoi, V.Zdrenghea „Psihologie judiciară” București, 1992

19. M.Zlate „Fundamentele psihologiei” partea a III-a, București 1994

20. P.Popescu – Vereanu „Dicționar de psihologie”, București, 1978

21. V.Preda „Profilaxia delicvenței și reintegrarea socială” Ed. Științifică și Pedagogică, București, 1981

22. A. Roșca „Motivele acțiunilor umane2 Ed.Cluj, 1943

=== Capitolul I ===

Capitolul I

NOȚIUNI DEFINITORII SUB ASPECT STRICT JURIDIC VIZÂND TRĂSĂTURILE CONSTITUTIVE ALE INFRACȚIUNII

Conform articolului 17 din Codul penal, infracțiunea se definește ca fiind "fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală". Așadar infracțiunea este o faptă ilegală, periculoasă săvârșită cu vinovăție. Trebuie reținut că legea penală nu se preocupă decât cu faptele care prezintă un pericol social de o anumită însemnătate, pericol care constă în primejduirea celor mai importante valori ale societății noastre. Astfel, au fost denumite trăsăturile esențiale ale infracțiunii, și anume: caracterul ilegal al faptei, caracterul ei periculos și vinovăția.

Între cele trei trăsături esențiale ale infracțiunii există o strânsă legătură. Astfel o faptă care prezintă pericol pentru societate nu va constitui infracțiune dacă nu apare o lege care să o prevadă ca atare și care să o sancționeze.

Fapta care prezintă pericol social – pericol social prezintă orice activitate care împiedică normala desfășurare a relațiilor sociale. Dintre faptele care prezintă pericol social se detașează prin gradul cel mai ridicat de pericol INFRACȚIUNEA.

Fapta care prezintă pericolul social al unei infracțiuni este fapta care se periclitează ori se vatămă valorile sociale arătate în art.1 Cod Penal și pentru sancționarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.

FAPTA SĂVÂRȘITĂ CU VINOVĂȚIE

A cerceta dacă o persoană este vinovată de fapta comisă înseamnă a analiza cugetul, gândul cu care a săvârșit această faptă, cu alte cuvinte dacă fapta aparține autorului, dacă ea exprimă personalitatea acestuia, a fost gândită, judecată de acesta înainte de a o săvârși. Nimeni nu poate fi pedepsit decât dacă a acționat cu intenția de a face ceva rău sau a procedat cu ușurință sau din neglijență acolo unde legea cere să te porți cu maximă atenție și chibzuință.

Vinovăția – rezultatul interacțiunii a doi factori: conștiință și voință.

Vinovăția presupune o atitudine conștientă în sensul că făptuitorul își dă seama, are reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale, al rezultatului acestora, care este periculos și săvârșește cu voință aceste acțiuni sau inacțiuni antrenând energia sa fizică spre realizarea rezultatelor urmărite.

Formele vinovăției

Vinovăția prezintă două forme: intenția și culpa; forma mixtă – praeterintenția – sau intenția depășită.

Intenția

Este forma principală de vinovăție definită în art.19 Cod Penal și reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului rezultând din prevederea rezultatului faptei sale și urmărirea acelui rezultat prin săvârșirea faptei ori numai acceptarea acelui rezultat.

Intenția directă – se caracterizează prin prevederea rezultatului faptei și urmărirea acelui rezultat prin săvârșirea faptei.

Intenția indirectă – se caracterizează prin prevederea rezultatului de către făptuitor, rezultat care nu mai este urmărit ci acceptă eventualitatea producerii lui.

Culpa

Constă în atitudinea psihică a făptuitorului care prevede rezultatul faptei sale, nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale deși putea și trebuia să-l prevadă.

Culpa cu prevedere – făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, rezultat pe care nu-l urmărește, nu-l acceptă și consideră fără temei că acesta nu se va produce.

Culpa simplă – făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale deși trebuia și putea să-l prevadă. Aprecierea vinovăției sub forma culpei urmează a se stabili după observarea criteriilor prevăzute de lege, și anume: dacă făptuitorul trebuia să prevadă rezultatul și dacă putea să-l prevadă.

Intenția depășită – praeterintenția

Este forma mixtă de vinovăție ce cuprinde intenția și culpa reunite.

Intenția depășită este forma de vinovăție care se realizează prin săvârșirea unei fapte cu intenție și producerea unui rezultat mai grav decât cel urmărit ori acceptat de făptuitor prin săvârșirea faptei, rezultat ce se impută acestuia sub forma culpei, deoarece nu l-a prevăzut, deși trebuia și putea să-l prevadă.

=== Capitolul II ===

Capitolul II

COMPORTAMENTUL INFRACȚIONAL. NOȚIUNI. PUNCTE DE VEDERE ȘI ACCEPȚIUNI ETIOLOGICE.

1. COMPONENTE PSIHOLOGICE IMPLICATE ÎN DECLANȘAREA COMPORTAMENTULUI DELICVENT

În toată problema etiologiei crimei, factorii psihici care determină pe infractor la crimă ocupă un loc important. Acești factori sunt de trei feluri:

a) factori motivaționali (trebuințe, mobiluri, tendințe, emoții, dorințe etc.); aceștia sunt factori propulsivi, determinanți la acțiune, inclusiv la crimă;

b) factori cognitivi, factori de cunoaștere (perceptivi, reprezentativi, imaginativi, intelectivi); aceștia sunt factori orientativi, de cunoaștere a situației și a mijloacelor de comitere, etc.

c) factori conativi sau de mișcare, de punere în aplicare a dorinței și ideii de comitere a crimei, în această ipoteză.

Aceste categorii de factori există și au un rol important atât în cazul săvârșirii unor fapte interzise sau criminale. Și într-un caz și în celălalt se manifestă tendințe, dorințe de a realiza și de a-și însuși ceva și hotărârea de comitere a unei fapte, urmate de mișcarea, aplicarea, hotărârii respective.

În cadrul factorilor psihologici, un loc aparte îl ocupă de asemenea componentele personalității: caracterul (agresiv, achizitiv), temperamentul (impulsivitate, insensibilitate), aptitudinile.

1.1 Componentele personalității

Personalitatea reprezintă un sistem hipercomplex, probabilistic, dinamic, deschis (Mihai Golu 1993). Sistemul personalității este lipsit de transparență, astfel încât el nu poate fi cunoscut decât prin investigații complexe. Elementele sale constitutive, atât cele simple, cât și cele complexe se află într-un sistem de legături multiplu determinate, astfel încât fenomenul personalității este dificil de cunoscut. Analiza este posibilă datorită proprietății personalității de a se proiecta în lumea exterioară prin impulsuri, atitudini, conflicte, ceea ce fundamentează și face posibil întregul sistem al științelor comportamentale, inclusiv al psihologiei judiciare.

Componentele biopsihologice

Componentele biologice ale personalității cuprind toată zestrea nativă a individului, indiferent dacă unele caracteristici se regăsesc și la predecesori (caracteristici ereditare) sau nu (caracteristici înnăscute). În determinarea comportamentului și mai cu seamă al celui deviant, calitățile sau deficiențele majore ale organismului, caracteristicile temperamentale, precum și constelația aptitudinală a individului constituie forțe adesea determinate.

1. a) Calitățile și deficiențele majore ale organismului, cele vizibile cât și cele mai puțin vizibile, își pun amprenta în mod hotărât asupra personalității. Oamenii au un organism bine structurat, dublat și de o înfățișare atrăgătoare, au o siguranță de sine, comportamentul lor fiind, în mare parte, determinat în mod avantajos de constituția lor fericită. În opoziție cu aceștia o capacitate redusă de rezistență la greutăți fizice sau deficiențe senzoriale ori locomotorii influențează negativ formarea personalității. Sentimentul de inferioritate generat de statura mică sau de disfuncții organice, potențate și prin disprețul tacit sau exprimat de cei din jur, adesea incită la comportamente compensatorii ("vitejia" lui Napoleon pare să fie ilustrativă) care nu o data pot duce la comportamente deviante. Sentimentul inferiorității este una din caracteristicile cele mai generale ale infractorilor.

1. b) Temperamentul constituie latura dinamico-energetică a personalității. Dinamică, deoarece ne furnizează informații cu privire la cât de iute sau lentă, mobilă sau rigidă, accelerată sau domoală, uniformă sau neuniformă este conduita individului. Energetică, deoarece ne arată care este cantitatea de energie de care dispune un individ și mai ales modul cum este consumată aceasta.

Unele persoane dispun de un surplus energetic, unele se încarcă energetic, altele se descarcă exploziv, violent: unele își manifestă energia într-o manieră echilibrată, altele își risipesc energia. Toate aceste deficiențe psihocomportamentale existente între oameni, sunt de fapt diferențe comportamentale. Temperamentul este una din laturile personalității care se exprimă cel mai pregnant în conduită și comportament (mișcări, reacții afective, vorbire, etc.). O serie de indicatori psihocomportamentali ne pot ajuta pentru a identifica cu ușurință temperamentele. Iată câțiva dintre aceștia:

ritmul și viteza desfășurării trăirilor și stărilor psihice;

vivacitatea sau intensitatea vieții psihice;

durabilitatea, extensia în timp a manifestărilor psihocomportamentale;

intrarea, persistența și "ieșirea" din acțiune;

impresionabilitatea și impulsivitatea;

tempoul (frecvența pe unitatea de timp a trăirilor psihice);

egalitatea sau inegalitatea manifestărilor psihice;

capacitatea de adaptare la situații noi;

modul de folosire, de consumare al energie disponibile.

S-au efectuat cercetări în ce privește rapiditatea reacției (felul de a reacționa, de a se mișca, modul obișnuit de activitate) și s-a constatat că delicvenții au reacții încete, se mișcă mai greu în comparație cu nedelicvenții.

Impulsivitatea poate să fie în corelație cu nivelul de inteligență, cu debilitatea mintală și lipsa de prevedere.

Impulsivitatea este „o trăsătură de temperament care se caracterizează printr-un mod excesiv de reacții spontane, primitive și necontrolate de conștiință.” Criminalii se caracterizează printr-o mare impulsivitate, mai ales criminalii agresivi și printr-o putere de inhibiție slabă. Impulsivii sunt mai mulți printre delicvenți decât printre nedelicvenți.

Puterea de inhibiție sau stăpânirea de sine este o însușire de temperament importantă. Ea acționează mai ales în legătură cu momentele de acțiune, de trecere la săvârșirea unei crime. Aceste tendințe, susține R.Ellis, citat de I.Oancea „sunt egoiste și antisociale”, cu pornire spre executare, pentru satisfacerea unor trebuințe egoiste. În criminologie se arată că mai multe persoane sunt ispitite să comită crime, mai cu seamă în momentele de criză, dar, datorită puterii de stăpânire de sine, nu trec la săvârșire. Cercetările întreprinse în materie arată că puterea de inhibiție este de două ori mai redusă la delicvenți față de nedelicvenți.

O altă însușire de temperament importantă este sensibilitatea. Această însușire, care se mai numește și impresionabilitate sau iritare, constă în rezistența la „stimulente supărătoare”, la zgomot mare și supărător. În momente și condiții care supără, delicvenții sunt deranjați. Este costatarea multor criminologi (Garofalo, Ferri), că, criminalii se caracterizează prin insensibilitate, prin lipsă de impresionabilitate.

1. c) Înzestrarea aptitudinală a personalității se referă la abilitatea naturală de a dobândi cunoștințe ori îndemnări de ordin general sau special. Doar inteligența de pildă, este considerată ca o aptitudine generală, câtă vreme îndemânarea constituie o aptitudine specială. Impactul factorilor sociali asupra aptitudinilor înnăscute este ușor de demonstrat. Oricât de "talentat", de înzestrat nativ pentru muzică ar fi cineva, nu poate atinge nivele superioare fără studii de specialitate. Pe de altă parte, nici-un desenator, chiar de geniu, nu va deveni un bun "falsificator" de bancnote sau de diplome dacă aptitudinile lui nu vor fi susținute de aptitudini antisociale puternice (relația aptitudini-atitudini). Tot astfel, inteligența (aptitudine generală), dacă nu este asociată cu onestitatea (atitudine socială pozitivă), poate să evolueze în direcția formării unei personalități de escroc, șantajist sau de delapidator.

Comportamentele sociale

Comportamentele sociale se referă la efecte acțiunii unor agenți de natură socio-culturală (mediul social, fenomenul învățării ca substrat și mecanism al educației spontane și instituționalizate) traduse în structuri achiziționate (caractere, atitudini), care, pe măsura consolidării lor, devin forțe motrice, chiar motive care modelează comportamentul.

2. a) Caracterul, în calitatea lui de nucleu al personalității, se formează și se dezvoltă în autogeneză, fiind de aceea puternic dependent de ansamblul de factori de ordin socio-culturali, luat într-un sens mai larg, care influențează și modelează procesul dezvoltării autogenetice. El cuprinde un ansamblu sau un complex de însușiri relativ stabile și constante ale individului uman, care asigură caracterului o anumită "formă" sau "coloratură" specifică, cu puternice accente de unicitate și iresponsabilitate.

"Caracterul a fost definit: ca un sistem ce dispune de un sector orientativ și de unul afectiv (N.Levitore); ca o funcție a voinței (W.Stephenson); voință moralicește organizată (Lklages); o formă a activității intelectuale (F.P); o îmbinare dintre trăsăturile înnăscute și dobândite (I.P.Pavlov, W.McDougall); mijloc de inhibare a instinctelor (A.A.Loback); rezultând dintr-o anumită îmbinate a trei funcții fundamentale: afectivitatea, intelectul și voința (Th.Libat, P.Malajert, A.Fouilleè); ca o noțiune morală ce se bazează pe patru elemente constitutive: tăria voințelor, claritatea judecății, subtilitatea și răscolirea afectivă (G.Kereschensteiner)", ansamblu închegat de atitudini și trăsături care determină o modalitate relativ stabilă, constantă de orientare și raportare la cei din jur, la sine însuși, la activitatea desfășurată, la însăși societate, ca realitate socio-umană globală.

Tulburările caracteriale se manifestă în orientarea negativ socială a comportamentului. Cercetările efectuate asupra individului delincvent au evidențiat un nivel de imaturitate caracterologică care se manifestă prin următoarele:

autocontrol insuficient;

impulsivitate și agresivitate;

subestimarea greșelilor și a actelor disociale sau antisociale comise;

indolență, indiferență și dispreț față de muncă;

tendințe egocentrice;

dorința realizării unei vieți ușoare fără muncă.

1.2 Procese psihice

1.2.1 Deficiențe intelectuale

În cadrul grupurilor de delicvenți cercetările au evidențiat un număr relativ mare de cazuri ce prezintă carențe serioase în ceea ce privește dezvoltarea lor psiho-intelectuală. capacitățile intelectuale reduse îi împiedică mai ales la anticiparea consecințelor și implicațiilor acțiunilor întreprinse.

S-au evidențiat o serie de caracteristici specifice delicventului din acest punct de vedere:

– trăiește mai mult în prezent, acțiunile sale desfășurându-se în mod precumpănitor sub presiune tiranică a impulsurilor și trebuințelor prezente;

– criticismul redus al gândirii;

– dificultățile sau imposibilitatea de anticipare pe plan mintal a urmărilor inevitabile ale infracțiunii;

– slaba capacitate de a trăi anticipativ o serie întreagă de stări emotive strâns legate de aceste urmări ale infracțiunii;

– lipsa „frânelor condiționale” ce se află la baza incapacității de a-și controla și înfrâna tendințele și impulsurile care-l împing la acte antisociale;

– sugestibilitate mărită.

Nu înseamnă că toți oamenii care prezintă aceste caracteristici psihice în mod absolut cert vor comite acte antisociale.

De asemenea, prezența unor capacități intelectuale normale nu constituie întotdeauna o garanție sigură a abținerii individului de a aluneca pe panta delicvenței.

În urma unor studii efectuate în penitenciare pe criminali s-a putut stabili existența unor factori de personalitate care disting delicventul de nedelicvent, și unele constelații de factori specifice.

A fost evidențiată o imaturitate persistentă fie pe plan intelectual, fie pe plan afectiv. Imaturitatea intelectuală nu trebuie înțeleasă ca fiind identică cu un coeficient de inteligență (Q.I.) scăzut. Imaturitatea intelectuală înseamnă capacitatea redusă de a stabili un raport rațional dintre pierderi și câștiguri în proiectarea și efectuarea unui act infracțional.

De reținut este că din cei care trec la act nu toți dau dovadă de aceeași înțelegere a conjuncturilor.

1.2.2. Tulburări ale afectivității

Afectivitatea joacă un rol deosebit de important în viața și activitatea individului uman și orice abatere de la normal crează probleme, uneori destul de serioase pe linie adaptativă. După cum afirmă majoritatea cerecetătorilor, se pare că majoritatea delicvenților se caracterizează fie printr-un nivel insuficient de maturizare afectivă, fie prin diferite stări de dereglare a afectivității.

Datorită nivelului crescut al egocentrismului (și al egoismului) și totodată, datorită existenței unui nivel scăzut al toleranței la frustrație, formularea și atingerea unor obiective acționale se face prin apelul la mijloace inegale.

Datorită experienței negative, a educației deficiente, deprinderilor și practicilor antisociale, delincventul se prezintă ca un instabil emotiv activ, un element care în reacțiile lui trădează discontinuitate, salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanță în reacții față de stimuli, inconstanță de origine endogenă specifică. Instabilitatea emotivă se asociază destul de frecvent cu agresivitatea, ducând la scăderea pragului delincvențial și la săvârșirea unor infracțiuni prin acte de violență.

1.2.3. Mobiluri , motive.

Printre criminologii contemporani, care s-au ocupat de factorii psihici ai crimei este E. Seeling. În acest sens, el citează, în primul rând, instinctele care sunt surse biologice ale acțiunii. După Seeling , instinctele sunt de mai multe feluri:

a) care se referă la individ (instinctul de conservare de sine, instinctul de hrănire etc.)

b) instincte în legătură cu mediul social (instinctul familial, instinctul social)

c) instinctul de reproducere și altele.

Trebuințele, tendințele emoțiilor la rândul lor, constituie adevăratele mobiluri (motive) ale acțiunilor umane, inclusiv ale acțiunilor criminale. Mobilul sau motivul reprezintă tot ce „dezlănțuie, susține și orientează o activitate.”

În psihologie se susține existența a două feluri de motive: primare și derivate.

Motivele primare sunt:

a) trebuințe – tendința conservării de sine (foamea, setea)

b) trebunța – tendința sexuală

c) trebuința – tendința combativă care constă în mobilizarea energiilor proprii în situațiile când apar piedici, obstrucții în calea satisfacerii trebunțelor proprii

Motivele derivate dezvoltate din motivele primare: emoții complexe, dorințe, sentimente, interese, atitudini, caracter și voință.

Mobilurile acestea pot lua o formă conștientă, dar ele pot fi și mai puțin conștiente (subconștiente – tendințe refulate), dar reale, ele stând în spatele acțiunilor criminale.

Mobilurile acestea pot lua forma unor motive, adică să primească o înfățișare rațional-intelectuală (crimele contra proprietății determinate de mobilul tendinței achizitive).

1.3 Factori neuro-psihici

Factorii neuro-psihici reprezintă acele deficiențe ce afectează trăsăturile și procesele psihice ale individului, mergând de la limita normalului și continuându-se mai ales în sfera patologicului, cu influențe negative asupra comportamentului acceptat de societate.

Din această categorie fac parte:

1.3.1 Epilepsia

Incidentele criminologice ale bolnavului epileptic sunt bine cunoscute. Dificultățile de apreciere medico-legale rezidă din diversitatea tablourilor clinice psihice pe care le poate îmbrăca epilepsia: stări crepusculare sau confuzionale (oniroide), tulburări intercritice de tip psihopatoid sau „caracteriopatic”, deteriorări encefalopatice, stări psihotice schizoforme sau de furor epileptic (cu mare heterodistructivitate și risc de comitere a unor crime cu cruzimi nemotivate, „omor patologic”), absențe, crizele psihomotorii sau epilepsia temporală, crizele de epilepsie parțială, tablouri în care tulburările de conștiință sunt variabil reprezentate: critic, post-critic și calitativ. Bolnavul se poate manifesta cu agresivitate extremă și violentă cu omoruri multiple, nemotivate, incendieri etc. Acest comportament lasă impresia că epilepticii se eliberează prin crizele motorii heteroagresive de toate impulsurile lor, menținute până atunci la nivel subconștient și permanent controlat.

O gamă variată de acte sociale comit epilepticii în perioada intercritică. Aceștia se caracterizează prin eficiența activității variabilă, impulsivitate, explozivitatea reacțiilor adaptative, labilitate dispozițională. În acest caz discernământul este considerat limitat.

1.3.2 Traumatismele cranio-cerebrale

Produse izolat sau în cadrul politraumatismelor îmbracă formele cele mai variate de prezentare și evoluție clinică. Creierul, din cauza complexității sale funcționale, va răspunde la factorul traumatic adesea neașteptat, polimorf, aproape individualizat de la caz la caz. Tulburările psihice ce pot să apară după un traumatism cranio-cerebral sunt foarte numeroase:

tulburări de comportament (agresivitate)

iritabilitate

impulsivitate

dezinteresul etico-moral

dezinserția afectivă și socială

dezinhibiția pulsională și verbală.

Frecvent se menționează rolul consumului de alcool și delictualitatea traumatizaților cerebrali, care după unii autori este implicat la 2/3 din cazuri prin diminuarea pragului de toleranță și declanșarea unor reacții medico-legale de mare potențial antisocial.

1.3.3 Nevrozele

Sunt tulburări psihice comprehensive a căror dezvoltare nu implică o semnificativă perturbare a conștiinței sau personalității celui în cauză. Se consideră că nevrozele sunt de sorginte exogenă, dar mai mult decât amplitudinea factorului exogen (evenimentele psihotraumatizante, frustrante, stresante) din punct de vedere psihopatogenic contează semnificația care este acordată acestui factor de către cel în cauză. Personalitatea neurotică prezintă particularitățile de inadaptare prin caracterul instabil, intolerant sau contradictoriu. Acest tip de personalitate prezintă tendințe la conduite agresive complicate sau disimulate, deoarece nevroticului îi este frică de propria violență.

Inadaptarea personalității nevrotice este o consecință a nehotărârii, incapacității, neîndemânării în relațiile sociale.

1.3.4 Psihozele

Sunt boli psihice grave, incomprehensibile, inexplicabile atât prin natură cât și prin manifestări; se dezvoltă treptat distrugând componentele structural-funcționale ale vieții psihice de bază.

Între psihozele afective, mania reprezintă o periculozitate socială mai redusă decât depresia, deoarece actul antisocial nu poate fi pregătit minuțios datorită excitației psihomotorii, iar trecerea la împlinirea sa se face rapid, fără deliberare. Față de maniac, care este frecvent descoperit în flagrant delict, melancolicul disimulează cu abilitate faptele săvârșite.

Adesea debutul schizofreniei se însoțește de manifestările cele mai periculoase cu violențe și impulsuri nediscriminatorii. Alegerea victimei sau victimelor se motivează psihopatologic ca autoapărare. O periculozitate deosebită prezintă schizofrenia paranoidă atât prin frecvența conduitelor deviante patologice, cât mai ales prin gravitatea actelor agresive săvârșite cu ferocitate prin provocarea de leziuni multiple și folosind mijloacele cele mai variate de atacare.

1.3.5 Psihopatiile

Prezintă prototipul comportamentului deviant prin trăsături esențiale care realizează inadaptarea în mediul social de origine. Tulburările de personalitate nu sunt structuri psihice dizarmonice care se întâlnesc în zona așa-zisă a normalității. Inadaptarea la mediul social este consecința unor trăsături particulare deosebite și polimorfe ale acelor personalități:

a) un mare potențial de anti și asocialitate;

b) un comportament delictual polivalent;

c) spontaneitatea acțiunilor deviante, nu prin insuficiența capacității de deliberare, cât prin necesitatea satisfacerii imediate a pasiunilor instinctiv-emoționale și imaturității afective;

d) agresivitatea exacerbată de tendințele narcofilice;

e) rolul de inductor negativ, activ, sociopatic pe care-l desfășoară;

f) tendințele de bravare și de simulare;

g) malignitatea conduitelor deviante atât prin efectele social-negative cât și prin posibilitățile de decompensare, în care tulburări majore, de intensitate psihotică, pot antrena concomitent grave implicații pe plan social.

Toate aceste trăsături cu caracter general permanent adăugate defectivității moral-caracteriale sugerează invaliditatea permanentă a acestor categorii.

2. COMPONENTE DE MEDIU ȘI ÎMPREJURĂRI FAVORIZANTE

2.1 Factori de mediu

În formarea și dezvoltarea criminalului, pe lângă factorii ereditari, un rol important îl joacă factorii de mediu, condițiile de formare (creștere-maturizare) și de dezvoltare socială (învățare și educare), întreaga ambianță socială în care trăiește omul. În criminologia contemporană, pentru cunoașterea trăsăturilor caracteriale ale criminalului se cerecetează condițiile de dezvoltare și antecedentele mediului acestuia. Aceste condiții de dezvoltare sunt:

2.1.a) Familia de naștere

În criminologie se face distincție între familia de naștere, familia în care s-a născut și a crescut criminalul și familia proprie, familia întemeiată de acesta.

Familia de naștere este de mare importanță pentru formarea și dezvoltarea acestuia și se studiază pe mai multe planuri.

Un prim plan privește nivelul socio-economic sau categoria de proveniență a criminalului. Cercetările au evidențiat că cei mai mulți infractori provin din familiile modeste, lucru valabil atât pentru minorii primari și recidiviști cât și pentru recidiviștii adulți.

Un al doilea plan este cel care privește structura familiei în sensul că se cercetează dacă este vorba de o familie închegată, bine formată sau este vorba de o familie dezorganizată și disociată. Pinatel evidențiază că un procent de 58% din infractori provin din familii dezorganizate.

Un aspect deosebit de important al familiei privește climatul afectiv și educativ. Educația este deficientă când în familie – la părinți – există amoralitate, delicvență, promiscuitate, beție etc.

S-a cercetat și poziția copilului în familie, poziție care de multe ori este nefavorabilă. S-a evidențiat că copilul unic în familie este leneș, pretențios, egoist. Cercetările au arătat că 43,75% din deținuți provin din familii cu 1-3 copii, iar 56,25% din deținuți provin din familii cu 4-10 copii.

2.1.b) Vecinătatea

Vecinătatea este de asemenea un mediu primar al copilului. Cercetările au dus la stabilirea unor corelații între infracționalitate și anumite cartiere, cu familii îngrămădite, cu copii străzii lipsiți de supraveghere, cu vagabonzii.

2.1.c) Școala, locul de muncă și serviciul militar

Acestea sunt instituții de educație, instrucție militară și de muncă. În toate acestea copilul sau tânărul intră ocazional și obligatoriu pe o anumită periadă. Studiile făcute arată că infractorii se caracterizează prin anumite particularități privind comportarea lor în aceste instituții.

Astfel, mulți infractori au săvârșit abateri, au avut conduită rea în timpul școlarizării încă din școala primară; aceștia nu au dat dovadă de adaptare și integrare în școală, de disciplină și stăruință la învățătură. Mai mult decât atât, inadaptarea a început devreme, din primele clase și la vârstă fragedă. Inadaptarea și lipsa de integrare constau în: absențe la ore, indisciplină, purtare rea față de profesori. În relațiile cu colegii se remarcă retrageri ori conflicte. După cum arată Pinatel, în afară de școală „bat strada, comit mici furturi, intră în cinematografe fără să plătească, fug de acasă, beau, fumează. Acestea înseamnă că infractorii se manifestă din vreme prin atitudini predelictuale”.

De la o anumită vârstă, pentru orice tânăr trebuie să înceapă pregătirea și activitatea profesională. Majoritatea tinerilor se dovedesc inadaptabili, manifestă lipsă de interes pentru profesiune; de cele mai multe ori lipsesc de la programul de muncă, îl întrerup sau îl schimbă. Intervențiile și sfaturile îndrumătorilor în muncă, de cele mai multe ori nu sunt luate în seamă. Mai mult decât atât, manifestă o conduită, ajung în conflict cu tovarășii de muncă, ba chiar comit infracțiuni la locul de muncă.

2.1.d) Mediul de muncă, locuință, timp liber

Munca și relațiile de muncă sunt binefăcătoare pentru conduita omului. De multe ori însă, anumite locuri de muncă pot favoriza la oameni atitudini și comportări negative. Mulți infractori au declarat că au învățat viciul și comportarea delictuală la locul de muncă. De exemplu, munca în anumite localuri de consumație pot duce la slăbirea caracterului moral al omului; munca în domeniul comercial unde domnește goana după câștig în urma speculațiilor influențează negativ conștiința unor oameni, slăbind respectul pentru legalitate și cinste.

Astfel de oameni nu mai fac distincția între delictuos și nedelictuos începând a comite infracțiuni.

2.2 Factori situaționali

În general săvârșirea faptei criminale este, în esența sa, o confruntare a unui om cu o situație din care acesta nu poate ieși decât prin comiterea acelei fapte. Săvârșirea faptei criminale presupune două condiții: una, o persoană, o individualitate, și o anumită situație, în care se află acea persoană.

Ideile avansate de J.Pinatel duc în mod firesc la concluzia că „în circumstanțe excepționale, orice om poate fi delincvent”. El consideră că diferența dintre delincvenți și nedelincvenți trebuie căutată în „pragul delincvențial”, în sensul că unii dintre nedelincvenți au nevoie de evenimente, de presiuni grave pentru a le provoca o reacție delincvențială, alții trec la fapt dintr-o incitație exterioară foarte ușoară. Spre deosebire de aceștia, delincventul format nu așteaptă ivirea unor situații excepționale ci provoacă el însuși ocaziile în care apoi operează.

Săvârșirea unei crime nu este altceva decât un răspuns al unui om aflat într-o situație dificilă. În criminologie se cercetează starea specifică situației respective și specificul persoanei care comite crima.

Factorii situaționali au fost arătați de Seeling, care spunea că aceștia pot stimula sau împiedica comiterea crimei, bineînțeles dacă întâlnesc persoana cu anumite predispoziții adecvate.

Dar, uneori, apare și destinul sau hazardul, care joacă un rol decisiv în această întâlnire între om și instigarea mediului. Acești factori situaționali se împart în factori principali și factori secundari.

Factorii principali:

– factorii economici – o criză economică, inflație, mizerie, lipsuri în care poate ajunge o persoană sau o familie. În aceste condiții pot crește crimele, infracțiunile. Autorii unor astfel de fapte pot fi și oameni până atunci cinstiți, care ajung în criză, recurg la rezolvarea nevoilor lor materiale prin comiterea de crime. În aceste situații, este mai puțin vorba de criminali profesionali ci de criminali ocazionali.

– alcoolul – folosit în cantități mai mari decât în mod normal, poate deveni un factor declanșator de crimă. Efectul alcoolului se concentrează asupra sistemului nervos, contribuind la slăbirea controlului conștiinței asupra conduitei. El are influență asupra persoanelor cu reactivitate primitivă.

– atitudini și acte ale adversarilor ori ale autorităților pot juca rolul unor factori declanșatori de crimă; existența unor conflicte mocnite, urmate de unele expresii ofensatoare, intervenția brutală a unui organ de poliție, pot provoca reacții infracționale, mai ales dacă este vorba de anumite tipuri de infractori; asemenea acte se interpretează ca provocări și conduc la declanșarea unor acte criminale.

– tulburări ale vieții erotice ori tentații sexuale ivite pe neprevăzut pot declanșa acțiuni criminale; așa, de exemplu, cum atenționează Seeling, infidelitatea partenerului în viața erotică, „amorul nenorocit”, urmat de tulburări psihice puternice pot conduce la izbucniri criminale.

Sunt de asemenea factori de mediu declanșatori de acte criminale, unele pasiuni politice, întreținute de certuri între grupări politice adverse care în momente de emoții puternice, conduc la crime politice. La fel, mărfurile expuse în magazine, la oameni fără control de sine, provoacă impulsul de furt; tentațiile mărfurilor expuse „întunecă mintea” și împing la crimă.

Seeling consideră că mai există o serie de factori pe care îi numește secundari care joacă un rol deosebit la săvârșirea crimei. Acești factori sunt legați de situație și anume:

1) cine (cine este victima crimei);

2) ce (ce obiect, bun, valoare vizează crima);

3) unde (unde, în ce loc se petrece crima);

4) cu ce (cu ce mijloace, instrumente se comite crima);

5) de ce (din ce motive se comite crima);

6) cum (cum se execută, prin ce modalități se execută crima);

7) când (în ce moment se comite crima).

Mult timp victima a fost luată în considerare doar din punctul de vedere al dreptului penal, ca persoană care suferă – material și moral – de pe urma crimei.

În criminologia contemporană preocupările pentru victimă s-au dezvoltat mult, încât s-a format o nouă disciplină științifică, anume victimologia, care studiază diferite laturi ale rolului și contribuției victimei în procesul de producere a crimei. S-au evidențiat următoarele relații între criminal și victimă:

a) relații schimbătoare între criminal și victimă, potrivit cărora victima poate deveni criminal și criminalul poate deveni victimă, de exemplu într-o încăierare în mulțime, sau la infracțiunile de circulație pe drumurile publice;

b) victima latentă, cazul când o persoană, datorită unor predispoziții oarecare este „destinată” parcă a juca rolul de victimă într-o crimă, un fel de persoană care „atrage criminalul cum atrage oaia lupul”.

O asemenea persoană afișează o dispoziție fatalistă, este indiferentă la ce se întâmplă cu ea, nu știe să se apere și cedează ușor criminalului;

c) Între criminal și victimă există o relație specifică cum este cazul în relația dintre o prostituată și susținătorul acesteia, unde există o legătură de exploatare specifică;

d) Este interesantă și situația în care victima „colaborează” la crimă; de exemplu, în cazul victimă-provocator, victimă prin imprudență, etc.

2.3 Declanșarea actului infracțional

Pentru trecerea la săvârșirea faptei criminale, trebuie să existe o seamă de condiții, de elemente care privesc, mai întâi, persoana care va comite fapta și apoi condiții, elemente care privesc situația care incită și în care se comite fapta.

Cu privire la persoană, este necesar ca aceasta să fie într-o stare fizică și psihică ce, în general, are probleme în ceea ce privește adaptarea socială, conlucrarea cu alți oameni, în familie ori în afară de familie, în profesiune ori în relația cu alți oameni.

Este vorba de persoane, în general, violente, certărețe, ranchiunoase, cu tendințe lipsite de stăpânire de sine, de milă ori simpatie pentru alte persoane. Astfel de persoane înainte de comiterea de infracțiuni, au purtări rele, predelincvente. Poate să fie vorba de persoane cu trăsături temperamentale dificile, persoane impulsive, cu reacții nestăpânite. De asemenea poate să fie vorba de persoane cu defecte caracteriale, paranoizi, care nu se pot adapta social. Poate să fie vorba de persoane care sunt într-o anumită criză – financiară, familială – conflicte datorită cărora există pornire spre fapte delictuale.

Deci înainte de trecerea la săvârșirea crimei trebuie să fie prezente: o anumită situație în care ajunge o persoană și că această persoană se găsește într-o anumită stare – enervată, stare de criză, cu o anumită structură psihică și morală (violentă). Acesta nu poate face față situației, ajunge în conflict cu alte persoane și trece la comiterea crimei. De regulă, înainte de trecerea la act există o anumită pregătire morală și materială și apoi trecerea la comiterea crimei.

Cauzele interne pot fi unele ereditare – alcoolic, paranoic, altele datorate condițiilor de dezvoltare ale persoanei – familie dezorganizată, criză economică etc.

O comitere de crimă este o problemă grea și complexă, există un adevărat proces psihic și moral, o criză prin care trece criminalul, mai ales în cazul crimelor grele (omor, trădare, incendieri), uneori, asemănătoare cu frământările sinucigașului.

2.4 Pericolul social și criteriile sociale de apreciere a acestuia

Prin pericol social al unor acte de conduită înțelegem particularitatea acestora de a aduce atingeri sau periclita unele valori sociale, de un anumit interes pentru societate. Pericolul social constituie, astfel o trăsătură esențială și comună tuturor faptelor prin care se încalcă ordinea de drept. Incriminarea prin lege a unor categorii de fapte nu este decât consacrarea legală a existenței unui grad mai ridicat de pericol social pentru valorile ocrotite pe cale penală.

Periculozitatea socială a infracțiunii rezidă, prin urmare, atât în răul pe care fiecare infracțiune concretă îl produce într-un caz determinat cât și prin perspectiva că în condiții materiale și subiective, faptele de același tip să se repete, să devină un fenomen.

Pericolul social trebuie să îndeplinească două condiții:

a) pericolul social trebuie să fie generat de săvârșirea unei fapte incriminate în legea penală.

b) pericolul social să fie de o asemenea gravitate încât pentru combaterea faptei care l-a generat să fie necesară aplicarea unei pedepse.

Pentru a se evita subiectivismul, organele judiciare trebuie să folosească următoarele criterii de evaluare a pericolului social:

– modul și mijloacele de săvârșire a faptei – este necesar să se aibă în vedere: modul cum a fost săvârșită fapta, săvârșirea acțiunii pe ascuns sau pe față, săvârșirea unui singur act infracțional, sau a mai multora.

– scopul urmărit de făptuitor – pericolul social este mai mare dacă făptuitorul a avut un scop patrimonial.

– împrejurările în care fapta a fost comisă – ansamblul de date, stări sau situații care au creat ambianța în care au avut loc săvârșirea faptei. În cadrul acestui criteriu ar putea fi luate în considerare: timpul și locul comiterii.

– urmarea produsă și care s-ar fi putut produce – se au în vedere urmările concrete, indiferent de natura lor patrimonială, organizatorică, politică, morală – pe care fapta săvârșită fie le-a produs efectiv, fie era susceptibilă să le producă, dacă anumite împrejurări, independente de făptuitor nu ar fi împiedicat survenirea lor.

– persoana și conduita făptuitorului – persoana făptuitorului trebuie apreciată nu numai sub aspect psiho-fizic ci și social, luându-se în considerare atât trăsăturile de caracter și temperamentul său cât și măsura integrării sociale. Cât privește conduita, pentru evaluarea gradului de pericol social, interesează atât comportarea sa dinaintea săvârșirii faptei cât și după comiterea ei.

=== Capitolul III ===

Capitolul III

COMENTARII, PUNCTE DE VEDERE ȘI ACCEPȚIUNI ASUPRA ARGUMENTELOR DE ORDIN JURIDIC ȘI PSIHOLOGIC VIZÂND CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL.

Caracterul infracțional sau penal al unei fapte concrete este consecința, rezultatul întrunirii trăsăturilor întrunite de lege prin care acea faptă este caracterizată ca infracțiune.

Caracterul infracțional al faptei este exclus atunci când nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în textul incriminator pentru calificarea faptei respective ca infracțiune.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei constau din anumite situații, stări, împrejurări existente în momentul săvârșirii faptei, care împiedică realizarea unei trăsături esențiale ale infracțiunii și prin aceasta exclud caracterul penal al faptei.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei se pot împărți în :

a) cauze care privesc pericolul social;

b) cauze care privesc vinovăția;

c) cauze care privesc prevederea în legea penală a faptei.

După sfera de aplicare sunt:

a) cauze generale care înșătură caracterul penal al faptei și își au sediul de reglementare în partea generală a codului penal și sunt aplicabile oricăror cauze concrete;

b) cauze speciale care au aplicațiune mai restrânsă la cazurile anume prevăzute de lege. Sediul de reglementare poate fi atât în partea generală cât și în partea specială.

LEGITIMA APĂRARE

1. Definiția conceptului juridic

“Este o cauză care exclude caracterul penal al faptei datorită lipsei de vinovăție în condițiile în care aceasta este săvârșită.”

Potrivit art. 44 C.Pen. : “Este în stare de legitimă apărare acela care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public și care pune în pericol grav persoana și drepturile celui atacat ori interesul public.”

2. Considerații și aspecte definitorii sub aspect juridico-psihologic

Persoana și drepturile sale sunt apărate preventiv prin incriminarea tuturor faptelor ce le-ar putea leza, iar în cazul atingerii acestora se poate recurge la sprijinul autorității de stat pentru înlăturarea pericolului și tragerea la răspundere. Sunt situații excepționale când o persoană este victima unei agresiuni și când în fața unui pericol iminent, lipsind posibilitatea de a se face apel la intervenția autorităților, săvârșește o faptă prevăzută de legea penală.

Această faptă nu este săvârșită cu vinovăție căci făptuitorul nu a acționat cu voință liberă ci constrâns de necesitatea apărării valorilor sociale amenințate grav prin atacul periculos.

Aceasta este și temeiul înlăturării vinovăției și al caracterului penal al faptei săvârșită în legitimă apărare.

3. Elementele de bază ale legitimei apărări

3.1 Atacul 

Este o comportare violentă a omului, cu atitudine ofensivă ce se materializează de regulă într-o acțiune îndreptată împotriva valorilor sociale.

Pentru a da naștere unei apărări legitime, atacul trebuie să îndeplinească mai multe condiții :

a) să fie “material” – să se concretizeze într-o acțiune fizică, de folosire a mijloacelor agresive (arme albe, arme de foc, corpuri contondente). Atacul se poate materializa și printr-o inacțiune. Un atac verbal nu dă dreptul unei riposte legitime.

b) să fie direct – când constituie un mod nemijlocit o sursă de pericol pentru persoană sau pentru interesul legitim împotriva căruia se îndreaptă. Condiția atacului de a fi direct vizează raportul în spațiu între atac și valoarea ocrotită. În practica judiciară s-a decis că nu există un atac direct în cazul în care între agresor și persoana vătămată se află un obstacol care îl împiedică pe cel dintâi să pună în pericol viața celui de-al doilea.

c) să fie imediat – atunci când este dezlănțuit sau este pe cale să se producă. Acesta este un atac iminent care nu trebuie confundat cu atacul eventual – deci cu o agresiune ce s-ar putea produce în viitor. Atacul este actual când se află în curs de desfășurare adică în momentul în care s-a declanșat până la consumare.

d) să fie injust – nelegitim, neîntemeiat pe o dispoziție a legii sau pe un drept.

Sunt considerate legal justificate:

– privarea de libertate a persoanei de către organul de poliție în baza unui mandat legal;

– pătrunderea în domiciliu în condițiile legii;

– folosirea forței dispusă conform legii 60/1991 în cazul unor acte de tulburare a ordinii și liniștii publice.

Caracterul injust se referă la orice acțiune, atac, agresiune fără vreo deosebire făcută de lege în ce privește calitatea autorului și cadrul în care atacul este înfăptuit.

e) să fie îndreptat împotriva unei persoane, a drepturilor sale ori împotriva unui interes legitim.

Pentru ca apărarea să fie legitimă este necesar să vizeze una din valorile ocrotite de lege: persoana fizică, viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, dreptul de proprietate, avutul public, etc.

f) să pună în pericol grav persoana atacată.

Pericolul se consideră grav atunci când atacul este de natură să producă o vătămare ireparabilă sau greu de înlăturat. Un pericol, dacă nu ar fi grav, este de natură să creeze, în psihicul celui care efectuează actul de apărare, acea stare specială de constrângere care exclude posibilitatea de determinare liberă a voinței și ca atare, existența vinovăției.

3.2 Apărarea

Se concretizează în săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Pentru a fi considerată legitimă, fapta trebuie să îndeplinească două condiții:

a) să fi fost necesară pentru înlăturarea atacului, necesitate apreciată în funcție de mai mulți factori:

– obiectul agresiunii (viață, integritate corporală, libertate) și gradul de periclitare al acestuia;

– de instrumentul sau mijloacele de agresiune (cuțit, topor, armă de foc, pumnal);

– de caracterul imediat al agresiunii. Mai înainte ca atacul să fi devenit iminent, pericolul încă eventual poate fi evitat în alt mod, iar după ce agresiunea s-a consumat, apărarea încetează a fi necesară.

– de intensitatea agresiunii;

– de anumite condiții de timp, loc, privitoare la persoana atacată.

Actul de apărare se consideră necesar chiar dacă nu reprezintă pentru autor singurul mijloc de evitare a pericolului creat prin agresiune. Fapta prevăzută de legea penală săvârșită în apărare se consideră a fi fost necesară numai dacă s-a îndreptat împotriva agresorului, nu împotriva altei persoane.

b) să fie proporțională cu gravitatea atacului, adică să existe un raport de proporționalitate sub aspectul gravității între fapta prevăzută de legea penală săvârșită în apărare și atacul care a determinat comiterea ei.

Proporționalitatea apărării cu gravitatea atacului are în vedere respectarea unei echivalențe între actul de apărare și cel de atac, astfel că la un atac îndreptat împotriva integrității corporale se poate riposta cu o faptă de apărare ce privește integritatea corporală a agresorului.

Dacă apărarea este vădit disproporțională față de agresivitatea atacului și de împrejurările în care acesta a avut loc, fapta este săvârșită cu depășirea limitelor legitimei apărări.

Depășirea limitelor legitimei apărări

Depășirea limitelor legitimei apărări poate constitui tot legitimă apărare când se întemeiază pe tulburarea sau temerea în care se găsea făptuitorul în momentul comiterii faptei. Este așa-numitul exces justificat.

Dacă depășirea limitelor apărării nu se întemeiază pe tulburare sau temere, fapta nu mai este considerată săvârșită în legitimă apărare ci este infracțiune săvârșită în circumstanța atenuantă prevăzută de art.73, lit. a, C.Pen.

Efectele legitimei apărări

Fapta săvârșită în legitimă apărare nu este infracțiune pentru că îi lipsește trăsătura esențială a vinovăției. Făptuitorul a fost constrâns de necesitatea înlăturării agresiunii care punea în pericol grav valorile sociale ocrotite și nu a acționat cu voință liberă.

Fapta nu este infracțiune și deci nu atrage răspunderea penală a făptuitorului.

STAREA DE NECESITATE

1. Definiția conceptului juridic

Cauză care înlătură caracterul penal al faptei.

„Este în stare de necesitate acela care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol iminent și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său sau al altuia sau un interes public.”

Făptuitorul trebuie să aleagă dintre două rele pe cel mai mic. Voința făptuitorului nefiind determinată de condițiile normale ci de imperiul necesității salvării, este normal ca acesta să nu fie pedepsit.

Atunci când fapta prevăzută de legea penală a fost săvârșită de un terț care a intervenit în favoarea unei persoane sau al unui interes legitim aflat în pericol, înlăturarea caracterului penal al faptei se bazează mai puțin pe ideea de constrângere psihică și mai mult pe ideea de solidaritate și datorie socială care înlătură factorul intelectiv și numai indirect exercită o constrângere asupra vinovăției.

2. Condițiile stării de necesitate

Există două elemente: starea de pericol și acțiunea de salvare.

2.1 Condiții privitoare la pericol

Izvorul principal poate fi o forță naturală – trăznet, cutremur, inundații, etc.

Existența pericolului nu este suficientă pentru a justifica fapta prevăzută de legea penală, dacă există o altă posibilitate de înlăturare a acesteia.

Pentru a fi apt ca element al stării de necesitate, pericolul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

a) să fie iminent adică să existe elemente certe care să impună concluzia că pericolul se va materializa imediat, că este pe punctul de a genera răul la care este expusă persoana, drepturile sale, interesul public și privat ocrotite; cu atât mai mult condiția este îndeplinită când pericolul iminent a devenit actual, adică începerea producerii răului.

Exemplu: dacă inculpatul spărgea geamul cabinei șoferului rănindu-l grav pe acesta pentru a-l determina să oprească mașina, deoarece căzuse din vehicul o persoană și era târâtă cu piciorul prins în ușă, se poate aprecia că era în stare de necesitate.

b) să amenințe viața, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia, ori un interes ocrotit de lege.

Vârsta, starea de sănătate sau de boală, de normalitate sau infirmitate aflate în pericol nu influențează. Prin bun important se înțelege orice bun care prin natura destinația sa justifică efectuarea actului de salvare.

c) să fie inevitabil adică de neînlăturat prin alte mijloace. În situația în care pericolul poate fi înlăturat în alt mod decât prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, nu există constrângere psihică și deci nici stare de necesitate. Caracterul inevitabil al pericolului trebuie să rezulte din împrejurări și prezumții concrete raportate la starea psiho-fizică a persoanei care a efectuat acțiunea de salvare.

3. Condiții referitoare la acțiunea de salvare

a) să se realizeze prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.

b) să fie singura cale pentru salvarea acelor valori, indispensabilă pentru înlăturarea pericolului care le amenință.

Dacă pericolul putea fi înlăturat și în alt mod problema stării de necesitate nu se poate pune. Dacă în raport cu situația concretă, făptuitorul a fost îndreptățit să aprecieze că nu există altă cale de salvare din fața pericolului decât săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, el va beneficia de prevederile legale privitoare la starea de necesitate, chiar dacă, în realitate pericolul putea fi înlăturat și în alt mod, însă nu a fost conștient de această posibilitate.

c) să nu fi cauzat urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar putea produce în cazul neînlăturării pericolului. Fapta prevăzută de legea penală prin care se pricinuiește unui terț inocent urmări vădit mai grave decât cele ce ar fi survenit în cazul neînlăturării pericolului, constituie infracțiune.

d) să nu fie săvârșită de către o persoană sau pentru a salva o persoană care are obligația de a înfrunta pericolul.

Nu se consideră în stare de necesitate persoana care datorită funcției sau profesiei sale este obligată să înfrunte pericolele inerente funcției sau profesiei respective.

Este vorba de polițiști, militari, pompieri, aviatori, ale căror misiuni de luptă vizează chiar înlăturarea acestor pericole.

Efecte

Făptuitorul nu acționează cu voința liberă ci sub amenințarea pericolului și de aceea nu este vinovat. fapta săvârșită în stare de necesitate nu este săvârșită cu vinovăție deci nu atrage răspundere penală.

CONSTRÂNGEREA FIZICĂ

Există constrângere fizică ori de câte ori o persoană a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, acționând în mod mecanic sau rămânând inactivă, sub imperiul unei energii străine, care a silit-o în mod fizic să comită acțiunea sau inacțiunea constitutivă unei infracțiuni.

1. Definiția conceptului juridic

„Constrângerea fizică este presiunea căreia nu i s-a putut rezista, exercitată de o forță asupra energiei fizice a unei persoane.”

O faptă comisă sub imperiul constrângerii fizice nu constituie infracțiune, întrucât îi lipsește trăsătura esențială a vinovăției, sub aspectul factorului volitiv. Persoana care acționează sau rămâne inactivă în condițiile presiunii exercitate asupra sa de o energie fizică externă, căreia nu i se poate opune, nu se află în situația de a-și manifesta în mod liber voința.

2. Condițiile necesare accepțiunii în sens juridic și psihologic a existenței în fapt a constrângerii fizice

a) să se săvârșească o faptă prevăzută de legea penală.

Orice faptă prevăzută de legea penală este în principiu susceptibilă de a fi comisă în stare de constrângere fizică.

Întrucât în cazul constrângerii fizice nu se pune problema voinței libere, deci a vinovăției potențiale, este indiferent dacă fapta este săvârșită cu intenție sau culpă.

Exemplu: – un militar aflat în permisie nu se poate întoarce în unitate din cauza înzăpezirii trenurilor;

– un gardian imobilizat de câțiva deținuți nu poate împiedica evadarea altui deținut.

b) constrângerea fizică să fie asupra persoanei care comite fapta prevăzută de legea penală.

Forța străină, care împiedică pe cel constrâns să-și dirijeze în mod liber voința, poate consta în energia unei persoane.

Exemplu: – o persoană imobilizează un funcționar pentru a-l împiedica să-și îndeplinească o îndatorire de serviciu.

c) persoana constrânsă să nu aibă posibilitatea de a rezista acțiunii de constrângere.

Dacă persoana constrânsă are posibilitatea să anihileze cu mijloace proprii presiunea exercitată asupra energiei sale fizice, caracterul penal al faptei este înlăturat deoarece a avut posibilitatea de a-și determina și dirija în mod liber voința.

CONSTRÂNGEREA MORALĂ

1. Definiția conceptului juridic

Constrângerea morală constă în presiunea pe care o persoană o exercită prin orice mijloace asupra psihicului oricărei persoane, determinând-o prin teama gravă pe care i-o insuflă și prin aducerea sa în situația de a nu-și mai putea determina în mod liber voința, să comită o faptă prevăzută de legea penală.

Exemplu: un casier este amenințat cu arma să predea o anumită sumă de bani din gestiune.

Constrângerea morală fiind o cauză personală de înlăturare a caracterului penal al faptei, nu profită desigur, decât persoanei amenințate, căci numai aceasta a acționat fără vinovăție. Persoana care a exercitat amenințarea, pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, va fi considerată instigator la comiterea acelei fapte de către cel amenințat.

2. Condiții necesare accepțiunii în sens juridic și psihologic a existenței în fapt constrângerii morale

a) persoana constrânsă moral să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală ca autor, complice, instigator sub forma tentativei sau consumată.

b) să existe o acțiune de constrângere, exercitată prin amenințare, asupra psihicului unei persoane. Constrângerea morală este generată de existența unui pericol care izvorăște dintr-o amenințare asociată unei cereri adresate agentului de a comite o anumită faptă prevăzută de legea penală.

c) persoana amenințată – făptuitorul sau altă persoană – să fie expusă unui pericol grav. Dacă pericolul nu este grav – adică nu privește un rău ireparabil – înseamnă că amenințarea nu a fost susceptibilă să producă acea presiune psihică ce caracterizează constrângerea morală.

d) pericolul cu care se amenință să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală. Este necesar ca fapta săvârșită să fi fost indispensabilă pentru înlăturarea pericolului, să fi reprezentat singura cale pentru evitarea acestuia.

Pericolul trebuie să fie iminent, inevitabil. Starea de pericol să nu fie cauzată chiar de persoana amenințată căci în acest caz putea să evite pericolul neprovocându-l.

CAZUL FORTUIT

Conform art. 44 C.Pen.:

„Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută”.

1. Definiția conceptului juridic

Cazul fortuit desemnează situația, starea, împrejurarea în care acțiunea, inacțiunea unei persoane a produs un rezultat pe care acea persoană nu l-a conceput și nici urmărit și care se datorează unei energii a cărei intervenție nu a putut fi prevăzută.

Exemplu: un tractorist în timp ce ara cu tractorul atinge cu plugul un obuz rămas neexplodat în pământ din timpul războiului care explodează și rănește un muncitor agricol. În acest caz vinovăția este absentă deoarece rezultatul este imprevizibil, după cum imprevizibilă a fost și intervenția forței străine care s-a suprapus peste activitatea licită a făptuitorului.

Sursa împrejurărilor fortuite poate fi:

– fenomenele naturii (trăznete, furtuni, cutremure etc.);

– tehnicizarea activității umane (defectarea unui mecanism);

– conduita imprudentă a unei persoane;

– starea maladivă a unei persoane (leșin, atac de cord).

2. Pentru existența cazului fortuit trebuie îndeplinite următoarele condiții:

– rezultatul socialmente periculos al faptei să fie consecința intervenției unei împrejurări străine de voința și conștiința făptuitorului. Între împrejurarea neprevăzută și rezultatul produs trebuie să existe legătura de cauzalitate.

– făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenția împrejurării (forței străine) care a produs rezultatul.

– fapta care a căpătat un rezultat socialmente periculos datorat intervenției imprevizibile a unei energii străine, să fie prevăzută de legea penală.

3. Efectele juridice și psihologice

Fapta prevăzută de legea penală săvârșită în caz fortuit nu este infracțiune, îi lipsește trăsătura esențială a vinovăției. Vinovăția făptuitorului este exclusă pentru că aceasta s-a aflat în imposibilitatea de a prevedea intervenirea împrejurării ce a produs rezultatul socialmente periculos.

Imposibilitatea prevederii intervenției energiei străine este generală și obiectivă și datorită acestui aspect efectele cazului fortuit operează in rem deci vor radia asupra tuturor participanților.

IRESPONSABILITATEA

1. Definiția conceptului juridic

Iresponsabilitatea este starea de incapacitate psiho-fizică a unei persoane care nu poate să-și dea seama de semnificația socială a acțiunilor sau inacțiunilor sale ori nu poate fi stăpână pe ele.

Conform art. 48 din C.Pen.: „nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul în momentul săvârșirii faptei, fie din cauza alienației mintale, fie din alte cauze, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea fi stăpân pe ele.”

2. Considerații psihologice medico-legale și psihiatrice asupra existenței iresponsabilității

Iresponsabilitatea privește incapacitatea psihică a unei persoane atât sub raport intelectiv (când acesta nu-și poate da seama de semnificația socială a acțiunilor sau inacțiunilor sale) și sub raport volitiv (când nu-și poate determina și dirija în mod normal voința).

Incapacitatea psihică a unei persoane se poate datora:

– unor anomalii care împiedică dezvoltarea facultăților psihice (infantilism, creștinism, debilitate mintală);

– unor maladii neuro-psihice (somn natural, somn hipnotic);

– unor tulburări psihice provocate prin intoxicații (consum de alcool, stupefiante, alimente alterate).

Incapacitatea psihică poate fi permanentă ori trecătoare congenitală sau survenită.

Starea de iresponsabilitate trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei și să fie totală.

Constatarea incapacității psihice a persoanei se face de către medicii specialiști, pe baza expertizei medico-legale. Este necesară și internarea persoanei respective într-un institut de specialitate spre a fi examinată în mod corespunzător, pentru a evita simularea.

Iresponsabilitatea, odată constatată, înlătură caracterul penal al faptei săvârșite și deci și răspunderea penală.

Dacă persoanei iresponsabile nu i se poate aplica o pedeapsă, se pot lua față de ea măsuri de siguranță: obligarea la tratament medical și internarea medicală.

Condițiile stării de iresponsabilitate

– făptuitorul să aibă incapacitatea psihică intelectuală și volitivă cu privire la acțiunile și inacțiunile sale. Făptuitorul în momentul săvârșirii faptei nu are discernământ, nu are capacitatea de a-și determina și dirija manifestările de voință.

– starea de incapacitate psihică să existe în momentul săvârșirii faptei. Nu poate fi considerat în stare de iresponsabilitate cel care și-a provocat o astfel de stare ori care acceptat să i se provoace o stare de inconștiență.

– incapacitatea psiho-fizică a făptuitorului să se datoreze alienației mintale ori altor cauze.

– fapta săvârșită în stare de incapacitate psiho-fizică intelectivă ori volitivă să fie prevăzută de legea penală.

BEȚIA

1. Definiția conceptului juridic

Beția reprezintă o stare psiho-fizică anormală a persoanei datorată efectelor pe care le au asupra organismului și facultăților psihice ale persoanei, anumite substanțe excitante ori narcotice consumate ori introduse în corpul său.

2. Efecte psihologice ale stării de beție

Conform art. 49 din C.Pen.: „nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul în momentul săvârșirii faptei se găsea, datorită unor împrejurări independente de voința sa, în stare de beție completă produsă de alcool sau de alte substanțe.

Starea de beție completă voluntară produsă de alcool sau de alte substanțe nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanță atenuantă sau agravantă.”

Substanțele alcoolice sau narcotice introduse în corpul persoanei provoacă devieri de la starea normală psiho-fizică a acesteia, de la diminuarea până la anihilarea completă a capacității psiho-fizice intelective și volitive în determinarea atitudinii față de faptele pe care le săvârșește în această stare.

3. Clasificarea sub aspect volitiv psihologic a stărilor de beție și consecințe juridice și psihologice

3.1 Beția completă

Beția este completă atunci când procesul de intoxicare cu alcool sau alte substanțe este atât de avansat încât a dus la cvasiparalizarea energiei fizice și la totala întunecare a facultăților psihice ale persoanei, aceasta nemaifiind stăpână pe mișcările ei fizice și neavând capacitatea de a înțelege și voi. Beția completă nu înseamnă o absență totală psihică a făptuitorului (nu este o beție comatoasă, letargică) ci subiectul păstrează un anumit control asupra faptelor sale. Trebuie să existe o anumită capacitate de a voi și înțelege pentru ca inculpatul să fie tras la răspundere.

3.2 Beția incompletă

Beția este incompletă atunci când intoxicația cu alcool sau alte substanțe au produs o stare de excitabilitate și impulsivitate pe care persoana în cauză nu o prezintă în mod normal, dublată de o slăbire a capacității de autocontrol și de autodirijare a conduitei sale.

3.3 Beția voluntară

Beția este voluntară atunci când cel care a consumat băuturi sau substanțe ebriante a cunoscut efectul acestora și a voit să consume cantitatea respectivă. Beția voluntară poate fi simplă când persoana nu a avut intenția de a se îmbăta, urmărind prin aceasta un anumit scop, și preordinată când făptuitorul a luat mai dinainte hotărârea de a comite o infracțiune și s-a îmbătat întradins, fie pentru a căuta curaj, fie pentru a invoca starea de beție în favoarea sa. Beția poate fi și ocazională, atunci când o persoană, care nu consumă în mod obișnuit băuturi alcoolice, s-a îmbătat în mod întâmplător la o petrecere, într-o reuniune de familie, ori cronică, atunci când reprezintă o stare cvasipermanentă a persoanelor care au patima beției.

3.4 Beția accidentală

Beția este accidentală atunci când s-a produs datorită unei întâmplări, fără voia persoanei care a ajuns în această stare.

Exemplu: un muncitor care a inspirat într-o fabrică vapori de alcooli fără să-și dea seama.

Beția în oricare din formele sale are influență asupra facultăților psihologice ale persoanei și implicit asupra aptitudinii sale de a-și da seama de faptele săvârșite și de a fi stăpână pe ele.

4. Repercursiuni asupra răspunderii penale

4.1 Beția este completă dacă este accidentală, constituie o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei comise în acea stare. Este normal să fie așa pentru că, subiectiv, făptuitorul nu are conștiința celor săvârșite și nu i se poate imputa nici culpa de a se fi îmbătat, iar obiectiv, fapta deși vătămătoare, nu prezintă pericol social față de exigențele legii penale.

4.2 Beția voluntară și concretă nu înlătură caracterul penal al faptei, dar poate constitui după caz fie o circumstanță atenuantă, fie una agravantă, când este preordinată.

Starea de beție voluntară completă poate constitui circumstanță atenuantă numai dacă este atât de avansată încât inculpatul nu-și dă seama pe deplin de actele pe care le comite, capacitatea sa de a-și dirija acțiunile fiind mai stânjenită.

5. Condiții sub aspect strict cumulativ sub imperiul cărora beția înlătură caracterul penal al faptei

a) În momentul săvârșirii faptei, făptuitorul să fie găsit în stare de beție produsă prin alcool ori alte substanțe.

b) Starea de beție în care se găsea făptuitorul să fie accidentală, involuntară, fortuită.

c) Starea de beție să fie completă.

d) Fapta comisă în această stare de beție accidentală și completă să fie prevăzută de legea penală, căci numai astfel își găsesc incidența dispozițiile art. 49 C.Pen.

Efecte juridice și psihologice

Fapta săvârșită în stare de beție completă accidentală nu este infracțiune, fiind săvârșită fără vinovăție.

Făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, s-a aflat din cauze independente de voința sa în imposibilitate de a-și da seama de acțiunile sau inacțiunile sale și de a fi stăpân pe ele, săvârșind fapta fără vinovăție.

Când beția accidentală nu este completă, atunci caracterul penal al faptei nu este înlăturat, iar starea de beție poate constitui o circumstanță atenuantă.

EROAREA DE FAPT

1. Definiția conceptului juridic

Prin eroare se înțelege necunoașterea sau cunoașterea greșită de către cel care săvârșește o faptă penală în momentul comiterii acesteia, fie a unei stări, situații sau împrejurări esențiale pentru corecta caracterizare juridică a acestei fapte, fie a unei dispoziții legale.

Atunci când o persoană nu a conceput deloc sau a conceput greșit finalitatea firească a activității sale voite, sau nu a cunoscut sau a cunoscut greșit finalitatea firească a activității sale voite sau nu a cunoscut sau a cunoscut greșit unele date ale realității esențiale pentru corecta caracterizare juridică a faptei săvârșite, înseamnă că factorul intelectiv este profund afectat pentru că realitatea era altfel decât cea avută în vedere de acea persoană când a conceput și executat acțiunea sau inacțiunea respectivă.

Dar factorul intelectiv fiind deformat uneori până la limita inexistenței este limpede că a avut loc și o deformare a factorului volitiv, pentru că voința s-a conformat conștiinței și pentru că, dacă n-ar fi fost afectat de eroare, este posibil ca și manifestarea de voință să fi luat alt curs.

Eroarea de fapt reprezintă o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Ea există când nerecunoașterea sau cunoașterea greșită poartă asupra unor date ale realității (stări, situații, împrejurări).

3. Considerații juridice și psihologice ale existenței erorii de fapt în raport cu eroarea de drept

Eroarea de fapt există atunci când necunoașterea sau cunoașterea greșită poartă asupra unor date ale realității.

Eroarea de drept sau de normă constă în necunoașterea sau cunoașterea greșită a unei norme juridice.

Eroarea de fapt poate constitui o cauză care înlătură caracterul infracțional al faptei.

Eroarea de drept nu înlătură niciodată caracterul penal al faptei.

În raport cu criteriul obiectului căruia poartă se distinge:

a) eroarea principală, când aceasta privește date de fapt referitoare la elementele constitutive ale infracțiunii de care depinde însăși existența infracțiunii.

b) eroarea secundară, când aceasta privește o stare, o situație, împrejurare care reprezintă o circumstanță de săvârșire.

Această clasificare este importantă sub raportul consecințelor:

● eroarea principală poate conduce la inexistența infracțiunii;

● eroarea secundară nu conduce decât la înlăturarea circumstanțelor agravante și nu la înlăturarea infracțiunii în forma tip.

4. Condiții obligatorii sub aspect juridic pentru a se reține eroarea de fapt

Eroarea de fapt înlătură caracterul penal al faptei dacă sunt îndeplinite condițiile:

a) să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală, căci eroarea de fapt înlătură vinovăția, ori problema vinovăției se pune numai în legătură cu o faptă prevăzută de legea penală

b) în momentul săvârșirii faptei, făptuitorul să nu fi cunoscut existența unor stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

STAREA = modul în care se prezintă o persoană (starea civilă, pregătirea intelectuală, starea de minoritate);

= modul în care se prezintă un bun (starea de uzură, valoarea economică);

= modul în care se prezintă o instituție (utilarea tehnică, sarcinile care îi revin).

SITUAȚIA = poziția pe care o are o persoană (căsătorită, rudă apropiată);

= poziția pe care o are un bun (bunul provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală).

ÎMPREJURARE = circumstanță în care are loc săvârșirea faptei (timpul nopții, timp de război, loc public).

d) situația, starea, împrejurarea care nu a fost cunoscută să reprezinte un element constitutiv al infracțiunii ori o circumstanță a acesteia.

4. Efectele erorii de fapt

A. Efectele erorii de fapt când aceasta privește un element constitutiv al infracțiunii

a) eroarea de fapt în cazul faptelor săvârșite cu intenție

Fapta este săvârșită fără vinovăție căci făptuitorul datorită necunoașterii ori cunoașterii greșite a unei stări, situații sau împrejurări, de care depinde caracterul penal al faptei, nu a avut reprezentarea caracterului periculos al acesteia.

b) dacă fapta este incriminată atât atunci când este săvârșită din culpă, eroarea de fapt va înlătura vinovăția și deci caracterul penal al faptei și atunci când este săvârșită din culpă, numai dacă se constată că eroarea nu este ea însăși rezultatul culpei.

Dacă făptuitorul acționează din grabă și neatenție fără să cunoască existența unei stări, situații, împrejurări care constituie element al infracțiunii din culpă, eroarea nu mai conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei, fiind imputabilă făptuitorului care trebuia să acționeze diligent.

B. Efectele erorii de fapt asupra circumstanțelor

Eroarea de fapt înlătură agravarea când poartă asupra uor circumstanțe de agravare ale unei infracțiuni intenționate, iar când poartă asupra unei circumstanțe agravante la o infracțiune incriminată și atunci când este săvârșită din culpă va duce la înlăturarea ei numai dacă necunoașterea sau cunoșterea greșită a stării, situației, împrejurării ce constituie circumstanță de agravare nu este ea însăși rezultatul culpei.

DESISTAREA ȘI ÎMPIEDICAREA PRODUCERII REZULTATULUI SOCIALMENTE PERICULOS

1. Definiția conceptului juridic

DESISTAREA constă în: „renunțarea făptuitorului la continuarea executării începute, deși există posibilitatea de care autorul este conștient – de a duce până la capăt intenția infracțională.”

Desistarea – cauză de nepedepsire – este posibilă numai atunci când infracțiunea este săvârșită de o singură persoană.

2. Condiții cumulative ale desistării

Pentru ca desistarea să constituie o cauză de nepedepsire sunt necesare următoarele condiții cumulative:

a) desistarea trebuie să intervină după ce s-au efectuat unul sau mai multe acte de executare și înainte ca executarea acțiunii tipice infracțiunii să fi luat sfârșit; posibilitatea desistării ia naștere odată cu efectuarea primului act de executare și sfârșește în momentul în care executarea este pe cale de a ajunge în punctul său final.

b) trebuie să existe o manifestare din care să reiasă că autorul a renunțat la săvârșirea infracțiunii.

Se cere ca autorul desistării să se manifeste activ anihilând eficiența actelor de executare pe care le-a efectuat în vederea producerii rezultatului.

c) renunțarea la săvârșirea infracțiunii trebuie să fie de bună voie și înainte de descoperirea faptei – deși s-a aflat în situația de a putea continua executarea începută, autorul, neconstrâns de nimeni și de nimic, a pus capăt, prin propria-i voință, activității infracționale.

Desistarea se consideră a fi de bună voie atunci când este urmarea unor influențe externe, dacă autorul ar fi putut totuși să desăvârșească executarea.

d) renunțarea la executare să fie definitivă.

Dacă făptuitorul abandonează numai pentru un oarecare timp executarea începută, cu gândul de a o relua ulterior în condiții mai favorabile, nu există o renunțare efectivă la infracțiune, ci doar o întrerupere a executării.

3. Efectele împiedicării producerii rezultatului unei fapte prevăzute de legea penală

Împiedicarea producerii rezultatului constă în zădărnicirea de către făptuitor a producerii urmărilor vătămătoare ale faptei sale, după ce executarea acțiunii tipice a fost dusă până la capăt.

Exemplu: după ce a pus otravă în mâncare, o aruncă înainte de a fi pusă în consum sau după ce a aruncat în apă o persoană care nu știe să înoate, cu intenția de a-i produce moartea, o scoate din apă, îi salvează viața.

Condiții:

– se cere ca activitatea infracțională să fi fost în întregime efectuată, dar să nu se fi produs încă urmarea vătămătoare prevăzută de lege.

– este necesar ca făptuitorul să fi efectuat o acțiune pozitivă pentru a zădărnici producerea rezultatului și ca efect al acestei acțiuni rezultatul să nu fi survenit.

– este necesar ca manifestarea activă, prin care făptuitorul a împiedicat producerea rezultatului, să fi fost voluntară, nesilită, deci neefectuată sub presiunea unei cauze externe.

– împiedicarea producerii rezultatului trebuie să fi avut loc înainte de descoperirea faptei.

Fapta se consideră „descoperită” atunci când organele competente să o constate dar chiar și alte persoane, care au luat cunoștință de săvârșirea ei.

Efectul desistării și al împiedicării producerii rezultatului este nepedepsirea faptei, însă potrivit art. 22, al.2 din C.Pen. „dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracțiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracțiune.”

=== Capitolul IV ===

Capitolul IV

ARGUMENTAȚIE PRACTICĂ DIN PERSPECTIVA STUDIULUI DE CAZ

(Cercetare aplicativă)

OBIECTUL CERCETĂRII

– de a identifica și obiectiva analitic componentele psihologice (subiective) și obiective ale înlăturării răspunderii penale existente în fiecare din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 44-51, C.Pen.)

– de a prilejui judecătorului exercițiul unui demers auxiliar – instrumental apt să-i ofere noi perspective în efortul de justă soluționare a cauzelor în materia înlăturării caracterului penal al faptei.

IPOTEZA CERCETĂRII

Dacă potrivit art. 17, C.Pen. „infracțiunea este fapta care prezintă pericol social săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală”, atunci este de presupus că din perspectivă psihologică trebuie decelate atât aspectele subiective care justifică nevinovăția sub aspect psihologic cât și aspectele pendinte de incapacitatea subiectivă psihologică a făptuitorului (inculpat) de a-și reprezenta (prevedea consecințele grave) periculozitatea socială a faptei pe care o săvârșește.

MATERIAL ȘI METODĂ

Cercetarea a vizat analiza de caz în 14 spețe a căror soluție a rămas definitivă (câte două pentru fiecare cauză de înlăturare a răspunderii penale) interpretându-se atât din perspectivă extrapsihologică (factori de mediu și împrejurări favorizante) cât și din perspectivă psihologică (motivație, intenție, pasivitate, tulburare psihică, teamă, etc.), declanșarea și finalizarea actului infracțional obiectivat în acțiunile materiale ale făptuitorului (inculpatului).

PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA datelor furnizate de speță ne oferă următoarele rezultate:

SPEȚA NR.1:

Prin rechizitoriul Procuraturii județene Satu Mare, inculpatul F.Gh. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzută în art.174, 175, lit.c, cu aplicarea art. 73, litb, C.P.

S-a reținut că inculpatul, datorită invalidității de care suferă (ambele picioare amputate), a fost ajutat în efectuarea unor munci în gospodărie de către fratele său. În ziua de 27 dec. 1982, acesta din urmă, aflându-se sub influența băuturilor alcoolice consumate, a început să-i reproșeze inculpatului că este leneș și nu vrea să muncească, după care a făcut afirmația că nu este bun decât „de lovit în cap”. Apoi a ieșit din casă și s-a reîntors cu un baros cu care s-a îndreptat spre inculpat pentru a-l lovi, dar nu a reușit deoarece acesta l-a împins, reușind să-l dezechilibreze și să-l facă să scape barosul din mână. În loc să se liniștească agresorul a sărit asupra fratelui său care, datorită invalidității, se afla în pat, și a început să-l lovească cu pumnii după care a încercat să-l strângă de gât.

În această situație, inculpatul, pentru a se apăra de atacul dezlănțuit împotriva sa, a lovit victima cu cuțitul pe care-l avea în mână și cu care curăța cartofi ucigând-o.

În fața instanței, inculpatul a invocat în apărare săvârșirea faptei în condițiile legitimei apărări.

Apărarea era întemeiată sau nu?

A) PERSPECTIVA EXTRAPSIHOLOGICĂ

B) PERSPECTIVA PSIHOLOGICĂ

C) SOLUȚIE:

Inculpatul a acționat în stare de necesitate și s-a menținut în limitele apărării necesare astfel că fapta nu există ca infracțiune (T.S., sp., d.2791 din 1983, cs., p.213)

SPEȚA NR.2:

Prima instanță a reținut faptul că în seara zilei de 5.08.1976, inculpatul N.I. împreună cu M.M. și M.E. consumă băuturi alcoolice la o masă de la bufetul din comuna Malu Mare, jud. Dolj, iar la o masă alăturată se afla partea vătămată C.I., cu concubina sa P.Gh. și martorul D.F.

Pentru că inculpatul a întrebat pe C.I. de ce s-a certat cu M.M., partea vătămată i-a adresat injurii și l-a amenințat cu cuțitul, după care a plecat acasă dată fiind starea de ebrietate în care se afla.

A fost ajuns din urmă de inculpat și de persoanele care îl însoțeau și care aveau același drum cu victima. Văzându-l victima s-a îndreptat spre inculpat, i-a adresta cuvinte injurioase și l-a amenințat cu cuțitul. În acel moment, inculpatul N.I. i-a smuls cuțitul din mână, i-a aplicat două lovituri în abdomen și apoi a fugit de la locul faptei.

În fața instanței, inculpatul a susținut că se afla în stare de legitimă apărare și deci fapta sa nu constituie infracțiune.

Ce a decis instanța?

A) PERSPECTIVA EXTRAPSIHOLOGICĂ

B) PERSPECTIVA PSIHOLOGICĂ

C) SOLUȚIE:

Apărarea inculpatului urma să fie respinsă deoarece fapta sa nu fusese săvârșită în stare de legitimă apărare. Din moment ce inculpatul a smuls cuțitul din mâna victimei, dezarmând-o, atacul a încetat, nu mai era imediat și deci nu justifica riposta inculpatului (T.S.,sp.,d.757 din 1977, C.D., p.232).

SPEȚA NR.3:

S-a reținut faptul că inculpatul a condus pe drumurile publice, fără permis, un autovehicul, spre a transporta la gară un prieten din altă localitate, venit la el în vizită și a cărui locuință și bunuri personale erau supuse pericolului de inundație.

Fiind trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de conducere fără permis (art. 37, al.328 din 1996 în redactarea atunci în vigoare), inculpatul s-a apărat afirmând că a acționat în stare de necesitate.

Ce urma să decidă instanța de judecată?

A) PERSPECTIVA EXTRAPSIHOLOGICĂ

B) PERSPECTIVA PSIHOLOGICĂ

C) SOLUȚIE:

Instanța urma să respingă apărarea inculpatului întrucât fapta acestuia nu era săvârșită în stare de necesitate, nefiind îndeplinită condiția ca săvârșirea faptei prevăzută de legea penală să fie singura modalitate de înlăturare a pericolului (T.J. Timiș, d.p. 937 din 1970, RRD, $, 1971, p.144).

SPEȚA NR.4:

În sarcina inculpatului s-a reținut că a săvârșit acte de complicitate la infracțiunea de delapidare. În fața instanței el a susținut că a săvârșit fapta sub imperiul constrângerii morale și anume datorită temerii pe care i-a inspirat-o amenințarea gestionarului, autor al delapidării că îl va îndepărta din serviciu dacă nu-i va da concurs deoarece el era recidivist.

Apărarea inculpatului este întemeiată sau nu?

A) PERSPECTIVA EXTRAPSIHOLOGICĂ

B) PERSPECTIVA PSIHOLOGICĂ

C) SOLUȚIE:

În speță nu există constrângere morală deoarece existau și alte căi pentru îndepărtarea pericolului cu care făptuitorul pretindea că a fost amenințat (T.S., sp., D.3834 din 1971, R.R.D., nr.10/1972, p.978).

SPEȚA NR.5:

Instanța a reținut că inculpata M.F. a operat în libretul C.E.C. al fiului său o depunere de 1000 lei, modificând și soldul de la depunerea reală de 800 lei la 1800 lei.

Fiind trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale (art.288, al.1 C.P.) inculpata s-a apărat afirmând că a fost constrânsă să săvârșească fapta deoarece soțul său, care îi dăduse această sumă de bani pentru a fi depusă pe libretul fiului lor minor, bănuind că banii nu au fost depuși, i-a cerut să-i arate carnetul C.E.C., iar la răspunsul ei că libretul se află la locul de muncă, după ce a maltratat-o, au mers la locul de muncă al inculpatei.

Aici, inculpata a intrat și pentru a evita un alt scandal, a falsificat libretul în sensul arătat.

Inculpata a săvârșit fapta în stare de constrângere?

A) PERSPECTIVA EXTRAPSIHOLOGICĂ

B) PERSPECTIVA PSIHOLOGICĂ

C) SOLUȚIE:

Fapta inculpatei nu a fost săvârșită în stare de constrângere deoarece nu a existat o constrângere asupra inculpatei pentru a falsifica libretul, ci pentru a da explicații asupra sumei nedepuse, falsul fiind săvârșit din inițiativa inculpatei. În plus, săvârșirea faptei nu era unica modalitate de a înlătura pericolul unor noi brutalități (J.Tg.Mureș, st.,p.2427 din 1970, R.R.D.,9,1972,p.146).

SPEȚA NR.6:

În fapt s-a reținut că inculpatul I.P. conducând autoturismul „Fiat 125” proprietatea sa, a circulat cu o viteză de 86,5 km/h, aflată sub limita permisă, de 90 km/h.

În timp ce circula cu această viteză, pivotul inferior de la roata din stânga față, datorită unor uzuri premature, care nu puteau fi constatate de conducătorul auto înainte de plecarea în cursă și nici cu prilejul verificării tehnice a autoturismului, a ieșit din locașul său, ca urmare a ruperii accidentale a armăturii metalice ce îl fixează, cu consecința că mecanismul de direcție s-a blocat, condiții în care singura manevră – care s-a și dovedit a fi întreprinsă cu promptitudine de inculpat – era frânarea autoturismului, spre a reduce forța impactului cu victima I.P.D. care a fost accidentată mortal.

Judecătoria Giurgiu, prin stp.nr 101 din 1978, a condamnat pe inculpatul I.P. la un an închisoare pentru infracțiunea de ucidere din culpă, prevăzută în art. 178, al.2, cu aplicarea art. 74 și 76 C.P.

Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei hotărâri susținând că în cauză sunt incidente dispozițiile din art. 47 C.P., întrucât, în raport cu probele administrate în cauză, accidentul s-a datorat unei defecțiuni tehnice imprevizibile.

Ce trebuia să decidă instanța de recurs?

A) PERSPECTIVA EXTRAPSIHOLOGICĂ

B) PERSPECTIVA PSIHOLOGICĂ

C) SOLUȚIE:

Întrucât producerea accidentului a fost determinată de o defecțiune imprevizibilă, vinovăția făptuitorului fiind înlăturată datorită cazului fortuit, recursul inculpatului urma să fie admis, pronunțându-se achitarea (T.S., sp.d.1023 din 1980, C.D., p. 246).

SPEȚA NR.7:

C.I. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută în art. 178, al.2 și 5 C.P.

Instanța a reținut că inculpatul, conducător al unui autofurgon, a lăsat vehiculul pe partea carosabilă a șoselei, ca urmare a unei pene de motor. Deși era întuneric, a părăsit mașina fără să semnalizeze, ceea ce a ocazionat lovirea ei de către autospeciala condusă de inculpatul P.G., în accident pierzându-și viața două persoane.

În recurs inculpatul a susținut că fapta sa nu constituie infracțiune, deoarece rezultatul ei a fost consecința unei împrejurări ce nu putea fi prevăzută, fiind aplicabile dispozițiile art. 47 C.P. (caz fortuit).

Având în vedere că inculpatul nu a respectat dispozițiile legale ale regulamentului pentru aplicarea decretului nr. 328 din 1996 care obligă pe conducătorul auto în caz de defecțiune să scoată autovehiculul de pe partea carosabilă ori, dacă nu este posibil, să-l deplaseze cât mai aproape de marginea drumului semnalizând prezența lui prin aprinderea lanternelor de poziție, se face vinovat. La acestea se mai adaugă și refuzul inculpatului de a fi ajutat de mai mulți șoferi să-l tracteze până la autostradă.

Recursul inculpatului este întemeiat sau nu?

A) PERSPECTIVA EXTRAPSIHOLOGICĂ

B) PERSPECTIVA PSIHOLOGICĂ

C) SOLUȚIE:

Recursul inculpatului este neîntemeiat, deoarece nerespectând normele reglementare în materie, culpa sa este evidentă.

SPEȚA NR.8:

Din actele dosarului rezultă că B.I. a săvârșit infracțiunea de furt calificat, introducându-se prin efracție într-un magazin de unde a sustras șapte ceasuri.

Prin expertiza medico-legală psihiatrică efectuată de o comisie de specialiști, s-a constatat că făptuitorul B.I. suferă de schizofrenie, boala abolindu-i discernământul.

Motivați dacă fapta lui B.I. era sau nu infracțiune.

A) PERSPECTIVA EXTRAPSIHIATRICĂ

B) PERSPECTIVA PSIHOLOGICĂ

C) SOLUȚIE:

Întrucât făptuitorul nu era capabil să înțeleagă semnificația faptelor sale, el era iresponsabil, astfel că fapta lui nu constituia infracțiune (T.S.,sp., d.nr.1889 din 1983, CD.,p.203).

SPEȚA NR.9:

În sarcina numitului T.Gh., s-a reținut că în noaptea de 10/11 august 1978, după ce a consumat băuturi alcoolice, cu persoana vătămată P.N., a sustras prin violență de la acesta, suma de 600 lei. Fiind cercetat pentru infracțiunea de tâlhărie (art. 211, al.1,CP.), procuratura locală Călărași, prin ordonanța din 10 aprilie 1979, a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului, cu motivarea că acesta prezintă tulburări de comportament pe fond nevrotic, intelect la limită, iar în stare de ebrietate are discernământ limitat.

Soluția este corectă sau nu?

A) PERSPECTIVA EXTRAPSIHOLOGICĂ

B) PERSPECTIVA PSIHOLOGICĂ

C) SOLUȚIE:

Soluția este greșită deoarece făptuitorul nu se află în stare de iresponsabilitate – diminuarea discernământului datorită stării de beție este un element de individualizare a pedepsei și nu de excludere a infracțiunii (T.S.,sp.,d.2677 din 1979, C.D.,p.372).

SPEȚA NR.10:

S-a stabilit că inculpatul Z.V., după ce a consumat băuturi alcoolice cu mai multe persoane, ajungând în stare de ebrietate, a vrut să intre în localul Facultății de Drept din București, dar ușa fiind încuiată a spart geamul. La intervenția paznicului, inculpatul l-a lovit în cap cu sacoșa în care avea o sticlă cu lapte, iar la sosirea unui ofițer de miliție, l-a lovit și pe acesta.

Fiind trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj (art.239, al.2 CP.) de distrugere în paguba avutului obștesc (art.217), inculpatul a fost achitat pe motivul că în momentul săvârșirii faptei se afla în stare de beție patologică ce înlătură caracterul penal al faptei în baza art.49 C.P.

Soluția este corectă sau nu?

A) PERSPECTIVA EXTRAPSIHOLOGICĂ

B) PERSPECTIVA PSIHOLOGICĂ

C) SOLUȚIE:

Soluția nu este corectă. În speță, starea de beție patologică fiind urmarea consumului voluntar de alcool, făptuitorul având conștiința efectelor antisociale ale acesteia, el nu putea beneficia de cauza de înlăturare a caracterului penal al faptei prevăzută de art.49,al.1,CP (T.S.,sp.,d.1636 din 1984,C.D.,p.257).

SPEȚA NR.11:

În fapt s-a reținut că în ziua de 3.03.1974, după ce au consumat împreună o cantitate de spirt amestecat cu apă, inculpatul C.I. i-a aplicat victimei B.V. două lovituri cu cuțitul în torace.După comiterea faptei, inculpatul a fugit, însă a fost prins de organele miliției în Gara de Nord.

Victima a fost transportată la spital, viața fiindu-i salvată.

T.M.B. l-a condamnat pe C.I. la 8 ani de închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art.64 lit a și b C.P. pentru tentativă la infracțiunea de omor – art. 174 C.P.

În recursul declarat acestei hotărâri, inculpatul invocă starea de beție ca element de înlăturare a caracterului penal al faptei.

Recursul era întemeiat sau nu?

A) PERSPECTIVA EXTRAPSIHOLOGICĂ

B) PERSPECTIVA PSIHOLOGICĂ

C) SOLUȚIE:

Recursul urma să fie respins deoarece inculpatul, așa cum rezultă din comportarea sa, nu se afla în starea de beție completă (T.S.,sp.d.2982 din 1974, C.d.,p.335).

SPEȚA NR.12:

Inculpatul L.P., după ce a forțat ușa unui autoturism IMS, proprietatea unei întreprinderi, l-a chemat pe inculpatul T.M. și, inducându-l în eroare afirmând că acel autoturism este al unității unde el lucrează și că voiește să-l angajeze ca șofer, l-a determinat să pornească autovehiculul și să-l conducă spre a verifica aptitudinile sale ca conducător.

Prin rechizitoriul Procuraturii județene Constanța, inculpații L.P. și T.M. au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat în paguba avutului obștesc.

Să se arate ce trebuia să decidă instanța.

A) PERSPECTIVA EXTRAPSIHOLOGICĂ

B) PERSPECTIVA PSIHOLOGICĂ

C) SOLUȚIE:

Inculpatul T.M. urma să fie achitat deoarece s-a aflat în eroare cu privire la caracterul faptei săvârșite. (T.J. Constanța, dp. 366 din 1969, R.R.D.,3,1971,p.44).

SPEȚA NR.13:

S-a reținut că, în cadrul unui conflict cu alți tineri, inculpatul D.V. a lovit cu cuțitul pe A.I. și cu pumnul pe martorul V.Gh. Acesta din urmă a căutat să-l imobilizeze pe inculpat care, desprinzându-se, a rotit brațul cu cuțitul, voind să-l lovească; din eroare l-a lovit pe T.Gh. militar în termen aflat în permisie, care asista la desfășurarea conflictului. La scurt timp după primirea loviturii T.Gh. a decedat.

T.J. Sălaj l-a condamnat pe inculpatul D.V. la 15 ani închisoare și 5 ani interzicerea unor drepturi prevăzute în art. 64, lit a și b C.P., pentru infracțiunea de omor prev. În art. 174 C.P.

Recursul a fost respins sau nu?

A) PERSPECTIVA EXTRAPSIHOLOGICĂ

B) PERSPECTIVA PSIHOLOGICĂ

C) SOLUȚIE:

Recursul inculpatului nu era întemeiat și urma să fie respins deoarece legea apără viața oricărei persoane astfel că făptuitorul care lovește din eroare o altă persoană răspunde pentru săvârșirea faptei în aceleași condiții ca și când ar fi ucis persoana vizată (T.S., sp., d. 100 din 1980, C.D.,p.278).