Problematica Avortului Si Impactul Acestuia Asupra Vietii de Cuplu

Psihologie

Problematica Avortului Si Impactul Acestuia Asupra Vietii de Cuplu

Byadmin ianuarie 1, 2024

PROBLEMATICA AVORTULUI ȘI IMPACTUL ACESTUIA ASUPRA VIEȚII DE CUPLU

Introducere

Una dintre cele mai dezbătute probleme ale lumii de astăzi o constituie respectarea principiilor vieții. Omul de astăzi manifestă o oarecare „înclinație în favoarea morții determinată de scăderea încrederii în ființa sa înalt spirituală și a acceptării unei vieți dominate de comoditate, limitată la procurarea de satisfacții materiale”(Patapievici,2001,p.136). Omul de astăzi acceptă soluțiile cele mai ușoare, de aceea nevoile,greutățile specific vieții îl sperie.Astfel, individual nu dorește decât „confort și binefacere”, iar cel mai evident semn al instalării unui asemenea stil de viață determinat de aceste dimensiuni, îl constituie banalizarea actuală a avortului (2001,p.137).

Din nefericire, astăzi,copilul este privit ca un “obstacol” în calea fericirii mamei și a tatălui, iar conceptul de „emancipare a femeii” se întemeiază pe cel al „sacrificării copilului”(Ciochină,Iftimie, ,2003,pag.13).

„Menirea familiei este de a promova viața, de a fi izvor de viață și leagăn ocrotitor al copiilor. Dumnezeu l-a creat pe om, nu ca pe ceva abstract, ci l-a făcut bărbat și femeie, cu dorințe și simțăminte, cu legi și instincte, cu minte și voință liberă ca toate aceste însușiri să le pună în slujba unei mari meniri, aceea a procreației. De aceea,valoarea persoanei și a vieții umane nu lasă loc de interpretare cu privire la gravitatea păcatului avortului. El înseamnă ucidere, iar aceasta este o jignire adusă lui Dumnezeu. A ucide un om înseamna a opri revelarea lui Dumnezeu prin actualizarea umană a întregii lui frumuseți, care se revarsă din cer pe pamant” (Mocanu,Marius).

Refuzul de a avea copii a ajuns un stil de viață consacrat al majorității tinerilor majori și adulților din țările „civilizate”. Aici, inamicul numărul unul, public și privat, al fericirii umane este desemnat în vremea noastră prin expresia „sarcină nedorită” sau „copilul nedorit” (Todea-Gross,Moldovan ,2008,pag.8).

Odată cu trecerea timpului,”viața de familie este înconjurată de tot mai multe primejdii și ispite, venite fie din afară, fie dinăuntrul ei. De unele se fac vinovați membrii ei, altele sunt neprevăzute și nedorite. Se poate afirma că cea mai mare primejdie care duce la dezmembrarea familiei este reprezentată de degradarea morală a unora dintre membrii ei, păcate care tind la înlăturarea iubirii și a respectului, noțiuni esențiale în viața de familie” (Mocanu,Marius).

Așadar, dintre calitățile vieții cotidiene se evidențiază schimbarea,instabilitatea,diversitatea. Bauman vorbește despre „sindromul turistului”(Bauman, 2005). Acest sindrom „ar caracteriza viața individului în contemporaneitate, confruntată cu instabilitate pe toate planurile: își schimbă frecvent locul de muncă, rezidența, prietenii, partenerul de viață, fiind un „turist” prin propria viață. Omul contemporan are față de propria viață detașarea călătorului care se află într-un loc căruia nu îi aparține „(Popescu, 2010,p.6-2).

I.ELEMENTE LEGATE DE CONCEPTE ȘI TEORII

I.1.Definiții (avort, impact, cuplu, cuplu legal constituit, concubinaj)

În limbajul curent, avortul este sinonim cu suprimare,cu uciderea unei vieți la începuturile ei. „Practica aceasta constă în expulzarea din uterul matern a unui făt viu, care nu este capabil să trăiască în afara sânului matern. În foarte multe cazuri este vorba de embriotomie care constă în uciderea fătului care se află încă în uter” (Chinez,Isidor,2009,p.96).

Dicționarul de Medicină Oxford definește avortul ca "expulzarea sau îndepărtarea embrionului sau fătului /copilului din uter în stadiul de sarcină când acesta este incapabil să supraviețuiască independent” (adică în orice moment între concepție și a 24-a săptămână de graviditate) (Vasilescu,Gheoghe, 2005, p. 81).

Din definiția dată avortului în Dicționarul de Sociologie, acesta este definit ca "întreruperea sarcinii prin expulzia spontană sau provocată a fătului din cavitatea uterină înainte ca acesta să fie născut normal." Însă aceasta este o definiție incompletă deoarece avortul nu înseamnă numai expulzia spontană sau provocată a fătului din cavitatea uterină înainte ca acesta să se fi născut normal,ci avortul este în același timp și omorârea ființei umane în curs de dezvoltare, a copilului, numit embrion sau făt. Acesta este scopul final al avortului (Zamfir și Vlăsceanu, 1993, p. 62)

Definiția dată avortului de Organizația Mondială a Sănătății este limitată la terminarea (oprirea) sarcinii înainte de 22 săptămâni de gestație, calculată în funcție de data primei zile a ultimei menstruații și expulzarea unui făt nou-născut care cântărește mai puțin de 500 grame. În România, această definiție se concretizează prin terminarea sarcinii înainte de 28 de săptămâni de gestație, după data primei zile a ultimei menstruații normale și expulzarea unui făt nou-născut care cântărește mai puțin de 1000 de grame (Horga,Mihai,Lüdicke,Frank,Campana,Aldo,2000, p.13).

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, termenul de impact este definit ca” 1.ciocnire a două sau mai multor corpuri; 2.influență,înrăurire a unei idei,a unei lucrări,etc. asupra persoane,asupra evenimentelor etc. 3.șoc; surpriză”(2009).

Mitrofan și Ciupercă definesc cuplul ca o “structură bipolar de tip bio-psihosocial,bazată pe interdeterminism mutual( partenerii se satisfac,se stimulează,se susțin,se dezvoltă și se realizează ca individualități biologice,afective și sociale,unul prin intermediul celuilalt” (Irimescu,Gabriela, 2008, p.10 ).

Când aceste elemente sunt statuate și prin lege, atunci cuplul se transformă în cuplu conjugal prin intermediul căsătoriei. Căsătoria este definită de către Dicționarul Explicativ al limbii române ca fiind “ uniunea legală, liber consimțită între cei doi parteneri, pentru întemeierea unei familii”. Tot DEX-ul ne mai spune că mariajul reprezintă o “convenție încheiată printr-un act de stare civilă între un bărbat și o femeie (la noi în țară, căci în unele state ale lumii ea poate fi încheiată și între două persoane de același sex) care și-au luat obligația să trăiască împreună”.

Iolanda Mitrofan definește căsătoria ca fiind „un proces interpersonal al devenirii și maturizării noastre ca personalități, de conștientizare, redirecționare și fructificare a tendințelor, pulsiunilor și afinităților inconștiente, de autocunoaștere prin intercunoaștere. Scopul ei este creșterea personală prin experiența conjugalității și parentalității” (Mitrofan,I.,Ciupercă,C.,1998,p.16)

Tot în Dicționarul Explicativ al limbii române este definit și termenul de concubinaj ca reprezentând “conviețuire a unui bărbat cu o femeie fără îndeplinirea formelor legale de căsătorie; căsătorie nelegitimă”.

Altfel spus, a trăi în cuplu,căsătorit sau necăsătorit, presupune implicarea,manifestarea și dezvoltarea fiecăruia dintre noi ca ființe. Provocarea vine din mai multe ramuri ale psihicului nostru, respectiv ale sentimentelor, ale convingerilor și credințelor noastre,precum și ale comportamentelor de la cele mai superficiale la cele mai profunde.

Viața în cuplu presupune,așadar, o mare provocare pentru fiecare om,o provocare pentru autodezvoltare și autoinvoluție. Orice relație presupune să ajungi și „pe culmile raiului și în adâncurile iadului” (P.,Ferrini, 2002, p. 130).

I.2. Istoric al avortului/ a vieții de cuplu

Problematica avortului a însoțit societatea umană pe măsură ce organizarea grupurilor de indivizi a început să capete un aspect din ce în ce mai complex, cert fiind faptul că atunci când o femeie nu își dorea copilul, a căutat și a găsit întotdeauna metode pentru a avorta și oameni dispuși să o ajute. În perioada preistorică și în antichitate, practicarea avortului se baza pe folosirea mercurului ca metodă de întrerupere a sarcinii, rețetă din tradiția chineză și descoperită în arhiva împăratului chinez Shennong, mileniul al III lea î.Hr. Reglementarea legală cea mai veche privind avortul o reprezintă Codul lui Hammurabi care prevedea că cel care provoca unei femei pierderea sarcinii trebuia să plătească o compensație bănească (Franț,Ancuța Elena,2011, p.34).

Conform aceluiași autor, majoritatea lucrurilor ce se cunosc cu privire la avort provin din operele autorilor clasici timpurii din Roma și Grecia Antică. Astfel, Roma antică permitea avortul, așa cum reiese din scrierile lui Seneca, Ovidiu, aceștia făcând referire la anumite substanțe care induceau avortul, de exemplu silphium cu puternice efecte abortive. Avortul era realizat pentru a controla creșterea populației, din motive sociale sau pentru a ascunde un adulter. Imperiul Roman era, în mod paradoxal, așa cum observa Michael J. Gordan, “pro-familie, dar nu fundamental anti-avort”. Marii gânditori ai Greciei Antice, respectiv Platon și Aristotel susțin ideea că avortul trebuie permis, însă în anumite cirscumstanțe, cum ar fi reducerea membrilor familiei (pp.35-37).

Poziția medicilor cu privire la avort este reprezentată de Jurământul lui Hipocrate care cuprinde promisiunea de a nu procura unei femei un pesar pentru a-i provoca un avort. În ceea ce privesc metodele străvechi de întrerupere a unei sarcini, aceastea erau metode fizice, ca de exemplu muncă asiduă, scufundări, ridicarea de greutăți, vâslitul, urcare unei pante cu înclinare accentuată, așezarea pe o coajă de nucă de cocos încinsă, turnarea de apă fierbinte pe abdomen, postul negru, luarea de sânge din picior sau abdomen, folosirea unor plante iritante. Evoluția ulterioară cu privire la avort este marcată de religie. Astfel, Papa Grigorie al XIV‐lea consideră că avortul, înainte de acel moment în care fătul dobândește suflet, nu ar trebui să atragă sancțiuni ecleziastice mai mari decât cele civile. Abia în secolul XIX ,comunitatea științifică descoperă că dezvoltarea ființei umane începe din momentul fertilizării (Franț,pp.38-40).

Astfel că la începutul secolului al XIX-lea, primele state americane au interzis avortul, după momentul în care apăreau mișcările fetale. Avortul era considerat infracțiune,însă se admiteau excepții în scopul salvării vieții mamei. Un secol mai târziu nu mai sun luate în considerare riscurile salvării mamei și a copilului, Biserica Catolică reîncepând să condamne vehement avortul, indiferent de momentul sarcinii. În aceeași perioadă, mișcările feministe americane au impus conceptul de „maternitate voluntară” ce desparte viața sexuală de procreare. La începutul anilor ’60, un alt concept, planificarea familial mută atenția dinspre autonomia femeii spre controlul nașterilor. Pe acest fundal organizațiile feministe solicită legalizarea avortului (Ciochină,Larisa,Iftime,Constantin,2003,p.107).

Aceiași autori afirmă că în secolul XX, prima țară care a legalizat avortul a fost URSS, în 1920.După acest an, majoritatea țărilor din Europa Centrală și de Est, aflate după cortina de fier, au urmat modelul sovietic. După căderea cortinei de fier, multe dintre țările foste comuniste au restrâns libertățile pro-avort ,singura țară care a adoptat o legislație antiavort fiind Polonia (1993). Țările scandinave au început liberalizarea legislației avortului în 1930. Prima țară necomunistă care a legalizat avortul la cerere a fost Japonia (1948), urmată de Marea Britanie (17 octombrie 1967). România, îngrijorată de reducerea populației, urmare a regimului liberal, a aplicat o politică de control a populației, începând cu 1966. A fost singura țară din blocul comunist, care s-a abătut de la modelul sovietic, elaborând un sistem legislativ antiavort. Toate aceste legi și decrete au fost abrogate în decembrie 1989 (2003,p.108).

Există și o clasificare a avortului. Cea mai des întâlnită are la bază două criterii,respectiv după tehnica folosită (avortul hormonal,provocat de contraceptive; avortul chirurgical:− aspirația menstruală;− vacuum-aspirația;− dilatarea și chiuretajul;− dilatarea și evacuarea,− laparatomie sau operație cezariană; avortul medicamentos sau avort chimic (trim. I și II de sarcină) și după mecanismul de producere (avortul voluntar/electiv; avortul terapeutic / medicamentos; avortul spontan; avortul empiric) (Todea-Gross,Christa,Moldovan,Ilie,2008, pp.179-180).

În ceea ce privește un scurt istoric asupra modificărilor intervenite în viața de cuplu, de familie, valul schimbărilor, de-a lungul anilor, și-a pus amprenta și asupra acestui aspect.

“Refuzul de a avea copii a ajuns un stil de viață consacrat al majorității tinerilor majori și adulților din țările „civilizate”.Aici, inamicul numărul unul, public și privat, al fericirii umane este desemnat în vremea noastră prin expresia „sarcină nedorită” sau „copilul nedorit”. (Christa,Moldovan,2008,p.8)

Astăzi tot mai prezent este model familiei nucleare, centrată doar pe cei doi părinți. Stilul de viață modern și valorile promovate de acesta au la bază egalitatea, schimbarea și comunicarea, valori ce susțin aptitudini ca spirit competitive, nonconformism și însingurare. Pe fundalul acesta, funcția socială a femeii a crescut.Aceasta tinde să devină egală cu bărbatul,fiind din ce în ce mai frecventă în activitățile din afara familiei,participă mai intens la viața social și politică,își mărește gradul de profesionalizare și școlarizare. Toate aceste tranformări presupun o relație din ce în ce mai deschisă dintre familie și societate, astfel încât membrii familiei sunt mai preocupați de problema societății,de situația economică, de calitatea vieții și de crizele economice (Ciochină,Iftime,2003,pp.127-131).

Aceiași autori sunt de părere că, odată cu pierderea valorilor tradiționale, importanța familiei a scăzut,fiind din ce în ce mai frecvente cuplurile fără copii,familiile monoparentale,persoane celibatare,persoane divorțate și a crescut frecvența concubinajului. Mari schimbări au apărut la nivelul relațiilor economice în ceea ce privește producerea de bunuri și administrarea bugetului de venituri, de cheltuieli ale familiei. Acum familia este dependență de câștigurile din afara gospădăriei,iar oamenii trebuie să facă față unei mobilități sociale din ce în ce mai mare. În felul acesta, familia se macină, căci crește separarea fizică și afectivă între membrii ei și se deteriorează și relația conjugală. Funcția de procreație este golită de virtuți și responsabilități, fiind asumată ca o funcție de ordin biologic. Scade interesul pentru copii și importanța acestora în structura familială (2003,p.132).

Tot aceiași autori consideră că, încet-încet, familia extinsă din perioada interbelică, cu 5-6 copii s-a împuținat dramatic, ajungând la familii care nu au nici un copil. Actul de procreație devine un act de reproducere, iar nașterea copiilor este guvernată de o viziune materialistă, centrată pe conceptul „controlului”. Caracterul individualist se extinde în structura familiei și impune relații impersonale între oameni, relații care exclud afectivitatea, comuniunea, iubirea. Absența afecțiunii și a cadrului moral pune pe gânduri nu numai pe promotorii ideilor pro-vita, ci și pe cei care susțin practicile abortive. Mitrofan Iolanda consideră că „meditând asupra evenimentelor sale psihologice, dar și asupra resurselor ei afective, morale, biologice și culturale, întru autogenerare, în a face față prezentului și viitorului, familia rămâne pentru fiecare din noi o întrebare la care nu se poate răspunde decât cu iubire” (2003,p.133).

I.3.Teorii

Teoria pierderii

Această teorie are la bază ideea că nu există om care să nu piardă ceva sau pe cineva foarte drag,foarte apropiat sufletește,de-a lungul vieții sale,pierdere care să îi provoace dureri și stări afective foarte „puternice” necunoscute până atunci. Într-o asemenea situația, Howe D. consideră că omul trece,de regulă,prin următoarele stadii de evoluție afectivă:

-șoc,neîncredere în faptul ca atare,derută;

-negarea pierderii-„faptul că nu poate fi real”;

-dorința puternică de căutare și regăsire a obiectului pierdut,a ființei pierdute;

-mânia,resentimentul,vina pentru pierderea suferită ; se acceptă faptul și se caută vinovații;

-disperare,deprimare,retragere în sine „dezorganizarea personalității” celui afectat;

-acceptarea situației,reorganizarea interioară a vieții persoanei atașate,vindecarea rănilor sufletești (Miftode,Vasile,2010,p.143 )

Pierderea mamei lasă urme adânci în existența copilului,dar cu totul altele decât pierderea copilului pentru o mamă. Persoana atașată (copil,mamă) va trece,în maniere diferite,prin fazele enumerate mai sus.

Teoria atașamentului

Această teorie are ca scop înțelegerea corectă a procesului de dezvoltare psiho-socială normală a personalității în general și a copiilor în special. Calea spre analiza acestui aspect a fost deschisă de către John Bowlby care studia cazurile atât din perspectiva prezentului,cât și a viitorului. Orice om,la orice vârstă,este înclinat spre relații de afecțiune cu persoanele din imediata apropiere,iar pierderea unor astfel de relații este,de regulă,foarte dureroasă,uneori chiar tragică și provoacă efecte dezastruoase asupra stării de atașament a persoanei în cauză. În acest caz,individul se simte rănit sufletește,trist,devine mânios sau dezordonat în reacții. Această stare de atașament vizează toate vârstele,dar manifestările cele mai clare și definitorii se observă din timpul copilăriei. Aceste relații de atașament sunt îndreptate spre protejarea persoanei mai slabe,mai vulnerabile și atașamentul poate fi definit, din acest punct de vedere, mecanism de protecție. Lipsa acestui sentiment de siguranță generează un dezechilibru psihic și induce stări de anxietate mai puternice la copiii care sunt internați în insitituții publice,transferați unor familii substitut,lăsați acasă în grija altcuiva (Miftode,2010,pp.135-142)

Miftode descrie cele trei tipuri de atașament existente,în funcție de natura și gradul de constitutire a bazei de atașament,și, anume: atașament sigur ( copilul simte o protecție puternică și definitivă din partea părinților) ,atașament nesigur/anxios (copilul nu este sigur de sentimentele părinților) și atașament foarte nesigur/ ambivalent (lipsa unei relații normale dintre părinți și copii,lipsită de afectivitate,de dragoste(p.

Același autor consideră că este necesar să facem diferența între două situații cu efecte negative puternice asupra copilului,respectiv starea de privațiune (a nu avea ceva încă de la început) și starea de privare (pierdere sau deprivare de ceva de a fost deja obținut). Cei care nu și-au cunoscut niciodată părinții și,ca urmare,nu și-au format atașamentul afectiv necesar,resimt starea de privațiune în care se află,stare ce favorizează dezvoltarea sentimentului de instabilitate în relație cu adulții. Așadar,prezența și acțiunea familiei de origine sunt indispensabile pentru evitarea unor asemenea destine, atât de periclate (p.

Teoria dezorganizării familiale

Pentru a înțelege ce înseamnă o familie dezorganizată, W.J. Goode (1961) face o clasificare a acestei tipologii familiale:

– familia incomplet unită sau nelegitimă (concubinaj);

– familia dezmembrată ca urmare a îndepărtării unuia dintre soți prin: divorț, separare, părăsire;

– familia tip “cămin gol” în cadrul căreia părinții trăiesc împreună, însă relaționarea și comunicarea sunt realizate minimal, fără a fi unul pentru altul suport emoțional;

– familia în criză, datorită unor cauze ce determină absența temporară sau permanentă a unuia dintre soți: decesul, detenția, concentratrea, războiul, etc.;

-existența în familie a unor situații care determina fundamental eșecurile comportamentului de rol marital: retardarea mintala severă a copilului, psihoza copilului sau a partenerului, boli cronice incurabile,etc.

Conform același surse, există, de asemenea, și familii care sunt organizate,dar se caracterizează prin „accentuate stări conflictuale de intensitate diferită și care se pot întinde pe o lungă perioadă de timp. În situația în care intensitatea, conținutul, forma de manifestare și frecvența conflictelor conjugale capătă valențe dezorganizatoare acestea devin simptome pentru sindromul disfuncțional familial”.

Profesorul universitar doctor Elena Zamfir, șef de Catedră Asistență socială și psihologie socială din cadrul Facultății de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea București, este de părere că „cea mai mare problemă a zilei de astăzi este lipsa de repere morale și spirituale. Omul de astăzi nu mai are o orientare spre valorile ce dau stabilitate familiei. Societatea omenească s-a schimbat, și-a schimbat structurile, politicile pentru familie și educație și toate acestea au afectat viața și dimensiunea a familiei. Dacă este să vorbim despre rezolvarea problemei, cred că în primul rând trebuie schimbate politicile față de familie și educarea tinerei generații. Este sigurul lucru care poate duce spre salvarea de la această decădere a familiei și a individului" (Dascălu,Silvia,2010).

I.5.Evaluarea avortului- importanța fenomenului în date statistici

România ocupă un îngrijorător loc 4 la nivelul Uniunii Europene în ceea ce privește întreruperile de sarcini nedorite pe an, fiind pe poziția a 6‐a la nivel global, cu un număr total al întreruperilor de aproximativ 100.000 ‐ 128.000 pe an. Cifra totală, aferentă anului 2011, este în descreștere față de 1990 – an când s‐au înregistrat cifre record la numărul întreruperilor de sarcină, dar suficient de îngrijorătoare, statul român având așadar o serioasă provocare căreia însă, consideră IPP, la acest moment nu‐i răspunde corespunzător (Alexandru,Violeta, Mihai,Raluca,2012,pag.3).

Din afirmațiile unui psihoterapeut din cadrul Asociației ProVita,București,Roxana Puiu,invitată într-o emisiune “Universul credinței” (TVR, decembrie 2014) aflăm că,din cercetările realizate, din păcate,la ora actuală,unul din doi copii sunt avortați, iar România a ajuns pe primul loc în Europa cu privire la acest fenomen.

Graficul de mai jos reflectă evoluția sinuoasă a acestui fenomen din 1958 până în 2011 din România, următorul comparând situația din țara noastră cu cea a altor țări.

Fig. 1 : Evoluție întreruperi sarcini nedorite România 1958 ‐ 2011

Sursă: Alexandru, Violeta,Mihai,Raluca,Institutul pentru Politici Publice,București,2012,p.11

Un alt grafic surprinde evoluția întreruperilor de sarcină din România comparativ cu alte state europene:

Fig. 2 : Evoluție întreruperi de sarcină România vs.alte state europene(Bulgaria,Polonia,Ungaria”

Sursă: Alexandru, Violeta,Mihai,Raluca,Institutul pentru Politici Publice,București,2012,p.11

Așa cum observăm din aceste imagini, România a întregistrat o creștere spectaculoasă a acestui fenomen în 1990, odată cu liberalizarea avortului,în acest moment înregistrându-se o continuă descreștere a numărului de sarcini. În pofida acestui aspect,România înregistrează valori superioare comparativ cu alte state europene.

Din datele puse la dispoziție de Institutul Național pentru Politici Publice,putem observa și grupele de vârstă la nivelul populației feminine la care se înregistrează cea mai crescută pondere de înreruperi de sarcină.Astfel din imaginea 3 deducem că 68% dintre femeile fertile din România au vârsta cuprinsă între 20 și 34 de ani,respectiv 23%-20-24 de ani; 23%-30-34 de ani și 22% 25-29 de ani.Ceea ce este cel mai alarmant este procentul de 10% al celor cuprinde cu vârsta între 15-19 ani,dar și acel 1% privind vârsta sub 15 ani.

Fig. 3 : Pondere întreruperi de sarcină pe grupe de vârstă la nivelul populației feminine fertile din 2011

Sursă: Alexandru, Violeta,Mihai,Raluca,Institutul pentru Politici Publice,București,2012,p.12

În anul 2013 se menține o situație asemănătoare cu anul precedent, astfel încât din totalul avorturilor, 53,4% au fost făcute de către tinerele cu vârsta sub 30 de ani. Intensitatea cea mai mare a avorturilor s-a înregistrat la grupa de vârstă 25-29 ani (23,7% din totalul întreruperilor de sarcină) (Situația demografică a României în anul 2013,figura 9, 2014, pag.16).

Fig. 4 : Numărul întreruperilor de sarcină,pe grupe de vârstă,în anii 2012 și 2013

Sursă: Situația demografică a României în anul 2013,figura 9, 2014, pag.16

Acest fenomen capătă o amploare și mai mare dacă luam în calcul și toate consecințele ce apar după un asemenea act, consecințe nu numai asupra femeii în cauză( consecințe medicale,psihologice), ci și aspra partenerului acesteia, a familiei și a relațiilor familiale(destrămarea familiilor,divoțul) ,precum și asupra societății. De asemenea, sunt numeroase studii ce indică chiar o legătură strânsă între avort și diferite tipuri de cancer (cancer de sân,cancer de col uterin) ce pot cauza,în timp, moartea femeilor ce recurg la asemenea acte.

Studiul "Generații și Gen" arată că foarte puține cupluri își doresc mai mult de unul sau doi copii. Mai îngrijorător este faptul că peste 70% dintre cupluri au declarat că nu își doresc deloc copii. Aspectele financiare – situația financiară, munca plătită a femeilor – sunt determinante în decizia de a (mai) avea un copil, ele fiind cele care vor avea cel mai mult de suferit la venirea pe lume a unui copil.

„Emanciparea femeii și participarea crescândă a acesteia la activități economice în afara gospodăriei, intensificarea fenomenului de migrație, reducerea influenței normelor culturale, creșterea mobilității sociale, sporirea cheltuielilor pentru creșterea și educarea copiilor, incertitudinea și stresul sunt tot atâția factori care au dus la scăderea natalității”(Evoluția natalității și fertilității în România, 2012)

Plecând de la o analiză a Fundației Soros România,, putem spune că „cei mai mulți dintre cetățenii români resping din punct de vedere moral avortul. Însă procentul celor mai conservatori a scăzut de la 56% în 2005, la 52% în 2008 și apoi la 43% în 2011. Este o tendință ce nu arată semne de inversare. Totodată, procentul celor care ar fi dispuși să accepte o îngrădire legală a avortului este mai mic, de aproximativ o treime dintre cetățeni. Există o disponibilitate ridicată de acceptare a întreruperii voluntare a sarcinii în situații de urgență, când viața sau sănătatea mamei sau a fătului sunt puse în pericol. Această orientare mai degrabă liberală a românilor poate fi explicată pe de o parte ca o reacție la politicile regimului comunist, avortul fiind văzut ca un drept câștigat, iar de pe de altă parte ca o acceptare a situației de facto, în condițiile în care aproximativ jumătate dintre femeile din România au trăit cel puțin o dată prin experiența avortului” (Voicu,Ovidiu,2011,pag.11).

“Trăim într-o lume în care mentalitățile pro-avort domină. Aceasta este o constatare pe care nimeni nu o poate infirma. Nici măcar cei care acceptă avortul ca o soluție de viață. Conform datelor Institutului Allan Guttmacher, la ora actuală, 40,8% din populația lumii trăiește de fapt în țări în care avortul este permis fără restricții. Într-un alt grup masiv, adică 33,2%, se află țările în care avortul este acceptat pe motive socio-economice, iar restul, cu excepții nesemnificative, se pronunță pentru avort numai în cazul salvării mamei”(Ciochină,Iftime,2003,pp.33-34).

Putem concluziona prin faptul că țara noastră se menține încă în topul țărilor cu cea mai mare rată a avorturilor, iar explicațiile acestei stări de fapt pot fi următoarele:

– existența – încă – a unei slabe educații sanitare a populației feminine (conștientizarea încă insuficientă a riscurilor manevrei, a repercusiunilor asupra sănătății fizice, psihice și reproductive);

– receptivitatea redusă a populației feminine la mesajele educației sanitare, stare de fapt care este în strânsă legătură cu nivelul precar al cunoștințelor în acest domeniu;

– slaba instruire în ceea ce priveste regulile planificării familiale;

– accesibilitatea redusă la metode contraceptive moderne, datorită costurilor ridicate, persistenței unei mentalități încă „tradiționale” în ceea ce privește utilizarea lor, neîncrederii în eficiența acestora etc (Miftode, Răzvan, p.236).

II.PERSPECTIVE PRIVIND MENTALITĂȚILE ABORTVIE/

CAUZE,MOTIVE ALE RECURGERII LA AVORT

II.1.Perspectiva religioasă/ cauze morale

Un prim aspect din această perspectivă se referă la momentul considerat a fi începutul vieții. Din perspectivă religioasă, viața umană începe odată cu conceperea. “Fiecare ființă umană fiind creată de către Dumnezeu, poartă chipul lui Dumnezeu și primește darul vieții pentru a‐L slăvi pe Dumnezeu și a se bucura de comuniunea veșnică cu El. Învățătura creștină insistă, așadar, asupra sfințeniei vieții omenești din momentul concepției”(Breck,2001,p.125)

Conform aceluiași autor, există și unele excepții din această perspectivă, cum ar fi acele cazuri, tot mai rare, privind alegerea medicală ce trebuie făcută între viața mamei și viață copilului nenăscut,fiind moral să se acorde prioritate mamei. “Aceasta nu pentru că ea ar fi o “persoană” integră, în timp ce copilul este doar o “viață potențială” – deoarece amândoi sunt oameni, în aceeași măsură – ci pentru că mama își are locul ei și responsabilitatea ei în familie, unde prezența sa iubitoare influențează direct viața soțului și a celorlalți copii ai săi”(2000,p.126).

Alte două cauze ce sunt invocate ca fiind justificate pentru avort sunt traumele violului și ale incestului, ambele acte fiind,prin natura lor,brutale și dezumanizante. Deși cazurile de acest fel sunt foarte rare,când o femeie devine victimă a unui asemenea act,ar trebui să caute imediat un tratament medical pentru a opri concepția cât mai rapid,cel mult o zi fără a exista riscul de a avorta un “ rod al concepției”, recunoscut de către Biserică drept o “persoană” umană, un “individ” uman. În ceea ce privesc cazurile în care există pericolul ca fătul să fie anormal și să prezinte un handicap cu care să trăiască toată viața, Biserica nu poate și nici nu acceptă avortul, neexistând o explicație pentru avortarea unor astfel de copii, decât aceea că se ucide un nou‐născut “anormal”, care poate supraviețui cu îngrijirea medical necesară și îngrijirea părintească plină de iubire (2000, pp.126-127).

II.2.Perspectiva socială /cauze socio-economice

Din această perspectivă, avortul poate fi explicat ca o consecință directă a mentalităților. Mentalitatea care străbate astăzi societatea, de la instituțiile statului la omul singur sau integrat familiei, induce modul nefast al schimbărilor în salturi.

Într-un articol, Irina Nastasiu afirmă faptul că societatea de astăzi promovează metodele contraceptive ca alternative la avort. „Utilizarea contraceptiei pe scară largă, în România, și-a arătat, însă, efectele, rata avorturilor menținându-se, în continuare, la un nivel foarte ridicat. De asemenea, absolut toate mijloacele contraceptive hormonale, orale (comprimate) și parenterale (inelele vaginale, plasturii contraceptivi, implanturile, injecțiile contraceptive, sistemele intrauterine hormonale) și dispozitivele intrauterine (DIU), sunt abortive. Efectele ucigașe ale contraceptivelor sunt, însă, cu totul ignorate de statul român” (Nastasiu,2013).

Societatea a devenit prea tolerantă la noile comportamente sexuale, iar formula ei de funcționare nu mai este asociată cu stabilitatea, echilibrul, moralitatea și durabilitatea. Un element important și nou pentru modul de a gândi și de a trăi al omului de astăzi îl reprezintă limitarea numărului de copii. Dacă până nu demult lumea trăia sub îndemnul biblic: “creșteți și vă înmulțiți”, astăzi lumea fuge de acest îndemn urmându-și instinctul într-o manieră hedonistă. Nu există vre-un motiv important care să justifice avortul. El poate fi înțeles mai degrabă ca un fenomen social, potențat de vulnerabilitățile omului, dintre care cea mai evidentă este acceptarea comodității (Chinez,2013).

Același autor este de părere că atunci când vine vorba despre un avort, femeile invocă un arsenal de motive pentru a-și justifica decizia de a nu da naștere unui copil. O sarcină nedorită poate avea la bază motivul refuzului unui copil, dar și o situație defavorabilă primirii lui determinată de anumite condiții conjecturale în care se află femeia sau familia. În ceea ce privesc condițiile economice, pot să existe cazuri în care sarcina poate constitui o circumstanță agravantă care influențează asupra sănătății psihice a mamei. „Uneori există temerea că acela care se va naște va avea asemenea condiții de viață încât s-ar părea că ar fi mai bine pentru el să nu se nască” (EV 58). În acest caz sunt puse față în față persoana umană și condițiile economice: în confruntare prevalează condițiile economice. În ceea ce privesc condițiile sociale, cum ar fi numărul copiilor, obligația educării reprezintă unele dificultăți pe care femeile le invocă pentru a-și justifica decizia și care pot să stingă în femeie dorința de a avea un copil,dar niciodată aceste motive nu legitimează recurgerea la un avort. „De fiecare dată trebuie înfruntată, rezolvată sau îndepărtată acea dificultate, nu suprimată viața, care constituie un bun superior, care nu poate fi comparat și măsurat cu oricare alt bine care ar veni în conflict cu ea. Avortul nu este cale sau mijloc de reglementare a nașterilor sau a procreației responsabile, iar dacă cineva îl vede ca pe un remediu în fața unei sarcini neprevăzute sau după un act sexual iresponsabil, acest remediu este inacceptabil.

Chinez I. consideră că „din punct de vedere ontologic, persoana are prioritate față de societate, întrucât la baza originii societății se află persoana umană. Societatea este deci pentru persoane și a persoanelor. De aceea, atunci când societatea autorizează uciderea directă a unei persoane nevinovate lovește valoarea de bază a întregii societăți și a fiecărei persoane”(2013)

“Avortul a devenit un fenomen care polarizează atenția întregii societăți. Atenuarea lui nu depinde de câțiva factori, ci solicită participarea tuturor actorilor sociali. Deși este înregistrat ca o realitate incontestabilă, care, prin consecințele sale, amenință viața tuturor, la nivelele decizionale, mai ales de administrație și clasa politică, se manifestă o anumită ignoranță în gestionarea sa. Cazul României se remarcă în mod tragic mai ales prin dezechilibrele determinate de schimbarea bruscă a sistemului social. În același timp, evoluția mentalităților din acest spațiu urmează cursul general al lumii contemporane, care manifestă o vulnerabilitate tot mai mare.”(Ciochină,pp.33-41).

II.3.Perspectiva medicală / cauze medicale

Din această perspectivă, avortul medical are la bază strict motive medicale-materne sau fetale, dintre care putem exemplifica: cauze materne (afecțiuni cardiance; boli infecțioase-rubeola; tuberculoza pulmonară; sifilis; endocrinopatii-boli hormonale; boli neurologice; boli psihice; boli renale; etc) și cauze fetale (anencefalie; hidrocefalie; polimalformații)(Bunescu, 2000, p. 12).

De asemenea, tot în cadrul acestei perspective intervine și avortul spontan ce are la bază cauze externe,ce nu depind de mamă, fiind o întrerupere neimpusă a sarcinii. Dintre cauze,putem enumera cauzele fetale (dereglările numărului sau calității cromozomilor în celulele fătului) și cauze materne (prezența infecției persistente în organismului matern-infecții virale, bacteriene, micotice; boli cornice-hipertensiunea arterială cronică,diabetul zaharat; dereglarea imunității, incompatibilitatea rezus-factor al fătului cu Rh-ul mamei; probleme ginecologice; tulburări endocrine, hormonale din partea ovarelor; factorii psihogeni-stres, nervozitate excesivă; intoxicațiile acute și cronice apărute în primele săptămâni de graviditate) (Gross,Moldovan, 2008,p.203).

Din perspectivă medicală se consideră că avortul este justificat întru-cât are la bază doar motive de această natură, motive exterioare care nu o pot învinui pe femeia în cauză.

II.4. Perspectiva psihologică /cauze psiho-afective

Factorii de natură psihologică pot constitui cauze ce conduc la un avort. Există studii ce consideră că există o legătură între stresul cotidian și decizia femeii de a avorta. Mai mult decât atât, între mamă și făt există o legătură incontestabilă,iar toate stările negative,dezechilibrele emoționale prin care poate trece femeia însărcinată afectează și fătul din pântecele său. Stresul are tendința de a impinge persoana spre tabieuri periculoase pentru viața fătului,cum ar fi consumul de tutun,de alcool ce afectează profund dezvoltarea fătului (Ganciu,2013).

Ganciu D. identifică printre stările psihologice cu un impact profund asupra deciziei de a întrerupe o sarcină,stări ce,uneori, se transformă în adevărate trauma psihologice profunte: un divorț, o pierdere a unei persoane dragi prin deces; probleme financiare foarte grave (un faliment, o pierdere brusca a locului de munca); probleme familiale grave,etc.Și,să nu uităm faptul că,toate aceste dispoziții psihologice influențează funcționarea organismului din punct de vedere fizic,iar majoritatea afecțiunilor somatice au cauze psihologice. La acestea,se poate adăuga și depresia ce reprezintă un real pericol pentru femeia însărcinată. O femeie depresivă are tendința să se neglijeze, fiind incapabilă să se îngrijească singură: hrănire deficitară; consum de alcool; consum de droguri; consum excesiv de cofeină; fumat; tentativa de sinucidere,iar toate acestea pot conduce la un avort( Ganciu,2013).

Printe puținele acte ce aduc o atingere atât de profundă sanctității vieții umane se numără avortul,un act ce nu rămâne fără consecințe fizico-emoționale.Avortul este un act distrugător pentru o femeie,dincolo de ipoteze precum că acest lucru îi oferă putere,control asupra propriei vieți. Consecințele majore și efectele ireversibile se răsfrând direct și pe termen lung asupra femeii,și nu numai,și asupra partenerulu său,a familiei,a societății.

Dincolo de consecințele fiziologice, experiența avortului lasă în urmă răni adânci în sufletul femeii care a ales această cale,iar amalgamul de consecințe generate de acest fenomen,din perspectivă psihologică, poartă denumirea de sindromul post-avort și poate apărea la unele femei imediat dupa efectuarea avortului sau la ani de zile. Dintre reacțiile acestui sindrom post-avort putem da ca exemple sentimentul de eliberare de sub povara unei sarcini nedorite, sentimentul de durere și vinovăție,sentimentul de negare,sentimente de rușine,de jenă,etc.,toate acestea putând determina adevărate psihoze depresive cu idei de culpabilitate, stări anxioase, complexe sexuale,frigiditate,etc.

Conform aceleiași surse, avortul este privit uneori ca o portiță de ieșire dintr-o situație dramatică în care se poate afla o femeie,însă acesta nu reprezintă decât începutul unor neliniști și drame interioare profunde. Pentru a face față acestor traume emoționale,femeia își dezvoltă un set de mecanisme de apărare ce includ raționalizarea deciziei, aceasta căutând să își justifice fapta prin invocarea unei serii de motive pentru care nu putea păstra sarcina. Dintre aceste mecanisme,putem enumera refularea,care apare când femeia își șterge din minte orice sentiment negativ privind avortul. Uneori mai pot apărea astfel de sentimente, care sunt rapid anihilate în conștiință, evitând reflecția asupra gândurilor care apar. În unele situații intervine reprimarea când femeia nu este conștientă de niciun sentiment negativ pe care l-ar putea avea în legătură cu avortul. Pot apărea situații în care o femeie își reprimă nu numai sentimentele dureroase, dar și detaliile efective ale acelei experiențe. Un alt mecanism este reprezentat de compensare ce intervine atunci când femeia rămâne însărcinată imediat după un avort, încercând astfel să compenseze pierderea primului copil. La unele femei se produce reacția inversă reprimării sentimentelor neplăcute legate de avort prin adoptarea unui comportament corespunzător opusului acelor sentimente, spre exemplu militarea pentru dreptul femeii la avort – “libera alegere”.

Există și o terapie privind consecințele de natură psihologică determinate de un astfel de act,respectiv terapia post-avort care cuprinde, conform sursei menționate mai sus, mai multe etape, dintre care enumerăm:

-ieșirea din negare, prin acceptarea faptului că avortul a avut o influență puternică asupra vieții psihice și sociale;

-recunoașterea adevăratelor sentimente și a pierderii reale,exprimarea sentimentelor poate fi o experiență dureroasă în măsura în care aceste emoții nu sunt exprimate, ele putând avea efecte negative asupra psihicului femeii;

-pe împăcarea cu sine

-exprimarea suferinței, etapa eliberării din starea de tristețe provocată de pierderea copilului,fiind momentul cu cea mai mare încărcătură emoțională, femeia trecând prin diverse stări afective; -asumarea responsabilității și anume acceptarea răspunderii pentru actul săvârșit;
-etapa iertării ce constă în iertarea de sine și iertarea celorlalți implicați direct sau indirect în producerea avortului.

II.5. Perspectiva juridică

Această perspectivă are în atenție dreptul mamei de a hotărî asupra a ceea ce urmează să se întâmple cu propriul ei corp și dreptul la viață al fătului.

Rezoluția nr. 1607 din 2008 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind accesul la avort sigur și legal, recunoaște în primul rând dreptul femeii însărcinate de a decide cu privire la realizarea unui avort. Drepturile fătului nu sunt total ignorate, dar sunt recunoscute doar într-o mică măsură și doar condiționat, dacă nu contravin unui interes (oricât de mic, dar legal sau cel puțin legitim) al mamei (Franț,2013,p.50).

„Astăzi, la nivel legislativ, avortul nu mai este considerat o culpa sau infracțiune, ci este asimilat, în generel, ca un drept al femeii. În spațiul vestic, dezbaterea cu privire la avort a fost determinată atât de promovarea dreptului femeilor la auto-determinare (prin mișcările de emancipare ale femeilor), cât și de schimbarea viziunii asupra sexualității și a vieții maritale, de progresul tehnologiei medicale și de creșterea populatiei. Mișcările pro-avort au la bază două valori fundamentale pentru a susține legalitatea avortului: sanctitatea individualității și integritatea alegerii personale din care a derivat ulterior dreptul femeilor la auto-determinare. Acest drept implica existența unei sfere de decizii pe care femeia le poate lua fără interventia altora sau a statului” (Dumitrașcu,2012).

Dreptul la viață „reprezintă un drept fundamental al omului, care, prin importanța sa depășește sfera interesului personal, având relevanță pentru întreaga societate. De aceea, aceste drept fundamental capătă o dimensiune socială, garantarea sa fiind necesară prin tratatele și convențiile internaționale, dar și prin normele dreptului intern(Ruxandra Răducanu).

Același autor apreciază dreptul la viață al oricărei persoane este garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului,care reglementează, în același timp, și cazurile în care se poate aduce atingere acestuia. În articolul 1 se precizează că: "Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege." Dispozițiile articolului 2 vin în completare arătând că"moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale; pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute; pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție.

Conform celor afirmate de Răducanu R., Comisia Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că termenul "orice persoană" folosit în textul Convenției nu poate fi aplicat unui copil care nu s-a născut. Prin prevederile Convenției nu este recunoscut și garantat fetusului un drept la viață absolut, deoarece viața acestuia este intim legată de viața femeii care îl poartă și nu ar putea fi avută în vedere separat. Dacă s-ar considera că articolul 2 se aplică și fetusului și că protecția acordată de acest articol ar trebui, în absența unor limitări exprese să fie considerată ca absolută, ar trebui să se deducă de aici că avortul este interzis, chiar și atunci când sarcina ar pune în pericol viața mamei. Acest lucru ar însemna că viața fetusului ar fi considerată ca fiind mai prețioasă decât viața mamei însărcinate”.

Nu doar din punct de vedere științific, ci și din perspectivă sociologică, psihologică și religoasă, rezultă, în mod necesar, că omul este om de la zămislire, fiind o unitate psihosomatică unică și irepetabilă care trebuie să se bucure, fără excepție, de protecție. Cu toate acestea, legea nu recunoaște răul făcut de avort, iar societatea românească în ansamblul său a transformat avortul într-un act banal, benign și foarte accesibil. Așadar, „din secunda în care prima celulă a trupului uman se formează, fie prin fecundarea ovulului de către spermatozoid (concepție), fie prin procesul de fiziune embrionară (cazul gemenilor), acea celulă poartă în sine demnitatea umană și dreptul inalienabil la viață. De aceea nu putem accepta că chipul minunat al pruncilor din perioada intra-uterină este chipul unei non-persoane” (Mavrichi,2011)

Ne-am obișnuit să percepem mama și copilul ca fiind aceeași entitate. Trebuie, însă, să-i înțelegem ca pe două persoane separate, chiar din perioada prenatală, pornind de la argumentul oferit de medicii embriologi, care subliniază că cei doi au fluxuri de sânge diferite. „Toți părinții trebuie să știe că ființa pe care au conceput-o împreună este autonomă, că are dreptul să trăiască o viață numai a ei, care nu este nici a tatălui, nici a mamei, ci propria sa viață, care începe să se dezvolte in utero…”(Martino,Bernard,2002, p.61).

II.6. Perspectiva biologică

Problema privind momentul a fi considerat începutul vieții este din nou ridicată dintr‐o perspectivă diferită, care încearcă să fundamenteze reflecția teologică pe datele biologice. Tehnologia modernă a permis studierea comportamentului individual al copilului în

uter și a demonstrate că fătul are aceleași caracteristici ca și cele ale copilului deja născut. Toate etapele evoluției intrauterine constituie nu etapele oricărei ființe, ci ale uneia înzestrate cu suflet rațional. Nu există o diferență substanțială între zigot, forma de viață căpătată imediat după concepție, și nou-născut. Datele biologiei ne permit astăzi să constatăm că ființa umană își începe ciclul vital de la forma zigotului, de la fuziunea gameților, fiind același individ biologic cu adultul de mai târziu(Ciochină,2003,pag.16)

Un medic american ginecolog Bernard Nathanson, fost director al unei clinici speciale de avorturi, care în decursul a doi ani a întreprins 60.000 de avorturi folosind cele mai moderne mijloace tehnologice (ultrasunete, examinarea electronică a inimii fătului) a ajuns la concluzia că fătul este ființă omenească separată, cu toate caracterele personale specifice. Pentru fundamentarea concluziilor sale, Nathanson a folosit filmarea cu ultrasunete a avortului unui făt de 12 săptămâni. Video-caseta înregistrată, care poartă titlul „strigătul mut” dovedește că: fătul presimte amenințarea instrumentului ucigaș al avortului; manifestă perceperea pericolului care reiese din următoarele acțiuni; se mișcă într-un mod violent și agitat; cresc bătăile inimii de la 140 la 200 pe minut; deschide gura larg ca într-un strigăt mut. Astăzi, concluziile lui Nathanson au fost depășite de medicina nucleară care constată că: la 18 zile de la concepere se face simțită bătaia inimii fătului și se pune în funcțiune sistemul circulator; la 5 săptămâni se văd clar nasul, obrajii și degetele fătului; la 6 săptămâni începe să funcționeze sistemul nervos, se distinge clar scheletul și începe să funcționeze stomacul, rinichii și ficatul fătului; la 7 săptămâni se fac simțite undele encefalice, micuțul copil are toate organele interne și externe definitiv conturate; la 10 săptămâni copilul nenăscut are toate caracteristicile pe care le vedem clar la copil după nașterea sa.

Contrar celor afirmate, Jeff Mitchel consideră că nu putem fi de acord cu ideea că viața începe în momentul concepției decât dacă considerăm că ființa umană este strict rezultatul unei uniuni între două materiale genetice diferite. Ființa umană este mai degrabă rezultatul unui ciclu continuu de dezvoltare atât fizică cât și psihică. Marea majoritate a trăsăturilor psihice pe care le considerăm a fi caracteristice ființei umane, lipsesc aproape cu desăvârșire în primele săptămâni de viață. Abilitățile care disting ființa umană de alte specii, precum conștiința de sine, vorbirea și gândirea abstractă, se dezvoltă în luni, chiar ani de la naștere (Mitchell,2010,pag.39-45).

III.LEGISLAȚIE ÎN DOMENIU ȘI ALTERNATIVE

III.1.Cadru legal privind agresiunile contra fătului

Reglementarea penală actuală prezintă infracțiunile ce implică femeia gravidă și produsul de concepție în art. în art. 177 (Pruncuciderea), art.185 (Provocarea ilegală a avortului) precum și ca element circumstanțial pentru existența infracțiunii de omor deosebit de grav (art. 176 alin 1 lit e C.pen.), vătămarea corporală gravă (art. 182 alin 2), infracțiuni în care starea de graviditate are rolul unei condiții pentru ca femeia aflată într-o astfel de situație să poată fi subiect activ sau pasiv, protejat de legea penală (Ciobanu,2011,p.3)

Același autor consideră că „avortul implică o abordare complexă întrucât protejează viața, integritatea corporală și sănătatea femeii, viitoare mamă în principal și în subsidiar apariția unei noi vieți. În România există în prezent o libertate totală a vieții sexuale; lucrurile nu au stat dintotdeauna astfel: în trecut, într-un context în care politica statului interzicea utilizarea mijloacelor contraceptive și se dorea atingerea unei cote demografice demne de aplaudat, Codul penal anterior incrimina faptele de avort prin articolele 185-188, care ulterior au fost dezincriminate prin Decretul-lege 1/1989. Avortul delictual, empiric subzistă și astăzi, consecințele sale dramatice punându-și accentul în viața și sănătatea femeii”(p.4)

„Pruncuciderea aduce atingere dreptului la viață al noului născut, relațiile sociale referitoare la acest drept impunând respectarea vieții încă de la debutul ei” (Cioclei, 2009,p.79).

„Infracțiunea de pruncucidere este considerată de majoritatea doctrinei ca fiind o faptă de omor în esență, supusă însă unei sancțiuni atenuate” (Dongoroz,2003, p.191). Dongoroz V. afirmă faptul că „nevoia incriminării acestei fapte a apărut datorită progreselor din științele medicale, dar și pe fondul evoluției societății și , pe cale de consecință, a procesului de umanizare progresivă a sistemului penal. Prezența acestei infracțiuni apără tocmai o persoană în viață, fiind depășită sfera discuției cu privire la făt. Astfel se observă ca legiuitorul nu a avut în vedere stadiul ce precedă nașterea și starea nou-născutului înainte de naștere” (2003,p.191).

În cazul medicinei legale când se analizează infracțiunea pruncuciderii, se accentuează ideea că „moartea unui „nou-născut” se poate produce intrauterin, deci înainte de naștere, în timpul sau după naștere. Atunci când se vorbește de viabilitatea nou-născutului se afirmă că aceasta nu este posibilă sub 1500-1700 grame, deci sub luna a VII-a de sarcină, ce exprimă limita extremă a viabilității, în afara unor condiții speciale de îngrijire. Trebuie evidențiate și eventualele malformații congenitale incompatibile cu viața sau afecțiunile contractate intrauterin” (Beliș,2002,p.263 ).

„Avortul reprezintă în prezent, acea acțiune prin care se întrerupe sarcina, prin mijloace diverse. Fapta de provocare a avortului reprezintă pericol social dacă nu se realizează în condiții de siguranță pentru viața femeii însărcinate și pentru reușita intervenției. Manoperele abortive, realizate într-un cadru impropriu, pot conduce, în caz de nereușită, la nașterea unor copii cu malformații. Din cauza acestor considerente, precum și pentru asigurarea sporului de natalitate, a fost reincriminată fapta de provocare ilegală a avortului” (Toader,2011, pp. 86-87).

Înainte de reglementarea actuală, prin Decretul 770/1966 întreruperile de sarcină au fost interzise, iar prin Decretul 771/1966 avortul a fost incriminat din nou (prin Decretul nr. 496 din 30 septembrie 1957 a existat o oarecare liberalizare a avortului, acesta putând fi efectuat la cererea femeii gravide). Existau unele excepții, dar foarte stricte determinate de rațiuni medicale, etnice sau demografice. Medicul era obligat să anunțe imediat procuratura sau, dacă nu exista posibilitatea, în primele 24 de ore de la internare. Procurorul stabilea, pe baza avizului medicului legist, dacă întreruperea a fost sau nu necesară. Se pedepsea și femeia care își întrerupea singură sarcina(Ciobanu,2011,p.4).

III.2. Noul Cod Penal (Legea nr.286/2009)

În Noul Cod Penal adoptat prin Legea nr. 286/2009 se poate întâlni un nou capitol, denumit „Agresiuni contra fătului” ce include în cuprinsul său două infracțiuni: la articolul 201 este incriminată întreruperea cursului sarcinii, iar în articolul 202, vătămarea fătului.

Întreruperea cursului sarcinii

Art. 201 din Noul Cod Penal incriminează infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii.

Analizând acest articol, putem afirma că el „reprezintă fapta de provocare ilegală a avortului existentță înactualul Cod penal, numai că este prevăzută sub denumirea marginală (nomen juris) a urmării imediate a acestei fapte, întreruperea cursului sarcinii. S-a operat la această schimbare deoarece s-a simțit nevoia unei protecții suplimentare a fătului dincolo de perioada de 24 de săptămâni, termen până la care se poate pune în discuție avortul”(Ciobanu,2011,p.9).

Același autor consideră că „ în cazul infracțiunii din acest articol este important de menționat faptul că textul din noul Cod penal cuprinde la alin. (1) lit. b) și indicarea calității subiectului activ, aceea de a nu fi medic de specialitate în materie de obstetrică-ginecologie și având drept de practică medicală în această specialitate. Tot în scopul de a identifica subiectul activ fără riscul unei interpretări deficitare, s-a precizat în mod explicit nepedepsirea femeii însărcinate care comite această faptă (Expunerea de motive a Noului Cod Penal,pag.37). Fapta comisă de femeia însărcinată este o infracțiune dar aceasta nu va fi sancționată dar în situația în care există participanți, aceștia vor răspunde penal” (2011,p.9).

Ciobanu V. concluzionează că „obiectul juridic al acestei infracțiuni este unul complex. Se protejează viața, integritatea fizică, sănătatea femeii însărcinate, precum și libertatea acesteia de a duce la bun sfârșit o sarcină și de a naște, precum și produsul de concepție ca viață în curs de devenire, implicând și integritatea fizică și sănătatea nou-născutului (nașterea unor copii normali, fără malformații). Elementele schemei infracțiunii coincid în cea mai mare măsură cu schema infracțiunii de avort. Noutatea poate fi regăsită în cazul subiectului activ, unde se reduce sfera specialității medicului la obstetrică-ginecologie, existând și obligația acestuia de a avea un drept de liberă practică în domeniul menționat” (2011, p.9).

Vătămarea fătului

În art. 202 al Noului Cod Penal este introdus textul unei noi infracțiuni, aceea de vătămare a fătului.

„Prin intermediul acesteia se urmărește modernizarea dreptului penal român, care încearcă astfel să protejeze viața dincolo de limitele percepției simțurilor umane clasice, depășire realizată cu ajutorul progreselor științifice. În prezent nu se oferă o protecție concretă a fătului între momentul declanșării procesului nașterii (care depășește intervalul în care infracțiunea ar fi încadrată drept avort) și cel al încheierii acestui proces, moment din care atingerea vieții nou-născutului atrage implicarea altor infracțiuni și, pe cale de consecință, a altor sancțiuni. Săvârșirea acestor fapte de violență asupra fătului sau asupra mamei trebuie să aibă loc „în timpul nașterii” sau „în timpul sarcinii”. Intenția este necesară în cazurile prevăzute la alin. (1)-(4) iar culpa reduce la jumătate limitele speciale ale pedepsei. Există și două cazuri de nepedepsire: medicul sau persoana autorizată să asiste nașterea sau să urmărească sarcina nu se va sancționa în cazul în care primează interesul femeii gravide sau fătului ca urmare a riscului atras de actul medical – alin. (6) iar femeia însărcinată care produce vătămarea fătului în timpul sarcinii de asemenea nu se va pedepsi – alin. (7). În cele din urmă, prin art. 202 va exista posibilitatea soluționării problemelor legate de agresiunile săvârșite direct asupra fătului după parcurgerea primelor șase luni de viață intrauterină. Aceste probleme sunt legate de faptul că, din punct de vedere medico-legal se poate vorbi de avort în primele 24 săptămâni de viață (în mod excepțional, legea prevăzând ca limită termenul de 14 săptămâni), după care expulzarea produsului de concepție, indiferent de motivul intervenit, reprezintă o naștere prematură, nu un avort. Fătul va deveni subiect pasiv în mod direct, toate acțiunile fiind îndreptate împotriva integrității și a existenței sale” (Ciobanu,2011,pp.10-11).

III.3.Dreptul la viață în lumina instrumentelor internaționale

În ceea ce privește dreptul la viață vom avea în vedere câteva aspecte principale reglementate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin prisma unor prevederi ale acesteia. Astfel, Pactul privitor la drepturile civile și politice cuprinde în art.6,pct.1 faptul că „dreptul la viață este inerent persoanei umane”. Acest drept la viață trebuie apărat,conform art. 4. al Convenției Americane a Drepturilor Omului „în general cu începere de la data concepției”. Și Convenția de la Oviedo asupra drepturilor omului și biomedicinei încearcă să eludeze definirea conceptului de „persoană”, lăsând statelor membre această atribuție (Ciobanu,2011,pp.5-6).

„În articolul 2 al Convenției europene a drepturilor omului este prevăzut dreptul la viață al fiecărei persoane. Prima teză a alineatului 1 introduce doi termeni extrem de importanți, pe care nu îi definește și nu îi delimitează. „Viață” și „persoană” devin prin esență, punctul central al reglementărilor ulterioare, fără de care acestea nu ar avea obiect fără a se ști în concret ce reprezintă. Așadar, în articolul 2 al Convenției nu se definește „persoana” a cărei „viață” este protejată de către Convenție” (Renucci, 2009, p.100).

Iorgovan și Tănăsescu consideră că „dreptul la viață poate fi privit în două accepțiuni. Una restrânsă, reținută și de Constituția României în articolul 22, care privește viața persoanei numai în sensul ei fizic ( și apreciată ca fiind o soluție eficientă din punct de vedere juridic ) iar într-un sens larg, viața persoanei este privită ca un univers de fenomene, fapte, cerințe și dorințe ce se adaugă și permit existența fizică” (Iorgovan,Tănăsescu,2004,p.36).

„ În cauza Vo c. Franța, în încercarea găsirii unei soluții problemei de a ști dacă în momentul în care o sarcină este întreruptă din culpă medicală (deci, fără voința mamei), fătul se bucură de protecție penală în lumina art. 2 din Convenție, Curtea a decis că punctul de plecare îl constituie interpretarea dată de fiecare stat în parte. Este admis faptul că nu există o soluție unanim acceptată la nivelul statelor și nu există nicio definiție științifică și juridică concretă cu privire la începutul vieții. Cel mult, se poate admite că embrionul/fătul au ca origine specia umană (Popescu,Corneliu Liviu, 2004,p. 29 ), dar Curtea are tocmai această atribuție, aceea de a găsi, în materia drepturilor omului, un pilon comun de la care statele pot interveni și dezvolta ulterior interpretări. Este un mod delicat al Curții de a lăsa drum liber unor lungi liste de viitoare cauze” .

Dreptul la viață reglementat prin art.2 trebuie și poate să se aplice embrionului și fătului întru-cât se poate face dovada existențeu unei forme de viață cu ajutorul mijloacelor medicale actuale .Astfel, „embrionul nu poate fi redus la o entitate materială, deoarece s-ar considera astfel că femeia însărcinată a pierdut „ceva” care cu siguranță nu echivalează cu valoarea unei vieți”(Renucci,2009,p.104).

III.4.Măsuri de protecție și instituții sociale implicate

Există câteva alternative promovate de către diferite asociații pentru viață ( de exemplu,Asociația Primul Pas,Iași; Fundația Solidarite și Speranță,Iași ; Asociația ProVita,etc) ce au ca scop prevenirea recurgerii la un avort.

Aceste asociații oferă gratuit următoarele servicii:
– teste de sarcină;
– trimiteri pentru consultații ginecologice și ecografii gratuite;
– consiliere pre-avort și post-avort, direct sau prin e-mail;
– informare cu privire la implicațiile și alternativele unui avort;
– oferire de ajutor material de urgență, atât înainte, cât și după naștere;
– hăzduire;
– grup de suport pentru mămici;
– informare despre alte servicii de îngrijire.
Printre aceste alternative se numără, în primul rând, anumite drepturi și facilități de care beneficiază femeia însărcinată, atât înainte de naștere,cât și după naștere. De asemenea,alte indemnizații oferite sunt indemnizația unică la nașterea copilului,indemnizație pentru creșterea copilului,îndemnizație pentru îngrijirea copilului bolnav, toate aceste oferite pentru a facilita creșterea unui copil, menite spre încurajarea femeilor de a renunța la decizia de a avorta.

O altă alternativă are în vedere centre maternale unde sunt primite femeile, tinerele și adolescentele însărcinate. Ele pot ramâne în aceste centre maternale cu masă și cazarea gratuite, până la un anumit timp după naștere. Un astfel de centru este Centrul Maternal Maternus din Iași ce oferă astfel de servicii,venind în ajutorarea cuplului mamă-copil.

Cu privire la măsurile de protecție se încurajează asistența maternală,plasamentul,adopția.

Asistența maternală

Plasamentul / încredințarea copilului la asistentul maternal este o măsură de protecție de tip familial realizată în interesul superior al copilului aflat în dificultate, prin care copilul este ocrotit în cadrul unei familii, alta decât cea biologică, de către o persoană special selectată și pregătită în acest scop. Este o măsură de îngrijire familială temporară (limitată în timp) planificată, care se încadrează în sistemul de servicii oferite copilului aflat în dificultate de către Serviciile Publice Specializate pentru Protecția Copilului (SPSPC) sau Organismele Private Autorizate (OPA). Ea oferă copilului posibilitatea de a trăi într-un mediu familial în timp ce se explorează identificarea unei familii permanente. În această definiție sunt cuprinse mai multe concepte:

• îngrijirea familială temporară este planificată;

• îngrijirea familială temporară este limitată în timp. Aceasta este un serviciu temporar oferit copilului și familiei sale pentru o perioadă de timp stabilită in funcție de particularitățile fiecărui caz. Finalitatea acestei măsuri trebuie să fie un mediu stabil, permanent pentru copil.

• resursa esențială este asistentul maternal care acordă îngrijire în propria familie unui copil care nu îi este rudă;

• îngrijirea familială temporară implică munca în echipă cu toți profesioniștii din rețeaua de servicii existente (Irimescu,2008,p.92)

Plasamentul

Conform art. 62, alin. (1) din Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului,plasamentul copilului constituie o măsură de protecție specială, având caracter temporar,care poate fi dispusă, în condițiile prezentei legi, după caz, la:

a) o persoană sau familie;

b) un asistent maternal;

c) un serviciu de tip rezidențial.

Persoana sau familia care primeste un copil în plasament trebuie să aibă domiciliul în România si să fie evaluată de către direcția generală de asistență socială si protecția copilului cu privire la garanțiile morale și condițiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament( art.62,alin 2)

Plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani poate fi dispus numai la familia extinsă sau substitutivă, plasamentul acestuia într-un serviciu de tip rezidențial fiind interzis,însă prin excepție se poate dispune plasamentul într-un serviciu de tip rezidențial al copilului mai mic de 2 ani, în situația în care acesta prezintă handicapuri grave, cu dependență de îngrijiri în servicii de tip rezidențial specializate( art.64,alin.1,alin.2)

La stabilirea măsurii de plasament se va urmări:

a) plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă;

b) menținerea fraților împreună;

c) facilitarea exercitării de către părinți a dreptului de a vizita copilul si de a menține legătura cu acesta (art.64,alin.3)

Măsura plasamentului se stabileste de către comisia pentru protecția copilului, în situația în care există acordul părinților sau de către instanța judecătorească, la cererea direcției generale de asistență socială si protecția copilului,când nu există acordul părinților (art.65).

Adopția

Potrivit Legii nr. 273/ 2004 privind regimul juridic al adoptiei, republicata 2012,în art.2 se definește adopția internă „adopția în care atat adoptatorul sau familia adoptatoare, cât și adoptatul au reședința obișnuită în România”; respectiv adopția internațională „adopția în care adoptatorul sau familia adoptatoare și copilul ce urmeaza să fie adoptat au reședința obișnuită în state diferite, iar, în urma încuviințării adopției, copilul urmează să aibă aceeași reședință obișnuită cu cea a adoptatorului”.

“Adopția se realizează în exclusivitate pentru protejarea drepturilor și intereselor copilului, eliminându-se de la început orice intenție de a folosi acest act pentru satisfacerea unor dorințe subiective din partea persoanei care adoptă. Din momentul stabilirii filiației prin adopție (pe care o putem numi filiație adoptivă, spre a o deosebi de filiația firească sau naturală rezultată din căsătorie sau din afara căsătoriei), încetează filiația naturală dintre copilul adoptat și părinții săi firești. Prin adopție, adoptatorii își asumă obligațiile și răspunderea ce revin părinților firești” (Irimescu,2008,pp.102-103).

Noțiunea de adopție poate fi înțeleasă în următoarele sensuri :

“• instituție juridică – reprezintă ansamblul normelor juridice cu privire la nașterea, efectele și desfacerea căsătoriei, norme ce reglementează cerințele legale la adopție, actul adopției, încuviințarea acestuia, raportul și efectele sale;

• act juridic – acordul de voință al persoanelor care trebuie să consimtă la adopție și care prin încuviințarea instanței judecătorești dă naștere la raportul juridic de adopție, respectiv la legături de rudenie prevăzute de lege;

• raport juridic – prin care se evidențiază legăturile de rudenie care se stabilesc între adoptat pe de o parte și adoptator, și rudele acestuia pe de altă parte” (Filipescu, 1998, p. 438)

Concluzionând, folosesc o metaforă ce mi-a atras atenția în cadrul dezbaterii”Embrionul-persoană umană sau produs de contracepție?” organizate cu ocazia Zilelor Asistenței Sociale, și anume, aceea a „copii dorinței” (Stamatin,Maria). Așadar,principala motivație de a renunța la decizia unui avort trebuie să existe,în primul rând,înăuntrul oricărei femei,în gândul,deschiderea și disponibilitatea de a da naștere unei vieți. În pofida alternativelor descrise mai sus ce pot să se dovedească a fi eficiente în influențarea femeii de a renunța la decizia avortului,dacă nu există o minimă voință interioară din partea acesteia, si aceste alternative își pierd eficiența.

IV.CONSECINȚE/ COMPLICAȚII/ EFECTE ASUPRA MEMBRILOR DIN CUPLU/ ASUPRA CUPLULUI

IV.1.Consecințe asupra femeii

Nancy-Jo Mann, președinta Asociației Women Exploited By Abortion afirma urmăroarele : „Sunt convinsă că există femei care nu sunt deloc afectate de avort, neavând nici un fel de tulburări emoționale sau fizice. Totuși, vă pot spune că 98-99% sunt afectate pe o perioadă de timp variabilă, de la caz la caz, unele pentru toată viața. La o extremă sunt cazurile în care femeile suferă doar puțin, însă există și extrema opusă, când complicațiile care apar pot duce la moarte. Avortul nu este sfârșitul unei probleme, ci începutul unui lung șir de probleme noi.”

IV.1.1.Consecințe medicale

A). Imediate: survin în primele 3 ore de la avort:

-hemoragia uterină: definițiile hemoragiei merg de la 100 la 1000 de ml de sânge pierdut. Ele sunt cauzate de retenții placentare, atonie uterină (lipsa contracțiilor uterine care produc o hemostază bună), boli de coagulare a sângelui, anestezia generală;

-perforația uterină: este o complicație de temut, ea poate apărea în timpul histerometriei (măsurarea uterului cu ajutorul histerometrului), a dilatării sau a chiuretajului.Pericolul mare constă în urmările perforației: hemoragia și lezarea organelor interne abdominale (vezică urinară, intestin, trompă uterină), cele mai grave fiind provocate de chiureta ascuțită;

-leziunea colului uterin: este o complicație frecventă și foarte serioasă, care poate să apară în timpul chiuretajului, mai ales în timpul dilatării colului. Aceste leziuni se pot extinde lateral, unde se află vasele mari de sânge ale uterului, și pot cauza o sângerare foarte mare, care uneori necesită histerectomie (extirparea uterului);

-complicațiile anesteziei: folosirea anesteziei generale se asociază cu rate crescute de leziune cervicală, perforație uterină și tratamentul acestor complicații, dar convulsiile sunt mai frecvente când se folosește anestezia locală;

-embolismul: pot apărea după avort 3 tipuri de emboli letali: trombi sanguini, aer și lichid amniotic.Moartea intervine prin colaps cardiovascular, hemoragie și comă (Horga,Lüdicke,Campana, 2000,pp.8-13).

B). Precoce: apar după primele 3 ore, până la 28 de zile după avort :

− retenția produsului de concepție: rămâne una din cele mai importante cauze ale morbidității prin avort (cauză de boală),având ca rezultat infecția sau sângerarea sau ambele;

− infecția este deseori asociată retenției de țesuturi fetale și este cea de-a doua complicație importantă din cele precoce.Avortul infectat poate avea ca rezultat avortul septic sau chiar toxico-septic; este o complicație foarte gravă, frecvent mortală; (Horga,Lüdicke,Campana,2000,pp.13-10).

C). Tardive: apar după 28 zile de la avort:

-anomaliile menstruale: apar din cauza manevrelor instrumentale uterine destinate inducerii avortului, dereglările consecutive ale menstrelor fi ind posibile ca urmare a retenției unor resturi intrauterine;

− infertilitatea sau sterilitatea secundară: este posibilă prin inflamația postavort a trompelor uterine cu ocluzia (închiderea) acestora;

− avortul spontan;

− nașteri premature ;

− imunizarea Rh: se poate dezvolta la femeile Rh negative prin pătrunderea hematiilor fetale în circulația maternă în timpul actului operator. Acest risc crește odată cu creșterea vârstei gestaționale,efectele psihice sunt caracterizate prin remușcări obsesive sau sentimentul de vinovăție. Apariția lor este legată de anumite sentimente moral-religioase (…)(Horga,Lüdicke, Campana,pp.10-13)

D). Mortalitatea

„După sincopa din 2010, în 2011 și 2012 se continuă fenomenul pozitiv de scădere a numărului de decese materne prin avort. Astfel, de la 15 cazuri în 2005 decesele scad până la 8 în 2009, cresc la 11 cazuri în 2010 și scad la 3 decese prin avort în 2012. Rata de mortalitate maternă prin avort coboară de la 0,07 decese la 1000 de născuți vii în 2005 la 0,036‰ în 2009 crește la 0,0518‰ în 2010 dar scade la 0,015‰ în 2012. Numărul totuși mare al deceselor prin avort, dovedește că, pentru populația feminină și nu numai, ar trebui aplicate programe speciale de educație sanitară în domeniul planningului familial și găsite facilități de abordare a acestei problematici astfel încât să se ajungă la scăderea numărului deceselor prin avort, care în prezent rămâne printre cele mai mari din Europa. În 2012 din cele trei decese(cauzele imediate ale morții au fost infecția pentru 2 dintre ele,iar în celălalt caz au intervenit alte complicații) prin avort unul este autoprovocat și numărul avorturilor autoprovocate crește alarmant la 119 cazuri cu 42 din rural. Decesul prin avort autoprovocat provine din urban, la grupa de vârstă 35 – 39 ani” (Antal,Ghenea, 2013,pp.16-19)

Fig.5:Structura deceselor materne prin avort după cauza de deces în 2012

Sursa:Antal,Mihaela,Ghenea Gabriela,”Mortalitatea maternă în România” raport 2012,Ministerul Sănătății,Institutul Național de Statistică Publică,Centrul Național de Statistică și Informare în Sănătate Publică,2013,p.23

E). Avortul provocat crește incidența hipertensiunii. Un studiu efectuat în California (SUA) a arătat că „în comparație cu femeile care au născut, femeile care au avut un avort au un risc mai mare, din punct de vedere statistic, de deces cerebrovascular (5,46%). Aceasta este o dovadă că avortul provocat crește incidența de hipertensiune la femei”( Reardon,2001)

F). Un alt pericol pe termen lung ce poate apărea în urma unui avort se referă la diferite tipuri de cancerul se pot surveni în urma practicării avortului,respective cancerul de sân,de col uterin.

IV.1.2.Consecințe sociale

Dintre urmările sociale ale avortului provocat la femeia care a avortat putem enumera: izolarea socială și retragere din relațiile cu cei din jur, în special cu cei implicați în decizia de avort (cum ar fi tatăl copilului), aplatizarea afectivă sau inhibarea vieții emoționale (indiferență, labilitate emoțională), dificultatea de a oferi dragoste sau sentimente tandre, destrămarea relațiilor interpersonale. Acestea pot genera consecințe cum ar fi disfuncțiile sexuale (pierderea sentimentului de plăcere din timpul actului sexual, aversiune în legătură cu sexul sau dezvoltarea unui stil de viață ce duce la promiscuitate), pierderea respectului față de sine, probleme ale cuplului, divorț, avorturi repetate, etc (Sh.Sergiu,2008)

Din același articol extragem ideea că „avortul modifică atitudinea societății față de persoanele cu handicap, față de bolnavii în fază terminală și față de bătrâni. Sondajele au arătat predispoziția unor cupluri de a avorta copii cu probabililtate ridicată de a dobândi boala Alzheimer la o vârstă înaintată, sau cu risc de obezitate. Știm că există un risc ridicat să se producă un avort în cazul unui copil cu un posibil retard sau o boală rară precum Sindromul Dawn, sau un posibil handicap (urechi mai mari, etc). Avortul la cerere a contribuit la conturarea unei societăți în care o generație de tineri este educată să își avorteze copiii nedoriți, cu handicap, neconvenabili, și neproductivi”.

Tot în acest articol identificăm și efectele avortului asupra:

„- structurilor sociale, dintre care se pot număra: „dezvoltarea unei atitudini pasive față de tragediile umane; dispariția unui principiu moștenit de la străbuni, acela de a ocroti copilul și pe cei slabi; împietrire emoțională în fața crimei și a violenței; promovarea eutanasiei și a eugeniei; tendința de a planifica tot mai strict numărul nașterilor.

-asupra sferei medicale, legalizarea avortului produce scăderea încrederii în relația medic-pacient; compromiterea imaginii publice a profesiunii medicale; conformarea medicinii la o moralitate decăzută; denaturarea adevărului și îngrădirea publicațiilor care critică avortul; persecutarea medicilor care apără viața; creșterea costurilor pentru sănătate prin creșterea numărului de consultații, a bolilor psihice.

-asupra sferei juridică și economică, legalizarea avortului are următoarele consecințe: legea nu mai servește ca linie directoare morală; pierderea încrederii în Guvern și în sistemele de valori morale; condamnarea nedreaptă a celor care luptă pentru viață; diminuarea eforturilor de a-i ocroti pe cei slabi; creșterea neliniștii și a neîncrederii sociale; obținerea de profit financiar în urma uciderii copiilor nenăscuți și altele”.

IV.1.3.Consecințe psihologice

Dr. Vasile Luca definește tulburările psihice ca fiind „consecința șocului emoțional, a sechelelor organice ale avortului sau a complexului psihic rezultat din interpretarea suferințelor, complicațiilor postabortum, a consecințelor lor personale, familiale și sociale, a fricii de o nouă sarcină etc. Se pot întâlni adevărate psihoze depresive cu idei de culpabilitate, stări anxioase, complexe sexuale, frigiditate etc (Luca,1987, p. 76).

Toate aceste stări expuse mai sus sunt cuprinse în ceea ce se numește sindromul post-avort. Din punct de vedere spiritual, sindromul post-avort reprezintă “o exteriorizare, prin intermediul simptomelor psihice, a stării de păcat în care se află persoana respectivă,după un avort provocat. Cu alte cuvinte, este vorba de o suferință sufl etească, sufl etul fi ind bolnav după săvârșirea păcatului. Aceste simptome psihice sunt variate,de la cele mai ușoare până la cele mai grave inclusiv suicid din cauza deznădejdii” (Gross,Moldovan,2008,p.211)

Aceiași autori menționați mai sus definesc acest sindrom și din punct de vedere medical “este vorba de același sindrom și aceleași simptome, dar medicina încearcă întotdeauna să explice afecțiunile, inclusiv pe cele sufletești, doar din punct de vedere medical; din nefericire, termenul de sindrom postavort nu este recunoscut ca atare de către Medicină” (2008,p.212).

Pentru a înțelege mai bine, vom defini și ce este un sindrom.Astfel, Dicționarul explicativ al limbii române definește sindromul ca fiind „totalitatea semnelor și a simptomelor care apar împreună în cursul unei boli, dându-i nota caracteristică”(Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, 1998, p. 991).În contextul de față, putem defini sindromul postavort ca reprezentând totalitatea simptomelor psihice apărute imediat sau la un anumit interval de timp după avort.

Gross și Moldovan,alături de alți autori (Antun Lisec,Rudolf Ehmann) au grupat simptomele specifice acestui sindrom:

“1.depresii nervoase cu tentative de suicid;

2. tulburări de somn; insomnii și vise terifiante (căderi în gol, urmăriri, naștere de copii morți, rupți sau înfometați etc.);

3. tulburări în alimentație;

4. afective, sentimente de frustrare; atacuri frecvente de plâns și strigăte disperate;

5. gânduri / tentative de sinucidere izvorâte din tristețe, lipsă de speranță, inutilitate;

6. destrămarea relațiilor interpersonale, cu partenerul,cu copiii, cu prietenii;

7. răceală emoțională, pesimism;

8. atacuri de panică;

9. tulburări de memorie;

10. dificultăți de concentrare; pierderea interesului pentru activitățile desfășurate;

11. sindromul „aniversării”;

12. psihoze acute;

13. reacții schizofrenice;

14. sentimentul de vinovăție;

15. predispoziție pentru boli de dependență; consum de alcool sau / și droguri;

16. dereglări sexuale,

17. insomnii și vise terifiante

18.negarea sau evitarea sentimentelor, gândurilor și a situațiilor care amintesc de trauma trăită(„Nu vreau să mai mă gândesc la asta!”; „Nu trebuie să mai mă gândesc la asta!”; „Ce a fost a fost!”; „Nu aveam altă soluție” etc “(Gross,Moldovan,2008,pp.214-216).

Așa cum afirmă alți autori “în literatura de specialitate nu s-a găsit decât o superficialitate în tratarea problemelor emoționale de după avort; sunt descrise în special sentimentele de eliberare, mai puțin cele psihice negative; efectele psihice sunt caracterizate ca fiind complicații tardive care se manifestă prin„remușcări obsesive sau sentimentul de vinovăție,care sunt puțin frecvente. Apariția lor poate fi legată de anumite sentimente moral-religioase. Inducerea avortului în sine nu traumatizează sănătatea psihologică a femeii. Reacțiile după avort pot varia, depinzând de vârsta pacientei, trecutul ei religios, vârsta sarcinii, gradul de suport social și alți factori […]”(Horga, Lüdicke, Campana,2000,pp.11-13).

IV.2.Consecințe asupra bărbatului

Multe studii de specialitate abordeată această problemă și din privința implicațiilor partenerului când este vorba de o relație de cuplu,cu atât mai mult trăirile psihice ale acestuia pot fi la fel de intense ca și cele ale femeii implicate. Reacția bărbaților depinde de rolul lor în avort. Ei pot fi incluși în câteva categorii separate:

„1.Bărbați care se opun în mod violent procedurii de avort. Aceștia reacționează rapid, cu furie, durere profundă, manifestând neputință. Impactul este imediat. Ei vor deveni obsedați de hotărârea mamei copilului și încercarea de a întelege decizia sa. Acești barbati nu prevăd că femeia va alege avortul. Ei vor încerca să țină contact cu ea, uneori devin obsedați.

2. Bărbați care se opun avortului, dar care nu au mers la extremă ca să-l oprească. Aceștia exprimă o mare tristețe și supărare. Această experiență va urmări aceste două grupuri de bărbați pentru tot restul vieții lor. Ei adesea sunt obsedați, în mod inconștient, să lase femeia din nou însărcinata, uneori tot pe cea care a facut avortul (dacă mai rămân împreună).

3. Bărbați care se pare că sunt neutri față de problema avortului. Ei vor susține orice alege femeia. Ei,de obicei, nu manifestă simptome ale urmărilor avortului în cursul vieții lor, decât mai târziu, când sunat gata să devina tați din nou sau au devenit tați și suferă din cauza unei pierderi de sarcină ulterioara. Puterea emoției îi ia prin surprindere.

4. Bărbații care forțează avortul sau amenință că își vor retrage sprijinul, dacă femeia nu alege avortul. Acești bărbați nu mai sunt încercati de pierderea prin avort, decât în momentul în care în viața lor se întâmplă o experiență importantă de transformare și ei se simt responsabili. Adesea acești bărbați sunt narcisiști și continuă relațiile care le servesc doar nevoilor lor.

5. Bărbații cărora nu li se vorbește despre avort decât în momentul iî care acesta a fost comis. Acești bărbați pot suferi imediat și se luptă și cu alte sentimente deoarece au fost lăsați în afara luării de decizie. Ei se pot simți foarte lezați și furioși. Un asemenea tată ar putea să înceapă saă urmarească femeia, dacă ea l-a respins când a vrut să afle de ce a făcut avort și nu l-a inclus și pe el în luarea sa de decizie.

6. Bărbații care nu știu niciodata cu siguranță că avortul a avut loc, însă, atunci când aud despre simptomele urmărilor post-avort descrise la femei, recunosc aceste simptome la fostele lor partenere. Acești bărbați trăiesc cu o întrebare perpetuă: „Dar dacă? Mă întreb dacă…?” De obicei nu există nici un mod de a afla dacă avortul a avut loc pentru că partenera nu mai are demult nici o relație cu el” ( Vicki Thorn).

În același articol identificăm principalele consecințele post-avort,descris de bărbați în felul urmator:

„-furie

-neputința – sentimentul de fi incapabili de a-și proteja partenera sau copilul

-îngrijorare deosebită pentru partenera sa sau pentru sănătatea acesteia

-incapacitatea de a comunica cu partenera despre experiența ei și a lor

-consumul și abuzul de substanțe (de obicei, consumul excesiv de alcool sau substanțe (narcotice sau medicamente)

-adoptarea de comportament de risc, cum ar fi vitezomania, îmblânzirea cailor, sărituri cu parașuta sau alte activități de sfidare a morții

-doliu/suferință și tristețe

-gânduri obsesive despre pierderea copilului

-bătăi între soți – bărbatul pe femeie sau femeia pe bărbat. Se pare că există o predispoziție pentru cei cu un istoric de avort să-și găseasca parteneri cu un istoric similar. Dinamica evoluției relației dintre cei doi este următoarea: ea ii amintește lui despre femeie că i-a avortat propriul copil, împotriva dorinței lui și el îi amintește ei despre bărbatul care a insistat ca ea să facă un avort

– urmărirea partenerei, chiar dacă relația a luat sfârșit.

-unii bărbați par să devinț tati deosebit de protectori, asumându-și și rolul pe care, în mod normal, mama trebuie să-l joace în relația cu copilul

-unii bărbați au o mare anxietate când soția este însărcinată din nou, fiind obsedați de teama că ar putea face din nou un avort

-ocazional, unii bărbați se pot implica în acțiuni distrugătoare din punct de vedere social, cum ar fi incendierea unei biserici, aruncarea de bombe incendiare sau omor/suicid

-coșmaruri cu cineva sau ceva vulnerabil, care este amenințat și el nu-l poate ocroti

-dorința de a avea un alt copil și comportament în consecință, încercând să-și atinga acest scop

-gânduri sinucigașe – acestea apar în special la tații care și-au dorit copilul

-incapacitatea de a discerne sentimentele prin care trec. Dacă sunt implicați în mai multe avorturi, ei se vor vindeca în urma unuia, dar vor respinge nevoia de a trece la vindecarea celorlalte”.

Când bărbații identifica problema care iî deranjeaza, ea se numește pierderea paternității. Vincent Rue, doctor în psihologie, scrie în articolul „The Effects of Abortion on Men” („Efectele avortului asupra bărbaților”) că „bărbații deplâng avortul, însă e mai curând posibil ca ei să-și nege durerea sau să-și interiorizeze sentimentele de pierdere mai degrabă decât să și le exprime în mod deschis. Când băbații își exprimă durerea, ei încearcă să o facă iî tipare prescrise «bărbătești» din punct de vedere cultural, adică supărare, agresivitate, comenzi. Bărbații deplâng pierderea unui avort în mod particular. Din cauza aceasta, cererile bărbaților de ajutor nu pot fi recunoscute adesea și pot fi ignorate de cei din jurul lor”.

Acesta completează: „Un bărbat copleșit de vină, suferind nu iubește cu ușurință sș nici nu acceptaă ușor dragostea. Preocuparea lui față de partenera sa, propria sa negare și sentimentele sale persistente de goliciune după avort pot anula chiar și cele mai bune intenții. Vina sa îl poate împiedica să caute compasiune, susținere sau afecțiune. La randul său, el «uită» cum să răspundă reciproc la aceste sentimente.”

IV.3.Consecințe asupra cuplului

„Foarte des, avortul este un punct de cotitură într-o relație, lăsând în urmă cicatrici care pot zdruncina viitorul unui cuplu.”(Philip Sarrel, psihoterapeut)

Psihoterapeutul Roxana Puiu afirmă într-un articol privind efectele avortului asupra cuplului că „foarte multe cupluri aleg terminarea unei sarcini neplanificate prin avort bazându-se pe convingerea că această decizie va consolida relația lor, în cazul în care unul sau ambii partenerii se simt nepregătiți pentru a avea un copil. Contrar așteptărilor, după efectuarea procedurii, de cele mai multe ori, apar probleme de comunicare și crește riscul de divorț sau despărțire. Avortul, rana de moarte a iubirii, afectează cuplul în multe aspecte ale relației: în ceea ce privește comunicarea, iubirea, intimitatea, viitorul. Decizia avortului este bazată, în principal, pe factori legați de relația cu partenerul – cei doi fie sunt abia la început, fie au o relație conflictuală sau își doresc separarea – sau pe factori economici și familiali. Astfel, este foarte probabil ca în cazul acestei decizii să apară conflicte între parteneri, în funcție de dorințele celor doi: dacă sunt implicați cu adevărat în relație și văd un viitor comun, dacă își doresc sau nu să aibă copii, dacă fiecare are sau nu încredere în abilitățile celuilalt de a fi părinte, („nu va fi un tată bun”) precum și de planurile pe termen lung, cum ar fi studiile sau cariera. Urmările procedurii asupra ambilor parteneri se pot adăuga conflictelor deja existente, ducând astfel la noi probleme relaționale. Spre exemplu, avortul poate declanșa,așa cum am descris anterior, emoții negative ca furie, tristețe, vinovăție și/sau anxietate, care pot duce, la rândul lor la comportamente ambivalente față de partener, antagonice, agresive sau dimpotrivă, de retragere, de izolare”.

Același autor consideră că „experiența avortului ocupă un loc important în istoria multor cupluri. De cele mai multe ori, acestea se referă la relație ca fiind împărțită în două perioade: înainte și după avort. Cea care va resimți cel mai puternic durerea pierderii este femeia. Multe femei ajung să ia o astfel de decizie în pofida principiilor lor morale sau religioase. Această lipsă de congruență între comportament și convingeri determină, atât la femei cât și la bărbați, sentimente de vinovăție, lucru care arată cât de greu este de luat o astfel de decizie. De cele mai multe avortul se arată ca fiind o soluție rapidă la presiunile familiale, personale sau situaționale. Femeile se atașează mult mai devreme de copilul lor nenăscut, spre deosebire de bărbați, lucru explicabil prin prisma legăturii biologice existente între mamă și făt. Această diferență determină formarea unor perspective diferite asupra semnificației avortului, de aici și probabilitatea apariției unui conflict în interiorul cuplului. Un partener poate vedea avortul ca pe o modalitate prin care se curmă viața unei persoane, iar celălalt, ca pe o simplă procedură medicală fără conotații morale. În timp ce unul poate trece prin stări profunde de durere și tristețe, celălalt poate să nu sufere deloc și să-și dorească să dea uitării acel eveniment. Fără să poată fi empatic la suferința celuilalt, acesta îi poate agrava starea de tristețe, iar partenerul se poate simți neînțeles și singur în suferință, aspecte care pot contribui, ca într-o spirală, la răcirea și distanțarea celor doi”.

De asemenea,Puiu R. enumeră și descrie și principalele dereglări ce apar în viața intimă a cuplului, manifestate prin „interes și dorință scăzută de unire trupească, mai ales la femeie (se pare că bărbații găsesc mult mai confortabilă intimitatea sexuală și suferă mai puțin după avort). Lipsa de interes și disconfortul din timpul relației intime se datorează faptului că aceasta amintește de sarcina concepută anterior, precum și temerii de a rămâne din nou însărcinată și de a suferi o nouă pierdere. Toate acestea contribuie la răcirea emoțională a celor doi și de aici mai sunt doar câțiva pași până la despărțire. În cazul în care ambii parteneri regretă decizia avortului și trec prin perioade de tristețe și depresie, se poate declanșa și aici un conflict cauzat de diferențele de exprimare și manifestare a acestor trăiri. Tăcerea care învăluie experiența avortului a lăsat multe cupluri să se lupte singure cu rănile pe care acesta le-a lăsat în urmă, atât în conștiința fiecăruia cât și în familie sau în relația lor”.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Problematica Avortului Si Impactul Acestuia Asupra Vietii de Cuplu (ID: 165932)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Problematica Avortului Si Impactul Acestuia Asupra Vietii de Cuplu

Copyright Notice

Aspecte Psihosociale ale Influentei Prin Mass Media

Rolul Timpului de Munca Si Odihna In Relatiile de Munca din Romania

Perioada Adolescentei

Dificultatile de Invatare la Copii cu Autism

Particularitati de Personalitate ale Comportamentului Infractional

Dilemele Parintilor Singuri DIN Judetul Gorj

Copyright Notice

Similar Posts