Problema Timpului In Opera Lui Mircea Eliade

Problema timpului în opera lui Mircea Eliade

I. Preliminarii explicative în ceea ce priveste conceptul de timp

Culianu scria odata despre propria monografie închinata lui Mircea Eliade urmatoarele: „Autorul acestei carti a fost expus adesea riscului celeiasi erori, reusind partial sa se corifeze cu timpul, întrucât el este departe de a gasi în opera lui Eliade o summa definitiva, abstrasa de orice

contingenta de aceea de neatins. Desi o considera importanta pentru lumea

moderna – si fara îndoiala mult mai importanta decât orice alta opera de

istorie a religiilor, tocmai pentru ca transcende cu mult limitele culturale ale

acestui tip de opere -, el este convins si de necesitatea unei abordari noi si

mult mai exigente, stiintific vorbind, decât cea eliadiana” 1 . A scrie o carte

despre Eliade este în primul rând o mare provocarea care determina aproape

automat luarea unei astfel de pozitii. Nu este vorba nicidecum de o negatie

sau de vreo desconsiderare a meritelor maestrului, ci doar de o declaratie

programatica de iesire din epigonism.

Lucrarea de fata are ca punct de plecare o constatare destul de

evidenta. Opera literara a lui Mircea Eliade este plina de personaje care

încearca sa iasa din timp. Întrebarea primordiala care se pune în acest

context ar fi eternul de ce? De ce si mai ales de unde vine aceasta

„nemarginita sete” de a iesi din timp? Opera teoretica a lui Eliade pare sa

vina în întâmpinarea acestei fundamentale interogatii existentiale. De

raspunsul ei depinde întreg destinul uman pe acest pamânt. Într-adevar

nenumaratele pagini de cercetare în domeniul stiintei religiilor propun

diferite explicatii si raspunsuri. Încercarea de fata nu îsi asuma o noua

interpretare a acestei probleme fundamentale, ci se va stradui sa abordeze o

întrebare indirecta, care însa decurge nemijlocit din prima. În centrul lucrarii

de fata nu va fi întrebarea: de ce încearca rasa umana sa iasa din timp, ci,

mai degraba, cum se realizeaza aceasta iesire? Care este modalitatea prin

9

care se ajunge la transcenderea timpului? Prin ce tehnica sau procedeu

mistic se ajunge la actul paradoxal de transcendere a ceea ce s-a numit în

mod generic temporalitate? Aceasta este în esenta tema propusa spre

dezbatere în paginile ce urmeaza.

Strategia de abordare a problemei se doreste cât se poate de simpla.

Totul are ca punct de plecare încercarea de întelegere a diferitelor procedee

folosite. Din aceasta încercare rezulta automat analiza amanuntita a unor

exemple din curentele religioase cele mai cunoscute. Aici intervine si unul

dintre neajunsurile acestei abordari, iesirea din timp nefiind unica si

uniforma în toate culturile si religiile. Astfel apare nevoia de ordonare a

paletei destul de largi a unor astfel de experiente. Întregul efort se va

îndrepta spre gasirea unui criteriu de clasificare a diferitelor posibilitati de

atingere a scopului amintit. Cu alte cuvinte se poate lua exemplul unor

personaje ca doctorul Honigberger sau Stefan Viziru. Cum putem sa

comparam modalitatea de iesire din timp a unuia, în raport cu celalalt? Care

este criteriul pe baza caruia se va face comparatia? Aceste întrebari apar

firesc la orice încercare de a construi un discurs coerent.

Cautarea unor raspunsuri bazate pe principii coerente trimite inevitabil

spre opera teoretica a lui Eliade. Acesta a fost si drumul urmat de cele mai

multe ori de catre critica literara. În opera teoretica s-au gasit motivatiile

cele mai la îndemâna pentru a se explica proza lui Eliade. Asemenea

încercari sunt desigur valabile, dar ofera un punct de vedere unilateral,

ignorând sau minimalizând complexitatea jocului dialectic care s-ar putea

crea între opera teoretica si cea artistica. Ideala ar fi o încercare de detasare

fata de aceste premize, o perspectiva neutra, echidistanta fata de ambele

domenii ale creatiei eliadesti. Ea trebuie sa nu fie tributara nici uneia si nici

celeilalte. Atât opera de istorie a religiilor, cât si cea artistica vor fi analizate

prin prisma unui sistem de idei comun si mai ales neutru.

Pentru a se putea realiza aceasta „despartire” se impune o tratare

separata a ambelor ipostaze. Nu este vorba de o negare a unitatii sau a

complementaritatii operei, „disectia” celor doua ramuri fiind numai un

artificiu de laborator. Întrebarea ar fi unde anume poate începe cautarea unor

astfel de repere pentru conturarea acestui tip de viziune teoretica? Raspunsul

vine aproape de la sine. Unde altundeva trebuie sa înceapa cautarea unei

astfel de baze de discutie, decât de la încercarile precedente în domeniu.

Prin aceasta întelegând studiile precursorilor lui Eliade în stiinta religiilor.

10

Nici o teorie nu a aparut ex nihilo. Numai o buna cunoastere a eforturilor

înaintasilor poate sa conduca spre rezultate valabile si sa ne fereasca de

„redescoperirea Americii”. Din aceasta cauza prima parte a lucrarii de fata

va fi axata pe cercetarea bazelor stiintifice ale principalelor teorii, inclusiv

cea a lui Eliade. Vom încerca surprinderea resorturile interioare ale

metodelor consacrate care confera specificul si valoarea unui astfel de

demers. Din aceste consideratii teoretice comparative se va cristaliza si

nucleul de idei pe care se fundamenteaza lucrarea de fata. Acest nucleu

genereaza un întreg sistem care sa permita interpretarea operei teoretice a lui

Eliade. Cu acelasi fond ideatic se va trece si la tratarea operei artistice.

Acesta este, foarte schematic, traiectul principalelor coordonate ale

demersului nostru. Scopul final consta în desprinderea unei concluzii

generale care sa cuprinda simultan în aria ei, cele doua parti.

Întrebarea care se poate naste ar fi unde anume intervine problematica

timpului în toata aceasta discutie propusa. De fapt, în jurul ei se învârte

întreg esafodajul teoretic, deoarece totul are ca unic scop surprinderea

specificului conceptului de timp în mentalitatea religioasa. Mai bine-zis,

toata discutia este doar un pretext pentru a sublinia importanta si specificul

problematicii timpului. Ea va fi de mare ajutor în descrierea structurii si

formelor sale.

Timpul a fost dintotdeauna o necunoscuta care a alimentat

propensiunea umana spre speculatie. Lucrarea de fata nu îsi propune sa

abordeze o discutie analitica asupra timpului, întelegând prin aceasta o

reluare a întregii istorii, mai ales filosofice, pe care a parcurs-o conceptul.

Nu ne vom opri la tezele filosofice decât atunci când consideram necesar si

revelator pentru unul sau altul dintre aspectele problemelor tratate. Nu vom

aborda nici o discutie în ceea ce priveste natura timpului, cu toate aspectele

sale. Nu ne intereseaza daca timpul face parte din categoriile apriorice ale

constiintei sau daca are o realitate de sine statatoare, obiectiva. O discutie

despre natura sa, despre subiectivitatea sau obiectivitatea timpului nu este

scopul nostru. O alta sfera în care nu avem intentia sa intram este cea a

semanticii. Nu intereseaza faptul ca de exemplu termenul „eternitate” este

sinonim cu cel de „vesnicie”, atâta timp cât pentru autorul respectiv ele

denumesc paliere diferite ale existentei. Foarte important de retinut este

faptul ca în decursul lucrarii termeni ca timp sau eternitate vor fi folositi în

sensul de nivele ontologice. Nu sensul lor denotativ este relevant, ci faptul

11

ca ele denumesc acel palier al realitatii fizice sau respectiv, metafizice.

Etimologia va fi folosita sporadic, dar tot în acelasi scop: de a descrie cât

mai plastic acel nivel la care se face aluzie.

Definitia stricta la care ne raportam este cea prin care timpul este vazut

în aspectul sau de existenta terestra si valorizat ca atare. Vom face precizari

si distinctii fata de alte tipuri de timp, dar în centru va ramâne în permanenta

ideea nostalgiei de transcendere a timpului.

De asemenea nu ne propunem sa intram în detaliile distinctiei dintre

istorie si timp în sens ricoeurian, de exemplu. Acest lucru s-ar dovedi poate

necesar, dar si Eliade foloseste termenii aproape în relatie de sinonimie.

Introducerea unor astfel de noi grile teoretice ar complica mult expunerea.

De aceea nu ne vom raporta nici la teoriile textualiste care analizeaza

timpurile verbale din text. Exemplele analizei nu vor fi luate nici din

domeniul filosofic, cum face Ricoeur, ci din stiinta religiilor sfera predilecta

a operei lui Eliade.

Lucrarea de fata va opera cu un concept al timpului provenind din

antropologie si stiinta religiilor, axat doar pe semnificatiile intrinseci ale

termenului. Timpul va fi înteles din perspectiva valorii si al conotatiilor sale

în raport cu fiinta umana. Acestia vor deveni termenii-cheie ai lucrarii. Ce

valoare are timpul pentru un indian de exemplu, sau mai bine-zis ce

semnificatie conoteaza acest concept pentru el? Vor fi analizate mai multe

astfel de perspective pentru ca în final sa se încerce o clasificare sintetica.

Telul mai mult sau mai putin explicit este de a gasi în diferitele contexte

istorice ale diverselor civilizatii trasaturile generale constante care sa ne

permita si sa ne mijloceasca posibilitatea unei ordonari sub forma unor

structuri omogene. Timpul devine deci expresia unei viziuni ontologice

aflate în strânsa legatura cu trairea sufleteasca a omului. El devine un simbol

pentru tot ceea ce tine de existenta sa terestra. Vom vedea pe parcursul

lucrarii si ce implica exact aceasta valoare simbolica a timpului. Pe scurt,

definitia cea mai apropiata de acceptiunea în care va fi folosit conceptul de

timp în lucrarea de fata ar fi aceea ca el denumeste un nivel sau o realitate

ontologica. Întregul discurs este axat pe o analiza facuta din aceasta

perspectiva. De altfel nici sensul pe care îl confera Eliade timpului nu

depaseste prea mult aceasta definitie.

Uneori se vor lua în discutie si argumente care provin din alte domenii

decât cele strict culturale. Pe alocuri stiinta moderna sustine, confirma si

12

chiar completeaza unele intuitii ale marilor mistici. Pentru a nu cadea în

acuzatia de diletantism sau confuzie de planuri, argumentele din stiintele

exacte vor avea un caracter mai mult secundar, vizând totusi întregirea

viziunii de ansamblu. Este vorba mai mult de o omologie si de un

paralelism, decât de o identitate de puncte de vedere.

Problema timpului este, în fond, o problema de valorizare a propriei

existente terestre. Ea implica si o permanenta propensiune spre depa-sirea

acestei limite. Cum raspunde omul unor astfel de situatii, cum se raporteaza

el la propria-i conditie, care este una prin excelenta dependenta de timp, dar

si care sunt tentativele sale de a depasi acest pacat originar, iata doar unele

din întrebarile supuse analizei în aceasta lucrare.

Un alt aspect al problemei va fi cel conform caruia timpul, în

acceptiunea de nivel ontologic, va intra în raport de interactiune cu ceea ce

este dincolo de el. Problema relatiei timp-eternitate va fi una centrala,

influentând în mod hotarâtor rezultatele acestui studiu.

Dincolo de toate aceste consideratii cu caracter general, daca ar fi sa ne

referim la un exemplu prin care sa ilustram mai concret cele discutate pâna

acum, putem aminti faptul ca Eliade spune despre initiere ca ar fi un proces

de regressus ad uterum sau unul de descensus ad inferos. Din perspectiva

lucrarii de fata, acesti doi termeni nu sunt nicidecum sinonimi sau

intersanjabili. Între ei exista, cum se va vedea, o diferenta fundamentala

generata de structura contextului religios din care fac parte. Fiecare dintre ei

reprezinta scenarii specifice si separate de trecere într-un alt plan al

existentei. Fiecare este o cale, o modalitate de sine statatoare de a iesi din

contingent. Legatura cu problematica timpului nu poate trece neobservata,

mai ales daca ne gândim ca initierea în sine nu este altceva decât o încercare

de iesire din timp. Astfel din cele spuse mai sus rezulta ca putem distinge

mai multe posibilitati de a transcende temporalitatea, fiecare luând forme

diferite, având o configuratie specifica si, mai ales, totul având un continut

profund ontologic si religios.

Pentru a avea o imagine sinoptica, de ansamblu asupra arhitecturii

lucrarii, mai trebuie precizate unele lucruri. Astfel prima parte face o trecere

în revista a principalelor curente în studiul stiintei religiilor. Plecând de la

cercetarile lui Frazer si ajungând pâna la Eliade si Culianu, se va accentua,

în special, ideea relatiei dintre istorie si structura. În continuare se va trece

la analiza viziunii lui Eliade pentru a putea avea un punct de plecare si o

13

baza de comparatie pentru a evidentia diferen-tele fata de viziunea propusa

în lucrare. În a doua parte a lucrarii se va trece la un studiu analitic al ideii

de temporalitate aplicat pe exemplul unor curente religioase consacrate. Aici

ideile teoretice îsi vor gasi implemetarea în unele manifestari concrete. Pe

schema celor doua tipuri de initiere amintite se va dezvolta ideea constituirii

a doua tipuri, a doua paradigme religioase. Analiza fenomenelor religioase

nu se vrea nicidecum exhaustiva, ea surprinzând doar aspectele legate de

structura religiilor respective, aflate în legatura si cu problema timpului.

Totodata, acest demers analitic vizeaza în cazul fiecarei tipologii religioase,

doua planuri. Unul orizontal, în care se vor putea distinge si clasifica

apartenenta la una sau la cealalta dintre aceste forme de traire religioasa. Al

doilea este cel vertical, de adâncime, cel în care se vor urmari gradele de

profunzime ale acestei trairi si în care se vor vedea foarte clar nivelele si

treptele de depasire a timpului. În final rezultatele vor fi reunite în vederea

desprinderii unor concluzii generale.

Din toata aceasta prezentare succinta a excursului ce urmeaza se

desprinde ideea constituirii unei perspective neutre, care sa se distanteze de

ambele sfere ale creatiei lui Eliade. Totodata aceasta se vrea si o distantare

fata de numeroasele exegeze care nu fac altceva decât sa aplice ideile

teoretice în analiza operei literare, dar si de cele care iau în discutie numai

latura stiintifica, oferind doar o imagine trunchiata asupra personalitatii lui

Mircea Eliade. Cu alte cuvinte este o încercare de a surprinde fenomenul

temporal din întreaga opera, dintr-o postura detasata, din care sa se

desprinda o viziune integratoare, de ansamblu. Etimologia latina a

cuvântului „neutru”, „nici unul din doua”, este poate cea mai buna

caracterizare a intentiei lucrarii de fata. În acest context se poate spune ca nu

continua exegezele lui Culianu, Marino sau Danca 2 , în care vom regasi

încercari de explicare a metodei lui Eliade.

14

II.

Timp si metoda

15

16

1. Scurt istoric al cercetarii fenomenului religios pâna la

Mircea Eliade

Problema timpului este deosebit de complexa, dar mai ales deosebit de

vasta. De-a lungul istoriei s-au dat o serie întreaga de definitii si s-au

evidentiat o multime de perspective prin care acest fenomen fundamental al

existentei noastre poate fi înteles si receptat. Impedimentul principal de care

ne lovim decurge, în primul rând, din nevoia unei delimitari mai precise a

spatiului în care vrem sa ne miscam. În al doilea rând se poate constata o

necesitate acuta în gasirea unor criterii de selectie si de clasificare. Fiind

vorba de Mircea Eliade si cunoscând perspectiva mitica pe care o adopta,

consideram oportun sa ne mentinem în aceeasi sfera de semnificatii. Desi

vom face aproape inevitabil referiri si la sensuri care vin dinspre filozofie,

stiinta sau chiar semantica istorica, nu ne propunem sa intram în prea multe

amanunte. Vom apela la acestea doar ca argumente colaterale când va fi

necesar. Dificultatea persista totusi deoarece, desi avem de-a face cu stiinta

religiilor si a miturilor, un domeniu relativ bine delimitat, el permite

existenta unei multitudini de posibilitati prin care un fenomen de o

asemenea anvergura si profunzime poate fi înteles. Din aceasta cauza

dificultatea cu care suntem confruntati este una mai degraba de ordin

metodologic. Avem nevoie de unele criterii prin care sa ordonam o masa

imensa de informatii.

Pentru început, fiind vorba de partea teoretica a operei eliadiene,

întrebarea cea mai legitima se refera la modul cum este definit timpul în

aceasta stiinta careia Eliade i-a consacrat întreaga activitate pe plan teoretic.

Prioritatea numarul unu ar fi deci sa încercam sa definim timpul din

perspectiva stiintei religiilor. Înainte însa de a putea vedea cum este definit

timpul, este foarte important sa stim c e este, de fapt, stiinta religiilor. Nu se

poate construi o teza despre notiunea de timp într-un domeniu teoretic fara a

17

sti exact cu ce se ocupa si, mai ales, ce este acel domeniu. Primul pas în

„recunoasterea” unui astfel de „teritoriu” consta în a cerceta esenta care îl

face sa se deosebeasca de altele. Diferenta specifica se reveleaza mai ales în

felul cum este tratat conceptul fundamental al acestei stiinte: religia. În acest

sens consideram ca o cercetare a metodei de lucru este cea mai directa cale

de definire a stiintei religiilor. Metoda „tradeaza” mecanismul de

functionare al unei stiinte si permite acel insight, acea intruziune în

resorturile cele mai intime ale modului de gândire din stiinta respectiva.

Contestata de unii, supraevaluata de altii aceasta, stiinta care de fapt nu

are nici macar un nume consacrat, a reusit sa se impuna prin eforturile unor

eminenti carturari, între care Eliade ocupa un loc foarte special. Ca o prima

si fundamentala diferenta care o delimiteaza de teologie, de exemplu, ar fi

faptul ca „în timp ce teologia si filozofia se ocupa cu precadere de

Dumnezeu sau de ideea de divinitate, stiinta religiilor se ocupa de faptul

religios asa cum apare el în istorie.”3 Aluzia la istorie ne plaseaza deodata în

chiar miezul problemei supuse spre analiza în lucrarea noastra. Asadar este

vorba de manifestarea ne-mijlocita a fenomenului religios în istorie si,

implicit, a formelor, pe care acesta le ia în timp. Desi obiectul fundamental

al acestei stiinte este fenomenul religios, timpul devine suportul necesar,

fara de care nu se poate concepe o adevarata cercetare în domeniul amintit.

Daca asa stau lucrurile, timpul si implicatiile sale devin una dintre cele mai

importante preocupari ale unui istoric al religiilor. Cum se va vedea, fiecare

exeget va lua atitudine, în problema istoriei si a implicarii ei în procesul de

interpretare a manifestarilor religioase. Din aceasta cauza, istoria va atinge

multe din nivelurile unui istoric al religiilor, în special pe acela al metodei.

În capitolul de fata ne rezumam la o trecere în revista a principalelor

„trend-uri” din stiinta religiilor. Nu vom aborda un studiu de tip analitic

asupra tuturor metodelor folosite în stiinta religiilor, ci vom face referiri

doar la implicatiile timpului în legatura cu ideea de metoda. În acest demers

nu ne propunem sa ne oprim nici la analiza sensurilor propriu-zise ale

timpului. Problema este de prea mare importanta ca sa nu fie tratata separat.

Vom începe prin cercetarea traditiei studiului religiilor de pâna la

Eliade. Analiza metodelor de cercetare a precursorilor, respectiv cercetarea

metodei lui Eliade, va duce implicit la conturarea unor concluzii din care va

reiesi perspectiva noastra asupra pro blematicii timpului. În aceste prime

consideratii nu se vor stabili decât unele principii teoretice, fara a face

18

referiri neaparat la opera lui Eliade. R ezultatele demersului urmeaza apoi sa

fie confruntate cu opera antropologului român.

Prin cercetarea metodei nu vom întelege o exhaustiva si laborioasa

trecere în revista a tuturor metodelor folosite. Stiinta moderna a religiilor îsi

are un prim întemeietor în Max Müller si în a sa stiinta pozitiva a religiilor.

Nu vom insista asupra unor cercetari de tipul animismului lui Tylor, dar

înainte de a ajunge la metoda fenomenologica, metoda unanim recunoscuta

ca fiind cea mai reprezentativa, se impune sa-l amintim pe James George

Frazer cu teoria sa despre originile religiei în magie. Mentionarea operei lui

Frazer este importanta si necesara deoarece el a fost, de fapt, stimulentul

principal al tânarului Eliade, în îndrumarea spre un astfel de studiu. De

asemenea, printre principalii precursori în domeniu, trebuie amintit si Emile

Durkheim, cu studiul sau Formele elementare ale vietii religioase , în care se

încearca o abordare de natura sociologica. Ca o coordonata principala,

identificabila la cercetatorii amintiti mai sus, la care se adauga exegeza

marxista, se poate spune ca toti sustin metoda evolutionista. Faptul religios

este rezultatul unei evolutii istorice care pleaca de la forme rudimentare si

neevoluate, precum animismul sau magia, dezvoltându-se apoi în religii

politeiste, în final atingând pragul maxim al evolutiei prin monoteism. Unele

pareri, precum cea a lui W. Schmidt, propun pe de alta parte teza unei

involutii de la monoteismul primitiv spre forme inferioare, politeiste, de

manifestare ale fenomenului religios. Oricum ambele perspective sunt

tributare unei metode de sorginte istorica.

a) Metoda fenomenologica

Metoda cea mai cunoscuta si apreciata ramâne, totusi, metoda

fenomenologica. Orice studiu de istorie a religiilor nu poate face abstractie

de abordarile de tip fenomenologic si comparatist ale unor cercetatori ca

Rudolf Otto, Gerardus van der Leeuw, Joachim Wach sau Raffaele

Pettazzoni. J. A. Saliba are dreptate când afirma ca „Schleiermacher si Otto

sunt în mare parte raspunzatori de dezvoltarea fenomenologiei religiilor în

prima faza”, mai ales ca studiile lor „pot fi puse în legatura cu scoala

filozofica a lui Husserl”. Cei mai multi exegeti au negat, însa, aceasta filiatie

cu speculatia de tip filosofic, asa înc ât problema a ajuns sa fie, în mare

parte, evitata. Ceea ce s-a retinut din adevarata metoda fenomenologica a

19

fost, totusi, „încercarea de a descoper i fenomenele, adica ceea ce « apare

»”.4 Nu se tine nicidecum seama de intentionalitate sau de întelegerea

fenomenului în functie de întretaierea dintre noema si noesa. Mai mult,

turnura pe care au luat-o cercetarile în domeniu a fost mai degraba catre o

abordare de tip comparatist. Din aceasta cauza, în general, studiile de religie

comparata au fost clasificate drept studii de fenomenologie a religiei,

deoarece, pentru a se ajunge la sensul general se foloseau, prin comparatie,

mai multe fapte religioase. În acest sens îl putem aminti pe Günter

Lanczkowski care, într-o carte foarte docta, numita chiar Introducere în

fenomenologia religiei, explica urmatoarele: ”Din cauza metodei

comparatiste, fenomenologia religiei s-a numit foarte des stiinta comparativa

a religiei, si aceasta relatie a fost extinsa si asupra întregului domeniu al

stiintei religiei; în engleza «Comparative Religion» s-a mentinut ca termen

generic pâna astazi.” 5 Fenomenologia asa cum a fost definita de Husserl,

este un studiu al fenomenelor, fara nici o legatura cu un studiu de natura

istorica. În acest punct se plaseaza si marul discordiei în privinta metodei

stiintei religiilor. Pe de-o parte exista pozitia celor care apara cercetarea de

tip fenomenologic vazuta ca o cautare a unor structuri imuabile, ce

transcend istorismul si acumularile pozitiviste de date. Pe de alta parte

exista istorici ai religiilor care tin la primatul documentului istoric, la

localizarea lui în timp si la importanta sa din punct de vedere sociologic. Pe

scurt metoda fenomenologica cuprinde trei etape principale:

„Fenomenologia religiei se ocupa de fenomenul religios asa cum se prezinta

în multiplele lui manifestari. Încearca sa-l descrie (s.n.) cu cea mai mare

fidelitate, ordonându-i (s.n.) manifestarile, clasificându-le (s.n.) prin

delimitare de alte manifestari asemanatoare, ierarhizând (s.n.) diferite

aspecte pe care le îmbraca toate aceste manifestari; în sfârsit sintetizând

(s.n.) trasaturile lor comune. (…) A doua sarcina a metodei fenomenologice

ar putea fi rezumata ca încercarea de a surprinde structura (s.n) fenomenului

religios. A treia sarcina va fi interpretarea fenomenului religios (s.a) care sa

permita captarea sensului, a semnificatiei structurii respective.” 6 Prima

etapa este de sortare si ordonare a materialului dupa diferite trasaturi

comune, a doua consta în sintetizarea acestor trasaturi într-o structura, a

treia fiind, bineînteles, hermeneutica acestor fapte religioase. În ceea ce

priveste statutul si ponderea cercetarii structurii putem spune, oarecum

anticipând, ca „structura proprie fiecarei religii determina forme (s.n) si

20

functii pe care le îmbraca diferitele ei elemente pâna într-acolo încât, daca

se ajunge ca ea sa fie descoperita într-o religie, se poate banui ce tip de idee

sau de reprezentare a divinului comporta acea religie, care-i sunt formele de

cult si etica specifica.” 7 Aceasta idee este fundamentala din punctul de

vedere al lucrarii de fata. Ea dezvaluie legatura profunda care exista între

structura si forma. În esenta, ceea ce trebuie retinut este mai ales faptul ca

structura atrage dupa sine studiul formelor manifestarii religioase

transformându-se, implicit, într-o morfologie.8 La modul general acesta este

si punctul de vedere din care va fi abordata si problematica timpului în

aceasta lucrare. Martin Velasco sustine o relatie de determinare între

structura si forma, ceea ce îndreptateste, cum vom vedea, studiul morfologic

propus aici, plecând de la structuri duale.

Raffaele Pettazzoni definea astfel stiinta fenomenologiei religiei:

„Fenomenologia religiei ignora dezvoltarea istorica a religiei (despre

evolutia istorica fenomenologia religiei nu cunoaste nimic” van der Leeuw).

Telul ei este înainte de toate sa descifreze din multitudinea de fenomene

religioase, diferitele structuri. Numai structura ne poate ajuta sa luminam

sensul fenomenelor religioase, independent de pozitia lor în timp si spatiu si

împrejurarile culturale. Prin aceasta fenomenologia religiei primeste o

valabilitate generala care-i lipseste istoriei religiei care se ocupa cu studiul

religiilor individuale si din acest motiv este supusa specializarii

divizatoare.” 9 Pettazzoni este foarte categoric în afirmatiile sale. În

economia demonstratiei sale, istoria si implicit timpul nu par sa aiba nici o

pondere. Daca ne reamintim definitia stiintei religiei, aceste afirmatii ar

intra în contradictie. Acolo era vorba despre specificul acesteia fata de

filozofie sau teologie, în sensul ca stiinta religiei se ocupa cu manifestarea

fenomenelor în istorie. Si totusi contradictia este doar aparenta: istoria

exista în ambele contexte dar, dupa Pettazoni, ea este numai punctul de

plecare în hermeneutica religioasa. Structura este cea care lumineaza si

contribuie hotarâtor la elaborarea sensului, istoria fiind doar fundamentul.

Van der Leeuw noteaza urmatoarele apropo de mentalitatea primitiva:

„Mentalitatea primitiva se regaseste în orice stadiu de dezvoltare si la

oameni de orice tip antropologic. Asemenea structuri sunt eterne (s.n.) si,

desi apar în unele epoci destul de limpede, iar în altele mai putin, nu le

putem considera niciodata limitate la perioade determinate sau la grupuri

determinate” 10 . Ideea este aceeasi în ambele asertiuni: aspectul de

21

desfasurare în istorie nu intereseaza decât în mod secundar pe un

fenomenolog al religiilor. Structurile sunt eterne, chiar daca în unele epoci

apar mai pregnant si în altele mai putin. Van der Leeuw recunoaste, ce-i

drept, aparitia fenomenului în diacronie, dar ceea ce cauta el sunt

arhetipurile care coaguleaza fenomenele împrastiate în decursul istoriei.

Afirmatia acestuia din urma este poate mai nuantata decât cea a lui

Pettazzoni, dar ideea fundamentala, care exprima chiar principiul metodei

fenomenologice, este aceeasi. Parerea lui Mircea Eliade vizavi de aceasta

luare de pozitie va fi tratata în capitolul urmator, dar concluzia care se poate

desprinde înca de pe acum subliniaza faptul ca istoria este pusa într-o pozitie

de subordonare fata de structura. Aceasta din urma primeaza si iese în

evidenta relativizând raportul sau cu istoria. Daca ar fi sa anticipam putin

problematica urmatorului capitol care trateaza strict metoda lui Eliade, am

putea observa ca acesta este, probabil, punctul nevralgic, cel mai des

combatut de exegetii antropologului român. În aceasta sfera se afla si

principalul repros care i s-a adus lui Eliade: acela de anti-istorism. 11

b) Dimensiunea hermeneutica

J. Martin Velasco în interesanta sa carte numita Introducere în

fenomenologia religiei, vorbeste si el de un al treilea pas. Pe lânga

compararea si gasirea unor structuri, foarte important din punctul de vedere

al analizei fenomenului religios este si ceea ce se numeste interpretare. O

structura nu poate fi conceputa daca nu este evaluata, interpretata, si, mai cu

seama, înteleasa din interior. Asa încât o cercetare fenomenologica are

implicit si o dimensiune hermeneutica. Concluzia cercetatorului spaniol

poate fi rezumata cu propriile-i cuvinte. Accentul pus în mod prea radical pe

ideea de structura ne duce la situatia prin care „fenomenologia se

converteste astfel într-o morfologie a sacrului lipsita de sens istoric .

Aceeasi atentie acordata structurii globale, precum si insistentei asupra

specificitatii sale poate îngadui fenomenologiei descrierea religiosului ca si

cum ar constitui o marime indiferenta conditionarilor istorice, sociale,

politice, psihologice etc., în care de fapt se realizeaza.” 12 Problema

fundamentala este legata tot de istorie. Un accent prea mare pe structura

duce la o negare a istoriei, a timpul ui. Pretutindeni apare problematica

timpului. Metoda fenomenologiei religioase nu este, în esenta, decât o

22

meditatie si o raportare la statutul temp oral. Meditatia asupra timpului va fi

regasita la toate nivelurile operei, pentru ca de ea depinde abordarea

sensurilor religiosului în ge-neral. Nu este locul aici pentru alte comentarii

asupra acestei idei, dar o vom facem dupa ce vor fi expuse si optiunile

metodei de cercetare a lui Eliade. Nu ne putem retine, însa, o nedumerire cu

privire la adoptarea unei maniere atât de transante si exclusiviste. Este

evident ca Pettazzoni are dreptate atunci când vorbeste despre necesitatea

constituirii unor structuri în cadrul unor fenomene atât de complexe si de

eterogene. Ceea ce i s-ar putea reprosa ar fi numai accentul prea apasat pus

pe aceste structuri cu aspect atemporal. În aceeasi ordine de idei mai putem

aminti si parerea lui I.P. Culianu care se pronunta în spiritul ideilor de mai

sus. „Din nefericire fenomenologia împarte cu morfologia lui Goethe

neputinta de a explica transformarile istorice (s.n)”.13 El recunoaste

meritele indiscutabile ale metodei fenomenologice, dar nu poate sa nu

remarce acest neajuns fundamental detectat la toti continuatorii lui Van der

Leeuw, incluzându-l si pe Mircea Eliade. În loc de concluzie putem spune,

în continuarea ideilor enuntate mai sus, ca eliminarea istoriei din contextul

fenomenului religios nu numai ca ne îndeparteaza de problematica noastra,

dar afecteaza si veridicitatea judecarii acestui fenomen. Ceea ce urmareste

acest capitol este numai o trecere în revista, din care sa se observe ca pentru

multi dintre marii predecesori ai lui Eliade stiinta care se ocupa cu

fenomenele religioase se delimiteaza foarte abrupt de toate conotatiile care

pot trimite spre notiunea de istorie, în oricare acceptiune a sa.

c) Scoala sociologica

Exista însa, pe lânga aceste cercetari care nu tin seama de istorie, o

serie de antropologi care, în încercarea lor de a explica fenomenul religios,

pun accentul mai degraba pe criterii de tip sociologic. Printre acestia îi

numim, în primul rând, pe Emile Durkheim si pe Georges Dumezil. Pentru

ei religia nu este un fenomen autonom, ci „ea codifica relatii de ordin

social”14 . Istoria apare în acest caz într-o nemijlocita corelatie cu sensul

revelat, astfel încât fenomenul religios în discutie este vazut ca un rezultat al

momentului, precum si al împrejurarilor sociologice în care a aparut. Acum

nu mai avem de-a face cu o structura de adâncime, ci mai degraba cu niste

corelatii facute pe baze strict empirice. În acest sens îl vom aminti si pe

23

Piganiol, cu lucrarea sa Essais sur les origines de Rome, în care acesta

descopera posibilitatea structurarii discutata anterior, dar având la baza o

motivatie sociologica. El vede o neta distinctie între populatiile de tip

pastoral si cele de tip agricol. Se observa ca diferenta dintre ei nu este

creata pe baza unui criteriu strict empiric. Mircea Eliade, dupa cum vom

vedea, nu a negat niciodata o asemenea posibilitate de interpretare. În

aceasta ordine de idei mai putem aminti si contributiile lui Dumezil care,

împreuna cu scoala sociologica franceza, încearca sa clasifice materialul lor

în functie de ideea de casta indo-europeana: casta sacerdotala, cea a

razboinicilor si, în fine, cea a oamenilor care produc. Pe de alta parte,

cercetarile lui Przyluski ne trimit spre un punct de vedere axat pe o

perspectiva evolutiva. Este vorba de progresul de la simbolismul religios al

figurii materne, Magna Mater, genetrix, cult al fecunditatii, înspre o

con-templare superioara a unui Dumnezeu – Tata.

Toate studiile de tip sociologizant propun o clasificare bazata pe

premise similare, dar toate dau dovada de un anumit empirism prea liniar,

descriind fenomenele complexe ale imaginarului uman „plecând de la

premise oarecum exterioare constiintei” 15 , dând dovada si de o „îngustime

metafizica” 16 . Asupra lor vom reveni în capitolul urmator, atunci când vom

supune atentiei modul de lucru al lui Eliade vizavi de aceasta controversa.

d) Metode moderne: Jung, Lévi-Strauss si structuralismul

Daca ar fi sa largim putin cercul cercetarilor care au ca obiect

manifestarile religioase si sa ne referim la Jung si la metoda acestuia,

observam ca problema nu se pune în termeni atât de diferiti. Pentru Jung

structura constituie un dat primordial care genereaza sau „preconditioneaza”

sensul dezvoltarii unui fenomen. 17 Întreaga hermeneutica se face în scopul

„descoperirii acestei structuri ascunse”, dupa cum spune acelasi autor în

Introducerea în esenta mitologiei, elaborata împreuna cu Kerenyi. 18

Nu putem vorbi despre metode în stiinta religiilor fara sa amintim

contributiile lui Claude Lévi-Strauss. Chiar daca baza metodologica de la

care pleaca este cu totul alta, cercetarile facute de acesta ocupa un loc de

prim rang în antropologia contemporana. O discutie despre metoda sa ne va

duce spre bazele teoretice ale structuralismului. Cea mai importanta

deosebire reperata la o prima observatie ar fi baza exclusiv lingvistica de la

24

care se pleaca. Nivelul sintactic si for mal al limbii este cel care creeaza

structurile. Totul are la baza o logica de tip binar, asa cum bine

demonstreaza Gilbert Durand în cartea sa Figuri mitice si chipuri ale operei .

Aristotelismul este, se pare, epistema dominanta în modernitate.

Mecanicismul si progresul stiintific sunt, de fapt, consecintele care decurg

din paradigma aristotelica. Durand îsi însuseste complet ideea lui Tullio de

Mauro, care parafrazeaza o afirmatie a lui M. Schlick, zicând ca: „istoria

gândirii occidentale ar fi luat poate alt curs daca gânditorul grec (Aristotel)

ar fi avut mai putina încredere în existenta limbajului.” Între structuralism si

aristotelism exista, prin urmare, o legatura profunda, cu repercusiuni si

asupra modului de a întelege lumea. „S-ar parea ca Tullio de Mauro tinteste

bine, îsi continua Durand demonstratia – atingând în spatele modernismului

cibernetic vechiul binarism (s.n.) aristotelic – atunci când scrie, constatând

de altfel falimentul proiectelor de traduceri mecanice: «Au fost abordate

studii asupra posibilitatii de a mecaniza traducerea, de catre ingineri

ciberneticieni, într-o perspectiva aristotelica»” 19 . Nu este locul si nici

Gilbert Durand nu este criticul cel mai avizat al structuralismului, dar

demonstratia sa constata lipsa dimensiunii temporale din aceasta metoda.

Daca pâna acum s-a remarcat rolul secundar pe care îl ocupa istoria în

fenomenologie, acum se poate chiar vorbi de anularea ei. Eliminarea

diacronismului, mai exact, a dinamismului intrinsec oricarui fenomen, este

ideea pe care vrem sa o subliniem. Revenind la bazele metodei structurale

constatam o aplicare aproape exclusiva în stiinta lingvistica. Nu este nevoie

sa ne gândim decât la studiile unui Propp sau Todorov pentru a ne convinge.

„Lingvistica însa are, dupa Saussure, drept unic si veritabil obiect limba

considerata în sine si pentru sine.” 20 Limba apare ca un sistem eminamente

formal si, pe deasupra, închis în sine. Aceasta notiune de sistem va duce la o

tendinta exagerata de încreme-nire în sincronism, astfel încât chiar Saussure

va fi foarte reticent în abordarea de tip diacronic a limbii. Aceasta închidere

în sistemul lingvistic genereaza saracirea sferei semantice. Se ajunge pâna la

propagarea unui tip de exclusivism care nu admite ambiguitatea sensului.

Autorul Cursului de lingvistica generala vorbeste de o „linearitate a

semnificantului” 21 . Însusi Chomski va spune ca analiza saussuriana „nu lasa

desigur nici un loc structurii profunde (s.n.) în sensul gramaticii filozofice a

cartezienilor si celei de la Port Royal”. 22 Principala lacuna a

structuralismului e ca nu ia în calcul ambiguitatea sensului. Cuvântul timp

25

are, din aceasta perspectiva, numai un singur sens si nu poate simboliza

nimic altceva. Acest lucru îl îndreptateste pe Durand sa conchida ca:

„limbajului liniar – netolerând ambiguitatea sensului – îi corespunde o

logica binara (s.n.)”.23 Structura, în acceptiunea structuralismului, nu este

altceva decât însasi exprimarea acestui sta-tism dus pâna la extrem. În

aceeasi ordine de idee, Greimas însusi recunoaste ca aceasta reactie

„nucleara binara„ se identifica la limita cu însusi conceptul de structura 24 .

Daca ar fi sa facem o comparatie cu fenomenologia, care propune cele trei

etape amintite: culegerea datelor din manifestarea lor istorica, desprinderea

structurii si, în fine, interpretarea, se poate constata absolutizarea uneia

singure. Amputarea celorlalte va duce inevitabil la solutii extreme.

Într-adevar, izolarea structurii nu poate însemna altceva decât eliminarea din

calcul atât a istoriei, cât si a sensului. Ceea ce trebuie retinut din cele spuse

pâna acum ar fi, pe lânga renumita „absolutizare a modelului lingvistic” 25 ,

mai ales „repulsia fata de o semantica ce ar avea pretentia sa descrie o

substanta psihica” 26 , implicit fata de polisemie. Structuralismul nu ia în

calcul conceptul de ambiguitate a sensului. Structura este instanta suprema,

mai ales ca dincolo de ea nu este nici macar un subiect, ci e vid, „o vacuitate

statutara a psihismului uman”.27 „Inconstientul este întotdeauna gol sau, mai

exact, este la fel de strain de imagini ca si stomacul de alimentele care-l

traverseaza”. În plus, trebuie sa mai subliniem atitudinea de negare totala a

istoriei în structuralism si, în special, la Lévi-Strauss. Se constata o totala

lipsa de relevanta a timpului în metodologia acestui tip de demers. Totusi, ca

un gest reparator la criticile aduse de Gilbert Durand sistemului de gândire

structuralist, trebuie mentionat ca exista o diferenta între metoda propusa si

aplicarea ei în cercetarile lui Lévi-Strauss. Durand însusi recunoaste

meritele incontestabile ale renumitului antropolog. Aceasta neconcordanta

între teorie si practica apare destul de frecvent si la alti antropologi.

e) Rezumatul diferitelor atitudini fata de istorie si timp

Un asemenea capitol teoretic plin de informatie risca sa nu-si atinga

scopul daca nu este reluat într-un scurt rezumat conclusiv. Ceea ce trebuie

punctat sunt doar pozitiile fata de temporalitate, adoptate de fiecare din

metodele care s-au conturat de-a lungul acestui capitol. Am întâlnit, în

primul rând, metoda istoricilor religiei care pun accentul numai pe datul

26

istoric, în sensul unei acumulari pozitivi ste de material, fara nici o tentativa

de generalizare. Am constatat apoi ca metoda fenomenologica pleaca de la

aparitia fenomenului, inevitabil istorica, dar îl transcende prin cautarea unui

sens în cadrul unui sistem sau al unei structuri. În acest tip de cercetare

sensul este cel mai important, de aceea unii fenomenologi, într-o apetenta

polemica fata de istorici, tind sa reduca timpul la un minimum necesar.

Exista si o serie de cercetatori a caror metoda este în esenta fenomenologica,

dar care ramân la explicarea faptelor religioase printr-o prisma sociologica.

În fine, nu trebuie sa omitem structuralismul, a carei optiune este net

orientata împotriva diacroniei. Si în acest caz este vorba de cautarea unor

structuri, dar definitia cuvântului este diferita de cea a fenomenologilor. 28

Structuralistii se opresc numai la structuri si nu au în vedere herme-neutica

lor.

Ne oprim aici cu consideratiile despre adevaratul rol si despre ponderea

istoriei în procesul de întelegere al faptelor de natura religioasa. Oricum

aceasta discutie despre metode are limitele ei inerente, dar vom încerca, la

fel ca Gilbert Durand, „sa încercam potolirea unei polemici nefaste bazata

pe susceptibilitati ontologice care ni se pare ca mutileaza doua puncte (în

cazul nostru mai multe n.n), la fel de fructuoase si de legitime câta vreme se

cantoneaza în conventia metodologica” 29 . Scopul nostru nu este de a critica

una sau cealalta dintre metodele analizate, ci doar de a extrage parerile lor

vizavi de conceptul de timp. În finalul capitolului de fata trebuie precizat ca

ne rezumam deocamdata la evidentierea acestor diferente de pareri care

subliniaza, o data în plus, importanta problematicii timpului.

2. Introducere în metoda lui Mircea Eliade. Statutul

istoriei în interpretarea fenomenului religios

Legatura dintre opera lui Eliade si problematica timpului este atât de

adânca, încât constituie însasi baza gând irii sale. Pretutindeni, atât în opera

27

teoretica, cât si în cea artistica se fac refe riri la ideea temporalitatii legata de

soarta omului în lume, precum si de destinul sau dupa moarte. Timpul este

intrinsec legat, la antropologul român, de fenomenul religios si de

manifestarea sa în lume. Pentru a putea întelege aceasta problematica

trebuie sa intram în articulatiile intime ale operei sale. Un astfel de demers

aplicat unei o opere atât de întinse necesita o serie de lamuriri preliminare.

În primul rând, fiind vorba de doua tipuri de discurs, ele vor fi privite

în mod distinct si separat. Pe de-o parte opera teoretica, pe de alta cea

artistica. Eliade însusi le considera doua ipostaze diferite ale aceleiasi

personalitati, o fata diurna care ar corespunde operei teoretice, respectiv una

nocturna, a celei artistice. „Asa cum a afirmat în repetate rânduri, un lucru

important pentru el era pastrarea echilibrului spiritual prin oscilatii între

conditia nocturna a spiritului (rationalismul gândirii stiintifice) si conditia

nocturna a acestuia (aspectul mitologic al fanteziei si fanteziei)”. 30 Pentru

început vom trata separat partea teoretica a operei sale si vom urmari, în

special, o serie de constante cu ajutorul carora sa putem penetra acest

univers imens de idei si fapte religioase.

a) Mircea Eliade între traditie si inovatie

în interpretarea faptului religios

În capitolul precedent am trecut în revista o serie de puncte de vedere

teoretice privitoare la valoarea istoriei. Aducând în discutie si parerea lui

Mircea Eliade în acest context trebuie neaparat sa tinem seama de specificul

conceptiei sale. Problema cea mai mare ar fi faptul ca el nu a scris o lucrarea

anume care sa-i reuneasca reflexiile teoretice asupra modului propriu de a

concepe analiza fenomenului religios. Ceea ce exista sunt mai mult

introduceri sau gânduri disipate în întreaga sa opera teoretica. Cert este ca

Eliade nu a avut vocatia de a stabili jaloane stabile. El nu a fost promotorul

unei metode consacrate si nici nu a întemeiat o scoala care sa-i poarte

numele. O astfel de incursiune constituie o întreprindere temerara tinând

cont de vastitatea operei antropologului român.

Cât despre metoda sau lipsa de metoda a lui Eliade nu ne propunem

aici sa intram în toate detaliile, pentru ca ne-ar îndeparta prea mult de

subiectul nostru si, de altfel, ea a fost facuta, de pe alte pozitii, de catre

spirite foarte subtile, dintre care amintim numai pe I.P. Culianu si pe A.

28

Marino. Totusi exista voci care îi repro seaza substantial aceasta lipsa de

fundament teoretic, asa încât vom subscrie spuselor lui Eliade însusi care

recunoaste, într-o scrisoare catre discipolul sau amintit mai sus, ca:

”Personal ca si Granet si Dumezil, n-am fost obsedat de metodologie – desi

cred ca toti trei am încercat sa interpretam sistematic documen-tele (s.n.).”31

În treacat amintim ca Ioan Petru Culianu afirma ca în cazul lui Eliade avem

de-a face mai degraba cu o metoda implicita, pentru ca el „se poate atasa

curentului istorico-religios reprezentat de Otto, Chantepie de la Saussaye,

Van der Leeuw; pe de alta, el este apropiat de tentativele structuraliste si

fenomenologice ale unui Propp”. 32

Revenind la tematica abordata în capitolul precedent, putem acum

expune si parerile lui Eliade cu privire la statutul timpului istoric. În lucrarea

sa Samanismul si tehnicile arhaice ale extazului , într-una din reflexiile sale

cu caracter teoretic, el încearca sa redea viziunea privitoare la problema

implicarii timpului în metoda sa de lucru. Nu promoveaza o pozitie transanta

si definitiva în privinta importantei istoriei în studiul fenomenelor

religioase, ci spune foarte clar ca aceasta „conditionare istorica a unui

fenomen religios, chiar daca extrem de important (orice fapt uman este în

ultima analiza, un fapt istoric) nu îl epuizeaza întru totul”. 33 Exemplul dat

chiar de Eliade ne propune scenariul samanului altaic care în timpul

ritualului urca pe o scara cu mai multe trepte. Explicatia istorica ne trimite

spre originile acestui ritual care se pare ca provine din Orient. Ipoteza

influentei cosmologiei orientale ce a „ creat” (s.a) ritualul altaic nu se poate

verifica. Nu este vorba, bineînteles, de negarea unei explicatii de tip istoric,

ci, mai degraba, de recunoasterea unor limite(s.n.) inerente. Solutia pe care

o propune Mircea Eliade se focalizeaza pe un soi de element „ireductibil

care ne reveleaza situatia omului în Cosmos, situatie care, nu încetam sa o

repetam, nu poate fi numai istorica” 34 . Ideea este ca un punct de vedere

istoric centrat pe explicarea originilor nu poate duce la întelegerea plenara a

fenomenului. Mult mai importanta este însa perspectiva ontologica a unui

fapt religios decât sursele si influentele sale. Aceasta perspectiva, dupa cum

s-a amintit si în introducere, va deveni principalul reper pentru analiza

noastra viitoare.

29

b) Istorie si istoric al religiilor în acceptiunea lui Eliade

O lucrare despre timp trebuie sa ia în discutie si sensurile termenului

de istorie. Eliade propune o noua viziune asupra statutului de istoric al

religiilor si de posibilitatile pe care un astfel de studiu le poate deschide.

Întreaga problema se învârte în jurul întelegerii si utilizarii termenului de

istorie. Eliade distinge în principal trei sensuri fundamentale. Exista, în

primul rând, sensul de istoriografie, adica actul de a descrie faptele

întâmplate, act pur descriptiv. O alta acceptiune ar fi cea de evenimente

întâmplate în limitele spatiale sau temporale (istoria unui anume popor, a

unei anumite epoci), adica istoria unei continuitati sau a unei structuri .

Istoria poate lua si sensul general, ca si în expresiile „existenta istorica a

omului”, „situatia istorica”, „moment istoric” etc., care este chiar

acceptiunea existentiala a termenului: omul este „în situatie”, adica în

istorie. Ultima este cea vizata de lucrarea de fata.

Nu mai insistam asupra argumentelor lui Eliade, dar concluzia sa este

urmatoarea: „în realitate, sensul filozofic si general al istoriei este cel care

convine cel mai bine disciplinei noastre. Facem istorie a religiilor în masura

în care ne straduim sa studiem faptele religioase ca atare, adica în planul lor

specific de manifestare. (…) totul se manifesta în concretul istoric, si totul

este conditionat de istorie. Totusi, un etern început se face vizibil în cea mai

modesta hierofanie, o eterna reîntoarcere la un moment atemporal, o dorinta

de a aboli istoria, de a sterge trecutul, de a recrea lumea. Toate aceste lucruri

sunt aratate în faptele religioase, nu istoricul religiilor este cel care le

inventeaza. Evident un istoric care nu vrea sa fie decât un istoric, si nimic

mai mult, are dreptul sa ignore sensul specific si transistoric(s.n.) al unui

fapt religios. (…) Un istoric al religiilor (…) familiarizat cu un numar

considerabil de hierofanii, ochiul lui va fi în totdeauna pentru a descifra

semnificatia propriu-zis religioasa a unui fapt. Si pentru a reveni în punctul

unde am plecat, aceasta munca merita exact titlul de istorie a religiilor, chiar

daca nu se deruleaza din perspectiva cronologica a istoriografiei.” 35 Eliade

face în acest caz o incursiune în deontologia istoricului si încearca sa se

delimiteze de capcana descriptivismului si neopozitivismului care pândeste

un astfel de demers. Istoricul religiilor nu este interesat decât de sensul

faptului religios si, în consecinta, foloseste faptele doar pentru a revela

sensul transcendent, dincolo de datul istoric concret. Astfel istoria devine

30

doar o premisa si un punct de plecare pentru descifrarea sensului, care este

unul transistoric.

Citatul este poate cea mai buna prefigurare a ideilor ce vor urma. El

este foarte important si pentru ca dezvaluie legatura profunda dintre metoda

si modul lui Eliade de a vedea lumea. Iata unul din argumentele

fundamentale ale acestui capitol teoretic, ce se vrea o lamurire a unor

concepte, dar si o introducere în problematica stricta a lucrarii. Aici regasim

întreaga conceptie a lui Eliade privitoare la timp. Termeni ca etern început,

moment atemporal sau abolirea istoriei devin concepte fundamentale ale

viziunii sale ce apar la toate nivelele operei, inclusiv în cea literara.

Într-o paranteza fie spus, se va retine si celalalt sens de „istoria unei

continuitati sau a unei structuri”, apropo de întreaga problematica dezbatuta

în primul capitol. Eliade gaseste prin aceasta expresie o legatura între istorie

si structura. O astfel de acceptiune, prin care se cauta continuitati sau

structuri, devine prea limitativa, prea „neîncapa-toare” pentru contextul

operei lui Eliade. Scopul lui principal nu se rezuma la o astfel de istorie,

adica la un studiu ce urmareste descrierea unor fapte. Studiul sau nu se

plaseaza nici într-o buna traditie fenomeno-logica de cautare a unor structuri

si continuitati. Desi multi dintre prede-cesorii sai propun un asemenea

studiu, Eliade îsi ia libertatea de a largi definitia istoriei printr-o perspectiva

mai totalizanta, aceea de conditie ontologica a omului. Principalul sau tel

este decriptarea acelui sens care se afla dincolo de istorie. În aceasta ordine

de idei se regasesc cele trei etape mentionate si în capitolul precedent: 1)

istorie, 2) structura, 3) sens.

Problema însa este departe de a fi rezolvata. Descoperirea etapelor nu

atinge nicidecum esenta ideii. Etapele nu clarifica modul de descifrare al

sensului. Revenind la citatul de mai sus si la metoda lui Mircea Eliade, se

poate spune ca acest proces de descifrare este conceput pe baza comparatiei

mai multor fenomene religioase. Aici se reveleaza esenta stiintei religiei, pe

care o promoveaza Eliade. El nu este nici un pur fenomenolog, în traditia

celor pe care i-am amintit în primul capitol, scopul lui principal nefiind

acela de a cauta structuri. Dar Eliade nu este nici un hermeneut autentic,

pentru ca analiza sa ar trebui sa se axeze mult mai mult pe istoricitatea

fenomenului (vezi hermeneutica lui Ricoeur, de ex.). Asa cum a aratat în

Tratatul de istoria religiilor, „dialectica sacrului are tendinta de a repeta

indefinit o serie de arhe-tipuri” 36 . Daca ideea de baza este ca totul se rezuma

31

la un model arhetipal care apare în diferite avatare repetându-se, atunci,

într-adevar, rezultanta fireasca nu poate sa fie decât compararea acestor

manifestari ale sacrului. Prin aceasta comparatie si pe baza elementelor

comune care se repeta se formeaza, bineînteles, si o structura. Important de

precizat ar fi ca, pentru Eliade, structura nu este ultima consecinta în analiza

faptului religios. Ea se formeaza pe baza comparatiei si este anterioara

sensului care decurge din ea. Pentru Eliade primordial este sensul, adica

semnificatia hierofaniilor în lume, care are, dupa cum s-a vazut, un caracter

„transistoric”. El depaseste atât timpul si istoria vazuta ca nivel existential al

omului, cât si structura.

Pe baza celor enuntate se poate afirma ca totul pleaca de la faptele

istorice, manifestari cu o semnificatie mult mai profunda decât o simpla

aparitie ordinara. Istoria nu intra în contradictie nici cu ideea de

reversi-bilitate, deoarece metoda comparativa ne trimite la momente foarte

diferite din punct de vedere cronologic. Analizând consecintele acestui fapt

putem spune ca dimensiunea metodologica se cristalizeaza, de fapt, într-un

scenariu al unei adevarate aventuri spirituale. Descifrarea unei hierofanii de

catre un istoric al religiilor trimite dincolo de istorie, primind, în cazul lui

Eliade, acceptiuni care trec de o simpla cercetare. Si aceasta numai datorita

sensului general primit de istorie când transforma studiul fenomenelor

religioase într-o invitatie la depasirea unor canoane strict stiintifice, printr-o

deschidere spre o dimensiune cu adevarat existentiala. „Fenomenologia, în

definitia aceluiasi Velasco, constituie un fel de întoarcere dinspre

fragmentarea stiintifica spre totalitatea traita”. 37

Evaluând, la modul general, resorturile interioare ale modului de

analiza impus de Eliade, am putea spune ca nu este vorba de o metoda bine

definita si fundamentata teoretic. Ea este, în schimb, deosebit de eficienta,

având în vedere rezultatele vizibile în operele sale. Meditatia asupra

timpului nu se rezuma numai la introducerea cartii despre samanism. În

continuare vom mai lua în discutie si alte aspecte care vor întregi conceptia

lui Eliade asupra rolului istoriei în cercetarea fenomenelor religioase.

Din afirmatiile anterioare trebuie retinut ca problematica timpului este

intrinsec legata de sistemul de descifrare al sensului unui fenomen religios.

Mai exact, sensul se afla, dupa cum spune Eliade însusi, dincolo de timp si

nu în timpul istoric propriu-zis. Pentru istoricul religiilor, acesta este numai

un punct de plecare, nicidecum un rezultat final. Mircea Eliade însusi

32

reprosa, în aceasta ordine de idei, unor istorici ai religiilor anteriori, faptul

ca pun prea mult accentul pe istorie si prea putin pe religie.

c) Gândire mitica – gândire sistemica?

În continuarea celor de mai sus, trebuie facute o serie de precizari,

revenind la o serie de argumente mai bine articulate din punct de vedere

stiintific. Acestea vor lua în discutie optiunea de a elimina sau nu istoria,

respectiv timpul, din cercetarea religiilor. În capitolul precedent ajungeam la

concluzia ca metoda fenomenologica este cea mai la îndemâna multora

dintre maestrii lui Eliade, ca de exemplu Pettazzoni, maestrul declarat al lui

Eliade. Am vazut chiar si conceptia acestuia cu privire la eliminarea istoriei

si timpului din studiul religiilor. Astfel se ajunge la acele „abstrakte und

idealtypische Begriffe” sau acele „Regelmassigkeiten, Gesetzmassigkeiten

der Entwicklung” care ar fi un fel de epoche fenomenologic.

Aici pozitia lui Eliade este mai nuantata. În De la Zalmoxis la

Genghis-Khan spune foarte clar ca scopul analizei fenomenelor religioase

este de a descifra „semnificatiile majore si a le degaja structura”. Prin

aceasta întelegând o coerenta interioara care ne duce la notiunea de sistem si

care s-ar forma între diferitele documente cercetate. Premisa fundamentala

de la care pleaca este ca „gândirea mitica este întotdeauna operanta,

sistematica”.38 „Este important de a pune bine în evidenta caracterul coerent

si perfect articulat al tuturor credintelor privitoare la sacralitatea centrului.

Nu este vorba de notiuni izolate, ci de un ansamblu de idei care alcatuiesc

un sistem.(…) Toate aceste aspecte sunt solidare si ele cer sa fie integrate

pentru a scoate în evidenta sistemul teoretic de care depind”. 39 Ideea de

sistem pusa de catre Eliade în legatura cu gândirea mitica o face sa se

apropie de spiritul stiintific. Oricum faptul ca mitul nu este o creatie

aleatorie, ci cu anumite legitati interioare care permit posibilitatea unei

abordari sistematice constituie un mare avantaj pentru studiul modern al

miturilor. Încercarea aceasta sta si la baza lucrarii de fata.

Daca pâna acum s-a sustinut ideea depasirii istoriei, Eliade este totusi

singurul, dintre toti predecesorii amintiti, care scrie o istorie a ideilor si

credintelor religioase. Esential este ca el face distinctia între un istorism

fara o perspectiva generalizatoare si o istorie a ideilor religioase. Observatia

aceasta vine si ca argument la reprosul de anti – istorism care i s-a adus.

33

Iata, deci, ca pozitia lui este mult mai complexa. Mircea Eliade nu se

multumeste sa puna pur si simplu istoria si, implicit, timpul între paranteze,

ci adopta o pozitie mai nuantata decât aceea a predecesorilor sai. Timpul în

care au aparut fenomenele religioase nu poate fi eludat cu totul pentru a se

cauta acele structuri si, respectiv, sensuri, despre care s-a vorbit pe buna

dreptate. În jurul acestei atitudini foarte delicate se va coagula de fapt si

subiectul propriu-zis al lucrarii de fata. Intr-o continuare a ideilor de mai sus

amintim si parerea lui Martin Velasco, din lucrarea citata, în ceea ce

priveste legatura dintre ideea de sistem si istorie. „În schimb fenomenologia

religiei proprie altor autori (Van der Leeuw. Eliade, Heiler, Widengren etc.)

se prezinta mai degraba ca o încercare de sistematizare (s.n) a datelor

istoriei si într-o clara continuitate cu ea” 40 . Nu insistam aici asupra acestei

probleme, dar trebuie amintit faptul ca, în aceasta acceptiune,

feno-menologia primeste nuante pe care nu le-am luat în considerare în

capitolul anterior. Cercetatori precum E Hirschmann si C. J. Bleeker disting

chiar mai multe tipuri de fenomenologie: una descriptiva, „care se

multumeste cu o sistematizare (s.n.) a fenomenelor religioase”, una

tipologica, preocupata sa „investigheze diferitele tipuri de religie” 41 , si una

fenomenologica, în sens strict, care „cerceteaza esenta, sensul si structura

fenomenelor religioase.” 42 Ceea ce ne intereseaza pe noi ramâne însa strict

problematica istoriei si a timpului.

d) Eliade între istorie si structura

Raportul lui Eliade cu istoria a fost dezbatut foarte amanuntit de catre

Adrian Marino în cartea consacrata acestuia. Amintim unele dintre

concluziile sale pe care le socotim foarte folositoare pentru cercetarea

noastra ulterioara. În primul rând Marino pune accentul pe aspectul

hermeneutic al metodei sale. El îl plaseaza în linia celor mai cunoscuti

hermeneuticieni ai momentului. Adoptând o astfel de perspectiva este

obligat sa includa istoria între coordonatele sale de baza. „O herme-neutica

adecvata are dealtfel drept sarcina punerea în lumina a realitatii istorice în

interiorul întelegerii însasi. Este ceea ce Hans Georg Gadamer defineste prin

expresia Wirkungsgeschichte (s.n.)” 43 . Într-adevar, daca îl plasam pe Eliade

în acest context, studiul operei sale este de „neconceput în afara situarii si

încadrarii sale istorice, a izvoarelor, a referintelor sale specifice, a traditiei

34

care o instituie si în interiorul careia se dezvolta”. 44 Istoria devine un

instrument necesar pentru întelegerea acestei hermeneutici. Sa nu facem

confuzia de a crede ca afirmatiile despre metoda fenomenologica nu sunt

corecte. Cazul lui Eliade este mai special. El descopera „singur” unele

metode si le pune în aplicare de la sine, în virtutea cerintelor situatiei

respective. Hermeneutica lui Eliade nu vine din traditia lui Schleiermacher,

Gadamer sau macar a lui Ricoeur, cu care a fost bun prieten. El opteaza

pentru o hermeneutica la nivel „ontologic” 45 . Traiectul sau este de la text

spre metoda si nu invers.

Într-o alta ordine de idei, putem spune ca Pettazzoni, negând într-un

mod prea categoric aspectul temporal, subliniaza pe buna dreptate

importanta structurilor în studiul fenomenelor religioase. Pozitia lui Eliade

vizavi de aceasta idee trebuie si în acest caz înteleasa ca atare. Istoricul

religiilor de origine româna cunoaste foarte bine ideea maestrului sau, însa

nu se hazardeaza prea mult într-o cautare de structuri si clasificari rigide. În

acest sens putem aminti, de exemplu, faptul ca, dupa aproape 400 de pagini

dedicate unui fenomen deosebit de complex cum este yoga, Mircea Eliade

rezuma în urmatorul fel:

„Desi conceptia magica a lumii este mai accentuata la indo-europeni,

vom ezita (s.n.) sa punem pe seama lor tendinta magica atestata în

complexul Yoga si sa facem din tendinta mistica meritul exclusiv al

aborigenilor. Ni se pare mai întemeiat sa atribuim aportului indo-european

importanta considerabila a ritualismului si speculatiile la care a dat el loc,

pentru a le rezerva aborigenilor tendinta spre concret în experienta

religioasa, nevoia unei devotiuni mistice fata de niste divinitati personale

sau locale” 46 . Este clar ca nu se pune problema unei împartiri riguroase, ci,

mai degraba, a uneia mai flexibile, dar foarte fidela descrierii fenomenului

în discutie. Eliade nu ajunge sau, mai bine-zis, nu vrea sa ajunga la o

structura fixa prin intermediul careia ar putea descrie fenomenul în discutie.

Mult mai importanta decât o goana dupa sisteme generalizante se

prefigureaza întelegerea reactiilor omului din toate timpurile, în diferite

situatii existentiale. Istoria are pentru el un sens numai daca este înteleasa

într-un sens general, ontologic si nu ca împrejurare temporala sau spatiala

precisa. Ca urmare a acestui fapt, Eliade nu poate fi încadrat atât de usor

într-un tipar, opera lui fiind extrem de complexa si variata din punct de

vedere metodologic. Aici ne raliem parerii discipolului sau, Ioan Petru

Culianu, atunci când vorbeste despre metoda maestrului sau care propune

35

chiar o anume flexibilitate de metoda.47

Pe de alta parte nu se poate afirma ca Mircea Eliade nu se ocupa cu

descifrarea unor structuri. El semnaleaza, ori de câte ori este cazul, faptul ca

un fenomen religios este comun mai multor popoare. Un exemplu ar fi

termenii mitici descensus ad inferos sau axis mundi, însa aceste elemente nu

se constituie în ceva asemanator cu o structura închegata, cu caracter de

generalitate. El nu va generaliza însa, cum vor face un Gaston Bachelard sau

un Gilbert Durand, într-o structura prin care sa încerce sa surprinda întreg

corpusul de texte cercetate, structura capabila sa functioneze independent de

spatiul sau timpul fenomenului religios asupra caruia se aplica. Când va

încerca, totusi, o astfel de generalizare în Tratatul de istoria religiilor , o va

face pe baza unor simboluri majore, cum ar fi cerul, apa, pamântul, luna.

Aceasta este si cea mai apreciata lucrare, în care se regaseste asa-zisa

metoda fenome-nologica a lui Eliade48 si, implicit, pozitia pe care o adopta

etnologul român cu privire la aceasta problema. Dealtfel Gilbert Durand, în

introducerea la celebra sa carte Structurile antropologice ale imagina-rului,

semnaleaza exact Tratatul de istoria religiilor ca pe o prima încercare de

structurare a unei conceptii. „Eliade în remarcabila sa lucrare Traite

d’histoire de religions, respecta aproape acelasi plan de delimitare a

hierofaniilor, dar izbuteste cu mai multa profunzime sa integreze miturile si

simbolurile cataclismice, vulcanice si atmosferice în categorii mai generale;

de unde rezulta vaste capitole consacrate riturilor si simbolurilor uraniene,

soarelui, lunii si „misticii lunare”, apelor, cratofaniilor si pamântului.” 49 O

prima concluzie a celor spuse pâna în acest punct ar fi ca pozitia teoretica a

lui Eliade este oarecum singulara. Nefacând abstractie de aspectul temporal,

refuza solutia unui istorism fara perspectiva, însa nici nu se lasa ademenit de

generalizari, sub forma unor structuri de tipul celor propuse de o serie

întreaga de antropologi.

e) Concluziile capitolului

Cu aceste consideratii, însa, problema metodei de cercetare a lui

Mircea Eliade este departe de a fi elucidata, mai ales ca unele exegeze mai

moderne pun chiar sub semnul întrebarii necesitatea unei metode în studiul

contemporan. Oricum pozitia sa vizavi de istorie – ceea ce ne intereseaza pe

noi de fapt – este deosebit de complexa si flexibila. Eliade pleaca de la un

36

fapt istoric, dar pe care îl va depasi în încercarea sa de a-i gasi

corespondente cu alte fapte similare. În aceste conditii nu va mai tine

neaparat cont de determinarea sa istorica. Interpretarea acestor fapte, prin

gasirea unor structuri care reies din trasaturile lor comune, este din nou un

prilej de a transcende continutul istoric de la care s-a plecat. Manifestarile

sacrului sunt mult prea alambicate pentru a putea tine seama de o anumita

cronologie. Eliade vorbeste chiar de posibilitati de reversibilitate, de „salt

istoric” al unor religii care pot sa evolueze sau sa decada independent de

împrejurarile în care au aparut. Chiar daca Marino vorbeste de „un loc

geometric […] între istorie si fenome-nologie” 50 , rezultatul efectiv al

cercetarii sau, mai bine-zis, practica nemijlocita, ne trimite spre o alta

nuanta. Istoria nu este negata, ceea ce distruge argumentul de antiistorism,

ea fiind doar pretextul, punctul de plecare al unui demers. Istoria este

conditia omului supus temporalitatii si finitudinii în aceasta lume.

Mai trebuie semnalata o parere destul de socanta pentru valentele unui

om de stiinta, dar reala în esenta. Daca ar fi sa mai insistam asupra unicitatii

pozitiei lui Mircea Eliade, ar trebui sa amintim ideea propusa de un exeget

mai recent 51 care afirma ca scopul ultim al operei sale este mai mult de

natura soteriologica. Scriitorul nostru ar viza, dupa spusele proprii, „un nou

umanism”, „o planetizare a culturii”. Din fericire asemenea idei au fost

lansate si de catre altii. Expresia este adecvata, deoarece Eliade a fost acuzat

de o serie de cercetatori de lipsa de fundament metodologic si mai ales

filozofic. Primul ilustru înaintas în aceasta linie este Platon, pentru care

esenta filozofiei este cunoasterea si unirea cu Realitatea Ultima a Unului

absolut. Nu trebuie sa ne mire faptul ca pâna si Hegel care, în plina

maturizare a discursului filozofic, vorbeste de „anamneza salvatoare” 52 .

„Reminiscenta îl situeaza pe Hegel în marea traditie platoniciana a

filozofiei, unde speculatia ramâne întotdeauna salvatoare si pastreaza un

aspect sensibil”53 . Aceasta reminiscenta (Erinnerung) nu este un simplu

exercitiu de memorie, ci, mai degraba, un proces de interiorizare, dupa cum

sugereaza si numele, dar, mai ales, unul de regasire de sine si a libertatii sale

eterne dupa cum spune si Schelling: „În fiecare om se agita obscura

reminiscenta care ar fi fara îndoiala, centrul absolut” 54 . Eliade acorda o

deosebita atentie acestui termen, definitoriu pentru conceptia sa asupra

religiei. Orice ritual este, de fapt, o reamintire a faptelor care s-au petrecut la

origine. În forma simbolica regasim reminiscente si în proza. Nu trebuie

37

decât sa ne gândim la personajele sale amnezice care cauta sa-si

reaminteasca adevarata lor identitate si esenta. Iata, deci, ca ideea lui Eliade

de a propune o stiinta plenara care sa satisfaca setea de sacru a omului

modern nu este nicidecum noua sau originala. Totul are o finalitate

soteriologica. Ideea este foarte importanta din perspectiva tratarii timpului.

Pe Eliade nu-l intereseaza timpul sau istoria ca atare, ci doar timpul care se

deschide spre mântuire. El îsi pune permanent problema depasirii istoriei.

„Înca o data nu este vorba de a judeca validitatea unei filozofii istoriste, ci

numai de a constata în ce masura o asemenea filozofie poate salva de

teroarea istoriei”55 , se întreaba el apropo de filozofia lui Hegel.

3. Structura sau istorie?

În capitolul precedent am încercat evidentierea unor trasaturi definitorii

privind metoda lui Eliade. Cercetarea operei sale nu implica în mod necesar

folosirea acelorasi procedee. O interpretare chiar a operei teoretice nu

presupune o transpunere fidela, o aplicare a propriilor idei. Orice demers de

felul acesta ar marturisi o subiacenta tendinta speculativa si ar esua probabil

într-o interpretare care ar semana mai mult cu un cerc vicios. O cercetare a

sectiunii stiintifice a operei eliadesti, ce nu se vrea o simpla reluare a

propriei recuzite ideatice, trebuie sa încerce raportarea la alte premise

teoretice. În cazul unei analize a partii artistice nu am face decât sa aplicam

grila teoretica a operei sale stiintifice. Lucru este destul de des întâlnit în

critica privitoare la Eliade. Prin aceasta am fi confruntati cu un fenomen de

reductie la jumatate a posibilitatilor interpretative. Opera teoretica ar fi un

fel de model sau etalon, iar cea artistica, un simplu reflex, o oglindire sau,

mai bine-zis, un mod de discurs în care se aplica si nu se regasesc altceva

decât ideile teoretice. Încercarea de fata nu va urma aceasta cale. În capitolul

precedent am formulat chiar unele rezerve cu privire la metoda teoretica a

lui Eliade. Punctul de vedere de la care se va pleca în analiza operei va fi un

38

altul. Prin aceasta se încearca o mai mare flexibilitate în perspectiva, adica o

distantare, o independenta sau, mai bine-zis, o emancipare de ideile

teoreticianului, cât si posibilitatea de a privi sau de a recupera opera lui

Mircea Eliade ca pe un întreg format din doua mari sectoare: opera

teoretica si opera artistica.

a) O posibila relatie între istorie si structura

Revenind la notiunea de structura, atât de importanta în studiul unor

fenomene complexe, trebuie sa spunem ca marele merit al lui Durand este

de a o fi plasat la nivelul imaginarului, fata de cel sociologic al unora dintre

predecesorii sai. El vorbeste despre un regim diurn si de unul nocturn.

Foarte important este faptul ca cele doua intra într-o relatie de contradictie si

complementaritate. Acest mod de gândire bazat pe dihotomii este mult mai

vechi decât încercarea acestuia 56 . În introducerea operei sale Durand trece în

revista încercarile unor alti antropologi, ca de exemplu Piganiol, care

grupeaza miturile si simbolurile din lumea mediteraneana în doua categorii

sociologice: „în vreme ce anumite populatii pastorale sau anumite straturi

etnice înalta altare, închina un cult focului mascul, soarelui, pasarii sau

cerului, altele dimpotriva duc o viata sedentara de plugari, se multumesc cu

pietre mânjite cu sânge în chip de altar, invoca divinitati feminine si

telurice”.57 Privit din exterior, acesta este un alt punct de vedere, însa

Durand îl evoca ca pe unul din marii lui înaintasi. Dubletul

masculin-feminin este cercetat si de Przyluski, în cartea sa La Grande

Déese. Acesta încearca tot o asemenea clasificare, însa el imprima un

caracter evolutionist, în sensul unui progres de la o ”Dumnezeire mama”, la

desavârsirea unui „Dumnezeu tata”. Cele doua aspecte ale divinitatii unice

sunt valorizate si ies astfel din domeniul unui studiul de tip fenomenologic.

„Deosebirea fundamentala fata de filozofia religiei si teologie consta în

aceea ca ultimele doua sunt reflectii normative asupra faptului religios:

plecând de la principiile specifice ratiunii, filozofia si, în interiorul credintei,

teologia, ambele se pronunta asupra valorii si adevarului fenomenului

religios, asupra existentei efective a realitatii ce-i determina aparitia si

asupra validitatii comportamentelor în care se manifesta. Fenomenologia, în

schimb, ca stiinta descriptiva, se multumeste cu interpretarea fidela a

faptului, respectat si acceptat în specificitatea sa. Desigur, atât filozofia

39

religiei cât si teologia se pot elabora, cel putin partial, cu o metoda

fenomenologica; dar la un moment dat, ele vor trebui sa se pronunte asupra

veridicitatii fenomenului religios, abandonând, prin urmare, simpla lui

comprehensiune.” 58 Aceasta este punctul fundamental care desparte

fenomenologia de celelalte stiinte ale spiritului. Faptul ca fenomenologia nu

valorizeaza si nu normeaza, ci ia fenomenele asa cum sunt, interpretându-le

doar, îi confera o independenta si o iluzie de obiectivitate, pe care celelalte

stiinte nu o au. Ceea ce se aduce nou în aceasta cercetare a lui Przyluski este

caracterul istoric, dupa cum am vazut mai sus, neglijat de fenome-nologi.

Acest mod de clasificare este unul evolutiv. El pune una din cele doua parti

în situatia de subordonare fata de cealalta, figura unui „Dumnezeu Tata”

depasind-o calitativ pe cea de „Dumnezeu Mama”. Pozitia este, bineînteles,

criticata de catre Durand care, în buna traditie fenomenologica, concepe cele

doua regimuri pe acelasi plan de egalitate la nivelul imaginarului, ca un fel

de Janus bifrons. Structurile antropo-logice ale acestui cercetator sunt niste

modele ideale care genereaza doua tipuri de gândire separate ce reactioneaza

sau, mai bine-zis, actioneaza fiecare în mod diferit, dar în regim de

complementaritate.

Singurul lucru pe care îl putem remarca de pe acum este faptul ca

perspectiva duraniana are neajunsul de a fi fost conceputa la nivel ideal,

deci, implicit, un nivel prin excelenta static, adica rupt de manifestarea

concreta în realitatea devenirii istorice. Desi în definitie structurile, spre

deosebire de forme, au o anumita dinamica interioara transformatoare,

aceasta dinamica este de natura intrinseca si nu priveste legaturile sale cu

istoria. „Definitia formei include o anumita oprire, o anumita fidelitate, un

anumit caracter static. Structura implica dimpotriva un anumit dinamism

transformator”.59 Practica interpretarii dovedeste ca lucrurile nu stau chiar

asa. Dealtfel Durand însusi recunoaste acest lucru într-o carte ulterioara.

„Prezenta lucrare (este vorba despre Figuri mitice si chipuri ale operei ), din

fericire îngemanata cu studiul „static” despre Structurile antropologice ale

imaginarului, constituie veriga inter-mediara între acestea din urma si

lucrarile de bataie lunga – sau mai degraba referitoare la o durata mai

îndelungata – integrând o dinamica ce, începând din 1982, constituie câmpul

nostru de cercetare, atât individual cât si colectiv.” 60 Structurile

antropologice fiind constructii ideale prea abstracte aveau nevoie de o

complinire, de o implementare în istorie, pentru a li se percepe adevarata

40

profunzime. Abia acum metoda lui Durand îsi gaseste unitatea de viziune si

complexitatea necesara. Ipoteza de la care pleaca acest din urma studiu este

foarte elocventa: între imaginarul de tip mitic si concretizarile sau

oglindirile sale istorice exista o legatura foarte adânca. Nu putem rupe

structurile mitice de mani-festarea lor istorica. Între primii care au semnalat

aceasta legatura, îl putem numi pe Eliade, pozitie adoptata si de Durand în

cartea sa. „Mircea Eliade a formulat cel dintâi, clar, ipoteza dupa care

povestirile noastre culturale, si în particular romanul modern, sunt

reinvestiri mitologice mai mult sau mai putin marturisite(…)” 61 . Ideea cea

mai importanta care se desprinde ar fi ca timpul este o coordonata esentiala

a metodei de cercetare si interpretare a fenomenului religios. Nu se poate

face un studiu serios ignorând dimensiunea temporala a fenomenului. Oricât

ar parea de atractiva ideea unor structuri ideale, ele trebuie sa-si gaseasca

aplicabilitatea si fundamentarea în istorie 62 . Teoretic toate aceste idei sunt

valabile, dar totul depinde numai de modalitatea cum se va realiza acest

lucru.

b) Caracteristicile relatiei dintre istorie si structura:

Gilbert Durand

Întreaga expunere de mai sus a plecat, de fapt, de la constatarea unui

paradox rezultat din discutia despre metoda fenomenologica. Aproape toate

studiile accentueaza ideea ca în acest caz avem de-a face cu un tip de analiza

care nu tine seama prea mult de dimensiunea istorica a fenomenului. Studiul

metodei de cercetare si interpretare a lui Eliade vine însa sa nuanteze

concluziile prea transante. În capitolul anterior s-a vazut ca opera

antropologului român este foarte bogata si, mai ales, variata în semnificatii,

nefiind astfel deloc adecvata pentru studii bazate pe un punct de vedere

unilateral si radical. Dupa lectura Structurilor antropo-logice ale

imaginarului s-a putut constata din nou acelasi neajuns. Structurile erau

extrem de simetric construite, dar nu se lua în calcul, la modul serios, o

dimensiune temporala a lor 63 . Abia aparitia Figurilor mitice încearca sa faca

lumina în legatura cu problema în discutie.

Dincolo de orice dubiu se poate afirma ca între istorie si structura

exista o relatie. Chiar daca anterior a aparut doar ca una de contradictie si

excludere, ea poate avea implicatii foarte profunde. Daca ar fi sa facem un

41

pas înainte si sa analizam strict relatia istorie-structura, Durand este cel care

face unele precizari importante. În contextul operei sale se releva legatura

dintre mit si istorie, despre care aminteam mai sus: „Dar la aceasta ipoteza a

continuitatii între imaginarul mitic si pozitivitatea istorica se adauga imediat

o alta ipoteza, mai bogata în perspective, pe care epoca noastra a presimtit-o

de multa vreme. Visul sau dorinta mitica cuprind mai multe (s.n.) decât

evenimentul istoric ce adesea le concretizeaza, caci comportamentele

concrete ale oamenilor, si mai cu seama comportamentul istoric, repeta, cu

timiditate si mai mult sau mai putin reusit, decorurile si situatiile dramatice

din marile mituri.” 64 Concluzionând, se poate spune ca între mit si istorie

exista o relatie. Este vorba de o continuitate. În orice caz, pe baza acestor

considerente am putut vorbi despre o anumita recuperare a dimensiunii

temporale în metodologia de cercetare a lui Gilbert Durand. Temporalul si

istoricul nu fac decât sa repete modelele mitice. Mergând mai departe si

analizând ponderea si importanta istoriei , rezulta urmatoarea concluzie:

viziunea duraniana este, ca si cea a lui Eliade de altfel, una prin excelenta

platonica. Se pleaca întotdeauna de la ideal înspre realitatea istorica .

Criticând logica binara aristotelica, antropologul francez ajunge la concluzii

de tipul: „Istoria oamenilor nu este un destin prefabricat de o fatalitate

mecanica, deci materiala, ea nu apare decât ca fructificarea, produsul care se

iveste din înflorirea operelor oamenilor; ea e fiica mitului (s.n.) adica a

potentialitatilor imaginative” 65 , sau „fiindca dupa cum vom vedea adeseori

pe parcursul acestui studiu, arta, departe de a urma moda dictata de istorie

sau de societate, dimpotriva precede istoria (s.n.) – fara opere, unde ar fi

trecutul? – si modeleaza (s.n) socialul.” 66 Daca ar fi sa punem în balanta

mitul si, respectiv, istoria, se poate vedea foarte clar preponderenta mitului.

Mitul este elementul primordial prin intermediul caruia istoria poate fi

înteleasa, o precede si o modeleaza. Istoria este numita chiar „fiica” a

mitului, neavînd un sens independent. Ea este într-o relatie de totala

dependenta fata de mit. Într-o paranteza fie spus, Durand ar putea fi mai

degraba decât Eliade acuzat de anti-modernism, anti-istorism. Problema

esentiala consta în faptul ca el introduce pe de-o parte dimensiunea

temporala, dar pe de alta, o plaseaza într-o totala subordonare. Prin aceasta

se evidentiaza si mai mult primordialitatea mitului. Se observa acelasi model

de scenariu întâlnit în majoritatea religiilor asiatice foarte dragi si lui Eliade,

în care universul material este o creatie, un nivel subordonat fata de

42

universul spiritual. Nu comentam veridicitatea acestei afirmatii, ci

consemnam doar optiunea lui Durand care sustine aceasta primordialitate a

mitului, a acestor structuri ideale, fata de orice manifestare istorica.

c) Culianu si o posibila rasturnare a relatiei timp-structura

Lucrarea lui Ioan Petru Culianu, numita Arborele Gnozei, propune o

solutie cu adevarat „revolutionara”, dupa spusele lui Umberto Eco: „Cel mai

revolutionar aspect al gândirii lui Culianu apare în ultima sa carte –

publicata postum – Arborele Gnozei. Sistemele gnostice, arata Culianu, au

toate ceva comun si sunt totusi diferite, formând un fel de arbore binar care

permite diverselor tulpini ale gândirii gnostice sa se permute de pe o carare

pe alta. Aceasta dinamica a ideilor este cu siguranta mai puternica decât

vointa individuala si ea constituie elementul care împinge grupurile si

societatile sa se miste în directii diferite. (…) «Ideile», spune Culianu,

«formeaza sisteme care pot fi socotite obiecte ideale», existente în

dimensiunea lor logica, iar aceste obiecte ideale unesc si se separa printr-o

ars combinatoria de tip matematic. Conceptia sa nu este fara legatura cu

structuralismul lui Lévi-Strauss, pe care Culianu îl reciteste în lumina unor

teorii morfodinamice. Daca natura este combinarea unor forme elementare,

atunci religia, dar si ideile filozofice si stiintifice asculta de legitati

similare”.67 Aceasta pare a fi cea mai buna introducere la o carte care nu a

fost înca omologata la adevarata valoare. Nu vom face aici un rezumat al

cartii, dar vom aminti cele mai îndraznete teze care vin în întâmpinarea

problematicii în discutie.

Revenind la Claude Lévi-Strauss se poate afirma cu certitudine ca a

fost adeptul teoriei structuraliste aplicata în domeniul antropologiei. Din

analiza facuta în capitolul întâi am ajuns la concluzia ca structuralismul sau

este complet anti-istoric. În ultimele lucrari, însa, numite Mitologice, cele

dedicate mitologiilor Americii de Sud, el a facut o descoperire

fundamentala: timpul. Ideea aceasta este reluata subtil de I. P. Culianu în

ultima sa carte, Arborele Gnozei. Cl.Lévi-Strauss devine astfel unul dintre

promotorii unei asemenea de abordari diacronice, de asta data legata de

fenomenul temporal. Pe baza acestei intuitii a lui a lui Lévi-Strauss, Culianu

îsi propune, prin aceasta din urma opera, o clasificare a miscarilor de tip

gnostic, cu ajutorul a ceea ce va numi el „obiecte ideale”.

43

Pentru o întelegere mai buna a argumentatiei ne îngaduim sa-l urmam,

de aceasta data pas cu pas, pe Culianu. Mentionam ca argumentele apartin în

totalitate regretatului discipol al lui Eliade. Ele provin din domenii ale

stiintei foarte disparate în aparenta, cum ar fi teoria relativitatii din fizica,

apoi din matematica si chiar din moda, si pot da nastere unor întrebari, cum

ar fi cea referitoare la lipsa unui numitorul comun. Se vehiculeaza concepte

neaplicabile în domeniul studiului religiilor, decât cu o doza foarte mare de

risc. Autoritatea lui Culianu nu anuleaza automat acest risc si invita la o

meditatie mai profunda. Este foarte adevarat ca exista o tendinta

interdisciplinara sau, mai bine-zis, transdisciplinara în stiinta contemporana,

care îsi propune programatic sa aplice acelasi model de gândire, aceeasi

metoda în stiinte diferite, în scopul descoperirii unei metode universal

valabile a unui tip de logica care sa „împace” contrariile. Dincolo de aceasta

tendinta ce va fi analizata mai pe larg, ceea ce încearca Culianu este

descoperirea tot a unei paradigme dupa care functioneaza spiritul uman. Este

vorba despre aceeasi aspiratie de a dezvalui unitatea care exista subiacent în

orice manifestare a creativitatii umane.

În argumentatia adoptata, el pleaca de la o imagine cu caracter generic

propusa de Einstein, în lucrarea Stiinta relativitatii pe întelesul tuturor .

Ideea de baza a fizicianului german este aceea ca oamenii care traiesc

într-un univers cu mai multe dimensiuni au o viziune superioara în raport cu

cei care traiesc într-un univers cu mai putine dimensiuni. Platlanda este

numele generic dat de Einstein, dupa un renumit exeget al lui Shakespeare,

universului bidimensional. Oamenilor din Platlanda li s-ar parea o intruziune

dintr-o lume superioara cu mai multe dimensiuni un fapt neobisnuit, bizar si

inexplicabil. Într-o lume bidimensionala fara constiinta unui alt univers,

astfel de fenomene ar parea niste enigme, pasibile de a fi descifrate doar de

unii dintre alesii cei mai dotati. Acelasi gest este un fapt normal si obisnuit

într-o lume superioara, într-un univers cu mai multe dimensiuni. Ideea este

ca totul depinde de punctul de vedere. Daca accedem la o perspectiva mai

ampla se pot percepe lucruri care pâna atunci pareau imposibil de conceput.

În aceasta consta si esenta reprosului pe care îl aduce Culianu cercetarii

fenomenelor religioase a predecesorilor sai. Exegeza precedenta analizeaza

faptele religioase fara a tine seama, în mod real, de dimensiunea temporala.

Perspectiva este prea statica daca nu se ia în calcul factorul timp si

schimbarile generate de el. Chiar daca Eliade scrie o istorie a religiilor, el nu

44

face altceva decât sa puna una lânga alta exegeze foarte pertinente, dar

elaborate punctual, referitoare la un anumit moment temporal. Este adevarat

ca el dedica mai multe capitole crestinismului, de exemplu, din care se

desprinde viziunea de ansamblu. Din aceste studii nu reiese legatura între

diferitele momente temporale. Nu se pune problema de a aduce o obiectie de

fond, ci doar una de metoda. Lipsurile unei astfel de perspective constau în

faptul ca ea nu urmareste pas cu pas variatiunile sau uneori chiar

metamorfozele impuse respectivului curent religios, de-a lungul devenirii

sale istorice, plecând de la un invariant. Oricum, încercarea lui Eliade de a

face o istorie a tuturor religiilor este un tel extrem de greu de realizat chiar

în cazul fiecarei religii în parte. Inevitabil apar si omisiuni. Motiv pentru

care Culianu se va lansa în aceasta inovatoare teorie, propunând o viziune

noua, dar numai asupra miscarii gnostice.

Al doilea pas al argumentatiei este luat din domeniul matematicii.

Culianu aminteste, fara sa intre în prea multe detalii tehnice, rezultatele

matematicianului englez Thompson, care cerceta schimbarea formei unui

organism. Concluzia lui Thompson, pe exemplul unui os metacarp al unui

bou, este ca acesta nu ar fi decât o transformare geometrica a osului

metacarp al girafei. „Acest savant extraordinar era constient ca forma unui

organism nu este doar o configuratie în spatiu, ci un «eveniment în

spatiu-timp»”. Nu intram în amanunte, pentru ca important din punctul

nostru de vedere ar fi faptul ca timpul primeste în aceasta configuratie un rol

mai serios. El devine un factor care trebuie luat neaparat în calcul. Daca

timpul contribuie la transformarea formei, în sensul de model initial, atunci

nu mai poate fi plasat într-o postura subordonata. La fel se întâmpla si în

cazul fenomenelor religioase. Daca timpul contribuie la crearea variatiunilor

unui invariant model mitic, atunci el nu este o „piesa” oarecare în cercetarea

si analiza fenomenu-lui respectiv. În acest caz el devine chiar „motorul” si

cauza acestor transformari. Singura concluzie posibila ar fi ca istoria, timpul

în gene-ral, nu este numai un punct de plecare care va fi, mai apoi,

abandonat în favoarea unor structuri abstracte sau un simplu receptacol

dependent total de un model superior. El constituie o constanta cu o

„personalitate” proprie sau, mai bine-zis, o modalitate mai profunda de a

întelege legaturile subtile dintre fenomene (în exemplul de fata revelând

legatura dintre osul de bou si cel de girafa). Noutatea vizata aici se refera la

45

faptul ca dimensiunea temporala devine un factor necesar în întelegerea a

ceea ce s-a numit morfodinamica fenomenelor. Dimensiunea temporala

devine nu numai suportul necesar, dar chiar o veriga importanta în revelarea

acestor legaturi care nu erau vizibile pâna atunci. Pe aceasta baza se pot face

corelari între diferite elemente aparent eterogene, pentru explicarea unor

idei religioase. La fel cum osul de girafa se leaga cu cel de bou prin acea

dinamica a formei lor, tot asa se poate spune ca un cult solar de tipul sol

invictus are corespondente cu religiile monoteiste 68 .

Nu se poate omite faptul ca aceste pendulari de la o stiinta la alta

trebuie facute cu mult discernamânt. În cazurile de fata este vorba de

omologie sau de paralelism si nu de suprapunere de planuri. Între stiinta

matematicii si istoria religiilor nu se produce o confuzie sau un amalgam.

Ceea ce s-a propus aici este încercarea gasirii unei posibilitati de

comunicare între domenii, fiecare dintre ele pastrându-si propria identitate si

specificitate. Într-un cuvânt, este vorba de o „azvârlire” de punti de legatura,

pentru ca ideea respectiva sa primeasca o confirmare mai solida, prin

aceasta oglindire reciproca.

În continuare, Culianu recurge la un exemplu destul de socant la prima

vedere, aproape ca un artificiu retoric, s-ar putea spune. Punctul de plecare

este fenomenul modei ce nu pare a avea nici un fel de coerenta si nici

sustinere printr-o constanta de natura structurala. Moda este, poate,

fenomenul cel mai putin legat de profunzimi ideatice, fiind cunoscuta drept

aparitie supusa perisabilitatii, trecatoare si instabila, prin definitie. În acest

sens, avem parerea lui Roland Barthes. „Sistemul modei înseamna o

corelatie statica între accesorii.” 69 Fenomenul modei este, totusi, unul dintre

cele mai importante manifestari ale spiritului uman, legate intrinsec de timp.

Ce altceva decât moda este mai dependenta de un anume Zeitgeist? Mai

mult, l-am amintit mai sus pe Durand cu teoria sa si ne permitem sa reluam

citatul: „fiindca dupa cum vom vedea adeseori pe parcursul acestui studiu,

arta, departe de a urma moda dictata de istorie sau de societate, dimpotriva

precede istoria si modeleaza socialul – fara opere, unde ar fi trecutul?” Din

acest punct de vedere, moda este un produs al artei, al miturilor dominante

într-o epoca, nicidecum un fenomen determinat de istorie sau de societate.

Agnes Brooks, o specialista în istoria modei, a facut în 1973 poate cea

mai mare descoperire de pâna acum, privitoare la acest domeniu. Ideea

cercetatoarei engleze e ca moda este recurenta. Ea poate varia numai între

46

anumite limite, între anumite plafoane. Când unul dintre aceste plafoane a

fost atins, atunci moda va reveni inevitabil spre celalalt pol. Moda evolueaza

numai în cicluri formale. Ea este aproape condamnata sa se repete periodic.

Conceptul de ciclu este, dupa cum vom vedea, unul dintre cele mai

importante concepte ale mentalitatii arhaice. El constituie si legatura cu

opera lui Eliade. În privinta modei, însa, concluzia practica a cercetatoarei

engleze este ca ea poate varia numai între forma tubulara si cea de o largime

maxima. „Când vesmântul atinge maximumul expansiunii nu poate sa revina

la forma tubulara, trecând prin stadiul intermediar al amplorii posterioare”.

Cel mai important lucrul semnalat de cercetatoarea engleza este existenta a

doua puncte extreme, între care se pot desfasura variatiunile formale ale

modei. Moda nu mai este un capriciu sau o aparitie aleatorie, ci primeste un

caracter cosmotic70 . Ea poate exista numai între doi parametrii stabili.

Aceste puncte sunt contradictorii si, într-un fel, se suprapun pe cele doua

valori polare ale structurii binare ireductibile, utilizate si de Durand: regimul

diurn si, respectiv, cel nocturn. Acestia devin adevarate puncte de reper, în

functie de care imaginarul uman poate fi circumscris. Similitudinile care

reies din concluziile ambelor cercetari nu pot fi trecute cu vederea. Cele

doua puncte extreme, contradictorii, apar invariabil si în sfera imaginarului,

dar si în moda. Modalitatea prin care s-a ajuns la aceasta concluzie este

diferita. Bineînteles ca nu putem alatura doua spirite eminente din sfere

spirituale foarte diferite. Una este cercetarea modei si alta cea a

imaginarului. Discutia este foarte riscanta, dar, ca sa nu excludem din

principiu orice posibilitate a unui schimb de idei, se va preciza ca

perspectiva adoptata este una teoretica, cu un grad foarte general. Timpul

însusi reclama o astfel de valoare, dar si valabilitate generala. Ceea ce se

încearca este un mis en abîme a unor idei. Fiecare dintre ele au în fundal o

anumita „coloratura” care vine din sfera stiintifica în care au fost elaborate.

Pentru a nu cadea în acea euforie a structuralismului atotcuprinzator si

atotputernic ce deschidea prea facil o cale de comunicare între domenii

eterogene, ele vor fi luate ca atare, facându-se abstractie de context, accentul

cazând numai pe semnificatia lor. Ceea ce trebuie evitat aici este, pe de-o

parte pericolul de a amesteca lucrurile si, pe de alta, de a nu cadea în

extrema cealalta , excluzând orice contact între stiinte. Dincolo de aceste

masuri de precautie, discutia nu se vrea deloc complicata.

Ceea ce au în comun ambele teorii este faptul ca amândoua încearca sa

47

gaseasca niste constante în ipostaza unor termeni polari si contradictorii.

Într-un caz însa este vorba de o perspectiva ascendenta: cercetatoarea

engleza a reusit sa extraga ideile din curgerea temporala. Aceste idei

recurente si constante care formeaza structura nu sunt doar niste modele

ideale independente de timp si spatiu. „Dimpotriva, Agnes Brooks Young –

este de parere Culianu – cauta sincronicitatea în diacronie” 71 . Aici este

accentul fundamental al teoriei sale. Spre deosebire de ceea ce s-a discutat

pâna acum, de aceasta data primordiala este diacronia si istoria. Ea nu mai

este „fiica” unor structuri si forme ideale, platonizante.

În timp se reveleaza acele constante, acele structuri alcatuite pe baza

repetarii anumitor aspecte. Ele nu mai vin ca niste modele atem-porale,

primordiale si, într-un fel, prefabricate, care sa influenteze istoria, precum

arta sau miturile din teoria lui Durand, ci se nasc dintr-o meditatie

nemijlocita asupra diferitelor aspecte manifestate numai în decursul curgerii

temporale. Iata diferenta dintre o perspectiva ascendenta si una descendenta.

„Obiectele ideale”, cum sunt numite de Culianu, concepute astfel, includ

într-un mod intrinsec dimensiunea temporala. Antropologul român încearca

sa „descifreze gramatica mintii” 72, analizându-i complexitatea precum un joc

de sah în care posibilitatile de mutare sunt date de un set de reguli. Aceasta

analiza „în miscare”, în devenire, este inevitabil legata de timpul istoric.

Introducerea dimen-siunii temporale în legatura cu aceste concepte ideale

este comparabila cu acele universuri imaginate de Einstein, cu mai multe

dimensiuni, în care oamenii pot vedea lucrurile diferit de cei privati de acest

acces. Într-un fel este exact inversul teoriei lui Durand, pentru ca acum se

pleaca de jos în sus, de la timp înspre structurile ideale.

Problema nu este de a alege între una sau cealalta, ci mai degraba de a

sublinia ca ambele perspective ajung la acelasi rezultat. Diferentele exista,

însa ele nu sunt un „mar al discordiei”. Important de remarcat sunt

omologiile care apar între stiinte. Ambele sustin ideea ca un fenomen, oricât

ar fi el de eterogen în aparenta, moda sau chiar imaginarul uman, trebuie sa

se manifeste într-un mod cosmotic. Prin aceasta se întelege posibilitatea de

putea fi descris si, în acelasi timp, delimitat în functie de doua puncte

extreme. Acesti termeni limita sunt binari si contradictorii. Optiunea nu e în

favoarea uneia sau celeilalte dintre aceste teorii, ci mai degraba pentru o

privire împreuna a lor, într-o complementaritate. Durand a aratat ca

structurile mitice sunt primordiale în raport cu istoria, iar Culianu

48

teoretizeaza pe marginea posibilitatii de a deduce aceste structuri imuabile,

care depasesc timpul din diacronia însasi. Mitul poate fi primordial din

punct de vedere ontologic, însa desprins în aceeasi masura din istorie,

dintr-o cercetare diacronica. Acest lucru releva faptul ca ambele sunt la fel

de importante, având mai ales în vedere ponderea pe care o capata în

procesul de analiza. Discutia nu va continua pe aceasta pista, deoarece

lucrarea de fata nu este interesata de a stabili clasamente, ci doar de a atrage

atentia asupra relatiei create între istorie si structura, între timp si mit. Este

mai important de subliniat faptul ca la baza teoriilor exista ideea revenirii la

o forma primordiala si ireductibila. La fel cum Goethe cauta altadata „planta

arhetipala” care sa genereze toate plantele tot astfel perechea de termeni

contrari sunt binomul initial din care, prin diferite permutari, se poate

dezvolta o teorie sistematica asupra fenomenului în discutie 73 .

Înainte de a încheia acest capitol socotim ca necesara lamurirea unui

aspect al ideilor novatoare ale lui Culianu. Acesta nu creeaza numai un

simplu concept artificial ci descopera o serie de principii pe baza carora

functioneaza mintea umana în general. Pentru el orice fenomen, oricât ar

parea de complex la prima vedere, poate fi descifrat si redus la niste

constante cu ajutorul unui set de reguli de generare. Acest procedeu este

încercarea „ultimului” Culianu si are ca scop descoperirea unor chei

simbolice ale mintii omenesti. El este atât de inovator încât pune sub semnul

întrebarii o serie de adevaruri încetatenite ale stiintei religiilor. Samanismul

a fost explicat, inclusiv de catre Eliade, fie pe baza teoriei difuziunii lui din

anumite centre spiritual-religioase, fie pe baza împrumuturilor culturale.

„Mai nou, sustine I.P. Culianu, samanismul ar fi creatia simultana (s.a.) în

mai multe spatii istorico-simbolice a unor seturi de reguli apriorice si

universale”74 .

Din aceasta perspectiva timpul nu mai este tratat într-o maniera clasica,

ci deschide noi posibilitati de interpretare. Analiza raportului sau cu

notiunea de structura nu a fost deloc întâmplatoare. Acest întreg capitol

introductiv, teoretic, a prins contur în scopul de a prefata ce va urma. Daca

s-a ajuns la ecuatia timp-mit, ideea de sacru si eternitate nu poate fi departe.

În fond, planul mitic, al formelor si structurilor ideale, platonice, este si unul

al sacrului etern. Vom vedea ca timpul primeste acelasi statut si în raport cu

sacrul si, chiar daca în economia sacrului nu joaca un rol principal si se

multumeste aproape întotdeauna cu unul secundar, el nu poate fi totusi

eludat în favoarea a ceea ce exista dincolo de el. Anticipând, putem afirma

49

ca timpul este un receptacol al sacrului, terenul sau de manifestare, fara de

care divinul nu s-ar putea comunica pe sine. Acesta este deocamdata statutul

cel mai adecvat al timpului în raport cu transcendentul. Discutia va primi si

alte coordonate o data ce se va ajunge la studiul propriu-zis al eternitatii.

d) Concluziile capitolului

Pâna acum am insistat asupra schimbarii de perspectiva ce evidentiaza

mai mult ideea de timp în comparatie cu cea de structura, însa nu trebuie sa

omitem elucidarea teoriei „obiectelor ideale”, pe care Culianu o propune

prin aceasta carte. „Asemenea constrângerilor de ordin fizic care silesc

celula sa ia forma sferica si organismele sa nu se extinda dincolo de o

anumita marime dictata de gravitatie; asemenea vesmântului care nu se

poate largi la infinit fara a deveni nelinistitor de nefunctional, si care este

obligat sa se reduca prea mult sub dimensiunile conturului fizic al trupului

omenesc, obiectele ideale sunt sisteme care opereaza într-o dimensiune

logica si nu pot coborî sub premisele lor (în general cât se poate de simple)”

75 . „Obiectele ideale” sunt, deci, niste sisteme a caror dimensiune devine

previzibila. Ele nu pot sa sara peste propria lor umbra, asa cum organismele

nu pot sa faca abstractie de forta gravitationala. Dupa cum un vesmânt nu

poate lua orice forma, decât cu riscul de a deveni, „nefunctional”, tot astfel

timpul, într-o asemenea configuratie, (adica vazut ca un „obiect ideal”), este

obligat sa fie conceput între anumiti parametrii. Acestea sunt, de fapt, ca si

în cazul modei, cele doua puncte extreme între care se pot face variatii, dar

care ramân stabile. De exemplu, de-a lungul istoriei filozofiei s-au facut

clasificari de tipul timp subiectiv – timp obiectiv, doi termeni extremi,

dincolo de care nu pot exista decât variatiuni în functie de ei. Exista,

bineînteles, si alte modalitati de clasificare. Dar acceptând dihotomia

subiectiv – obiectiv cei doi fiind parametrii unui astfel de sistem, atunci

timpul nu poate lua decât valori care variaza între cele doua puncte extreme.

Scopul nostru nu este sa revolutionam gândirea structurala, dar o asemenea

clasificare ne ajuta sa gasim o posibilitate de ordonare, un criteriu de

clasificare în multitudinea de acceptiuni pe care le-a luat timpul, sa ne

stabilim niste jaloane, dupa care sa putem aprofunda sensurile în interiorul

acestor parametrii. Stabilirea unui criteriu nu exclude si nu da dreptul de

exclusivitate unei singure perspective. Punctul vizat este doar gasirea unei

„porti”, ca sa vorbim în termenii lui Eliade, pentru a putea transcende

50

dimensiunea descriptiva a fenomenului.

Mai multe amanunte cu scopul întelegerii teoriei propuse, s-ar preta

doar ca o prelungire a celor spuse în capitolul anterior. Comparând cele de

mai sus, despre modul de lucru al lui Mircea Eliade, putem sa întelegem mai

bine problematica „obiectelor ideale”. Nu trebuie sa ne întoarcem decât la

afirmatia potrivit careia descoperirea unor elemente comune se face pe baza

comparatiei diferitelor manifestari. Este metoda de lucru declarata a lui

Eliade. Aceeasi este si metoda lui Culianu, doar ca merge, poate, un pas mai

departe, concluzionând ca aceste elemente comune se pot coagula sub forma

a doi poli, a doua puncte extreme, între care se „misca” manifestarile în

discutie. Statutul acestor puncte extreme nu este nici el aleatoriu: ele sunt

perechi binare de contrarii. Eliade a încercat în Tratatul de istorie a

religiilor o clasificare structurala, însa el nu ajunge la o astfel de reductie la

binaritate si la determinarea unui astfel de dublet. Manifestarile analizate nu

sunt înca duse la ultimele lor consecinte de generalizare si esentializare. Nu

este un repros, ci mai degraba remarcam insensibilitatea la notiunea de

structura.

Studiul nostru nu îsi propune sa cerceteze exhaustiv toate modalitatile

de clasificare ale temporalitatii, ci doar sa stabileasca una din ele care ni se

va parea definitorie si adecvata pentru opera lui Eliade si pe care, mai apoi,

sa o aprofundam. În fond, scopul acestor consideratii a fost, în primul rând,

gasirea unei metodologii, cu ajutorul careia sa poata fi abordate sensurile

timpului, iar în al doilea rând de se depasi acuza de neluarea în discutie a

celorlalte. Alegerea celor doi termeni polari cu ajutorul carora va fi

clasificat timpul se bazeaza pe studiul exclusiv al operei în discutie. În

interiorul acestei alegeri nu pot exista, eventual, decât variatiuni. Timpul ca

„obiect ideal” formeaza un sistem de sensuri justificabile si legitime doar în

contextul acceptarii existentei sistemului însusi.

Avantajele acestui tip de perspectiva ar fi, în primul rând, faptul ca

astfel exista un criteriu prin care se poate clasifica, dar mai ales analiza,

fenomenul temporal. Timpul este o abstractiune si nu poate fi pus pe acelasi

plan cu moda cercetatoarei engleze. Manifestarile modei sunt, în principiu,

limitate fata de sensurile pe care le poate lua ideea de timp. Pe noi ne

intereseaza, însa, valabilitatea metodei ca atare. Culianu îndrazneste sa

aplice metoda asupra unui fenomen cum este cel al Gnozei. Timpul poate

lua, într-adevar, o infinitate de sensuri, de unde si problema. În hatisul

acestei varietati avem nevoie de un criteriu de ordonare, de selectie. Fara un

51

astfel de sistem ordonator s-ar risca adoptarea unei viziuni neopozitiviste, ce

ar genera o simpla contabilizare a cât mai multor astfel de sensuri, mai mult

sau mai putin disparate. O asemenea întreprindere este de la început sortita

esecului, deoarece nu poate fi niciodata exhaustiva. Cu alte cuvinte, fara

siguranta unor principii metodologice, orice cercetare risca sa ramâna la un

nivel descriptiv. Sistemul propus ofera cel putin o posibilitate de abordare a

timpului. Chiar daca în secolul nostru gândirea asa-zisa sistematica este

considerata desueta, preferându-se fragmentarismul, marele ei avantaj ar fi

faptul ca ofera puncte de sprijin pentru a se putea construi ceva. Nevoia

acestor coordonate vine si din marea traditie a gândirii de tip mitic, care nu

uita niciodata sa se reîntoarca la fundamente.

Revenind la ideea principala se poate sublinia faptul ca, din perspectiva

„obiectelor ideale”, timpul primeste o sansa de a fi clasificat în spatiul a doi

termeni polari care îl circumscriu. Care sunt acesti termeni polari vom

stabili în capitolul urmator, unde ne vom ocupa de opera lui Mircea Eliade

în ansamblu. Dupa cum am spus, noutatea nu sta în faptul ca timpul poate fi

astfel clasificat, deci mai usor de definit (de exemplu subiectiv vs. obiectiv),

ci, mai degraba, în faptul ca aceste puncte extreme sunt în aceasta

dimensiune, singurele posibile, daca, bineînteles, acceptam posibilitatea

unui sistem unitar de întelegere a conceptului în discutie 76 .

În finalul capitolului, se poate observa ca acest mare antropolog

combina o serie de rezultate ale stiintei moderne pentru a demonstra ca

dimensiunea temporala este o componenta congenerica a oricarui fenomen.

În primul rând, o data cu Einstein, ne dam seama ca o atare dimensiune

permite adâncirea perspectivei; în al doilea rând, am vazut împreuna cu

matematicianul englez, ca aceasta dimensiune este necesara; iar în al treilea,

ca poate fi conceputa în limita unor tipare, ceea ce da o viziune unitara si, în

acelasi timp, cosmotica.

Daca ar fi sa raspundem, în final, la întrebarea titlului acestui capitol,

nu se poate face decât o singura precizare. Lucrarea de fata nu trateaza tema

timpului în sine. Aceasta ar fi în total dezacord cu opera lui Eliade. Am

vazut ca timpul este în permanenta legatura si nu poate fi despartit de ceea

ce este dincolo de el. Eternitatea imobila este pe acelasi plan cu structura si

timpul cu istoria. Deci asa cum nu putem izola timpul de eternitate, tot asa

nu se poate vorbi despre istorie, fara notiunea de structura. În cele ce

urmeaza se va vedea mai clar ca perspectiva lucrarii de fata nu este a unui

52

„sau… sau”, deci a unei excluderi, ci, mai degraba, a unui „si… si”. Capitolul

urmator va intra în detaliile acestui tip de relatie.

53

4. Spre o noua configuratie…

„Fizica si matematica sunt în mare

masura responsabile de revenirea interesului

pentru caile mistice de cunoastere”

(I.P. Culianu)77

Dupa toate aceste precizari de ordin teoretic, se poate naste întrebarea

care este finalitatea acestui studiu? Demersul nostru a plecat de la ideea ca

timpul este un fenomen deosebit de eterogen si de greu de prins în tiparele

unor concepte. Toata argumentatia a fost pusa în slujba gasirii unor criterii

de clasificare a fenomenului temporal. Am trecut în revista încercarile unor

cercetatori ca Pettazzoni sau Gilbert Durand, aratând masura în care ideile

lor ating aceasta problema. Principalul lapsus al unei încercari de acest gen a

fost de ordin metodologic. Pe planul metodei de cercetare notiunea de

structura contine în sine un aspect static si mai ales atemporal, pe care

timpul, în sensul cel mai obisnuit, nu îl poate accepta. Ceea ce rezulta este o

contradictie în termeni. Timpul ar fi privat de sensul sau cel mai obisnuit si,

în acelasi timp, fundamental.

„Obiectele ideale” ale lui Culianu reveleaza faptul ca timpul nu poate

lua orice sensuri „fara a deveni redundant, ridicol si mai ales nefunctional,

pentru ca si obiectele ideale sunt sisteme care opereaza într-o dimensiune

logica si nu pot coborî sub premisele lor (în general cât se poate de simple).”

78 Ce premisa mai simpla pentru a descrie imaginarul uman ar fi putut gasi

Durand, decât banala relatie de binaritate si complementaritate între noapte

si zi (regimul diurn – regimul nocturn). Ideea definirii unui fenomen în

functie de doua puncte extreme binare si contradictorii vine din surse

diferite, dar apare atât la Durand, cât si la Culianu. Acest lucru justifica si

confirma legatura profunda care exista între cele doua teorii. Tot astfel

procedeaza si Przyluski, citat mai sus, pe schema dihotomiei Mama – Tata.

Aceasta problema este mult mai veche, exemple de asemenea factura apar si

la Nietzsche, sub forma apolinicului si a dionisiacului sau, precum si în

cazul lui Schiller, cu poezia naiva si sentimentala etc. Toti nu fac altceva

decât sa gaseasca acea binaritate ired uctibila ce-si trage originile „pornind

de la o experienta initiala a dualitatii într-o lume bazata pe dualitati

54

(zi-noapte, cald-rece, dreapta-stânga, f emeie-barbat) mintea omeneasca este

capabila sa fixeze un numar limitat de reguli pentru a stabili un sistem” 79 .

Oricât ar parea de paradoxal, aceasta idee a binaritatilor nu este nicidecum

noua. Ea a fost oarecum redescoperita de scoala roman-tica germana de

Naturphilosophie, centrata în jurul revistei Athenaeum. Gânditori romantici

ca Schelling, Schlegel, Novalis, Ritter, având ca sursa de inspiratie opera

unor mistici ca Jakob Böhme, încep sa gândeasca natura în termeni opusi si

binari. Hegel este un ilustru reprezentant care pune si el, în termeni

filosofici, problema amintita 80 . Dar nici în contemporaneitate încercarea lui

Culianu de a „aborda istoria pe baza teoriei informatiei care sugera ca

miturile sunt similare în toata lumea, deoarece mintea omeneasca

functioneaza în virtutea unor procese binare, universale” 81 nu este singulara.

Ar fi nedrept sa-l citam doar pe Gilbert Durand cu cartea sa despre

structurile antropologice, în care, într-adevar, concepe structurile la un nivel

static si ideal. El va completa aceasta perspectiva cu o noua încercare

numita Figuri mitice si chipuri ale operei , în care face o critica dura

structuralismului, pentru lipsa de fundament semantic al structurilor. El

crede ca asemenea structuri au la baza o logica bivalenta de tip aristotelic,

care duc „inevitabil la o falsificare a obiectului” 82 . Cel care a denuntat

primul aceasta greseala imensa a fost maestrul sau Bachelard, în cartile sale

Filozofia lui Nu si Noul spirit stiintific. Ceea ce propune el ca rezolvare a

acestor stari de fapt este recursul la un alt tip de logica, la logica trivalenta a

lui Stefan Lupascu. El îl aminteste în acest context pe Stephane Lupasco si

logica trivalenta a acestuia. Durand este de parere ca „logica dinamica a

contrariilor” introduce acel „postulat al profunzimii”, remediu ideal pentru a

scapa din îngustimea structuralismului. „Este ceea ce face ca «diferenta» sa

nu poata fi gândita fara «asemanare», ca «sincronicitatea» si

«diacronicitatea» sa fie inseparabile, în sfârsit, ca structura sa nu fie

nicidecum un sistem «formal» pur, ca ea sa se sprijine totdeauna pe un

material energetic de «circumstanta» (s.a.)”83 .

Toate aceste consideratii pot parea rupte din contextul propriu al unei

astfel de lucrari. De câteva ori s-a apelat la stiinte exacte cum ar fi

matematica sau fizica, redate totusi prin prisma lui Culianu. Cu toate acestea

nici autoritatea acestuia nu poate sa umple hiatus-ul creat de-a lungul

timpului între aceste stiinte exacte si stiintele spiritului printre care se

numara si stiinta religiilor lui Eliade. Legatura cu aceasta lucrare, cu

55

notiunea de timp, se pastreaza în înc ercarea de aplicare a acestui tip de

gândire la relatia timp-eternitate. Aceasta este, de fapt, perspectiva neutra

de care se vorbea în introducere, pentru ca viziunea lui Eliade nu se

integreaza în acesti parametri.

a) În cautarea unei baze comune de discutie

Ted Anton este unul dintre cei mai buni cunoscatori al operelor lui

Eliade si Culianu. El surprinde foarte exact diferenta dintre cei doi. „Spre

deosebire de Eliade, Culianu nu cauta o solutie de iesire din istorie. Mai

mult, îsi pusese în gând sa integreze istoria printr-o «cartografiere», demers

care îi va permite sa o controleze. Precum Ficino si Bruno, el concepea

gândul ca pe o forma sau structura desfasurata în timp (s.a.): si era de acord

cu Einstein ca masuratorile stiintifice în timp ale structurilor morfologice.

Toti acesti gânditori împartaseau afirmatia ca timpul istoric este maleabil.

Marsilio Ficino a încercat sa dovedeasca acest lucru cu ajutorul potiunilor

magice si al talismanelor, iar Einstein cu ecuatiile sale care demonstrau ca

timpul se desfasoara mai rapid sau mai lent. Culianu a creat o punte între cei

doi conectând stiinta, care prevedea viitorul, cu imaginatia, care modifica

prezentul, si cu memoria, care modifica trecutul” 84 . Ideile profesorului

american sunt deosebit de importante si din punctul de vedere al lucrarii de

fata. În primul rând se surprinde diferenta specifica dintre maestru si

discipol, iar în al doilea ideea fundamentala pentru care pleda Culianu:

necesitatea gasirii unei legaturi, a unei posibilitati de comunicare între

domenii diferite ale spiritului uman.

În limbajul calculatoarelor, transferul de date de la un computer la altul

este relativ simplu, presupunând ca exista o punte de legatura. Problema cea

mai mare consta în adecvarea unui domeniu stiintific la altul. Încercarea

crearii unei baze comune de discutie, a unui limbaj comun sau macar

tangential a fost facuta de o serie întreaga de cercetatori. Initiatorul este

Gilbert Durand, cel care vorbeste de un fel de unificare a unor intuitii foarte

vechi vazute în lumina noilor rezultate stiintifice. Trebuie amintite si

eforturile lui Basarab Nicolescu care vine, de asta data, de pe teritoriu unei

stiinte exacte, încercând sa arunce o punte de legatura spre reflexia

filozofica. În cartea sa despre Jacob Böhme merge pe aceeasi cale, însa

inovatia consta în faptul ca plaseaza logica lupasciana în ontologie 85 .

56

Acesta este si principalul argument s i punct de sprijin totodata, pentru

problematica lucrarii de fata. În contextul actual timpul este vazut în postura

de nivel ontologic 86 . Basarab Nicolescu este cel care vorbeste despre

niveluri ale Realitatii, fapt nemaiîntâlnit la Lupascu 87 . Ideea lui Nicolescu

nu este singulara. Ea se plaseaza într-o întreaga traditie. Totul are la baza

intuitia depasirii logicii de tip aristotelic. În volumul colectiv dedicat

memoriei lui Stefan Lupascu, Durand are o interventie foarte edificatoare în

acest sens. El vorbeste, mai ales, de o traditie a acestui tip de gândire în

taoism, în culturile amerindiene si chiar în islam. De asemenea citeaza

întâlnirea de la Eranos, din 1967, care a avut în centru aceeasi idee. Dupa

cum se stie, Eliade a fost unul dintre invitatii de marca la acest eveniment.

În volumul aparut în anul urmator, etnologul român extinde aria de

raspândire a acestui tip de gândire, la o serie întreaga de civilizatii arhaice.

Între cei care s-au mai ocupat de problema contradictiei poate fi amintit si

Gaston Bachelard care, în cartile amintite 88 , abordeaza problematica din

punct de vedere epistemologic. Chiar structurile antropologice ale lui

Durand presupun, în esenta, aceeasi intuitie. În urma acestor circumscrieri

se poate constata ca noua configuratie promisa în titlul acestui capitol nu

este nicidecum o „gaselnita”. Ea poate fi numita, mai degraba, o constanta a

gândirii umane manifestata în diferite domenii de activitate. Ideea depasirii

acestui tip de contradictie în care unul dintre termeni îl exclude pe celalalt

(tertium non datur) este confirmata atât de trecut, prin miscarile religioase

amintite, dar si de prezentul stiintelor exacte, ca în exemplul fizicii cuantice.

Basarab Nicolescu, în cartea sa Transdisciplinaritatea, pledeaza si el pentru

depasirea logicii aristotelice si pentru aplicarea logicii lupasciene a tertului

inclus. Celebrul fizician de origine româna propune o cu totul alta viziune

asupra lumii, având la baza chiar acest model de logica.

b) Conturarea noului tip de contradictie

„In Ja und Nein bestehen alle Dinge.”

(Jacob Böhme)

Înainte de a explica mai pe larg acest tip de gândire ar trebui sa sondam

unele dintre „metamorfozele” sale. Prima oprire importanta asupra careia

atrage atentia chiar Basarab Nicolescu este opera lui Jacob Böhme. El îi

57

consacra acestui modest pantofar-metaf izician un eseu destul de întins 89 . O

monografie completa si foarte interesanta va elabora si Alexandre Koyré.

Filozoful si matematicianul amintit analizeaza în opera lui Böhme, la un

moment dat, chiar aceasta problema. Ideea esentiala este ca cei doi termeni

antitetici, în cazul respectiv „întunericul si vidul, nu sunt concepte negative,

negatii ale plinului si luminii. Întunericul si vidul sunt fiinte (s.a.) negative

sau forte si puteri ale ne-fiintei existente. Ele se opun luminii si corpului ca

puteri, principii sau calitati reale; sunt corelative, dar nu precum afirmatia si

negatia logica, ci precum frigul si caldura, greutatea si lipsa de greutate; se

opun precum polii unui magnet” 90 . Întrebarea care si-o pune Böhme însusi

nu poate fi decât cum anume este posibil ca acesti termeni contrari si polari

sa se uneasca în opozitia lor? În primul rând trebuie înteles ca „acestea nu

sunt decât faze sau momente care se opun, forte polare care se implica prin

polaritate” 91 . La fel ca si în cazul nostru ele „nu sunt puteri izolate care

formeaza o sinteza-combinatie, sunt elemente care se disting si se opun în

interiorul Chaos-ului (s.a.) primitiv si care se diferentiaza diferentiindu-l” 92 .

În fine, concluzia este ca „aceasta origine comuna este cea care face posibila

sinteza ultima” 93 . Opozitia lor este dinamica, raul nu este un bine inferior,

moartea nu este o absenta a vietii, nefiinta nu este absenta fiintei, timpul nu

este absenta eternitatii, ci contrariul ei, spune acelasi Koyré parafrazându-l

pe Böhme.

De la început trebuie accentuata ideea ca marele avantaj al teoriei

propuse este descoperirea mai multor nivele de realitate. Ceea ce intereseaza

în lucrarea de fata (pe lânga relatia dintre binaritatile contrare) este faptul ca

în cautarea diferitelor forme si acceptiuni pe care le-a luat timpul în diferite

curente religioase se propune fundamen-tarea unei viziuni de ansamblu,

transreligioase. Într-adevar, similar cu metoda pe care am denumit-o

fenomenologica, si aceasta viziune cauta structurile comune. „Atitudinea

transreligioasa este aceea care, izvorâta dintr-o transdisciplinaritate traita, ne

permite sa învatam sa cunoastem si sa apreciem specificitatea traditiilor

religioase si areligioase ce ne sunt straine, pentru a percepe structurile

comune (n.n) care le fundamen-teaza si pentru a ajunge astfel la o viziune

transreligioasa a lumii.” 94 Aceasta este, de fapt, exprimata în termenii

stiintifici si în premisa teoretica a studiului nostru. Numai astfel poate fi

conceputa abordarea concomitenta a m ai multor religii. Mai ales când se

doreste descoperirea specificitatii fiecareia dintre ele si totodata a

58

structurilor comune care le confera acea unitate transreligioasa.95

Într-o alta ordine de idei, dupa atâtea incursiuni teoretice, ne-am putea

întreba daca studiul nostru nu a depasit rigoarea stiintifica, încercând sa

aducem în discutie exemple din domenii atât de diverse. Am vorbit de

Einstein, de matematicianul englez Thompson, de specialista în istoria

modei, Agnes Brooks, si de altii. Dincolo de masurile de precautie de mai

sus96 , problema este ca viziunea trans-disciplinara invita la o astfel de

abordare. Ea presupune programatic „transferul metodelor dintr-o disciplina

în alta” 97 . Aceasta este o conditie sine qua non pentru a putea concepe

lucrurile transdisciplinar. Asupra noii metode vom mai reveni, dar

deocamdata putem spune ca ea reprezinta, pe lânga teoria „obiectelor

ideale” a lui Culianu si antropologia structurala a lui Durand, unul dintre

pilonii teoretici ai argumentatiei. Punerea lor în paralel trebuie facuta cu

multa precautie si discernamânt.

Concluzia celor enuntate mai sus este ca, oricât ar parea de eterogena si

de greu de definit, nu poate sa ia, cel putin teoretic, în contextul unor

sisteme de acest fel, decât un numar limitat de sensuri. „Desi implicând un

numar infinit de dimensiuni (în univers orice lucru intra în interactiune cu

tot restul), un sistem poate fi izolat drept un obiect ideal format prin

permutari binare” 98 . Aceasta izolare a timpului în postura de „obiect ideal”

va constitui punctul de plecare în analiza lui. Numai raportarea la o baza

teoretica îi confera siguranta unei abordari oportune a fenomenului în

discutie.

Ceea ce aduce nou teoria lui Culianu nu este dihotomia în sine, care am

vazut ca are o lunga traditie, ci faptul ca ea este necesara în definirea unui

fenomen. Perechile binare nu sunt niste aparitii nemaivazute, ex nihilo, ci

constituie fundamentul obligatoriu si, în acelasi timp, natural si firesc al

analizei unui concept cum este timpul în cazul nostru. Culianu concepe

aceasta teorie cu prilejul analizei unui alt fenomen si el deosebit de

eterogen, si anume fenomenul gnostic. În cazul timpului, de-a lungul

secolelor s-au dat un numar mare de definitii, deoarece, cum spune

discipolul lui Eliade, orice lucru intra în interactiune cu tot restul, dar ca

„obiect ideal” timpul poate fi redus la acele cupluri dihotomice.

59

c) Concluziile capitolului

În acest capitol ne oprim aici, rezumându-ne doar la constituirea unui

fundament si la stabilirea unei directii pe care o va urma excursul de fata.

Deocamdata este vorba doar de o serie de premise care vor constitui

coordonatele de ordin teoretic. Evaluând rezumativ cele mai importante idei

aduse în discutie în acest capitol, putem spune ca el s-a axat în special pe

analiza relatiei dintre timp si ceea ce este dincolo de el. S-a plecat de la

nivelul metodei unde timpul, ca istorie, sta pe pozitii radical antagoniste fata

de structura. S-a amintit apoi solutia lui Eliade, care încearca sa împace cele

doua opuse, acordând istoriei rolul de punct de plecare al analizei. Exegeza

lui Durand propune o relatie de primordialitate a mitului în raport cu istoria

si, în fine, Culianu vine cu o rasturnare a raporturilor. Ideea acestuia este de

a acorda timpului rolul principal într-o cercetare asupra fenomenelor.

Dincolo de toate aceste diferente, trebuie retinut faptul ca cele doua

elemente intra într-o relatie de excludere reciproca. Aici este punctul unde

se insereaza o noua posibilitate de abordare a temporalitatii. Premisele au

fost stabilite atât în trecut, în limbajul misticilor, cât si în modernitate, în

fizica cuantica si în filozofia logicii. Este vorba de depasirea relatiei diadice,

printr-o relatie triadica.

În capitolele urmatoare dedicate studiului morfologiei timpului în

diferite religii vom reveni cu precizari mai analitice. Tot atunci se va stabili

care sunt acele cupluri sau, mai bine-zis, care dintre cuplurile amintite mai

sus pare mai potrivit. În momentul de fata este necesara întelegerea faptului

ca aceasta argumentatie este doar o încercare de a crea o posibilitate de

abordare, si, mai ales, de clasificare a unui fenomen cum este timpul, având

o baza si o justificare stiintifica si teoretica. Procedeul pare inovator la

prima vedere, dar la o observatie mai atenta se descopera o serie de

asemanari, de exemplu cu hermeneutica istorizanta folosita de Ricoeur în

cartea sa Temps et récit. Acolo filosoful francez pleaca, în analiza sa asupra

timpului, tot de la un dublet destul de cunoscut în istoria filosofiei si anume,

subiectiv vs. obiectiv. El încearca sa grupeze, în functie de acest binom, mai

multi filosofi foarte cunoscuti care au meditat la problematica timpului.

În mod foarte sintetic se poate spune ca s-au stabilit cel putin doua

lucruri:

1) S-a delimitat si totodata stabilit „spatiul de joc”. Timpul ca fenomen

60

complex nu va fi tratat aleatoriu. El intra într-o configuratie în care va fi

încadrat de doua puncte extreme si polare. (teoria lui Culianu cu reducerea

la binaritate)

2) Binaritatea astfel conceputa atrage dupa sine interogatia asupra

naturii relatiei celor doi termeni contrari. Lucrarea de fata va opta pentru o

abordare din perspectiva unei logici ternare. Aceasta va deveni principalul

sprijin în încercarea de circumscriere a timpului în acceptiunea sa de nivel

sau realitate ontologica (logica tertului exclus a lui Lupascu).

61

III.

Timp si perspectiva

62

63

1. Perspectiva lui Mircea Eliade

Înainte de a aborda o noua perspectiva trebuie cunoscuta cea de la care

se pleaca. În cadrul discutiei despre timp trebuie sa facem, în primul rând, o

prezentare a viziunii lui Mircea Eliade. Importanta acestui demers decurge

din necesitatea unui punct de plecare, a unei baze si a unui termen de

comparatie. Acesta va fi prezent permanent în expunerea ce va urma, iar

referirile la el vor fi facute acolo unde va fi cazul. Sistemul de gândire

eliadesc este punctul de reper de la care va pleca orice consideratie facuta pe

marginea ideii de timp. El este în general foarte cunoscut, dar, de cele mai

multe ori, chiar acesta este si marele impediment în abordarea miezului

problemei. Pentru a confrunta cele doua puncte de vedere în receptarea

imaginii de ansamblu, acest capitol va încerca sa surprinda coordonatele

esentiale ale viziunii antropologului religiilor.

Se poate vedea ca opera lui Eliade contine o serie de intuitii generale

pe care se bazeaza întregul sistem de interpretare al faptelor religioase.

Aceste intuitii apar de timpuriu în eseurile sale publicate înca în România,

fiind reluate în dese rânduri. În principal este vorba de un manunchi de

idei-forta care au devenit astazi aproape un loc comun în orice cercetare

asupra operei lui Eliade. Uneori exista chiar riscul de a se crea impresia unui

limbaj aproape de lemn. Termeni ca dialectica sacrului cu profanul sau

timpul mitic circular sunt deseori citati, fara a se tine seama de semnificatia

lor reala.

Esenta viziunii religioase a lui Mircea Eliade are în centru conceptul de

sacru. Despre acesta s-au facut numeroase consideratii, de cele mai multe ori

contradictorii. Unul dintre ei mai importanti cercetatori care au încercat sa-l

explice este Sergiu Al-George. Concluzia la care ajunge el este ca ideea lui

Mircea Eliade despre sacru nu corespunde, cum poate s-ar fi asteptat,

conceptiei tipic indiene. Conceptul în discutie nu acopera decât partial

sensul indian. Sacrul a fost identificat întotdeauna cu ceea ce se întelege

prin Brahman. Se stie prea bine ca acest concept este imposibil de explicat

asa încât el a fost despartit în functi e de cele doua manifestari ale sale:

64

nirguna Brahman si saguna Brahman. Primul este cel superior pentru ca

depaseste orice notiune. El este dincolo de tot ceea ce este creat si poate fi

pus alaturi de Dumnezeul apofatic. Cel de-al doilea este cel care poate fi

circumscris prin atribute pozitive. El poate fi cunoscut pentru ca se

manifesta prin semne. Doar acesta din urma ar corespunde oarecum

conceptului eliadian de sacru. Sergiu Al-George se exprima astfel: „Retinem

în primul rând ca aceste atribute pozitive ale lui Brahman coincid în parte cu

valorile pe care Mircea Eliade le atribuia sacrului” 99 . În consecinta, ceea ce

denumeste Eliade prin conceptul de sacru acopera o realitate care este doar

un preambul, un punct de plecare pentru ceva mult mai profund. Ideea cea

mai importanta din punctul nostru de vedere este ca alaturi si dincolo de

sacrul lui Eliade ar mai putea exista ceva.

Cartea lui Aurel Codoban, Sacru si ontofanie, încearca o scurta trecere

în revista a întregii discutii privind acest concept. Cel mai important merit al

lui Eliade consta în receptarea sacrului la nivel ontologic100 . „Dorinta

omului religios de a trai întru sacru echivaleaza, în fapt, cu dorinta sa de a se

situa în realitatea obiectiva, de a nu se lasa paralizat de relativitatea fara

sfârsit a experientelor pur subiective, de a trai într-o lume reala si eficienta,

si nu într-o iluzie” 101 . Acesta este si aspectul care intereseaza lucrarea de

fata, timpul vazut tot din punct de vedere ontologic. Eliade vorbeste de o

adevarata „obsesie ontologica” 102 a omului arhaic.

Daca încercam sa analizam esenta viziunii ontologice a lui Eliade, fara

a recurge la comparatii, ea se desfasoara, în principal, pe doua planuri. Fie

ca este vorba de sacru si profan, de realitate si iluzie, timp istoric-timp mitic,

perspectiva lui Eliade are întotdeauna în vedere doi termeni. „Sa

recapitulam: omul religios cunoaste doua (s.n.) feluri de Timp: cel profan si

cel sacru, o durata evanescenta si o «succesiune de eternitati» recuperabile

periodic, cu prilejul sarbatorilor ce constituie calendarul sacru” 103 . Structura

în doi timpi este elementul esential care se retine din meditatia lui Eliade

asupra timpului. Este adevarat ca nici în acest caz Eliade nu este original,

dar întreaga lui conceptie are la baza aceasta idee centrala. Între acesti doi

termeni se creeaza ceea ce numeste el dialectica. Înainte de a intra în analiza

relatiei dialectice si pentru a putea întelege exact ce înseamna acest lucru

trebuie sa definim conceptele în discutie.

Timpul istoric este prima si cea mai de jos treapta pe scara existentei.

El reprezinta si elementul negativ, care trebuie depasit. Timpul istoric are

65

statutul de iluzie. Despre acesta nu se p ot spune prea multe lucruri inedite,

deoarece este arhicunoscutul timp în care traieste orice fiinta umana.

a) Problema eternitatii: miscare sau stare pe loc

Problemele intervin însa o data cu cealalta categorie, abordata de

Eliade de foarte multe ori în opera sa. „Timpul sacru se prezinta sub

aspectul paradoxal al unui Timp circular, reversibil si recuperabil, un fel de

etern prezent mitic, în care te reintegrezi periodic prin intermediul riturilor”

104 . Este adevarat ca aceasta realitate temporala este foarte greu de definit si

termenul de paradox pare cel mai potrivit. În orice caz, enumerând

caracteristicile amintite de Eliade, timpul sacru ar trebui definit ca: circular,

reversibil, recuperabil, prezent etern. De la prima vedere, contradictoriu ar fi

faptul ca acest tip de timp este atât ciclic, cât si imobil. Chiar daca este în

cerc, miscarea nu îsi pierde specificul si nu poate fi confundata cu

imobilismul. „În anumite privinte el poate fi omologat cu «Eternitatea»” 105 ,

continua Eliade. Aici este o problema mult mai delicata decât ar parea la

prima vedere. Conceptul de eternitate a fost vehiculat în multe feluri. Eliade

este destul de clar în descrierea lui: „În masura în care îi imita pe zei, omul

religios traieste în Timpul originii (s.a), Timpul mitic. El iese din durata

profana pentru a se alatura unui Timp «imobil», «eternitatea»” 106 . Se pare ca

antropologul român opteaza mai degraba pentru o interpretare a eternitatii în

sensul de oprire în loc a curgerii temporale. „Este un timp ontologic prin

excelenta, «parmenidian»; mereu egal cu sine însusi, el nu se schimba, nici

nu se sfârseste”107 . Dincolo de faptul ca Eliade defineste timpul în sens

ontologic, din nou se face aluzie la aspectul static al timpului sacru. Totusi

si aceasta afirmatie nu este definitiva, deoarece în unele locuri din opera sa

gasim o revenire la interpretarea circulara si ciclica a eternitatii. Sergiu

Al-George, unul dintre cei mai buni cunoscatori ai operei lui Eliade vorbeste

despre eternitatea „asa cum exista în natura unde viata trece fara oprire de la

o forma la alta” 108 . Aceasta din urma ar corespunde unei viziuni ontologice

orientale si mai precis indiene. Wilhelm Danca, un exeget mai recent al

operei sale sesizeaza aceasta neconcordanta si vorbeste de o anumita

„oscilatie între conceptia indiana si cea occidentala” 109 . Chiar daca în

contextul respectiv cercetatorul amintit nu se refera la problema temporala,

ideea este corecta. Dupa cum se va vedea mai jos conceptia orientala contine

66

aspectul circular al timpului, iar cea oc cidentala o propune pe cea statica.

Înclinam sa-i dam dreptate lui Wilhelm Danca, deoarece, cum s-a vazut,

Eliade opereaza cu termeni care sunt contradictorii. Daca ar fi sa restrângem

coeficientul de neclaritate al problemei si de a decide punând în balanta cele

doua viziuni, am opta mai degraba pentru cea indiana. Opera teoretica este

presarata parca mai insistent cu o conceptie orientala care vede timpul în

ipostaza circulara. Aceasta a dus la repetatele pledoarii pentru Marele timp

cosmic si este parte integranta dintr-un model ontologic tipic pentru

populatiile primitive, numit religiozitatea cosmica, adica manifestarea

sacrului prin obiecte si ritmuri cosmice 110 . Într-o paranteza putem spune ca

în contextul studiului de fata aceasta perspectiva asupra existentei va fi

numita paradigma materna.

Revenind la ideea definirii timpului sacru se poate spune, cel putin

pentru moment, ca Eliade nu adopta o pozitie transanta. O posibila

explicatie pentru aceasta situatie paradoxala si contradictorie ar putea fi

faptul ca el nu încearca sa extraga o concluzie generalizatoare. În exemplul

particular al unor curente religioase timpul sacru este delimitat foarte

riguros. Mitologia indiana are o structura foarte precisa din acest punct de

vedere. Ciclicitatea ontologica este devenirea eterna care îl îndeparteaza pe

om de gasirea adevaratului sens al existentei sale: descoperirea eternitatii

stabile dincolo de schimbarile iluzorii 111 . În acest caz este clar ca ciclicitatea

este plasata într-o postura inferioara în raport cu eternitatea statica 112 . Din

punctul de vedere al omului arhaic însa atingerea si revelatia ciclicitatii

Marelui Timp este cea mai mare realizare. A participa în timpul ritualului la

recrearea cosmosului confera existentei sale un sens. Accederea la o astfel

de stare elevata în timpul sarbatorii este însa „temporara”. Chiar daca

aceasta reprezinta pentru el o realitate superioara, nu poate deveni telul

absolut al omului arhaic. Zeii sunt singurii care pot suporta acest timp

„puternic” si „pur”113 vreme îndelungata. Omul îl foloseste doar pentru a se

regenera, pentru a nu cadea în disperarea pe care o poate provoca timpul

profan fara iesire. El se „încarca” cu o noua energie în aceste temporare

„pauze” în eternitate care îi ofera o posibilitate de iesire din cenusiul

existentei în istorie, interpretata ca reluare ciclica. Ideea este ca asa-zisul

timp sacru poate lua diferite forme în functie de perspectiva adoptata. Este

foarte greu sa se ajunga la o definitie gen eralizatoare.

67

Aceste consideratii fac o distincti e clara între cele doua concepte

contradictorii: ciclicitate si imobilism. Fiecare are într-un anumit context o

semnificatie diferita. Acesta din urma este singurul criteriu care dicteaza si

deschide în acelasi timp posibilitatile multiple de interpretare. În exemplul

indian timpul profan ramâne cel ciclic, în miscare, reprezentat prin lantul

nesfârsit de reîncarnari la care este supus sufletul pâna la eliberarea finala.

În cel de-al doilea ciclicitatea este timpul sacru, esential, care devine

sinonim cu ritmul cosmic universal. Anul este unitatea temporala în care se

masoara timpul. Spre deosebire de modernitate, în vechime trecerea într-un

nou an însemna reluarea aceluiasi vesnic început. Timpul istoric nu se

continua în celalalt an, ci era „creat” din nou sau regenerat. Ideea de

continuitate era exclusa. Toate pacatele erau sterse o data cu Anul Nou,

pentru ca el însemna o reluare a cosmogoniei. Astfel omul arhaic se gasea

într-un soi de întrepatrundere de timpuri. Pentru a putea trece în Anul Nou,

el trebuia sa transceanda timpul profan si sa intre într-un alt tip de timp.

Totusi nici aceasta depasire nu era definitiva, pentru ca, dupa aceasta

excursie în divin, el se întorcea tot în lumea terestra si îsi relua viata

obisnuita.

Ceea ce rezulta fara urma de dubiu este un joc dialectic între cele doua

tipuri de timp. Fiecare se ascunde sub forme diverse care lasa senzatia unei

inconsecvente si a unei oscilatii într-o logica mai mult sau mai putin

riguroasa a interpretarii lor. Totul depinde, în fond, de modul cum se

valorizeaza existenta. „De fapt, cele doua moduri de a fi, sacrul si profanul,

sunt determinate de diferitele pozitii pe care omul le-a cucerit în Cosmos”

114 , spune Eliade însusi. Foarte interesant este însa si raportul care se naste

între timpul profan si cel sacru din acest joc dialectic. Din cele spuse rezulta

o întrepatrundere a celor doua feluri de timp de-a lungul întregii existente.

Termenul de „întrepatrundere” este destul de vag si întrebarea care se pune

ar fi cum se poate lamuri aceasta relatie dintre cele doua tipuri de timp. Aici

suntem, de fapt, în miezul principal al problematicii excursului nostru. Totul

se învârte în jurul naturii, a tipul de relatie si a interactiunii lor. Din ea

reiese cel mai pregnant misterul, dar si complexitatea fenomenului temporal.

Din cele afirmate de Eliade se poate deduce ca este vorba de o relatie

de contradictie care genereaza o excludere reciproca. Cele doua tipuri de

timp sunt contradictorii prin esenta lor. C onditia prima în accederea la sacru

68

era „abolirea” timpului profan. „Caci nu este vorba numai despre încetarea

efectiva a unui anumit interval temporal si de începutul unui alt interval

(cum îsi imagineaza, de exemplu, un om modern), ci despre abolirea anului

trecut si a timpului scurs… Timpul uzase fiinta umana, societatea,

Cosmosul, iar acest Timp distrugator era Timpul profan, durata propriu-zisa:

el trebuia abolit pentru a te re-integra în momentul mitic când lumea

începuse sa existe, scaldându-se într-un Timp «pur», puternic si sacru” 115.

Cert este ca ambele nu pot exista în acelasi timp. Ideea nu este neaparat

originala, mai ales ca Wilhelm Danca face chiar o scurta incursiune în

originile ei. Se pare ca promotorul ei a fost E. Durkheim si scoala

sociologica franceza. Ideea apare foarte clar si la Caillois: „sacrul este ceea

ce se opune profa-nului” 116. Acesta este si punctul de vedere „oficial” al lui

Eliade. Totusi, datorita influentei culturii indiene, problema se nuanteaza

simtitor 117. Optiunea determinanta si fundamentala se pare ca este totusi cea

în continuarea maestrului sau, Nae Ionescu, care sustine ideea lui R. Otto a

diferentei fundamentale dintre sacru si profan. Între ele exista o „ruptura”.

În acest punct apare o asa-zisa „oscilatie” 118 în sistemul de gândire al lui

Eliade.

Plecând de la aceasta teza, dar aducând în discutie si intuitiile unor

mistici precum Jacob Böhme si rezultatele stiintelor fizicii moderne, se va

ajunge la concluzia existentei unui al treilea termen al acestei dialectici, care

va schimba fundamental configuratia întregii probleme a timpului. Acest al

treilea termen nu mai „provoaca” excluderea unuia dintre cei doi termeni

contradictorii, ci propune, mai degraba, o includere a ambilor într-o unitate

mai mare. Cu alte cuvinte, anticipând, ideea principala releva faptul ca

alaturi de timpul profan si cel sacru, mai exista un al treilea element. În acest

punct se insereaza si primesc coerenta ideile vehiculate în capitolele

introductive cu privire la modul de gândire care depaseste aristotelismul.

Este drept ca si Eliade vorbeste în multe locuri de acel misterios

concept numit coincidentia oppositorum, însa ea nu se articuleaza în sensul

mai sus mentionat în relatia dintre sacru si profan. Unirea sacrului cu

profanul nu conduce spre un al treilea element care sa le contina si sa le

depaseasca pe amândoua, ci are ca rezultat tot sacrul. Brahman sau Nirvana

care exprima acea misterioasa coincidentia sunt puse sub semnul egalitatii

cu sacrul. Conceptul lansat de Cusanus nu este exploatat în sensul sau

originar. Eliade nu îl vede în prelungirea dialecticii sacru – profan, respectiv

69

timp-eternitate. În mod fundamental, jude cata eliadiana asupra fenomenului

religios ramâne astfel o ecuatie în doi timpi, profund legata doar de relatia

amintita dintre sacru si profan. Sistemul de gândire al lui Eliade nu

depaseste conceptul de Realitate absoluta ca nivel existential: sacrul si

profanul sunt „doua modalitati de a fi în lume, doua situatii existentiale” 119 .

Ceea ce încearca sa se exprime prin coincidentia oppositorum depaseste atât

realitatea, cât si irealitatea.

Problema cea mai delicata apare în momentul abordarii ideii sale

privind „camuflarea sacrului în profan”. O sa vedem ca aici se ascunde ideea

manifestarii în regimul dualitatii a acelei unitati misterioase care, la rândul,

ei nu poate fi definita. Simbolul este conceptul legat cel mai mult si de

coincidentia oppositorum. Nu insistam aici dar vrem sa atragem atentia ca o

analiza temeinica a fost facuta de Wilhelm Danca, în cartea sa. Oricum

aceasta este specifica si pentru fenomenul religios din contemporaneitate. În

timpurile noastre se poate constata o adevarata degradare a trairii religioase,

ceea ce nu este un motiv de disperare pentru antropologul român. El

transforma aceasta decadere într-o forma noua de traire a sacrului. Aceasta

degradare devine o „camuflare”, o trecere dintr-o stare de manifestare într-o

stare de ascundere. Influentat poate partial si de curentul existentialist,

Eliade nu împartaseste nicidecum temerile acestuia cu privire la tragica

situatie ontologica a omului modern. „Camuflarea” este un proces normal

pentru Eliade, care poate gasi diferite cai de rezolvare. El vorbeste de

amintire, de trezire a sensului originar latent 120 . Întrebarea, din punctul

nostru de vedere, vizeaza în ce masura se regaseste acum gândirea duala. În

acest caz s-ar putea detecta o încercare de suprapunere sau chiar identificare

de planuri. Totusi nici acum cele doua realitati contrare nu se suprapun

propriu-zis. Chiar daca se vorbeste de o apropiere a celor doi termeni, Eliade

nu o concepe ca pe o confundare a lor. Sacrul ramâne distinct si separat, iar

profanul, la fel. Nu se pune problema unei confuzii, a unei întrepatrunderi,

cu atât mai putin nu se poate concepe un al treilea element. Într-un cuvânt,

fiecare plan actioneaza dupa propriile legitati, neacceptând acelasi numitor

comun. Imaginea „camuflarii” ar putea trimite, mai degraba, spre un soi de

panteism121 .

Esential ramâne faptul ca Eliade concepe realitatea pe doua etaje:

primul este cel obisnuit, al timpului prof an, iar al doilea, superior si ultim

totodata, unde traiesc numai zeii si oamenii care au reusit sa se desparta

70

definitiv de conditia lor umana. Eliade reia de câteva ori în opera sa

exemplul tipic al iluminatului din yoga care vietuieste într-un tip de

existenta paradoxala. El traieste în profan, dar e acel nunc stans prin care

Boethius definea eternitatea. Din pacate si în acest exemplu cele doua

niveluri ramân distincte. Apropierea lor ramâne precum a unei picaturi de

ulei în apa. Vom vedea ca se face o mare greseala îngradind existenta lui

jivan mukti numai la eternitatea care devine un sinonim al sacrului.

b) Dualul si ternarul

În scopul argumentarii unei viziuni temporale diferite de cea a lui

Eliade si pentru a puncta, înca de pe acum, aceasta diferenta specifica,

introducem ideea necesitatii ternarului. Problema cifrei trei este deosebit de

interesanta si ar necesita o discutie mai aprofundata. Pentru demersul nostru

ne rezumam doar la sublinierea schimbarii generate de o astfel de abordare.

Saltul de la o filozofie în doi timpi, la una în trei are repercusiuni

considerabile pe mai multe planuri. În capitolul introductiv s-a facut aluzie

la un tip de logica non-aristotelica, în care nu mai functioneaza principiul

tertium non datur, ci lasa sa se strecoare în rigiditatea relatiei lui „ori… ori”,

o a treia posibilitate, mediana între extremele Da si Nu, între plus si minus

etc.

Baza teoretica de la care se pleaca este complexa si imensa, în acelasi

timp. Ea vine din doua directii: pe de-o parte din trecutul mistic si intuitiv, si

pe de alta, din stiinta contemporana. Sursele ideii privind necesitatea cifrei

trei pot pleca atât din Biblie, cât si din neoplatonismul lui Plotin. Cel mai

bun exemplu este cel al filozofiei lui Jacob Böhme. „În cosmologia lui

Böhme, Realitatea are o structura ternara, determi-nata de actiunea a trei

principii: «Sursa tenebrelor este primul principiu; puterea luminii este cel

de-al doilea principiu si extragerea în afara tenebrelor prin puterea luminii

este cel de-al treilea principiu…»” 122. Aceste principii functioneaza fiecare

independent, dar în acelasi timp sunt în interactiune toate trei deodata.

„Dinamica interactiunii lor este o dinamica a contradictiei” 123, spune

Basarab Nicolescu într-un eseu asupra lui Jacob Böhme. Misticul german

insista asupra necesitatii structurii ternare. În viziunea lui contradictia are

întotdeauna trei poli, radicali opusi si totusi reuniti, nici unul neputând

exista fara ceilalti doi. Acest principiu se aplica atât la nivel uman, fiindca

71

„exista o marca sau o samânta a trinitatii în fiecare om”, dar si peste tot în

univers „…si nu se poate inventa, nici gasi vreun loc sau asezare în care

spiritul tri-unitatii sa nu fie prezent si sa nu fie în toate substantele, dar

ascuns substantei, locuind în sine însusi ca o esenta care umple în acelasi

timp toate lucrurile deodata…” 124. Despre misticul german se pot spune o

serie întreaga de lucruri interesante, esentiala ramâne structura pe trei nivele

a Realitatii. Aici rezida germenul incongruentei cu viziunea lui Eliade,

diferenta între o gândire în doi timpi si una în trei. Însa nu dualitatea în sine

este problema. În capitolul teoretic s-a adus în discutie teoria lui Culianu,

care sustine acea „reductie la binaritate”. Nu relatia dintre contrarii desparte

cele doua viziuni. Problema pleaca de la tipul acestei relatii. Într-un caz

dualitatea trimite spre o logica cu „tert exclus” ( tertium non datur), în altul

ea creeaza premisele unui nou tip de logica, numita de Lupascu cu „tert

inclus”. Acesta este principiul în jurul caruia se învârte întreaga configuratie

a lucrarii.

Chiar daca analogiile cu stiinta moderna nu se bazeaza decât pe

izomorfisme de structura, ele apar într-o lumina foarte incitanta. Stefan

Lupascu vorbeste actualmente despre necesitatea celor „trei materii” în

fizica cuantica, iar Charles Sanders Pierce, despre „trei universuri”, în teoria

matematica a grafurilor. Putem concluziona alaturi de Basarab Nicolescu ca:

”La gânditorii ternarului sub diferite fatete, pare sa se manifeste una si

aceeasi lege. Ea este cea care zamisleste structura ternara a Realitatii în toate

manifestarile ei” 125.

În finalul acestui capitol rezulta ca, în ansamblu, Eliade concepe

realitatea pe doua nivele distincte. În particular, cum se va vedea, problema

se nuanteaza considerabil. În cazul analizelor punctuale consacrate

diferitelor curente religioase, el ia în considerare si un al treilea nivel, pe

care însa nu îl ridica la rang de judecata general valabila.

72

2) Premise pentru o perspectiva morfologica

Cum s-a precizat si în capitolul introductiv, una din premisele lucrarii

se bazeaza pe existenta mai multor modalitati de a transcende timpul. Proza

lui Eliade ofera foarte multe exemple în aceasta privinta. Daca ne amintim

numai de romanul Noapte de Sânziene, a carui problematica are în centru

Timpul si depasirea lui, putem observa mai multe solutii pe care le propun

personajele lui Eliade. Bunaoara Anisie, personaj la granita dintre real si

mitologic, realizeaza o iesire din timp prin integrarea în Marele Tot; Stefan

Viziru încearca, pe de alta parte, o încremenire a clipei; Biris, într-o buna

traditie a curentului filosofic existentialist, cu toata încrederea sa în istorie,

ajunge si el, în ultimele clipe ale vietii, la o solutie mai degraba mistica. Nu

ne propunem sa facem aici o lista exhaustiva, dar îl mai amintim pe Ciru

Partenie care încearca transcenderea timpului prin arta teatrala. Nu insistam

în acest context asupra literaturii lui Eliade, deoarece ea va fi tratata separat,

cu alt prilej.

Acestor solutii de natura literara le putem adauga si multe altele,

izvorâte din traditia religioasa a diferitelor popoare. Pentru a depasi nivelul

descriptiv ce presupune o simpla acumulare si trecere în revista a imensului

material faptic este necesara gasirea unui criteriu de clasificare a diferitelor

cai. Care este diferenta dintre ele si cum pot fi comparate una cu cealalta

pentru a putea fi ordonate? O perspectiva morfologica implica chiar aceasta

nevoie de a distinge între mai multe modalitati diferite. Principiul de baza

consta în descoperirea diferentelor în domeniul formelor de manifestare ale

fenomenelor. În acest fel se poate ajunge, indirect, si la anumite generalizari

în problema centrala a lucrarii, aceea a diferitelor tipuri de timp 126.

În ceea ce priveste cautarea unor criterii de ordonare si clasificare a

fenomenului religios este foarte adevarat ca Eliade nu a avut niciodata

vocatia unor asemenea generalizari 127. Tratatul de istorie a religiilor este

unul dintre putinele locuri ale operei sale teoretice unde a aplicat o

asemenea perspectiva morfologica. Aici opteaza pentru o perspectiva

integratoare. Înainte de a intra în miezul problemei se pune întrebarea daca,

recurgând doar la aceleasi exemple de care s-a folosit si Eliade, nu exista

riscul de a intra într-un cerc vicios. A celeasi exemple pot duce la aceleasi

73

concluzii. Pentru a evita acest risc si a nu recurge numai la materialul oferit

de Eliade, îl amintim si pe Hans Peter Duerr care, în de acum celebra sa

carte Traumzeit. Über die Grenze zwischen Wildnis und Zivilisation, noteaza

o serie de traditii arhaice care merita sa fie aduse în discutie. El vorbeste

despre diferite tipuri de ritualuri feminine care contureaza ceea ce s-a numit

arhetipul Mamei. Mai toate exemplele sale converg în prezentarea unor

ritualuri feminine, dupa modelul menadelor, pe jumatate dezbracate,

dansând în miez de noapte pe coline, într-un dans ametitor. În acest caz se

precizeaza ca avem de-a face cu un ritual pre-indoeuropean, întâlnit pe o

arie foarte larga, având ca prototip un cult al vegetatiei, asimilat generic

cultului zeitei Artemis-Diana. „Artemis, einstmals die „Löwin der Weiber„

von den Griechen zur Keuschheit verpflichtet, war eine uralte Frauengöttin

und auch eine Baumgöttin, aber wiederum nicht die Herrin der kultivierten,

von den Menschen gezogenen Bäumen, sondern der unbeherrschten,

wildwachs-enden Natur, hier in nicht unähnlich dem Baumgott Dionysos,

der nicht als Gott des Weines schlechthin, vielmehr des wilden Weines war”

128.

Trebuie retinuta si comparatia facuta, în final, între Diana si zeul

Dionysos, pe care grecii îl slaveau într-un mod foarte special si aparte. Într-o

nota, acelasi cercetator remarca treptata asimilare a cultului lui Artemis de

catre Dionysos, mai ales ca zeita va fi, cu timpul, sub influenta

indo-europenilor, „îmblânzita”, devenind fecioara, iar barbatii care o vedeau

goala riscau sa înnebuneasca. 129 În acest caz este vorba despre motivul

„ielelor” prezent si în folclorul românesc, care l-a inspirat, printre altii, si pe

Camil Petrescu.

Al doilea exemplu citat de Duerr este cel al vrajitoarelor care

calatoresc prin aer, de tipul Frau Holt. Modalitatea prin care aveau loc

aceste calatorii era cu ajutorul drogurilor halucinogene. Se pare ca acestea

provoaca calatorii „cu spiritul”, mai degraba decât cu corpul. Cercetatorul

german analizeaza fenomenul zborului într-un capitol separat, din care

reiese clar acest lucru130 . Dincolo de toate detaliile, un lucru ramâne cert si

anume ca toate aceste ritualuri sunt subsumate unui cult mai general, de

natura feminina, cel al Marii Mame sau Marii Zeite.

Ceea ce nu aminteste Duerr si unde Eliade insista foarte mult în

lucrarile sale, apropo de cultul feminin , este aspectul sau agrar. Am vazut

din citatul de mai sus ca Artemis nu este o zeita agrara, fiind mai degraba o

74

aparitie „din afara” civilizatiei. Oricum cultul Marii Mame este un cult al

pamântului, iar ritualurile acestuia reprezinta ceea ce Eliade numeste

„regressus ad uterum”, adica o reîntoarcere la starea de samânta, la sânul

protector al Mamei, pentru a fi renascut, ca o alta fiinta.

Concluzia pe care o putem trage împreuna cu Duerr este ca: „Wie groß

auch immer die Differenzen zwischen all diesen Menschengruppen sein

mögen, es verbindet sie, daß sie „außerhalb der Zeit” ihre normalen, ihre

Alltagsaspekte verlieren und zu „jenseitigen” Wesen werden, sei es, daß sie

leiblich durch die Landschaft schwärmen oder daß sie nur „con lo spirito”,

in der Extase, mit oder ohne „halluzinogene Drogen tun”. 131 Ceea ce i se

pare evident lui Duerr este faptul ca numitorul comun al tuturor acestor

experiente este iesirea din timp. Problema cea mai mare consta în gasirea

unei modalitati de a verifica adevarul acestei afirmatii. La prima vedere nu

se poate nega acest lucru, dar întrebarea fireasca este daca se pot pune pe

acelasi plan experiente atât de diferite. Pamântul cultivat si natura virgina

reprezinta concepte diferite, chiar si pentru un om al societatilor arhaice.

În capitolul anterior s-a vazut ca simpla analiza concreta a faptelor

religioase, adica stiinta religiilor, nu depaseste nivelul descriptiv. Este

nevoie de o metoda mai moderna si mai eficace. Tot din capitolul teoretic

reiese ca metoda fenomenologica este în permanenta cautare de asemenea

structuri. Ele sunt reperul principal si, în acelasi timp, un instrument de

clasificare al fenomenelor. Cu ajutorul lor poate fi înteles materialul faptic,

de origine religioasa, punându-l în legatura cu anumite arhetipuri

fundamentale la care se raporteaza în mod inconstient. Cu alte cuvinte, ceea

ce cautam este o cale de a le diferentia si ordona. Jung este primul care a

vazut legatura profunda dintre structuri si arhetipuri 132 . O analiza prin

raportare la arhetipurile de baza care sunt, de fapt, manifestarile cele mai

complexe ale psihicului uman, pare cea mai potrivita.

La prima vedere, în cazul exemplelor amintite, lucrurile par destul de

simple. Daca privim de la un nivel foarte general, este vorba de un cult

feminin al Marii Zeite care trimite, implicit, si spre arhetipul Mamei.

Problema intervine în momentul analizei separate a fiecarui fenomen. Am

vazut deja ca Duerr refuza provenienta agrara a cultului lui Artemis.

Menadele dionisiace care hoinareau noaptea prin munti, dansând nebuneste,

sunt si ele mai apropiate, din punct de vedere structural, de acelasi cult al

zeitei Artemis. Grecii însa faceau o clara distinctie între Demeter sau mai

75

arhaica Mama Geea si Artemis. Singura concluzie posibila în acest caz este

ca avem de-a face cu imagini diferite. Pe de-o parte descifram motivul

Mamei legat de pamânt, iar de alta ne apare figura femeii tinere ce trimite

mai degraba spre imaginea iubitei. În mod legitim se naste întrebarea daca

aceste doua imagini se deosebesc din punct de vedere structural sau nu.

Miezul problemei nu rezida, deci, într-un vag nivel de generalitate, de unde

sunt privite lucrurile, ci totul are ca si criteriu nivelul structurii arhetipale.

Legatura cu fenomenul temporal nu este aleatorie deoarece, daca deosebirea

de acest tip se dovedeste valabila, atunci implicatiile sale au repercusiuni si

asupra modalitatilor de transcendere a timpului. Daca motivul mamei se

dovedeste structural diferit de cel al iubitei, atunci acesta genereaza,

implicit, si un alt tip de scenariu de iesire din timp. Ar fi vorba de un traiect

morfologic diferit, pentru a transcende temporalitatea cu un specific deloc

de neglijat.

Nu se va insista acum asupra acestei probleme, deoarece consideratiile

actuale sunt doar niste premise care tatoneaza o posibila cale de abordare.

Capitolele urmatoare vor prilejui o discutie mai amanuntita despre

principalele arhetipuri dominante. Deocamdata, revenind la al doilea

exemplu al lui Duerr, se poate constata ca el poate fi interpretat mai nuantat.

Daca menadele faceau aluzie la cultul dionisiac, calatoriile „în spirit” ne

trimit, dupa cum vom vedea, mai degraba spre Sybilla lui Apollo si spre o

structura samanica. Dar cum ar putea fi pusi laolalta, în configuratia

aceluiasi arhetip al Mamei, zei antitetici ca Dionysos si Apollo?

Pentru a putea raspunde la o astfel de întrebare se va introduce

termenul generic de extaz, în perimetrul caruia pot fi circumscrisi si cuprinsi

atât Apollo, cât si Dionysos. În acest sens I.P Culianu scrie: „Într-adevar

«extaz» acopera sfere de semnificatie destul de deosebite: se da acelasi

nume unor experiente neasemanatoare (s.n) precum acelea ale dionisiacilor

din vechea Grecie, ale samanilor tungusi, ale vracilor (medicine-men)

australieni, ale dervisilor rotitori sau ale Sfintei Tereza din Avila” 133. Extazul

este o tehnica de iesire din timp, dar Eliade îl foloseste mai ales într-un

anumit context si anume pentru a defini procedeul prin care samanul

realizeaza acest lucru.

Culianu întreprinde si o incursiune în istoria termenului, ce ne ajuta la

lamurirea deosebirii de la care s-a plecat, anume cea dintre apolinic si

dionisiac. În primul rând sunt amintite cercetarile lui Nietzsche, care vede

76

opozitia consumându-se într-o sinteza superioara. Urmatorul pas este

celebrul studiu al prietenului lui Nietzsche, Erwin Rohde, numit Psyché.

Acesta din urma ajunge la concluzia ca dionysianismul considerat de origine

traca „reprezenta o degenerescenta fata de apolinismul funciar al Greciei” 134.

Cercetarile mai noi, între care le amintim pe cele ale lui H. Jeanmaire,

constata, în continuarea afirmatiilor de mai sus, ca acest curent dionysiac

este „o traditie mitico-rituala foarte veche referitoare la divinitatile feminine

ca Hera si Artemis” 135. Pe scurt, caracteristicile cultului dionysiac pot fi

rezumate în felul urmator: „Dionysianismul este ceea ce s-ar putea numi un

cult extatic tipic care presupune un grup alcatuit din subiecti posedati

involuntar (de mania ce emana de la zeu). Actorii ritualului dionysiac sunt în

cea mai mare parte femei (s.n.), ale caror manifestari principale sunt

vagabondajul („pe munti” oreibasia) consumul de bauturi ametitoare si

dansul. Scena centrala a ritualului pe care participantii o efectueaza într-o

stare de insensibilitate si inconstienta este lacerarea unor victime animale

(ori chiar umane) si ingestia omofaga sau nu, a carnii ei” 136. Se observa ca

ritualul dionysiac este unul tipic feminin si poate fi, pe buna dreptate,

asimilat cu ceea ce se numeste religia Mamei. Un singur lucru mai trebuie

adaugat, fiind omis din citatul de mai sus, anume faptul ca aceste ritualuri se

desfasurau în special noaptea, element si el tipic feminin.

Deosebirea devine cât se poate de evidenta atunci când ajungem sa

cunoastem si trasaturile fundamentale ale ritualului apolinic. În primul rând

ca în acest caz nu avem de-a face cu o manifestare colectiva, ci cu initieri

individuale în care neofitul cauta singuratatea. Apollo este un zeu al luminii,

al unui tinut mistic numit Hiperboreea, care nu putea fi atins de oricine, iar

initiatii (iatromantii) lui posedau capacitati para-normale. Ei puteau vindeca

boli, chiar resuscita morti, puteau fi în mai multe locuri în acelasi timp,

puteau zbura prin aer sau cunoaste viitorul. Dupa parerea multor specialisti

aceste fenomene au o serie de caracteristici comune cu samanismul.

Candidatii erau alesi dupa anumite caracteristici si formau o adevarata elita,

dar probele de trecut erau, în acelasi timp, deosebit de dure. Ei se însingurau

într-o pestera, unde trebuiau sa petreaca un anumit timp în care avea loc o

descindere în infern, motiv pentru alte probe. Dupa absolvirea cu succes a

acestora, ei primeau de la spiritele respective tot felul de secrete, cu ajutorul

carora puteau face acte iesite din comun . Similitudinea cu cele amintite de

Duerr, mai ales daca ne gândim la zborul vrajitoarelor prin aer, calare pe

77

matura si a lui Abaris, venit din Hiperbor eea calare pe o sageata, este destul

de evidenta.

Referitor la structura initierii samanice, Eliade, ca specialistul numarul

unu în domeniu, afirma ca aceasta nu este nicidecum feminina. În centrul

spiritualitatii samanice este un zeu celest masculin foarte spiritualizat,

fundamental deosebit de figurile feminine care o reprezentau pe Marea

Zeita. Ponderea femininului în samanism este, dupa spusele lui Eliade,

relativ minora si neglijabila. Exista o clasa de spirite protectoare, feminine

sau sotii spirituale ale samanului, fara referire la structura religiei Mamei.

Revenind la exemplele citate de Duerr, privind vrajitoarele care calatoresc

cu spiritul, putem spune acum, cu destula certitudine, ca acestea nu evoca

nicidecum extazul dionysiac. Structura extazului apolinic este fundamental

diferita si implica o alta modalitate de iesire din timp. În finalul

argumentatiei se poate concluziona ca structura acestor ritualuri ramâne una

fundamental masculina, chiar daca ele sunt savârsite de femei. Autorul

actului nu imprima în mod automat structura arhetipala. Imaginea iubitei se

constituie în acest exemplu într-o structura diferita de cea a mamei. Totusi

ea nu devine un model aparte si independent, care sa amplifice dualitatea

masculin – feminin. Arhetipul artemidian al iubitei se apropie mai mult de

paradigma paterna. Însa problema este mai complexa si mai nuantata,

deoarece aceste aparitii la jumatatea drumului dintre cele doua puncte

extreme devin forme hibride, care pot oricând sa „jongleze” cu unul sau

celalalt dintre termenii antitetici.

Oricum ideile aduse aici în discutie se vor doar niste puncte de plecare

pe baza carora se va cristaliza argumentatia lucrarii de fata. Sunt înca în

stare de proiect si nu pot fi considerate concluzii definitive. În acest capitol

ne marginim doar la ridicarea unor întrebari si la sublinierea unor idei care

privesc subiectul nostru.

În primul rând se pune întrebarea daca exemplele lui Duerr nu pot fi

interpretate si altfel. În mod cert exista o diferenta între doua tipuri,

structural diferite, de fenomene: pe de-o parte exista un tip apolinic,

samanic, patern, iar pe de alta este unul dionysiac, matern. Exista însa si o

alta problema cu acele vrajitoare zburatoare pe care le aminteste Duerr. În

spatiul european ele sunt o certitudine. Dincolo de orice afirmatie nu putem

nega ca în povestile europene vrajitoa rele sunt, în principal, personaje

feminine de tipul „Frau Holt”. În ce tip de clasificare ar putea fi incluse,

78

fiindca difera totusi foarte mult de man ifestarile menadelor sau chiar de

orgiile colective agrare tipice pentru structura religioasa materna? Pentru a

putea raspunde la aceasta întrebare trebuie precizat ca o asemenea

clasificare nu trebuie înteleasa în mod rigid. În retorta fenomenele sunt, fara

îndoiala, foarte clar delimitate, însa în realitate apar si manifestari hibride.

Istoria fenomenelor religioase, pe care o stapâneste atât de bine Eliade, ne

transmite totusi exemple aproape paradoxale din acest punct de vedere. Cel

mai la îndemâna este chiar al zeului Dionysos. S-a stabilit ca Dionysos este

un zeu chtonian al vinului si al vegetatiei. Cu timpul însa va acumula si alte

caracteristici. În epoca lui Plutarh va primi chiar atribute celeste, devenind

zeu solar, apropiindu-se de Apollo. Explicatia cea mai plauzibila ar fi ca în

decursul istoriei au loc diferite treceri de la o paradigma la cealalta.

Arhetipul dominant dintr-o epoca este metamorfozat paradoxal în chiar

opusul sau137 . În acest fel, în timpul decaderii elenismului, initierile

dionysiace împrumuta simbolul scarii si pe cel al nemuririi astrale, ne spune

acelasi Culianu138 . În aceasta ipostaza el nu mai seamana nicidecum cu zeul

vegetatiei care murea ca într-un regressus ad uterum si era reînviat din sânul

Marii Mame natura. La fel se petrec lucrurile si cu infernul sau Tartarul

care, altadata, pe vremea lui Homer sau chiar Platon, era localizat într-un

spatiu subteran, devenind în epoca lui Plutarh un infern ceresc.

Demn de remarcat, ca deosebit de interesanta, ramâne ideea legaturii

dintre acesti termeni antitetici. Chiar daca sunt profund antagonici, ei nu

trebuie conceputi ca rupti unul de celalalt, ci mai degraba într-o legatura

dialectica. Existenta acestui tip de legatura implica, cum se va vedea, si un

al treilea termen. În decursul expunerii relatia dintre aceste opuse va aparea

cu recurenta, deoarece se configureaza într-un tip de context având drept

finalitate constituirea unei scheme logice în care tertul nu este exclus.

Oricum Grecia antica este unul din cele mai potrivite exemple pentru

ideea de „democratizare” a religiei. Poate numai în India au putut exista

laolalta curente religioase profund contrare din punct de vedere structural.

Julien Ries, în cartea sa Sacrul, vorbeste despre un substrat datând din

neolitic, al unei religii cu un cult al „fecunditatii si fertilitatii care graviteaza

în jurul zeitelor-mame ale lumii anatoliene si mediteraniene” 139. Imagini ale

sale sunt asa-numitele „Venere neolitice”, care se prelungesc pâna în

perioada clasica, în religia lui Dionysos s i în cultul lui Demeter si Core. Pe

acest substrat se suprapune religia patriarhala a invadatorilor indoeuropeni

79

ce se implanteaza în orase. „Se constata a paritia unui dublu curent religios:

cel de la oras cu divinitatile poliade si cel popular cu mistere si initieri” 140 .

Aceasta idee nu îi este straina tânarului Eliade care scrie Înainte de

miracolul grec, din volumul de eseuri Insula lui Euthanasius. Acolo se

sustine aceeasi teza a existentei unui tip de religie materna care precede

„religia olimpica apolinica, virila, continentala” 141. Important este faptul ca

acest substrat religios nu va disparea niciodata. Cele doua curente vor

coexista simultan, asa încât întreaga istorie a Greciei va fi un periplu între

aceste doua coordonate. Alt exemplu aproape similar este cel al Indiei. Si

acolo are loc o întrepatrundere a doua paradigme religioase structural

diferite, dupa cum constata chiar Eliade în cartea sa despre yoga.

Ideea ce se degaja din acest exemplu este ca distinctia între o religie a

Mamei si una a Tatalui nu este una geografica sau culturala. Ea poate aparea

oriunde si oricând, în forme foarte diverse. Deosebirea poate fi facuta în

interiorul aceleiasi culturi sau între spatii culturale diferite. Nu este locul

aici pentru o istorie a acestor idei, dar printre reprezen-tantii cei mai de

seama ai unor astfel de conceptii îi amintim pe Guénon, pe Spengler sau la

noi, pe Blaga si Anton Dumitriu care, în cartea sa Culturi heracleitice si

culturi eleate, se plaseaza pe aceleasi pozitii teoretice 142.

În fond este aceeasi idee pe care am întâlnit-o mai sus, la nivelul

metodei. În capitolul Structura sau istorie s-a amintit de descoperirea

factorului timp în studiul structurilor. Concluzia la care s-a ajuns acolo era

ca metoda lui Culianu contribuie substantial la întelegerea corecta a

fenomenului în discutie. Pe de-o parte exista arhetipurile plasate undeva

încremenit, în afara curgerii timpul, pe de alta istoria ne ofera prilejul

descifrarii aceluiasi fenomen, dar de aceasta data sub aspect dinamic. S-au

amintit rezultatele matematicianului englez Thompson, care sublinia acea

morfodinamica specifica fenomenelor din perspectiva istorica. Prin aceasta

însa nu se sugereaza nicidecum negarea structurii sau a valabilitatii

arhetipurilor. Nici macar primordialitatea acestora – pe care o sustine si

Durand printre altii – nu este pusa sub semnul întrebarii 143. Este vorba numai

de luarea în calcul a dimensiunii temporale care, în aceasta acceptiune,

relativizeaza viziunea prea statica privind arhetipurile. Într-un cuvânt,

manifestarea sau aparitia în istorie a acestor structuri este mult mai

complexa si mai nuantata decât conceperea lor sub specie ideali. În acest fel

se pot întelege mai bine miscarile interioare si articulatiile subtile pe baza

80

carora functioneaza arhetipurile care sunt, totusi, niste constructii abstracte

în raport cu realitatea istorica foarte dinamica. Tot în capitolul teoretic s-a

vazut ca ele au o dinamica foarte bine determinata, precum si un statut bine

definit în raport cu istoria144 . Orice arhetip ramâne de sine statator pe planul

ideal. Însa manifestarea sa poate avea fluctuatii considerabile,

metamofozându-se pe nesimtite în chiar opusul sau. La fel cum Dionysos s-a

transformat în Apollo, tot astfel o paradigma initial de tip matern se poate

transforma într-una de tip patern. Aceasta cedare nu presupune disparitia

tipului de religie materna, ci doar metamorfozarea în opusul sau la nivel

istoric, în plan ideal el ramânând oricum ca un concept neperisabil.

Din toate aceste consideratii reiese faptul ca aceste arhetipuri nu

trebuie întelese ca niste structuri rigide, ele suportând ciudate metamorfoze

de-a lungul istoriei. În acelasi timp însa, aceasta trecere nu atrage dupa sine

o confuzie sau o amestecare a lor, fiecare dintre ele pastrându-si

caracteristicile specifice si precise. În ceea ce priveste legatura cu problema

principala a lucrarii se poate afirma, ca o prima concluzie preliminara a

acestor consideratii, ca fiecare dintre arhetipuri constituie, cel putin teoretic

deocamdata, posibile cai de transcendere a temporalitatii, având în vedere

faptul ca ele au la baza scenarii initiatice distincte. Capitolul urmator va

prilejui dezvoltarea acestor premise, mai analitic, bazându-ne pe fapte

religioase mai complexe si mai concrete.

3. Religia Mamei vs. religia Tatalui

„Dialectica sacrului are tendinta de a

repeta în mod indefinit o serie de arhetipuri”.

(Mircea Eliade)145

Daca ar fi sa insistam asupra interpretarii ideii fundamentale exprimate

de Eliade în motto-ul capitolului, ar trebui sa intervenim cu urmatoarele

precizari, adaptându-l punctului de vedere al acestui studiu: „ dia-lectica

sacrului are tendinta de a repeta în mod in( de)finit o serie de (doua)

arhetipuri”.

81

Într-unul dintre capitolele anterioare 146 am ajuns la concluzia ca orice

fenomen, oricât ar fi el de eterogen sau de diferit în manifestarile sale, este

supus unei repetitii periodice, în acest fel „cosmicizându-se”. Am vazut si

exemplul modei care, la prima vedere, pare cea mai „capricioasa”

manifestare a creativitatii umane, dar în multitudinea de variante si

schimbari se pot identifica totusi o serie de constante care reapar periodic în

cicluri. Moda, oricât ar fi de variata, are elemente fundamentale care se

repeta la un moment dat. Când se atinge un punct extrem (pe care

cercetatoarea engleza Agnes Brooks l-a definit ca atare, dar care nu are prea

mare importanta în contextul actual) moda devine redundanta si este efectiv

constrânsa sa revina, mai mult sau mai putin, de unde a plecat. Pe aceeasi

cale ea pare sa-si canalizeze întreg potentialul creator pentru a atinge celalalt

punct extrem. O data atins si acesta, moda se va reîntoarce din nou, ca într-o

perpetua gravitatie între doua poluri. Concluzia cercetatoarei amintite era ca

întreg fenomenul modei poate fi definit ca o oscilatie între cele doua

extreme care se constituie în perechi binare de termeni opusi. Motto-ul

acestui capitol este un gând al lui Eliade, care face aluzie la aceeasi idee. În

decursul istoriei sacrul repeta în mod imprecis si de nenumarate ori aceleasi

arhetipuri.

Legat de ideea capitolului trecut se poate spune ca aceasta este

explicatia aparentei treceri al unui arhetip în opusul sau. Concluzia este ca

sacrul nu poate sa ia un numar infinit de sensuri, nu se poate desfasura

oricum si oricât. Exista o limita intrinseca care obliga manifestarea sa se

restrânga la un numar limitat de ipostaze. Ideea de repetare a acelei „serii de

arhetipuri” este marturia cea mai clara în acest sens. Si aici avem de-a face

cu o tendinta cosmotica. Principiul trebuie sa fie valabil, cum vom vedea, si

în cazul fenomenului numit timp. Nici timpul nu poate lua o infinitate de

sensuri. Si el va „avea tendinta de a repeta indefinit o serie de arhetipuri” 147.

Întreaga opera a lui Eliade, atât cea stiintifica, cât si cea literara se

plaseaza sub semnul tendintei spre concret. De nenumarate ori Eliade a

insistat asupra acestui termen. Pentru el concretul înseamna apropierea de

real, adica de iesirea din ceea ce numeste el experienta cotidiana, profana,

nesemnificativa, „iluzorie”, în care traieste omul. Cu aceasta afirmatie se

intra direct în miezul problematicii în discutie. Iesirea din experienta

cotidiana nu are loc aleatoriu, ci dupa o anumita practica. Ea presupune un

scenariu bine stabilit, asa cum l-a descris Eliade de nenumarate ori. În

82

rândurile urmatoare îl reconstituim succint.

Pentru a putea iesi din timpul profan omul trebuie sa urmeze o anumita

cale prestabilita. Aceasta cale se numeste generic initiere. „Daca putem

spune ca initierea constituie o dimensiune specifica existentei umane este

înainte de toate pentru ca numai initierea confera mortii o functie pozitiva:

aceea de a pregati o noua nastere, pur spirituala, accesul la un mod de a fi

nesupus actiunii devastatoare a Timpului” 148. În spatiul initierii neofitul

trebuie sa se confrunte cu ceea ce Eliade numeste, de exemplu, descensus ad

inferos. Este vorba de o coborâre în întunericul propriei fiinte, unde este

supus anumitor încercari. Daca le trece cu succes, initierea este omologata si

neofitul primeste un alt statut existential. El este nascut a doua oara si are

pentru prima data experienta unui timp de alta factura decât cel cotidian.

Acestea sunt reperele scenariului unei initieri. Daca ne-am opri aici, enigma

iesirii din timp s-ar rezolva destul de repede. Totusi premisa de la care

pleaca demersul de fata este ca nici un fenomen nu poate fi redus la o

singura si unica posibilitate de manifestare. Doar o viziune dogmatica ar

putea sustine acest lucru. Eliade însusi este de acord cu aceasta premisa

când sustine faptul ca exista mai multe tipuri de initiere. Lucru care

genereaza tot-odata mai multe posibilitati de a iesi din timp. Identificarea

acestora, precum si a modului lor de realizare, este scopul mai mult sau mai

putin explicit al lucrarii.

Înainte de a intra în problema propriu-zisa se impune stabilirea unei

serii de principii care vor sta la baza întregii argumentatii. Unul dintre ele a

fost amintit într-unul din capitolele precedente. Este vorba de diferentierea,

din punctul de vedere al structurii si formei, între diferite fenomene. Religia

Mamei se deosebeste de cea a Tatalui prin caracteristici legate de formele de

manifestare ale fiecareia dintre ele. Daca avem de-a face cu o astfel de

perspectiva, planul în care se desfasoara cercetarea este unul orizontal. Ca

urmare, mai multe fenomene pot fi grupate în categorii diferite, având drept

criteriu caracteristicile comune. Tipul de clasificare amintit este însa numai

primul pas în analiza fenomenelor religioase. El nu se ocupa de departajare,

ci se axeaza pe structurile de profunzime. Diferentierea pe verticala se va

face dupa alte criterii, si anume dupa diferitele trepte care se disting în

perimetrul fenomenelor apartinând aceleiasi paradigme. Exemplul cel mai la

îndemâna este cel al diferentierii între mase si elite. Ideea apare foarte mult

si la Eliade, chiar din primele eseuri. Marea majoritate a neofitilor parcurg

83

procesul initierii pâna la un anumit stadiu. Cei alesi merg pâna la capat, iar

rezultatul unei astfel de initieri este cu adevarat superior precedentului.

Când vorbeste despre religia materna a Greciei primitive, Eliade face

deosebirea între un nivel „popular”, cel al Marii Zeite cretane, si un nivel

„apartinând unor anumite elite” 149, corespunzând orfismului.

În cartea sa Nasteri mistice (de fapt titlul este Patterns Of Initiation,

adica Modele sau Paradigme ale Initierii), propune o clasificare morfologica

a diferitelor tipuri de initiere. Se disting urmatoarele categorii: 1) riturile de

pubertate gratie carora adolescentul accede la sacru, la cunoastere si la

sexualitate sau, mai exact, accede la conditia de fiinta umana; 2) initieri

specializate, pe care le întreprind numai anumiti indivizi, pentru a

transcende conditia umana si a deveni fiinte de conditie supranaturala sau

protejatii unor astfel de fiinte. Eliade le numeste initieri usoare si, respectiv,

dramatice. Acest tip de clasificare este însa foarte relativ. El însusi revine

spunând ca „aceasta a doua categorie de initiere utilizeaza în general temele

proprii riturilor de pubertate” 150. Comentariile lui Eliade nu sunt prea

lamuritoare, dar exemplul în sine va fi de ajutor în prefigurarea metodei de

lucru. La prima vedere se pare ca este vorba de acelasi tip de initiere, dar cu

grade de profunzime diferite.

Care este, în acest caz, diferenta dintre cele doua exemple evocate?

Avem de-a face cu o diferentiere pe verticala, în planul treptelor de

profunzime sau cu una pe orizontala, în sensul unei deosebiri de structura?

Daca ne referim la prima parte a întrebarii, analizând planul vertical trebuie

sa ne oprim la notiunea de intensitate a trairii religioase. Eliade face în

cartea sa despre samanism o serie de precizari foarte importante. Discutia se

refera la diferite curente aparent considerate ca fiind fundamental deosebite.

În final însa istoricul român al religiilor demonstreaza ca: „Diferenta nu este

în structura universului religios, ci în intensitatea (s.n.) experientei

religioase declansata de sedinta samanica” 151. Într-adevar, initierea

specializata utilizeaza aceleasi teme, acelasi scenariu ca si cea de pubertate,

însa la prima nu pot participa decât anumiti alesi, o anumita elita care

prezinta anumite semnalmente ca ar putea suporta duritatea unei asemenea

încercari. În acest caz succesul nu este asigurat „din oficiu”, nu orice neofit

ajunge neaparat un initiat. Sunt cunoscute si tragice esecuri. Este adevarat ca

structura ramâne aceeasi, însa diferenta specifica rezida în intensitatea, în

profunzimea trairii la care este acum supus neofitul. În acest caz este vorba

84

de depasirea conditiei umane, pe când initierea de pubertate implica mai

mult constientizarea trecerii într-o noua etapa din viata sa cotidiana. Asadar

acest tip de clasificare ramâne valabil doar în perspectiva profunzimii trairii

religioase.

Acesta constituie numai raspunsul la cea de-a doua parte a întrebarii,

cea a abordarii de tip vertical. Exemplul oferit prezinta aceleasi

semnalmente din punct de vedere structural, Eliade neprecizând mai multe

amanunte pentru a putea sustine si ideea unui alt tip de structura. Cu toate

acestea, nu se poate nega existenta mai multor tipuri de initiere. Lectura

atenta a lucrarii citate mai sus 152 scoate în evidenta multitudinea de

posibilitati ale unui scenariu initiatic: în capitolul De la riturile tribale la

cultele secrete, Eliade analizeaza un tip de initiere care are în centru

imaginea Magnei Mater. Capitolul Initieri eroice si initieri samanice este

dedicat initierilor de tip eroic, iar, în fine, ultima forma de initiere apartine

religiei crestinismului, prefigurând o actiune pur spirituala si ireversibila.

De la bun început trebuie precizat ca Eliade, într-o buna traditie

fenomenologica, face aceasta împartire neimplicând o judecata valorica.

„Nu putem spune ca exista o evolutie atunci când o tema initiatica cedeaza

locul alteia, nici o tema nu deriva genetic din cea precedenta si nici în cele

din urma, ca o tema anume este superioara (s.n.) alteia. Fiecare reprezinta o

creatie suficienta siesi” 153 .

În esenta, scenariul cel mai cunoscut propune o serie de încercari ale

neofitului în atingerea un anumit grad de initiere, adica a conditiei de

„spirit”, cum spune Eliade. Termenul generic, caracteristic pentru aceasta

stare este, bineînteles, acela de extaz. Daca în capitolul precedent s-a glosat

asupra semnificatiilor termenului, acum vom intra în detaliile initierii

propriu-zise. Scenariul începe printr-o coborâre în întunericul propriei fiinte,

unde are loc o confruntare cu diferite aparitii demonice. Aceste spirite îl

dezmembreaza de cele mai multe ori în bucati, înlocuindu-i, precum în

initierile samanice, organele vechi cu altele noi. El trebuie sa urce la Cer,

unde se întâlneste cu fiinte divine care îi dezvaluie diferite secrete, cum ar

fi: arta de a vindeca, de a zbura prin aer, de a întelege limba animalelor si

altele. În momentul când revine din transa extatica, el nu mai este aceeasi

persoana. Are acum puteri paranormale si poate fi considerat nascut a doua

oara.

Scenariul descris mai sus nu este, însa, unicul posibil. Cu toate ca

85

acopera o serie întreaga de încercari ce pot fi aduse la un numitor comun, el

nu epuizeaza caile de atingere a sacrului, de iesire din timp. Un indiciu în

acest sens îl da chiar Eliade în monografia sa despre samanism. În primul

rând samanii sunt niste exponenti ai unor societati arhaice nomade, care se

îndeletniceau în special cu vânatoarea. Una din cele mai importante

descoperiri ale geniului uman este, însa, agricultura. Legatura tainica cu

pamântul roditor a avut o mare influenta asupra spiritului uman. În Istoria

credintelor si ideilor religioase Eliade vorbeste de o adevarata „revolutie”.

Principala diferenta fata de modelul ontologic precedent, desi criteriul

cronologic nu este relevant în acest caz, ar fi faptul ca femininul devine

arhetipul fundamental. Femeia în ipostaza de Mama nascatoare are o

legatura secreta cu pamântul care rodeste. Mai bine-zis, numai ea poate

cunoaste legile nescrise ale pamântului. Femeia devine manifestarea vizibila

a ceea ce se va numi Magna Mater sau Marea Zeita.

Pentru a sublinia mai bine deosebirile, vom apela tot la Eliade, care

defineste samanismul ca pe o religie preponderent masculina: „ Morfologic

(s.n.), aceasta religie se apropie în linii mari de aceea a Indo-europenilor:

chiar prin importanta Marelui zeu celest sau al furtunii chiar prin absenta

zeitelor (…) amândoua societatile au o structura patriarhala” 154 . El opteaza

pentru un punct de vedere morfologic, distingând din capul locului cele

doua paradigme fundamentale. Desi samanismul nu este, probabil, cel mai

bun exemplu pentru o „religie a Tatalui”, „a Cerului”, elementele masculine

sunt fara îndoiala dominante155 . Însa absenta elementelor feminine si

preponderenta celor masculine ne obliga sa cautam o alta posibila

paradigma. Cum s-a vazut, în manifestare fenomenele nu exista niciodata în

stare pura. Totul se rezuma la o problema de „cântarire”. Acesta va deveni si

criteriul principal de clasificare a unor fenomene atât de complexe, ca cele

religioase.

Conceptul-cheie lansat de Eliade în istoria religiilor, legat de aceasta

morfologie a scenariilor bazate pe arhetipul Mamei, este acela de „ regressus

ad uterum”. Daca pâna acum am vorbit de un „descensus ad inferos”,

echivalentul acestuia în cel de-al doilea scenariu va deveni „ regressus ad

uterum” sau „ab origine”. La o prima observatie apar o serie întreaga de

diferente, dar pentru a pastra un echilibru al expunerii vom urmari pas cu

pas si acest al doilea scenariu.

Exemple de astfel de initieri abunda în opera lui Eliade. Aceasta

86

abundenta poate sa para atât de normala, încât sa treaca de cele mai multe

ori neobservata. Ca o masura de precautie trebuie sa spunem ca, daca în

celalalt caz am ales un exemplu cât se poate de cunoscut, caruia Eliade i-a

consacrat o întreaga monografie (Samanismul), acum vom încerca sa

pastram aceleasi proportii.

Bineînteles ca experienta Indiei a fost pentru tânarul bursier o întâlnire

deosebit de fructuoasa. Acolo l-au impresionat nu numai limba unui popor

cu o cultura milenara, dar si unele traditii, valorificate ulterior în întreaga sa

opera. Înca din primele carti publicate, Eliade sustine, pe baza descoperirilor

arheologice de la Harappa sau Morenho Daro, ideea existentei unui substrat

aborigen sau autohton al Indiei, anterior culturii ariane. În plus, înca din

tinerete el va elabora o lucrare despre un fenomen astazi destul de cunoscut

în întreaga lume. Este vorba despre traditia yoga, pe care Eliade a

cunoscut-o si a practicat-o în India. Nu vom face întreaga istorie a evolutiei

doctrinei yoga în opera sa, ci vom trece direct la problema care ne

intereseaza. Este vorba de descifrarea elementelor de structura care

caracterizeaza yoga, din perspectiva acestor arhetipuri. În acest sens nu vom

mai reveni asupra tezei timpurii, Yoga. Erotica mistica în Bengal, ci vom

vorbi numai de monografia finala, Yoga. Nemurire si libertate.

Dupa cum se stie, Eliade a fost tot timpul foarte precaut în a trage

concluzii definitive. El avea întotdeauna sentimentul relativismului care

trebuie sa primeze în orice cercetare. Întregul sau demers despre yoga

porneste de la ideea complexitatii fenomenului. Yoghinii erau considerati

atât sfinti, cât si magicieni, orgiasti, fakiri si vrajitori. Mai exact, Eliade

defineste yoga ca acel fenomen care se poate „adapta uneia sau alteia dintre

cai”. Important ramâne faptul ca în aceasta manifestare religioasa definitorie

pentru întreg spatiul indian se suprapun mai multe straturi de spiritualitate.

„Indo-europenii aduceau o societate cu structura patriarhala si cultul zeilor

Cerului si ai atmosferei, într-un cuvânt «religia Tatalui». Aborigenii

prearieni cunosteau deja agricultura si urbanismul (civilizatia Indusului) si

în general participau la «religia Mamei»” 156 . În mod paradoxal, în

fenomenul yoga cele doua tendinte profund contrare îsi gasesc o posibilitate

de „convietuire”. Concluzionând, Eliade îsi precizeaza foarte clar pozitia:

„Hinduismul, asa cum se înfatiseaza el la finele Evului Mediu, reprezinta

sinteza celor doua traditii, însa cu o predominare vizibila a factorilor

aborigeni: aportul indo-europenilor a fost în cele din urma complet asiatizat.

87

Hinduismul semnifica victoria religioasa a elementului autohton” 157. Aceste

afirmatii, facute de specialistul de necontestat în materie de yoga, ne dau

deci dreptul de a include fenomenul yoga între curentele religioase

exponente ale unei tipologii bazate preponderent pe elementul matern.

Pentru a nu intra în amanunte tehnice, evitate si în cazul samanismului, vom

puncta doar principalii piloni care configureaza acest tip de initiere.

Regressus ad uterum este o modalitate deosebit de raspândita de a

accede la sacru. Traiectul sau pleaca de la ideea reîntoarcerii la o stare

prenatala, amorfa, adica la conditia de samânta care ia fiinta din Magna

Mater. „Mortul se reîntoarce într-o stare larvara, foarte apropiata cu cea a

semintelor” 158. Este vorba, bineînteles, despre moartea temporara, care

constituie o etapa în scenariul initierii. Ritualul, de cele mai multe ori

într-un cadru nocturn, sustine un tip de initiere care presupune închiderea

neofitului într-un spatiu închis, o grota sau adesea chiar un mormânt, unde

trebuie sa petreaca un anumit timp, de obicei întreaga noapte. Acesta este un

exemplu tipic de ritual de iesire din pubertate.

Revenind la yoga, precizam ca deosebirea dintre ritualul descris

anterior si meditatia yoghina propriu-zisa rezida numai în faptul ca pentru

aceasta din urma întoarcerea la origini este un proces exclusiv interior. Deci

între cele doua nu se pune problema unei diferentieri de structura, ci doar de

orientare a energiei înspre interior sau, respectiv, exterior. Însa în ambele

cazuri se urmareste concentrarea întregii energii, cu scopul de a se reveni la

acea stare initiala si originara, printr-o pornire „împotriva curentului”.

Într-un cuvânt, orice efort al yoghinului se îndreapta înspre a face „exact

contrariul la ceea ce natura umana te forteaza sa faci” 159. Daca viata umana

este o curgere inexorabila spre moarte, el încearca sa refaca drumul înapoi si

sa se adape la sursa de unde izvoraste viata însasi. Astfel întelegem mai bine

si expresia deja consacrata de „ regressus ad uterum” sau „ab origine”.

Daca samanii erau, prin excelenta, maestrii extazului, yoghinii intra

într-o stare pe care Eliade o numeste „ enstaza”. Asupra termenului de

enstaza vom reveni cu explicatii mai detaliate. Deocamdata fenomenele vor

fi descrise doar la un nivel general. Totusi pot fi detectate si unele analogii

cu ceea ce s-a spus mai sus. S-a amintit clasificarea propusa de Eliade,

bazata pe diferentierea dintre mase si elite, din paradigma pe care am

numit-o „a Tatalui”. Acest lucru a facilitat distingerea diferitelor nivele de

profunzime ale trairii religioase. Si în aceasta paradigma o astfel de

88

subclasificare este posibila. Ritualul de initiere prin recluziunea temporara

nu necesita aptitudini deosebite, ce le-ar presupune complicatul proces de

initiere al unui yoghin. În yoga exista si pericole si riscuri de autocombustie,

cum aminteste si Eliade, însa ele devin minore în cazul ritualului de trecere

în maturitate.

Pentru a clarifica mai bine deosebirile dintre cele doua structuri diferite

de traire religioasa si pentru siguranta valabilitatii acestei clasificari în

genere, vom apela la o idee a lui Eliade, din volumul Yoga. Nemurire si

libertate. „Yoga nu poate fi în nici un caz confundata cu samanismul, nici

integrata printre tehnicile extazului: scopul yogai clasice ramâne autonomia

desavârsita, enstaza, în timp ce samanismul se defineste prin efortul de a

ajunge la „conditia de spirit”, de a realiza „zborul extatic”. Iata, deci, ca

retragerea în starea de increat, „regressus ab origine” este, morfologic

vorbind, diferita fata de cunoscutul „descensus ad inferos” samanic. Fiecare

apartine unei paradigme initiatice proprii, care se ramifica separat si

independent.

Prima întrebare nascuta în mod firesc se refera la modalitatea exacta

prin care are loc acest scenariu si care sunt etapele sale, în lega-tura cu

fenomenul temporal. Mai precis: cum anume are loc iesirea propriu-zisa din

timp? Totusi, înainte de a intra în miezul acestei probleme, deschidem o

paranteza pentru a analiza conceptele de masculin si feminin, din punctul de

vedere al stiintei religiilor. Pentru evitarea acuzei ca lucrarea foloseste

termeni aproximativi sau ca adopta acesti termeni pur si simplu, în virtutea

autoritatii lui Eliade – care îi utilizeaza uneori în studiile sale – autoritate nu

de putine ori contestata, deschidem o paranteza explicativa. Consideram

aceasta paranteza ca absolut necesara, mai ales ca deosebirea dintre

paradigme va constitui fundamentul argumentatiei ulterioare.

În vederea întelegerii distinctiei dintre „religia Mamei” si cea „a

Tatalui” trebuie sa ne întoarcem la perspectiva psihologiei sexelor a lui

Bachofen. Învatatul german, pentru prima oara (dupa stiinta noastra), pune

problema deosebirilor dintre sexe în termeni stiintifici. Cartea sa Geschlecht

und Character este, bineînteles, o opera de pionierat care are la baza

criticismul kantian, dar care constituie, în acelasi timp, o buna introducere,

evidentiind importanta problemei în discutie. Distinctia nu este nicidecum

un simplu artificiu formal, ci reprezinta dualitatea primordiala, în plan

ontologic, a celor doua sexe. Desi exegeza lui Bachofen are serioase nuante

89

misogine, ea ramâne, totusi, unul dintre pietrele de temelie ale cercetarii în

domeniu. El este primul care intuieste necesitatea distinctiei dintre postura

de femeie-mama si femeie-iubita, în cadrul paradigmei care sta sub semnul

feminitatii.

Daca vorbim despre o „religie a Mamei”, nu se poate sa nu-i amintim

alaturi de Bachofen, citat mai sus, si pe Duerr, pe Przyluski sau chiar pe

Jung, ale caror cercetari în domeniu au adus o importanta contributie la

stabilirea parametrilor problemei. Unul dintre cei mai patrunzatori

cercetatori ai fenomenului ramâne însa Julius Evola. Cartile sale, dintre care

amintim Metafizica sexului, Traditia ermetica sau Yoga secreta a puterilor

divine, reusesc sa se desprinda de imensul material factologic si sa propuna

o serie de interpretari deosebit de interesante. În primul rând Metafizica

sexului este o lucrare dedicata exclusiv lamuririi conceptului de feminitate si

a raportului sau cu masculinul, într-un sens foarte concret al termenului. Mai

precis, Evola circumscrie sfera de cuprindere a conceptului, ca fiind „limita

cosmica” 160, el identificând divinitatile feminine cu sfera universului creat.

De la bun început face distinctia fundamentala între cele doua tipuri de

religie, pornind de la Banchetul lui Platon. „Nu este o întâmplare, spune

Evola, ca aceasta teorie este pusa în gura unei femei, în primul rând si în la

doilea rând, în gura Diotimei din Mantineea initiata în Misterele ce pot fi

numite, cu drept cuvânt «Misterele Mamei» si care trimit la stratul preelenic,

preindoeuropean, al unui civilizatii teluric si ginecocratic orientate.

Rezervându-ne dreptul de a reveni asupra acestui punct, vom spune aici

numai ca pentru o atare civilizatie, ce pune misterul matern al procreatiei

fizice în vârful conceptiei sale religioase, persoana individuala nu are o

existenta proprie, este caduca si efemera, vesnic numai pântecele cosmic

matern, unde ea se dizolva necontenit, dar de unde va renaste vesnic: la fel

cum, la un copac frunze noi dau în locul celor cazute 161. Este contrariul

conceptului de nemurire veritabila si olimpiana care presupune însa ruperea

legaturii naturaliste si teluric-materne, evadarea din cercul procreatiei,

ridicare spre regiunea imu-tabilitatii si a fiintei pure. Dincolo de aspectele

de o deconcertanta modernitate darwinizanta, în erotologia expusa de catre

Diotima razbate deci spiritul arhaicei religii pelasgice si telurice a Mamei

(s.n). Care sunt «misterele depline» la care ea face aluzie, vom vedea mai

departe. Aici e esential sa remarcam ca prin teoria androginului si prin aceea

a supravietuirii întru specie, avem doua conceptii efectiv antitetice (s.n), una

90

în spirit metafizic, uranic viril si, eventual, prometeic, cealalta în spirit

teluric-matern si fizic” 162.

Se remarca faptul ca si Evola atrage atentia asupra originii

preindoeuropene a cultului matern, idee pe care am întâlnit-o si la Duerr,. si

la Eliade. Autorul Metafizicii sexului face distinctia între doua tipuri

fundamental diferite de abordare a sacrului. Pe de-o parte avem o religie a

Mamei, telurica si legata de universul creat, avându-si „salvarea” în acel

izvor al Cosmosului creat, inepuizabil si infinit, din care ia nastere orice

lucru, numit, în termenii lui Eliade, „unitatea primordiala dinainte de

Creatie”. Pe de alta parte, contraponderea acesteia este în forma unei „religii

a Tatalui”, cu care suntem poate mai obisnuiti, din cauza religiei crestine. În

acest caz avem de-a face cu concepte ca imutabilitate, statism si „prezent

etern”, care îsi gasesc punctul culminant în ceea ce misticii numeau unirea

cu Tatal sau cu Unul, acea „unio mystica” pur spirituala. Dizolvare în Mama

si împlinire în Tata devin, deci, cele doua „conceptii antitetice” cu care se va

opera în continuare, fiind punctele de plecare în sustinerea argumentatiilor

scenariilor specifice fiecarei paradigme religioase, în ceea ce priveste iesirea

din timp. Interesant de amintit ar fi si faptul ca spre aceasta pereche de

termeni antitetici ne trimite si teoria „obiectelor ideale” a lui Culianu. Acolo

exista aceeasi problema a gasirii perechii de extreme, binare si antitetice, în

limitele careia un fenomen poate fi descris. Aplicata la contextul actual,

teoria ar avea urmatorul rezultat: daca s-ar accepta, pentru fenomenul

religios respectiv, perechile contrare, acelea ar deveni limitele extreme între

care si în functie de care el poate fi definit. Acest lucru ar restrânge

considerabil spatiul de speculatie si ar propune un instrument cu ajutorul

caruia poate fi sistematizat fenomenul în cauza. Cu alte cuvinte, daca un

fenomen religios este privit prin perspectiva acelor perechi binare, el este

„constrâns” de a fi definit în functie de ele. Premisele acceptarii celor doua

paradigme fiind deja stabilite, urmeaza analiza detaliata a implicatiilor

fenomenului temporal în diferitele ipostaze ale acestora. Pe scurt, se va

cerceta modul exprimarii timpului în diferite curente religioase, apartinând

paradigmei materne, respectiv paterne. Cuprinzând prin statutul lor de

perechi binare antitetice întreg spectrul de manifestare din sistemul astfel

creat, paradigmele propuse devin totodata si limitele, prin care poate fi

exprimat timpul .

În fond este aceeasi idee ca în teoria relativitatii unde totul depinde de

91

punctul de vedere la care ne raportam. Absolutul depaseste orice concept.

Însa daca faptele sunt privite într-un anumit mod, adica daca perspectiva

este acceptata, atunci consecinta fireasca ar fi aceea ca un context impune la

rândul lui o serie de limitari. Luarea în calcul a unor restrictii si norme

devine necesara. Aceasta situatie ofera marele avantaj prin faptul ca

debaraseaza fenomenul de balastul haotic, supunându-l „cosmicizarii” de

care vorbea si Eliade.

Ca în orice lucru exista un aspect pozitiv si unul negativ al problemei.

Pe de-o parte este bine ca s-a obtinut un criteriu sistematic de a analiza a

unui fenomen atât de eterogen cum este timpul. Pe de alta parte apare riscul

de a nu-l surprinde în totalitate. Între cele doua optam pentru solutia plasarii

timpului între coordonatele stabile ale unui sistem astfel constituit. În

paranteza fie spus, totalitatea este oricum un fel de fata morgana niciodata

cuprinsa în întregime. Daca se admite ca manifestarile religioase pot fi

clasificate în „religia Mamei” si respectiv a „Tatalui”, ca perechi binare

antitetice, atunci timpul, privit ca un fenomen religios, primeste o sansa de a

fi exprimat în functie de acesti termeni. Mai mult chiar, daca termenii sunt

antitetici, atunci ei reprezinta limitele extreme, între care fenomenul în

discutie poate fi definit.

Exista un punct în care Evola si Culianu se întâlnesc si teoriile lor

devin complementare. Unul scoate în evidenta profunda, dar mai ales

antitetica diferenta de structura între cele doua tipologii religioase, iar

celalalt afirma ca ideea de binaritate antitetica configureaza, în acelasi timp,

limitele extreme între care se poate desfasura un fenomen. În cazul de fata

timpul este un astfel de fenomen religios, care obtine de la perechea de

termeni antitetici coordonatele prin care se poate manifesta în mod nehaotic.

El se va „cosmiciza”, fiind „constrâns” sa se manifeste între anumiti

parametrii. Acestia sunt perechile de termeni antitetici, corespunzând celor

doua tipuri de religie. Orice religie, fiind implicit, si un scenariu initiatic,

cele doua tipuri amintite devin, în principiu, tot atâtea posibilitati de a iesi

din timp.

În esenta este aceeasi idee de la care s-a plecat în prezentul capitol,

dupa care „dialectica sacrului tinde sa repete o serie de arhetipuri”. Iata o

posibila explicatie a „repetarii” lor. Fiind doua puncte extreme, nu exista

alta solutie, decât o pendulare de la una la cealalta. Figura Mamei si cea a

Tatalui sunt arhetipurile care constituie parametrii extremi ai ecuatiei

92

propuse aici. Nu este vorba de nici o figura de stil, ci de o realitate care sta

la baza întregii stiinte a religiilor. În acest fel se delimiteaza aria teoretica de

cuprindere a problemei pentru ca, în continuare, sa se treaca la o analiza mai

punctuala.

În finalul capitolului se poate sublinia ideea ca timpul nu mai este o

notiune vaga si aproximativa, ci a primit dimensiunile unui fenomen

religios, care se preteaza unei analize sistematice în contextul operei

teoretice a lui Eliade. În continuare demersul se va diversifica printr-o

abordare pe cele doua coordonate amintite: planul orizontal sau de

diferentiere a formelor si cel vertical, de departajare a treptelor de adâncime,

al treptelor temporale.

4. Perspectiva de suprafata sau orizontala

Întrebarea cea mai justificata care s-ar putea pune dupa paginile

anterioare ar fi ce înseamna exact aceasta perspectiva? Dupa cum s-a vazut,

capitolul precedent stabilea posibilitatea unei clasificari din punct de vedere

morfologic în religia Tatalui si cea a Mamei. Acestea se refera la formele de

manifestare pe care le poate lua timpul. În demersul de fata vom încerca sa

intram în detaliile interne ale paradigmelor. În rezumat se poate spune ca

religia Mamei este o religia care are sens de interiorizare, de retragere, de

repliere în raport cu un centru. De aceea Eliade accentueaza expresia

regressus ab origine sau ab uterum. De cealalta parte, religia Tatalui are un

sens contrar. Ea încearca sa depaseasca limitele unei lumi materiale pe care

o considera inferioara. Pentru a întelege într-un mod mai subtil mecanismul

interior al acestei configuratii amintim distinctia pe care o face însusi Eliade

între cele moduri de a se atinge eliberarea ( moksa). Precizam ca eliberarea

nu este altceva decât iesirea din timp. Cele doua posibilitati sunt: „fie prin

inactiune, detasare si contemplatie, într-o gnoza pura, fie, dimpotriva, prin

act, angajare, experienta si meditatie. Cea de-a doua cale a libertatii era

93

mentionata si în Oceanografie (p.70) unde se referea în mod direct la

meditatie, careia îi este opusa contemplatia. Aceasta opozitie este bine

precizata în contextul indian; aici Yoga se opune contemplatiei detasate,

preconizata de metafizica upanisadelor si a celorlalte darsana (s.a), aceasta

fiind o meditatie, experienta concreta. Contem-platia, precizeaza Mircea

Eliade, «înseamna o perfecta subordonare a tuturor facultatilor în profitul

inteligentei pure, singura în stare sa-si apropie adevarurile metafizice sau

teologice»; în opozitie cu aceasta, în meditatie «inteligenta are un rol

secundar, limitat la conservarea luciditatii», rolul principal jucându-l

asteptarea, vointa, asimilarea etc.” 163

Pentru început vom acorda atentie religiei Mamei deoarece ea este mai

pretentioasa si mai putin cunoscuta. Femininul luat ca atare are o

multitudine de fatete. O definire exhaustiva ar fi inevitabil sortita esecului.

O încercare mai realista consta în surprinderea câtorva aspecte mai

interesante. Între cei care au încercat sa teoretizeze notiunea de feminitate

l-am amintit deja pe Julius Evola. El insista mai mult asupra aspectului

feminitatii în asociere cu abisalul, cu tenebrosul sau cu magicul. De

asemenea reia si adânceste intuitia lui Bachofen, cu privire la ramificarea

tipologica a feminitatii în ipostaza de mama si, respectiv, de iubita. În

aceasta ordine de idei, Evola vorbeste de un arhetip demetric, punându-l

alaturi de unul afroditic, si chiar artemidian. Primul reprezinta, bineînteles,

femeia sub aspectul ei matern, iar al doilea în ipostaza de iubita, dar si de

fecioara. Reluam argumentatia referitoare la discutia asupra cartii lui Hans

Peter Duerr. Acolo se vorbeste despre o posibila distinctie între imaginea

mamei si cea a iubitei. Astfel trebuie mentionata distinctia, semnalata de mai

multi antropologi, printre care si Eliade, pe care o fac de obicei populatiile

primitive cu privire la statutul femeii înainte si dupa nastere. Aducerea pe

lume a noului suflet prejudiciaza foarte serios calitatile intrinseci ale femeii.

Mai exact este vorba de posibilitatea de a accede la sacru, de a face parte din

cortegiul Marii Zeite. În favoarea acestei afirmatii nu trebuie sa ne gândim

decât la un exemplu, poate cel mai la îndemâna, si anume cel al vestalelor

romane. Este drept ca, dintr-un alt punct de vedere, femeia-mama este

singura cunoscatoare a misterelor creatiei.

Pe lânga ipostaza de „limita cosmica”, femeia a fost identificata si cu

conceptul de materie, hyle-ul grec, prakriti-ul indian sau natura naturans

european. Ambele sunt în limbile respective de gen feminin. Concluzia lui

94

Evola este ca arhetipul feminin nu se rezuma la maternitate, la Magna Mater

pamânt, la universul terestru sensibil, el primeste si unele valente

metafizice, de unde si titlul cartii, specifice masculinitatii. Problema de care

ne lovim este totusi lipsa unui criteriu valid pentru a putea delimita sfera de

cuprindere a diferitelor arhetipuri.

a) Ipostaza iubitei, o alta paradigma?

Una din solutiile posibile o propune eminentul indianist Helmuth von

Glasenapp care, într-un articol dedicat diferentierii dintre tantrism si

shaktism, constata aceeasi nesiguranta. Aceste doua curente religioase

indiene reprezinta exact cele doua ipostaze ale feminitatii amintite mai sus.

Tantra are în centru ideea de unificare, într-o unitate superioara, a celor

doua principii antagonice, masculinul si femininul. În terminologia specifica

ele se numesc Shiva si Shakti. Problema este ca multi cercetatori sunt tentati

sa confunde cele doua curente. De la aceasta neîntelegere pleaca reflexiile

lui Glasenapp. Shaktismul este o religie care are în centru exclusiv

divinitatea materna Durga. Cultul ei este, într-adevar, foarte raspândit în

India si se pare ca ar putea proveni dintr-un fond mai vechi prearian. Aici

parerile lui Glasenapp si Eliade se întâlnesc. Mai important este faptul ca

indologul german observa între cele doua curente deosebiri fundamentale.

Este vorba, în primul rând, de statutul si ponderea femeii. În shaktism,

aceasta este centrul în jurul caruia se învârte întreg universul, pe când în

tantrism este, în cel mai bun caz, egala principiului masculin. Acesta din

urma este aproape întotdeauna primordial, femininul fiind numai un derivat

necesar accederii la unitate. Nu ne propunem sa rezumam aici întregul

articol, dar hotarârea cu care Glasenapp subliniaza aceste distinctii ne face

sa credem ca avem de-a face cu doua aspecte tipologic diferite. Mama si

iubita nu mai sunt doar aspecte diferite ale aceluiasi tip de religie, ci fac

parte din sisteme diferite, de sine statatoare. Din aceasta perspectiva nu mai

avem de-a face cu un binom (masculinul si femininul, religia Mamei si

religia Tatalui), ci cu un trinom. Daca tinem seama ca fiecare constituie o

cale de iesire din timp, atunci problema devine extrem de importanta. Noua

configuratie înmulteste posibilitatile care trebuie luate în calcul.

Deocamdata putem afirma ca aceste idei sunt înca simple supozitii ce vor fi

confirmate sau infirmate de cele ce vor urma. Cert este ca o astfel de

95

perspectiva orizontala este obligata sa ia în discutie toate posibilitatile. Care

va fi adevarata configuratie, nu vom vedea decât dupa analiza celor doua

interpretari: cea a lui Glasenapp, care distinge mama de iubita si cea a lui

Evola, care vede cele doua aspecte într-o unitate a arhetipului feminitatii.

Deocamdata însa o sa urmarim o serie de glosari interesante facute de

Evola pe marginea dublului aspect al feminitatii afroditice. În Metafizica

sexului se fac unele precizari importante cu privire la valentele negative,

demonice, care le poate lua acest tip de feminitate. Iubita nu este numai

inspiratie si calauza spre divin, ci ea poate deveni uneori teribila si

amenintatoare. Evola însusi recunoaste, în continuarea ideii de mai sus, ca

acest aspect al feminitatii afroditice, „de forta dizolvanta, ravasitoare,

extatica, abisala a sexului este oarecum opus feminitatii demetrice” 164 si se

manifesta, în special, în postura de fecioara sau de femeie necasatorita.

Deznodamântul este însa dual: demonic pe de-o parte, dar si mântuitor pe de

alta. Cele doua fatete ale modelului afroditic se manifesta, deci, ca un ianus

bifrons, ducând fie la nebunie, în sensul clinic si deci la un total esec, fie la

mania divina si la atingerea scopului ultim. Rezultatul final este, probabil, în

ambele cazuri, moartea fizica, stiut fiind faptul ca iubirea a fost

dintotdeauna asociata cu moartea. Problema este cea a distinctiei dintre ele,

a felului în care este valorizata si interpretata moartea, în fiecare din cele

doua exemple, precum si a sensurilor ei. Pentru ilustrarea ideii punem fata în

fata admirabilul pasaj din Tristan si Isolda a lui Wagner, cu posibilitatea

mântuirii prin intermediul principiului feminin si poezia Lamia de John

Keats.

Cele doua opere, atât de diferite din multe puncte de vedere, au în

comun aceeasi sondare a legaturii profunde dintre eros si thanatos. Punctul

de plecare este comun, transcenderea conditiei umane, însa deznodamântul

este total diferit. Wagner spune totul concis, în cuvinte foarte simple: „In

des Weltatems-Wehendem All–Versinken–Ertrinken-Unbewußt-Höchste

Lust”165. Avem aici, poate ca niciunde altundeva, la un loc, toate elementele

care ilustreaza scenariul iesirii din timp pe calea arhetipului matern. În

primul rând este vorba de sufletul lumii, al cosmosului, cu conotatia

germana de Tot („All”), apoi avem ideea de imersiune, de înec, prin

regressus ad uterum, de unire cu acest Tot, de pierdere a cunostiintei si, mai

ales, de suprema voluptate. Tristan spune: „Sa murim deci pentru ca,

nedespartiti, vesnic unul, fara sfârsit, fara trezire, fara teama, fara nume în

96

iubire-mbratisati, dându-ni-se numai noua iubirea s-o traim.” 166 Este evident

ca Wagner ilustreaza mai degraba ideea unei împliniri, decât a unei palide

esuari în nebunie. O îm-plin-ire pe un fond panteist, o contopire cu Totul, al

carei punct final exclude orice posibilitate de conceptualizare. Ideea de

regresiune este implicit legata si de aceea de uitare si de somn. Eminescu, în

poezia O mama, reia, aproape punctual, aceleasi idei. Nu insistam, dar se

cuvine sa subliniem ca, la poetul român, mama si iubita fac parte din aceeasi

paradigma.

Poezia lui Keats este o prelungire a unui strigat neauzit si deznadajduit

al unui cavaler ratacitor, cazut prada unei Circe medievale. În acest caz

elementele conduc tot spre concluzia unei pierderi, dar de aceasta data

fundalul este o pura disperare. Caracterizarea cea mai buna a starii o gasim

tot la Evola. Iubita devine acum o „zeita neagra abisala, Mater Tenebrarum,

Hecate subpamânteana, a lumii inferioare, Mama înspaimântatoare” 167. Din

nou se observa aceeasi contopire dintre ipostazele mamei si iubitei.

Într-adevar Eliade vorbeste în aceeasi masura si de acea vagina dentata, care

poate fi fatala eroului, dar si de Mama, în aspectul ei terifiant si ucigator.

Zeita Kali este Mama neagra cu un lant de capete de demoni la gât, zeita ce

poate distruge întreg universul. Numele ei este apropiat de kala = timp, care

mai înseamna si negru, cum spune Eliade în Imagini si simboluri168.

Concluzia care se poate trage este exprimata foarte bine de Tucci în cartea

sa despre mandala. „Adevarul care pentru una e mântuire poate fi pentru alta

pierzanie, asa cum, rau utilizata, formula îmblânzitorilor de serpi îl ucide pe

cel ce se foloseste de ea” 169.

Pe baza celor discutate nu se poate face o distinctie neta si valabila

între aspectul de mama si cel de femeie-iubita. Este adevarat ca

manifestarile sunt total diferite, una este mama si cu totul altceva reprezinta

iubita. Totusi trasaturile comune sunt cele care prevaleaza. Chiar daca

fiecare aduce cu sine o imagistica specifica, scopul ultim este gasirea unui

numitor comun. Atât mama, cât si iubita converg spre una si aceeasi sfera de

semnificatii, aceea de unire, de contopire a contrariilor în ceva superior, dar

sub o forma concreta, de Întreg sau de Tot. Cel mai important de retinut este

propensiunea spre concret si, implicit, o întreaga tendinta de concretizare a

fenomenelor în cazul paradigmei materne. La acestea se adauga si faptul ca

ambele se asociaza cu ideea de somn si uitare. Toate semnificatiile care

converg înspre acest sens fac parte din aceeasi paradigma. Este drept ca

97

realizarea actului unirii este diferit. Unirea cu mama este o unire cu un

principiu unic, totalizant. Unirea în cazul ipostazei iubitei este înfaptuita

prin întregirea a doua jumatati. Pentru a evidentia diferenta între ipostazele

de mama si de iubita, oportuna pare a fi compararea lor cu ceea ce am numit

scenariu patern. Cu totul alta va fi configuratia în cazul paradigmei tatalui.

Daca într-un caz este vorba de o unire concreta, materiala, care presupune o

cufundare în somn si uitare, dincolo întâlnim doar una spirituala, mai curând

abstracta, sinonima cu amintire (anamnesis), trezire, iluminare. Anticipând

putem spune ca „Dumnezeu (Tatal n.n.) este ceea ce ramâne dupa ce dai la o

parte natura si creatura (s.n.)”170.

Revenind la teza lui Glasenapp, putem spune ca acesta are, fara

îndoiala, dreptate când afirma ca mama din shaktism nu are aceeasi origine

cu zeita complementara principiului masculin din tantrism. Interesul de fata

se îndreapta spre structurile de sens. Bineînteles ca deosebirile exista si sunt

cât se poate de evidente. Totusi ele nu sunt atât de semnificative ca sa se

poata constitui într-o alta paradigma diferita de cele amintite anterior, cea a

Mamei si cea a Tatalui. Figura iubitei reprezinta numai una dintre

variatiunile pe aceeasi tema mare a feminitatii. Ea nu se poate coagula într-o

alta paradigma distincta. De aceea, din punctul nostru de vedere, arhetipul

afroditic al iubitei nu se constituie într-o paradigma diferita, de sine

statatoare, capabila sa ne ofere scenariul unei cai diferite de iesire din timp

si pasibila a fi pusa alaturi de cea a Mamei si de cea a Tatalui. În acelasi

context poate fi amintita si parerea Marijei Gimbutas, una dintre

specialistele în materie de religie primitiva. Concluzia ei destul de extinsa

merita sa fie citata în întregime: „Fertilitatea este asadar numai una din

multiplele functii ale zeitei. Este incorect sa numim zeitele din paleoliticul

superior si din neolitic «zeite ale fertilitatii», asa cum se mai face în

literatura de specialitate. Fertilitatea pamântului, astfel cum a fost prezentata

mai sus, a devenit o preocupare primordiala numai în era producerii hranei.

Ca atare, trebuie precizat ca nu aceasta era functia principala a zeitei si nu

are nimic de-a face cu sexualitatea. Zeitele epocilor paleolitica si neolitica

erau în primul rând creatoare ale vietii, nu Venere sau frumuseti, si în mod

hotarât nu sotii ale zeitatilor masculine. Celalalt termen generic pentru

zeitele preistorice este «Zeita Mama», ceea ce constituie o denumire

confuza. Este adevarat ca avem imagini ale mamelor si protectoarelor vietii

tinere si ca exista Mama-glie si Mama mortilor, dar restul imaginilor

98

feminine nu pot fi incluse în termen de «zeite-mama». Spre exemplu, zeita

pasare si zeita sarpe nu sunt întotdeauna mame, asa cum nu sunt multe alte

imagini ale regenerarii si transformarii” 171. Se poate lesne observa ca si

cercetatoarea amintita vede o serie de diferente între diferitele ipostaze ale

femininului. Ideea este ca imaginea Mamei nu epuizeaza toate semnificatiile

posibile. Ea este doar una din aspectele feminitatii. Toate însa fac parte din

acelasi gen de spiritualitate. Imaginile de „zeita-pasare si zeita-sarpe” vor fi

regasite în literatura lui Eliade. Marija Gimbutas o denumeste generic religia

vechii Europe înainte de infiltrarea popoarelor indo-europene. O situatie

similara am întâlnit si în India, iar trasaturile comune pe care le subliniaza

Eliade, dintre religiozitatea populara de la noi si cea indiana, sunt puse

într-o noua lumina.

Care ar putea fi totusi sursa acestei neconcordante dintre imagini? În

primul rând trebuie spus ca ele provin din perioade temporale diferite.

Imaginea Mamei Pamânt este considerata posterioara. Ea îsi face aparitia

abia o data cu descoperirea agriculturii care este totusi destul de târzie în

raport cu celelalte. În al doilea rând poate cele mai cunoscute Mari Zeite ale

vechimii nu sunt zeite tipice ale pamântului. Nici Isthar, nici Astarte, nici

Kali si nici Isis nu au aceasta valenta în recuzita lor. Ele sunt mame ale

zeilor, dar sunt în acelasi timp si iubite pasionale, chiar desfrânate. Mai

mult, Isthar si Astarte sunt chiar zeite ale cerului. Cum se poate explica acest

lucru având în vedere propensiunea spre cer a zeitatilor masculine? Care

este elementul diferentiator? Chiar daca sunt divinitati celeste, zeitele sunt,

prin excelenta, creatoare. Sfera lor de actiune ramâne universul creat vizibil

si manifestat. Ele reprezinta un fel de „continuum ce leaga si sustine

Universul”172, „forta vitala universala” si „constiinta Totalitatii manifestate”.

Daca femininul este preponderent imanent descris în limita cosmosului

vizibil, masculinul primeste atributele transcendentului invizibil si spiritual.

Obiectiv vorbind, se observa ca si în natura exista totusi numai doua

sexe. Dar întrebarea care se pune în continuare ar fi daca nu cumva poate

intra în discutie si al treilea gen, hibrid sau neutru. Cu alte cuvinte, daca nu

este vorba de o paradigma care sa contina elemente din ambele structuri

amintite pâna acum. Acest lucru ar constitui mai mult o exceptie, însa poate

fi, totusi, pur si simplu trecut cu vederea. Foarte interesant este faptul ca o

astfel de cale asa-zisa de mijloc, hibrida, având ca punct terminus

contopirea celor doua, nu poate exista în stare pura. Mai exact nici un fapt

99

religios, cum vom vedea, nu apartine în totalitate uneia sau celeilalte dintre

paradigme. Fenomenele sunt oricum hibride. Teoretic, numai în retorta este

posibila reprezentarea unui exemplu de apartenenta absoluta la una dintre

paradigme si tot asa, numai într-un caz artificial fabricat poate fi atins acel

echilibru perfect între contrarii. În orice caz, chiar daca s-ar realiza acel

statut de echilibru perfect, traiectul initiatic de iesire din timp poate fi

refacut dupa elementele celor doua, fundamentale.

b) Cum se stabileste apartenenta la o paradigma?

În manifestarea reala, imediata, a faptului religios, niciodata un

fenomen nu exista în stare pura, neamestecata. Întotdeauna avem de-a face

cu un amestec de tendinte. Problema este cum se poate sti când un curent

religios apartine uneia sau celeilalte dintre tipologii? Istoria ne arata ca de

fiecare data unul dintre cele doua principii va avea suprematia. Unul dintre

ele, fie masculinul, fie femininul va iesi mai mult în evidenta. Trasaturile

tipice ale unuia vor fi preponderente. Totul se rezuma la o chestiune de

cântarire a acestor caracteristici. Acesta este si cel mai bun criteriu de a

clasifica cele doua tendinte opuse de iesire din timp, prin identificarea

structurii fiecarui exemplu de manifestare religioasa dupa formele sale.

Daca este vorba de o cale care accede la absolut prin intermediul universului

material, atunci avem de-a face cu o religie a Mamei. În schimb, daca

principiul material este negat mai mult sau mai putin vehement, atunci ne

confruntam cu o religie a Tatalui. „Fiul”, calea de mijloc, nu are drept de

cetate. El prefigureaza reperul imaginar cu ajutorul caruia se va evalua

gradul în care fenomenele cercetate se apropie de unul sau de celalalt dintre

punctele extreme. O asemenea stare de echilibru perfect între cele doua

extreme exista, fiind echivalenta cu starea T din fizica, dupa teoria lui

Lupascu, „un stadiu, o situatie care se afla la jumatatea trecerii de la

potentializare la actualizare” 173. Din pacate aceasta stare refuza orice idee de

statism, ea fiind prin esenta dinamica. Ca urmare, acest „echilibru

antagonist” sau „echi-antagonism” este mai mult un „du-te vino” 174. De

aceea, chiar daca ar exista ipotetic o paradigma a „Fiului”, la jumatatea

drumului dintre Mama si Tata, în excursul de fata nu ar face decât sa încurce

lucrurile.

Revenind la firul discutiei, solutia consta într-o analiza din punct de

100

vedere morfologic a diverselor curente religioase si în identificarea

paradigmei specifice. Pentru a întelege mai bine cele spuse anterior, dar si

pentru ca aceste discutii sa nu ramâna pure speculatii teoretice, putem aplica

acest criteriu la exemple cunoscute. Pentru moment se vor trage doar

concluzii aproximative, urmând ca totul sa fie reluat, cu explicatii mai

amanuntite. Un exemplu banal ar fi cel al samanismului, al carui tel final

este acea „conditie de spirit”. În timpul extazului samanic, corpul este

abandonat într-o stare similara cu moartea, pentru ca spiritul, astfel eliberat,

sa poata zbura în sferele superioare. Dincolo de orice comentariu de detaliu

avem de-a face, bineînteles, cu o structura de tip patern.

c) Cum pot fi analizate fenomene în interiorul unei paradigme?

Problema poate aparea atunci când, tot din perspectiva orizontala,

suntem nevoiti sa punem alaturi si sa comparam fenomene religioase de

aceeasi structura, apartinând, bineînteles, aceleiasi paradigme. Un exemplu

edificator îl gasim chiar în opera teoretica a lui Eliade.

Crestinismul este un alt exemplu cunoscut pentru o religie de tip

patern. Într-adevar, eforturile unui credincios crestin au ca scop

spiritualizarea fiintei sale si, prin aceasta, apropierea de Dumnezeu, care

apare chiar sub un aspect patern. Gradul cu care va fi negat principiul opus,

adica materialul, este singurul criteriu prin care putem sa comparam

curentele religioase apartinând paradigmei Tatalui. Bunaoara, crestinismul

este mai vehement în condamnarea materiei, a corpului în general, decât

samanismul. Din aceasta cauza el apartine „religiei Tatalui” într-un grad mai

mare decât samanismul. Altfel spus, crestinismul se apropie mai mult de

situatia pura, ideala, dar si extrema a paradigmei. Pe de alta parte, analizând

fenomenul gnostic putem observa ca avem de-a face tot cu o structura

spiritual-paterna. Chiar daca uneori apare Sophia feminina, natura ei este tot

spirituala. Se remarca vehementa cu care este negata materia, mult mai mult

decât în crestinism. Sunt cunoscute unele afirmatii ale unor teologi crestini

care, de pe o pozitie de denigrare a curentului gnostic, gaseau numai vorbe

de admiratie pentru asceza acestora. Prin urmare, gnosticismul este cel mai

apropiat de idealul unei „religii a Tatalui”. În imediata sa apropiere se afla

crestinismul, asa cum este îndeobste cunoscut, fara sa intram în amanunte.

În fine, urmeaza samanismul a carui atitudine este cea mai „blânda” dintre

101

cele trei citate mai sus, în ceea ce priveste corpul material.

De fapt, majoritatea cailor, oricât de „puriste” ar parea, pastreaza

„reziduuri” ale unor structuri care trimit spre celalalt pol. Problema consta

în cântarirea sau, mai precis, în evaluarea unui fenomen pe axa dintre cele

doua paradigme. Exemplele de mai sus au fost toate doar din sfera

modelului Tatalui, deoarece acestea sunt mai cunoscute si mai putin

controversate. Ele vor fi, bineînteles, extinse si asupra paradigmei materne.

d) Fundamentarea teoretica a originii acestor paradigme

În finalul acestor consideratii, prin care am vrut sa subliniem

complexitatea conceptelor de „religie a Mamei”, respectiv „a Tatalui” si mai

ales sa vedem daca nu exista cumva, pe lânga cele doua consacrate, si o alta,

cu care sa formeze o triada, amintim cuvintele lui Jung, care rezolva într-un

mod elegant problema originii acestor imagini. El ajunge la urmatoarele

concluzii. „Asa cum o nastere naturala care aduce pe lume o forma vie nu

este pricinuita de nici o refulare, tot astfel creatia artistica si spirituala

reprezinta un proces natural, chiar daca este proiectata o forma divina. Si nu

este nicidecum întotdeauna o problema religioasa, filosofica sau chiar

confesionala, ci mai curând un fenomen natural general raspândit. El

formeaza cheia reprezentarilor divine în general care sunt atât de vechi,

încât nu se stie exact daca ele provin dintr-o imagine paterna (sau respectiv

materna n.n) sau aceasta imagine provine din ele.” 175 În aceeasi ordine de

idei, Lévy-Bruhl vorbeste de acea „participation mystique”, de acea

legatura, bazata pe analogie, dintre elementele exterioare si functiile gândirii

umane. Astfel putem afirma ca aceste reprezentari nu au un caracter

aleatoriu sau sporadic, ci pot constitui baza unei argumentatii serioase. Mai

mult, chiar Jung pledeaza pentru capacitatea acestor imagini de a se

constitui în structuri universale. „Este vorba, bineînteles, nu despre

reprezentari mostenite, ci despre o dispozitie înnascuta pentru formarea unei

reprezentari paralele, respec-tiv este vorba de structuri universale identice

ale psihicului, pe care mai târziu le-am definit ca inconstient colectiv. Am

numit aceste structuri arhetipuri . Ele corespund conceptului biologic de

pattern of behaviour” 176. Citatul de mai sus rezuma ceea ce am încercat sa

realizam în paginile anterioare. Între ideile principale ale lui Jung se poate

aminti legatura dintre conceptul de structura, destul de des uzitat în lucrarea

102

de fata, si cel de arhetip. La fel de important pentru argumentatia ce va urma

este faptul ca aceste arhetipuri au la baza sau, mai bine-zis presupun niste

„pattern of behaviour”, adica niste modele, tipare sau tipuri de

comportament. Arhetipurile determina si îsi pun amprenta pe o anume

gestica. Fiecare aduce cu sine un set specific de acte de comportament.

Arhetipuri ca cele citate mai sus nu sunt deci simple abstractiuni

conceptuale, ci presupun si atrag dupa ele o întreaga recuzita de gesturi

specifice. Religia Mamei coaguleaza un tip de initiere diferita de cea a

Tatalui. Aici se poate introduce si problema fundamentala a timpului care,

în acest context, îsi poate justifica plurivalenta în functie de modelele

amintite. Se poate face astfel demonstratia mai multor feluri de a transcende

temporalitatea. Într-o paranteza fie spus, punctul de plecare al cartii lui

Eliade, numita Nasteri mistice, îl constituie cursurile Haskell, pe care a avut

prilejul sa le tina la Univeritatea din Chicago în toamna anului 1956, sub

titlul „Patterns of initiation” (Tipare initiatice)177.

S-a vorbit mai sus de crestinism si de clasificarea sa între religiile

Tatalui. În primul rând crestinismul este cel care a influentat în cea mai

mare masura conceptia noastra despre timp. Teoretic acest lucru este corect.

Spiritualitatea europeana ar fi deci, mostenitoarea unei conceptii despre

timp de factura paterna. Argumentatia nu este însa completa. Nu este de

ajuns ca divinitatea suprema sa se numeasca chiar textual Tata, ca, automat,

întreg curentul religios sa fie inclus în aceasta paradigma. Întreg contextul

trebuie sa aiba caracteristicile unei religii paterne. Crestinismul este însa,

poate cea mai buna manifestare religioasa capabila sa ilustreze si sa

exemplifice paradigma unei astfel de religii. În primul rând, acest curent este

deosebit de complex, plus ca studiul sau va servi mai bine decât

samanismul, de exemplu, la lamurirea ideilor teoretice. Crestinismul are în

spate o bogata cultura scrisa, lucru inexistent în cazul samanismului. Oricum

conceptul de Dumnezeu – Tata prezent în crestinism nu este de ajuns pentru

a plasa curentul între religiile Tatalui. Este necesara sondarea originilor si

resorturilor interioare metafizice si teologice. Totul însa va fi facut cu

referire la fenomenul temporal.

Ca sa întelegem într-adevar ce înseamna exact crestinismul sau, mai

bine-zis paradigma din care face parte, se impune sa facem un scurt excurs

la originile sale. Se cunoaste ca religia crestina îsi are fundamental sursele în

monoteismul iudaic. Acesta, la rândul lui, ne spune Eliade, se pare ca îsi are

103

originile într-un cult al unor pastori nomazi. Exact aceleasi conditii pe care

le-am vazut în cazul samanismului. Propensiunea spre un zeu al Cerului

este, în acest caz, cel mai natural lucru. Yahwe a si fost confundat în

vechime cu zeitati celeste precum Baal 178. Esential este faptul ca religia

iudaica este o religie a Cartii 179. Lumea, cosmosul întreg, a fost înfaptuit prin

intermediul Cuvântului. La baza creatiei nu mai are loc o lupta rituala.

Haosul acvatic din Facerea nu mai este personificat precum Tiamat, de

exemplu, si prin urmare nu mai are de ce sa fie învins într-o lupta

cosmogonica, este de parere acelasi istoric al religiilor. Lucru acesta este

deosebit de semnificativ, putându-se vorbi, de la început, de o creatie

savârsita exclusiv prin intermediul spiritului. Lumea vizibila nu mai este

facuta din membrele monstrului marin Tiamat ucis de eroul Marduk.

Cuvântul cosmogonic al lui D-zeu este un act spiritual pur. Iahve devine un

zeu unic, care nu admite alti zei. La curtea lui nu se întâmpla situatii pe care

le putem regasi într-o simpla familie muritoare. El nu are o consoarta, ci

numai un singur fiu. Într-un cuvânt, totul este patruns de spiritualitate.

Aceasta nu înseamna nici pe departe ca avem de-a face cu un fenomen unic,

singular si de sine statator, care constituie o alta paradigma. Putem vorbi de

transformarea unor potentialitati în consecinte nemaiîntâlnite pâna atunci.

Spiritul devine autonom, fara vreo relatie cu materia. Crestinismul nu

reprezinta nici macar una din consecinte. Gnosticismul este chiar mai

radical în aceasta privinta. Pentru un gnostic materialitatea devine un

reziduu, un loc al întune-ricului si al pierzaniei, în care fiintele celeste pot fi

prinse temporar. În orice caz „noutatea crestinismului consta în istoricitatea

lui Isus, iar bucuria izvoraste din certitudinea reînvierii sale. Pentru primele

comunitati crestine, învierea lui Isus nu mai putea fi asemanata mortii si

învierii periodice a divinitatii din mistere. Asemenea vietii suferintei si

mortii lui Cristos, învierea a avut loc în istorie, în timpul lui Pilat din Pont”

180. Învierea coboara din timpul mitic al ritualurilor misterice, în

tempo-ralitate si devine un fapt databil foarte precis în istorie. Daca ne

îndreptam atentia asupra misterelor, putem vedea foarte bine ca ele apartin

unei alte paradigme, anume cea materna. Nu insistam asupra acestui fapt,

dar concluzia lui Eliade este ca „nu avem motive sa credem ca crestinismul

primitiv a fost influentat de misterele elenistice” 181. Pâna acum totul

converge spre conturarea principalelor trasaturi ale crestinismului mai

degraba în functie de paradigma paterna. Bineînteles ca Eliade nu cade în

104

capcana unor generalizari facile, pentru ca fenomenul crestin este foarte

complex, fiind îmbogatit cu alte sensuri dupa ce a devenit o religie

universala. De exemplu, sarbatorirea anuala a Craciunului sau a Pastelui ne

trimite mai degraba la o continua renastere, decât la sarbatorirea datei exacte

a nasterii lui Isus, ne spune acelasi Eliade. Aceste ritualuri refac schema

mortii si renasterii întregii naturi dupa modelul unui zeu teluric, de tipul

Attis, Adonis sau Dionysos. Ele nu au nimic în comun cu obiceiurile unei

religiozitati solare centrate pe ideea de nemurire olimpiana. Pe noi însa nu

ne intereseaza delimi-tari exacte. Ceea ce ramâne totusi în picioare este

faptul ca fenomenul religios descris mai sus, în speta crestinismul, are o

structura preponderent paterna si masculina.

Ca o prima consecinta a acestei perspective orizontale se observa o

delimitare a diferitelor tipuri de paradigme, fiecare cu specificul sau. Ceea

ce urmeaza în capitolul urmator va fi o încercare de patrundere în plan

vertical, în sondarea dimensiunii de adâncime a fiecarui arhetip în parte.

5. Perspectiva verticala sau de adâncime

Dupa toata aceasta lunga discutie despre diferitele tipuri de religie, de

initiere în fond, se impune sa subliniem înca un aspect. Astfel discutia lui

Eliade despre initiere nu se poate opri numai la nivelul descriptiv, de

descifrare a unor anumite tipuri si structuri, precum cea materna, specifica

comunitatilor agrare, ci mai ales propune si finalitati diferite. Exista si un alt

nivel care analizeaza fenomenele din punctul de vedere al adâncimii trairii

lor. „Initierile prin regressus ad uterum vizeaza în primul rând recuperarea

situatiei embrionare de novice. Pornind de la aceasta situatie primordiala,

diferitele tipuri pe care le-am exa-minat evolueaza în directii divergente,

pentru ca ele urmaresc scopuri diferite (s.n.)” 182. Deci iesirea din timp poate

fi clasificata nu numai în functie de tipul fiecarei paradigme, dar si de

finalitatea fiecarui scenariu în parte. Pe de-o parte exista o abordare pe plan

orizontal, de exemplu diferentierea paradigmei materne de cea paterna, pe

de alta mai putem distinge, dupa Eliade, si o perspectiva verticala, de

105

adâncime, în functie de telul vizat de fiecare initiere în parte. „Initierile prin

regressus ad uterum vizeaza, în primul rând, recuperarea situatiei

embrionare de novice. Pornind de la aceasta situatie primordiala, diferitele

tipuri de initiere, pe care le-am examinat evolueaza în directii divergente,

pentru ca ele urmaresc scopuri diferite ”183. Pentru a întelege mai bine acest

lucru vom aduce în discutie o serie de exemple concrete.

a) Nivel vertical, nivel orizontal – privire de ansamblu

în exemple concrete

În primul rând trebuie precizat ca perspectiva de adâncime permite o

clasificare a curentelor religioase apartinând aceleiasi paradigme. În acest

caz se vorbeste despre o ierarhizare în functie de anumite trepte ontologice.

Daca în capitolul trecut compararea fenomenelor religioase a avut la baza un

criteriu, acum se mai adauga unul. Acest lucru presupune o dubla plasare a

curentului religios în discutie. Acum lucrurile se complica considerabil.

Sunt supuse comparatiei mai multe religii apartinând atât unor paradigme

diferite, cât si unor nivele diferite de adâncime. Din nou opera teoretica a lui

Eliade ofera material de exemplificare: „Într-adevar dupa ce s-a întors

simbolic în starea de «samânta» sau de «embrion» novicele poate: 1) sa

reînceapa existenta cu toate posibilitatile intacte (acesta este scopul

ceremoniilor hiranyagharba si al tehnicilor chineze ale «respiratiei

embrionare», acelasi motiv fiind amplu atestat în terapeutica arhaica; 2) sa

se cufunde din nou în sacralitatea cosmica dominata de Marea Mama (ca de

ex. în ceremoniile Kunapipi) 3) sa acceada la o stare superioara, cea a

spiritului (ceea ce urmareste upayana) sau sa se pregateasca pentru

participarea la sacru (scopul diksha), 4) sa înceapa un nou mod de existenta,

cu totul diferit, transcendent, corespunzator celui al Zeilor (scopul

budismului)”184.

Primul exemplu, cel al reluarii existentei prin regenerare sau al

respiratiei embrionare, este, poate, cel mai tipic scenariu ritualic matern.

Novicele este transformat în «samânta» pentru a renaste cu un potential vital

total reînnoit. Nu insistam mai mult, deoarece aceasta finalitate a fost deja

amintita, în contextul diferentierii dintre mase si elite 185. Din perspectiva

timpului se poate spune ca neofitul iese din timpul profan si intra într-un alt

tip de timp, un timp cosmic, sacru, calitativ diferit fata de cel transcens

106

anterior.

În al doilea exemplu are loc „cufundarea în sacralitatea cosmica”.

Explicatia se gaseste chiar în mitul respectiv. Eliade îl denumeste un secret

ramas pâna astazi. „În ceremoniile Kunapipi se povesteste mitul celor doua

surori Wauwalak si al copilului care au fost atacati de Marele sarpe

Julunggul, atras fiind de mirosul sângelui de dupa nastere. Sora cea tânara a

încercat sa-l îndeparteze dansând, iar dansurile ei sunt reactualizate în

ceremonia propriu-zisa. În cele din urma însa sarpele a învaluit cu saliva sa

coliba unde se refugiasera cele doua surori si copilul, si în fine a înghitit

totul înaltându-se cu capul spre cer. Curând însa le-a scuipat afara pe cele

doua surori si pe copil. Muscati de furnici albe, ele au revenit la viata, dar

Julunggul i-a înghitit din nou de data aceasta pentru totdeauna” 186. Prima

precizare care trebuie facuta este faptul ca Eliade accentueaza foarte

pregnant ca tot acest scenariu are loc în „Timpul Viselor” 187, Timpul

primordial. Evident ca orice initiere care se bazeaza pe moarte si renastere

nu poate avea loc în timpul profan, unde moartea este definitiva. Ceremonia

însa se împarte în doua faze. Prima înghitire este echivalenta etapei din

primul exemplu, în care discutam ideea de renastere din stadiul de embrion.

Ar fi fost vorba de un ritual obisnuit care marca moartea si renasterea

Magnei Mater. De fapt Eliade spune ca ceremonialul de tip orgiastic al

comunitatii de astazi se opreste aici. Neofitii sunt acoperiti cu coaja de

copac si li se spune sa doarma, patrunzând astfel, simbolic, în pântecele

Mamei primordiale. Dupa ce ritualul a luat sfârsit, Mama le da voie din nou

sa iasa. „Ei ies din locul circular si trec înca o data în viata obisnuita” 188. Cea

de-a doua faza nu mai este practicata în ritualul colectiv. Aceeasi situatie ca

în cazul celor doua tipuri de mistere eleusine din antichitatea greaca.

Înghitirea surorilor pentru totdeauna, într-un somn etern, este echivalentul

cufundarii în sacralitatea cosmica. Aceasta treapta superioara nu poate fi

înteleasa de întreaga comunitate. Din perspectiva noastra înseamna o unire

totala cu Mama, o mântuire în Mama. În aceasta a doua faza se depaseste,

cum vom vedea, întregul univers creat si se ajunge la Unitatea primordiala,

de dinainte de Creatie. Acum initiatul iese din orice fel de temporalitate,

inclusiv din acel timp primordial al „viselor”.

Al treilea exemplu este un scenariu foarte interesant, care îsi propune

iesirea din timp într-un mod din nou diferit. Upayana înseamna prezentarea

discipolului în fata maestrului sau. Maestrul îl transforma în stadiul de

107

embrion si îl tine în pântecele sau timp de trei zile si trei nopti. În final,

discipolul va fi renascut ca brahman. Centrul de greutate al acestui ritual

cade pe simbolul „divja” – nascut de doua ori. Eliade spune ca diferenta

dintre aceasta si renasterile anterioare este ca acum este o renastere în spirit,

în nemurire. Nu este vorba de o nemurire corporala, ci de una spirituala.

Situatia de fata devine speciala în contextul celor spuse mai sus. Se pleaca

de la un scenariu tipic matern, prin acea regresiune în stadiu de embrion, dar

finalitatea este una preponderent paterna, prin intermediul spiritualului

revelat. Singura concluzie a acestui scenariu initiatic este ca nici o

paradigma nu exista în stare pura si, mai ales, nu este un sistem închis.

Scenariul matern nu prescrie o reteta unica si absoluta. Între cele doua

paradigme exista posibilitatea unei întrepatrunderi si variatiuni. Ceea ce se

numeste generic religia Mamei sunt niste puncte de reper ideale, nicidecum

niste norme fixe si rigide care îngradesc capacitatea de variatie a creativitatii

spiritului uman. De aceasta data punctul de plecare se gaseste în paradigma

materna, dar iesirea propriu-zisa din timp nu poate fi înteleasa decât prin

intermediul scenariului patern. În capitolul urmator vom detalia anumite

exemple tipice pentru unul sau celalalt dintre scenarii. Nuantarile însa

trebuie luate în calcul, nicidecum excluse. Mai ales ca dovedesc

creativitatea funciara a fiintei umane si sunt, de aceea, inevitabile. Pentru

economia lucrarii credem mai nimerit sa urmarim exemple mai relevante din

punctul de vedere al apartenentei la una sau la cealalta dintre paradigme.

În fine, ajungând la al patrulea si ultimul exemplu propus de Eliade în

sprijinul ilustrarii dimensiunii de adâncime si a finalitatilor diferite ale

scenariilor initiatice, constatam ca acesta constituie un salt înspre paradigma

paterna. „Nasterea în lumea zeilor” presupune accederea la un nivel de

existenta exclusiv spiritual. Buddha este, dupa legenda, cel care a spart

primul coaja oului. Daca renasterea ca brahman, din exemplul trecut, era o

revelare a spiritului, dar pastrând un corp uman (brahmanii sunt totusi fiinte

umane), în acest caz este vorba de o totala despartire de materialitate. Numai

simbolismul oului ne mai poate trimite la structura unei „religii a Mamei”,

în rest tot scenariul are loc în sistemul de valori al paradigmei paterne. Fata

de initierea precedenta, unde am avut o renastere cu caracter punctual, acum

ea se extinde si devine o stare permanenta. Accederea la conditia de zeu

presupune o alimentare neîncetata de la sursa din care izvoraste eternul.

Într-o paranteza trebuie spus ca acest scenariu seamana, pâna la un punct, cu

108

basmul Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte . Acolo se merge

chiar mai departe cu consecintele acestui tip de nemurire, în final ne

confruntam cu o pseudo – nemurire. Feciorul de împarat va reveni în timp si

va muri ca un simplu muritor. Aceasta este si nemurirea zeilor. În capitolele

urma-toare vom avea ocazia sa luam în discutie si acest aspect al problemei.

Un exemplu ne mai lipseste în configurarea completa a ideii de

finalitate. Este vorba tot de un fel de nemurire, dar de aceasta data nu în

spirit, ci în corp. În acest caz ne reîntoarcem spre o structura preponderent

materna, deoarece în aceasta forma de nemurire spiritul nu mai este

predominant. Cum vom vedea în cazul alchimiei, chiar daca se cauta o

perfectiune a spiritului, toate tehnicile opereaza asupra materiei. Materia

este principalul mijlocitor prin intermediul caruia se ajunge la eliberare, la

autonomie.

Ca o prima constatare preliminara se poate spune ca demersul nostru a

încercat punerea în paralel a mai multor tipuri de initiere. Criteriul de

comparatie a tinut seama atât de nivelul orizontal, în sensul paradigmelor

amintite, cât si de cel vertical, care descifreaza treptele de adâncime ale

trairii experientei respective. Uneori s-au vazut chiar treceri de la o structura

la cealalta. În unele exemple intervin si elemente combinate ale ambelor

paradigme. Ideea este deosebit de importanta, ferindu-ne de teorii prea

rigide si de iluzia unui asa-zis „purism fenomenologic”. Paradigmele

stabilite nu sunt, în fond, decât niste scheme ideale care nu se reflecta ad

literam în realitatea manifestata. Cu toate acestea, dincolo de ideea

„amestecului”, nu putem nega ca exista totusi posibilitatea de a compara

fenomene asemanatoare.

b) Evaluarea rezultatelor

Toate exemplele din opera lui Eliade au fost citate în intentia de a

scoate mai mult în evidenta existenta dimensiunii de adâncime. Scenariile

initiatice sunt scheme incipiente în raport cu aceste curente religioase. În ele

se pot gasi doar niste germeni care urmeaza sa fie elaborati o data cu

formarea unor religii coerente si închegate. Nu în ultimul rând trebuie spus

ca totul are ca scop revelarea diferitelor trepte de transcendere a timpului.

Daca ar fi sa continuam ideea comparatiei acestor scenarii se observa

posibilitatea unei clasificari. Putem compara primul exemplu, în care

109

initierea este o simpla renastere destinata oricarui membru al comunitatii, cu

ceea ce se numeste „cufundarea în religiozitatea cosmica”. Amândoua au

structura religiei Mamei, pentru ca îsi propun sa depaseasca temporalul prin

intermediul materiei. Am vazut ca acest al doilea ritual presupune doua

etape. Trecerea în cea de-a doua este rezervata numai unora, pentru ca

misterul „cufundarii în religiozitatea cosmica” nu poate fi perceput de un om

obisnuit al comunitatii. În concluzie, al doilea exemplu este mult mai

profund. „Cufundarea în religiozitatea cosmica” este o treapta superioara si

trimite mai degraba spre mântuire. Exemplele urmatoare aduc în discutie

ideea de nemurire. În acest punct însa lucrurile nu sunt foarte clare, deoarece

exista mai multe tipuri. Fiecare paradigma îsi are, bineînteles, propriul

concept. Ideea de nemurire din perspectiva „religiei Mamei” are legatura cu

materia, deci este o nemurire corporala. Cea a „religiei Tatalui” este una

exclusiv spirituala. În cazul renasterii din embrion în ritualul numit

upayana, avem de-a face cu o nemurire spirituala. Dupa acest ritual neofitul

îsi cunoaste posibilitatile sale spirituale. „Renasterea în lumea zeilor” este si

ea o depasire a materialului, dar în comparatie cu exemplul precedent

observam urmatoarele: în primul rând aceasta renastere este accederea la o

alta dimensiune a existentei, la o lume spirituala în care traiesc zeii; în al

doilea rând, una este vesnica, cealalta momentana. Una este doar o

cunoastere a propriului spirit, mai bine-zis a liniei de diferentiere dintre el si

materie, în timp ce în exemplul renasterii în lumea zeilor spiritul devine un

principiu autonom, de sine statator, neamestecat cu contrapartea corporala si

materiala. În cazul renasterii într-o alta dimensiune a existentei, spiritualul

devine unicul principiu dominant în existenta initiatului.

Astfel de comentarii ar putea continua. Ideea posibilitatii de a stratifica

experientele religioase constituie, de fapt, unul din telurile acestei lucrari.

Capitolele urmatoare vor încerca sa demonstreze, mai analitic, ca fiecare

paradigma are modalitatea sa proprie de a transcende temporalitatea, cu

etape si finalitati bine stabilite.

În final putem spune ca ceea ce am urmarit prin acest capitol a fost

numai de a proba teza conform careia o asemenea perspectiva verticala îsi

justifica existenta. Solutiile propuse sunt niste puncte de reper la nivel

teoretic, pe care le vom argumenta în cele ce urmeaza, prin exemple

concrete din studiul mai analitic al unor curente religioase. Daca acestea vor

avea destula acoperire si consistenta în faptele religioase, atunci ele se vor

dovedi fertile si viabile. Într-un cuvânt, nu facem nimic altceva decât sa

110

urmam modelul de cercetare al lui Agnes Brooks, specialista în istoria

modei si, implicit, si al lui Culianu, propus în capitolul despre metoda.

Conform acestui model, structura poate rezulta numai pornind de la studiul

amanuntit al diferitelor manifestari diacronice ale fenomenului respectiv.

Numai acest studiu analitic care urmareste în detaliu procesul efectiv si, mai

ales, specific de abordare a sacrului, în speta de iesire din Timp, cu toate

treptele si scopurile sale, va putea oferi o imagine cât mai fidela a

complexitatii ideii de transcendere a temporalitatii.

6. Ipostaze si sensuri ale timpului în opera lui Eliade

Daca în capitolul trecut abordarea planului teoretic a necesitat

depasirea operei lui Eliade, acum vom reveni mai analitic la aceasta,

selectând o serie de exemple concrete de mituri centrate pe problema

timpului. De aici vor rezulta instrumentele cercetarii fenomenului temporal.

Anterior am încercat o posibila abordare sistematica a unui material imens,

cum este cel al istoriei religiilor. Ceea ce s-a cautat, de fapt, a fost un

criteriu de clasificare al fenomenelor religioase, pe cât de multe, pe atât de

variate. S-au stabilit jaloane, linii directoare pentru clasificarea binara a

celor doua tipuri de religii: religia Mamei si religia Tatalui. Am abordat, cu

acest prilej, mai multe posibile variante si manifestari religioase. Printre ele

amintim yoga pe de-o parte si samanismul si crestinismul pe de alta. Acum

ne propunem sa restrângem aria si sa urmarim mai punctual conceptia

despre timp care se desprinde din opera teoretica a lui Eliade. Despre

primele doua Eliade spune urmatoarele: „exista totusi un punct bine precizat

unde yoga si samanismul (si crestinismul n.n) se întâlnesc: este vorba despre

iesirea din Timp si abolirea istoriei. Extazul samanului reface libertatea si

beatitudinea primordiale în care, conform miturilor, omul poate sa urce la

Cer în carne si oase si sa se întretina cu zeii. La rândul sau, yoga ajunge la

starea neconditionata de samadhi sau de sahaja, la spontaneitatea perfecta a

lui jivan-mukti, eliberatul în viata” 189.

111

a) Mitul lui Narada (relativitatea timpului istoric)

Scopul preconizat al capitolului de fata este descrierea viziunii arhaice

a timpului, asa cum apare ea în câteva mituri fundamentale desprinse din

opera lui Eliade. Pentru un primitiv, timpul este un lucru reversibil. Eliade

subliniaza în multe rânduri capacitatea timpului de a se regenera, de a fi

reluat. Dupa cum bine se stie, ritualul este un astfel de act regenerator al

întregului univers. În interiorul ritualului, timpul obisnuit sau profan este

abolit si se intra într-un alt fel de timp. Aici este, de fapt, punctul

„nevralgic” ce constituie problematica expunerii de fata. Ce înseamna acest

alt fel de timp? Eliade îl numeste timp mitic, timp atemporal sau Marele

Timp, caracterizat prin circularitate si ciclicitate. De la bun început trebuie

precizat ca Eliade nu ne ofera prea multe date care ne-ar putea ajuta la

descrierea mai exacta a acestui tip de timp. Aflam doar ca timpul sacru este

un timp calitativ diferit de cel profan. În ce sens putem concepe acest lucru?

Pentru o ilustrare mai plastica a raspunsului, o sa ne reamintim de

binecunoscutul mit indian al înteleptului Narada:

Unui ascet ilustru numit Narada, câstigând gratia lui Vishnu prin

nenumaratele sale austeritati, i-a aparut zeul si îi promite ca îi va satisface

orice dorinta. «Arata-mi puterea magica a mayei tale», îl întreaba Narada.

Vishnu tace, dar îi face semn sa-l urmeze. Dupa putin timp, gasindu-se

într-un desert în plina zi cu soare, si facându-i-se sete, Vishnu îl roaga sa

mearga câtiva metri în fata, unde se vedea un sat, ca sa-i aduca apa. Narada

se grabeste si bate la prima usa pe care o vede în cale. O fata frumoasa îi

deschide usa. Ascetul o priveste lung si uita de scopul venirii sale. El intra

în locuinta si parintii fetei îl primesc cu respectul pe care îl merita un sfânt.

Timpul trece. Narada sfârseste prin a se casatori cu fata si cunoaste bucuriile

casatoriei si duritatea vietii de taran. Trec doisprezece ani: Narada are acum

trei copii si, dupa moartea socrului sau, devine proprietarul fermei. Dar în

cursul celui de-al doisprezecelea an, ploi torentiale inunda regiunea. Într-o

noapte cireada este înecata si casa este luata de ape. Tinându-si cu o mâna

sotia, cu cealalta cei doi copii, pe al treilea ducându-l pe umar, Narada îsi

face cu greu drum prin torentele de apa. Dar greutatea este prea mare.

Alunecând, cel mic cade în apa. Narada lasa pe ceilalti doi si se arunca sa îl

recupereze, dar este prea târziu: torentul l-a dus prea departe. În timp ce îl

112

cauta pe cel mic, apa i-a înghitit si pe ceilalti si, dupa putin timp, si pe sotie.

El însusi cade si torentul îl poarta inconstient, ca pe un trunchi de arbore. În

timp ce se trezi, aruncat pe o stânca îsi aminteste nenorocirile, si izbucneste

în plâns. Deodata însa aude o voce familiara. «Copilul meu! Unde este apa

pe care trebuia sa mi-o aduci? Astept aici de mai mult de o jumatate de ora!»

Narada îsi întoarce capul si priveste. În locul torentului, el vede câmpurile

pustii, arzând în arsita soarelui. «Întelegi acum secretul mayei mele?», îl

întreaba zeul.190

O discutie despre mit trebuie sa plece de la premisa ca „mitul le ofera

oamenilor modele de conduita. El sta la baza comportamentului uman si

confera existentei adevaratul ei sens (s.n.) (…) Este un mod de a exista în

lume care conduce la imitarea unui model transuman, la repetarea unui

scenariu exemplar si la întreruperea timpului profan” 191. Ceea ce ne

intereseaza pe noi din acest mit este perspectiva prin care se diferentiaza

cele doua tipuri de timp. Maya este timpul profan, al iluziei trecatoare, pe

când timpul în care traieste zeul si partial si Narada este timpul mitic, etern.

Diferenta dintre ele este covârsitoare. Ceea ce sunt doisprezece ani pentru

lumea terestra nu este decât o jumatate de ora din timpul divin. Timpul

profan este, dupa mitul povestit de Eliade, un fel de fata morgana fara

consistenta ontologica. Recunoastem aici, cu usurinta, motivul vietii ca vis

si revenind la cele doua paradigme se poate afirma ca desconsiderarea

dimensiunii materiale a existentei genereaza constructia mitului lui Narada,

pe o paradigma paterna. Aceasta împartire nu este prioritara, momentan

întreaga atentie fiind focalizata pe întelegerea notiunii de timp mitic.

În mitul lui Narada nu se poate sustine ideea unui timp mitic circular.

Chiar daca mitul provine din India si Eliade argumenteaza foarte pertinent

existenta acestei forme de temporalitate, timpul zeului Vishnu este unul care

nu curge. El nu mai este eterna reîntoarcere întâlnita în ritualul arhaic.

Expresia cea mai adecvata este soarele si simbolistica lui. „Asadar,

Chandoya Upanishad afirma ca pentru Întelept, pentru iluminat, soarele

ramâne imobil. Dar dupa ce a rasarit pâna la zenit, el, soarele nici nu se va

trezi nici nu se va mai culca. El va ramâne singur în centru. De unde acest

vers: «Niciodata acolo (adica în lumea transcedentala a lui brahman) el nu

s-a culcat, niciodata nu s-a sculat». El nu se scoala nici nu se culca; o data

pentru totdeauna el este în cer, pentru cel care cunoaste doctrina lui

Brahman” 192. Comentariul lui Eliade este urmatorul: „Este vorba ici de o

113

imagine sensibila a trans-cendentei: în zenit, adica în vârful boltei celeste,

„centru lumii”, acolo unde sunt posibile ruptura nivelelor si comunicarea

între trei zone cosmice, soarele (Timpul) ramâne imobil pentru „cel care

stie”; nunc fluens se transforma paradoxal în nunc stans. Iluminarea,

compre-hensiunea realizeaza miracolul iesirii din timp (s.n.)”193 .

Deocamdata se poate concluziona ca exisa doua moduri de a concepe

timpul, superioare celui istoric. Pe de-o parte este vorba de acel timp ciclic

(sau Marele Timp), pe de alta se contureaza perspectiva unui timp static

care poate fi asimilat cu soarele. Daca depasirea timpului istoric este o iesire

din timp, atunci se pot distinge doua astfel de posibilitati. Cum pot fi ele

împacate?

Se stie ca Eliade nu a fost numai un mare iubitor al valorilor Indiei, ci

si un mare admirator al Greciei antice. În convorbirile cu Claude-Henri

Roquet, el se declara un platonician autentic în modul de a concepe

realitatea. Cel putin în ceea ce priveste timpul, Eliade introduce în gândirea

sa un model ciclic. Ideea unei „eterne reîntoarceri” poate fi gasita si în

ontologia greaca. Nu spunem prin aceasta ca Eliade s-ar fi inspirat de acolo,

dar constatam ca, în Le mythe de l’eternel retour, el recurge la un alt mare

cercetator al antichitatii grecesti, al fenomenului gnostic, si mai ales al

timpului: Henry Charles Puech. Citatul care urmeaza încearca o împacare a

celor doua ipostaze temporale, sub forma unei formule de compromis.

„Pentru ca grecii cautau sa-si satisfaca setea lor metafizica de ontic si de

static în aceasta eterna reîntoarcere (caci din punct de vedere al infinitului

devenirea lucrurilor care revin fara încetare în aceeasi stare este prin urmare

implicit anulata si se poate afirma ca lumea a ramas la fel).” 194 Puech

recurge la un soi de artificiu, prin care spera sa puna împreuna cele doua

tipuri de timp. Înainte de a intra în interpretarea ideilor de mai sus trebuie sa

ne reamintim ca pentru greci, în speta Platon, „timpul (ciclic) era o copie

mobila a eternitatii”. Eternitatea a fost vazuta întotdeauna ca statica, în

vreme ce timpul a fost întotdeauna în miscare. Din citatul preluat de Eliade

rezulta o identitate de esenta între cele doua fenomene. Situatia este

comparabila cu cea din India: „Dupa cum se stie, Upanishadele disting doua

aspecte ale lui Brahman, Fiinta universala: „corporalul si incorporalul,

muritorul si nemuritorul, fixul(stitha) si mobilul” 195. La fel, din alt punct de

vedere, cele doua aspecte se reunesc în „Unic” 196. Din perspectiva

absolutului se produce într-adevar o estompare a diferentelor. Totusi, la o

114

analiza mai amanuntita, fiecare are propriile sale caracteristici. Pentru o

logica comuna a bunului simt una este miscarea în cerc si alta oprirea în loc.

În vocabularul lui Eliade ambele reprezinta timpul sacru 197. Concluzia cea

mai fireasca este ca acest timp are doua ipostaze: în primul rând sub forma

de miscare ciclica de tipul eternei reîntoarceri si, în al doilea, sub forma

statica. (Eliade preia definitia eternitatii, ca nunc stans, de la Boethius.)

Întrebarea este cum se poate face o distinctie si o delimitare clara între ele?

Iesirea din timpul profan în timpul sacru este o atingere a dimensiunii

eterne a existentei. Timpul a fost întotdeauna definit prin curgere si miscare.

Curgerea care se reîntoarce în sine este diferita de simpla curgere liniara si

ar putea fi calificata drept o alta treapta în ierarhia ontologica. La fel cum

cercul este diferit de linia dreapta, tot asa se poate face o diferenta între cerc

si punctul care nu se misca. Deodata se pot distinge trei forme de

reprezentare a timpului. Eternitatea este, cum vom vedea mai pe larg în

capitolul urmator, cel putin în conceptia unor mari gânditori ai fenomenului

temporal, radical diferita de eterna reîntoarcere. Însasi definitia ei constituie

o delimitare foarte clara. Acum însa ne intereseaza doar perspectiva lui

Eliade.

În ipoteza reprezentarii schematice a structurii temporale sub forma

unei scari, treapta de jos ar trebui sa fie ocupata de timpul terestru, în

ipostaza sa de curgere liniara, iar punctul culminant, de ceea ce Eliade a

denumit cu ajutorul unor termeni, cum ar fi: eternitatea, timp sacru sau timp

atemporal. Daca eternitatea este statica, atunci treapta mediana ar putea sa

fie ocupata de timpul ciclic si circular. În sistemul ontologic al omului

arhaic, Realitatea Ultima sau Unitatea Primordiala de dinainte de Creatie,

unde toate contrariile îsi pierd identitatea, este ultima treapta la care se poate

ajunge. Antropologul român foloseste sintagma lui Cusanus „ coincidentia

oppositorum”. Un termen sinonimic ar fi acela de absolut, deci atingerea

Realitatii Ultime este echivalenta, în conceptia lui Eliade, cu atingerea

absolutului. Întrebarea este daca aceasta schema se mentine si dupa studiul

bibliografiei fenomenului temporal. Ca sa anticipam una din tezele sustinute

mai jos, se poate spune ca eternitatea nu este sinonima cu Realitatea

Absoluta. Eternitatea este un alt mod de existenta, unul diferit de cel

terestru, însa descriptibil tot în termenii lui „a exista”. Realitatea Ultima

transcende orice posibilitate de conceptualizare.

115

b) Mitul lui Indra (relativitatea eternitatii)

Ideea fundamentala si coagulanta a întregii opere eliadesti este aceea a

„iesirii din timp”. Întrebarea este când exact se produce acea iesire din timp?

Este timpul mitic o iesire sau numai atingerea pragului ultim înseamna cu

adevarat transcenderea temporalitatii? În mitul lui Narada eroul a iesit cu

adevarat din timp? Ce înseamna, de fapt, iesirea din timp?

În acceptiunea lucrarii de fata iesirea din timp este o iesire definitiva si

irevocabila, ce schimba fundamental conditia omului implicat. Acest sens nu

este singurul, dar se va vedea ca orice alta alternativa se dove-deste doar o

palida solutie temporara, sortita mai devreme sau mai târziu sa recada în

timpul terestru. Atâta vreme cât exista înca un reper temporal nu se poate

vorbi de o transcendere a timpului. Chiar daca printr-un „mai târziu” se pot

întelege milioane de ani terestri sau chiar daca coborârea în timp se va

produce cu ocazia unei noi reluari a Creatiei, nici una din aceste solutii nu se

va dovedi definitiva si, deci, absoluta. Pentru a avea o idee asupra unor

astfel de probleme de durata temporala, Eliade aminteste un foarte frumos

mit al zeului Indra.

Dupa victoria asupra dragonului Vrta, Indra s-a hotarât sa refaca si sa

fortifice cetatea zeilor. Vicvakarman, artizanul divin, a reusit sa

construiasca, dupa un an (s.n.) de munca, un magnific palat. Dar Indra nu

s-a aratat satisfacut: el a vrut sa mareasca înca constructia, sa o faca înca si

mai maiestuoasa, fara egal în lume. Epuizat de efort, Vicvakarman s-a plâns

la Brahma, zeul Creator. Acesta a promis ca o sa-l ajute, si a intervenit pe

lânga Visnu, Fiinta Suprema, fata de care Brahma însusi nu era decât un

simplu instrument. Visnu se obliga sa-l faca pe Indra sa revina la realitate.

Într-o zi Indra primeste la palatul sau vizita unui baiat. Acesta era de

fapt Visnu care a luat acest aspect pentru a-l umili pe regele zeilor. Fara sa-i

reveleze identitatea, el îl numeste «fiul meu» si începe sa-i vorbeasca de

nenumarati Indra care au populat pâna în acest moment nenumarate

Universuri. «Viata si stapânirea unui Indra, îi spune, dureaza 71 de eoni (un

ciclu mahayuga contine 12.000 de ani divini, adica 4.320.000 ani); o zi si o

noapte a lui Brahma echivaleaza cu 28 de existente de Indra. Dar existenta

unui Brahma, masurate în acele zile si nopti ale lui Brahma nu este decât de

108 ani. Un Brahma îl urmeaza pe altul, unul se culca si altul se trezeste. Nu

putem sa-i numaram. Nu exista sfârsit la numarul acestor Brahma – ca sa nu

116

mai vorbim de Indra!…»

«Dar cine estimeaza numarul Universurilor, fiecare având un Brahma

si un Indra propriu? Dincolo de cea mai departata viziune, dincolo de

întregul spatiu imaginabil universurile se nasc si dispar în mod indefinit. Ca

si vasele cu pânze, aceste universuri plutesc pe apa pura si fara fund care

formeaza corpul lui Visnu. Din fiecare por al acestui corp, un univers urca

pret de un moment si straluceste. Ati avea înfumurarea de a le numara?

Credeti ca puteti sa calculati zeii tuturor acestor Universuri – Universurile

prezente si Universurile trecute?…»

În timpul discursului baiatului, o procesiune de furnici si-a facut

aparitia în marea sala a palatului. Aranjate într-o coloana larga de doi metri,

masa furnicilor marsaluia pe podea. Baiatul le remarca, se opri, dupa care,

cuprins de mirare, izbucni în râs. «De ce râzi? Îl întreba Indra. – Am vazut

furnicile, o, Indra, defilând într-o lunga parada. Fiecare dintre ele a fost

altadata un Indra. Ca si domnia voastra, fiecare, prin virtutea pietatii, a urcat

altadata la rangul unui Rege al Zeilor. Dar acum, cu multiplele transmigrari,

fiecare a redevenit furnica. Aceasta armata de furnici este o armata de fosti

Indra…»

Dupa aceasta revelatie, Indra întelege vanitatea orgoliului si ambitiilor

sale. El îl cheama pe admirabilul arhitect Vicvakarman, îl recompenseaza

regeste si renunta la palatul zeilor. (…)

De fapt, umilit de revelatia lui Visnu, Indra renunta la vocatia sa de zeu

razboinic si se retrage în munti pentru a practica cel mai teribil ascetism. Cu

alte cuvinte, el se pregateste sa traga ceea ce i se pare a fi singura concluzie

logica a descoperirii irealitatii si vanitatii lumii. Se gaseste în aceeasi

situatie ca si printul Siddartha, imediat dupa ce îsi abandonase palatul si

nevestele la Kapilavastu si se angajase în chinui-toarele sale mortificatii.

Dar am putea sa ne întrebam daca un Rege al Zeilor, un sot, avea dreptul de

a trage asemenea concluzii dintr-o revelatie de ordin metafizic, daca

renuntarea si asceza sa nu puneau în pericol echilibrul lumii. De fapt la

putin timp dupa, sotia sa, regina Caci, mâhnita de a fi fost abandonata,

implora ajutorul preotului consilier Brhaspati. Luând-o de mâna, Brhaspati

se apropie de Indra si vorbeste îndelung, nu doar despre virtutile vietii

contemplative, dar si de importanta vietii active, a vietii care îsi gaseste

plenitudinea în aceasta lume. Indra primeste în acest fel, o a doua revelatie:

întelege ca fiecare trebuie sa-si urmeze drumul propriu si sa-si realizeze

117

vocatia, adica, în ultima instanta, sa-si îndeplineasca menirea. Dar cum

vocatia si menirea sa erau de a continua sa ramâna Indra, el îsi reia

identitatea si îsi continua aventurile eroice, fara orgoliu si fara infatuare,

deoarece el a înteles vanitatea oricarei „situatii”, chiar de-ar fi a unui Rege

al Zeilor…198

De la început se poate remarca complexitatea acestui mit în raport cu

celalalt. Aici structura temporala se complica considerabil. În primul rând

putem afirma ca revelatia principala a lui Indra, regele zeilor, a fost faptul

ca, desi zeu, este totusi supus temporalitatii. El traieste un interval de viata

aproape incomparabil cu cel omenesc, totusi „baiatul divin” îi spune ca pâna

si aceasta perioada are un sfârsit. Singura concluzie care se poate trage este

ca Indra nu a iesit din timp. Toti zeii panteonului indian sunt supusi

timpului. Tucci în cartea sa Teoria si practica mandalei spune urmatoarele:

„Toate fiintele umane, si chiar cele divine (n.n.), sunt luate în consideratie

în aceasta împartire. Potrivit budismului, chiar si zeii, plasati în diverse

paradisuri, se nasc si mor. Conditia divina nu e o sfera închisa, ci un plan cu

care, în procesul meditatiei, mistul poate deveni consubstantial, ridicându-se

din slava lui într-o prezenta atemporala. Lumea e facuta din patimi si nici

chiar zeii, aflati în cea mai joasa dintre cele trei sfere ale existentei, în lumea

patimilor, nu pot sa i se sustraga” 199. Este foarte clar ca acea râvnita conditie

de zeu nu este la adapost de orice cadere în timp. Eliade atrage si el atentia

în acest sens: „Pentru constiinta indiana, zeii, ca si oamenii, sunt forte

concrete individuate (s.a.): ele apartin, cu alte cuvinte, imensei categorii de

existente «formate» (…) Între om si zeu nu este o deosebire de calitate, ci

una de cantitate” 200. Mitul subliniaza aceeasi idee. Zeul nu este stapânul

absolut al timpului. Situatia este aceeasi si în mitologia greaca, unde nici

Zeus nu poate sa schimbe destinul. Legatura dintre timp si destin a fost

studiata de o serie de cercetatori si nu insistam aici asupra ei. Revenind însa

la mitul propriu-zis, Eliade spune ca Indra traieste într-o „situatie istorica”

201. Ideea este corecta, însa alegerea termenului poate induce în eroare,

deoarece conditia de zeu a lui Indra difera foarte mult de cea a muritorilor

de rând. Firul vietii zeului suprem este mult mai lung decât cel al unui

muritor si el se apropie mai degraba de ceea ce numim eternitate. Totusi, din

punctul de vedere al transcenderii temporalitatii, atât oamenii cât si zeii sunt

pusi pe acelasi plan în acest mit. Timpul lui Visnu nu este chiar atât de

118

diferit de cel al oamenilor. Are o durata mai întinsa, însa nu pierde

caracteristicile temporalitatii. Este un timp aproape nelimitat, dar tot timp

trebuie sa se numeasca. Acesta este si raspunsul la întrebarea iesirii din

timp. Prin iesire din timp se întelege, în primul rând, o transcendere a tot

ceea ce poate fi asociat cu categoria temporalitatii si, în al doilea rând, o

adevarata iesire din timp este un act ireversibil si definitiv. Nici unul dintre

aceste criterii nu i se poate aplica lui Indra. Oricum, daca ar fi sa denumim

timpul în care traieste Indra, acesta nu s-ar putea chema altfel decât

eternitate. Este vorba despre eternitatea cu durata eterna, numita de Eliade si

devenire eterna. Ea este tipica pentru spatiul indian 202. Timpul lui Indra este

un timp extins la maximum, care se si repeta o data cu o noua Creatie. Este

Marele Timp cosmic si circular pe care Eliade îl regaseste în atâtea traditii.

Cu toate acestea, din cele spuse nu rezulta decât faptul ca si acesta este

relativ. Daca în capitolul anterior a reiesit faptul ca timpul istoric are un

caracter relativ, acum am pasit pe un alt nivel al existentei, unde se regasesc

aceleasi trasaturi. Eternitatea, departe de a fi un spatiu securizant, nu ofera o

solutie definitiva la problema iesirii din timp.

Foarte interesant este însa faptul ca Visnu îi povesteste lui Indra un mit.

Eliade nu uita sa sublinieze acest detaliu: „Indra asculta din gura lui Visnu o

istorie adevarata (s.a.): istoria veritabila a eternei creatii si distrugeri a

lumilor, lânga care propria sa istorie, a aventurilor eroice fara numar,

culminând cu victoria asupra lui Vrta, par sa fie «istorii false», adica

evenimente fara semnificatie transcendenta” 203. Aici zace si problema

fundamentala a acestui mit. Daca în primul exemplu cu Narada am avut de-a

face cu o perspectiva relativ simpla, acum situatia se complica prin acest

plan secund al povestirii în povestire. Acest mit în mit este un fel de

mise-en-abîme din care vor reiesi caracteristicile timpul mitic.

Istoria adevarata povestita de Visnu este un mit, iar mitul „reveleaza

Marele Timp, timpul mitic” 204. Timpul mitic este, deci, timpul din povestirea

lui Visnu. Nu mai este timpul cadru în care se desfasoara întreg mitul si

întreaga istorie ce tine de existenta lui Indra. Acest timp este, în contextul de

fata, un timp fara semnificatie, lucru neplauzibil în mitul lui Narada. Eliade

spune ca victoria lui Indra asupra lui Vrta este o „istorie falsa”. Afirmatia

poate parea paradoxala. Cum ar putea fi povestea uciderii dragonului de

catre Indra o istorie falsa? Eliade insista de nenumarate ori asupra

semnificatiei acestui tip de scenariu cosmogonic si initiatic. Totul este o

119

problema de punct de vedere. În acest context, Eliade are dreptate. Din

perspectiva lui Indra, el îsi aude de fapt propriul mit. Cum ar putea o astfel

de istorie sa-i reveleze vreo semnificatie transcendenta si sacra, care sa-l

faca sa ia contact cu acel timp sacru? Acest lucru nu poate contribui cu

nimic la „desteptarea” lui, la depasirea orgoliului.

Totusi batalia cu monstrul a avut loc tot într-un timp. Ce fel de timp

este acesta? Care este de fapt timpul mitic si ce înseamna el? În istoria lui

Narada întreg timpul este un timp mitic, pe când aici lucrurile stau diferit.

Totul este o problema a semnificatiei pe care unele fapte o primesc în

contextul respectiv. Faptele lui Narada sunt toate semnificative si coerente.

În al doilea exemplu, numai anumite gesturi au o semnificatie, deoarece

intentia fundamentala a mitului este de a revela sentimentul relativului unei

fiinte ce se considera absoluta. Indra, fiind un zeu important, traieste mii de

ani terestri, însa chiar si acest interval are un sfârsit.

Întrebarea este ce rezulta, din punctul de vedere al timpului, din toate

cele spuse pâna acum? În exemplul al doilea este vorba mai degraba de o

situatie oarecum inedita. De aceasta data timpul zeilor nu este sinonim cu

timpul mitic. Timpul zeilor este un timp cu o durata foarte lunga, dar nu

eterna. Timpul mitic sau sacru este un timp plin de sens. Deci Marele Timp

sau timpul mitic este, în acest context, diferit de timpul zeilor. Concluzia

analizei este univoca: cele doua concepte nu sunt sino-nimice. Timpul mitic

si cu timpul zeilor nu sunt termeni intersanjabili.

Întrebarea este daca timpul zeului Indra este sau nu sinonim cu

eternitatea? El nu este etern, pentru ca are totusi un sfârsit. Chiar si regatul

lui Indra, care dureaza un numar imens de mare de ani în comparatie cu

timpul uman, va avea un final. Ceea ce se poate spune este ca în definitia

eternitatii se pot distinge mai multe tipuri: unul cu durata si celalalt fara 205 .

Din perspectiva actuala, timpul zeilor este eternitatea cu durata si timpul

mitic este cea fara durata. Este adevarat ca timpul lui Indra are un sfârsit, dar

ideea de durata este „exploatata” la maxim. Un astfel de timp ar putea fi

sinonim cu timpul Creatiei. Din pacate Creatia are un caracter relativ. Mai

mult decât atât. Paradisul sau lumea sacra în care traieste zeul Indra,

Indraloka, este considerata tot o lume, lautika206 . Ceea ce este mai important

este faptul ca ea nu are caracteristici fundamental diferite de cea a

oamenilor.

120

Despre timpul sacru sau mitic s-a mai spus ca este un timp

semnificativ. Cum s-ar putea defini însa celalalt timp? Nefiind sacru, este

timpul zeilor un timp profan? Prin aderenta sa la realitate si adevar, timpul

mitic se deosebeste atât de timpul zeilor, cât si de timpul profan. El este un

timp calitativ diferit. În mitul lui Indra, timpul zeilor si timpul oamenilor

sunt amândoua niste timpuri profane, fixate la nivelul contingentului.

Diferenta dintre ele este doar din punctul de vedere al duratei. Timpul zeilor

este un timp mult mai lung decât cel al oamenilor.

Compararea rezultatelor celor doua mituri releva ca totul este o

problema de perspectiva. Dimensiunea mitului în mit ne face sa privim

lucrurile mai nuantat. Astfel apar mai clar cele doua puncte de vedere, cele

doua perspective naratologice, s-ar putea spune. Una este cea a lui Indra,

pentru care istorisirea lui Visnu este un mit si cealalta este cea a

ascultatorilor, a oamenilor. Se poate spune ca pentru noi, ca ascultatori,

toate faptele regelui zeilor pot avea o valoare mitica, inclusiv si acea „istorie

falsa” a uciderii dragonului.

Problema este ca în acest mit suntem „invitati” sa privim lucrurile din

perspectiva lui Indra. Aceasta este perspectiva corecta, prin care mitul

transmite un sens. Alta data, când ascultam un mit în care regele zeilor

apare, de exemplu, ca erou civilizator, ni se ofera o situatie exemplara

dintr-un alt punct de vedere. În situatia actuala, gesturile lui Indra sunt niste

„istorii false”, adica fara însemnatate sacra. Afirmatia este adevarata,

deoarece Indra devine persoana cu care trebuie sa se identifice ascultatorul.

Totul este însa foarte relativ si depinde, în fond, de contextul respectiv, dar

mai ales de semnificatia actului în contextul respectiv. Este adevarat ca,

pentru Indra, propriile fapte nu puteau fi un mit, pentru ca nu-l elibereaza de

trufie. Pentru noi însa, aceleasi gesturi pot deveni, într-un alt context, gesturi

exemplare care transcend istoria propriu-zisa. Ideea era de a evidentia faptul

ca totul depinde de intentia mitului.

Mai trebuie subliniat faptul ca este necesar sa se faca distinctia între

timpul mitic si timpul zeilor . Timpul zeilor nu este neaparat un timp mitic.

Timpul mitic este încarcat cu sens, cu semnificatie. Transformarea timpului

zeilor în timp mitic este posibila, însa nu este o necesitate. Într-o paranteza,

discutia se poate prelungi, plecând de la cealalta perspectiva pe care am

amintit-o: aceea a oamenilor, a ascultatorilor din afara. Chiar daca nu este

121

relevanta pentru semnificatia mitului, ea poate deveni interesanta pentru a

percepe mai clar relativitatea punctelor de vedere . Aceasta paranteza vrea

doar sa atraga atentia asupra complexitatii problemei si asupra jocului

punctelor de vedere, care poate fi uneori hotarâtor.

122

c) Timpul semnificativ

Aceleasi sunt datele problemei si în cazul timpului profan. Orice timp

profan se poate transforma într-un timp mitic, daca primeste acea aura de

sens care îl face sa treaca dincolo de contingent. Teoria sacrului camuflat în

profan si posibilitatile acestuia din urma de a contine esenta realitatii

ontologice este o ilustrare a ideii anterioare. Totul se rezuma la aceeasi

problema de perspectiva. Sacrul poate trece neobservat pentru o minte

nereceptiva sau poate trimite spre un altceva pentru cineva care „recunoaste

semnele”.

Termenul de „situatie istorica” aplicat timpului în care traieste Indra

poate parea destul de paradoxal. El se raporteaza la cu totul alte dimensiuni

temporale. Timpul lui Indra nu se poate pune pe acelasi plan cu timpul

profan al oamenilor. Durata sa este mult mai mare. Totusi criteriul cantitativ

nu este masura prin care se poate determina iesirea din timp. Daca supunem

întreg scenariul criteriului calitativ, lucrurile nu mai apar atât de diferit.

Timpul zeilor nu se deosebeste fundamental de timpul oamenilor, prin

sensul ontologic pe care îl reveleaza. În acest mit se arata ca timpul zeilor nu

este neaparat un timp semnificativ. El are o întindere mai mare, dar nu

rezolva problemele esentiale ale existentei. La acest capitol, Indra este la fel

de nestiutor ca orice muritor de rând. De aceea a fost nevoie de interventia

lui Visnu, un zeu, dar si mai mult decât atât. Comparând timpul zeilor cu cel

uman, din punct de vedere cantitativ, se poate observa ca amândoua sunt

„situatii istorice”. Nici unul nu a transcens temporalitatea prin descoperirea

unui sens mai profund. Citirea în paralel a celor doua mituri genereaza

concluzii si mai interesante. Zeul Visnu este o figura centrala în ambele

mituri. El reprezinta ceea ce în India se numeste guru sau maestru spiritual,

deci initiatorul care intermediaza si aduce ceva de dincolo de timp. Cu toate

ca pentru noi, cei doi, Narada si respectiv Indra, au conditii ontologice

diferite, din punctul de vedere al transcenderii temporalitatii ei primesc

acelasi statut. Nici unul, nici celalalt nu au trecut dincolo. Ambii sunt tratati

la fel, ca niste discipoli. Fie ca este vorba de regele zeilor Indra, fie de

înteleptul Narada, amândoi au aceeasi problema: salvarea, mântuirea, iesirea

din timp.

Rezumând cele spuse pâna acum, timpul mitic este un timp aparte, iar

criteriul prin care poate fi recunoscut si valorizat ca atare se stabileste în

123

functie de semnificatia sa în contextul respectiv. El poate conferi o alta

calitate existentei. De aceea Eliade spune ca timpul mitic este un timp

calitativ diferit de cel profan. Poate fi orice eveniment cotidian, cu conditia

de a avea un sens dincolo de imanent, cu conditia de a fi plasat într-un

anumit context sau ritual, în care sa poata transpare semnificatia. Daca ar fi

sa mergem mai departe se poate spune ca acest timp reveleaza un mare

adevar al existentei în general, atât umane cât si divine. Conceptul de adevar

nu apare ca o schimbare radicala a conditiei celui care recepteaza aceasta

revelatie, ci este doar un instantaneu, un flash care lumineaza si patrunde

pentru o clipa doar în misterele cele mai intime ale Realitatii. Cel care are

parte de asemenea gratie divina trebuie sa continue sa caute sa realizeze si sa

integreze în propria-i existenta aceasta viziune. Acest lucru urmeaza sa îl

faca Indra pâna la a ajunge la eliberarea finala. Revelatia îi arata doar calea,

mersul efectiv este cu totul alta poveste. Pentru ca nu are o valoare

definitiva si implicit absoluta, „incidentul” neobisnuit nu poate fi evaluat ca

o adevarata iesire din timp, în acceptiunea pe care o avem în vedere în

aceasta lucrare. Timpul mitic deschide o poarta, dar nu este echivalent cu

intrarea propriu-zisa prin ea. El reveleaza, de obicei, precaritatea conditiei

actuale, pentru a-l trezi pe cel implicat si deschide implicit si un gust pentru

depasirea acesteia. Problema este ca timpul mitic luat în sine, oricât ar fi el

de profund sau de intens, este sortit sa aiba un sfârsit. Din nou revine

aceeasi idee de finitudine întâlnita si în cazul timpului zeilor.

Relativitatea acestui tip de timp este argumentata si de lipsa unei valori

obiective, el fiind dependent de punctul de vedere al receptorului.

Comentariul lui Zimmer, referitor la mitul citat mai sus, suna în felul

urmator: „Viziunea repetitiei fara sfârsit si a reproducerii fara scop a

minimalizat si, în cele din urma, a anihilat naiva conceptie despre sine si

despre permanenta puterii sale a victoriosului Indra. Proiectele sale de

constructii mereu mai ample erau menite sa furnizeze cadrul adecvat unui

concept egocentrist sigur de sine, natural si maiestuos. Dar pe masura ce

ciclurile viziunii s-au amplificat, s-au deschis niveluri de constiinta în care

mileniile s-au micsorat, devenind clipe, iar eonii, zile 207. (…) Transformarea

s-a datorat unei deplasari a punctului de vedere (s.n.) al lui Indra. O data cu

largirea perspectivei, fiecare aspect al vietii si-a schimbat valoarea (s.n.).”

208

Din nou intervine problema punctului de vedere. Acesta este, dupa

124

Zimmer, singurul criteriu posibil în schimbarea valorii, a dotarii cu sens sau

nu a unui gest. Depasirea viziunii înguste a universului sau este o cale de a

lua contact cu ceea ce este dincolo, cu nelimitatul. La fel se petrec lucrurile

în orice ritual, când se repeta actele exemplare ale stramosilor mitici. Scopul

vizat nu este o simpla imitare a unui model prescris, acesta este doar un

artificiu, un mijloc de transcendere a lumii cunoscute pâna atunci si, deci, o

posibilitate de relativizare a punctului de vedere anterior. Acest lucru

usureaza apasarea ontologica a unei viziuni limitate, dar, mult mai

important, ne pune în contact cu adevarul existentei, pentru ca realitatea este

într-adevar relativa. Aici transpare rolul principal al saltului în timpul mitic,

fiind un fel de intermezzo în curgerea existentei, o posibilitate de evitare a

rutinei si de accedere spre atemporalitate. Tot într-o paranteza precizam ca

în acest caz nu este vorba de o negare a obiectivitatii în sine, ci, mai

degraba, de o cunoastere a limitelor valabilitatii sale. Existenta devine

obiectiva numai privita din punctul de vedere al unui univers cu trei

dimensiuni. Timpul mitic este a patra dimensiune care relativizeaza întreaga

configuratie anterioara. În esenta aceasta este si teoria relativitatii lui

Einstein la care ne-am referit în capitolul teoretic. Ceea ce trebuie retinut din

tot excursul acesta este faptul ca timpul mitic este acel „pion” care

contribuie, pe de-o parte, la „destabilizarea” raporturilor ontologice normale

si, pe de alta parte, la reasezarea într-un fagas corect al cunoasterii realitatii.

În sprijinul afirmatiei relativitatii realitatii si timpului vin si

argumentele lui Fritjof Capra care, în cartea sa Taofizica, sustine

convergenta viziunii fizicii contemporane si a filozofiei mistice orientale.

„Învatatura lui Buddha spune, o calugari, ca trecutul, viitorul, spatiul fizic, si

individul nu sunt decât nume, forme ale gândirii, cuvinte de uz comun,

realitati superficiale” 209. La fel „teoria relativitatii a demonstrat ca toate

masuratorile care implica spatiul si timpul îsi pierd semnificatia absoluta si

ne-a obligat sa abandonam conceptele clasice de spatiu si timp absolut” 210.

Din perspectiva infinitului, atât timpul, cât si spatiul îsi pierd valoarea

obiectiva 211. Totusi nu este vorba de un abandon total, deoarece pâna la un

punct existenta obiectiva a timpului este justificata. Este aceeasi problema a

punctului de vedere. Daca privim dintr-o perspectiva tridimensionala,

obiectivitatea este valabila. Ilia Prigogine este unul dintre oamenii de stiinta

contemporani care sustin aceasta idee a obiectivitatii timpului.

125

126

d) Eternitatea relativa

Înainte de trece mai departe la discutarea problemei eternitatii este

necesara o evaluare a celor spuse pâna acum. În primul rând au fost

evidentiate mai multe tipuri de timp, între care se pot aminti timpul zeilor si

timpul mitic. Chiar daca primul dureaza mult mai mult în comparatie cu

timpul uman, el nu iese din structura, limitele si deter-minatiile

caracteristice timpului din interiorul Creatiei. Marele Timp sau timpul

cosmic nu poate primi automat calificativul de timp sacru. S-a vazut ca

exista o serie importanta de diferente între timpul zeilor si timpul mitic.

Unul având o durata si celalalt nu. Din aceasta cauza, într-o perspectiva

ierarhica, timpul în care traieste Indra este inferior timpului sacru. Din

punctul de vedere al relativitatii lor s-a putut observa ca amândoua nu pot fi

solutii definitive si din aceasta cauza nu reprezinta o adevarata si autentica

iesire din timp. Chiar daca intra în definitia eternitatii prin faptul ca sunt

relative, ele trebuie sa fie cel putin teoretic deocamdata subordonate unei

alte instante superioare. Oricât va trai Indra în lumea zeilor, el va avea un

sfârsit, conditia sa ontologica fiind relativa. Acest sfârsit sugereaza ca

temporalitatea ca atare nu a fost înca depasita. Existenta lui Indra este

departe de a fi eterna.

Atât despre timpul zeilor în raport cu eternitatea. Daca însa ne

focalizam atentia exclusiv asupra timpului mitic etern, se constata

urmatoarele: omul nu poate trai prea mult în timpul sacru. El este sortit sa

revina mai devreme sau mai târziu în lumea de unde a plecat. Din

perspectiva umanului, eternul apare ca un fel de cutit cu doua taisuri. Pe

de-o parte ofera posibilitatea unei regenerari, dar pe de alta, o prelungita

pauza în sacru atrage dupa sine serioase tulburari mentale sau chiar moartea.

Acest lucru este foarte bine evidentiat si constientizat de Catalina din

Luceafarul eminescian. Din punctul ei de vedere, eternitatea este

echivalentul mortii. Chiar si pentru Hyperion eternitatea este „grea” si

„neagra”. Ce semnificatie poate avea acest lucru?

Cassirer sustine ca pâna si timpul mitic are un caracter relativ, întreaga

constructie a lumii mitice bazându-se doar pe un sentiment de

corespondenta. „Aceasta corespondenta reciproca da nastere la un sentiment

mitic al temporalitatii care arunca un pod între forma obiectiva a vietii si

intuitia obiectiva a naturii” 212. Mai mult, chiar „mitul nu cunoaste nimic din

127

acest tip de «obiectivitate», asa cum este exprimata în conceptul matematic

al acelui timp absolut al lui Newton care «se scurge în el însusi si pentru el

însusi fara vreun raport cu vreun obiect exterior». El nu cunoaste, chiar mai

mult decât timpul matematico-fizic, nici timpul în sens strict «istoric».

Pentru ca constiinta istorica comporta si ea niste momente obiective bine

determinate” 213. Ideea lui Cassirer rastoarna perspectiva de pâna acum. El

vorbeste de un timp obiectiv, identificat cu cel terestru si de unul mitic,

lipsit de obiectivitate. Timpul mitic nu cunoaste nici o regula, nici un reper

clar, ceea ce conduce spre ideea unei lumi incoerente, care pare a se

autoanula. Definitia obisnuita a lumii este aceea de cosmos, care înseamna

armonie si ordine. În interiorul basmului se pot petrece lucruri extraordinare.

Omul obisnuit încearca sa gaseasca acolo diferite „reparatii”, dar nu

confunda planurile. Dupa periplul în timpul mitic al basmului, de exemplu,

participantul la ritual revine în lumea materiala întarit si regenerat, capabil

sa faca fata încercarilor acesteia. Un popas prelungit în sacru poate avea

însa urmari catastrofale pentru mintea umana, care functioneaza pe baza de

ordine si reguli. Acesta este si motivul pentru care s-a spus înainte ca eternul

mai are si o alta fata decât cea pozitiva, în raport cu umanul. Nici acesta nu

poate reprezenta un refugiu definitiv în perspectiva terorii si eroziunii

temporale.

Din problematica stricta a lucrarii de fata retinem ideea ca ceea ce este

valabil dintr-un punct de vedere, nu trebuie neaparat sa fie la fel de valabil

din altul. Analiza timpului mitic ne obliga sa punem si de aceasta data sub

semnul întrebarii ideea obiectivitatii acestui timp. Implicatiile acestui fapt se

refera, mai ales, la posibilitatea unei iesiri absolute din orice forma de

temporalitate. Daca timpul sacru este si el relativ, mai poate oare sa ofere o

solutie absoluta în problema iesirii din timp? Este de la sine înteles ca nu.

Totusi s-a vazut din cele doua mituri citate mai sus ca timpul sacru este o

posibilitate, nu o solutie definitiva, de a depasi timpul profan. Atingerea

planului eternitatii este, cum se va vedea si în studiul analitic al diferitelor

curente religioase, un prim pas în transcenderea temporalitatii. Nu este

echivalentul rezolvarii problemei temporale, dar nici nu poate fi subapreciat

sau ignorat. Intrarea în timpul mitic nu poate avea un caracter definitiv si,

mai ales, irevocabil. Ea nu rezolva definitiv nostalgia umana de transcendere

a temporalitatii. Pe baza mitului lui Indra putem spune ca timpul mitic a fost

doar o iluminare instantanee, o oprire a curgerii obisnuite, un flash în inima

128

realitatii care i-a revelat adevarul. Acest lucru însa nu poate reprezenta

solutia definitiva a problemelor sale. Înteleptul Narada se confrunta cu

aceeasi situatie. La fel se poate spune despre feciorul de împarat din basmul

Tinerete fara batrânete care, mai devreme sau mai târziu, este sortit aproape

sa coboare din eternitatea fara dor, în care timpul este oprit în loc. Este

necesara gasirea unei explicatii. Jacob Böhme este unul dintr-o serie foarte

importanta de filozofi care mediteaza la notiunea de eternitate. „Lumile

eterne nu se confunda cu Dumnezeu 214; numai el este increat; dimpotriva,

cele doua lumi vesnice, desi sunt eterne, sunt creaturi. Ele sunt etern create”

215. Tot ce sta sub semnul Creatiei, oricât ar fi de perfect sau de rarefiat,

„mosteneste pacatul originar” al relati-vitatii. Eternitatea este un astfel de

spatiu perfect, dar care ofera numai în aparenta o solutie definitiva. Astfel

s-a putut ajunge la o cadere. În cazul lui Dionis din proza lui Eminescu se

pune aceeasi problema. De ce maestrul Ruben-Riven a fost atât de sigur ca

el îsi va pune întrebarea care îl va arunca afara din tarâmul etern în care se

afla? Si cum a fost, în primul rând, posibil sa îsi mai puna o astfel de

întrebare, daca se afla într-un cadru perfect si etans din toate punctele de

vedere? Este aceeasi neclaritate privind patrunderea sarpelui în paradisul

biblic etern. Acest spatiu reprezinta nazuintele ultime ale fapturii umane,

este un spatiu perfect, absolut, ce nu admite existenta unei fisuri. Cea mai

cunoscuta definitie a notiunii de absolut o gasim în Upanishade:

„Plin este Acela, plin e Aceasta,

Plinul din plin rasare;

Plinului plinul luându-l,

Plinul e cel ce ramâne” 216.

Ideea este ca absolutului nu i se mai poate adauga si nici lua nimic,

fiindu-si sie însusi suficient. Toate aceste consideratii nu au decât un singur

scop: introducerea ideii de relativitate a eternitatii, a faptului ca aceasta nu

este absoluta si ca poate exista, ipotetic, un dincolo. Deocamdata vom

ramâne doar la stadiul de speculatie, deoarece ideea va fi sustinuta de

studiul analitic pe anumite religii consacrate. Cu prilejul studiului operei

literare a lui Eliade vom reveni cu mai multe exemple referitoare la aceasta

probleme. Din cele spuse referitor la timpul sacru rezulta ca si el este un

timp prin excelenta relativ si, ca si timpul istoric, nu ajunge la o valoare

129

absoluta.

Întrebarea legitima care se pune este urmatoarea: daca si eternitatea

intra sub incidenta relativului, neputând fi o adevarata iesire din timp, atunci

care este solutia? Unde trebuie sa caute omul pentru a-si împlini aceasta

nostalgie de transcendere a temporalitatii?

e) În cautarea unei solutii

Înainte de a raspunde la aceasta întrebare vom enumera succint

diferitele tipuri de timp analizate pâna acum. Timpul nu este un fenomen

haotic. El are o anumita structura formata din diferite trepte. Prima treapta

este timpul oamenilor muritori, cel mai cunoscut, finit durativ si scurt în

întindere. În al doilea rând e timpul zeilor, un timp extrem de extins ca

durata, superior timpului uman, însa supus si el finitudinii. El reprezinta o

victorie partiala asupra duratei temporale, dar nu trebuie confundat, pe de-o

parte cu timpul mitic cosmic si pe de alta, cu timpul sacru etern. Timpul

mitic circular este echivalent cu Creatia si cu reluarea ei infinita. În esenta

nu are un final absolut, pentru ca se va relua neîncetat. El sugereaza ideea

lantului reîncarnarilor care supune orice lucru în interiorul cosmosului creat.

Timpul sacru constituie un alt tip de timp. Nu mai contine în sine ideea de

curgere, lucru care îl scoate de sub incidenta Creatiei. Este cel mai aproape

de transcenderea tempo-ralitatii, totusi nici aceasta cale nu ofera o solutie

definitiva si absoluta. Astfel, o prima concluzie preliminara ar fi ca toate

aceste forme temporale au un lucru în comun: nici una nu poate rezolva

problema iesirii absolute din Timp.

Capitolul de fata se doreste o analiza a valorilor timpului din

perspectiva a doua mituri fundamentale pentru spiritualitatea indiana.

Primul mit, al lui Narada, este exemplul tipic pentru un tip de viziune

ontologica vedica, în care viata omeneasca este mai mult o iluzie.

Renuntarea la lume este considerata idealul suprem. Din punctul nostru de

vedere, acest mit apartine religiei Tatalui. Celalalt mit, mai ales prin

concluzia sa de a accepta viata asa cum este ea, ne trimite spre valorile

religiei Mamei. În ultimul caz este vorba de conceptia pan-indiana care îsi

are izvoarele în Bhagavad-Gita 217.

În acest al doilea mit se pot descifra mai multe detalii despre diferitele

trepte ale timpului. Cel mai important pentru Indra si, bine-înteles, pentru

130

discutia de fata, este întelegerea clara a semnificatiei ciclicitatii mortii si

renasterii. Indra devine constient ca dupa moarte urmeaza o noua renastere.

Acest lucru însa nu îl multumeste. El aspira la mântuire, ceea ce este cu totul

altceva. Nici eterna reîntoarcere si recreare a universului nu constituie

pentru el un prilej de bucurie sau macar de consolare. El vrea sa depaseasca

ceea ce indienii numeau samsara sau „roata reîncarnarilor”, pentru a atinge

în final eliberarea de orice forma de temporalitate. Iesirea din timp are loc,

deci, numai dupa acest prag, eterna reîntoarcere a sufletului nu este decât o

pseudo-solutie la problema transcenderii timpului.

În acest caz este vorba de un zeu, un suflet ales care aspira la o treapta

superioara de existenta. Cu totul altfel stau lucrurile cu majori-tatea

comunitatii. Ceea ce pentru Indra este o povara, poate însemna, din alta

perspectiva si aplicând alte standarde, o adevarata consolare. Un membru

obisnuit al colectivitatii arhaice asimileaza în timpul ritualului aceasta eterna

reîntoarcere si întelege ca nu este o simpla fiinta muritoare, ca sufletul sau

este etern si ca el va dainui si dupa moartea fizica, încarnându-se într-o alta

fiinta. Pentru el circularitatea apare ca remediu împotriva fricii de moarte,

moartea vazuta ca un sfârsit absolut. Acelasi fapt ontologic constituie un

imbold prin excelenta pozitiv si calitatea vietii sale astfel regenerate, ca sa

nu mai vorbim de functia apotropaica, este cu totul alta în finalul ritualului

periodic. Totul depinde de punctul de vedere din care este privita problema.

De aceea s-a insistat mai sus asupra distinctiei dintre mase si elite. Nu

aceleasi standarde pot fi aplicate tuturor, mai ales sufletelor exceptionale, cu

un destin aparte.

Situatia este similara cu cea a valorizarii cercului. Pentru Platon, cel

putin în interpretarea lui Schelling, „revolutia circulara este inferioara

progresiei liniare” 218. Din perspectiva crestina putem spune exact acelasi

lucru. „Astfel, circularitatea ar fi chiar imaginea infinitului rau (s.n.)”219. Nu

acelasi lucru va spune însa si Hegel. Pentru filozoful german „singura

aceasta circularitate eterna putând sa faca inteligibila linearitatea temporala;

linia dreapta este imaginea infinitatii rele, ca progresie prin simpla

succesiune, spre un infinit matematic care este nedeter-minarea însasi” 220.

Revenind la problematica timpului se impune sa clarificam ce fel de

iesire din timp reprezinta revelatia ciclicitatii si circularitatii existentei. Fata

de timpul zeilor, durativ, dar care nu transcende nivelul timpului cosmic si

timpul mitic etern, ca iesire „temporara”, timpul ciclic ocupa un loc aparte

131

în aceasta configuratie. Total diferit de timpul finit al zeilor si de timpul

mitic ce sugereaza mai degraba o oprire în loc ( nunc stans), timpul circular

este un tip de timp care cuprinde la ambele capete Creatia. El este martorul

mortii si nasterii universului.

Participantul iese în decursul ritualului din timpul istoric propriu-zis,

recazând în final, înapoi în istorie. Totusi ceea ce i se reveleaza în spatiul

ritualului nu este un lucru neglijabil. „Prin simplul fapt ca el asculta un mit,

omul uita de conditia sa profana si de situatia sa istorica” 221. Trebuie

precizat faptul ca, o data cu revelatia circularitatii existentei sale, vine si

revelatia durerii, a propriei conditii muritoare, profane. „Cu cât omul sufera

mai mult, cu alte cuvinte, cu cât este mai solidar cu Cosmosul, cu atât creste

în el dorinta de eliberare, cu atât mai mult îl framânta setea de mântuire” 222.

Lucrul acesta îl poate confirma si Indra. El a baut acum din „voluptatea

mortii”, precum alti eroi mitici, dintre care Ghilgames, pentru care moartea

lui Enghidu constituie suprema revelatie a mortii implacabile. Aceasta idee a

fost o sursa de inspiratie si pentru Eminescu. De fapt revelatia mortii da un

sens vietii, adica îl îndeamna pe om sa caute dincolo de limitele sale

ontologice 223.

Revenind la problema iesirii din timp, se poate spune ca perceptia

timpului circular, a timpului care curge fara a avea vreodata un sfârsit, este o

iesire din timpul profan. Diferit de timpul zeilor si de timpul mistic static,

aspiratie ultima pentru unii, în cazul lui Indra, el devine limita insignifianta,

fiindca exista ceva si dincolo de acest nivel. În acest „loc” trebuia cautat

raspunsul final si definitiv la acea nostalgie de transcendere a temporalitatii.

Scopul fundamental al existentei terestre este acela al mântuirii, al iesirii

definitive si irevocabile din Timp, forma temporala neanalizata pâna acum.

f) Mântuirea dincolo de eternitate

Distinctiile facute mai sus se doresc puncte de reper în configurarea

unei structuri temporale pe baza acestor mituri. Analizând rezultatele, se

observa mai multe lucruri. În primul rând exista mai multe nivele temporale,

nivelul marcând o depasire, o trecere într-un alt plan. Primul nivel ar fi acela

al timpului terestru, profan. Aceeasi sfera include si timpul zeilor.

Prelungirea duratei nu reprezinta o trecere la un nivel superior. Daca se

132

considera miscarea în cerc inferioara starii pe loc a punctului, atunci

urmatorul nivel ar fi acela al timpului circular. În continuare ar urma timpul

sacru mitic sau etern. Acesta este nivelul eternitatii statice din definitia

preluata de Eliade de la Boethius.

Aceasta schema este deocamdata provizorie, deoarece va fi completata

de studiul facut pe diferitele forme religioase. Precizam ca totul a fost facut

la modul general, fara a se tine seama de criteriul tipologic propus mai sus.

Deocamdata s-au identificat doar formele temporale importante, care vor

constitui principalele piese în conturarea timpului corespunzator fiecarui tip

de religie. În aceeasi ordine de idei precizam ca aceasta schema generala nu

a tinut cont nici de distinctia între mase si elite.

Admitând, cel putin teoretic, ca exista ceva dincolo de timpul etern,

înainte de a intra în detaliile studiului analitic, se impun câteva precizari de

ordin general, privind acest tel suprem al tuturor întrebarilor si nazuintelor

umane. Dincolo de nivelurile temporale se gaseste scopul ultim al cautarilor,

identic conceptului de mântuire. Pe cât de cunoscut, acest concept trimite în

traditiile religioase spre cu totul alte coordonate. În ziua de azi nu avem o

definitie coerenta si unitara a ceea ce înseamna mântuirea. Abordarea unui

asemenea subiect si întelegerea exacta a notiunii de soteriologie presupune

intrarea într-o zona foarte delicata. În scopul evitarii neclaritatilor si pentru a

ne familiariza în acelasi timp cu o serie de imagini, utilizate de Eliade însusi

în explicarea conceptului în cauza, am putea sa ne reamintim de metafora

iesirii din ou din legenda lui Buddha Gautama. „Dupa ce o gaina a ouat 8,

10 sau 12 oua, spune înteleptul într-o discutie cu un brahman, dupa ce le-a

clocit îndeajuns, când primul dintre pui care sparge coaja oului cu gheara si

iese teafar afara din ou, cum îl vor numi: cel mai vârstnic sau cel mai tânar?

– Îl vor numi cel mai vârstnic, venerabile Gautama, pentru ca este primul

nascut dintre ei. – La fel si eu, o brahmane, eu singur, dintre toti cei care

traiesc în ignoranta si sunt prinsi ca într-un ou, am iesit prin coaja

ignorantei, eu singur în aceasta lume am atins sfintenia, demnitatea

universala de Buddha. Astfel, o brahmane, eu sunt cel mai în vârsta si cel

mai nobil dintre toate fiintele.” 224

Continuam tot cu explicatia lui Eliade: „Toate imaginile prin care

încercam sa exprimam actul paradoxal al «evadarii din timp» sunt la fel ca si

trecerea de la ignoranta la iluminare (sau cu alte cuvinte de la «moarte» la

133

«viata», de la conditionat la neconditionat). În conceptia indiana «iesirea din

ou», eliberarea, este echivalenta cu transcenderea ciclului etern al samsarei,

roata existentei. Eliberarea sau salvarea din lumea aceasta este pentru noi un

act în primul rând paradoxal, dar în acelasi timp un salt într-un alt nivel

ontologic.” 225 Revenind la mitul lui Narada, mântuirea apare posibila numai

daca ne despartim de tot ce este omenesc, de viata în general. Numai astfel

maya, iluzia cosmica poate fi depasita.

Pe de alta parte, maya nu a fost întotdeauna luata ca un concept

negativ. Heinrich Zimmer afirma ca: „Maya-Shakti este personificata ca

latura cosmic-protectoare, feminina si materna a Fiintei Supreme, si ca atare

simbolizeaza acceptarea spontana si iubitoare a realitatii tangibile a vietii.

Îndurând suferinta, sacrificiul, moartea si privatiunile care însotesc orice

experienta a tranzitoriului, ea afirma, este, reprezinta si se bucura de delirul

formelor manifestate. Ea este bucuria creatoare a vietii: ea însasi este

frumusetea, miracolul, ademenirea si seductia lumii vii. (…) Maya-Shakti

este Eva, Eternul Feminin, das Ewig-Weibliche, cea care a mâncat si si-a

ispitit sotul sa manânce, fiind totodata ea însasi marul” 226 . Acum se pot

distinge foarte clar cele doua paradigme. Amândoua propun o cale specifica

a mântuirii. Într-un caz este acea repliere în unirea cu Mama protectoare, la

sânul careia ne regasim adevarata noastra odihna. În altul se încearca o

depasire a limitelor Creatiei. Totul este în functie de ea. Pe de-o parte exista

acea mentalitate potrivit careia Creatia trebuie lasata în urma, iar pe de alta,

valorizarea ei ca Mama protectoare invita la retragerea într-un centru. Cele

doua conceptii sunt fundamental diferite. Una presupune o totala încercare

de „desolidarizare de Cosmos” si de tot ceea este creat si material, cealalta

fiind însasi „solidarizarea cu Cosmosul”, „corespondenta” de care vorbea si

Cassirer sau „participarea mistica” a lui Lévy-Bruhl. Unul din aspectele

foarte importante ale unui ritual este, si în conceptia lui Eliade, acest

animism, aceasta legatura cu tot ce îl înconjoara. La celalalt pol, calea unei

veritabile mântuiri presupune mai degraba o desolidarizare de tot ce este

materialitate. Astfel scopul prim si fundamental al oricarui aspirant la

mântuire este sa-si transceanda orice urma de omenesc în el, pentru a putea

accede la o alta conditie. În acest sens, exemplul crestinismului si, mai ales,

al gnosticismului, apare mai putin ostil fata de lumea înconjuratoare 227 . Si

aici totul depinde de punctul de vedere din care sunt privite lucrurile.

Pentru a ilustra mai clar ceea ce s-a afirmat pâna acum se poate spune

134

ca totul se reduce la o diferenta de perspectiva 228: „în budism (ex. de religie

a Tatalui), ca si în cea mai mare parte a scolilor shivaite, toate acestea apar

prin emanare din principiul unic, constiinta esentiala. În scolile sakta însa,

care dau întâietate mayei, lumea este doar opera maya, forta activa a lui

Dumnezeu, care dobândeste preponderenta tocmai fiindca e cauza

multiplicarii divine. Dupa ce a capatat toate însusirile lui prakriti (s.a),

natura naturans din sistemul Samkhya, ea se raspândeste în tot ce exista, iar

Dumnezeu, sufletul absolut, simplu sau multiplu, închis în acea

individualitate iluzorie pe care ea o creeaza, ramâne inactiv în preajma ei,

colorându-se el însusi ca un cristal cu reflexele proiectate asupra lui de

patimile ce îi dau culoare ei. Acesta este motivul pentru care, în iconografia

budista mama (yum în tibetana) va fi reprezentata îmbratisata cu Dumnezeu

activ si dantuitor, în timp ce în scolile sakta raportul se rastoarna (s.n.):

inert este Dumnezeu, iar activa sakti, ba chiar, uneori, Dumnezeu zace

culcat pe spate ca un cadavru, iar pe corpul lui danseaza frenetic sakti, în

ritmul pasilor careia se nasc si mor lumile” 229. Diferenta dintre cele doua

tipuri nu este nicidecum spatiala. Teritoriul indian ofera un exemplu de

suprapunere spatiala a celor doua tipuri religioase care ne obliga sa plasam

problema în sfera structurilor gnoseologice.

În contextul ideii de mântuire apare un alt aspect al problemei care

pentru coerenta argumentatiei este foarte important. În religia Tatalui ea este

cel putin teoretic „rezolvata”. Din punct de vedere crestin suntem obisnuiti

cu absolutul rezultat din unirea cu divinul în ipostaza Lui Dumnezeu-Tatal.

Atingerea acestuia poate pune probleme însa în legatura cu tipologia

materna. Nu este chiar de la sine înteles ca unirea cu Mama natura

naturans, duce la mântuire si mai ales ca aceasta unire este aceeasi cu cea

din religia Tatalui. Conceptul de Brahman este în India realitatea ultima la

care se poate ajunge. În sistemele de tip patern, el este treapta cea mai de sus

a spiritualizarii. Problema este cu cele de tip matern. Un prim argument ar fi

faptul ca atât natura cât si spiritul, provin amândoua din absolut 230. Aceeasi

origine implica si acelasi punct în care se vor întoarce. În lucrarea lui

Shankara Vivekachudamani citim în versetul 391: „Tot acest univers

cunoscut gândire, nu este altceva decât Brahman. Nimic nu este în afara de

Brahman, si el se gaseste dincolo de granita extrema a lui Prakriti (…)” 231.

Adaptat la contextul pe care îl abordam cel mai potrivit ar fi ca finalul

citatului sa fie: el (Brahman) se gaseste si dincolo de granita extrema a lui

135

Prakriti. Ideea este aceeasi ca si în paradoxul lui Heraclit: „Plinul absolut si

golul absolut sunt echivalente” 232. Într-adevar, acum se poate spune ca exista

o coerenta interna în ambele paradigme religioase. India este terenul ideal

pentru compararea celor doua configuratii pentru desprinderea unor astfel de

concluzii.

Problema lucrarii de fata consta în sublinierea importantei de a deosebi

cele doua cai de abordare a transcenderii temporalitatii. O solutie propune

un sistem bazat pe valorile spiritului patern, cealalta valorizând „religia

Mamei”. Înca în teza lui de doctorat, Eliade gândeste fenomenul religios în

functie de doua perechi de contrarii. Yoga este analizata acolo dupa schema

duala: magic vs. mistic si abstract vs. concret. La sfârsitul cartii enunta

ideea, pe care din pacate nu a mai continuat-o, a unei religii a Mamei si a

uneia a Tatalui. Dar o asemenea dihotomie nu este nicidecum un act de

pionierat. În primul rând religia însasi nu este altceva decât o structura de

simboluri, iar simbolurile, la rândul lor presupun, prin definitie, formarea

acestor contrarii. Asa cum afirma M. Davy, simbolul „reveleaza sensuri

diferite, respectiv contrare. El reprezinta cupluri si, prin aceasta, poate sa

dea nastere la opozitii. Astfel simbolul pare ambiguu chiar din punct de

vedere al dualitatii antinomiilor sale: de ex. miezul zilei – miezul noptii, zi –

noapte, pamânt al umbrelor – pamânt transfigurat, lumina – umbra” 233. În

acelasi fel trebuie vazute si contrariile noastre. Timpul cu statut de simbol

religios atrage dupa sine aparitia acestor perechi de contrarii. El poate fi

timp fast sau nefast, dar si cum l-am denumit în aceasta lucrare, timp matern

si timp patern. Mai mult, Wunnenburger spune ca „natura echivoca

ambivalenta a simbolului este cu atât mai mult accentuata, cu cât imaginile

se apropie mai mult de nucleele arhetipale, în care ele ating maximul de

contrarietate interna”234 . Într-un cuvânt, contrariile ating punctul extrem,

daca devin arhetipuri. Iar ca arhetipuri ele creeaza imagini si sensuri. În

cazul de fata, imaginea Mamei sau a Tatalui nu mai este simpla denumire a

unor membrii ai familiei, ci devine centru coagulant pentru o întreaga

structura de imagini care deriva de aici. „Sirurile simbolice latente care

adera la continutul literal al unei imagini, nu sunt lasate prada unei dispersii

instabile si aleatorii, ci, dimpotriva, gasesc un fel de centru de gravitatie, un

fel de centru energetic, de matrice de informatie, pe care o putem numi

arhetip. Arhetipul este, de altfel, dupa C.G. Jung, mai putin un invariant de

semnificatie, cât, mai ales, un fel de tipar de formare a imaginilor (s.n), de

136

bazin semantic, de structura de primire a sensului” 235. Pe de-o parte suntem

confruntati cu necesitatea existentei contrariilor, din cauza presiunii

încarcaturii simbolice, iar pe de alta, cele doua perechi de contrarii atrag

dupa sine un întreg sir de imagini-satelit. „Tocmai de aceea, imaginile

simbolice favorizeaza creativitatea imaginativa, în masura în care

contrarietatea, ambivalenta, respectiv opozitia, se dovedesc, dupa Bachelard,

factori generatori (s.n.) de mari imagini” 236. Pe scurt, aceasta viziune

simbolico-culturala asupra timpului genereaza perechi de contrarii,

denumite timp patern si timp matern, iar acestea, la rândul lor, configureaza

în jurul lor structuri de imagini specifice.

Înainte de finalul acestui capitol mai trebuie facute unele precizari cu

privire la aceste perechi de contrarii. Cele doua cai fac parte din paradigme

diferite, totusi compun împreuna o imagine completa a fenomenului de

transcendere a temporalitatii. De aceea separarea lor este facuta mai mult

pentru a le evidentia mai bine caracteristicile. Ele reprezinta încercarile de

rationalizare a ceea ce este dincolo de ratiune, cum spune Otto. În

continuare vom încerca sa descifram, pentru fiecare caz în parte, aceasta

structura de sens privind timpul în cele doua arhetipuri, al Mamei si,

respectiv, al Tatalui.

137

IV.

Timp si religie

138

139

1. Timpul în religia Mamei

„Ce serait une tache agreable que de chercher, dans l’histoire générale

des religions, les différentes formes que peut prendre ce sentiment de la

temporalité et de montrer que cet aspect changeant du temps, l’appréhension

de son état, de sa durée et de ses modifications, constituent une des

différences les plus profondes qui separent les religions singuli ères” 237.

Problema timpului devine unul din punctele cele mai profunde care

diferentiaza religiile propriu-zise. Lucrarea de fata nu face decât sa-l urmeze

pe Cassirer în cele afirmate mai sus. Urmarirea diferitelor forme ale

„sentimentului temporalitatii” este, în esenta, ideea principala care reiese

din aceste pagini. Dupa un lung excurs în teritoriul teoriei ajungem, în fine,

sa intram în studiul propriu-zis al formelor concrete, pe care le poate lua

timpul în diferite religii majore.

În acest capitol vom detalia problematica timpului legata de distinctia

facuta anterior, legatura cu diferitele tipuri de religie. Scopul este de a corela

rezultatele capitolului al doilea, în care am încercat sa stabilim un criteriu de

clasificare al unor sisteme religioase, cu conceptele teoretice ale lui Eliade

asupra timpului, analizate anterior. Ideea de baza este chiar cea enuntata la

sfârsitul capitolului precedent si anume faptul ca fiecare dintre aceste

paradigme are un mod specific de a „iesi din timp”. În aceasta ordine de idei

nu ne ramâne decât sa cercetam mai analitic timpul în sistemele religioase

tipice fiecarei paradigme. Vom ramâne, în principiu, fideli acelorasi sisteme

religioase discutate pâna acum, cu mentiunea ca, la nevoie, se vor face si

extrapolari.

a) Timpul în fenomenul Yoga

Am vorbit mai sus de telul înteleptului indian, acela de a atinge

eliberarea din cercul infinit al reîncarnarilor. Procedeul prin care se

realizeaza acest lucru a fost identificat în India cu calea numita traditional

140

yoga. De fapt, nu exista o definitie exacta a fenomenului, mai ales ca yoga

este, în momentul de fata, un conglomerat mai mult sau mai putin amorf de

diferite tehnici. În traditia clasica, yoga înseamna „legatura cu divinul”.

Sistemul propriu-zis este deseori înteles gresit. Eliade propune si el o

interpretare, considerata la ora actuala cea mai pertinenta în domeniu. Dupa

cum am mai amintit, yoga este, din perspectiva antropologului român, un

fenomen apartinând paradigmei materne. Sunt cunoscute, de exemplu,

practicile asana care, prin pozitiile corporale specifice, duc la rezultate

miraculoase. Atentia dedicata aspectului corporal, asanele fiind numai un

exemplu, atrage dupa sine sensuri care trimit într-adevar spre figura Mamei.

Întotdeauna în yoga corpul va fi un mijloc de a ajunge la divinitate. „Pentru

aceasta, initiatul recurge la ajutorul oferit de yoga si mai ales de hatha yoga,

el nu reneaga corpul, ci îl foloseste pentru obtinerea mântuirii. «Esenta

tuturor lucrurilor e corpul nostru. Când îti cunosti propriul corp baza e

solida»” 238. El are o anatomie vizibila, dar si una subtila. Sunt cunoscute

acele centre energetice de-a lungul sirei spinarii, despre care vorbeste si

Eliade. Toate gesturile sunt gândite în prelungirea corpului. Corpul este

punctul de reper si în acelasi timp si un „ receptacol” 239 pentru orice

exercitiu subtil. Totul este cât se poate de concret si de exact. Mai mult,

punctul culminant al realizarii este, dupa traditia yoga, momentul când cele

doua canale numite nadis, din stânga si din dreapta sirei spinarii, ida si

pingala, se unesc cu cel din centru numit susumna. „În corp se ascunde o

fiinta necorporala. Cine e constient de prezenta ei acolo e eliberat” 240. Strâns

legata de problema corpului intervine si problema femeii. În aceeasi ordine

de idei se poate spune ca ea „nu mai este evitata, precum în disciplina

ascetica a scolilor ortodoxe, ci devine ea însasi un instrument al mântuirii

(s.n.). Ea e cealalta parte, a carei desprindere o resimtim dureros si, la fel, ea

îsi gaseste în noi propria-i întregire: psihic, intelect, yin si yang (s.a.), care

se cauta pentru a-si reface echilibrul primor-dial” 241. Este evident cât de

departe si opusa este conceptia religiei Tatalui referitor la aceasta problema.

Prin intermediul acestei diferentieri o sa ajungem sa întelegem mai bine

resorturile interioare ale eroticii din proza lui Eliade.

Revenind strict la lucrarea lui despre yoga, trebuie precizat ca

monografia se vrea o lucrare sintetica, pentru ca si în interiorul complexului

yoga exista diferite curente, uneori chiar contradictorii. Etnologul român se

straduieste sa pastreze o pozitie mediana, la adapost de exagerari, dar

141

cuprinzând în acelasi timp aspectele fundamentale ale fenomenului în

discutie. Aceasta precizare este importanta, deoarece Eliade propune o alta

abordare, pe care nu o întâlnim ad literam în tratatele clasice de yoga,

precum cel al lui Patanjali.

Ca orice sistem religios care tinde spre o depasire a conditiei profane,

si yoga are urmatorul principiu de baza: „sa faci exact contrariul la ceea ce

natura umana te forteaza sa faci” 242. În acest caz însa nu este vorba

nicidecum de o depasire în sensul de negatie, ci mai degraba de o

optimizare, ca sa folosim un termen mai tehnic, yoga nefiind altceva decât

un complex de tehnici.

Nu ne propunem sa intram în detalii care nu privesc problematica

temporala, dar pentru întelegerea conceptului de yoga trebuie sa cunoastem

diferitele trepte ale initierii. Prima ar fi cea pe care Eliade o numeste

„cosmicizarea omului”. S-a vazut anterior ca este poate cea mai des întâlnita

faza într-o initiere rituala. Într-adevar Eliade afirma ca yoga nu face altceva

decât sa „interiorizeze”, ceea ce se petrece si într-un ritual obisnuit.

Comparând-o cu sacrificiul brahmanic, Eliade ajunge într-adevar la

concluzia ca si în yoga avem aceleasi etape, cu o singura diferenta: totul este

interiorizat 243. Chiar numele de ritual vine din sanscritul rta, care însemna

ritm cosmic, adica armonizarea cu ritmurile cosmice. În acest sistem de

valori „cosmicizarea” nu mai este un lucru greu de acceptat. „Retragându-se

din viata omeneasca, profana (yoghinul n.n.) regaseste o alta mai profunda,

mai adevarata, deoarece e «rituala» – viata Cosmosului însusi” 244 . Prin

sincronizare cu viata universala, cu curgerea ei mai cu seama, regasim tot o

viata, numai de o alta factura. Prin intermediul ritualului, omul se integreaza

sau mai bine-zis se reintegreaza curgerii cosmice. Remarcam valorizarea

pozitiva a Creatiei în cazul acestui tip de religiozitate. În limbajul

propriu-zis al yogai totul suna mai elevat, dar în fond este aceeasi idee:

„Transformarea haosului si vietii biomentale profane într-un Cosmos este o

ambitie care se ghiceste în toate tehnicile psihofiziologice, de la asana pâna

la ekagrata”245 . Esenta problemei accentuata de Eliade este ca, prin

intermediul ritualului, omul iese din timpul profan si intra în Marele Timp

cosmic. În general, aceste lucruri le-am mai amintit si cu alte prilejuri.

Esential este însa modul în care Eliade descrie acest Timp cosmic. Pentru el

integrarea în curgerea universala, în timpul mitic circular, este sinonima cu

regasirea unui alt ritm al vietii, o viata mai plenara care curge în cerc,

142

întocmai ca întreaga natura vizibila. Timpul în care se intra acum este

Marele Timp, de forma ciclica. Ideea este confirmata si de Tucci în cartea

sa. Toate aceste eforturi au o motivatie precisa. „Ele definesc devenirea

pentru a o putea depasi. Se doreste cunoasterea ei pentru a o înlatura” 246 .

Înainte de a trece la descrierea a etapei urmatoare trebuie precizat ca în

viziunea comunitatilor arhaice atingerea Marelui Timp era echivalent cu

eternitatea. În dese rânduri Eliade insista asupra acestui aspect în miscare al

eternitatii. El intra în definitia conceptului sau de autenticitate. Sergiu

Al-George comenteaza foarte nimerit: „Autenticitatea, nazuind sa

regaseasca gestul naturii sau al vietii, implicit va nazui spre eternitatea

absolutului, spre nemurire. În cazul jurnalului intim, setea de vesnic si

asumarea gestului naturii, gest care genereaza si anuleaza vesnic formele

într-o continua trecere – fluxul universal – se traduce printr-o continua

moarte si renastere: «Ca sa treci mai departe trebuie sa stii si altceva: sa

mori (…) Sa mori în fiecare zi, cu fiecare opera, cu fiecare pagina scrisa (…)

de aceea cred eu ca jurnalul, însemnarile intime, notele fara importanta,

contin atâta sete de vesnicie»” 247 . Aceasta este poate cea mai buna pledoarie

pentru acel tip de eternitate ahasverica, sa-i spunem, care aduce în discutie si

cele mai importante idei ale lui Eliade. Acum este cât se poate de clar ca

totul se prelungeste în conceptia lui Eliade despre initiere, care nu este

altceva decât o atingere a nemuririi si o iesire din timp. Anticipând, mai

putem spune ca acest tip de eternitate nu este si unicul.

Dupa cum se poate banui, tehnicile yoga însa nu se opresc aici. Daca

pâna acum s-a vorbit de o sincronizare cu un ritm universal si cosmic, în a

doua faza se purcede pe un drum exact opus. Urmatorul exemplu din opera

lui Eliade va explica mai bine logica intrinseca a acestei cai: „Eliberarea

finala nu poate fi obtinuta fara a cunoaste o etapa prealabila de

«cosmicizare»: nu se poate trece direct de la haos la libertate. Faza

intermediara este Cosmosul”248 .

Dupa ce s-a obtinut acea comuniune cu ritmurile universale, care stau

mai ales sub semnul lunii249 , yoghinul trebuie sa-si schimbe total optica.

Eforturile sale pentru solidarizarea cu Marele Tot se materia-lizeaza acum în

ipostaza contrara, anume tind sa depaseasca orice limita, adica, mai bine-zis,

sa transceanda Cosmosul si tot ce sta sub semnul Creatiei. Numai asa va

atinge ceea ce se va numi eliberarea finala sau samadhi. „Caci scopul final

nu va fi atins decât în clipa în care yoghinul va reusi sa se retraga catre

143

propriul sau centru si sa se desolidarizeze în întregime de Cosmos, devenind

impermeabil la experiente, necondi-tionat si autonom” 250 . El devine

ab-solutus, adica exact ce spunea Eliade: independent si autonom în raport

cu universul. Acest gest reprezinta „o ruptura de nivel” si un „act de reala

transcendenta”251 . Pe de alta parte, un yoghin care ramâne numai la primul

stadiu, la cel de cosmicizare, este precum un suflet care gaseste consolare si

se multumeste cu revelatiile legii reîncarnarii sau a eternei reîntoarceri. El

nu va putea niciodata deveni un întelept iluminat.

Din aceasta descriere se poate descifra si o anumita structura a

transcenderii timpului. Pe treapta cea mai de jos este plasat timpul profan. În

continuare e planul Marelui Timp cosmic, cel de-al doilea prag care trebuie

trecut. Dincolo de el se gaseste ceea ce indienii numesc eliberarea. Pâna

acum se poate vedea o omologie între modelul, asa-zis general, despre care

am vorbit pâna acum, si modelul yoga. De remarcat faptul ca se pastreaza

structura în trei trepte. În acest punct însa intervine spiritul analitic al lui

Eliade, care intra în amanunte subtile privind transcenderea reala a timpului.

Diferitele stadii care trebuie parcurse în aceasta a doua etapa de

desolidarizare sunt descrise foarte minutios în mai toate tratatele yoghine.

Pentru a face din capul locului o delimitare clara fata de cealalta cale, a

Tatalui, în care pragul umanului este depasit prin ceea s-a numit extaz,

Eliade prefera pentru yoga termenul de enstaza. Cum sugereaza termenul

însusi, este vorba de o orientare spre interior, asemanatoare conceptului de

„regressus ad uterum” sau „ab origine”. Enstaza sau samadhi-ul reprezinta

tendinta de regresie spre stadiul de embrion, tipica pentru religiile Mamei.

Dificultatea apare atunci când se intra în nuantele subtile ale termenului. Nu

o sa facem acum o descriere a întregului proces, ci doar vom alege aspectele

specifice fenomenului temporal. Exemple adecvate pentru a întelege mai

bine aceasta tehnica, în fond foarte cunoscuta, se pot gasi în procedeele

respiratiei pranayama din yoga. Ele exista si în respiratia embrionara

chineza, care prelungesc considerabil viata sau au ca scop vindecarea

anumitor boli. În fapt, în termeni mai familiari, este vorba despre ceea ce am

numit retragerea în Unitatea primordiala dinainte de Creatie, scenariul tipic

oricarui ritual din paradigma materna. Diferenta dintre un simplu ritual si

aceste tehnici este faptul ca acestea din urma încearca sa mentina si sa

prelungeasca aceasta stare pâna la un grad de intensitate mai mare. Totusi

delimitarea fata de mentalitatea arhaica trebuie facuta mai riguros. În

144

aceasta faza avansata nu se mai urmareste nicidecum regenerarea timpului

sau renasterea dupa o initiere. Scopul final este gasirea unui loc de odihna

etern la sânul Divinitatii, în acest caz materne si protectoare, care sa îl ajute

sa iasa din vesnicul ciclu al reîncarnarilor. În acest sens metaforele lui

Eminescu, precum „somnul etern” în Mama, dar si „a muri în vesnicie” ne

trimit spre aceleasi conotatii.

Într-o paranteza, în prelungirea trimiterii la Eminescu, putem spune ca

regresiunea nu e sinonima cu somnul obisnuit. Probabil ca nici Eminescu nu

a avut în vedere simplul somn nocturn, dar, pentru a evita neclaritatile,

aceasta distinctie trebuie facuta. Eliade precizeaza ca în starea de samadhi se

intra foarte constient. Aparenta este numai de somn, pentru ca yoghinul sta

nemiscat zile întregi, dar interiorul sau este foarte treaz.

Analizând starea de samadhi se observa ca si ea e împartita în doua

mari categorii: samadhi cu suport si samadhi fara suport. Acest aspect este

important, deoarece în primul caz constiinta temporali-tatii nu a disparut

înca. „Meditatia mai este însotita de constiinta Timpului (s.n.) si a Spatiului

(nu de experienta unui spatiu sau a unei anumite durate, ci de constiinta

categoriilor spatiu-timp)”252 . Acest tip de samadhi, oricât ar fi de profund,

pastreaza totusi ramasite, mai exact notiunile generale de Spatiu si Timp. Ce

înseamna acest lucru? Dupa o prealabila integrare în curgerea universala si

ciclica a timpului, acum se încearca, pentru prima oara, o reala si definitiva

iesire din tot ce se poate numi Timp. Plastic procesul poate fi imaginat, cum

am spus, ca o cufundare în Unitatea primordiala dinainte de Creatie. Aceasta

cufundare duce, bineînteles, la o identificare cu „nucleele infinitezimale de

energie care constituie veritabilul fundament al universului fizic. Este o

scufundare reala în chiar esenta lumii fizice, si nu doar în fenomenele

calificate si individuate”253 . În acest stadiu de identificare cu materia, cu

esenta Mamei, dispare orice notiune de Timp si Spatiu. Eliade accentueaza

în mod deliberat acest lucru. „Atunci când yoghinul le asimileaza în mod

ideal, fara sa rezulte un sentiment de suferinta sau placere, de violenta, de

inertie etc. si fara a avea constiinta Timpului si Spatiului , se obtine starea de

nirvicara”254. În acest moment se poate vorbi de o adevarata iesire din

Timp. Pâna când nu se atinge aceasta treapta, constiinta Timpului înca

exista. În aceasta unire cu Totul, în aceasta identificare cu esenta ultima este

depasita întreaga Creatie, orice miscare temporala se opreste. Daca în prima

faza se aspira la o sincronizare cu curgerea universala, acum telul final este

145

oprirea în loc. În limbajul Yoga acest lucru înseamna iesirea din roata

reîncarnarilor, blestemul cel mai mare la care este supus un muritor.

Calea catre eliberare nu se sfârseste însa aici. Yoghinul nu se

multumeste cu o iesire din timp si o unire cu Brahman. El stie ca, asa cum

Creatia se va relua în urmatorul ciclu, si el va recadea în lumea muritorilor.

Este lectia relativitatii pe care o primeste Indra de la Visnu. De aceea

aceasta stare este numita samadhi cu suport, pentru ca ea se bazeaza pe ceva,

nefiind înca autonoma, independenta, absoluta fata de orice influenta

exterioara. Cea fara suport este o contopire perfecta, dar în acelasi timp si o

stare de uitare. De aceea exista riscul de a cadea din nou în timp, la o noua

reluare a Creatiei.

Unirea cu Divinitatea dincolo de vizibil nu este scopul ultim al

yoghinului. Aceasta nu exista numai în starea nemanifestata, de Unitate

primordiala dinainte de Creatie. În filozofia indiana am vazut ca Brahman

are doua aspecte: para si apara, manifestat si nemanifestat, vizibil si

invizibil. El este în acelasi timp si dincolo, si în Cosmosul creat. „Aceeasi

conceptie este reluata de scolile visnuite, care cauta în psihologia amoroasa

oglindirea dramei universale. Principiul absolut, sustin ele, e transcendent ca

Brahman, imanent ca Paramatman, ca realitate launtrica a fiecarei fiinte” 255 .

Totul pare un joc cu sine însasi al Divinitatii. Cosmosul nu este decât o

oglinda a Fiintei absolute, un teren unde se poate ascunde de ea însasi

pentru a se regasi în final. De aceea identificarea cu Brahmanul

nemanifestat, aceasta cufundare în Totul nediferentiat nu poate reprezenta o

solutie definitiva. Nu constituie ultimul stadiu al eliberarii pentru un

adevarat yoghin. Atâta timp cât cele doua aspecte nu sunt recunoscute ca

unul singur, yoghinul nu a cunoscut întreaga Realitate, ci doar o perceptie

deformata. Aplicând acest lucru în cazul yoghinului ar trebui sa nu existe

nici o cezura între starea de samadhi si cea normala, cotidiana. Ideal ar fi ca

aceasta identificare sa nu se piarda, sa nu fie uitata o data cu revenirea în

lumea terestra. „Vyasa rezuma în aceste cuvinte trecerea de la samprajnatat

samadhi (cu suport n.n.) la asamprajnata samadhi (fara suport n.n.) prin

iluminarea obtinuta spontan, atunci când yoghinul se afla în stadiul de

dharma-megha-samadhi se realizeaza izolarea absoluta, adica eliberarea lui

purusa de sub constrângerea lui prakriti” 256 . Caracteristic acestei stari este

neconditionarea, lipsa constrângerilor. De aceea se si numeste eliberare.

Sinele eliberat al yoghinului nu este cufundat într-o meditatie nesfârsita sau

146

chiar disparut fizic din lumea terestra, ci el traieste normal, în aceasta lume.

Diferenta dintre un suflet eliberat si ceilalti este ca el „a iesit din ou”, dupa

expresia lui Buddha si poate trai în mai multe planuri în acelasi timp 257 .

Existenta nu mai este o enigma pentru ca el „nu mai traieste în Timp si sub

constrângerea Timpului”258 . Coborând în lume, nu mai coboara si în Timp. E

o coborâre partiala, caci timpul nu mai are nici o putere asupra lui.

Rezumând cele spuse, observam ca în prima faza a avut loc trecerea de

la haos la cosmos, în sensul ordonarii si echilibrarii contrariilor, apoi, în

faza urmatoare, contrariile s-au contopit în Unul, iar acum, în a treia,

yoghinul a reusit chiar sa le depaseasca. El va recunoaste diferenta dintre

ele, dar nu va mai fi afectat de contradictii, raspunzând la fel de impasibil,

atât la Bine, cât si la Rau. Aceasta stare de neconditionare este asimilata cu

libertatea. „Yoghinul dobândeste eliberarea: este un «mort în viata». Este

jivanmukta, «eliberatul în viata». El nu mai traieste în Timp si sub

constrângerile Timpului, ci într-un prezent etern, în acel nunc stans prin care

definea Boetius eternitatea” 259 . Eliade vorbeste aici de atingerea eternitatii, a

acelui nunc stans, a acelui prezent etern din viziunea lui Boethius. Definitia

exacta a lui Boethius si comentariul de rigoare vor fi facute la locul cuvenit,

acest filosof facând parte din alta configuratie religioasa. Asa cum s-a vazut,

Eliade considera paradigma crestina ca fiind de tip patern, idee ce necesita

unele explicatii.

În primul rând, lucrurile nu trebuie amestecate. Eternitatea ca nunc

stans, de care vorbeste filosoful crestin, apartine unui alt tip de abordare a

Divinitatii. Caracteristicile ei, calea si treptele specifice vor fi descrise când

se va aborda acest tip de religie. Semnalam totusi ca exista o incongruenta în

cele sustinute de Eliade.

Din cele de mai sus rezulta ideea ca eternitatea sub forma de prezent

etern sau nunc stans este starea paradoxala a eliberatului în viata. Însa starea

lui jivan mukti este mult prea complexa pentru a putea fi definita în cuvinte.

S-a vazut ca o stare similara cu oprirea în loc este atinsa în ultima etapa a

starii de samadhi fara suport. Contopirea într-o unitate primordiala a tuturor

elementelor disparate ale Creatiei poate fi asemanata cu o astfel de

nemiscare. Chiar daca a cunoscut aceasta stare, jivan mukti nu ramâne la ea.

El coboara constient în contingent, dar fara sa o piarda uitând-o. Eliberatul

în viata continua sa traiasca în plan terestru, la fel de normal ca si orice

muritor de rând. Starea sa paradoxala trimite spre faptul ca a depasit

147

contrariile. Pentru el staticul si dinamicul, transcendentul si imanentul sunt

privite la fel, ca doua jumatati necesare întregului si are acces atât la ceea

ce a fost dincolo, cât si dincoace de Creatie, cuprinzând în acest fel totul. În

aceasta cuprindere simultana nu se mai poate pierde nimic. Existenta lui se

desfasoara permanent si, mai ales, concomitent, pe doua planuri, ca o stare

paradoxala care presupune existenta pe doua nivele ontologice: unul terestru

si altul divin si primordial.

Revenind la ideea de la care s-a plecat, se poate spune ca totul pledeaza

pentru o privire diferentiata. Alaturarea eternitatii ca nunc stans idealului

indic de jivan mukti este îndoielnica din perspectiva celor doua paradigme

propuse. Deocamdata precizam ca studiul eternitatii ca prezent etern o sa fie

facut cu prilejul abordarii religiei Tatalui. Cât despre eliberatul în viata, el

traieste o viata paradoxala, în aceeasi masura si în timp, si în afara lui,

scapând astfel, cum spune corect Eliade, de sub constrângerea lui. Aceasta

este situatia cea mai potrivita din toate punctele de vedere, deoarece o

simpla iesire presupune doar o contopire „amnezica”, care risca sa ajunga de

unde a plecat.

Problema este ca studiu analitic al treptelor timpului în yoga nu descrie

un concept care ar putea fi asociat cu prezentul etern. O posibila explicatie

are la baza faptul ca el face parte din structura celeilalte paradigme.

Provenienta lui de la Boethius si alti filozofi neoplatonici va fi discutata în

capitolul urmator. Este adevarat ca toti apartin unui alt tip de religiozitate.

Acceptând aceasta premisa, întrebarea care ramâne înca fara raspuns se

refera la notiunea de eternitate în paradigma Mamei. Daca prezentul etern

este forma care o ia eternitatea în cealalta para-digma, cum poate fi descris

acest nivel ontologic în contextul actual? Cum ar putea fi definita eternitatea

în religia Mamei? Exprimarea paradoxala a lui Eliade lasa loc unei

interpretari. Reamintim celebrul citat: „Timpul sacru se prezinta sub

aspectul paradoxal al unui Timp circular, reversibil si recuperabil, un fel de

etern prezent mitic, în care te reintegrezi periodic prin intermediul

riturilor”260 . Singura posibilitate de a concepe eternitatea în acesti termeni

este sub forma timpului circular. El este treapta care urmeaza iesirii din

timpul istoric si este „omologul” prezentului etern din cealalta paradigma.

Cu toate acestea planul timpului cosmic nu este ultima consecinta pe calea

iesirii din timp.

Esalonând palierele, punctul culminant al acestui tip de religie este

148

starea de jivan mukti, care anuleaza toate deosebirile. Creatia si increatul

sunt privite la fel, fara contradictie. Nirvana si samsara nu mai sunt

concepte contradictorii. Aceasta conditie nu reprezinta un nivel ontologic

separat si distinct, deoarece eliberatul în viata traieste simultan, pe mai

multe planuri. Ierarhizarea reala a treptelor temporalitatii ar trebui sa

înceapa cu starea de imobilism absolut în unirea cu Mama, ce armonizeaza

elementele Creatiei în acel Tot initial, generând imersiunea în increatul

primordial. Daca ne gândim la relatia dialectica care exista între creat si

increat, între forma si informal, constatam o disparitie totala a unuia dintre

termeni, absolutizându-l pe celalalt. Viata eterna în Creatie sau nemurirea

corporala ar putea fi urmatoarea etapa în acest tip de religie ce se doreste o

cale bazata pe materie, un vis foarte drag oricarui muritor. Pe acest nivel

ontologic, Cosmosul este înca viu si material. Viata umana se

„cosmicizeaza”, ,,sincronizându-se perfect cu viata cosmosului. În mod

descendent ar urma existenta limitata a omului muritor, care este totusi

constienta de reluarea ei ciclica. Prototipul acestei existente este ciclul lunar

sau renasterea anuala a naturii. Amân-doua aceste ipostaze sunt dependente

de durata cosmica, neexistând vreo diferenta fundamentala în ceea ce

priveste depasirea timpului.

Concluzia celor spuse mai sus este ca toate aceste forme depasesc,

într-un fel, temporalitatea. Întrebarea ar fi: care dintre ele o depaseste cu

adevarat si când are loc o reala iesire din Timp? Care dintre treptele amintite

implica o transcendere absoluta a fenomenului temporal? Unde se situeaza

limita temporala? Solutia la problema fenomenului temporal din aceasta

paradigma consta în cunoasterea limitelor si raporturilor cu ceea ce este

dincolo de el.

Din perspectiva curentului yoghin, depasirea temporalitatii are loc

numai o data cu atingerea unirii cu increatul de dinainte de Creatie. În

termeni tehnici reamintim ca este vorba de punctul culminant al

samadhi-ului fara suport. Constiinta Timpului exista pâna când starea de

samadhi fara suport atinge punctul maxim si se produce acea cufundare sau,

mai bine-zis, acea unire sau disparitie în Tot. Imaginea plastica folosita în

India pentru a exprima acest lucru este cea a picaturii care cade în ocean.

Conform mitului lui Indra si aceasta trecere se dovedeste relativa. Este drept

ca timpul este depasit, dar o data cu distrugerea si reluarea iminenta a

Creatiei, initiatul va reveni în lumea mayei. La aceasta cufundare în Marele

149

Tot au ajuns si Tristan si Isolda. Iesirea absoluta din Timp se produce doar

în cazul „mortului în viata”, jivan mukti, pentru care categoria temporalitatii

nu mai reprezinta o problema. În acest fel el poate trai concomitent si în

timp, si în afara lui. Astfel se realizeaza ultimul stadiu al transcenderii

temporalitatii în yoga. Subliniem faptul ca în acest sistem se face o foarte

clara diferenta între iesirea din timp si iesirea de sub constrângerea timpului,

idealul unui yoghin adevarat.

Din partea unui european, prieten foarte bun cu Eliade, cu un spirit

foarte ascutit, vin urmatoarele remarci:

„În afara nirvanei în timpul vietii – performanta rara, capat practic

inaccesibil – eliminarea dorintei este o himera; n-o suprimam, o întrerupem,

si aceasta întrerupere, în mod foarte straniu, se însoteste cu o impresie de

putere, cu o certitudine noua, necunoscuta. Oare voga monahismului, în alte

secole, nu s-ar explica prin aceasta dilatare consecutiva a poftelor? Îti

trebuie putere pentru a lupta împotriva dorintei; aceasta putere sporeste când

dorinta se retrage, iar dorinta odata oprita, se opreste si frica. Pentru ca, la

rândul ei, anxietatea sa accepte un armistitiu asemanator, trebuie sa mergi

mai departe, sa abordezi un spatiu mult rarefiat, sa te apropii de o bucurie

abstracta (s.n.), de o exaltare acordata deopotriva fiintei si nefiintei (s.n.).

Se spune în Katha Upanishad în legatura cu atman (s.a), ca este

«bucuros si fara bucurie». Aceasta e o stare la care se accede atât prin

afirmarea, cât si prin negarea (s.n) unui principiu suprem, atât prin abatere

de la Vedanta, cât si de la Mahayana. Oricât ar fi de deosebite, cele doua cai

se întâlnesc în experienta finala, în lunecarea dincolo de aparente. Esentialul

nu-i sa stii pentru ce vrei sa te eliberezi, ci pâna unde(s.a.) poti înainta pe

drumul eliberarii. Fie ca te topesti în absolut, fie în vid, în ambele cazuri vei

ajunge la aceeasi bucurie neutra, bucurie fara vreo determinare, tot atât de

despuiata ca si anxietatea, al carei remediu se vrea, când nu-i de fapt decât

rezultatul ei, concluzia pozitiva. Între ele, simetria este evidenta; ai zice ca

sunt «construite», si una si cealalta dupa acelasi tipar” 261 .

Descrierea lui Cioran cuprinde punctele esentiale ale starii lui jivan

mukti. În primul rând este amintita rezolvarea definitiva a problemei

dorintei, samânta raului în mentalitatea indiana. Se vorbeste, foarte bine, de

o bucurie abstracta, care se raporteaza atât la fiinta, cât si la nefiinta, pentru

ca eliberatul traieste în ambele planuri, în acelasi timp. Starea lui prin

excelenta contradictorie este exprimata foarte bine prin expresia „bucuros

150

fara bucurie”, care contine si afirmatia, si negatia. În termenii logicii

lupasciene acest lucru este redat prin recursul la acel tert inclus, care trece

dincolo de relatia de excludere „ori… ori”. În fine, nu insistam foarte mult

asupra acestui excelent citat, dar trebuie amintit ca Cioran atinge în treacat

si problema tipologiilor religioase. El subliniaza foarte pertinent punctul

culminant comun la care se ajunge în ambele cazuri. Ultimul lucru asupra

caruia mai insistam este ideea simetriei de structura între cele paradigme

religioase, fapt care va reiesi în final, dupa o analiza mai detaliata.

b) Alte curente religioase din paradigma materna

Pentru a putea stabili cu precizie daca acestea sunt într-adevar limitele

temporalitatii este necesara extinderea cercetarii si asupra altor curente

spirituale apartinând aceleiasi structuri religioase. În interiorul paradigmei

materne exista sisteme religioase ce difera în privinta intensitatii trairii

divinului. Unele dintre ele nu trec de anumite praguri, usor identificabile,

daca tinem seama de stratificarea care a rezultat din studiul yogai. Nu este

vorba nicidecum de o clasificare valorica, ci doar de o analiza

fenomenologica care, asa cum am vazut în capitolul de început, nu îsi

propune sa stabileasca ierarhii, ci doar sa gaseasca o baza structurala

comuna.

O astfel de viziune gradata a iesirii din timp nu este deloc

întâmplatoare. Ea nu exista numai în yoga. Aceleasi stadii sau macar reflexe

analogice pot fi gasite si în alte curente religioase. L-am amintit mai sus pe

Evola, cu celebra lui împartire a feminitatii în doua tipuri: demetric si

afroditic. El subliniaza opozitia dintre cele doua astfel: „principiul afroditic

al feminitatii primordiale, ca forta dizolvata, ravasitoare, extatica si abisala a

sexului: ca opus feminitatii deme-trice” 262 . Feminitatea demetrica este,

bineînteles, cea care da nastere si conserva viata, iar cea afroditica cea care

deschide portile spre transcendenta. Interesant este însa faptul ca ele pot fi

privite si complementar, într-o succesiune fireasca. Evola descrie cele doua

tipuri de mistere astfel: „Nu fara legatura cu toate acestea, este fundamental

sa distingem doua tipuri de Mistere, pe care le putem numi Marile si Micile

Mistere, sau altfel spus Misterele Ammonice si Misterele Isiace, fara a face

însa o raportare istorica riguroasa la fizionomia efectiva a institutiilor sacre

din Antichitate care pot fi astfel desemnate, ci mai degraba pe baza unei

151

definitii morfologice generale. Misterele Mici pot fi definite, asadar, ca

Mistere ale Femeii, ca acelea a caror scop este reintegrarea cosmica a

individului, unirea cu substanta feminina, forta-vitala a manifestarii (…)

Misterele Mari sau Ammoniace pot fi definite drept acelea ce au legatura cu

reascensiunea, cu reorientarea spre înalt a curentului, cu depasirea nivelului

cosmic”263 .

Similitudinile cu cele doua faze descrise în yoga sunt destul de

evidente. Prima faza de „cosmicizare” are drept corespondent Micile

Mistere, iar cealalta care porneste „în raspar” este pe acelasi plan cu Marile

Mistere rezervate alesilor. Trebuie remarcat ca avem de-a face cu acelasi tip

de perspectiva, si anume cea morfologica. Nici Evola nu este interesat de

institutiile propriu-zise, ci mai mult de forma si de structura lor, punct de

vedere similar cu cel al lui Eliade, cum am vazut în primul capitol dedicat

metodei si în cel consacrat studiului fenomenelor religioase.

Revenind la aspectul temporal al problemei se poate remarca aceeasi

structura fundamentala. Ca si în yoga, si în acest caz avem de-a face cu o

prima faza de integrare a omului în cosmos, în curgerea universala. Este

vorba de faza prezenta în orice ritual în care se realizeaza iesirea din timpul

profan si intrarea într-un alt timp: acel „illo tempore”, timpul mitic.

Precizam ca înca nu are loc o iesire din ceea ce se numeste Timp. Acest

lucru se va petrece numai în a doua faza, cea de depasire a cosmosului creat.

Este vorba de samadhi-ul cu suport, ajuns la apogeul sau. Foarte

semnificativ apare faptul ca imaginea pe care o foloseste Evola pentru a

descrie acest act de unire cu Întregul este cel al incestului cu Mama. Daca

anterior feminitatea demetrica avea un aspect protector si de conservare,

acum, pentru a depasi orice limita a Creatiei, inclusiv cea morala, are loc

actul, aproape paradoxal, al incestului. De unirea celor doua contrarii, a

subiectului cu obiectul în cazul cunoasterii, depinde saltul total înspre

transcendenta. „Într-una din acceptiunile sale particulare, mitologia

incestului poate fi încadrata în acest context. Femeia care a avut functia de

mama, care a furnizat fiintei scindate «Apa Vietii» si a resurectiei («a doua

nastere» proprie Micilor Mistere) este posedata de cel pe care astfel l-a

procreat oarecum si care este fiul ei” 264 . Revenind la discutia privitoare la

diferentele dintre ipostazele de mama si iubita, acum lucrurile se clarifica si

mai mult. Între femeia demetrica si femeia afroditica exista o legatura

indisolubila, con-figurându-se astfel apartenenta lor la aceeasi paradigma. 265

152

Exista totusi între cele doua si nuante distincte care merita analizate.

Este vorba de ultima treapta a iesirii din timp, reprezentata ca disparitie sau

ca o unire cu Marele Tot. Aceasta poate fi de mai multe feluri. Cum am

vazut, imaginea preferata a feminitatii demetrice este somnul, adormirea în

Magna Mater. Asa apare si în cazul orgiilor mai multor traditii primitive

care celebrau fecunditatea pamântului. Evola numeste acest procedeu

„regresiune eliberatoare în inform savârsita sub semnul feminin” 266 . O alta

imagine este cea în care pierderea are loc într-un cadru mai aerian si anume

în noapte. Este evidenta aluzia la Marea Noapte Primordiala, cu conotatii

afroditice. În acest sens putem aminti imaginile literare din Imnurile catre

noapte ale lui Novalis.

Chiar daca la nivelul imaginarului se creeaza o multitudine de exemple

care sugereaza acelasi lucru, toate apartin aceleiasi sfere de semnificatii si

converg în tendinta lor spre concretizare, pentru ca atât Magna Mater, cât si

Marea Noapte Primordiala sunt percepute ca fiinte vii, cu toata recuzita de

elemente palpabile. La Novalis unirea cu noaptea este o unire de natura

erotica. Iesirea din timp poate fi sugerata prin imagini diferite, dar care,

întelese din perspectiva morfologica, fac parte din una si aceeasi paradigma.

Totusi saltul de la yoga la orgiile primitive poate sa para prea exagerat.

Alaturarea acestora genereaza posibile întrebari. Una sunt orgiile, în care se

dadea frâu liber pornirilor sexuale si alta este disciplina yoghina, cunoscuta

printr-o severa abstinenta. Despre orgiile primitive Evola afirma

urmatoarele: „Potrivit interpretarii populare, prin acestea se intentiona

celebrarea unei întoarceri la epoca primordiala, al carei rege fusese

Saturn-Chronos, epoca în care nu existau nici legi, nici deosebiri sociale

între oameni. Exista aceasta traditie exoterica (s.n.) a unei idei mai

profunde: se oferea în termeni temporali, istorici, ca reevocare a unui trecut

mitic (s.n.), participarea la o stare mai degraba deasupra timpului si istoriei

(s.n.) si, în termenii unei aboliri a deosebirilor sociale si a interdictiilor se

prezenta finalitatea cea mai adevarata, aceea de a depasi interior forma,

limita individului ca atare”267 . Din punctul de vedere al transcenderii

timpului, scenariul unei orgii nu se deosebeste fundamental de yoga. În

lucrarea de fata timpul este substratul oricarei comparatii. Scenariul

pastreaza caracteristicile si schema generala a unui ritual obisnuit. Scopul

sau este de a transcende timpul profan si de a inaugura un alt tip de timp, pe

care Evola îl numeste saturnic. Observam ca si structura de baza se mentine.

153

Doar manifestarile exterioare sunt diferite. Supunând paradigma materna

perspectivei morfologice, cele doua manifestari pot fi subsumate aceluiasi

arhetip al Mamei, fiindca aparitia sacrului se caracterizeaza printr-o tendinta

spre concret, iar mobilul principal prin intermediul caruia se efectueaza

orice gest este legat de materie si nu de spirit. Chiar daca metodele difera,

structura celor doua curente religioase este, fundamental, aceeasi. Singura

diferenta, din acest punct de vedere, dintre yoga si un ritual orgiastic rezida

în faptul ca yoga are un caracter ezoteric, un proces interior care trimite spre

solitudine si nu se exhiba prin gesturi. Ritualul orgiastic este colectiv si se

bazeaza pe o gestica ritualica având un caracter exoteric. Modalitatea de

manifestare este diferita, dar punctele de reper si mai ales scopul ramân

aceleasi.

Revenind la o alta imagine a iesirii din timp si a unirii cu Totul, aceea a

incestului, poate fi considerata un bun comun al multor mitologii. Deseori

Eliade remarca faptul ca Mama primordiala da nastere unui fiu, cu care se

uneste apoi pentru a crea lumea vizibila. În spatiul initierii, imaginea

incestului denota depasirea nivelului cosmic, unirea cu Întregul. Aceeasi

imagine ne trimite si la o alta traditie, cunoscuta de aceasta data si în

Europa, si anume alchimia. Mai toate tratatele alchimice vorbesc despre acel

„incest filosofal”. Înainte de a intra în interpretarea propriu-zisa a imaginii

incestului în alchimie, trebuie sa ne întrebam daca alchimia poate fi inclusa

în paradigma materna.

Unul dintre cei mai cunoscuti cercetatori în domeniul alchimiei, Carl

Gustav Jung, este de parere ca „substanta care contine secretul divin este

pretutindeni, chiar si în corpul omenesc.” 268 El mai precizeaza însa,

afirmatie care ar soca orice teologie spiritualista, ca „nu omul trebuie

mântuit, ci materia269 ”. Eliade spune, la rândul lui, ca „Or metalurgia, ca si

agricultura (s.n.) – care implica, de asemenea fecun-ditatea

Pamântului-Mama (s.n.) –, a creat în cele din urma în om un sentiment de

încredere si chiar de orgoliu” 270 . Din aceasta perspectiva, alchimia nu

constituie o cale a spiritului, ci un exemplu tipic pentru paradigma Mamei.

Materia, materialul este cel asupra caruia se elaboreaza toate experientele.

Eliade afirma în acest sens: „Daca lasam la o parte folclorul care a proliferat

în jurul alchimistilor (la fel ca si în jurul magicienilor) întelegem simetria

(s.n), care exista între alchimistul lucrând asupra metalelor „vulgare” pentru

a le transmuta în aur si yoghinul care lucreaza asupra lui însusi,

154

straduindu-se sa extraga din viata sa psihomentala, obscura si aservita,

spiritul liber si autonom, participant la esenta ca si aurul. Caci în India, ca si

în alte parti, aurul este nemurirea” 271 .

Fragmentul de mai sus se dovedeste un nou exemplu în conturarea

perspectivei morfologice a lui Eliade. Pentru el nu detaliile au

preponderenta, ci numai structura fundamentala a fenomenului respectiv. Nu

conteaza ca alchimistul este în laboratorul lui, yoghinul meditând singur în

padure, iar participantul la un ritual orgiastic într-o multime de oameni, în

munti. Revelator este, mai cu seama, faptul ca toti parcurg inevitabil

aceleasi etape si realizeaza un proces cu o structura identica. Referindu-se la

alchimie si yoga, Eliade concluzioneaza ca: „Amândoua ramân în sfera

operatiunilor practicate asupra materiei” 272 . Tot astfel ambele ramân fidele

unei conceptii arhaice, „care considera materia nu doar ca fiind o fiinta vie,

ci mai ales ca un rezervor de forte sacre (…) Cosmosul nu era opac, inert,

obiectiv; în ochii initiatului el se arata a fi viu, calauzit de simpatie” 273 .

Acesta este cel mai important argument care leaga ambele fenomene

religioase în discutie si care, în acelasi timp, le plaseaza pe amândoua în

paradigma materna. Vorbind de diferente putem spune ca alchimia

proiecteaza totul în afara, asupra metalului, în timp ce yoga cauta sa

„interiorizeze” procedeul.

Pentru a întelege mai bine distinctia interior–exterior, se poate recurge

si la Rudolf Otto care, în cartea sa Mistica Orientului si mistica

Occidentului pune în paralel, tot din punct de vedere morfologic, doua

sisteme mistice. Eminentul cercetator german vorbeste acolo de doua cai

specifice fenomenului mistic. El distinge, pe de-o parte, o cale care cauta

exclusiv interiorul, excluzând mai mult sau mai putin lumea din afara, iar pe

de alta una îndreptata spre exterior, care încearca integrarea tuturor

fenomenelor într-o viziune a non – diferentei. „Caracteristicile principale ale

acestui tip numit si calea misterioasa catre înauntru sunt: îndepartare de tot

ce este exterior, retragere în propriul suflet, în abisul sau, cunoasterea unui

misterios adânc fara fund si a posibilitatii de retragere în el” 274 . La celalalt

pol se afla asa-numita „mistica a unitatii”. În acest caz este vorba de un

intuitus mysticus care percepe legaturile profunde ale tuturor lucrurilor, ca o

viziune sub specie ideali sau sub specie aeterni, prin care, în fiecare lucru

izolat poate fi descoperit întregul, totul, iar ideea unei diferentieri devenind

practic superflua. Nu ne propunem sa insistam aici asupra acestui aspect, dar

155

este interesant cum între yoga si alchimie, amândoua apartinând modelului

matern, se poate stabili o astfel de relatie. Una îsi concentreaza toate

eforturile spre interior, lasând celeilalte prilejul de a descoperi unitatea

exterioara a lucrurilor. Situatia nu este nicidecum unica, deoarece chiar Otto

în lucrarea sa ia în discutie alte doua fenomene mistice. În momentul de fata

acestea nu pot fi folosite ca exemple, fiindca apartin paradigmei Tatalui.

Este vorba de mistica crestina a lui Meister Eckhart si spiritualismul indian

al filosofiei lui Shankara. Ceea ce ne interesa din studiul lui Otto a fost

numai fundamentarea teoretica a distinctiei interior-exterior, vazuta ca o

posibila metoda de clasificare a fenomenelor vizate.

Revenind la alchimie si la imaginea incestului, trebuie sa precizam ca

si Paracelsus sustine ideea ca „cel care vrea sa intre în regatul lui Dumnezeu

trebuie întâi sa intre cu corpul sau în mama sa si acolo sa moara” 275 .

Analogia cu poezia lui Eminescu „O mama” este cât se poate de evidenta.

Comentând cele de mai sus, Eliade spune ca „adeptul trebuie sa se întoarca

la sânul mamei sale, sau chiar sa coabiteze cu ea” 276 . Referitor însa strict la

problematica timpului, aceasta ar fi echivalentul primei etape de

„cosmicizare”, de sincronizare cu marile ritmuri universale. Ceea ce

urmeaza este mult mai important, pentru ca scopul principal „al operatiilor

alchimistului se afla întotdeauna în legatura cu eliberarea de Timp” 277 .

Procedeul sau este oarecum diferit fata de cel al yoghinului, deoarece prin

acea sperata metamorfoza a metalelor se doreste o accelerare a ritmului

Timpului. „Omul se simte capabil sa colaboreze cu opera Naturii, capabil sa

ajute procesul de crestere care are loc în sânul Pamântului. Omul tulbura si

precipita ritmul lentelor maturatii chtoniene; într-un fel el se substituie

Timpului. Ceea ce incita pe un autor din sec. XVIII sa scrie: «Ceea ce natura

a facut la începuturi, putem si noi sa facem urmând procedeul care l-a

folosit. Ceea ce face de-a lungul câtorva secole, în singuratatile ei subterane,

noi putem s-o determinam sa faca într-o clipa, ajutând-o si oferindu-i

conditii mai bune.»”278 . Alchimistul devine astfel stapân peste curgerea

temporala, adica „contribuie la opera naturii grabind ritmul Timpului” 279 ,

cum afirma textual Eliade. El se substituie demiurgului, creatorul timpului.

Critica literara vorbeste pe buna dreptate despre personaje din proza lui

Eliade ce devin astfel de „stapâni ai Timpului”. Din perspectiva lucrarii de

fata, aceasta titulatura se potriveste numai unor scenarii materne, pentru ca

religia Tatalui se configureaza pe cu totul alte coordonate.

156

Cu toate acestea, eforturile unui alchimist adevarat nu vizeaza doar

controlul absolut asupra timpului profan, ci urmaresc, precum toate

ritualurile secrete, depasirea timpului. Cu alte cuvinte, pentru el „cresterea

metalelor echivaleaza cu a le absolvi de legea Timpului” 280 . Aceasta este

urmatoarea etapa în transcenderea temporalitatii.

Cu toate diferentele aratate, omologia dintre cele doua curente este, pe

plan morfologic, foarte profunda: ”Osmoza dintre cele doua stiinte spirituale

este în anumite momente desavârsita: ambele se opun caii pur speculative,

cunoasterii pur metafizice (a paradigmei Tatalui n.n); ambele lucreaza

asupra materiei vii; ambele urmaresc eliberarea de legile Timpului, adica

«deconditionarea» existentei, cucerirea libertatii si beatitudinii, pentru a

spune totul, nemurirea”281 . În câteva cuvinte Eliade reuseste sa rezume

punctele comune ale celor doua si, în acelasi timp, sa le delimiteze de ceea

am numit paradigma paterna.

Dar analogiile celor doua fenomene în discutie pot merge chiar mai

departe. În primul rând este vorba de telul final al alchimistului. Eliade

foloseste în ambele cazuri aceeasi terminologie. „Aici nu este vorba de o

prechimie, de o stiinta embrionara, ci de o tehnica spirituala care, desi

operând asupra materiei, cauta în primul rând perfectiunea spiritului,

eliberarea, autonomia”282 . Aurul este singurul metal care, prin simbolismul

sau, poate reda libertatea si autonomia. În tratatele alchimice indiene se

vorbeste literalmente de conditia de jivan mukti, de „eliberatul în viata”.

Acesta are un „corp de diamant” si este nemuritor. Atentia sa se focalizeaza

pe realizarea acestui corp, care nu este altceva decât transformarea corpului

fizic. „Eliberarea depinde de stabilitatea corpului si din acest motiv mercurul

care fortifica si prelungeste viata, este si el un mijloc de eliberare” 283 . Yoga

nu acorda o asemenea atentie corpului fizic exterior, pentru ca totul este

interiorizat. Totusi, daca ne gândim la exercitiile fizice din prima faza de

„cosmicizare”, diferentele par a se diminua considerabil. O perspectiva

focalizata înspre afara vede totul într-o unitate, în care corpul omenesc

devine un microcosmos. Aceeasi concluzie se poate gasi si în yoga, unde

sira spinarii devine axis mundi care face legaturile între diferitele planuri,

fiind o adevarata scara de ascensiune. Nivelurile starii mentale devin

planurile realitatii.

Într-o paranteza fie spus, desi nu priveste în mod direct problematica

timpului, putem observa ca unele texte alchimice merg chiar mai departe în

157

clasificarea conditiei finale de eliberat în viata. Pe lânga jivan mukta,

alchimistul mai distinge si un alt criteriu în perfectiunea corpului, anume

conditia unui para mukta. Primul „este alcatuit dintr-un fel de transmutatie a

Mayei, si este în mod firesc nemuritor si deasupra oricarui proces de

dezintegrare, dar el sfârseste prin a fi absorbit în Corpul de Lumina Pura,

sau Corpul divin, divja – deha sau jnana – deha, al doilea corp fiind cu

desavârsire spiritual (cinmaya), nu mai apartine materiei” 284 . Aceasta

stratificare este facuta dintr-o perspectiva foarte subtila si nu priveste în mod

direct problematica temporala. O data ce un om a devenit un jivan mukti, el

a depasit aceasta problema.

Din cele spuse se pot naste o serie de întrebari si nelamuriri. Una dintre

primele ar fi cea legata de rolul spiritului într-o astfel de paradigma. Eliade

afirma mai sus ca stiinta alchimiei ar avea ca scop perfectiunea spiritului.

Cum s-ar putea întelege o astfel de afirmatie în contextul în care s-a spus ca

religia Mamei are ca suport fundamental materia?

În primul rând, teoria autonomiei spiritului se refera la despartirea lui

fata de materie. În lumea terestra spiritul si materia exista într-o stare de

amestec. Un spirit autonom nu înseamna un spirit lipsit de materie, ci mai

degraba un spirit care s-a recunoscut pe sine si materia ca atare. Ceea ce se

realizeaza prin ascensiunea spre divinul de dincolo de timp este, în esenta, o

separatie a celor doua principii existentiale. În acest fel traieste un „eliberat

în viata” si nu ca un spirit necorporal, care pluteste prin sfere înalte.

Calea religiei Mamei îsi axeaza specificul pe „extragerea” spiritului din

amestecul sau cu materia. Exact cum primitivul vede în obiectul material

dimensiunea sa sacra, tot astfel religiile Mamei dezvaluie divinul „camuflat”

în profan. În acest caz ambele principii ramân în armonie într-o prima faza

de „cosmicizare”. Numai dupa aceasta are loc saltul spre fuziunea lor în

unitatea primordiala, care apare sub forma Noptii. De aici se nasc toate

imaginile contopirii sub semnul întunericului, amintite la religia Mamei.

La polul celalalt, structura religioasa a paradigmei Tatalui, analizata

detaliat în cele ce urmeaza, încearca sa ajunga la acelasi rezultat printr-o

abordare diferita. În prima faza se pune problema negarii materiei, în sensul

unei polarizari catre principiul opus: spiritul. Din aceasta cauza, religia

Tatalui a si fost denumita o cale a spiritului. Punctul de maxima intensitate

va fi exprimat de aceasta data prin imaginea unei uniri cu lumina care

sugereaza principiul spiritual.

158

În finalul acestei scurte treceri în revista a diferentelor celor doua cai se

poate afirma ca ele au macar un punct comun. Spre exemplu, dincolo de

toate diferentele enuntate, ambele au totusi ultimul stadiu imaginat ca o

unire a contrariilor. Este vorba de acea coincidentia oppositorum, de care

vorbeste Eliade, dupa teoria lui Nicolaus Cusanus. În rest, o religie a Tatalui

va prefera întotdeauna speculatia metafizica în locul meditatiei asupra

propriilor trairi sau sentimente. Accentul va cadea pe cunoasterea abstracta,

ca o trasatura esentiala a spiritului, mai mult decât pe senzatiile concrete,

specifice corporalitatii. Într-un cuvânt, daca ar fi sa definim clar diferentele,

am putea sa remarcam, în cazul religiilor Tatalui, o tendinta de abstractizare

a realului, pe când în cele ale Mamei, tendinta opusa de concretizare a

fenomenului ontologic. Aceste caracteristici trebuie luate cum grano salis,

deoarece nici un curent religios nu va acoperi cu exactitate cele spuse mai

sus. Problema este una de preponderenta, de punere în balanta a celor doua

notiuni pentru a vedea care prevaleaza în respectiva configuratie religioasa.

Majoritatea curentelor vor fi undeva, pe o axa imaginara, mai aproape de

una sau de cealalta dintre aceste extreme descrise. Exemplele de pâna acum

au fost anume alese pentru a clarifica distinctia dintre cele doua paradigme.

Pentru a rezuma si a cuprinde într-o concluzie finala atitudinea

paradigmei materne fata de Timp se poate spune împreuna cu Gilbert

Durand, în acelasi limbaj mitologic, ca ea urmareste „exorcizarea idolilor

ucigasi ai lui Cronos si transformarea lor în talismane benefice” 285 . Daca ar

fi sa comentam pasajul în discutie trebuie subliniat ca fondul întregii ideii

este tot o meditatie asupra timpului. De aceasta data însa temporalitatea nu

este privita ca un rau care trebuie cu orice pret depasit, ci ca un prilej, ca o

posibilitate de a „îmblânzi”, de a neutraliza efectele negative ale timpului.

Acestea fiind anihilate, timpul nu mai constituie o amenintare, ci devine un

instrument prin intermediul caruia se poate ajunge la trairea a ceea ce se

cheama o existenta fericita. Oricum, în acest caz nu avem de-a face cu

atitudinea de negare totala, pe care o vom întâlni în cazul paradigmei

paterne. Daca ar fi sa continuam comparatia cu regimurile imaginarului lui

Durand, trebuie în primul rând sa reamintim ca paradigma materna

corespunde regimului nocturn. Antropologul francez vede acest regim

nocturn ca un fel exorcizare a unor valente negative pe care le aduce cu sine

timpul si nicidecum ca pe o fantoma care trebuie neaparat omorâta. Acest

regim nu neaga timpul si întregul univers material, cum se va vedea ca face

159

cel diurn, ci adopta o atitudine mai degraba de împacare, de întelegere a

unui dat care nu poate fi schimbat. „Antidotul timpului nu va mai fi cautat la

nivelul supra-uman al transcendentei si al puritatii esentelor, ci în

linistitoarea si calda intimitate a substantei sau în constantele ritmice care

scandeaza fenomene si accidente” 286 . Într-o paranteza fie spus, aceasta

atitudine fata de timp este similara cu cea a lui Jankelevitch din cartea sa

Ireversibilul si nostalgia.

Înainte de a aborda problema celuilalt tip de religie se impune o

recapitulare succinta a datelor fundamentale în ceea ce priveste structura

timpului. Fara a insista asupra aspectelor de detaliu, temporalitatea este

conceputa pe trei trepte. În primul rând în ordinea ontologica exista timpul

profan, la baza piramidei. Al doilea nivel îl ocupa timpul cosmic circular,

denumit de Eliade drept timp mitic etern, sinonim notiunii de eternitate.

Trecând prin tot felul de subclasificari mai mult sau mai putin importante,

care nu ies din coordonatele cosmosului creat, apare un dincolo, punctul

suprem de unitate, dar si de transcendenta a timpului. Eliberarea totala si

definitiva de Timp apartine acelui jivan mukti care traieste, concomitent, pe

mai multe nivele ontologice.

Chiar daca perspectiva ontologica a lui Eliade sustine o viziune duala

bazata pe dihotomia sacru-profan, acum se fundamenteaza ideea adaugarii

unui al treilea nivel reclamat si de teoriile sustinute în capitolele

precedente287 . Acest al treilea nivel marcheaza într-adevar o situatie

speciala, asupra careia se va reveni.

2. Timpul în religia Tatalui

Abordarea unei probleme ca religia Tatalui necesita unele precizari

privind originea si mutatiile sale în mentalitatea omului. Cassirer, în cartea

sa La philosophie des formes symboliques, sustine ideea originii acestui tip

de religie prin aparitia monoteismului. „L’émergence de l’idée de

monothéisme pur constitue aussi, pour la saisie et la formulation du

160

problème du temps dans la pensée religieuse, une frontière decisive. Car,

dans le monthéisme, la révelation originaire du divin n’a pas lieu sous cette

forme du temps que nous offre la nature dans l’alternance et le retour

periodique de ses figures. Cette forme-là de devenir ne saurait fournir

aucune image de l’être imperissable de Dieu. C’est pour cela que la

conscience religieuse des prophètes (s.a) en particulier se detourne

résolument de la nature et de l’ordre temporel des phénomenes naturels.” 288

Descoperirea „Cerului” si a unui Zeu unic a fost funda-mentala pentru

mentalitatea umana, pentru modul de a percepe realitatea. În acest fel omul a

fost obligat sa-si schimbe perspectiva îndreptata pâna acum exclusiv catre

fenomenele naturale, înspre alte valori. În acelasi sens, Piganiol spune ca

„nomazii tind spre monoteism, adora spatiul albastru, organizarea lor

patriarhala le dicteaza cultul unui Dumnezeu tata… agricultorii, dimpotriva,

se închina unei zeite, au un ritual al jertfelor si-si vad cultul invadat de-o

multime de idoli…”289 . De la început se constata o serie de modificari în

structura religioasa a arhetipului patern fata de cel matern. Pentru ca atentia

se muta de la pamânt spre cer, acesta sugerând constanta si lipsa de

schimbare, conceptul de Dumnezeu unic se leaga si el de imperisabilitate în

sens spiritual. În centru este acum simbolismul solar. Soarele este vazut ca

element al statorniciei si nemiscarii.

Chiar daca pâna acum s-a accentuat ideea ca Asia are, prin exemplul

yogai, o religie de sorginte materna, lucru sustinut si de Eliade, judecata

trebuie înteleasa la un nivel foarte general. Filozofia spiritualista a

Upanishadelor le apropie pe acestea mai degraba de religia Tatalui, decât de

cea a Mamei. Propensiunea spre cer, bazata pe simbolul soarelui, este

numai unul din argumentele în sprijinul afirmatiei anterioare. „De fapt,

Chandoya Upanishad (III, 11) afirma ca pentru întelept, pentru iluminat,

Soarele ramâne imobil. «Dar dupa ce a rasarit, în zenit, el (soarele) nu va

mai rasari si nici nu va mai apune. El va fi mereu în Centru. De aici acest

vers: «Niciodata acolo (în lumea transcedentala a lui brahman) nu s-a culcat

si nici nu s-a sculat…». El nu se scoala si nu se culca; o data pentru

totdeauna el este în cer (s.n.) pentru cel care cunoaste doctrina lui brahman

(s.a.)”290 . Cel mai bun indiciu este referirea la simbolul ceresc care trimite,

în mod foarte clar, spre religia Tatalui. Iluminarea, atingerea pragului

suprem de cunoastere este rezultatul unei fulgerari. Chiar Eliade subliniaza,

161

în cartea sa Imagini si simboluri, omologiile care exista între upanishadele

indice pe de-o parte si filozofia si mistica greaca si crestina, pe de alta. „Se

stie ca aceeasi imagine: fulgerul-iluminare spirituala, este întâlnita în

metafizica greaca si în mistica crestina.” 291

Religia Tatalui determina în mintea omului un nou concept al

nemuririi, vazut în functie de si în prelungirea acestui nou tip de divinitate.

Acum nu va mai fi vorba despre nemurirea legata de aspectul material, de

nemurirea în sensul de moarte si renastere pe de-o parte, iar pe de alta, în

sensul unei conservari a corpului. Noul concept trimite spre o perpetuare cu

conotatii spirituale, exact la antipodul celei discutate pâna acum.

Referindu-ne la regimul diurn al imaginii, Durand vorbeste de-a lungul

unui întreg capitol despre ceea ce el numeste „Fetele timpului”. Acest regim

nazuieste spre o depasire a tot ce este lumesc si material. Timpul si moartea

sunt motivele principale care genereaza eterna nostalgie a nemuririi. Carnea

si femeia sunt esenta raului, iar sensul miscarii este de permanenta

ascensiune spre niveluri superioare ale realitatii. Fara a afirma ca tipologiile

religioase pe care se bazeaza aceasta lucrare sunt identice cu regimurile

imaginare ale lui Durand, exista totusi unele lucruri care pot fi puse în

paralel. „Regimul diurn al imaginii este un regim al antitezei… (lui) îi

corespunde un regim de expresie si de ratio-nament filozofic pe care l-am

putea taxa drept rationalism spiritualist” 292 .

Pentru clarificarea acestei expresii, Durand recurge la un exemplu tot

din Eliade. Desi pâna acum s-a vorbit despre yoga ca despre un sistem

religios tipic indian, apartinând paradigmei materne, India ne ofera si

structuri spirituale bazate pe un model patern. Sistemul filozofic Samkya se

centreaza pe efortul de disociere dintre materie si spirit, dintre purusha si

prakriti. Aceeasi problema se pune si în cazul dualismului platonician

despre care se va vorbi în continuare. Durand sustine ca ideea fundamentala

este de a cauta: „ce dainuie din om dupa moarte, ce constituie adevaratul eu,

elementul nemuritor al fapturii omenesti” 293 . De fapt concluzia

antropologului francez denota ca întreaga spiritualitate occidentala se

bazeaza pe acest model imaginar diurn. Caracteristicile lui generale ar fi:

„statism al transcendentei opus devenirii temporale” 294. Aceasta descriere se

suprapune însa foarte mult peste modelul masculin al unui Dumnezeu Tata.

Toate religiile care au în centru o figura masculina tind spre înalt,

162

concentrându-si eforturile pentru depasirea conditiei umane muritoare.

Aceasta figura este prin excelenta o figura solara, care ne trimite implicit

spre aspectul diurn. Din punctul nostru de vedere, interesant este faptul ca se

tinde catre o depasire a temporalului, înspre un supra – temporal. Daca în

cazul modelului matern am avut de a face cu o reîntoarcere la origini, cu o

involutie spre anorganic si nediferentiat, într-un cuvânt, cu o încercare de

oprire a timpului printr-o repliere într-o stare enstatica de embrion, acum se

încearca mai degraba o expansiune, o spargere a limitelor. Daca pâna acum

noaptea era o ocazie a regasirii, acum ea devine un spatiu al fricii care

trebuie depasit. Aceasta diferenta de atitudine fata de realitate sau, mai

bine-zis, aceasta valorizare diferita a acelorasi elemente ale realului

constituie criteriul de departajare a celor doua paradigme. Durand vede si el

aceste regimuri ca doua posibilitati distincte de anihilare a efectelor

distructive ale timpului. În esenta este vorba de doua modalitati ce-si propun

propria reteta de ajunge la tel. Vorbind despre regimul nocturn, matern, el

constata urmatoarele: „…exista un mijloc de a exorciza si altfel decât prin

antiteza polemica si implacabila (regimul diurn n.n.) fata amenintatoare a

timpului”295 .

Cât despre descrierea regimului diurn, este mai mult sau mai putin o

meditatie asupra timpului, facuta însa la modul implicit. Vom cita în

continuare un pasaj mai lung în care acelasi Gilbert Durand clarifica

problema raportului dintre cele doua regimuri. Aceeasi perspectiva se poate

aplica si paradigmelor religioase. „Obosesti a fi tot platonician, scrie Alain,

sau daca nu obosesti, te alienezi. Aceasta pentru ca reprezentarea care se

limiteaza exclusiv la regimul Diurn al imaginii ajunge sa fie o vacuitate

absoluta, la o totala catarofilie de tip nirvanic, fie la tensiune polemica si la

o continua supraveghere de sine obositoare pentru atentie. Reprezentarea nu

poate sta în loc fara a se aliena cu arma la picior în stare de veghe” 296 . Pâna

la acest punct citatul trimite clar spre existenta unei relatii dialectice între

cele doua regimuri. Situatia este reala si comparabila cu cea creata între cele

doua paradigme religioase, aceste doua regimuri fiind complemetare unul

fata de celalalt. „Regimului eroic al antitezei (cel diurn n.n.) îi va urma

regimul plenar al eufemismului (cel nocturn n.n.)” 297 . În al doilea rând,

Durand pledeaza si pentru o atitudine precauta în urcarea necontenita a

transcenderii timpului. Riscul maxim este al unei grave boli psihice.

163

Exemplul cel mai la îndemâna este cel al lui Platon, care sfatuieste si el

coborârea din nou în caverna realitatii obiective de unde s-a plecat.

Ramânerea acolo sus, în lumina orbitoare a spiritului, duce la alienare

spirituala, echivalentul de cele mai multe ori al nebuniei omului care a vazut

ielele sau Ideile298 . Dar coborârea din nou în lumea obiectiva ne poate

trimite si spre solutia gasita de initiatul din paradigma materna, a

„eliberatului în viata”. Acolo s-a vazut ca idolii lui Cronos nu pot fi ucisi cu

adevarat, decât daca are loc o identificare cu acest prototip. Celelalte solutii

de iesire din timp ramân doar la nivelul relativului. Analiza dedicata

timpului din paradigma paterna va scoate la iveala daca exista si aici o astfel

de solutie, conturând astfel ideea de simetrie între cele doua structuri.

Crestinismul este poate curentul religios cel mai cunoscut si

reprezentativ pentru paradigma paterna. Despre el Eliade spune ca a

influentat fundamental conceptia noastra despre timp. Important este însa

faptul ca acest curent religios se configureaza ca profund diferit fata de ceea

ce Eliade numeste religiile arhaice. „Pe parcursul cercetarii sale, Eliade a

demonstrat, de altfel, eroarea de optica a lui Bultmann care a vazut în

orizontul spiritual al crestinismului primitiv prelungirea orizontului dominat

de mit al societatilor arhaice (…) Pentru crestin, Isus Hristos nu este o

persoana mitica, ci un personaj istoric. Între crestinism si lumea arhaica

exista o diferenta radicala, pe trei planuri: planul vietii lui Hristos, planul

învataturii lui si planul realizarii omului în istorie . (…) Orice comportament

mitic este marcat de imitarea unui arhetip, de repetarea unui scenariu

exemplar si de întreruperea timpului profan. Într-adevar experienta

religioasa a lui homo religiosus se bazeaza pe imitarea lui Hristos care, în

liturghie, devine un model exemplar datorita repetarii vietii, mortii si învierii

sale. Astfel timpul liturgic opereaza o întrerupere a timpului profan.

Permitându-i crestinului sa reactualizeze un mister, el îl introduce în timpul

sacru”299 . Pentru prima data în istoria religiilor timpul primeste o valorizare.

Religiile cosmice credeau toate, profund, în ideea reîncarnarii, în faptul ca

viata e o iluzie, dar ca ea nu înceteaza niciodata. Pentru un grec, de

exemplu, Socrate va fi omorât de nenumarate ori, tot asa cum razboiul

Troiei se va relua cândva, la fel, în viitor. Profetii iudaici aduc însa o noua

perspectiva. Ei nu anunta doar ruina tarii, dar si posibilitatea nimicirii totale

a natiunii. „Altfel spus, spune Eliade, evenimentele istorice se transformau

164

în teofanii negative”. Singura sansa a natiunii iudaice o reprezenta „salvarea

religioasa”. Aceasta idee apare, bineînteles, si la alte popoare, dar unic este

faptul ca profetii biblici „valorizau istoria”. Evenimentele si întâmplarile

poporului evreu devin, prin ele însele, expresii ale vointei lui Dumnezeu,

situatii concrete ale omului pus fata în fata cu puterea divina. Ceea ce pentru

alte popoare era o iluzie sau un lucru lipsit de esenta, din cauza departarii de

principiul originar, devine acum însusi materialul reflectiilor asupra

existentei. În acest sens timpul nu mai are o directie ciclica si, deci,

repetitiva, ci este liniar si ireversibil.

Recapitulând din concluziile capitolelor anterioare putem spune ca, în

cazul religiei Mamei, întreaga atentie este îndreptata spre materia vazuta ca

sursa imensa de energie si spre o sincronizare cu aceasta energie. Din cele

spuse mai sus s-ar putea deduce ca acest tip de religie ar fi un fel de vitalism

mascat, pe când o religie de tip patern, prin acel rationalism spiritualist, ar fi

mai degraba un soi de contemplativism care tinde spre imobilitate.

Întrebarea este daca dihotomia vitalism – spiritualism constituie un criteriu

de recunoastere al celor doua tipuri de religie. În acest sens se sustine ideea

ca religia tipic materna înclina spre un soi de vitalism cosmic panteist.

Nu acelasi lucru însa se poate spune si despre paradigma paterna,

pentru ca si în religia Tatalui exista un vitalism foarte bine definit. Evelyn

Underhill, în celebra sa carte Mistica, cerceteaza tocmai valentele acestui tip

de vitalism în cazul religiei paterne. Si crestinismul are un profund filon

vitalist. „Misticii au raspuns cu totii la aceasta chestiune în acelasi sens si au

demonstrat ca premisele activismului sunt adevarate. Aceasta aplicare a ideii

vitaliste la lumea transcendenta se potriveste…Misticii ne etaleaza aceasta

viata spirituala (s.n.) independenta. Aceasta împlinire a absolutului,

savurata într-o plenitudine pe care altii n-o pot atinge. Ei sunt modele eroice

ale vietii spiritului (s.n.); asa cum marii artisti, marii exploratori sunt modele

eroice ale vietii frumusetii si ale vietii adevarului. Participând direct, ca toti

artistii, la viata divina, ei sunt de obicei persoane de o mare vitalitate” 300 .

Distinsa cercetatoare subliniaza ideea de „viata a spiritului”, ceea ce exclude

din start ideea de statism. Exista într-adevar acea viata contemplativa

imobila la care se refera misticii, dar contextul în care ea apare este mult

mai complex si mai nuantat. Deocamdata nu amintim decât câteva exemple

de mistica vitalista precum: Francisc din Asisi, Lady Julian sau Jacob

165

Böhme. Toti misticii din aceasta categorie se confrunta cu o singura

întrebare: „care dintre lumi ar trebui sa fie centrala pentru el – viata reala,

vitala, atotcuprinzatoare pe care o numim spirit, sau viata inferioara a

simturilor?”301 . În cazul religiei Mamei avem de-a face cu un vitalism bazat

pe o perceptie senzoriala, care exalta viata simtirilor si a senzatiilor, pe când

exemplul religiei Tatalui prefigureaza o ruptura de senzorial. Acest tip de

religie este înclinat mai degraba sa perceapa realitatea pe cale intelectuala,

adica prin intermediul spiritului. Aceasta este diferenta specifica dintre cele

doua tipuri de religiozitate. Realitatea superioara este, într-un caz, o viata

plenara bazata pe simturi, iar în celalalt, una axata pe placerile intelectului,

ale gândirii.

Înainte de a încheia acest capitol nu se poate evita discutia privind

problema timpului mitic din perspectiva religiei Tatalui. Exemplul cel mai la

îndemâna este al Grecie antice. În acest spatiu filozofia nu s-a desprins înca

total de mit. Si Platon si filozofii neoplatonici se folosesc de mit ca tip de

argumentatie foarte valabil. Dincolo de aspectul etimologic care trimite mai

degraba spre mister sau spre tacerea muteniei, mitul este, în versiunea lui

Eliade, o povestire care explica aparitia unui fenomen. La Plotin, de

exemplu, apare ca o trecere de la nivelul eternitatii la cel al timpului istoric.

Pierderea aripilor sufletului este povestita în mitul descinderii sau al caderii

sale în corp. Întrebarea este carui tip de timp apartin aceste mituri? Este clar

ca timpul mitic nu poate fi confundat cu eternitatea din moment ce în

decursul naratiunii intervin si evenimente temporale. Totusi, paradoxal, el

nu este nici echivalentul timpului obisnuit. Reamintim ca în Grecia antica

erau cunoscute mai multe tipuri de timp. În primul rând exista credinta

populara de sorginte dionisiac-materna, care vedea existenta sub forma unui

timp ciclic. Marea filozofie greaca avea tendinta sa respinga ideea de ciclu,

aceasta imprimând o perspectiva orizontala a devenirii 302 .

Într-o paranteza trebuie spus ca prin realitate superioara nu se întelege

Realitatea ultima sau Suprema Realitate, spre care tinde initiatul în efortul

sau spre mântuire. Notiunea de realitate superioara este echivalenta cu ceea

ce ne-am obisnuit sa numim paradis sau eden. Acest nivel este doar unul

intermediar între lumea profana si Realitatea Ultima a Divinitatii, fie ea în

ipostaza paterna sau materna. Aceste expli-catii fac trecerea spre ce va urma

în capitolul urmator. De data aceasta discutia va aborda analitic sensurile

166

timpului în religia de tip patern.

167

a) Crestinismul ca religie a Tatalui

„Chiar si dincolo de Dumnezeu, în

pustiu, eu trebuie sa merg”.

Angelus Silesius

Daca în cazul yogai, ca exemplu tipic pentru religia Mamei, Eliade a

urmarit treptele timpului pas cu pas, foarte exact, în opera sa teoretica nu

regasim o descriere similara pentru un curent religios din paradigma religiei

Tatalui. Una din posibilele explicatii ale acestui fapt poate fi urmatoarea:

viziunea sa asupra fenomenului religios nu face distinctia între cele doua

tipuri de religie, iar din punct de vedere morfologic, aceasta optica este

influentata de structura materna. Aceasta parere va fi dezbatuta mai pe larg

în capitolul final de concluzii, dar vizeaza o arie mai generala a gândirii

teoretice a lui Eliade. Nu este vorba de un repros adus lui Eliade, ci doar de

o constatare. Acest lucru însa atrage dupa sine o serie întreaga de

consecinte. În general el este tentat sa descifreze în orice forma de

manifestare religioasa modelul matern al eternei reîntoarceri, al unui timp

ciclic repetitiv. Timpul liniar, istoric, este exemplul negativ, care trebuie

depasit pentru ca disimuleaza timpul asa-zis sacru. Chiar în exemplul

crestinismului se afirma ca, o data ce religia a devenit una de talie universala

303 , ea a acumulat si alte structuri subiacente, dar mai ales contrare fata de

doctrina sa initiala. În acest sens apar în crestinism simboluri precum

arborele cosmic asociat cu crucea, care îmbogatesc substantial semnificatiile

asa-zis traditionale. „Desigur, imaginea Crucii ca Arbore al Binelui si

Raului si Arbore Cosmic îsi are originea în traditiile biblice. Dar prin Cruce

(= Centru) se opereaza comuniunea cu cerul, si în acelasi timp, întregul

univers e «salvat». Or, notiunea mântuirii (s.a) nu face decât sa reia si sa

comple-teze notiunile de înnoire perpetua (s.a.) si de regenerare cosmica

(s.a.), de fecunditate (s.a.) universala si de sacralitate (s.a.), realitate

abso-luta (s.a.) si în cele din urma de nemurire, toate fiind notiuni care

coexista în simbolismul Arborelui Lumii” 304. Iata, deci, ca termeni specifici

paradigmei materne, precum regenerare cosmica sau fecunditate apar si în

vocabularul crestin.

Aceasta lipsa de discriminare între cele doua structuri duce la situatia

în care concepte ca regressus ad uterum sau ab origine si respectiv

168

descensus ad inferos devin intersanjabile si aplicabile în orice context.

Ritualurile care au la baza structura unui regressus, cum s-a vazut, nu

reprezinta decât configuratia paradigmei religiei Mamei. Ele difera

fundamental, din punct de vedere structural, de cele cu tema lui descensus.

Eliade nu ajunge la o clasificare riguroasa care sa-i permita reductia la

binaritate, de care aminteam în capitolul despre metoda. Din aceasta cauza,

religia Tatalui, mai exact viziunea asupra timpului din acest tip de religie a

fost oarecum „neglijata”. De aceea refacerea structurii si a diferitelor trepte

ale timpului vor fi refacute plecând de la ideile lui Eliade, dar si cu ajutorul

bibliografiei.

Am amintit deja ca samanismul se apropie foarte mult de paradigma

paterna, pentru ca în structura religioasa predomina simbolurile uranice.

Desi Eliade a dedicat fenomenului, la fel ca si yogai, o întreaga monografie,

din cartea sa nu se contureaza o viziune clara asupra timpului în sensul

conturat pâna acum. Se vorbeste foarte mult despre timp, dar nu în termenii

unei exacte delimitari a treptelor specifice pentru acest tip de religie. În

cazul samanismului, faptul este explicabil datorita caracterului sau

predominant oral. Reflexia analitica asupra timpului este caracteristica în

special curentelor religioase cristalizate printr-o cultura scrisa.

În Istoria credintelor si ideilor religioase , Eliade spune ca iudaismul

este o „religie a Cartii”305 . Din aceasta conceptie îsi trage si crestinismul

radacinile. Important este faptul ca esenta crestinismului „reflecta nostalgia

de a retrai o experienta religioasa primitiva: epifania lui Jahve ca Tata” 306 .

Trecerea de la samanism la crestinism poate parea destul de abrupta, dar

analizând lucrurile dintr-o perspectiva morfologica, se poate observa ca

amândoua fac parte din aceeasi paradigma religioasa. Tot Eliade a aratat ca

zeul Cerului, Tangri, cunoscut în multe religii samanice, „s-a pastrat în toate

marile religii universale pe care, în decursul istoriei lor, turcii si mongolii

le-au îmbratisat pe rând (crestinism, maniheism, islam etc.)” 307 . Acest zeu a

devenit treptat un deus otiosus si a fost asimilat si cu soarele 308 . Nu lipsit de

importanta ni se pare si faptul ca la Roma, înainte de convertirea lui

Constantin la crestinism, domina un cult solar de tipul Sol Invictus, de

aceeasi sorginte. Din acest punct de vedere convertirea nu a însemnat decât

un salt pe o alta treapta, dar tot în cadrul aceleiasi paradigme. „Dar, spre

deosebire de Aurelian, pentru care Sol invictus era zeul suprem, Constantin

considera soarele drept simbolul cel mai desavârsit al lui Dumnezeu.

169

Subordonarea Soarelui în fata Dumnezeului Suprem a fost probabil prima

consecinta a convertirii sale la crestinism: dar ideea era exprimata deja de

neoplatonicianul Porphyr” 309.

b) Privire generala asupra problemei timpului în crestinism

Nu insistam acum asupra ideii apartenentei crestinismului la paradigma

paterna, ci doar reamintim ca problema timpului ocupa în acest curent

religios un loc central. „Primii crestini, spune Eliade, evreii din Ierusalim,

continuau o secta apocaliptica înauntrul iudaismului palestinian (…) pe ei îi

preocupa sfârsitul istoriei (s.a.) si în istoriografia asteptarii eschatologice.

«Cât despre ziua ceea si despre ceasul acela, nimeni nu stie, nici îngerii din

cer, nici Fiul, ci numai Tatal» (Marcu, 13,32)” 310.

De la începuturile sale, în crestinism domina cel putin doua conceptii

despre timp. Una ar fi cea eschatologica, potrivit careia o data cu finele

timpului istoric se va intra într-un altfel de timp, iar cealalta este cea prin

care Isus spune textual ca Împaratia lui Dumnezeu este deja prezenta. Ea se

gaseste înauntrul omului. „Împaratia lui Dumnezeu nu vine pe vazute, nici

nu va spun «Iat-o acolo sau aici, caci sa stiti, Împaratia lui Dumnezeu este

înauntrul vostru» (Luca)” 311.

Ideea esentiala ce se degaja reda perspectiva duala asupra timpului

istoric. Pe de-o parte, explicatia eschatologica trimite spre un sfârsit al

timpului istoric, pe de alta, ideea împaratiei interioare face aluzie la

„prezentul atemporal al credintei” 312. Existenta celor doua tipuri de timp este

paralela: timpul paradisiac al Împaratiei lui Dumnezeu nu mai urmeaza

sfârsitului timpului istoric, el exista în orice moment, iar credinciosul este

capabil sa-l transceanda. În esenta este aceeasi situatie ca si în cazul

timpului mitic, care poate fi atins prin intermediul unui ritual. Treptat, în

decursul secolelor, conceptia eschatologica va decadea datorita nerealizarii

ei, cedând locul celeilalte care constituie, de fapt, punctul de plecare al

întregii reflexii filozofice asupra timpului în crestinism. În esenta apostolul

Pavel este cunoscut drept promotorul acestei a doua pozitii. Experienta

mistica pe care a avut-o îl plaseaza deodata într-o alta configuratie a

credintei. El se departeaza de asa-zisii „evrei”, prin excelenta conservatori si

legalisti, respectând codul evreiesc al prescriptiilor rituale. Ceilalti,

„elenistii”, sunt denumiti astfel pentru ca nu pretuiau în mod deosebit cultul

170

celebrat în Templu, dar mai ales pentru ca aveau statutul de misionari, de a

raspândi mesajul crestin în lumea elena. În acest sens, Eliade spune foarte

raspicat: „Confrun-tarea unei miscari mesianice evreiesti cu religiozitatea si

gândirea greaca (s.n.) va avea consecinte hotarâtoare pentru dezvoltarea

crestinismului. Este meritul de nepretuit al sfântului Pavel de a fi sesizat

datele problemei si de a fi avut curajul sa lupte neobosit pentru a impune

singura solutie pe care o considera justa si coerenta” 313 . Din aceasta cauza,

pentru a întelege mai exact abordarea timpului din perspectiva crestina,

consideram oportuna o reîntoarcere la filosofii greci.

c) Timpul în Grecia antica (structura si nivele)

Datorita vastitatii si complexitatii temei nu ne propunem sa facem o

prezentare exhaustiva a conceptiei despre timp în vechea Grecie, ci doar sa

surprindem pe parcursul expunerii anumite caracteristici utile în conturarea

conceptiei crestine.

În primul rând îl putem aminti pe Parmenide, a carui viziune asupra

eternitatii este cu siguranta cea mai cunoscuta în lumea antica. „Nu a fost si

nu va fi niciodata, pentru ca este acum, împreuna, unu, continuu” 314. De la

început trebuie precizat ca aceasta definitie a creat probleme de interpretare.

Exegetii celebrului fragment se împart în doua tabere: pe de-o parte exista

unii care pun accentul pe a doua parte a fragmentului si sustin existenta unei

durate temporale fara sfârsit (este vorba de acel „continuu”), iar altii,

majoritatea, vad o negare a oricaror distinctii temporale si pledeaza pentru o

asa-zisa încremenire a timpului (accentul cade pe „acum” si „unu”, ca

unicitate) 315. Ecuatia se desfasoara pe doua coordonate: durata si, respectiv,

nemiscare. Nu numai exegetii s-au confruntat cu ambiguitatea fragmentului.

Posterioritatea directa a simtit si ea consecintele acestui echivoc. Aici este,

de fapt, germenul problemei definitiei eternitatii. Chiar daca definitia

parmenidiana nu ofera o solutie univoca în elucidarea pe deplin a ideii de

eternitate, se poate spune, anticipând, ca ea se apropie de conceptia de mai

târziu a lui Boethius, autorul definitiei eternitatii în Evul Mediu crestin.

Ceea ce reiese implicit din citatul de mai sus si ceea ce se poate spune cu

certitudine este ca Parmenide nu face o distinctie între cele doua, durata si

statism, întelegând eternitatea ca fenomen complex, definit pe aceste doua

coordonate vazute împreuna, într-o unitate.

171

Cel de-al doilea mare gânditor al antichitatii care s-a ocupat de

problema timpului este Platon. În Timaios, el descrie cum „Demiurgul,

creând Universul, a cautat sa-l faca mai perfect prin generarea timpului

modelat dupa eternitatea Formelor ideale” 316. Revenind la problemele

ridicate de definitia parmenidiana se pot naste o serie de întrebari legitime:

despre ce eternitate este vorba în acest caz? Ce se întelege prin eternitatea

Ideilor, a Formelor ideale? Este ea statica sau durativa? Scopul principal al

studiul de fata nu este de a intra în detaliile problemei naturii eternitatii, ci

doar sa descifreze structura în trepte a fenomenului temporal. Totusi, pentru

a încerca sa gasim un raspuns la întrebarile precedente si pentru evitarea

ambiguitatilor în privinta definitiei eternitatii cu care se va opera în

continuare, trebuie spus ca exista trei pozitii diferite ale cercetatorilor în

legatura cu aceasta problema. O minoritate sustine ideea ca Platon ar atribui

eternitatii Ideilor doar sensul unei durate infinite. Pe de alta parte se afirma

ca filozoful grec pune accentul numai pe acel „a fi”, „ to on”, ce constituie

singura dimensiune pe care poate fi definita eternitatea, negându-se astfel

orice notiune de devenire, succesiune sau durata. În al treilea rând mai poate

fi amintita parerea lui Sorabji care încearca o reconciliere a conflictului,

spunând ca: „Platon a permis implicatiile lipsei de timp si ale duratei sa stea

laolalta în ceea ce priveste eternitatea fara însa sa ofere o decizie finala” 317.

Oricare ar fi solutia, dezbaterea exista, pentru ca echivocul nu poate fi trecut

cu vederea. În aceeasi ordine de idei îl amintim pe Alan Padgett, care sustine

ideea unui tip de eternitate, dincolo de timp, dar totusi cu un caracter

durativ. „Formele sunt fara timp, dar nu exista nici o indicatie la Platon ca

acestea ar fi lipsite de orice fel de durata” 318. Pentru el, Formele ideale

platonice nu pot fi concepute în afara notiunii de durata, întreaga filozofie a

lui Platon fiind centrata pe acel tip de eternitate fara durata. Cu toate ca nu

aderam întru totul la conceptia lui Padgett 319 , admitem ca eternitatea Ideilor

nu este acelasi lucru cu eternitatea absoluta. El face în continuare o

clasificare foarte interesanta asupra acestei idei.

La o foarte succinta trecere în revista a diferitelor tipuri de eternitate în

gândirea greaca, se pot spune, pe scurt, urmatoarele: de la Parmenide exista

trei forme majore pentru a exprima ideea de etern.

„(01) Fiinta este neschimbata si exista în timp, dintotdeauna (forever)

(02) Fiinta este neschimbata si fara timp (timeless), având ea însasi

propria durata neschimbata

172

(03) Fiinta este neschimbata si fara timp si fara durata ”320.

173

d) Notiunea de eternitate (cu sau fara durata)

De fapt este vorba de notiunea de Fiinta care apare pe fiecare din cele

trei paliere. Numele de eternitate este folosit mai mult în mod generic. În

primul rând exista tipul de eternitate asa-zis temporala. În al doilea rând se

distinge eternitatea care „dureaza”, dar nu este supusa schimbarii si, în fine,

eternitatea absoluta care transcende orice notiune, inclusiv cele de durata si

timp. Ideile platonice sunt plasate pe a doua treapta în aceasta ierarhie. Ele

depasesc timpul, dar se supun înca notiunii de durata. Eternitatea absoluta

este numai cea a lui Dumnezeu, a Demiurgului, a Zeului suprem din

filozofia platonica, dar mai ales neo-platonica. Plotin si Plutarh sunt cei care

delimiteaza cu precizie lipsa de durata a eternitatii de acest tip, de orice se

poate deosebi de ea. În acest context se dezvolta ideea de prezent etern,

continând toate celelalte forme temporale. Aceasta este una din notiunile de

baza cu ajutorul careia a fost identificata eternitatea si reclama o tratare

ulterioara mai analitica. Revenind la clasificarea propusa mai sus se poate

spune ca prima definitie este cea relativa si masurabila, identificata cu

chronos; a doua este durativa si neschimbatoare, iar a treia este

non-durationala, „instantanee” 321 .

În esenta, pentru a întelege mai exact aceste niveluri temporale, trebuie

sa precizam ca ele corespund unor planuri ontologice. John C. Yates, în

cartea sa The Timelessness of God precizeaza ca problema esentiala la

Platon este existenta a doua moduri fundamentale de a fi: un mod

suprafenomenal al modelelor ideale si unul fenomenal al procesului si al

schimbarii temporale. Diferitele tipuri de eternitate amintite mai sus implica

fiecare un mod specific de a fi. Fiecareia îi corespunde un alt nivel

ontologic. Chiar daca la Platon lucrurile nu sunt explicate atât de detaliat,

tratatul lui Plotin care are ca subiect timpul si eternitatea, structureaza

problemele de acest gen. Cele doua moduri ontologice principale ar fi:

eternitatea ca „viata a spiritului” si timpul ca „viata a sufletului”. Spiritul

apartine lumii Ideilor, iar Sufletul este principiul coagulant al lumii

fenomenale. În acest caz, spiritul reprezinta eternitatea Ideilor, iar timpul,

nivelul eternitatii „cronologice”. Pentru un crestin aceste afirmatii pot parea

lipsite de sens. Pentru el termeni ca timp si eternitate, cu sau fara durata,

sunt incompatibili. De fapt, este vorba de timpul în acceptiunea lui tipic

greceasca, adica de timp ciclic care nu poate avea un sfârsit. În acest punct

174

conceptia greceasca si cea crestina par a se departa considerabil. Totusi,

dincolo de aceasta diferenta, modelul ontologic grecesc a fost pastrat, vom

vedea, aproape integral în crestinism.

Daca ne referim strict numai la Grecia antica, la prima vedere ar trebui

sa frapeze incompatibilitatea în interiorul viziunii sale ontologice. Pe de-o

parte exista aceasta viziune ciclica, care trimite spre o structura materna, iar

pe de alta parte filozofia greaca sustine ideea unei ascensiuni spirituale în

raport cu lumea materiala creata, care este tipic paterna. O posibila

explicatie ar putea fi faptul ca în Grecia antica existau simultan, în mod

„democratic”, mai multe paradigme religioase care, inevitabil, se influentau

reciproc. Este vorba de o influenta provenind dinspre religia materna rurala

a lui Dionysos, în care exista aceasta idee a ciclicitatii timpului si care a

influentat religia apolinica a marilor orase. Exemplul Greciei este bun si

pentru a exemplifica si ideea „impuritatii” fenomenelor religioase în

manifestarea lor istorica. Aceasta nu înseamna ca religia greceasca apartine

paradigmei materne. Ea ramâne o religie paterna, dar ponderea pe care o

ocupa elementele materne este mai mare decât în cazul crestinismului. Totul

se rezuma la o problema de cântarire a influentelor si din aceasta cauza

religiozitatea Greciei ramâne preponderent paterna.

Daca pâna acum s-a încercat o delimitare a primelor doua nivele,

problema cea mai delicata se pune în legatura cu cel de-al treilea. Ceea ce

urmeaza dupa cele doua tipuri de eternitate, a sufletului si respectiv a

spiritului, este ceva care s-a numit destul de paradoxal, absolut. Aceasta

notiune nu poate fi definita în functie de durata sau timp. Eternitatea

absoluta sau adevarata eternitate apartine celui ce a fost numit în Grecia

antica, Zeul, adica instanta tutelara si primordiala care a creat totul, el însusi

fiind necreat. Plutarch spune despre acesta: „Numai, El (Zeul sau

Dumnezeu) are în mod complet „totdeauna” într-un singur acum, si tot ceea

ce exista este numai în acest fel «este», fara sa fi venit în fiinta, fara sa fie în

viitor, fara sa fi început, si fara sa aiba un sfârsit” 322. Este clar ca marele

filozof neoplatonic îl asociaza pe Dumnezeu cu eterni-tatea si cu faptul ca ea

nu are vreo durata, pentru ca totul este punctual, într-un etern „acum”.

Problema eternitatii si-a gasit însa adevarata si, în acelasi timp, desavârsita

dezvoltare numai o data cu Plotin.

175

e) Plotin si problema Unului

Pe lânga notiunea de Zeu, la Plotin apare si aceea de Unul. Termenii nu

sunt identici si, cum se stie, ei reprezinta o realitate extrem se greu de

definit. În primul rând Unul este fara atribute, însa generând toate celelalte

ipostaze inferioare. Instanta complexa, Unul este punctul culminant a orice

poate fi conceput, depasind orice afirmatie care poate fi facuta despre el.

Marele merit îi revine lui Plotin care a „insistat cel mai consistent si regulat

ca Unul este fara timp în mod absolut (s.n.). Discutia lui i-a influentat atât

pe Augustin, cât si pe Boethius si, prin ei, implicit, si pe Anselm si Thoma si

întreaga traditie medievala” 323. Cum putem întelege ca Unul ar fi fara timp,

în mod absolut? Pentru Plotin conceptul de eternitate este fara echivoc.

Eternitatea este „întotdeauna la fel fara extensie sau interval” sau „vazând

toate acestea cineva vede eternitatea ca viata care ramâne la fel si

întotdeauna având prezentul în ea, si nu acum asta si dupa aceea alta, ci

toate lucrurile deodata(…) (Ea) este ceva care ramâne la fel si nu se schimba

deloc, ci ramâne întotdeauna în prezent” 324. În acest fel Realitatea eterna este

completa, fiind, în aceeasi masura, fara timp si durata si nelipsindu-i nimic.

Ea exista numai în prezent, pentru ca de la eternitate nimic nu poate fi luat si

nimic adaugat. „(Ea) trebuie sa aiba toata plinatatea sa în asa fel încât sa nu

fie deficienta în nimic (…) Daca nimic nu i se poate întâmpla nu este vreo

amânare a ceea ce este, sau va fi, sau a fost” 325. Problema este a celor doua

tipuri de eternitate. Unul cu durata si al doilea fara durata si static. Plotin

este foarte categoric: eternitatea este exprimata într-un prezent etern, siesi

suficient, în mod clar fara durata. Eternitatea de acest tip apartine

Intelectului. Filozofia lui Plotin cunoaste trei paliere sau nivele ontologice:

Unul, Intelectul si Sufletul. Unul este diferit de Intelectul care genereaza

Ideile. Acesta din urma este doar o ipostaza a Unului. Altfel spus, Intelectul

este Unul în ipostaza sa creatoare. „Nu în Unu, ci în Inteligenta se gaseste

activitatea creatoare al carui prin-cipiu este” 326. Aceasta este si concluzia lui

Emile Brehier exprimata în cartea sa Filosofia lui Plotin. Savantul francez

vorbeste din punctul de vedere al conceptului de libertate. „Toata speculatia

lui Plotin tinde sa demonstreze ca Unul este absolut liber, în sensul ca nu e

un lucru, si nu are esenta. Fiinta inteligibila e ce e în virtutea propriei naturi,

si în acest sens e libera. Dar Unul e si mai liber (…) «ea (libertatea

supra-intelectuala) e actul unei lumini asemanatoare Binelui, si care, în

176

bunatatea ei e superioara Inteligentei»”327. Subtilitatea viziunii plotiniene

atinge, de fapt, germenul problemei, faptul ca modul de a fi al Unului este

imposibil de prins în cuvinte. „Plotin conclude discutia despre eternitate în

al saselea paragraf al Enneadelor 3.7 în primul rând transferând descrierea

lui Platon a unitatii din Timaios acestui Unu, si dupa aceea prin reliefarea a

modului cum Intelectul în relatie cu Unul (s.n.) poate sa aiba viata (s.n.) pe

care noi o numim eternitate”328 . De subliniat este în special aceasta sugestie

a diferentei dintre Unul privit în relatie cu Intelectul si Unul privit în sine.

Luat ca atare, numai în sine, el nu poate fi definit. În legatura cu ceva, el

apare chiar ca acel ceva. În legatura cu Intelectul el se identifica cu Zeul

suprem, Demiurg sau Dumnezeu si creeaza aceste Idei. Problema este ca ele

nu-i sunt inferioare. Intelectul este o ipostaza (gr. hypo-stasis), adica este o

instanta plasata mai „jos” decât Unul, pentru ca acesta din urma este mai

complex. Unul nu poate fi redus numai la manifestarea sa în postura de

creator. În schimb Ideile nu sunt o astfel de ipostaza a Intelectului, dar

conform viziunii lui Plotin, ele nu se plaseaza pe un plan inferior

Intelectului. Intelectul este, de fapt, acest Dumnezeu 329 . Ideile se identifica

cu eternitatea Intelectului, care este „întotdeauna prezenta”. Notiunea de

durata care a aparut în cursul expunerii nu este îndeajuns de relevanta pentru

a putea constitui un nivel distinct. Ea este importanta pentru ca prefigureaza

mai ales conceptia crestina. La rigoare si daca accentul se pune pe nuante,

problema poate fi abordata si din acest punct de vedere, dar revenind la

sistemele marilor filozofi greci s-a vazut ca nici Parmenide si nici Platon nu

îi confera „drept de cetate” în stratificarea temporala. Rezultanta finala a

celor spuse ar fi ca schema ramâne triadica, dar pe al doilea etaj se gaseste

eternitatea asa-zisa absoluta a Demiurgului, a Intelectului si a Ideilor. Ideea

este ca acest tip de eternitate „prezenta” nu este ultima consecinta care

decurge din viziunea temporala a Greciei antice.

Planul superior în raport cu eternitatea va fi tratat în contextul analizei

crestinismului. Trebuie amintit ca ea a fost descrisa foarte concludent si de

Platon. Poate cea mai buna definitie provine din Timaios 37C-39E: „Toate

acestea (luni, zile si ani, existenta trecuta sau viitoare) se aplica la devenirea

în timp, si nu au sens în relatie cu natura eterna care este din totdeauna sau

nu a fost sau va fi niciodata”330 . Acest tip de eternitate non-durativa este

numita de greci aion. Dupa cum s-a vazut, în opera lui Plotin se afla

exprimata, pentru prima data, vizavi de acest tip de eternitate, ideea

177

prezentului etern, pe care o regasim la Eliade, dar si la Eminescu. Definitia

lui Eliade, a eternitatii ca nunc stans, este cea a lui Boethius, dar tot într-o

buna traditie plotiniana. În finalul acestor consideratii se poate spune ca „În

Plotin gasim samânta complet dezvoltata a notiunii de Prezent Etern

coexistând cu toate prezenturile pamântesti; o viata imuabila dincolo de

timp si de durata care este Dumnezeu” 331 .

Revenind la al treilea tip de temporalitate, ca sa nu-i mai spunem

eternitate, el se desfasoara pe nivelul ontologic al lumii fenomenale. Pentru

greci, spre deosebire de conceptia crestina, timpul este etern pentru ca se

reia în mod ciclic, fara a avea un sfârsit. Plotin nu poate admite ca lumea a

început: „«limitele duratei universului sunt fixate de niste ratiuni imuabile;

dupa un timp anume, el revine mereu în aceeasi stare, în alternanta masurata

a vietilor sale periodice» (IV, 3, 12). Timpul universului prezinta astfel acea

miscare de dus-întors, care e ca schema plotiniana a oricarei existente; nici

el, nici universul nu sunt produsul unei realitati originare (s.n.)”332 . Nu

insistam mai mult asupra timpului lumii în Grecia antica, deoarece el poate

fi refacut din cele spuse de Eliade despre eterna reîntoarcere. Ideea

inferioritatii eternitatii ca realitate-sursa care creeaza timpul apare din nou în

acest citat. Desi au fost analizate în mod separat, cele trei nivele trebuie

vazute într-o unitate care formeaza viziunea Greciei antice asupra

fenomenului temporal.

f) Timp vs. eternitate (includerea tertului)

O problema deosebit de importanta este cea a relatiei dintre aceste

nivele temporale. Care este, în fond, relatia dintre eternitate si timp într-o

religie de tip patern? Werner Beierwaltes, în comentariile sale la tratatul lui

Plotin Despre eternitate si timp, este de parere ca dincolo de opozitia lor,

ambii termeni trebuie vazuti într-o „legatura dialectica” 333 . Plotin este

comentatorul cel mai avizat al lui Platon, care subliniaza fara echivoc natura

relatiei timpului si a eternitatii. „Conceptele de «eternitate» si «timp» numite

în titlul Enneadei a III-a „Peri aionos kai hronou” trebuie întelesi în sensul

lui Plotin, în ciuda contradictiei lor într-o unitate dialectica (s.n.): timpul

creat si care se arata în devenire provine si poate fi înteles numai prin

originea sa neschimbatoare”334 .

Ideea fundamentala care se desprinde este ca timpul nu mai este privit

178

ca existenta de sine statatoare, asa cum s-a obisnuit de la Aristotel încoace.

Timpul este pus întotdeauna în legatura cu eternitatea. Acesta este, cum s-a

vazut, unul din pilonii principali pe care se bazeaza aceasta lucrare.

În primul rând ideea principala a lui Beierwaltes, extrasa din filozofia

platonica si neoplatonica, considera timpul un fel de derivat al eternitatii. El

îsi are originea în eternitate si depinde total de ea. În acest sens relatia dintre

timp si eternitate pare sa se configureze într-un tip de contradictie numita de

Noica unilaterala335. Timpul este contrarul eternitatii, dar eternitatea include

si contine timpul. Perspectiva din care sunt privite cele doua elemente ale

relatiei este una liniara. Unul dintre termeni decurge din celalalt si este, în

acelasi timp, succesorul sau direct. Situatia poate deveni mai interesanta

daca se încearca o depasire a acestui plan unidimensional.

O alta dovada care vine în sprijinul afirmatiei lui Beierwaltes si care

priveste tot relatia dialectica dintre timp si eternitate, este si clasica definitie

platonica a timpului „ca imagine a eternitatii”. Sintagma greceasca este

„aionos eikona” 336. Traducerea lui „eikon” prin „ima-gine” nu este deloc

întâmplatoare. Imaginea unui lucru este „icoana” lui în sens etimologic.

Imaginea este partea vizibila din acel lucru. Dar, pentru ca lumina se

propaga cu o viteza finita, noi vedem doar imaginea sau „icoana” stelei care

este de fapt deja moarta337 . Iata fondul profund al acestei relatii dialectice.

Aparitia unuia duce automat la disparitia celuilalt. În esenta, totul poate fi

înteles în contextul procesului de creatie. Sufletul iese din sine si

proiecteaza o imagine a sa. Aceasta imagine este copia sau reflexia sa. Ea va

deveni si mobilul „caderii”, deoarece se va produce o inevitabila si narcisica

iubire fata de aceasta imagine338 . Problema este ca aceasta „cadere” este

echivalentul unei morti. Sufletul îsi pierde aripile si cade în corp, ca într-un

mormânt (soma-sema). Învierea se va produce o data cu iesirea din acest

corp material. Aceeasi dialectica a vietii si a mortii se regaseste si aici.

Moartea sufletului înseamna viata corpului si invers. Tot astfel se petrec

lucrurile si cu timpul si eternitatea, pentru ca planurile ontologice sunt

aceleasi. În primul rând trebuie spus ca termenii ramân si pe mai departe

contradictorii si diametral opusi, cu mentiunea ca aceasta contradictie se

manifesta pe anumite coordonate specifice. Se stie ca timpul si eternitatea

reprezinta cei doi poli extremi. Într-o logica normala ei nu pot fiinta în

acelasi timp, un om neputând trai si în timp, si în eternitate. Aici intervine

însa un alt tip de logica. Cei doi termeni nu se mai exclud într-o simpla

179

relatie de tipul „sau… sau”, care ar intra sub incidenta logicii aristotelice a

tertului exclus. Din punctul de vedere al logicii lui Lupascu, lucrurile devin

mai interesante si introducerea acestei idei în contextul de fata nu a fost

aleatorie. Unul dintre motive are la baza dorinta de a aduce o noua

interpretare binomului timp-eternitate, desi s-a vazut ca dialectica

soma-sema a corpului si a sufletului trimite implicit spre aceasta sfera de

semnificatii. Problema este ca si în acest tip de gândire exista o relatie

similara între termenii contradictorii. Termenii relatiei par sa se excluda

unul pe celalalt. Timpul si eternitatea nu pot coexista simultan. Pâna la acest

punct cele doua tipuri de logica nu par sa se deosebeasca. Totusi, între cei

doi termeni contrari nu exista o simpla relatie de excludere. Când una dintre

ele se actualizeaza, cealalta trece în starea de potentialitate si invers.

Termenul contrar continua sa existe, dar într-o alta ipostaza, într-un alt mod.

Acestea sunt exact coordonatele specifice pe care functioneaza logica lui

Stefan Lupascu. „În general, pentru ca energia sa existe, cel putin pentru ca

sa se manifeste în experientele experimentarilor noastre, în laboratoare,

trebuie ca ea sa contina cele doua proprietati contradictorii ale eterogenitatii

si omogenitatii, precum proprietatile de potentializare si actualizare ale

uneia si alteia, în asa fel încât actualizarea uneia sa provoace

potentializarea celeilalte”339 . Aceasta relatie speciala atrage dupa sine si

alte consecinte. Faptul ca ramâne acel punct comun al existentei, dar sub o

alta forma, implica o serie întreaga de lucruri 340 . Pe lânga cele doua moduri

principale, timpul si respectiv eternitatea, exista si un al treilea aflat la

„jumatatea trecerii”341 dintre cele doua. Devenind „dialectici”, ei trebuie

întelesi într-un soi de unitate sau, mai bine-zis, de „inseparabilitate”.

Dialectica relatiei astfel exprimata primeste o configuratie speciala. Cei doi

termeni devin non-contradictorii. La jumatatea drumului dintre ei se naste

un al treilea, care îi cuprinde pe amândoi si care creeaza un alt nivel de

realitate342 , o alta „lume”. În limbaj stiintific aceste lucruri ar fi exprimate

astfel: „Ar fi astfel posibile trei lumi, plecând de la un antagonism

contradictoriu fundamental al energiei: doua lumi invers alcatuite din

particule pozitive si negative, de orientari divergente, si o lume a egalitatilor

particulelor contradictorii, cu dezvoltare convergenta” 343 . Acest model a fost

preluat dintr-o meditatie generata de rezultatele fizicii contemporane. Stefan

Lupascu este unul din marii nostri gânditori care a creat si a pus în aplicare

acest model de logica în care tertul nu mai este exclus ca în cea aristotelica,

180

ci inclus în relatia contradictorie astfel conceputa. Configuratia în aceasta

ipostaza ar fi o trecere de la excluderea lui „sau… sau”, la includerea lui

„si… si”. Termenul inclus are valoarea unui tert considerat, în acelasi timp,

superior celor doi, dar si inclus în ei. Cel mai important aspect al problemei

este ca Lupascu împreuna cu comentatorul sau cel mai avizat, Basarab

Nicolescu, la rândul sau specialist în fizica teoretica, au stabilit ca acest al

treilea termen poate fi aplicat Divinitatii 344 . Acest tert inclus este chiar Unul

absolut. El reprezinta instanta superioara prezenta imanent în cei doi

termeni. Într-un capitol separat, Beierwaltes discuta problema originii

spiritului si ajunge la concluzia ca Plotin, ca si Platon dealtfel, presupun

existenta altei instante care nu poate fi definita nici macar ca superioara sau

inferioara si care este acel Unu. El este izvorul a tot ce exista, izvor care

ramâne în sine, fara vreo alta origine, însa constituindu-se ca o matrice atât a

timpului, cât si a eternitatii. Conform teologiei platoniciene pe care o sustine

si Proclus, Unul nu se gaseste „ nici în timp, nici în eternitate” (neque

tempore neque aeterno ente in to uno) 345 . Acelasi lucru îl confirma si Jean

Guitton în celebra sa carte Le Temps et l’éternité chez Plotin et saint

Augustin. „Unul, care este dincolo de fiinta, depaseste de asemenea si

durata. Determinând toate lucrurile, el nu poate fi el însusi determinat. El

transcende chiar eternitatea, care este principiul determinarii. Fara îndoiala

Plotin a parut a acorda Unului un tip de gândire de unde sa poata decurge în

vreo maniera eternitatea si viata. Dar el nu întârzie sa afirme ca Unul nu este

nici în miscare nici în repaus, nici în stare nici în timp” 346 .

Extinzând discutia pe o arie geografica mai larga, semnalam în acest

context si metafizica spiritualista a Upanishadelor. În capitolul anterior s-a

stabilit ca si aceasta constituie un exemplu de religie de tip patern, motiv

pentru care exista o posibilitate si o baza de com-paratie. În Brahmanul

upanishadic se pot distinge doua aspecte: „corporalul si incorporalul,

muritorul si nemuritorul, fixul si mobilul” ( Brhadaranyaka-Upanishad)347 .

Mai mult, Maitri Upanishad precizeaza ca aceasta bipolaritate a Fiintei

Universale pe planul timpului are doua forme. Brahman are doua naturi, dar

o singura esenta, Timpul si Fara-Timp. „Cu alte cuvinte, conchide Eliade,

timpul si eternitatea sunt cele doua aspecte ale aceluiasi Principiu” 348 .

Acesta este argumentul transcendentei tertului sustinut de logica

lupasciana. În el opusii se „conciliaza”, cladind o unitate mai mare 349 . Acest

181

plan, dincolo chiar si de eternitatea asa-zis absoluta, este de fapt dincolo de

orice aspect temporal. Eternitatea îi este inferioara, deoarece prin

caracteristicile sale este pusa în corelatie cu timpul.

Daca ar fi sa revenim la dialectica dintre cei doi termeni mai trebuie sa

subliniem un ultim aspect, în strânsa legatura si cu tertul inclus. Ideea de

dialectica cu trei elemente ar putea trimite spre triada hegeliana

teza-antiteza-sinteza. Este foarte important a nu se confunda configuratia

lucrurile. Tertul inclus este diferit de sinteza lui Hegel, nefiind un element

încremenit. El nu este un punct fix, ci o stare care oscileaza permanent între

componentele sale antitetice. De aici rezulta si dificultatea, cu care s-a

confruntat si Plotin, de a prinde Unul într-o formula stabila. Exprimarea este

de cele mai multe ori ambigua, asemeni conceptului de vid plin din fizica

cuantica. Unul este, în acelasi timp, si Binele platonic, si Zeul, si Eul

absolut.

Cum se pot „împaca” aceste doua perspective? La prima vedere,

contradictia unilaterala rezultata din analiza liniara pare sa fie în opozitie cu

relatia triadica de tip lupascian, însa corecte si conforme cu definitiile

initiale. Problema aceasta atinge puncte mai delicate, din ceea ce s-a numit

teoria obiectivitatii în stiinta moderna. În fizica s-a demonstrat ca o data cu

descoperirea relativitatii de catre Einstein lucrurile s-au schimbat

fundamental. În primul rând, acum se face distinctia între puncte de vedere

si niveluri de Realitate. Notiunea însasi de „Obiectivitate depinde de nivelul

de Realitate considerat”350 , spune Basarab Nicolescu în cartea sa

Transdisciplinaritatea. De fapt ambele argumentatii sunt valabile, deoarece

sunt analizate de pe nivele si din perspective diferite. Astfel se pot distinge

cel putin doua astfel de nivele. Unul este cel imanent, în care timpul si

eternitatea intra în relatie într-un univers bidimensional, de tipul celui

conceput de fizica clasica351 , ca perimetru în care exista doar succesiune

liniara352 . Cel de-al doilea este un univers complex în care au loc si salturi

transcendente.

Revenind la problema stratificarii, din perspectiva descendenta a

diferitelor niveluri temporale, punctul culminant este Unul sau ceea ce este

dincolo de timp si eternitate. În paragraful anterior am stabilit ca originea

acestuia poate fi descrisa si cel mult numita, definita cu argumente

(begründend hintergriffen)353 . Unul în sine este fara atribute, dar el

genereaza ipostazele inferioare 354 . Acestea ar fi în primul rând Spiritul sau,

182

Intelectul care ar corespunde lumii Formelor ideale a lui Platon. La acest

nivel fiinteaza eternitatea prezentului etern de care s-a vorbit pâna acum. În

fine, în al doilea rând poate fi plasat Sufletul lumii. Acesta este nivelul

timpului ciclic care domneste în lumea materiala.

Din punctul de vedere al structurii observam o împartire în trei trepte,

în care timpul ocupa ultimul loc, urmat apoi de eternitate si, respectiv, de

Unul. Ideea recurenta ce trebuie subliniata este ca eternitatea înteleasa în

modul cel mai obisnuit, adica ca eternitate a spiritului, a lumii Formelor

ideale, nu este pragul de sus al scarii. Ea nu este apogeul care poate fi atins

pe scara existentei. Din perspectiva logicii lupasciene reiese foarte clar chiar

necesitatea existentei unei instante superioare în raport cu eternitatea.

Pentru o si mai buna întelegere a ceea ce semnifica, vom reaminti definitia

spiritului ca Unul „multiplicat”, rezultat dintr-o autocontemplare a

acestuia355 . Eternitatea este manifestarea Unului în ipostaza de Dumnezeu,

în terminologie crestina, cum se va vedea în continuare. Ea este declararea

existentei Lui, viata sa instantaneu infinita, dupa cum spune si

Beierwaltes356 .

g) Structura temporala în crestinism (eternitatea crestina)

Aceasta a fost o încercare de a puncta, în linii mari, ideea de

stratificare a temporalitatii în Grecia antica. Trecerea spre crestinism se

face, însa, numai o data cu Philo din Alexandria. Cu el, spune Henry

Chadwick, începe de fapt istoria filozofiei crestine 357 . „Dumnezeu s-a retras

din ambele capete ale timpului. Pentru ca viata Lui nu este nici Timp, nici

Eternitate. Si în Eternitate nu este nimic trecut si viitor, ci numai prezent” 358 .

Philo este un adept al neoplatonismului si viziunea sa înca poate fi încadrata

în cele spuse pâna acum. Se prefigureaza doua idei fundamentale la care

vom reveni ulterior: Dumnezeu, înteles ca Unul absolut 359 nu este nici în

timp, nici în eternitate si ideea de prezent etern preluata si de Boethius.

Lesne de observat este trecerea lina de la conceptia elena la cea crestina. În

mare, nivelele temporale par a se pastra întocmai. Totusi problema nu este

atât de simpla cum pare la prima vedere.

Cât despre crestinism luat în detaliu, pentru a avea o perspectiva

corecta si completa, se impune întâi o analiza a conceptiei timpului din

Vechiul Testament, pentru ca mai apoi sa se treaca la expunerea mai pe larg

183

a ceea ce se numeste doctrina crestina a timpului. În Vechiul Testament se

cunoaste denumirea de olam pentru eternitate. El are nuanta de perpetuu mai

mult decât de etern. Când acest cuvânt este aplicat lui Dumnezeu, nu este

vorba de o eternitate absoluta 360 . Cei mai multi cercetatori sunt de acord ca

conceptia filozofica a eternitatii crestine nu se putea naste din viziunea

Vechiului Testament. Acolo nu se traseaza nici un fel de distinctie între

diferitele paliere, între timp si eternitate, între eternitate si Dumnezeu. Se

pare ca vechea scriptura iudaica pledeaza mai degraba pentru un timp infinit

decât pentru unul dincolo de timp 361 . Bineînteles ca discutia ar putea

continua cu argumente pro si contra, dar punctul relevant al acestei lucrari

este faptul ca în Vechiul Testament nu se poate face o distinctie clara a

diferitelor trepte, pe care sa situam timpul si eternitatea.

Din perspectiva crestina si prin acest lucru se întelege cea a Noului

Testament, timpul este liniar si finit. Lumea a fost creata de Dumnezeu si va

avea un sfârsit. În Noul Testament apare tot cuvântul grecesc aion care

desemneaza eternitatea. Acel sfârsit al timpului coincide cu începutul

eternitatii. Din aceasta cauza „eternitatea este post-temporala” 362 . Ea

urmeaza apocalipsei. Pozitia aminteste de dualismul celor doua pareri

fundamentale despre timp din crestinism: eschatologica si elenista 363 . Cert

este ca multi cercetatori au concluzionat ca nu se poate stabili cu exactitate

daca conceptele de timp si eternitate sunt definibile în mod riguros,

bazându-ne strict pe textul biblic. Se poate afirma deci, bazându-ne pe

opinia lui Alan Padgett, ca nici în Noul Testament nu avem de-a face cu acel

tip de eternitate, specific filozofiei crestine a Evului Mediu. Explicatii

privind acest paradox sunt oferite printre altii si de Cullmann, în celebra sa

carte Christ and Time, unde se vorbeste tot despre influenta platonismului

asupra traditiei crestine. Totusi, dincolo de influente, întrebarea care s-ar

pune vizeaza modul în care s-a putut argumenta teologic, cu citate din

Biblie, viziunea parintilor bisericii, privind timpul si eternitatea. Argumentul

lui Boethius, întemeietorul de drept al conceptiei despre timp si eternitate în

filozofia crestina, este simplu: fara a o sustine explicit, dar si fara a o

contrazice, Biblia este compatibila cu perspectiva filozofica greceasca.

Confesiunile lui Augustin marcheaza prima încercare sistematica de a

defini timpul din punct de vedere crestin. Pentru acesta Dumnezeu este

creatorul timpului, aflându-se el însusi dincolo de timp. Nu se contureaza

clar daca acel spatiu divin de dincolo de timp este cu sau fara durata. Alan

184

Padgett considera ca în unele pasaje Augustin este „suspect” de a fi sustinut

ideea unui Dumnezeu dincolo de durata. „Aceste pasaje, combinate cu

cunoscuta influenta a neoplatonismului, îndeamna sa credem ca pentru el

Dumnezeu este etern dincolo de timp (timelessly eternal), traindu-si toata

viata dintr-o data (at once), într-un singur moment fara durata” 364 .

Cea mai cunoscuta definitie a eternitatii este însa cea a lui Boethius,

preluata si de Eliade, care va clarifica si lacunele existente în argumentatia

lui Augustin. Definitia sa, devenita de acum clasica, este si ea îndatorata

masiv neoplatonismului. „Eternitatea este atunci posesiunea întreaga si

simultana a vietii fara sfârsit”. (Aeternitas igitur este interminabilis vitae

tota simul et perfecta possessio: Consolarea filozofiei, 5.6). Acest fragment

este esential, continând, in nuce, toate caracteristicile de baza ale eternitatii:

ideea de viata, de mod de existenta, ce apare si la Plotin, cu trimitere spre

lumea suprafenomenala a Formelor, apoi ideea de întreg, de nefragmentat,

de unitar, care sunt tot caracteristici ale Ideilor platonice si, în fine, ideea de

simultaneitate ce denota acel nunc stans, acel prezent etern. Pentru ca

Dumnezeu este etern, el îmbratiseaza toate timpurile deodata, în acelasi

moment. Problema care se ridica si la Boethius, ca si la filozofii

neoplatonici ar fi mai ales faptul ca apare, din nou, acea ecuatie dialectica în

care sunt angrenati atât timpul, cât si eternitatea. El spune foarte clar ca

lucrurile eterne devin mai clare daca le comparam cu cele temporale 365 .

Numai în relatie cu timpul putem întelege adecvat esenta eternitatii.

A doua idee importanta care se desprinde de la Boethius vizeaza

distinctia între ceea ce se numeste aeternitas si sempiternitas. Sempiternitas

este viata eterna, care dureaza tot timpul, spre deosebire de eternitate, aflata

dincolo de durata temporala. Aici intervine din nou aspectul durativ, punct

important în clasificarea diferitelor tipuri de eternitate în Grecia antica.

Sempiternitas, dupa cum îi spune si numele, porneste de la semper, ca viata

temporala terestra sau nu, dar cu durata nelimitata 366 . Ea nu are prezentul

etern deodata (totum simul), ci doar un surogat cu extensie temporala.

Aceste lucruri diferentiaza momentul omenesc de cel al lui Dumnezeu.

Primul este perceput în durata, pe când celalalt, întreg si deodata. Motivul

principal al abordarii acestei probleme a fost acela de a gasi un punct de

reper în perceperea nivelului unde ajung personajele lui Eliade care ies din

timpul profan. Daca în Grecia antica aceste aspecte ale eternitatii, cu durata

si fara durata, nu au necesitat o subîmpartire, atunci se întelege de ce

185

momentul lui Dumnezeu este diferit, dar nu fundamental incompatibil cu cel

la care poate sa acceada o fiinta umana. Momentul eternitatii cu durata nu

este radical diferit de cel al lui Dumnezeu. Aceasta perspectiva, în care

nuantele nu constituie planuri distincte, releva de ce si mai ales cum se poate

apropia omul de Dumnezeu, cum personajele eliadesti pot intra în contact cu

ceea ce este dincolo de contingent.

O întreaga traditie de exegeti au glosat pe marginea acestei relatii

dintre cele doua tipuri de eternitate. Este cunoscuta si disputa prelungita în

Evul Mediu, privind eternitatea lumii. Lucrarea de fata însa nu îsi propune

sa intre pe tarâmul problematicii stricte a nuantelor, ci se margineste doar sa

atraga atentia asupra diferentelor fundamentale 367 . În acest context trebuie

precizat ca afirmatiile lui Boethius sunt deosebit de importante pentru

clarificarea problemei eternitatii. El este primul care a definit în termeni

crestini un concept, pe cât de dificil, pe atât de important pentru întreaga

teologie crestina. De la început se poate spune ca prezentul etern este modul

de existenta al lui Dumnezeu, al Tatalui care nu constituie ultima consecinta

pe scara ontologica a misticii crestine 368 . Daca în Grecia antica s-a facut

distinctia între Unul absolut si Demiurg, o diferentiere similara se regaseste

si în crestinism. Este drept ca ea a fost de multe ori trecuta la index de catre

biserica oficiala, dar acest curent de opinie s-a conservat mai ales în mistica.

Unul dintre cei care au încercat sa surprinda cât mai fidel diferenta dintre

cele doua instante a fost Meister Eckhart.

h) Meister Eckhart si problema Deitatii

Totul este o problema a întelegerii termenului de Absolut. În cazul în

care se vorbeste despre absolut în sine, atunci el apare ca neant, ca

nedeterminat suprem. Daca, pe de alta parte, este luat în ipostaza sa

manifestata, atunci el primeste atribute creatoare si devine Dumnezeu. Nu

discutam despre superioritatea unuia în raport cu celalalt 369, ci doar notam

în continuarea celor spuse mai sus parerea lui Alexandre Koyré în aceasta

problema: „Cunoastem solutia neoplatonica ce consta în fixarea de ipostaze,

adica de emanatii succesive ale Absolutului; cunoastem si solutia misticii

germane ce distinge absolutul în sine, Deitas, Nimicul divin, Pustiul tacut al

divinitatii (stille Wüste der Gottheit ) (s.a) de Dumnezeu, divinitatea absoluta

necreata si necreatoare, de Dumnezeul creator, corelativ ca atare creaturii,

186

lumii sufletului”370 .

Bineînteles ca misticul renan nu este singurul care a practicat asa

numita teologie apofatica, dar operele sale abordeaza explicit si problema

timpului, dar si cea a eternitatii. Nu ne-am propus aici sa analizam în

amanunt întreaga teologie a lui Eckhart, dar vom aminti lucrul considerat

esential de catre toti exegetii: miezul doctrinei lui este drumul spre unirea cu

Dumnezeu. Ce înseamna aceasta unire si cum poate fi ea înteleasa de un

cititor contemporan? Alain de Libera este de parere ca avem de-a face mai

degraba cu locul de unde izvoraste Dumnezeu. Nu e vorba, prin urmare, de o

unire cu Dumnezeu-Tatal, cu o vedere a Sa fata la fata 371 . Precizarea este

foarte importanta, deoarece ea ne trimite direct spre problematica în

discutie. „Prin urmare, unire, dar acolo de unde izvoraste Dumnezeu, în acel

loc fara de loc care, asa cum aminteste Pr. 28, nu se afla «nici în lume, nici

în afara lumii», «nici în timp, nici în vesnicie» (s.n.) care nu are nici în afara,

nici înauntru, care este Strafund pur si simplu” 372 . Ca prim comentariu ar fi

de remarcat ca si Eckhart foloseste dubla negatie tipica pentru metoda

apofatica, dar si pentru Upanishadele indiene. Acolo acel „neti, neti” îl ajuta

pe cautator sa ajunga la ceea ce ei numesc Brahman. În esenta de-numeste

aceeasi realitate, diferenta constând doar în calea, în modalitatea prin care se

ajunge acolo. Strafundul de care se aminteste aici este dincolo de orice poate

fi conceput, dincolo chiar si de Dumnezeu însusi. Mai clar se disting cele

doua instante în citatul urmator dintr-o predica celebra. „Dumnezeu si

deitatea sunt atât de deosebite între ele pe cât de deosebit este cerul de

pamânt (…) Dumnezeu actioneaza, deitatea nu actioneaza, ea nu are de ce

actiona (…). Dumnezeu si deitatea se deosebesc prin actiune si

nonactiune”373 . Eliade precizeaza si el, pe buna dreptate, ca nu este vorba de

o anterioritate sau de o modificare ontologica. Conceptul de „deitate”

provine de la Dionisie Areopagitul care îl califica pe Dumnezeu drept

„neantul pur”. Conceptul este deosebit de greu de înteles, mai ales ca el

depaseste, cum spun misticii, orice posibilitate de a fi definit. Din acest

Strafund, pe care Eckhart îl numeste când „Unu”, când „Eu”, influentat

bineînteles, de filozofia neoplatonica, izvoraste ceea ce în crestinism este

cunoscut îndeobste drept Dumnezeu Tatal 374 . Acesta este sinonim cu

eternitatea si cu Intelectul plotinian 375 . Lucrurile devin însa interesante

atunci când se pune accentul pe depasirea atât a timpului, dar mai ales a

eternitatii. Acest „loc” este dincolo de timp, dar si de eternitate. În el dispare

187

orice notiune care mai poate avea vreo legatura cu temporalitatea. Rudolf

Otto, într-un pasaj în care îl comenteaza tot pe Eckhart, face si el o distinctie

deosebit de importanta. „Pentru initiatul care cunoaste conteaza sa ajunga

deasupra lui Dumnezeu (s.n.), în însusi fundamentul linistit al Deitatii vide.

Ea este mai presus. Iar cine are înca un Dumnezeu, acela nu-l are înca pe Cel

Suprem si pe cel Ultim. El nu se afla decât la liziera eternitatii, nu a calcat

în vesnicia însasi (s.a)”376 . Înainte de a intra în discutia fragmentului

mentionam ca în acest context cuvintele „eternitate” si, respectiv,

„vesnicie”, desi sinonime din punct de vedere semantic, sunt folosite de

catre Otto pentru a denumi realitati ontologice deosebite. Nu este vorba de o

confuzie de termeni, ci doar de o încercare de a distinge cele doua planuri.

De aceea prima constatare subliniaza o delimitare foarte clara între ceea ce

este Dumnezeu si ceea ce se afla deasupra Lui. Misticul nu se multumeste

cu Dumnezeu-Tatal care reprezinta eternitatea, cum am vazut, ci tinde sa

depaseasca si acest nivel. Apare aceeasi idee a depasirii eternitatii care a

fost amintita si în cazul religiei materne. Eternitatea nu este pragul absolut

unde se poate ajunge. Otto face distinctia chiar terminologic, prin cele doua

cuvinte, eternitate si respectiv, vesnicie. Dumnezeu depaseste timpul si este

etern (este vorba de acel nunc stans sau prezent etern de care vorbea si

Boethius), dar acea vesnicie, acel „spatiu fara spatiu”, acel neant divin, acel

abis al Dumnezeirii sau Deitatea 377 , cum o numeste Eckhart, transcende pâna

si eternitatea însasi. „Când stau golit în vointa lui Dumnezeu si golit de

vointa lui Dumnezeu si de toate lucrarile lui, ca si de Dumnezeu însusi,

atunci sunt deasupra tuturor creaturilor si nu sunt nici Dumnezeu, nici

creatura (s.n.), ci ceea ce am fost si voi fi din-totdeauna” 378 . Aceasta este

poate cea mai buna descriere pentru ceea ce înseamna de fapt Deitatea.

Regasim exact aceeasi descriere prin negatii în care neti neti-ul indic îsi da

mâna cu cea mai profunda speculatie crestina. Oricum ideea centrala a

misticului vizeaza faptul ca la acest nivel este depasita atât lumea creata, cât

si eternul divin. Pentru a confirma ideea, se poate apela si la metafizica

spiritualista a Upanishadelor. Pentru a revela distinctia dintre cele doua

instante, Eliade spune foarte clar: „Cu alte cuvinte Timpul ca si Eternitatea

sunt cele doua aspecte ale aceluiasi Principiu: în Brahman nunc stans

coincide cu nunc fluens”379 . El este instanta suprema comparabila cu

deitatea. De aceea aceasta din urma este mai mult decât eternitatea lui

Dumnezeu.

188

i) Meister Eckhart si „urcarea” efectiva a treptelor timpului

Speculatia si gândirea acestui mister este una, dar realizarea lui este

deosebit de dificila. Omul trebuie sa treaca prin trei initieri sau „morti”

succesive. De fapt ele sunt aceleasi trei trepte: lumea terestra, lumea

spirituala si, în fine, neantul, clasificare amintita deja, dar care se pastreaza

si în doctrina lui Eckhart. În primul rând „trebuie ca sufletul sa renunte la

ceea ce este”, sa renunte la sine si la întreaga lume”, „sa nu mai faca mai

mult caz de sine si de toate lucrurile decât ca pe vremea când înca nu

exista”380 . Aceasta este numita „moartea spiritului” pentru ca acum, pentru

prima data, îl pierde pe Dumnezeu, adica notiunea de Creator, precum si cea

de Creatie. „Aceasta lepadare de sine este în acelasi timp si o lepadare de

Dumnezeu. Sufletul care se pierde pe sine îl pierde pe Dumnezeu” 381 . A

doua treapta este ceea ce Eckhart numeste „pierderea Fiului”, adica a

arhetipului sau etern. Scopul acestei morti este „sa-si piarda acea egalitate

cu Dumnezeu pe care o poseda prin arhetipul etern” sau, dupa o formula

inspirata a lui Dionisie, „sa se piarda în neantul arhetipului sau” 382 . La acest

nivel avem de-a face, cum se poate vedea, cu eternitatea arhetipului, a

Ideilor platonice. Lumea spirituala, în care patrunde sufletul, nu este si ea

decât o treapta, pe care trebuie sa urce pentru a accede si la ceea ce este

dincolo de ea. Libera comenteaza la rândul lui foarte exact: „Aceasta a doua

moarte a spiritului care-l scoate din esenta sa increata (s.n.), asa precum mai

înainte iesise din esenta sa creata (s.n), este un mod de depasire a viziunii ca

viziune”383 . Iata deci, ca daca pâna acum sufletul a trecut de „poarta

creatului, acum el trece si de „poarta increatului”. Acum se depaseste ceea

ce am numit „relatia dialectica”, de care vorbea Beierwaltes si care se

creeaza numai între cele doua lumi contrare: între lumea fenomenala si

lumea suprafenomenala, între imagine si modelul sau, între timp si

eternitate. La finalul caii se poate spune ca sufletul a depasit contrariile. A

treia „moarte” sta sub semnul „îngroparii spiritului în Dumnezeire”. „Numai

dincolo de Imagine384 sufletul poate cuprinde Fiinta absoluta si fara amestec,

fara loc si unde nimic nu se da si nu se primeste. Acolo este Fiinta pura,

lipsita de orice esenta si de orice existenta. Acolo sufletul îl cuprinde pe

Dumnezeu numai prin acel Strafund aflat deasupra oricarui fiind. Caci daca

acolo ar mai fi vreun fiind, el ar cuprinde fiindul respectiv în Fiinta; dar nu

189

mai este decât un Strafund”385 . Orice viziune speculara, deci duala, fiind

suprimata, spiritului nu-i mai ramâne de facut decât sa se arunce în neantul

divin. Aceasta moarte este cu adevarat o „moarte divina”. „Numai atunci

când sufletul s-a înecat în oceanul fara fund al Dumnezeirii”, parasindu-l cu

adevarat pe „Dumnezeu lui Dumnezeu” si nemaiavând Dumnezeu, se poate

spune ca în sfârsit „a depasit toate gândurile” 386 . Aceasta concluzie

puncteaza un singur aspect, anume ca sufletul a depasit acum si orice forma

de temporalitate.

Întrebarea care totusi staruie este de ce trebuie sa se ajunga pâna acolo?

De ce nivelul lui Dumnezeu nu este o solutie acceptabila? Mistica germana

cauta acea Deitas, acea Gottheit, „întrucât, în raport cu sufletul omului, cu

lumea, cu creatura însusi Dumnezeu este atins de limitare, de negatie, de

nefiinta, de devenire. «Dumnezeu devine si des-vine», spune Eckhart; el este

inferior divinitatii care nu devine” 387 .

Chiar daca în problema superioritatii Deitatii, Böhme nu este de acord

cu Eckhart, amândoi sunt în consens în ceea ce priveste structura temporala.

„Caci Dumnezeu, Dumnezeul lui Böhme, traieste, se dezvolta si evolueaza.

El este chiar Dumnezeul care wird und entwird vesnic, într-un singur nunc

aeternitatis (ewiges Nun, eternul prezent). El nu se afla «în afara» miscarii.

O cuprinde si o contine. Nu se afla «în afara» timpului, în imutabilitatea

nefiintei, ci în eternitatea vie a vietii vesnice ale carei etape sunt

simultane”388 . Fara alte comentarii citatul de mai sus contine toate

elementele lamuritoare pentru o întelegere corecta a stratificarii temporale:

Dumnezeu care are viata eterna, dar care în aceeasi masura nu este în afara

timpului, pentru ca nunc aeternitatis, eternul prezent, nu este ultimul prag de

transcendere a tempoarlitatii,

j) Cioran si problema Deitatii

„Cel care trudeste cautând

perfectiunea doreste sa se odihneasca la

sânul a ceea este desavârsit; si oare neantul

nu este si el o forma a desavârsitului?”389

(Thomas Mann)

Pentru a anticipa oarecum tonul mai putin riguros din acest

190

capitol-intermezzo am ales un citat din Moarte la Venetia care face trecerea

de la cele spuse mai sus si ceea ce va urma.

Sfera reflectiilor lui Eliade relationeaza deseori cu ideile unui alt mare

gânditor contemporan acestuia, Emil Cioran. Din opera sa se desprinde

aceeasi perspectiva asupra dihotomiei dintre Deitate si Dumnezeu, doi

termeni aparent sinonimici, dar în esenta total diferiti. Cioran considera ca

„filozoful se gândeste la Divinitate, credinciosul la Dumnezeu. Unul la

esenta, altul la persoana. Divinitatea este ipostaza abstracta si impersonala a

lui Dumnezeu”390 , este „un aspect indirect al lui Dumnezeu”391 . În aceeasi

ordine de idei constata ca „de la nimic la Dumnezeu nu este nici macar un

pas. Caci Dumnezeu este expresia pozitiva a nimicului”392 , ca „Absolutul e

un Dumnezeu în afara inimii”393 , e o „frântura gratuita a nimicului” 394 ,

nimicul fiind definit ca „ceea ce începe dupa Dumnezeu sau, mai precis:

dupa divinitate”395 . Omul Cioran este convins ca „întotdeauna exista cineva

mai presus decât tine: dincolo de însusi Dumnezeu se înalta Neantul”396 , asa

ca se întreaba: „sa nu fie Dumnezeu starea de eu a neantului?”397 E vorba de

acelasi Dumnezeu care „apare de dupa paravanul Nimicului ca o ultima

ispitire”398 . Pâna acum s-au vehiculat mai multe notiuni si concepte, ca

Dumnezeu, Deitate, Nimic, Neant, toate valorizate ca în opera lui Eliade si-a

celorlalti filosofi si gânditori amintiti pâna acum. În acest context se

configureaza aceeasi esalonare pe verticala, conform careia omul e la baza

scarii, urmeaza Dumnezeu si deasupra, dar în acelasi timp cuprinzând totul,

se afla Deitatea, cu sinonimele Divinitate, Nimic, Neant. Apare la Cioran un

lucru foarte interesant, asa cum se va vedea din citatul urmator: „valurile de

nimic ce agita fiinta umana se prelungesc în unduiri pâna în absenta infinita

a Divinitatii. – Omul n-are alt temei decât lipsa de fund a lui Dumnezeu” 399 ,

deci „cu cât omul are margini mai nesigure, cu atât se apropie mai usor de

lipsa de fund al lui Dumnezeu”400 , aceasta lipsa fiind definita ca „punctul de

contact între abisul divin si abisul uman” 401 . Aceasta viziune se diferentiaza

de cea a lui Eliade, dar nu de cea a lui Eckhart. Omul cioranian are acces

direct spre Deitate, nemaifiind nevoie de intermedierea lui Dumnezeu. Acest

gânditor ne spune clar ca „diferenta între mine si Dumnezeu: el poate ceea

ce eu simt. Puterea ne desparte, o diferenta de nuanta metafizica. Nu trairea

în dumnezeire, ci în dumnezeirea noastra”402 . Se afirma clar superioritatea

umana, mai bine-zis, cea a omului îndumnezeit, cum va fi numit în capitolele

urmatoare, mai ales ca Cioran pare ca e adeptul a ceea ce Eliade va numi

191

”revelarea sacrului în profan”, idee care transpare din urmatoarea afirmatie:

„Absolutul se desfata si-n ultimul firicel de iarba. Absolutul si vidul” 403 . În

alta ordine de idei, dar cu reala referire la cele discutate anterior, mai putem

spicui din opera lui Cioran si o alta diferentiere ce vine în sprijinul lucrarii

noastre.

Exista un timp liniar, al oamenilor, apoi eternitatea în care dainuie

Dumnezeu si, în final, Deitatea care se afla dincolo de timp, lucru exprimat

de Cioran astfel: „eternitatea ar putea fi treapta finala a timpului, precum

neantul sublimarea ultima a eternitatii” 404 , caci „Dumnezeu, dispunând de

prea multa durere, nu mai apartine timpului. El e o hemoragie pe

dimensiunea eternitatii. Însângerarea lui începe din întâia clipa fugara din

Neant”405 . E clar ca se jongleaza cu aceleasi trei nivele, timp, eternitate,

neant.

k) Omul-îndumnezeit si „arhitectonica” sa.

Un al patrulea nivel?

Din cele spuse pâna acum reiese ca nici acest stadiu nu reprezinta

finalul unei cautarii spirituale. Chiar daca asa-zisa cautare spirituala a

sufletului s-a terminat, teologia lui Eckhart pune, pe buna dreptate, si

problema corpului, a vietii. Misticul renan insista foarte mult asupra a ceea

ce în crestinism este cunoscut sub numele de întrupare. „Unirea prin si în

Strafund este ceea ce am numit mai sus „moartea spiritului”. Dar „omul

sarac” ramâne viu printre vii, iar nu mort” 406 . Cu alte cuvinte, omul are un

suflet, dar si un trup. Libera spune ca „teologia lui Eckhart a unirii nu

ramâne deci la nivelul unei simple eschatologii a Fiintei. Ea se adreseaza

omului viator. Ea nu are sens în afara întruparii (…) Teologia despre

Strafund este formulata nu doar pentru patria cereasca (in patria), ea este

destinata în primul rând pelerinajului terestru (in via)” 407 . De asemenea

Eliade confirma ideea atunci când vorbeste în Istoria sa despre Eckhart.

„Meister Eckhart este prin excelenta teologul acestei noi etape din istoria

misticismului crestin; el proclama si justifica teologic posibilitatea de a

reintegra identitatea teologica cu Dumnezeu, continuând sa ramâi în

lume”408 . Trimiterea la filozofia indica a Bhagavad-Gitei va fi facuta de

istoricul român al religiilor.

Aici este si marele merit al crestinismului. De acum încolo platonismul

192

este depasit409 . Tema neoplatonica a unirii cu Unul este completata si

întregita de ideea întruparii crestine. De fapt distinctia între Unul absolut si

cel întrupat nu a fost facuta în Grecia antica. Cea mai mare originalitate a

filozofiei crestine consta în punctarea unei noi perspective. Eckhart face o

distinctie clara între cele doua: între „cea mai înalta desavârsire a spiritului,

la care s-ar putea ajunge în aceasta viata pe cale spirituala”, adica unirea cu

Dumnezeirea, si respectiv „cea mai aleasa desavârsire pe care o vom avea

mereu, trup si suflet”410 sau mai clar „Spiritul nu poate ajunge niciodata la

desavârsire, daca trupul si sufletul nu sunt desavârsite” 411 .

Mistica germana medievala avea si ea acest ideal al renuntarii la sine,

al aneantizarii, al renuntarii la „eu”, la Selbheit. Totul se reducea la

„abandonarea lumii de care sufletul «se separa» pentru a se reîntoarce la

sine, pentru a se readânci în esenta sa increata ( Urgrund-ul vesnic); tema

acelei Entleerung (golire) prin care omul, distrugându-se pe sine (distrugând

falsa individualitate care apartine acestei lumi) faptuieste nimicul, vidul,

regasind astfel în propriul neant Neantul vesnic al lui Dumnezeu, cel care ia

locul individualitatii disparute substituindu-i-se” 412 .

În termenii lucrarii de fata scenariu descris mai sus ar însemna

depasirea dualitatii timp-eternitate. Totusi nu aceasta este solutia cautata.

Exista, ce-i drept, mitul lui Tristan si Isolda, precum si multe religii radical

ostile fata de principiul matern, de lumea creata, care propun o astfel de

solutie. Originile mitului au fost identificate în erezia dualista catara 413 ,

subversiva fata de crestinism. În general însa, un bun crestin este si un

luptator si nu poate admite o parasire a „câmpului de batalie” printr-o astfel

de „capitulare”414 . Cautarea adevaratei nemuriri nu se poate opri într-un

spatiu transcendent. Tendinta depasirii contrariilor trebuie sa aiba loc si în

aceasta viata.

Este drept ca omul trebuie sa patrunda misterul pâna la capat si sa nu se

multumeasca cu „reflectarea sau cu simbolul sau” 415 . Aceasta însa nu este

ultimul pas în desavârsirea sa. „omul trebuie sa reînvie din Dumnezeu, nu sa

dispara pentru a fi absorbit în el sau înlocuit cu ceva nou. Regenerat

mântuit, omul nu înceteaza (cum crezuse Schwenkenfeld) sa fie o creatura,

iar daca (asa cum consimte Böhme în acord cu Franck) corpul nou si

spiritual al omului regenerat se formeaza în el în cursul unei vieti si îl face

sa participe în aceasta viata la alta lume si la vesnicie, el nu este o creatura

noua. Caci altfel el nu ar mai fi acelasi om; identitatea de persoana umana

193

s-ar pierde”416 . Mesajul pe care îl transmite philosophus teutonicus este

foarte clar. Aici însa intervine o problema destul de delicata. „Îndumnezeit

nu înseamna a fi devenit Dumnezeu, iar identificare nu duce niciodata la

identitate. Creatura nu se confunda cu creatorul…” 417 . Mai exact se disting

doua etape în aceasta unire cu divinul: prima ar fi cea a unirii voluntare a

creaturii cu absolutul, în care identitatea ( Selbheit) se pierde, iar cea de-a

doua este renasterea lui Dumnezeu în interiorul creaturii. „Creând vidul si

linistea, ea tace si ramâne imobila în asteptarea actiunii divinitatii; iertarea

ce o umple si o transforma este un dar divin pe care îl primeste pasiv.

Creatura îti pierde individualitatea; Dumnezeu ia locul în esenta sa. Creatura

nu mai actioneaza, Dumnezeu este cel care actioneaza în ea. Se poate chiar

spune: creatura nu mai exista, Dumnezeu este cel care exista în ea” 418 .

Singura mentiune care mai trebuie facuta este ca omul ramâne constient si

traieste o în continuare o viata obisnuita pe pamânt.

Chiar daca si religia crestina crede si ea ca lumea creata ar fi o unealta

a diavolului, nu renunta atât de usor la aceasta. Mai ales ca este vorba doar

de lumea aceasta. Nicolae Steinhardt are un fragment memorabil în Jurnalul

fericirii referitor la diferenta dintre lumi. „În tren ma retine formula

«diavolul este stapânitorul lumii acesteia». Cred ca accentul trebuie pus pe

acesteia (s.a.). Lumea e creatia lui Dumnezeu, dar lumea contaminata prin

pacat si intrata în complicitate cu diavolul, lumea aceasta (s.a.) – care nu

mai e cea originara – lumea pe care Satana i-o ofera si o asterne la picioare

lui Hristos ca fiind a lui si având dreptul s-o dea cui voieste (si Domnul –

Luca 4, 6 – nu-l contrazice), întrucât nu e decât o imagine secundara,

deformata, deviata – si care-i iluzie, pe care taranii si târgovetii o vad, o cred

cârciuma, dar Don Quijote o stie ca e castel – e lumea lui (s.a.)”419 . Din nou

apare diferenta de perspectiva despre care s-a mai vorbit în decursul

expunerii si care ne trimite din nou la teoria relativitatii. Punctul de vedere

este singura instanta care hotaraste în ce lume se plaseaza observatorul.

Ideea funda-mentala sustine ca solutia mântuitoare a crestinismului nu este

cautata, sub nici o forma, în transcendenta absoluta, ci tot în aceasta lume.

Aceasta idee aminteste, bineînteles, de idealul lui jivan mukti

(eliberatul în viata), întâlnit în religiei Mamei, care a depasit si el atât

timpul, cât si eternitatea. În orice caz, Meister Eckhart pledeaza de multe ori

în predicile sale pentru „mentinerea integrala a omului exterior pentru ca si

adevarul sa fie integral posedat într-un trup si într-un suflet” 420 . Solutia din

194

perspectiva crestina este, bineînteles, în Christos. Libera comenteaza din

nou concluziile misticului: „Prin el însusi, omul exterior nu poate decât sa se

prabuseasca în neant. E necesar ca altcineva sa-l conduca întru fiinta. Iar

acest altcineva este Christos: mentinerea omului exterior se realizeaza prin

pierderea propriului suport, atunci când fiinta personala a lui Christos îi

împrumuta suportul ei. (…) Pe scurt atunci când el traieste în mine, mai

exact în locul meu, nu mai este Konrad sau Heinrich, ci umanitatea si

divinitatea care, în Christos, sunt una si aceeasi fiinta personala (s.n.)”421 .

Din alta perspectiva, dar ajungând la aceeasi concluzie, Jakob Böhme va

spune ca: „doar în Isus Dumnezeu este o persoana, doar în el Dumnezeu este

iubire; doar în el este cu adevarat «Dumnezeu»” 422 . Dincolo de orice

comentarii colaterale un lucru este scos în evidenta cât se poate de mult:

superioritatea ipostazei reale, vii a divinului care este o oglinda în mic a

Totului423 . Aceasta este poate cea mai buna descriere a „arhitecturii” omului

îndumnezeit. Inutil sa mai accentuam faptul ca acest Dumnezeu viu este

„sinteza contrariilor întrucât le contine în sine” 424 . El este concomitent „si

timp si eternitate”425 .

Starea pe care o are un astfel de om realizat trebuie sa fie, în

consecinta, foarte aproape de cea a lui jivan mukti indian. Eliberatul indian

traieste în acelasi timp în doua planuri: în timp si în eternitate, în relativ si în

absolut, în nirvana si în samsara. Pentru el nu mai pot exista termeni

contrari. În termenii misticii eckhartiene totul are o coloratura biblica. Omul

transformat în Christos este echivalentul pâinii sacramentale care se

transforma în trupul mântuitorului. „Eu sunt cu desavârsire transformat în

El. El îsi creeaza Fiinta Sa în mine, aceeasi fiinta si nu ceva asemanator” 426 .

În contextul religiei Tatalui aceasta „gaselnita” reprezinta un lucru nou si

neobisnuit.

l) Omul îndumnezeit între eternitate si neantul divin

1) Dumnezeu întrupat si deitatea

Întrebarea care se pune ar fi cum poate fi înteles acest nou nivel?

Reprezinta el, cu adevarat, un nivel distinct al realitatii sau nu cumva

constituie o simpla suprapunere peste cel intermediar, al eternitatii? Pentru

a-l putea întelege, el trebuie individualizat în functie de ceea ce cunoastem

195

deja. Pentru a i se revela specificul, elementul nou trebuie comparat cu

nivelele existente. Cu alte cuvinte se vor cauta trasaturile care-l diferentiaza

în primul rând de deitate si în al doilea de nivelul eternitatii. Problematica

crestina a omului îndumnezeit va fi cercetata în functie de cele doua niveluri

„învecinate”: Strafundul necunoscut al Dumnezeirii unde patrunde orice

suflet dornic sa îsi gaseasca linistea vesnica si eternitatea lui Dumnezeu –

Tatal, conceptul fundamental în acest tip de religie.

Pâna acum s-a vorbit foarte mult despre trei trepte fundamentale ale

temporalitatii. Timpul, eternitatea si neantul divin reprezinta pilonii

principali pe care se sprijina conceptia crestina. Ei au fost întâlniti si în

incursiunea în filozofia platonica. Totusi s-a vazut ca mistica crestina

abordeaza o noua configuratie. Meister Eckhart este unul dintre putinii

reprezentanti care speculeaza pe marginea uneia dintre cele mai subtile

distinctii posibile. El face o importanta deosebire între deitate si omul

cristic, descriind-o în felul urmator: „Exista doua moduri de a fi. Unul, este

pura fiinta substantiala dupa Dumnezeire, altul, fiinta personala. Amândoua

nu sunt decât o singura substanta (s.n.). (…) Fiind, dupa umanitatea mea, de

aceeasi fire cu Christos, eu sunt unit cu fiinta lui personala în asa fel încât,

prin har, eu sunt unu cu el în fiinta personala, sunt chiar aceasta fiinta

personala. Ca Dumnezeu, Christos ramâne vesnic în Strafundul Tatalui si

faptul ca eu sunt ca el, ca o singura radacina, ba chiar Christos însusi,

purtatorul umanitatii mele, e valabil atât pentru mine, cât si pentru el în

unica substanta a Fiintei vesnice, astfel încât fiinta sufletului si a trupului

sunt desavârsite într-un Christos: un Dumnezeu, un Fiu.” 427 . Este foarte greu

sa se faca o deosebire între deitate si omul îndumnezeit, totusi, cum se poate

vedea din citatul de mai sus, ea exista si, la rigoare, trebuie abordata.

Lucrarea de fata nu a luat în discutie alte aspecte legate de timp, dar si-a

propus sa diferentieze nivelurile temporale, optând pentru o abordare în

termeni foarte reali.

Problema nu este de a accepta ideea omului întrupat, ci, mai degraba,

de a distinge clar între nivelul acestuia si cel al unirii cu Strafundul. În

primul rând trebuie spus ca Eckhart precizeaza de la început ca „exista doua

moduri de a fi”. În acest punct este exprimat clar si fara echivoc miezul

problemei. Chiar daca „amândoua nu sunt decât o singura substanta”, nu se

poate trece peste prima afirmatie. Chiar daca este vorba numai de o

chestiune de perspectiva, una fiind din punctul de vedere al absolutului

196

(„dupa Dumnezeire”) si alta, al relativului („dupa umanitatea mea”), ele nu

sunt identice. Cel mai semnificativ pentru problematica lucrarii este faptul

ca o data cu aceasta delimitare se poate face o deosebire între solutia

asa-zisei „neantizari” în sens pozitiv, a mortii mântuitoare a unor personaje

eliadesti si solutia „vietii iluminate” pe care de asemenea o putem descoperi

în pleiada de caractere ale autorului citat. Pentru a avea o imagine mai

precisa despre clasificarea personajelor din perspectiva transcenderii

timpului se pune întrebarea care dintre ele ar fi superioara: unirea prin har

cu persoana lui Christos sau unirea cu Deitatea. Stratificarea temporala din

religia Tatalui trebuie sa tina seama de fiecare nuanta posibila. Desi, dupa

parerea noastra, Eckhart este destul de clar, în acest punct exegetii nu sunt

întru totul de acord. Germenul conflictului zace tot în perspectiva adoptata.

Unii sustin ideea unei ierarhizari, spunând ca „unirea prin Strafund este mai

nobila decât unirea prin har”428 . Rezultanta ar fi ca prima este superioara

celei de-a doua. Pe de alta parte, Libera citeaza si o alta parere care propune

o noua interpretare a doctrinei lui Eckhart ce vorbeste „o data ca teolog si o

data ca filozof”429 . Cu alte cuvinte, o unire se realizeaza prin intermediul

teologiei, iar alta prin filozofie. Libera opteaza la un moment dat pentru

ideea diferentierii celor doua tipuri de unire: „nu trebuie sa confundam

traseul spiritului, descris de apocrifa ca o urcare a sufletului dincoace sau

dincolo de toate esentele create sau increate, cu traseul omului viator” 430 . El

vorbeste despre unirea în Strafund, cu mentiunea ca ar fi neoperativa, o

unire care nu duce la vreo lucrare spirituala. Prin aceasta se face aluzie la

asa-zisa „mistica speculativa si ascetica”, fara legatura cu lumea reala.

Totusi, daca se pune problema ierarhizarii, el afirma foarte clar: „Dupa noi,

unirea prin har nu este mai putin nobila decât atunci când «suportul fiintei

personale vesnice» n-a fost primit în întregime de omul exterior” 431 .

Optiunea la care adera în final Libera nu este o clasificare propriu-zisa,

deoarece punerea fata în fata a celor doua tipuri de unire nu are loc efectiv.

Din punctul de vedere al acestei lucrari si revenind la sugestiile lui

Eckhart putem conchide ca misticul nu se decide pentru solutia

„neantizarii”, impasibila si neimplicata în lumea reala. Rudolf Otto vine cu o

serie întreaga de argumente în acest sens. El compara mistica lui Eckhart cu

mistica spiritualista orientala a lui Shankara si ajunge la concluzia ca ultima

este mult mai statica. Crestinul are ca ideal acel Dumnezeu-viu pe care îl

197

întâlneste peste tot în Biblie. Aceasta este si marea diferenta fata de Unul

platonic. Pe de alta parte, daca sarim peste barierele paradigmei, se poate

observa o fundamentala trasatura comuna cu yoga, asa cum este ea descrisa

de Eliade. Chiar daca vorbeste de deitate, Eckhart nu uita niciodata sa o

puna în relatie cu Dumnezeul creator. Pentru el sunt cele doua jumatati care

formeaza un întreg. „Caci acest fundament este o liniste unitara, una,

imobila în ea însasi. Si totusi, prin aceasta neclintire sunt miscate toate

lucrurile si primesc viata toate cele ce traiesc – suprasensibile, implicate în

ele însele”432 . Ele sunt cele doua parti necesare si, în acelasi timp,

complementare. Daca la Shankara Unul si Multiplul se afla într-un raport de

excluziune, la Eckhart acest raport este de „polaritate” 433 . Cel mai important

aspect al problemei ramâne însa faptul ca misticul crestin îl vede pe

Dumnezeu sub forma de fluviu care curge etern în el însusi 434 . Acesta este

dinamismul sau elanul faustic al misticului gotic, cum îl numeste Otto.

„Idealul sau nu este contemplativa Maria aflata în repaus, ci Marta cea

activa”435 . Diferenta este subtila, însa nu poate fi negata.

Nu este cazul sa extindem acum discutia, dar pozitia lui Eckhart se

aliniaza si ea marilor mistici care au avut sentimentul relatiei de dependenta

fata de Dumnezeu. Ca si altadata Angelus Silesius, Eckhart exprima aceeasi

traire în prelungirea ideii idealului dinamic: „Omul adica eu (s.a.), eram în

Dumnezeu înaintea timpului (s.a.) si a lumii, da, eram continut în Deitatea

eterna înainte chiar ca Dumnezeu sa fi fost. Prin mine si o data cu mine a

început Dumnezeu si continua sa creeze. Dumnezeu nu era decât în mine.

Daca n-as fi, Dumnezeu n-ar fi nici el mai mult decât mine” 436 . Despre acest

fragment s-ar putea comenta foarte multe. Contextul lucrarii ne restrânge la

aspectul temporal al problemei. Ideea lui Eckhart, dincolo de

consubstantialitatea omului cu Dumnezeu, este a unei fiintari deasupra

timpului. Foarte importanta apare si aceasta idee de Eu, prin excelenta

dinamic si creator, care nu apartine timpului si lumii si care rezuma întregul

discurs. Pentru Eckhart unirea cu fiinta personala a lui Christos este

superioara unirii cu deitatea lipsita de caracteristici. El nu recurge niciodata

la solutia neantului divin, ci se dedica mai degraba manifestarii lui în lume.

În rezumat, Otto face cea mai buna caracterizare a ideilor din doctrina lui

Eckhart: „Sufletul trebuie sa iasa din toate obiectele, sa se dezlege de toate

legaturile, sa lase în urma toate creaturile (…) Dar tocmai trecând astfel

198

dincolo de toate operele, în deplina predare si Gelassenheit, el opereaza

veritabila opera interioara, fara de care orice lucru facut în afara este

zadarnic; (…) Iar când aceasta lucrare este lucrata în adâncul sufletului, mai

presus de spatiu si timp, ea izbucneste în lucrurile temporale, fara odihna,

irumpe «fara pentru ce», fara constrângere, fara perspectiva vreunei

recompense si fara gânduri ascunse, în libera curgere a unei vointe noi, cu

adevarat eliberata (s.n.) – nu se poate repauza mai mult decât Dumnezeu

însusi, care si el lucreaza la fel” 437 . Aceasta este calea eliberarii omului din

fata timpului, a omului activ care astfel transcende contrariile. El va trai

într-o stare aflata dincolo de „eternitatea” lui Dumnezeu, dar si de

„vesnicia” deitatii. „Conditia umana, îndepartarea de Dumnezeu, este astfel

depasita în prezentul fara prezent (s.n.), în imanenta Fiintei”438 . Din toate

cele spuse pâna acum în legatura cu problema deosebirii dintre situatia

omului îndumnezeit si nivelul deitatii putem concluziona ca Christos nu este

identic cu deitatea impersonala. La fel cum sâmburele de ghinda nu este

identic cu întreaga padure sau picatura cu întregul ocean, tot asa cei doi

termeni nu sunt identici. Omul cristic are in nuce tot ceea ce este absolutul.

El are în comun aceasta transcendere atât a timpului, cât si a eternitatii.

Daca chiar vrem sa insistam asupra deosebirilor, se poate spune ca deitatea

nu se afla nici în timp, nici în eternitate, pe când omul îndumnezeit se

gaseste si în timp, si în eternitate. Ca sa folosim limbajul paradoxal al

misticilor omul îndumnezeit este si nu este identic cu deitatea. Ar fi greu de

spus daca el reprezinta un al patrulea nivel al realitatii, pentru ca el este în

acelasi timp prezent în toate.

2) Dumnezeu si Omul îndumnezeit.

„Prezentul etern” vs. „prezentul fara prezent”

Sintagma „prezent fara prezent” amintita mai sus este foarte aproape

de o fraza care apare recurent în opera teoretica a lui Eliade si asupra careia

am avut prilejul sa insistam în discutia despre Plotin. „El nu mai traieste în

Timp si sub constrângerea Timpului, ci într-un prezent etern, în acel nunc

stans prin care definea Boethius eterni-tatea” 439 . Iata-ne ajunsi si la a doua

parte a întrebarii de la care s-a plecat. Citatul din Eliade devine util în

abordarea celei de-a doua parti a întrebarii si anume a problemei diferentei

199

dintre omul îndumnezeit si eternitate.

Este adevarat ca mai sus s-a stabilit o echivalenta între starea

eliberatului în viata din religia Mamei si cea a omului îndumnezeit din cea a

Tatalui. Dupa toate descrierile, afirmatia pare sa se adevereasca. Totusi

Eliade introduce în acest citat termeni care pot provoca confuzie. Este vorba

de notiunea de prezent etern vazuta ca nunc stans. Dincolo de faptul ca din

perspectiva lucrarii de fata se impune o distinctie între cele doua paradigme,

cea a Mamei si cea a Tatalui – Boethius apartinând bineînteles celei paterne

– nu se justifica punerea lor laolalta cu yoga, Eliade echivalând prezentul

etern cu conditia în care traieste acel jivan mukti. Una din explicatiile care

s-ar putea da ar fi faptul ca Eliade a simtit un element de legatura între cele

doua religii atât de diferite. El asociaza punctul culminant din Yoga cu ceea

ce considera el ca punct culminant în crestinism: prezentul etern. Din

expunerea de pâna acum s-a putut observa ca eternitatea ca prezent etern nu

reprezinta apogeul ascensiunii în transcenderea temporalitatii. Mai trebuie

precizat ca Eliade nu a dedicat un studiu analitic crestinismului si, implicit,

perspectivei crestine asupra timpului. Lucrul acesta a fost si unul din

reprosurile exegetilor sai.

Din toate cele spuse pâna acum eternitatea ca nunc stans sau „prezent

etern”, din religia Tatalui este cea dintâi treapta care reprezinta numai

primul salt în ierarhia iesirii din timp. Eternitatea prefigureaza starea de

oprire a curgerii timpului obisnuit. Din perspectiva unei religii paterne

eternitatea este un timp static si apolinic, consacrat în crestinism prin

expresia lui Boethius. Dincolo de ea este, cum s-a vazut, Deitatea, a carei

forma temporala este diferita de cea a eternitatii. Rudolf Otto, în citatul de

mai sus440 , face apel la doua sinonime ce sugereaza clar deosebirea dintre

ele: eternitate si vesnicie. Primul plan este cel al lui Dumnezeu-Tatal, iar

celalalt îi revine deitatii. Ele nu se pot nicidecum confunda.

De cealalta parte, „eliberatul în viata” din religia Mamei a trecut de

eternitate în momentul unirii cu acel izvor primordial de energie cosmica,

realizând ceea ce Eliade numea „Unitatea primordiala dinainte de Creatie”

sau coincidentia oppositorum, desi si aceasta sintagma este destul de

improprie, pentru ca provine tot de la un mistic crestin. Aceasta etapa nu

mai poate fi definita ca oprire, pentru ca notiunile de miscare si stare în loc

au fost pur si simplu abolite. Mai mult, jivan-mukti depaseste si aceasta

etapa prin faptul ca revine în lumea creata. El va trai în timp, fara ca acesta

200

sa mai constituie o amenintare pentru el. La fel se pare ca stau lucrurile cu

omul îndumnezeit, din crestinism.

Analizând mai amanuntit conceptul de eternitate, observam legatura

foarte strânsa cu cel de creatio. Augustin spune în felul urmator:

„Principium, in quo deus creavit caelum et terram, est primum nunc simplex

aeternitatis, ipsum, inquam, idem nunc penitus, in quo deus est ab aeterno,

in quo etiam este, fuit et erit aeternaliter personarum divinarum

emanatio”441 . Mai bine-zis eternitatea devine o creatio continua si, implicit,

o incarnatio continua. Acest lucru rastoarna tot se s-a spus pâna acum,

pentru ca din aceasta perspectiva rezulta echivalenta dintre eternitate si omul

devenit una cu Christos. Pentru Augustin, Mântuitorul este nascut etern în

fiecare moment. Ceea ce se sustine este foarte adevarat, numai ca afirmatia

nu este completa. Omul îndumnezeit este etern, dar si muritor, el este

Dumnezeu si om în acelasi timp. Planul eternului este diferit de cel în care

traieste omul cristic, prin faptul ca acesta din urma este mult mai complex.

Totusi, din punct de vedere terminologic, între cele doua sintagme

exista pericolul confuziei. „Prezent etern” si „prezent fara prezent”. Prima

subliniaza ideea de eternitate identica cu sine în fiecare moment. Cea de-a

doua se constituie dintr-o afirmatie si din negarea ei. În acest caz se neaga

notiunea de prezent, ca într-o negare de sine. Cea de-a doua sintagma

seamana cu multe din afirmatiile misticilor care încearca sa descrie prin

negatii, ceea ce transcende orice tip de gândire si nu poate fi definit cu

ajutorul cuvintelor.

Din cele de mai sus rezulta ca în afirmatia lui Eliade exista o

incongruenta de planuri. Prezentul etern este, pentru Boethius, echivalentul

eternitatii, adica al formei temporale specifice lui Dumnezeu – Tatal. Forma

temporalitatii în care traieste jivan mukti corespunde mai degraba planului

„prezentului fara prezent”. Acesta este acel tip de temporalitate care a

depasit atât timpul, cât si eternitatea, ca sa nu mai vorbim de vesnicia

Deitatii. Punerea laolalta este eronata si poate provoca mari confuzii. Acea

forma temporala în care se gaseste eliberatul în viata yoghin sau omul

îndumnezeit al lui Eckhart, trece dincolo de orice distinctie si posibilitate de

a fi definita. Ea este în acelasi timp si statica, si dinamica, transgresând atât

timpul, cât si eternitatea, deoarece pentru ea nu mai poate exista vreo

diferenta între cele doua. Într-un cuvânt, referitor la aceasta distinctie,

subliniem ca eternitatea este doar o latura a vesniciei, mult mai complexa si,

201

prin aceasta, net superioara.

La fel cum tertul inclus din logica lui Lupascu are ceva din fiecare

dintre cele doua contrarii, el fiind în acelasi timp superior lor, tot astfel se

petrec lucrurile cu timpul în care traieste acest om îndumnezeit, care este

superior pâna si conditiei eterne a lui Dumnezeu-Tatal. Aceleasi idei sunt

reluate în urmatoarea afirmatie: „Când eram la început, nu aveam Dumnezeu

si eram pur si simplu eu însumi (…) Eram fiinta pura si ma autocunosteam

prin adevarul divin (…) Eu sunt cauza prima atât a fiintei mele eterne, cât si

a fiintei temporale (…) Din cauza nasterii mele eterne eu nu voi muri

niciodata (…) Am fost propria mea cauza si cauza tuturor lucrurilor” 442 .

Eternitatea este prezentul etern, iar vesnicia este prezentul fara

prezent. Abia cu acest ultim stadiu se poate afirma ca notiunea de

temporalitate a fost depasita în mod absolut. Nici Eckhart nu uita ca, de fapt,

„exista doua moduri de a fi”: unul în „strafundul Deitatii” impersonale, iar

altul ca fiinta personala prin Christos. Similitudinile cu viziunea relevata în

yoga este evidenta. Si acolo una era unirea cu Brahman-ul impersonal si

alta, existenta unui eliberat în viata. Aceasta ultima faza constituie scopul

final al oricarui tip de paradigma religioasa.

Dar predica 67 a lui Eckhart este, poate, cel mai bun exemplu prin care

se poate finaliza expunerea ideii ca umanitatea, chiar daca se manifesta în

timp, depaseste cu mult temporalitatea. El spune aici ca „perfectiunea vietii

nu consta într-un act spiritual de depasire a timpului, ci în unitatea dintre

suflet si trup”. Acest nou Om-Dumnezeu-Fiinta creste din omul exterior, dar

se stabileste într-un plan superior, în permanent contact cu sursa bunatatii, a

milei si iubirii divine. Totusi omul exterior ramâne punctul lui de sprijin.

Fara el nu s-ar putea înfaptui miracolul încarnarii divinului, manifestarea

sacrului în profan. „Din aceasta cauza spiritul nu poate sa fie perfect pâna

când nu se împlineste perfectiunea trupului si a sufletului” 443 . Astfel, spune

Niklaus Largier, se realizeaza unitatea dintre Interior si Exterior 444 , si tot

astfel sunt depasite toate contradictiile. Fiinta substantiala a omului este, de

fapt, o fiinta eterna care prin Christos îsi gaseste desavârsirea ce nu mai

desparte sufletul de trup, interiorul de exterior si care se manifesta, aducând

la vedere eternul Strafund despre care am vorbit. Acesta este poate cel mai

profund gând al crestinismului privind geneza lui Dumnezeu. Orice

activitate cotidiana, temporala primeste o deschidere dincolo de imanentul

banal, omul mentinându-se astfel în acel „Nu der Ewigkeit”.

202

m) Forma temporala în care traieste Omul îndumnezeit

(„clipa-exaiphnes”)

Ultimul aspect important care se cere discutat se naste din întrebarea

legitima referitoare la timpul în care traieste un astfel de om deplin realizat.

O analiza interesanta în continuarea expresiei lui Eckhart, care vine sa

lamureasca mai bine problema timpului în care traieste omul îndumnezeit,

poate fi facuta si din perspectiva notiunii de clipa. Jean-Louis

Vieillard-Baron, în cartea sa Problema timpului dedica un întreg capitol

acestui concept. El face o întreaga istorie a termenului, pornind de la Platon.

La filosoful grec, în dialogul Parmenide, ea este denumita prin doi termeni:

exaiphnes si nun. Primul se refera la clipa divina asupra careia ne vom opri

mai jos, iar celalalt denumeste clipa temporala, pe care o vom regasi si în

filozofia aristotelica a timpului. Din punctul de vedere al lucrarii de fata nu

punem în discutie cel de-al doilea termen, deoarece exaiphnes „se plaseaza

în culmea gândirii, ca o fulguratie ce ar lumina ratiunea, apropiind filozofia

de mistica si permitând totodata o filozofie a misticii” 445 . Nun este clipa

temporala care poate fi perceputa cu mintea rationala 446 .

Platon defineste clipa-exaiphnes ca pe un moment în afara timpului.

Din cele spuse pâna acum o asemenea afirmatie nu este suficienta pentru a

putea preciza exact pozitia pe care o ocupa aceasta notiune în scara de valori

a temporalitatii. Ea este „locul de trecere, locul de inversiune între da si nu,

între negru si alb, între fiinta si nefiinta” 447 . Între timp si eternitate se

mentine aceeasi contradictie, dar clipa este puntea de trecere sau podul, daca

ar fi sa ne gândim la unul dintre simbolurile predilecte ale prozei lui Eliade.

Ea nu apartine nici unuia, nici celuilalt. Mai exact este vorba de o stare

intermediara, conform afirmatiei lui Platon: „Dar clipa-instantanee, aceasta

realitate stranie, se situeaza în starea inter-mediara dintre miscare si repaus”

(156 D-157 A)448 . Ea este, într-un cuvânt, modalitatea în care Unul absolut,

Binele suprem aflat dincolo de esenta, se manifesta si participa atât la Fiinta,

cât si la Nefiinta. „Platon ne ofera, ca un adevarat filozof, posibilitatea de a

gândi experienta mistica ca ceva care nu este nici în timp nici în imobilismul

eternitatii, ci într-o stare intermediara” 449 . Acesta este, din perspectiva

lucrarii de fata, cel mai important lucru, pentru ca realizam ca aceasta clipa

203

nu se raporteaza la eternitate, ci la o realitate care depaseste contrariile.

Vieillard-Baron spune foarte nimerit în acest sens ca ea este „clipa originara

contrariilor”. Legatura cu filozofia lupasciana, de care am mai avut ocazia sa

vorbim, este evidenta. Regasim în ambele teorii termeni precum „locul de

trecere” sau „stare intermediara” între doua contrarii. Exaiphnes este tertul

inclus care reprezinta saltul dincolo 450 .

Urmarind în sens cronologic istoria „clipei” se observa ca unul dintre

primii continuatori crestini ai lui Platon a fost, bineînteles, Dionisie

Areopagitul. El leaga notiunea de clipa-instantanee, exaiphnes, de misterul

încarnarii lui Christos. „Ea nu apartine nici timpului nici eternitatii, ci este

locul de trecere dintre eternitate si timp; este starea intermediara indicata de

Platon în Parmenide”451 . Manifestarea lui Christos depaseste atât timpul, dar

mai ales eternitatea si se raporteaza la Unul absolut. Ar fi deci o greseala sa

îl plasam pe Isus numai în domeniul eternului. În contextul operei lui

Meister Eckhart acest lucru se numeste, cum s-a vazut, omul îndumnezeit,

Cuvântul divin, care dezvaluie Deitatea absoluta de dincolo de timp si de

eternitate. Eckhart este mai radical în delimitarea clipei de tot ceea ce nu

este ea. Într-un cuvânt, ea este „originea radicala a tuturor lucrurilor,

inclusiv a Trinitatii”452 . Reamintim ca pentru misticul renan, cum se stie,

exista o mare diferenta între Deitatea absoluta si Dumnezeu Tatal. „Atunci

când am fost întrebat, într-o zi, de ce Dumnezeu n-a creat lumea mai

devreme, am spus ca n-a putut s-o faca, deoarece nu exista” 453 , spune el

foarte provocator.

n) Alte structurari temporale în Evul Mediu

Încheind discutia de mai sus cu privire la misterul încarnarii nu putem

ignora o serie de detalii care întregesc viziunea structurii temporale din

aceasta paradigma. S-a abordat problema acelui termen intermediar a lui

Boethius numit sempiternitas, care a facut o lunga cariera în dezbaterile

Evului Mediu. Eckhart si mistica renana gloseaza si asupra conceptului de

aevum. La el problema nu pare atât de pregnanta, deoarece teologia

eckhartiana este preponderent o doctrina a uniunii cu Dumnezeu si nu a

clasificarii diferitelor trepte pe care sufletul trebuie sa le parcurga pâna la

atingerea acestui scop. Un alt „confrate” al lui, Dietrich von Freiberg, se

204

opreste însa mai mult asupra acestor nuante. Pentru el clasificarea este

urmatoarea: vârful piramidei este ocupat de asa-numita superaeternitas,

prima causa pentru tot ce exista, fara vreo variatie sau limita, fara un început

sau sfârsit. În al doilea rând urmeaza cunoscuta aeternitas, identificata cu

intelligentia, Intelectul divin pentru care totul este în acelasi timp prezent.

Imediat urmeaza aevum, „care nu cunoaste praeteritum sau futurum” 454 , si

care este, de fapt, „masura îngerilor”, adica substanta spirituala cu un

început, dar fara un sfârsit455 . În fine, ierarhia mai cunoaste o aeviternitas ce

corespunde timpului cerului, iar în final este, bineînteles, tempus,

caracterizat prin generatio si corruptio.

Rigurozitatea scolasticii Evului Mediu sustine ca existau, de fapt, doua

astfel de modele: unul l-am descris deja sub forma de superaeternitas,

aeternitas, aevum si tempus, iar al doilea ar fi, aeternitas, sempiternitas,

perpetuitas si temporalitas456 . La aceasta avalansa de termeni nu putem decât

sa revenim la un comentariu nimerit al lui Eliade care spune ca „tendinta de

a înmulti etapele intermediare si agentii mediatori între Absolut si diversele

clase ale realitatii (…) a devenit o obsesie si un cliseu” 457 .

Ideea de baza în aceste prezentari este, mai ales, faptul ca exista o reala

nevoie de a stratifica diferitele niveluri ale temporalitatii care, pastrata în

termeni rezonabili, poate sa ne reveleze o adevarata ontologie din

perspectiva timpului.

Înainte însa de a încheia consideratiile despre ideea de timp în religia

Tatalui, vom supune spre comparatie cele doua viziuni conturate pâna acum.

Schema triadica propusa de filozofia greaca se pare ca se sustine si în

crestinism. Etapele fundamentale sunt, în general, aceleasi. Chiar daca

viziunea asupra timpului uman este diferita, una fiind ciclica, cealalta

liniara, propensiunea spre depasirea lui este o constanta a ambelor conceptii.

Locul intermediar este ocupat de acel termen destul de ambiguu, care se

numeste eternitate. S-a vazut ca, la o definire riguroasa, mai intervine si un

alt termen de eternitate cu durata, care a fost denumit pe rând: sempiternitas,

aevum si altele. În fine, cel de-al treilea element al ecuatiei temporale este

cel mai cuprinzator si, în acelasi timp, cel mai greu de definit. El reprezinta

depasirea oricaror notiuni de timp si eternitate.

Pentru a nu încheia aceste consideratii atât de abrupt si pentru a reveni

la ideea perspectivei lui Eliade de la care s-a plecat în capitolul de fata, mai

trebuie facute unele precizari. Diferenta majora fata de aceasta viziune este

205

urmatoarea: numarul de niveluri ale realitatii. Daca la istoricul român al

religiilor se puteau distinge foarte clar cele doua nivele: profanul si sacrul,

ambele având si forma temporala specifica, dupa toate cele spuse pâna

acum, realitatea se compune din trei niveluri. Pe lânga cele doua pe care

Eliade le-a generalizat pentru întreaga lume arhaica, mai exista unul care

schimba fundamental datele întregii probleme. De aceasta data nu mai avem

de-a face cu o simpla dihotomie sau o dialectica a sacrului cu profanul, a

timpului si a eternitatii. Nivelul al treilea aduce un nou mod de a concepe

realitatea. Exact ca si în imaginea aceea a lumii plate a lui Einstein,

adaugarea unei noi dimensiuni înseamna o revolutionare a tuturor notiunilor

de pâna atunci. Acest al treilea palier însemna, înainte de toate, o deschidere

spre perceptia unei realitatii mai complexe. Unindu-le pe cele doua, fiind

prezent în ele, dar în acelasi tip si superior lor, al treilea element

relativizeaza însasi notiunile de jos si sus, de înainte si înapoi, de superior si

inferior. De acum nu mai exista o instanta care patroneaza în mod absolut

universul, ci ea este în acelasi timp „mai mica decât cel mai mic si mai mare

decât cel mai mare”. Ea este si în lumea creata, si dincolo de ea, si în sacru,

si în profan, si în timp, si în eternitate.

În capitolul final vom încerca, printre altele, sa reluam comparativ

concluziile capitolului despre religia Mamei, în paralel cu cele din acest

capitol, cu scopul detectarii punctelor comune.

206

V.

Concuzii

„Wem Zeit ist wie Ewigkeit

Und Ewigkeit wie Zeit

Der ist befreit von allem Streit”458 .

(Jacob Böhme)

Sub semnul acestui gând al celebrului teozof-cizmar sta, de fapt,

întregul excurs despre timp. Orice afirmatie a avut în subsidiar depasirea

contradictiei dintre timp si eternitate. O depasire care nu înseamna numai o

confundare sau o fuzionare, ci si o viziune a lor din perspectiva unitatii lor

originare.

Daca ar fi sa exprimam, acum în final, o „rezerva” în ceea ce priveste

gândirea lui Eliade, aceasta e în continuarea ideii lui Sergiu Al-George, care

crede pe buna dreptate ca profesorul de la Chicago nu s-a putut desparti de

experienta Indiei459 . Desi cultura româna cunoaste tot felul de „despartiri”

celebre, Mircea Eliade ramâne în modul sau de gândire fundamental un

orientalist. Impactul pe care l-a avut modelul Indiei a venit si pe un fond de

descoperire a unor constante si cu cultura româna populara. Având în vedere

experienta exilului la care a fost supus se poate spune ca o „rupere” de acest

model devenea aproape imposibila460 . Problema nu este a unui divort

definitiv, ci mai degraba de o extindere si o generalizare peste masura.

Rezumarea la un singur model ontologic poate rapi existentei complexitatea

care o primeste atunci când este perceputa printr-un model polar. În fapt,

„rezerva” trebuie înteleasa cu foarte mult discernamânt. Pe de-o parte se

poate spune ca lucrarea de fata nu mizeaza pe ideea unui astfel de „om

universal”. Din punctul de vedere al morfologiei experientelor religioase s-a

vazut ca nu se poate lua în considerare numai o singura forma care sa fie

207

apoi generalizata. Ea trebuie sa fie circumscrisa în functie de doua puncte

extreme, polare. Pe de alta parte însa, structura de adâncime a încercarilor

de transcendere a timpului are multe trasaturi comune. Ea este compusa din

doua trepte care stau într-un raport de contradictie. Ele vor fi depasite de o a

treia care le si contine în acelasi timp.

Înainte de a trece la concluziile finale mai deschidem o paranteza care

speram sa arunce lumina asupra necesitatii si justetii acestui tip de abordare

a timpului. De ce a fost neaparat nevoie sa analizam iesirea din timp? De ce

timpul nu a fost tratat ca o categorie în sine, de ce a fost nevoie sa cautam

neaparat acest aspect al depasirii lui? Faptul ca pentru Eliade tema devine o

„metafora obsesionala” sau „un mit personal”, nu este decât unul dintre

argumentele care stau la baza alegerii si mai ales a justificarii acestui drum.

Nicolae Steinhardt, în cartea sa Jurnalul fericirii, aminteste de o teorie a

fizicii moderne. „Experienta fizicienilor Michelson si Morley a dovedit în

chip hotarât ca din launtrul unui sistem închis nu se pot face observatii

asupra miscarilor absolute ale acelui sistem deoarece observatorul,

aflându-se si el în interiorul sistemului, e prins, deci antrenat în miscarea

absoluta a acestuia. Asadar, nu poate «iesi» dintr-însul ca sa-l observe «din

afara» si sa emita constatari obiective cu valoare ne-relativa” 461 . Din nou un

literat încearca sa arunce o punte de legatura între stiinte. O privire din afara

este nu numai posibila, dar chiar necesara pentru a se putea face afirmatii

pertinente despre un anumit lucru. La fel si cu fenomenul temporal: iesirea

din timp este o conditie sine qua non pentru a ajunge la esenta lui. Dar

aceasta idee se poate aplica si existentei si vietii în general. Pentru a ajunge

la sensul vietii neofitul trebuie „sa iasa” din viata. Altfel el ramâne doar în

interiorul sistemului, „în burta balenei”, cum spune un personaj al lui

Eliade462 , el este antrenat în miscarea absoluta a acestuia, neavând acces la o

judecata obiectiva. Totul are pâna la urma o finalitate gnoseologica si

existentiala.

În finalul lungului excurs asupra timpului, în care au fost abordate o

serie întreaga de probleme, realizam ca o astfel de încercare de a ordona si

de a sintetiza din întregul material ceea ce ni s-a parut mai important se

loveste de mai multe dificultati: vastitatea materialului si nevoia de sinteza.

De aceea, pentru a putea urmari mai usor, ne vom axa pe câteva idei

principale:

208

în primul rând, lucrarea de fata are ca punct central conceptul de timp

religios si posibilitatile depasirii sale. De aceea eternitatea ocupa un loc

principal în aceasta analiza. Timpul a fost definit în raport cu propria sa

transcendenta.

în al doilea rând, perspectiva morfologica asupra timpului se

defineste în functie de doua arhetipuri: trairea religioasa cu o structura

materna si cea cu o structura paterna.

în al treilea rând, s-a putut observa ca ambele perspective releva o

serie întreaga de caracteristici comune. Atât în religia Mamei, cât si în cea a

Tatalui s-a conturat o viziune existentiala în trei trepte. Primele doua sunt

binecunoscute: timpul si eternitatea. Alaturi de acestea se revendica un nivel

care depaseste atât timpul, cât si eternitatea. În cazul yogai, ca exemplu de

religie materna, el se numeste Brahman. În crestinism este vorba de

Divinitatea fara atribute pe care misticii o numesc Deitate, Dumnezeire,

Strafund, Noapte Întunecata, Desert, dar care desemneaza, în esenta, aceeasi

realitate.

în al treilea rând, tot în legatura cu ideea iesirii din timp s-au facut

mai multe consideratii. Una dintre ele se refera la eternitate si la faptul ca ea

nu este decât o iesire din timpul istoric. Eternitatea, uneori numita si Marele

Timp, este, de fapt, numai o alta forma a temporalitatii, opusa, ce-i drept,

timpului, dar nu fundamental diferita de acesta. Ea este un alt tip de timp.

Atingerea pragului eternitatii înseamna atingerea pragului de sus, a

punctului situat la extrema cealalta, în interiorul aceluiasi sistem. El nu este

o depasire a întregului sistem format din cele doua opuse. În aceeasi ordine

de idei s-au mai facut consideratii în legatura cu cel de-al treilea nivel

temporal. Este foarte adevarat ca el reprezinta treapta realmente superioara

si independenta fata de precedentele niveluri. Cu toate acestea s-a vazut ca

iesirea din timp prin solutia unirii cu Deitatea sau dizolvarea în matricea

universala nu este total la adapost de vreo influenta a temporalitii. Iesirea la

acest nivel nu reprezinta o iesire absoluta din timp. Abia constientizarea si

revenirea în planul timpului obisnuit, în ipostaza de „eliberat în viata”,

reprezinta adevarata transcendere a temporalitatii. Aceasta conditie

ontologica, prin excelenta antitetica, este foarte greu de conceput si, mai

209

ales, greu de înteles, deoarece nu este un nivel separat, ci este un fel de

manifestare concomitenta a celor trei.

în al patrulea rând, s-au facut o serie de observatii asupra timpului

mitic, care trebuie privit cu multa circumspectie. Totul depinde de contextul

în care se afla. Nu se poate da o definitie punctuala a timpului mitic,

deoarece acest tip de timp este tributar punctului de vedere care confera

semnificatia mitului.

Acest ultim capitol va încerca o sintetizare a principalelor teze enuntate

de-a lungul lucrarii. Schimbarea principala pe care încearca sa o propuna

demersul nostru este una de perspectiva. Din capitolul dedicat lui Eliade s-a

putut vedea ca savantul român imprima o viziune duala realitatii. El vede

totul în termenii unei dihotomii. La fel ca realul, timpul are si el doua

paliere: timpul sacru si timpul profan. Elementul care da unitate lucrarii de

fata este faptul ca ea sustine o perspectiva ontologica structurata pe trei

etaje. Cu toate acestea trebuie precizat ca ultima consecinta a încercarii

noastre nu vizeaza o negare totala a viziunii lui Eliade. Lucrarea de fata

sustine ca perspectiva în doi timpi nu este neaparat gresita, ci doar limitata.

Ea se poate aplica unor fenomene religioase, dar nu surprinde întreaga

complexitate a fenomenului temporal. Într-adevar, pentru omul arhaic exista

cele doua trepte amintite, dar acestea nu sunt unicele. Pentru un om obisnuit

al comunitatii ele sunt corecte si definitorii. Nu la fel stau lucrurile în cazul

celor alesi. Din aceasta cauza perspectivele trebuie abordate separat si

selectiv. Mai sus s-a facut distinctia între mase si elite. Masele au o anumita

viziune asupra realitatii, membrii care ies din comun, o alta. Uneori cele

doua pot intra chiar în contradictie. Cea mai buna descriere a acestor stari de

fapt a fost surprinsa de Basarab Nicolescu. Chiar daca în contextul respectiv

se face aluzie la cele doua tipuri de logica, a tertului inclus si respectiv

exclus, raportul poate fi aplicat foarte nimerit si în cazul nostru. În loc de

logica tertului inclus vom citi perspectiva triadica si în loc de cea cu tertul

exclus va fi viziunea duala. „Logica tertului inclus nu suprima logica tertului

exclus: ea îi restrânge doar domeniul de vala-bilitate. Logica tertului exclus

este cu siguranta valabila pentru situatii relativ simple, ca de exemplu

circulatia masinilor pe o autostrada: nimeni nu cauta sa introduca pe

autostrada un al treilea sens fata de sensul permis si cel interzis. În schimb

210

logica tertului exclus este nociva în cazurile complexe, ca de exemplu în

domeniul social ori politic. Ea actioneaza în aceste cazuri ca o veritabila

logica de excludere: binele sau raul, dreapta sau stânga, femeile sau

barbatii, bogatii sau saracii, negri sau (s.a) albii”463 . Deci perspectiva în trei

trepte nu o neaga pe cea a lui Eliade. Ea vine mai degraba sa o completeze.

Pentru o anumita categorie de oameni si pentru un anumit nivel al realitatii

este perfect valabila. Într-o perspectiva superioara lucrurile devin mai

pretentioase. O adevarata trecere dincolo necesita o schimbare de

perspectiva. Ca în teoria relativitatii totul depinde de punctul de vedere din

care este privita problema. Acesta este punctul fundamental asupra caruia

si-a propus sa insiste lucrarea de fata. Modelul gândirii duale în care aparitia

sacrului exclude profanul este caracteristica pentru un nivel inferior de

perceptie, corespunzând omului comun. Cel superior este în trei trepte si ar

fi pentru cei alesi.

Revenind la viziunea lui Eliade se poate spune ca este foarte greu de

pus un verdict definitiv în aceasta problema. La un nivel general, viziunea

lui este într-adevar o configuratie pe doua nivele. Totusi, trebuie precizat,

ca, asa cum s-a vazut în cazul yogai, exista în opera lui o deschidere si spre

o alta perspectiva ontologica. Cert este ca Eliade nu a fost un spirit

sistematic si riguros teoretic.

Distinctiile facute în continuare, privitoare la cele doua tipuri de religie

ajuta la o mai buna întelegere a fenomenului religios si permit o abordare

mai complexa a temporalitatii pe un plan orizontal. În rezumat se poate

reaminti ca religia Mamei este o religie a replierii în sine, a concentrarii

interioare, a cautarii unui centru464 . Drumul spre centru este o tema foarte

des amintita si de Eliade, cu diferenta ca el o aplica tuturor fenomenelor

religioase. Religia Tatalui este un tip de spiritualitate care merge în sens

contrar. Ea are mereu tendinta sa-si depaseasca limitele. Gândirea ex-statica

specifica Greciei antice este un exemplu pentru acest tip de experienta

religioasa.

În continuarea acestei distinctii semnalam ca intentia capitolelor

anterioare a avut la baza urmarirea si descrierea cât mai fidela, din

perspectiva fiecaruia din cele doua tipuri de religiozitate propuse, a

diferitelor niveluri ale timpului. Un accent special revenind nivelului numit,

destul de ambiguu, eternitate.

Într-un fel eternitatea este cheia de întelegere a conceptului de timp.

211

Pentru a o putea defini trebuie delimitat spatiul de cuprindere, în raport cu

celalalt termen, care este timpul. Între cei doi termeni nu este o relatie

univoca si descendenta: timpul nu se naste din eternitate. Opozitia exista si

se mentine, dar trebuie înteleasa ca o relatie între doua entitati egale ca

pondere. Chiar daca pentru Platon, timpul nu este decât o copie a eternitatii,

ambele ramân totusi inferioare în raport cu Unul absolut. Oricum notiunile

de copie si de model sunt folosite doar ca sa sublinieze natura precara a

timpului si, mai ales, necesitatea depasirii lui. „Timpul nu se poate naste din

eternitate. Exista si ramâne o opozitie între realitati contradictorii” 465 .

Important apare însa specificul si natura acestei opozitii.

Eternitatea este un termen intermediar care, în aceasta configuratie,

apare ca necesar. Relatia stabilita între timp si ceea este s-a numit „afara din

Timp” este mijlocita de acest „tampon”, denumit eternitate. Ea face trecerea

de la unul la celalalt, dar mai ales este veriga de legatura între ele.

Eternitatea este placa turnanta pe care se cladeste orice sistem filosofic sau

mistic si în functie de el sunt definiti si ceilalti termeni. Nu putem sti ce este

timpul daca nu îl raportam la eternitate si invers, nu ne putem da seama de

existenta Deitatii, daca nu tinem cont de ceea ce reprezinta eternitatea, de

locul aparte din orice tip de abordare a temporalitatii. În ceea ce priveste

diferitele tipuri de eternitate nu am insistat decât asupra a doua care ni s-au

parut fundamentale. În primul rând exista cea ahasverica, într-o permanenta

miscare, care ia forma curgerii universale eterne. Aceasta este eternitatea

asa-zis „cosmica”, întâlnita si în yoga. Ea este se identifica cu dubletul

viata-moarte luat ca un întreg si reprezinta permanenta schimbare a formelor

lumii create. De cealalta parte am insistat foarte mult si asupra viziunii

statice a eternitatii, care apare mai ales în religia crestina, dar si în

upanisadele indice. Aceste forme nu pot fi legate de un anumit spatiu

geografic, dar nici nu ne grabim sa le asociem cu una sau alta din cele doua

tipuri de religie discutate. De exemplu, eternitatea ahasverica nu este

neaparat forma unica si consacrata a eternitatii religiei Mamei si invers. Este

adevarat ca ea se asociaza de multe ori cu aceasta, dar nu este în mod

obligatoriu si singura posibila. Într-o formulare mai aproape de adevar am

spune ca ele reprezinta mai degraba posibilitatile de manifestare tot într-o

configuratie polara (miscare vs. statism) a fenomenului spre care a tins

civilizatia umana. Important ramâne faptul ca eternitatea a fost

„circumscrisa în cuprinsul a doua limite” 466 . De aceea preferam perspectiva

212

lui Culianu care introduce ideea acelui „joc combinatoric” care se poate crea

astfel între aceste sensuri ale eternitatii si ale timpului.

Dincolo de toate consideratiile generale pe aceasta tema se poate

afirma totusi ca în ambele tipuri de religie se formeaza o structura în trepte a

temporalitatii. La acest nivel lucrurile se intersecteaza. Ambele tipuri de

religie au în comun acest schelet pe care se configureaza notiunea de timp.

Structura este, în ambele cazuri, cea care se conserva dincolo de valorizarile

pe care le poate lua timpul ca atare. Acesta este, de fapt, cel mai important

lucru care ne intereseaza în abordarea de fata.

Mergând mai departe, putem sa ne întrebam daca aceasta structura în

trei trepte, pe care se construieste în general morfologia timpului, nu este

oarecum aleatorie. Am vazut ca cele trei trepte se pot înmulti, dar ideea este

ca acest lucru nu afecteaza esentialul. Cu siguranta se poate afirma faptul ca

în ambele paradigme trebuie sa existe o treapta superioara eternitatii. Nici

yoga, dar nici crestinismul nu se opresc la nivelul eternitatii, la aceasta

bariera a eternului. Ele concep un element în plus, care depaseste atât

timpul, cât si eternitatea, dar care le si cuprinde în acelasi timp. Putem deci

constata necesitatea celui de-al treilea termen al relatiei . Un astfel de tip de

relatie în care exista trei elemente ne trimite spre logica trivalenta a tertului

inclus a lui Lupascu. Din aceasta perspectiva configuratia primeste valente

diferite.

Daca ar fi sa încercam în final o definitie a timpului, nu o putem face

decât în termeni negativi. Maestrul dialecticii negativului în timpurile

moderne este, bineînteles, Hegel. El spune undeva „Die Zeit enthält die

Bestimmung des Negativen„. Pentru el spiritul este determinat sa „cada” în

istorie, pentru ca timpul contine determinatia negativului. Dar calitatea

negativa a timpului atrage dupa sine si alte consecinte. Acelasi Hegel spune

tot despre problema timpului: „Die Zeit als die negative Einheit der

Aussersichseins ist ein schlechthin Abstraktes, Ideeles- Sie ist Sein das,

indem es ist, nicht ist, und indem es nicht ist, ist” 467 . Timpul este ceva care

este când nu este si nu este când este. Am vazut ca, pe de alta parte,

eternitatea îl reprezinta pe Dumnezeul Vechiului Testament, cel care

spunea „Eu sunt cel ce sunt”. Iata deci o distinctie foarte clara a celor doua

categorii. Una este condamnata relativismului unui lucru care nu este când

este, ci este când nu este, asemeni imaginii stelei care a murit si a carei

lumina o vedem numai dupa468 . Cealalta este, cum am mai spus, într-un

213

prezent etern, mereu în acelasi timp, simultan (totum simul).

Timpul ca negativitate creeaza o relatie dialectica cu spiritul, cu

eternitatea. El reprezinta lipsa care trebuie „umpluta” de eternitate. Prin

aceasta ea contine în sine posibilitatea depasirii timpului. Dialectica

timpului este, de fapt, „poarta” de iesire din timp. Însa eternitatea si timpul

sunt complementare. Plinul si golul sunt definite unul în raport cu celalalt.

Primul concept care se contureaza din cele spuse este acela de

dialectica. De întelegerea lui corecta depinde o buna parte din teoria

temporalitatii, pentru ca între timp si eternitate se creeaza o astfel de relatie.

Cea mai generala acceptiune consta în definirea unuia dintre termeni în

raport cu celalalt. Mai bine-zis, unul intra în functie atunci când celalalt

înceteaza. Dialectica Creatiei consta în faptul ca ea „cere ca procesul de

regenerare sa înceapa numai (s.a.) când organismul e amenintat de moarte”,

spune unul din personajele din binecunoscuta nuvela a lui Eliade, Les trois

grâces. Ideea ne aminteste si de Oda eminesciana. În contextul problemei de

fata, timpul si eternitatea devin precum viata si moartea, una

rasfrângându-se în oglinda celeilalte, dar, în acelasi timp, pastrându-si

complementaritatea. Exista deci, doua nivele oarecum contradictorii: unul

fiind cel al excluderii reciproce, iar celalalt al necesitatii existentei ambilor

termeni.

Daca deschidem o paranteza pentru a lamuri exact ideile de mai sus,

trebuie sa facem apel la o polemica stiintifica. Este vorba de depasirea

dialecticii de tip hegelian. În acest sens nu ne propunem sa facem o întreaga

dizertatie, dar este necesara punctarea unor idei esentiale, care schimba

viziunea propusa de Hegel. Marele neajuns ar fi faptul ca din perspectiva

dialecticii hegeliene riscam sa nu întelegem decât aspectul contingent al

problemei. Dialectica hegeliana este, dupa Basarab Nicolescu, liniara si

istorica. „Termenii triadei hegeliene se succed în timp. Din aceasta cauza

triada hegeliana este incapabila sa realizeze concilierea opusilor (s.n.)”469.

Teza sta la baza dialecticii hegeliene. Antiteza o urmeaza, iar sinteza este cel

de-al treilea element, în aceeasi linie. Se configureaza ideea ca antiteza

urmeaza tezei si, tot la fel, si sinteza si, tot asa, ad infinitum. Diferenta

esentiala din punctul de vedere al vizualizarii timpului este ca numai logica

tertului inclus poate concepe simultaneitatea celor doi termeni ai relatiei.

Nu este vorba de o contestare a dialecticii hegeliene în sine, ci doar de o

delimitare de ea în legatura cu problema în discutie. Pentru tematica

214

temporalitatii si mai ales a depasirii timpului, lucrarea de fata opteaza pentru

un mod diferit de relatie dialectica. „Într-o triada de tert inclus cei trei

termeni coexista în acelasi (s.a.) moment al timpului. În schimb, cei trei

termeni ai triadei hegeliene se succed (s.a.) în timp. Din aceasta cauza triada

amintita este incapabila sa realizeze concilierea opusilor, pe când triada de

tert inclus este capabila sa o faca. În logica tertului inclus opusii sunt mai

curând contradictorii: tensiunea dintre contradictorii cladeste o unitate mai

mare (s.n.) care le include”470 . Doua idei se desprind din cele spuse mai sus:

faptul ca cei doi termeni pot, în fine, sa coexiste în mod simultan si, mai

ales, ca prin aceasta coexistenta se creeaza o unitate superioara. Mai mult,

între cele doua tipuri de logica nu exista un raport de excludere. Cea a

tertului inclus o cuprinde pe cealalta sau, mai bine-zis, îi „restrânge

domeniul de activitate”471 . Logica aristotelica ramâne valabila ca si pâna

acum, însa numai în situatii contingente simple, care nu vizeaza

complexitatea realului. Logica tertului inclus ne permite sa percepem ce

înseamna „iesirea din Timp”. Numai prin crearea unui astfel de raport fata

de o instanta superioara se poate vedea diferenta de nivel temporal care va fi

transgresata472 .

Înainte de toate, ceea ce se propune aici este un alt tip de gândire, care

depaseste logica binara aristotelica, si anume logica ternara a tertului inclus,

propusa pentru prima oara într-un context stiintific de Stefan Lupascu. Prin

intermediul acestei structuri mentale putem sa percepem lucrurile în mod

complex. Asa putem observa mai bine saltul la un alt nivel, realizat cu

ajutorul acestei dialectici. Înainte de a trece la o analiza a logicii lupasciene

trebuie mentionat ca nu este nicidecum o idee izolata si singulara. În

încercarea de a defini mistica, Evelyn Underhill spune în felul urmator:

„Dumnezeul absolut se autoreveleaza în mod voluntar. Dar fiecare revelare

are drept conditie aparitia opusului ei: lumina poate fi recunoscuta numai cu

pretul cunoasterii întunericului, viata are nevoie de moarte, iubirea vrea sa

fie urgisita”473 . Este interesant faptul ca apare aceeasi idee a legaturii de

interdependenta între termeni opusi. Exact asa cum viata are nevoie de

moarte, tot astfel timpul are nevoie de eternitate pentru a putea fi recunoscut

si invers474 . Aceasta atrage dupa sine existenta celui de-al treilea termen.

Problema recognoscibilitatii luminii prin intermediul întunericului, amintita

de Evelyn Underhill, este la un pas de ideea irecognoscibilitatii care are

rezonante foarte profunde în opera lui Eliade. Ea reprezinta de fapt miezul

215

doctrinei sale despre sacru. Inevitabil se leaga si de problema în discutie.

Foarte semnificativ apare si faptul ca Evelyn Underhill aduce în discutie în

acest context si problema iubirii. Legata inevitabil de moarte, iubirea intra si

ea în aceeasi dialectica care o propulseaza astfel spre absolut. Iubirea vrea

sa fie urgisita pentru ca sa poate atinge punctul culminant al intensitatii

trairii sale. Acesta este motivul profund, pentru care va pleda si Denis de

Rougemont în celebra sa carte Iubirea si Occidentul. Marele merit al

cercetatoarei engleze este faptul ca priveste totul dintr-o perspectiva

complementara. „Timpul si eternitatea sunt cele doua jumatati ale Realitatii

absolute”475 . Aceasta perspectiva nu este nicidecum moderna. Evelyn

Underhill spune, cu ocazia unei reeditari a cartii sale, ca ar fi folosit alte

nume, dar ideea esentiala este ca „filozofia în doi timpi” ramâne oricum

aceeasi476 .

Din aceasta cauza, pentru a folosi un exemplu oarecum la zi în

cercetarea în domeniu, am apelat în primul rând la filozofia lui Stefan

Lupascu. Am insistat în capitolul despre metoda si asupra teoriei lui

Culianu, din cartea sa Arborele Gnozei. Desi baza lor teoretica provine din

domenii stiintifice diferite, deosebirea dintre cei doi nu este de esenta. Ea se

refera doar la perspectiva din care sunt privite lucrurile. Culianu adopta o

viziune descendenta, în sensul ca pe el îl intereseaza arborescenta cu toate

variatiunile, care descind din modelul dual initial. Pe când în cazul lui

Lupascu, mai ales prin exemplul lui Basarab Nicolescu, perspectiva este

ascendenta sau, cum spune el însusi, „transascendenta”. În acest caz se

încearca, asa cum se va vedea, o trecere la un nivel superior, plecând însa tot

de la acelasi model bazat pe termeni contrari. Nici unul nu contesta

binaritatea initiala si, mai ales, complexitatea ei. La o privire mai atenta,

cele doua teorii par sa se completeze reciproc. Culianu pleaca de la nivelul

cel mai de jos, cel al manifestarii istorice, în care analizeaza diferitele

avataruri ale aceluiasi fenomen, ajungând la concluzia ca toate pot fi reduse

la un model initial, multiplicat în timp. Basarab Nicolescu descopera si el

binomul initial, cei doi termeni contrari care constituie nucleul de la care se

pleaca, dar diferenta consta mai ales în faptul ca, în acest caz, se încearca

depasirea lor într-o unitate superioara, care îi include si, în acelasi timp, îi

transgreseaza pe amândoi. Aceasta unitate se numeste sacru, iar definitia lui

Basarab Nicolescu pleaca tot de la Eliade. Istoricul român al religiilor

216

spunea undeva: „Sacrul nu presupune credinta în Dumnezeu, în zei ori

spirite. Este experienta unei realitati si izvorul constientei fiintarii în aceasta

lume”477 . Pentru fluenta demonstratiei lui Basarab Nicolescu nu vom

interveni aici, dar mentionam ca definitia sacrului la Eliade denumeste

altceva. În orice caz pentru Basarab Nicolescu sacrul este „ceea ce uneste”,

provocând „respectul absolut al alteritatilor unite” 478 . Acesta poate lua o

serie întreaga de definitii, fiecare pentru domeniul în care este aplicat 479 .

Fizicianul român îl vede exprimat oximoronic, sub forma vidului plin „de

toate potentialitatile de la particula la univers”, el fiind identificat ca vibratie

„fluctuând între fiinta si nefiinta” 480 . În acelasi timp este definit metafizic, în

termeni pe care i-am mai întâlnit în cursul lucrarii de fata. „Un metafizician

ar putea spune ca vidul cuantic este manifestarea unuia dintre chipurile lui

Dumnezeu: Dumnezeul Nimic”481 . Iata deci ca exista într-adevar o

interdependenta între diferitele discipline. Sacrul este chiar acea Realitate

absoluta pe care am încercat sa o identificam atât în religia de tip matern, ca

Brahman, cât si în cea paterna, ca Deitatea din religia crestina.

Fara îndoiala ca este vorba de o interdependenta între diferitele ramuri

ale stiintei. Problema este cum se poate ea explica? Este vorba de o emulatie

de la una înspre cealalta? Care dintre ele detine argumentul primordialitatii?

Daca ar fi sa vedem totul simplist, cronologic, totul se rezolva foarte usor.

Cum se plaseaza în economia lucrarii de fata acest argument? Este logica lui

Lupascu mai importanta decât intuitia mistica? De la început trebuie spus ca

nu se va cadea în greseala alegerii uneia sau celeilalte. Acest lucru ar fi de

altfel si un reziduu de gândire aristo-telica exclusivist-dualista. Problema nu

se poate pune în termenii unei excluderi „ori… ori”. Chiar daca metodele

folosite de logica lui Lupascu si de intuitia mistica sunt diferite, rezultatele

sunt similare. Chiar daca drumul parcurs de una este mai sinuos pentru ca se

doreste mai exact, iar celalalt este mai direct, dar fara siguranta unei

demonstratii, ideea si în acelasi timp concluzia la care ajung este aceeasi. De

aceea nici pentru noi nu se accepta problema accentului pus doar pe logica

lui Lupascu numai cu scopul de a da argumentatiei coeficientul de

stiintificitate care este asteptat de la o astfel de abordare.

Totusi, dincolo de aceste lucruri, continuam sa ne întrebam cum poate

fi posibila interferarea celor doua domenii? Explicatia pe care o propunem

nu are cum sa fie definitiva si, cu atât mai putin, absoluta. Faptul ca un om

217

credincios conceptului de progres este tentat sa gaseasca pretutindeni

confirmat acest crez intim, îl face pe Culianu sa teoretizeze „metoda

modelului analog”. Extinzând discutia la problema întâlnirii celor doua sfere

amintite se poate avansa ideea raportarii la un model, la un tipar psihologic

comun. Aceasta structura de gândire este fara îndoiala preexistenta si ar

putea fi asemanata cu inconstientul colectiv jungian. Iata o posibila

explicatie a trecerii peste timp, dar si într-o cu totul alta forma a uneia si

aceleiasi constante.

Cel mai important lucru din perspectiva lucrarii de fata transpare în

ideea ca sacrul reprezinta „spatiul dintre timp si ne-timp, dintre cauzal si

a-cauzal”482 . Iata deci ca apare din nou acelasi gând întâlnit si în capitolele

anterioare. Exista un nivel de perceptie naturala a unitatii contrariilor, adica

un spatiu comun între cele doua elemente opuse, care este în acelasi timp si

dincolo de ele. Ceea ce numim sacru nu se identifica nici cu timpul, nici cu

eternitatea. Eternitatea si timpul privite dintr-o astfel de perspectiva lasa sa

se întrevada o instanta superioara care le uneste si le depaseste. La fel cum

transdisciplinaritatea lui Basarab Nicolescu este „transgresiunea ce opune

cuplurile binare: subiect – obiect, materie – constiinta, natura – divin,

simplitate – complexitate”483 , tot asa timpul si eternitatea compun binomul

care se lasa transgresat de sacru, de Deitate, de Absolutul divin. Ajunsi în

acest punct trebuie sa atragem atentia asupra unui aspect interesant al

problemei. Sacrul nu poate fi „abordat fara considerarea simultana (s.n) a

celor doua aspecte ale naturii” 484. În contextul actual este vorba de timp si de

eternitate. De acum nu mai poate fi vorba de o simpla relatie binara. Între cei

trei termeni se creeaza o relatie de interdependenta. Fiecare este în legatura

cu fiecare si, în acelasi timp, pastrându-si autonomia si independenta.

Aceasta denota un lucru foarte important, deoarece s-a vazut ca în cazul lui

jivan mukti, eliberatul în viata fiinteaza la fel de bine si în timp, si în

eternitate, dar si în unirea cu absolutul.

Daca ar fi sa analizam mai îndeaproape relatia, ajungem la un punct

esential al expunerii. „Realitatea cuprinde si Subiectul si Obiectul care sunt

cele trei fatete ale uneia si aceleiasi Realitati (s.n). Fara una din aceste

fatete, Realitatea nu este reala, ci o fantasmagorie distructiva” 485 . În acest fel

trebuie înteles si raportul care se creeaza între timp, eternitate si sacru sau

absolut. Nici una din piese nu poate lipsi pentru a avea o privire completa

asupra Realitatii. Toate sunt la fel de importante în constituirea acestui

218

trinom fundamental. Aceasta structura tripartita este, de fapt, ideea

principala vizata, ce constituie miezul ireductibil continut în orice

manifestare a Realitatii. Ea este cuprinsa în schema temporala întâlnita atât

în religia de tip matern, cât si în cea paterna. Structura în trei trepte este

comuna, cum s-a vazut, ambelor tipuri de religie pe care le-am studiat.

Într-un cuvânt, aceasta viziune transreligioasa, cum este numita de Basarab

Nicolescu, „ne permite sa învatam sa cunoastem si sa apreciem

specificitatea traditiilor religioase si areligioase ce ne sunt straine, pentru a

percepe structurile comune(s.n) care le fundamenteaza si pentru a ajunge

astfel la o viziune transreligioasa asupra lumii (s.a)”486 .

Cercetarile anterioare privind treptele fiecarei paradigme religioase

luate separat, în capitolul de fata vor viza punerea lor alaturi, cu scopul unei

viziuni de ansamblu, a descoperirii acelor „structuri comune” sau „acelei

viziuni transreligioase asupra lumii”. Pentru a evita exagerarile si

eventualele controverse trebuie sa spunem, înainte de a trece la punerea în

paralel a ambelor sisteme religioase, ca afirmatiile vor fi facute dintr-o

perspectiva structurala, nicidecum a unor omologii stricte. Tinând seama de

aceste considerente, e clar ca în ambele tipuri de religie se regasesc cele trei

trepte fundamentale: timpul, eternitatea si, respectiv, absolutul care le

transcende pe amândoua. Mai mult, ele intra în acea relatie de tipul logicii

tertului inclus, relatie de interdependenta si complementaritate.

Daca ar fi sa luam fiecare nivel în parte, putem observa omologii destul

de evidente. În primul rând este vorba de acea instanta suprema care a fost

numita în mai multe feluri în diferite religii. Semnificativ însa ni se pare

faptul ca orice încercare de definire are în vedere aceiasi termeni. Otto

sustine ca în ceea ce-L priveste pe acest Unu sau Brahman, mistica orientala

este într-o perfecta armonie cu mistica occidentala. Daca vorbim despre

Brahman din religiile asiatice, acesta este întotdeauna „permanent, fara

alterare si schimbare, fara parti si fara multiplicitate” 487 . În legatura cu

Meister Eckhart, Otto spune urmatoarele: „Meister Eckhart ar putea fi tratat

usor, în acelasi fel în care am facut-o cu Sankara. Din scrierile sale ar putea

fi culese formulari care suna la fel cu cele de mai înainte sau aproape la

fel…”488 . Pentru misticul german Deitatea suprema este un Esse absolutum

simpliciter nullo addito: „Fire de la un capat la altul si nimic altceva decât

fire fara nici un adaos”489 . Singura cale prin care poate fi oarecum prinsa în

cuvinte este numai prin negatii, pentru ca, în fond, „despre ceea nu se poate

219

vorbi trebuie pastrata tacerea”. Echhart spune : „Daca vrei sa fii perfect, nu

latra la Dumnezeu”; iar Sankara: „acest Atman este tacere”.

O alta mare asemanare între cei doi mistici apartinând unor paradigme

religioase diferite ar fi si faptul ca amândoi privesc în mod identic raportul

între Divinitatea cu totul suprapersonala si Dumnezeul personal. „Sankara

stabileste o diferenta între Brahmanul superior si altul inferior,

identificându-l pe acesta din urma cu Isvara, cu Dumnezeul personal.

Eckhart pune fata în fata Deitas cu Deus (s.a), Deitatea vizavi de

Dumnezeu”490 . Si în Yoga apare manifestarea personala numita Isvara. Desi

yoghinul este convins ca numai prin efort personal se poate atinge

realizarea, tratatele mai târzii introduc treptat si existenta acestui Dumnezeu

personal, Isvara. În acest punct trebuie sa precizam ca omologiile dintre

Isvara si Dumnezeu nu se suprapun întru totul, nu sunt si nici nu pot fi

perfecte. Acest Isvara are toate caracteristicile lui Dumnezeu, în afara de

aspectul creator. În religia indica, rolul de zeu creator a fost atribuit lui

Brahma. Eliade spune în acest sens: „lui Isvara îi lipseste grandoarea

Dumnezeului creator si atotputernic” 491 , el îi ajuta pe yoghini în felul unui

magnet. Cu siguranta se poate afirma faptul ca Brahman sau Deitas apartin

absolutului, în vreme ce Deus, Isvara sau Brahmanul inferior, numai

eternitatii.

Un alt aspect al problemei este rolul intermediar al eternitatii, comun

ambelor tipuri de religie. Eternitatea poate fi, cum s-a mai spus, un fel de

spatiu tampon între timp si absolutul de dincolo de timp, între cele doua

puncte extreme. Aceasta perspectiva genereaza întrebarea privind locul, în

aceasta clasificare, a celebrului timp mitic al lui Eliade. „Omul religios

traieste în doua feluri de timp, dintre care cel mai important, Timpul sacru,

se prezinta sub aspectul paradoxal al unui Timp circular, reversibil si

recuperabil, un fel de prezent etern mitic, în care te integrezi periodic, prin

intermediul riturilor”492 . Dupa definitia destul de cunoscuta, timpul mitic,

sacru sau Marele Timp este un timp de factura circulara, care se reîntoarce

mereu la origini, pentru a putea reîncepe o noua Creatie. Din cele spuse mai

sus, în continuarea afirmatiilor lui Basarab Nicolescu, sacrul este acel nivel

care desemneaza ultimul prag pe scara existentiala. În acest punct apare o

neconcordanta de planuri. Ce înseamna de fapt sacrul si ce nivel ontologic

acopera el? Din perspectiva lui Eliade, sacrul nu este tertul, adica Deitatea

fara calitati, ci eternitatea sau timpul mitic. „Timpul circular, reversibil si

220

recuperabil”, la care se face aluzie în citatul de mai sus, nu are cum sa

denumeasca absolutul de dincolo de timp.

Definitia lui Eliade este însa si în continuare destul de ambigua. Pe

de-o parte se vorbeste de un timp circular, iar pe de alta apare imaginea

opririi în loc, prin acel prezent etern sau nunc stans al lui Boethius. Între o

miscare chiar circulara si o oprire exista totusi o mare diferenta. Care este

explicatia acestui paradox?

În primul rând, timpul mitic este un timp radical deosebit de timpul

profan. El reprezinta un mod de existenta mai semnificativ decât viata de zi

cu zi, o lume alternativa sau un timp alternativ, dupa cum spune un exeget al

lui Eliade. Timpul mitic face parte înca din categoria temporalitatii. El nu

reprezinta o adevarata iesire din Timp. Descrierea lui paradoxala ca miscare

si, în acelasi timp, ca stare, este cauzata de nediferentierea celor doua

paradigme amintite. În religia de tip matern avem de-a face, într-adevar, cu

un timp circular care, cum s-a vazut, „cosmicizeaza”, punând în armonie

partea cu întregul, microcosmosul cu macrocosmosul, omul si universul.

Omul se integreaza sau, mai exact, se reintegreaza marilor cicluri cosmice.

Simbolul pentru acest tip de timp este, bineînteles, luna. În religia de tip

patern nu mai regasim necesitatea acestei reintegrari, deoarece în acest

context se porneste de la o desconsiderare a materiei. Din aceasta cauza se

încearca depasirea a tot ceea ce este creat. Totul se învârte în jurul Fiintei

Supreme numita Dumnezeu, care este în afara lumii. Acesta este polul de

atractie înspre care sunt îndreptate toate rugaciunile, simbolul sau central, în

acest context, fiind soarele. Sub semnul lui toate lucrurile sunt statice, fara

crestere sau descrestere. De aceea în aceasta paradigma religioasa apare

imaginea prezentului etern.

La prima vedere se observa profunda incongruenta între cele doua

tipuri de viziune. Augustin este unul dintre primii care remarca acest lucru.

Cum s-a vazut, diferenta dintre spiritul antic grecesc si crestinism zace în

cele doua tipuri de timp: timpul circular si timpul liniar. Cu toate acestea

exista o corespondenta între timpul circular si eternitatea statica a lui

Boethius. Ambele reprezinta acelasi lucru dar în para-digmele din care fac

parte. Între cele doua exista o corespondenta de planuri. Timpul circular, ca

si eternitatea, reprezinta forma intermediara a temporalitatii, plasata între

timpul profan si ceea ce este dincolo de ele: Brahman si, respectiv, Deitatea

fara calitati.

221

La urma urmei totul se structureaza foarte logic. Timpul numit profan,

din religia Mamei, în care avem ca model dominant luna sau ciclicitatea

naturii, atrage dupa sine, firesc, propensiunea spre închiderea acestui cerc,

creând astfel timpul circular. Timpul liniar, istoric, din religia de tip patern,

care curge pur si simplu, genereaza aproape de la sine eternitatea

încremenita a lui nunc stans. Ca prima treapta, ambele solutii sunt valabile

si chiar firesti, fiecare în contextul paradigmei respective. În concluzie,

revenind la definitia lui Eliade de la care s-a plecat, se contureaza clar cele

doua perspective ontologice diferite, care vad acest prim popas în afara

timpului, în modul lor specific: unul decurge din arhetipul matern, al

materiei indestructibile, în permanenta miscare si regenerare, iar celalalt

având ca model arhetipal spiritul, mereu egal cu sine, trimitând mai degraba

spre o imagine statica. Eliade nu face distinctia dintre cele doua tipuri de

religie si de aceea în definitia lui apar elemente din ambele paradigme.

Timpul mitic, ca timp circular si recuperabil, este pus alaturi de prezentul

etern, nunc stans al lui Boethius, chiar daca ele nu denumesc aceeasi

realitate.

Raspunsul la întrebarea privind identitatea sacrului se configureaza în

ideea ca, în postura de dimensiune ontologica, dar si de concept pe care se

bazeaza cercetarea, el trebuie abordat în mod selectiv, în functie de

contextul paradigmei religioase în care este analizat. Ideea sacrului ca

mediator sau intermediar între alte doua nivele de existenta poate fi regasita

la mai multi specialisti în domeniu. Julien Ries, în cartea sa Sacrul, vorbeste

de faptul ca „Dumnezeu nu este nici sacru nici profan: este sfânt. Sacrul sta

între divin si om”493 . Prin divin se întelege ceea ce este total rupt de

categoria temporala. Tot el lanseaza si ideea ca sacrul este „polimorf,

polivalent, dupa tipul de constiinta si cultura” 494 , exact ideea analizei

selective enuntata mai sus. Jean Jacques Wunenburger sustine, la rândul lui,

acelasi lucru, anume ca „sacrul este locul unei medieri a divinului” 495 . În

concluzie, sacrul nu este treapta cea mai înalta în ierarhia transcenderii

temporalitatii. El nu este Brahman sau Deitatea lipsita de calitati, ci ceea ce

gânditorii fenomenului temporal au numit eternitate. În aceasta ordine de

idei nu se mai pune problema unei dihotomii sacru vs. profan, ci a unei

trihotomii sau, mai bine-zis, a unei relatii în care tertul este inclus în cele

doua contrarii. Timpul sacru nu mai este neaparat opus timpului profan, ci

intra într-un soi de complementaritate, pastrându-si însa delimitarile de pâna

222

acum. Cercetarea antropologica va trebui sa tina seama si de acest al treilea

element, care schimba fundamental raportul din cele doua. De fapt exista

trei niveluri ale realitatii: timpul profan, timpul sacru si absolutul. Acesta

din urma nu este un nivel separat, ci contopirea celor doua într-o unitate

superioara, care le contine pe ambele. Dihotomia sacru vs. profan, pe care o

preia si Eliade de la înaintasii sai nu este gresita, asa cum logica tertului

inclus nu contrazice logica aristotelica. Ea este valabila numai pâna la un

punct. Gândirea arhaica nu poate fi chiar atât de omogena. Homo religiosus

reprezinta un termen general, care desemneaza trairea religioasa a omului

comun. Problema este ca elitele detin o cunoastere ezoterica pe care nu o

dezvaluie profanilor. Tot astfel precum misticii vorbesc despre acest tert

inclus, la fel în mentalitatea arhaica exista alesii supusi unor alte legi, mai

complexe. În acest sens amintim o afirmatie a unui yoghin tantric care spune

ca ceea ce fac ei ar însemna pentru omul de rând un mare pacat. O regula se

aplica maselor si o alta în cazul elitelor.

Revenind la discutia despre omologia structurala dintre cele doua

paradigme, la prima vedere diferitele trepte de samadhi par sa fie diferite de

ceea ce am întâlnit în religia crestina. La nivel structural însa îsi gaseste

fiecare câte un corespondent. În primul caz, cele trei trepte sunt marcate,

prin exemplul yogai, sub forma diferitelor stari de samadhi. Samadhi-ul cu

suport este echivalentul aevum-ului din religia Tatalui. Cel fara suport este

pe acelasi plan cu aeternitas. Mai mult, idealul înteleptului indian de eliberat

în viata, jivan mukti, îsi are corespondentul, cum am vazut, în omul

îndumnezeit în care s-a nascut Christos al misticilor crestini. Despre acest

stadiu nu se pot spune prea multe, deoarece cuvintele exprima foarte greu

aceasta realitate. În primul rând existenta unui jivan mukti este si în timp, si

în afara lui. El traieste în doua planuri simultan, nemaifacând vreo diferenta

între ceea ce se numeste nirvana si samsara. La fel omul îndumnezeit are

contactul cu istoria, precum Isus Christos, dar, în acelasi timp, el poate

afirma ca „Eu si cu Tatal suntem una”. Planul imanent si cel transcendent nu

mai sunt separate pentru el. El nu se refugiaza din aceasta lume într-o unire

extatica cu Tatal transcendent, dar nici nu ramâne robul timpului.

Simultaneitatea fiintarii în diferite planuri ontologice este poate cea mai

buna trasatura comuna care sa apropie cele doua ipostaze.

Daca pâna acum s-a observat o similitudine de structura între cele doua

paradigme, o data ce se atinge acest al treilea stadiu al depasirii eternitatii

223

însasi, vocabularul tuturor misticilor devine general valabil si totodata

universal. Cel mai bun argument este poate, cartea lui Rudolf Otto, Mistica

Occidentului si mistica Orientului . Atunci când vorbesc despre treapta

ultima în care se iese efectiv din orice notiune temporala, limbajul lui

Shankara si cel al lui Meister Eckhart devine convergent. Calea pe care au

strabatut-o pâna aici este diferita, dar telul cautarii este acelasi.

Similitudinile ajung pâna la identificare. Ambele paradigme religioase

sustin ideea unei identificari a contrariilor într-o unitate superioara. Una

concepe aceasta unire printr-o activa contopire a celor doua principii opuse.

În yoga se doreste o unire a celor doua principii, pozitiv si negativ, luna si

soarele, ida si respectiv pingala, într-o singura tulpina identificata în corpul

uman prin sira spinarii, numita susumna. Acest mod vizeaza exclusiv o

realitate interioara. Regresiunea în amorf din orgiile antice exprima, în

esenta, aceeasi tendinta de contopire activa a tuturor opuselor lumii

materiale într-o unitate. De aceasta data procedeul este îndreptat înspre

exterior.

A doua, cea a Tatalui, procedeaza într-un mod diferit. În acest caz se

absolutizeaza unul dintre cele doua opuse, reusindu-se astfel o anulare a

ambelor. Crestinismul identifica Binele prin persoana divina a lui

Dumnezeu Tatal, eradicând total orice influenta a principiului opus: Satana.

Dar cum unul depinde de celalalt, tot astfel cum semnul plus nu poate exista

fara semnul minus, disparitia unuia înseamna, de fapt, dizolvarea

amândurora. De aceea unirea cu Dumnezeu este, dupa cum spun misticii,

superioara viziunii fata la fata a lui Dumnezeu Tatal. În aceasta unire

Dumnezeul personal va disparea. Ideea apare foarte pregnant, cum s-a vazut,

la Meister Eckhart. În concluzie, calea, mai exact modalitatea prin care se

realizeaza aceasta unio mystica, este diferita de la o paradigma religioasa la

alta, dar punctul terminus ramâne întotdeauna acelasi.

Ideea de asceza este un foarte bun exemplu ilustrativ a celor afirmate

mai sus. Atât yoga, cât si crestinismul practica, mai ales în rândul elitelor,

ceea ce s-a numit generic asceza, dar într-un mod diferit. În yoga asceza are

ca scop mai degraba acumularea de energie. Yoghinul este ca un dinam.

Meditatiile lui vizeaza concentrarea si acumularea de energie. El vrea sa

devina tot mai puternic, ajungând în final la identificarea cu acel Isvara. Cu

alte cuvinte, yoghinul vrea ca eul sau sa se identifice cu acea Realitate. El

vrea sa se uneasca în mod activ cu idealul sau. Exact ceea ce am spus mai

224

înainte, când ne-am referit la unirea contrariilor.

În crestinism are loc o rasturnare a raporturilor. Aici misticul vrea sa se

piarda pe sine, sa se goleasca de tot ce este egoism si sa fie umplut de divin.

Dumnezeu este scopul sau, dar într-un sens pasiv. Pierderea de sine în

aceasta unitate superioara constituie telul oricarui crestin. Comparând cele

doua procedee, care duc în fond la acelasi deznodamânt, putem spune ca

asceza yoghinului este pozitiva, el urmarind atingerea unui grad energetic

superior, pentru a putea savârsi unirea propriu-zisa, iar cea a crestinului este

negativa, el nazuind mai mult spre o disolutie a eului, eu ce constituie, de

fapt, principiul material si, implicit, asociat cu diavolul.

Ca o concluzie la toate câte au fost afirmate mai sus, putem spune ca

timpul este un fenomen foarte complex, imposibil de cuprins într-o singura

definitie integratoare. El se manifesta în mod variat în diferitele curente

religioase. Ceea ce a încercat lucrarea de fata a fost o sintetizare a acestor

valorizari, dar, mai ales, o ordonare si o clasificare a lor. Fara a pretinde ca

prin aceasta s-a dat ultimul raspuns problemei în discutie, lucrarea propune

o perspectiva prin care fenomenul temporal nu este privit ca atare, ci ca

rezultat al unei trairi religioase ce încearca atingerea mântuirii. În viziunea

lui Eliade timpul va fi întotdeauna legat de salvare. Pentru el timpul nu

poate fi perceput ca atare, fara sa fie un semn sau sa aiba o intentie

transistorica. „Stim cum în trecut umanitatea a putut îndura suferintele

despre care am vorbit: ele erau considerate ca o pedeapsa a lui Dumnezeu,

sindromul declinului Epocii etc. Si ele n-au putut fi acceptate decât pentru

ca aveau un sens metaistoric, pentru ca pentru marea majoritate a umanitatii,

ramasa înca în perspectiva traditionala, istoria nu avea si nu putea sa aiba

valoare în sine. Fiecare erou repeta gestul arhetipal, fiecare razboi relua

lupta între bine si rau, fiecare noua nedreptate sociala era identificata cu

suferintele Mântuitorului etc.” 496 . Chiar si când se refera la alte filozofii ale

istoriei, el nu uita sa puna problema în aceeasi termeni. Critica adusa lui

Hegel sau Heidegger are ca punct central tocmai acest argument 497 .

Adevarata iesire din Timp nu înseamna atingerea eternitatii, a timpului

sacru, deoarece si acesta este o forma de temporalitate. „Toate traditiile

religioase postuleaza existenta unui tarâm sau a unui mod de existenta

infinit mai semnificativ decât viata de zi cu zi” 498 . Dar acest illud tempus

este numai un „timp alternativ”, o „lume alternativa” 499 . Dupa cum spune si

Bryan Rennie, un exeget al lui Eliade, timpul mitic „nu aboleste”, „nu pune

225

capat istoriei ca experienta, ci mai degraba confera o alta semnificatie acelor

evenimente care pot fi asimilate modelurilor arhetipale” 500 . Abia o data cu

unirea cu ceea ce s-a numit Brahman sau Deitatea are loc ruperea de tot ce

tine de fenomenul temporal. Totusi, nici aceasta unire nu este o absoluta

transcendere a temporalitatii. Abia acel eliberat în viata, constient de

uniunea sa cu divinul, este total în afara influentei nefaste a timpului.

În finalul tuturor consideratiilor se poate pune întrebarea privind scopul

acestor cercetari. Care este finalitatea întregului excurs dedicat analizei

operei teoretice a lui Mircea Eliade? Pentru a raspunde la aceasta întrebare

si implicit, pentru a anticipa ceea ce va fi dezbatut în partea a doua a

lucrarii, putem spune ca aceasta stratificare a timpului ne va fi de folos în

explicarea, de exemplu, a esecului multor personaje. Multi eroi ai lui Eliade

esueaza tocmai din aceasta cauza. Atingerea eternitatii sau a unui nivel

superior al temporalitatii nu înseamna anularea definitiva a apartenentei la

contingent. La acest nivel timpul are doar o alta calitate, o alta forma.

Depasirea temporalului implica cu totul alte coordonate. Exemplul poate cel

mai elocvent, din afara operei literare a lui Eliade, este cel din basmul

românesc Tinerete fara batrânete, în care feciorul de împarat atinge acea

lume fara dor. Este vorba, fara îndoiala, de o realitate superioara, în care

timpul nu mai curge, dar asta nu presupune totala eliberare de sub imperiul

temporalitatii. Din aceasta cauza el va ajunge în Valea Amintirii si în final

va trebui sa se întoarca în lumea materiala. La fel stau lucrurile si cu Ulise

în insula Ogygia, la nimfa Calypso. Acolo asistam într-adevar la o

„încremenire a timpului”. „În acest punct central care este «ombilicul

marilor», deci punctul pe unde trece axis mundi, pe care se sprijina cerul, si

care este, într-o anumita interpretare, însusi Atlas, se afla insula pe care sta

fiica acestuia”501 . Eroul nu simte cum trec anii, deoarece el este într-un locus

amoenus, în centrul lumii unde, ca în orice centru, totul în jur se roteste,

numai acel loc este stabil. Ulise va petrece sapte ani care pentru el nu

înseamna nimic, pentru ca acolo timpul nu curge. Totusi acest lucru nu

neaga existenta în sine a factorului timp. Deocamdata ne vom opri aici cu

aceste comentarii, dar secventa din Odiseea, deosebit de încarcata cu

semnificatie, va fi reluata cu prilejul discutiei despre opera literara a lui

Eliade.

De asemenea clasificarea diferitelor trepte ale temporalitatii ne va ajuta

în urmarirea gradului la care patrund eroii lui Eliade în inima realitatii si

226

pentru a avea un instrument general de masura pentru toate personajele.

Deosebirea care s-a facut în cazul celor doua paradigme, cea a Mamei si cea

a Tatalui, ne va ajuta sa surprindem exact specificul fiecarei iesiri din timp.

Fiecare personaj va fi analizat în interiorul paradigmei religioase din care

face parte si va putea fi urmarit în comportamentul sau specific. Astfel se

vor evita confuziile si clasificarile eronate. Într-un cuvânt, treptele temporale

astfel stabilite vor fi liniile directoare în clarificarea actelor misterioase ale

unor personaje sau a deznodamântului bizar al uneia sau alteia dintre

prozele eliadesti.

227

N O T E

1 I.P. Culianu, Mircea Eliade, Nemira, p.23.

2 Wilhelm Danca, Mircea Eliade. Definitio sacri, ed. Ars longa, 1998

3 J. Martin Velasco, Introducere în fenomenologia religiei, p.6

4 J.S. Saliba apud Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, p.106

5 Günter Lanczkovski, Einführung in die Religionsphänomenologie, Darmstadt

1992, p.13.

6 J. Martin Velasco, Introducere în fenomenologia religiei, p.50

7 J. Martin Velasco, p.38.

8 „Atentia acordata structurii globale a fenomenului religios, desi obtinuta în

urma contactului cu faptele religioase oferite de istorie, duce la descrierea structurii

respective ca marime statica, indiferenta istoriei, aceasta din urma nefiind decât locul

încarnarilor imperfecte ale formei perfecte. Fenomenologia se converteste astfel

într-o morfologie (s.n) a «sacrului» lipsita de sens istoric”. (Velasco, p.50)

9 Raffaele Pettazzoni, Aperçu introductiv, apud Lanczkowski, p.34.

10 Gerardus van der Leeuw apud Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, p.122

11 Douglas Allen, Structure and Creativity in Religion. Hermeneutics in Mircea

Eliade’s Phnomenology and New Directions, Den Haag/Paris/New York, 1977.

12 J. Martin Velasco, Introducere în fenomenologia religiei, Polirom, Iasi, 1998,

p.50-51.

13 I.P. Culianu, Arborele Gnozei, Nemira, Buc., 1998, p.25.

14 Culianu, op. cit., p.25.

15 Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, ed. Univers, 1977,

Buc., p.46.

16 idem, p.46

17 C.G. Jung, Four Archetypes, p35

18 C.G. Jung, Ch. Kerenyi, Introduction à l’essence de la mythologie, p. 150.

19 Gilbert Durand, Figuri mitice si chipuri ale operei, ed. Nemira, 1998, p.37.

20 F. de Saussure, Cours de lingvistique générale, p.153.

228

21 ibid., p.103.

22 N. Chomski, Le langage et la pensée, Payot, 1970, pp.14,15,16 sq.

23 Polemica cu Lévi-Strauss este în special în jurul acestei idei fundamen-tale:

Durand nu poate fi de acord cu faptul de a asimila mitul cu „un limbaj si

componentii lui simbolici cu niste foneme.” „La un mit nu numai firul povestirii are

importanta, ci si sensul simbolic al termenului. Întrucât daca mitul, fiind discurs,

reintegreaza o anumita «linearitate a semnificantului», acest semni-ficant subzista în

calitate de simbol, nu în calitate de semn lingvistic arbitrar.” În acest sens, vezi si

Eranos Jahrbuch XXXIV.

24 Greimas, Semantique structurale, Larousse, Paris, 1966, p.27.

25 Durand în Eranos Jahrbuch, XXXIV, 1965, p.328.

26 ibid., p.137.

27 Cl. Lévi-Strauss, Antropologie structurala, p.224.

28 vezi în acest sens disputa dintre Greimas si Durand pe aceasta tema.

29 Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Univers, 1977,

p.48.

30 Ioseph M. Kitagawa, Despre Mircea Eliade, în Caiete critice, nr.1-2, 1988, ed.

Cartea Româneasca, p.60.

31 Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Nemira, 1995, p.8.

32 idem, p.108.

33 Mircea Eliade, Le chamanisme et les techniques archaiques de l’extase , Payot,

Paris, 1978, p.11.

34 Mircea Eliade, op.cit., p.12.

35 ibid., op.cit., p.13.

36 ibid., op. cit.

37 J. Martin Velasco, Introducere în fenomenologia religiei, p.47.

38 Mircea Eliade, Mitul reintegrarii, Vremea, 1942, p.25.

39 Mircea Eliade, Arhitecture sacrée et symbolisme, în L’Herne, 33/1978, p.145.

40 J. Martin Velasco, p.43.

41 Si lucrarea de fata merge pâna la un punct în sensul unei astfel de analize

fenomenologice, descifrând mai multe tipuri de religie.

42 Idem.

43 Adrian Marino, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Dacia, Cluj-Napoca, 1977,

p.17.

44 Idem, Ibidem, p.18.

45 Idem, Ibidem, p.26.

46 Mircea Eliade, Yoga. Nemurire si libertate, Humanitas, 1994.

47 Culianu face diferente între metoda folosita de Eliade în Istoria credin-telor si,

de exemplu, cea din Tratatul de istoria religiilor.

229

48 Vezi J. Martin Velasco, Introducere în fenomenologia religiei, Polirom, Iasi,

1998, p.34.

49 Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, p.40.

50 Adrian Marino, Hermeneutica lui Mircea Eliade, p.259.

51 Richard Reschika, Mircea Eliade. Zur Einführung, Junius Verlag, Hamburg,

1997, p.93.

52 J-L Vieillard-Baron, Problema timpului, Paideia, Buc, 2000, p.106.

53 Idem. p.110.

54 Idem. p.111.

55 apud Bryan S. Rennie, Reconsiderându-l pe Mircea Eliade, Criterion

Publishing, 1999, p.121.

56 Nu este aici locul sa facem acest istoric si ne rezumam sa citam doi autori

dintre cei mai importanti: Schiller cu poezia naiva si sentimentala, si Bergson cu

Cele doua surse ale religiei si moralei. În cultura româna putem aminti, de exemplu,

filozofia lui Blaga care se bazeaza si ea pe aceste „perechi” dihotomice de tipul fanic

– criptic, etc. cu sursele sale în Spengler bineînteles, sau o cercetare mai recenta a lui

A. Dumitriu numita Culturi eleate si culturi heracleitice.

57 Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, p.44.

58 J. Martin Velasco, Introducere în fenomenologia religiei, p.44.

59 Gilbert Durand, Structurile…, p.76.

60 Gilbert Durand, Figuri mitice si chipuri ale operei, p.10.

61 Idem.

62 Pentru a întelege mai plastic ideea, se poate recurge si la exemplul pesterii lui

Platon. Într-o prima faza este necesara iesirea din pestera la lumina Ideilor eterne.

Aceasta ar corespunde cu faza de elaborare a structurilor. Daca, însa, ar fi sa

ascultam sfatul lui Socrate, ar trebui sa coborâm din nou în pestera pentru a duce si

oamenilor acea lumina. Aceasta ar fi a doua etapa în care structura trebuie sa

coboare si ea în istorie.

63 Cu toate acestea, citind cartea se poate lesne constata ca Durand vorbeste mult

despre timp. Este vorba de timpul în acceptiunea sa de realitate ontologica.

Antropologul francez desfasoara teoria structurilor analizând o serie întreaga de

sensuri pe care le poate lua timpul. El nu distinge aici si dimensiunea metodologica,

în sensul legaturii structurilor sale cu istoria.

64 idem., p.12,

65 idem., p.148.

66 idem., p.117.

67 I.P. Culianu, Arborele Gnozei, ed. Nemira, 1998, supracoperta spate.

68 Poate ca pentru unii acest lucru pare un loc comun, desi exista voci care

obiecteaza, oricum acum exista o confirmare stiintifica.

230

69 Ioan Petru Culianu, Arborele Gnozei, p.27.

70 Trebuie precizat ca referirea la moda nu este nicidecum o informatie

întâmplatoare. Culianu acorda ideii cercetatoarei engleze cea mai mare atentie. El

intentiona sa revina si sa elaboreze subiectul. Într-o prima faza avea în plan sa tina

un curs de un semestru la universitate exact pe aceasta tema.

71 idem., p.27.

72 Nicu Gavriluta, Culianu, jocurile mintii si lumile multidimensionale, Polirom,

2000, p.98.

73 Exemplul cu „planta arhetipala” a lui Goethe îi apartine tot lui Culianu.

74 N. Gavriluta. p.120.

75 idem., p.28.

76 În treacat fie spus, Culianu nu este atât de interesat de „urcarea” spre general,

spre structura, ci, mai degraba, de variatiile ad infinitum pe care le scot la iveala

aceste permutari binare în istorie. O astfel de perspectiva îl serveste mai bine pentru

întelegerea fenomenului gnostic, foarte disparat si multicolor în manifestarile sale

diacronice.

77 I. P. Culianu, Calatorii în lumea de dincolo, p.44.

78 Ioan Petru Culianu, op.cit., p.28.

79 Idem, ibidem, p.122.

80 Problema este mult mai complexa, dar pentru referiri la Hegel si Eminescu în

analiza citatului „Antitezele sunt viata” vezi I. Cheie-Pantea în Repere eminesciene,

de ex. în studiul „Moartea ca negativitate vitala” si altele.

81 Ted Anton, Eros, magie si asasinarea profesorului Culianu , Nemira, 1997,

p.308. Replica lui Culianu la citatul din Eminescu amintit mai sus ar fi „istoria este o

succesiune de antiteze”, întelegând de fapt acelasi lucru.

82 Gilbert Durand, Figuri mitice si chipuri ale operei, p. 62.

83 Idem, p. 64.

84 Ted Anton, Eros, magia si uciderea profesorului Culianu, Nemira, 1997,

p.213.

85 vezi Stephane Lupasco,

86 vezi capitolul introductiv, p.3.

87 vezi Basarab Nicolescu, Le tiers inclus. De la physique quantique à

l’ontologie, în Stephane Lupasco, p.113-145, sau vezi Pompiliu Craciunescu, L’état

T et la transcosmologie poétique, p.183-217 si pentru o aplicare a teoriei la opera

eminesciana.

88 Filozofia lui Nu si Noul spirit stiintific.

89 Basarab Nicolescu, Stiinta, sensul si evolutia. Eseu asupra lui Jacob Böhme ,

Vitruviu, Buc., 2000. Despre magnet si simbolistica sa vezi nota 281, Koyré,

Filozofia… p.479.

231

90 Al. Koyré, Filozofia lui Jacob Böhme, Humanitas, Buc., 2000, p.369.

91 Idem, p.369.

92 Idem.

93 Idem.

94 Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea, Polirom, 1999, p.151.

95 Elementele comune ale celor doua teorii, cea a lui Culianu si cea a

transdisciplinaritatii nu fac subiectul expunerii de fata. Existenta lor nu poate fi

trecuta cu vederea, dar necesita o analiza mai detaliata. Din punctul nostru de vedere

Culianu ne da posibilitatea de a avea o perspectiva mai complexa asupra timpului ca

„obiect ideal”, având la baza acele perechi binare, pe când Nicolescu face „saltul” la

un alt nivel de realitate, la care vom reveni mai târziu. Pe Culianu îl intereseaza mai

mult „arborescenta” fenomenului, pe când Nicolescu încearca sa stabileasca o serie

de principii de care trebuie sa tinem seama în analiza gradului de adevar al

fenomenului respectiv.

96 vezi p.37.

97 Nicolescu, idem, p.52.

98 Idem, ibidem p.122.

99 Sergiu Al-George, Arhaic si universal, Buc, p.177.

100 A. Codoban, Sacru si ontofanie, Polirom, p.60.

101 M. Eliade, Sacrul si profanul, p.27.

102 idem, p.87.

103 idem, p.98.

104 Eliade, Sacrul si profanul, p.65.

105 idem.

106 idem, p.98.

107 idem. p.65.

108 Sergiu Al-George, Arhaic si universal, Eminescu, Buc., p.140.

109 W. Danca, Mircea Eliade, Definitio Sacri, Ars Longa, p.143.

110 M. Eliade, Încercarea labirintului, p.52-58.

111 M. Eliade, Mitul reintegrarii, în Drumul spre centru, p.345.

112 Se va vedea ca forma cea mai înalta a temporalitatii este Brahman care

depaseste atât staticul, cât si miscarea. Eliade identifica Brahman cu Realitatea

ultima, ceea ce nu este întru totul corect. O posibila rezolvare o propune Sergiu Al.

George, op.cit., p.180.

113 Sacrul si profanul, p.99.

114 idem, p.16.

115 idem. p.73.

116 R. Caillois, L’homme et le sacre, p.21.

117 Danca vorbeste de trei faze: prima indiana, a doua occidentala iar, spre

232

sfârsitul vietii, a treia, o noua revenire la perspectiva indiana. op.cit., p.331.

118 Termenul îi apartine lui Wilhelm Danca.

119 M. Eliade, Sacrul si profanul, p.16.

120 În acest context se poate aminti de formula foarte cunoscuta numita

„irecogoscibilitatea miracolului”.

121 Pentru problema camuflarii vezi de ex. Aspecte al mitului, cap. IX.

122 Basarab Nicolescu, Stiinta, sensul si evolutia. Eseu asupra lui Jacob Böhme,

p.29.

123 idem, p.29.

124 Jacob Böhme, De la Base sublime et profonde des six points thèo-sophiques,

apud Basarab Nicolescu, p.31.

125 Nicolescu, p.34.

126 Blaga este unul dintre putinii gânditori români care încearca o astfel de

împartire în diferite tipuri de timp în Orizont si stil. Acolo este vorba de o împartire

triadica în: timp-havuz, timp-cascada si timp-fluviu. Bazele teoretice de la care

pleaca filozoful amintit sunt însa cu totul altele.

127 Eliade însusi spune într-o scrisoare catre Culianu ca el, ca si Dumézil si altii

„au analizat sistematic faptele”, nepreocupându-se prea mult de metoda folosita.

128 H.P. Duerr, Traumzeit, p.33 „Artemis, odata leoaica femeilor, obligata de

greci la castitate, a fost o foarte veche zeita a femeii si a pomilor, dar totusi nu zeita

pomilor cultivati de om, ci a naturii dezlantuite care creste salbatic, aici chiar

asemanatoare cu zeul-pom Dionysos, care nu era numai zeul vinului prin excelenta,

ci mai mult al vinului salbatic”.

129 idem, Traumzeit, p.77.

130 idem, cap. Angst vom Fliegen, p.145.

131 idem. „Oricât ar parea de mari diferentele dintre toate aceste grupuri umane,

ei sunt uniti de faptul ca îsi pierd «în afara timpului» aspectele cotidiene si devin

fiinta «de dincolo», fie prin faptul ca plutesc în extaz în corp sau «con lo spirito»

peste peisaj, cu sau fara droguri halucinogene”; p.66.

132 Jung, Simboluri ale transformarii, p.161: „Este vorba, bineînteles, nu despre

reprezentari mostenite, ci despre o dispozitie înnascuta pentru formarea unei

reprezentari paralele, respectiv este vorba de structuri universale identice ale

psihicului, pe care mai târziu le-am definit ca inconstient colectiv. Am numit aceste

structuri arhetipuri. Ele corespund conceptului biologic de pattern of behaviour”.

133 I.P. Culianu, Experiente ale extazului, p.25.

134 idem, p.30.

135 idem, p.29.

136 idem, p.29.

137 Exact la fel se întâmpla si în cazul fenomenului modei de care aminteam în

233

capitolul „Structura sau istorie”.

138 I.P. Culianu, p.86.

139 Julien Ries Sacrul, p.107.

140 idem, p.109.

141 M. Eliade, Insula lui Euthanasius, p.103.

142 O perspectiva mai noua o ofera cartea lui Hajime Nakamura. Occident si

Orient.

143 vezi Figuri mitice si chipuri ale operei, p.33.

144 vezi mai sus, p.33.

145 M. Eliade, Le Chamanisme, Payot, Paris, 1978, p.13.

146 Structura sau istorie?

147 M. Eliade, Le Chamanisme, p.13.

148 Mircea Eliade, Nasteri mistice, p.174.

149 M. Eliade, Insula lui Euthanasius, p.107.

150 idem, p.167.

151 M. Eliade, La Chamanisme, p.28.

152 M. Eliade, Nasteri mistice.

153 idem, p.169.

154 M. Eliade, Le Chamanisme, p.26.

155 „Rolul mitologic al femeii este, el însusi destul de redus – cu toate ca subzista

înca urme (s.n) din el în anumite traditii samanice”. (p.26) sau „La turco-tatari,

zeitele joaca un rol mai degraba modest. Divinitatea pamântului este destul de

stearsa”. (p.26) Le Chamanisme.

156 M. Eliade, Yoga. Nemurire si libertate, p.307.

157 idem.

158 M. Eliade, Insula lui Euthanasius, p.97.

159 M. Eliade, Yoga. Nemurire si libertate, p.89. „Pratiloman” este termenul

sanscrit pentru aceasta. El înseamna „în raspar”, adica de a face totul exact invers

decât cum este normal si firesc. Eliade nu întârzie sa-l aminteasca ori de câte ori este

vorba despre yoga.

160 J. Evola, Metafizica sexului, p.223.

161 Imaginea „copacului ce nu moare” apare si la Eminescu, într-o varianta a

Luceafarului.

162 Julius Evola, Metafizica sexului, p.95.

163 Sergiu Al-George, Arhaic si universal, p.153.

164 J. Evola, Metafizica sexului, p.203.

165 apud J. Evola, Metafizica sexului, p.140.

166 idem.

167 idem, p.203

234

168 M. Eliade, Images et symboles.

169 Giuseppe Tucci, Teoria si practica mandalei, Humanitas, 1995, p.87.

170 Al. Koyre, Filozofia lui Jacob Böhme, Humanitas, Buc., 2000, p.332.

171 Marija Gimbutas, Civilizatie si cultura, Meridiane, Buc., 1989, p.105.

172 J. Chevalier, Dictionarul de simboluri, Artemis, Buc., 1995, vol 2, p.262.

173 St. Lupascu, Universul psihic, p.83.

174 idem p.85. Dialectica lui Lupascu este astfel o dialectica fara sinteza, vizând-o

critic pe cea hegeliana.

175 C.G.Jung, Simboluri ale transformarii, p.66.

176 idem, p.161.

177 M. Eliade, Nasteri mistice, Cuvânt înainte.

178 Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase, p.193.

179 idem.

180 idem.

181 M. Eliade, Nasteri mistice, p.155.

182 idem, p.77.

183 idem, p.77.

184 idem.

185 vezi p.50.

186 M. Eliade, Nasteri mistice, p.66.

187 idem.

188 idem, p.68.

189 M. Eliade, Yoga, p.287.

190 M. Eliade, Images et symboles, p.91.

191 Julien Ries, Sacrul în istoria religioasa a omenirii, Polirom, Iasi, 2000, p.65.

192 Mircea Eliade, Images et symboles, Gallimard, 1980, p.97.

193 idem.

194 M. Eliade, Le mythe de l’eternel retour, p.108.

195 M. Eliade, Images et symboles, Gallimard, p.96.

196 idem.

197 Este drept ca uneori numai daca se face asocierea timp mitic-timp circular si

timp sacru-eternitate statica se poate concepe o diferenta între ele. Opera lui Eliade

nu sustine cu fermitate o asemenea ipoteza.

198 M. Eliade, Images et symboles, p.79-89.

199 G. Tucci, Teoria si practica mandalei, Humanitas, 1995, p.90.

200 M. Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, în Drumul catre centru, p.345.

201 Eliade, op.cit., p.79.

202 M. Eliade, Mitul reintegrarii, în Drumul spre centru, p.345.

203 Images et symboles, idem, p.79.

235

204 idem, p.79.

205 vezi supra, cap. Notiunea de eternitate.

206 Sergiu Al George, Arhaic si universal, Eminescu, Buc., p.180.

207 Pasajul ne aminteste de cugetarea lui Dionis din binecunoscuta proza

eminesciana. O comparatie ar merita sa fie facuta, însa nu aici este locul potrivit.

208 H. Zimmer, Mituri si simboluri în civilizatia indiana, p.27.

209 Fritjof Capra, Taofizica, Ed. Tehnica, Buc, p.135.

210 idem, p.138.

211 Swami Vivekananda spune: „Timpul, spatiul si legea cauzalitatii sunt sticla

prin care este privit absolutul… În absolut nu exista nici spatiu, nici timp, nici

cauzalitate”, apud Fritjof Capra, Taofizica, p.158.

212 E. Cassirer, La philosophie des formes symboliques, p.138.

213 Idem p.139.

214 Este vorba despre notiunea de Dumnezeu-viu, care este în acelasi timp

imanent în aceasta lume, dar si transcendent în raport cu ea.

215 Al Koyré, Filozofia lui Jacob Böhme, p. 389.

216 Cele mai vechi upanisade, trad. Radu Bercea, p. 92.

217 M. Eliade, Images et symboles, p.88-89.

218 J-L, Vieillard-Baron, Problema timpului, Paideia, Buc., p.99.

219 idem.

220 idem, p.100.

221 M. Eliade, Images et symboles, p.75.

222 idem, Yoga, p.21.

223 vezi studiul lui I. Cheie-Pantea, Moartea ca negativitate vitala, în Repere

eminesciene.

224 M. Eliade, Images et symboles, Gallimard, p.100.

225 idem, p.109.

226 H. Zimmer, Mituri si simboluri în civilizatia indiana, p.29.

227 Si în crestinism exista numai foarte sporadic o astfel de „mistica a naturii”. Ca

sa nu mai complicam prea mult problema cu aceste nuante, vom renunta la

mentionarea lor în interiorul lucrarii.

228 Tucci, p.65.

229 Tucci, p. 64-65.

230 Al. Koyré, Filozofia lui Jacob Böhme, Humanitas, 2000, p.359.

231 Angelo Moretta, Gândirea vedanta, ed Tehnica, 1996, p.326.

232 apud I. P. Culianu, Pergamentul diafan, p.198.

233 apud J.J Wunnenburger, Viata imaginilor, p.26-27.

234 idem, p.26.

235 idem.

236

236 idem, p.27.

237 E. Cassirer, La philosophie des formes symboliques, p.148.

238 G. Tucci, Teoria si practica manadalei, p.124.

239 idem, p.124.

240 idem, p.124.

241 idem, p.145.

242 M. Eliade, Yoga. Nemurire si libertate, p.89.

243 idem, cap. Interiorizare rituala, p.103.

244 idem, p.90.

245 M. Eliade, Yoga. Nemurire si libertate. p.90.

246 G. Tucci, p.132.

247 Sergiu Al-George; Arhaic si universal, p.141.

248 Eliade, op.cit., p.90.

249 idem.

250 M. Eliade, Yoga, p.91.

251 idem, p.90.

252 idem.

253 idem, p.79.

254 idem, p.79.

255 G. Tucci, p.141.

256 M. Eliade, Yoga. Nemurire si libertate, p.89.

257 M. Eliade, Images et symboles, p.100.

258 idem, Yoga, p.87.

259 idem.

260 Eliade, Sacrul si profanul, p.65.

261 E Cioran, Eseuri, p.196-197.

262 J. Evola, Metafizica sexului, p.203.

263 idem, p.224.

264 idem, p.224.

265 vezi discutia de la p.60 în legatura cu teoria lui Glasenapp.

266 idem, p.170.

267 J. Evola, p.170.

268 C.G.Jung,

269 C.G.Jung,

270 M. Eliade, Faurari si alchimisti, p.47.

271 M. Eliade, Yoga. Nemurire si libertate, p.241.

272 idem, p.243.

273 idem.

274 R. Otto, Mistica Occidentului si a Orientului, p.44.

237

275 M. Eliade, Nasteri mistice, p.76.

276 idem, p.76.

277 M. Eliade, Yoga. Nemurire si libertate, p.246.

278 M. Eliade, Faurari si alchimisti, p. 47. Sau „Minereurile, dupa cum spuneam,

sunt embrioni care au avut o nastere precipitata, anormala… În loc sa creasca în sânul

pamântului, au fost adusi la lumina înainte de vreme”. (Cosmologie si alchimie

babiloniana).

279 idem, p.246.

280 idem, p.245.

281 idem, p.249.

282 idem, p.241.

283 M. Eliade, Yoga. Nemurire si libertate, p.242.

284 idem, p.243.

285 G. Durand, op.cit., p.238.

286 idem, p.238.

287 vezi supra, p.54.

288 E. Cassirer, La philosophie…, p.148.

289 Piganiol, Essais sur les origines de Rome, p.140.

290 Eliade, Images et symboles, p.97.

291 idem, p.97.

292 Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, p. 222-223.

293 S. Petrement, Le Dualisme, apud Durand, p.223.

294 idem, p.224.

295 G. Durand, op.cit., p.238.

296 idem.

297 idem.

298 Psihoterapeutul deopotriva, recomanda în practica ascensionala a visului în

stare de veghe ca subiectul sa nu fie abandonat pe culmea ascensiunii sale, ci

determinat sa coboare progresiv la nivelul initial, sa fie readus încetisor la altitudinea

sa mentala obisnuita. (G. Durand, p.238).

299 Julien Ries, Sacrul în istoria religioasa a omenirii, p.67.

300 Evelyn Underhill, Mistica, p.69.

301 idem, p.68.

302 J. Guitton, Le temps et l’éternite chez Plotin et saint Augustin, p.100.

303 Eliade îl numeste „crestinism cosmic”. Mai multe despre aceasta problema,

vezi De la Zamolxis la Genghis-Khan, cap.VII.

304 Istoria credintelor, vol. II, p.388.

305 M. Eliade, Istoria Credintelor si ideilor religioase, Ed. Stiintifica si

Enciclopedica, Buc., 1981, vol 1, p.170.

238

306 Idem vol. 2, p 331.

307 Idem vol. 3, p.9.

308 despre solarizarea zeilor celesti vezi M. Eliade Traité, si R. Pettazzoni,

L’omniscienza di Dio, p. 138.

309 Eliade, Istoria, vol 2, p.397.

310 idem, p.328.

311 idem.

312 idem, p.330.

313 idem, vol.2, p.336.

314 Yates, p.12. În alte traduceri apare în loc de continuu termenul de

„indivizibil”.

315 John C. Yates, The Timelessness of God, University Press of America, 1990,

p.12.

316 idem., p.12.

317 Sorabji, Time, p.111, apud Yates, p.14.

318 Alan.G. Padgett, p.41.

319 pentru a confrunta si o alta pozitie vezi Yates, The Timelessness Of God.

Autorul trece în revista o întreaga pleiada de cercetatori care s-au implicat în aceasta

problema, sustinând fie una, fie cealalta dintre pozitii.

320 Alan Padgett, p.39.

321 idem, p.40.

322 idem, p.42.

323 idem, p.43.

324 idem, p.43.

325 idem, p.43.

326 Brehier, p.125.

327 Emile Brehier, Filosofia lui Plotin, p.149.

328 Yates, p.22.

329 vezi infra, nota 280.

330 apud Alan Padgett, op.cit., p.41.

331 idem, p.43.

332 Emile Brehier, Filosofia lui Plotin, p.162-163.

333 Plotin, Über Ewigkeit und Zeit, übersetzt, eingeleitet und kommentiert von

Werner Beierwaltes, Vittorio Klostermann, Frankfurt am Main, 1967, p.9.

334 W. Beierwaltes în Plotin, Über Ewigkeit und Zeit, p.9.

335 vezi în acest sens Sergiu Al-George, Arhaic si universal, p.179.

336 Platon, Timaios, 37d5.

337 vezi Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea, p. 92. Bineînteles si Eminescu

foloseste aceeasi imagine în La steaua.

239

338 vezi J Guitton, p.75.

339 Stefan Lupascu, Universul psihic, p.46-47.

340 Am citat mai sus, dupa Lupascu faptul ca electronii pot fi în acelasi timp

corpusculari si ondulatorii. Aceeasi idee este exprimata chiar de definitia cuantelor,

care sta la baza fizicii cuantice. O cuanta poate fi si unda, si particula. Totul depinde

de punctul de vedere al observatorului.

341 Stefan Lupascu, Universul psihic, p.82.

342 B. Nicolescu, Transdisciplinaritatea, p.39.

343 Stefan Lupascu, Universul psihic, Institutul European, p.242.

344 vezi Lupascu, Universul psihic, p.243 si Basarab Nicolescu,

Transdisci-plinaritatea, p.72-73. Pentru o aplicare a ideii la opera eminesciana vezi

I. Cheie-Pantea, Repere eminesciene. Discutia este mult mai nuantata, dar abordarea

efectiva a problemei se va face cu prilejul abordarii crestinismului. Acum s-a dorit

doar semnalarea relatiei dialectice dintre timp si eternitate.

345 Alain de Libera, Mistica renana, p.159.

346 Jean Guitton, p.57.

347 M. Eliade, Images et Symboles, p.96.

348 idem, p.96.

349 B. Nicolescu, p.39.

350 Basarab Nicolescu, p.72. Exista si celebra teorie în fizica moderna în care

„electronii, ca orice particula microfizica, se dovedesc în acelasi timp (s.n.)

corpusculari si ondulatorii: proiectati printr-o prisma, ei manifesta fenomene de

difractie, adica se comporta ca unde; în «camera lui Wilson», a vremii, se vede

traiectoria lor prin ionizarea moleculelor – prin aceasta se manifesta caracterul

corpuscular”. (Stefan Lupascu, Universul fizic, p.50).

351 Atât Basarab Nicolescu, cât si Stefan Lupascu constata limitele logicii

hegeliene. Din punctul lor de vedere aceasta logica nu este gresita, ci doar limitata la

un anumit nivel. Ea nu poate sa ajute la întelegerea complexitatii realitatii, dar la

„circulatia masinilor pe autostrada” ea este perfect valabila. Aici nu se poate

introduce un al treilea sens de circulatie. (Transdisciplinaritatea p.39-40).

352 vezi Nicolescu p.38-39. Aici se pune accentul pe termenul de „succesiune”.

353 idem, p.12.

354 vezi John C. Yates, The Timelessness of God, p.21.

355 idem, p.15.

356 Beierwaltes numeste eternitatea pur si simplu „viata a spiritului”.

357 în The Cambridge History of Latter Greek and Early Medieval Philosophy , A.

H. Armstrong (ed), Cambridge Univ. Press, 1967, p.137.

358 Philo, Quod Deus Immutabilis Sit 6.32, L. Cohn and P. Wendland, Edition of

Philo, 1896, vol 2, p.63, apud von Hugel Eternal Life, p.51.

359 Oricum discursul misticilor nu este chiar atât de riguros în ceea ce priveste

240

terminologia. Nuantele fiind atât de fine si subtile, uneori aceeasi termeni se

suprapun. Se va vedea ca si în cazul lui Eckhart exista astfel de inadvertente de

limbaj.

360 Alan G. Padgett, God Eternity and the Nature of Time, St. Martin Press, 1992,

p.24.

361 idem, p.26.

362 idem, p.31.

363 vezi p.127.

364 idem, p.44.

365 idem, p.45.

366 A se vedea de asemenea comparatia conceptului de nemurire corporalã din

religia Mamei cu acela de sempiternitas.

367 Pentru o mai amanuntita tratare a subiectului recomandam cartea lui John C.

Yates The Timelessness of God precum si articolele lui L.S Ford „Boethius and

Whitehead on Time and Eternity”, în International philosophical Quarterly, 8, 1968,

pp.38-67 sau T. P. McTighe „Eternity and Time in Boethuis” în History of

Philosophy in the Making, Washington, 1982, pp.35-62.

368 Problema apare si în Gnoza, dar sub un alt aspect. Acolo este vorba de

valorizarea Demiurgului ca o instanta negativa identificata uneori chiar cu diavolul.

Ideea este însa ca dincolo de Demiurg exista ceva superior, total neamestecat cu

Creatia acestuia.

369 Problema superioritatii difera de la un mistic la celalalt. Pentru Eckhart ea

exista, dar pentru un Jacob Böhme nu poate fi acceptata. Vezi Koyré, op.cit. p.336.

370 Al. Koyré, Filozofia lui Jacob Böhme, p.330.

371 „Cel numit de noi Dumnezeu este tot timpul contemplat în esenta lui creata.

Astfel fiind el nu este Fiinta care este în Ea-însasi”. (Libera, p.135).

372 Alain De Libera, Mistica renana, p.129.

373 apud Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase, vol. III, p.209.

374 „Tocmai plecând de la acest Strafund, altfel spus, iesind din el, Dumnezeu

„Tatal vesnic împrastie plenitudinea si abisul întregii lui Dumnezeirii”, plecând de la

acest Strafund „el da nastere plenitudinii Fiului sau unic”, imagine desavârsita a

Tatalui, „pentru ca noi sa fim acelasi Fiu”, p.129 (Libera).

375 „Intelectul este templul lui Dumnezeu. Nicaieri nu traieste mai adevarat decât

în templul sau, intelectul, cum zice si maestrul: Dumnezeu este un Intelect care

traieste din cunoasterea de sine, ramânând singur în sine însusi, acolo unde nimeni

nu l-a atins niciodata, fiindca el sta singur în linistea lui. Prin cunoasterea de sine,

Dumnezeu se cunoaste pe sine în Sine însusi”. (Libera) p. 145. Finalul aminteste de

aceeasi imagine eminesciana a cunoasterii de sine a lui Dumnezeu ca un fel de plâns

auzit numai de El.

376 Rudolf Otto, Mistica Occidentului si mistica orientului, p.14.

241

377 „Ca locul acelei absorbtii este numit uneori „Dumnezeire”, alteori „Neant”,

„Unul” sau „Eu”, nu schimba cu nimic orientarea fundamentala a teologiei

eckhartiene”.(Libera, p.134).

378 Evelyn Underhill, Mistica, p.66.

379 M. Eliade, Images et symboles, p.96.

380 Libera, idem., p.133.

381 idem.

382 idem.

383 idem.

384 Anton Dumitriu în cartea sa Aletheia face o frumoasa pledoarie pentru

legatura etimologica între cuvintele grecesti care desemneaza „imagine” (eidolon),

„Ideea platonica” (idea) si „forma sau esenta” (eidos). (p.157)

385 Libera, idem, p.141.

386 idem, p.134.

387 Al. Koyré, op.cit., p.336; „Gott wird und entwirt”.

388 idem, p.337.

389 Ilie Gyurcsik în cartea sa Paradigme moderne este cel care ne-a dezvaluit

frumusetea ideii lui Thomas Mann (p.115-116).

390 Cioran, Amurgul gândurilor, Humanitas, Buc., 1991, p.55.

391 idem.

392 Cioran, Despre Dumnezeu, antol. Humanitas, Buc., 1977, p.60.

393 idem, p.92.

394 idem.

395 idem, p.94.

396 idem, p.93.

397 idem, p.92.

398 idem, p.90.

399 idem, p.42.

400 idem.

401 idem, p.42.

402 idem, p.205.

403 idem, p.25.

404 Cioran, Amurgul gândurilor, p.60.

405 idem, p.138.

406 idem, p.141.

407 idem.

408 M. Eliade, Istoria, vol. III, p.208-209.

409 Afirmatia nu poate sa fie definitiva, deoarece nu detinem ultimul adevar al

platonismului. Crestinismul este cel care a adus ideea de întrupare, de posibilitate de

242

a trai într-un corp fizic fara a-l simti ca pe un mormânt (soma-sema). Totusi nu

trebuie uitat ca însusi Socrate îndeamna sa coborâm din nou în pestera, adica în

lumea fenomenala, dupa ce am ajuns la cunoasterea ultima.

410 idem, p.142.

411 idem, p.143.

412 Al. .Koyré, Filozofia…, p.437.

413 vezi Denis de Rougemont, Iubirea si Occidentul.

414 Printre altii si Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii sustine ideea dupa care

crestinismul este o religie a curajului. La paginile 104–105, el prezinta chiar citate

din Biblie care vin sa întareasca aceasta afirmatie.

415 Al. Koyré, op.cit., p.438.

416 idem, p.439.

417 idem, p.437.

418 idem, p.437.

419 N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p.88.

420 Libera, idem. În plus aici apare ideea eminesciana a identitatii fiintelor „ta

twam asi” venita din filozofia indica prin intermediul filozofiei lui Schopenhauer.

„Unul este în toti si una este în toate”.

421 idem, p.142.

422 Al. Koyré, Filozofia…, p.393.

423 Böhme îl numeste microcosmos si microtheos.

424 Al. Koyré, p.457.

425 idem, p.456.

426 M. Eliade, Istoria, vol III, p.211.

427 Libera, idem. p.143.

428 idem, p.144.

429 idem.

430 idem, p.143.

431 idem, p.144.

432 R. Otto, Mistica orientului…, p.186.

433 Libera, idem.

434 Imaginea este foarte apropiata de cea folosita de Eminescu în versurile „De

plânge Demiurgos doar el aude plânsu-si”.

435 Otto, p.188.

436 Otto, p.198. Ideea se dovedeste deosebit de fecunda si va merita o tratare

separata. Deocamdata atragem atentia, în continuarea comparatiei cu Eminescu,

asupra similitudinii gândului ca „Eu e Dumnezeu”. Una din cele mai profunde

predici germane ale lui Eckhart accentueaza aceeasi imagine: „Iata de ce îl rog pe

Dumnezeu sa ma declare liber de Dumnezeu. Caci fiinta fara esenta este mai presus

243

decât Dumnezeu(s.n.), mai presus de orice diferenta. Eram eu însumi în ea (în fiinta

inesentiala) si ma vroiam pe mine si ma cunosteam ca pe cel care a facut omul care

sunt. Iata de ce m-am nascut si pentru ce dupa modul nasterii mele care este eterna,

eu nu mai pot sa mor. Potrivit nasterii mele (vesnice), eu am fost din vecie, sunt

acum si voi fi vesnic. Ceea ce sunt eu în timp va muri si va fi nimicit, caci este supus

pieirii si va trebui sa treaca o data cu timpul. dar în nasterea mea eterna sunt nascute

toate lucrurile. Eu am fost cauza mea si a tuturor lucrurilor. Si daca n-as fi vrut, nici

eu, nici lucrurile n-am fi fost. Iar daca eu n-as fi fost, nici Dumnezeu n-ar fi fost. –

Nu este nevoie sa întelegeti acestea”. (Bü. I. 175). Aceleasi idei sunt reluate în

urmatoarea afirmatie: „Când eram la început, nu aveam Dumnezeu si eram pur si

simplu eu însumi (…) Eram fiinta pura si ma autocunosteam prin adevarul divin (…)

Eu sunt cauza prima atât a fiintei mele eterne, cât si a fiintei temporale (…) Din cauza

nasterii mele eterne eu nu voi muri niciodata (…) Am fost propria mea cauza si cauza

tuturor lucrurilor”. (apud. Eliade, Istoria, vol. III, p. 210)

437 Otto, idem, p.188.

438 Libera, idem, p.144,

439 M. Eliade, Yoga, p.87.

440 p.136. „Pentru initiatul care cunoaste, conteaza sa ajunga deasupra lui

Dumnezeu, în însusi fundamentul linistit al Deitatii vide. Ea este mai presus (s.n). Iar

cine are înca un Dumnezeu, acela nu-l are înca pe Cel Suprem si pe cel Ultim. El nu

se afla decât la liziera eternitatii, nu a calcat în vesnicia însasi ”. (Rudolf Otto)

441 Augustin, De civ. dei, XI 6, apud Niklaus Largier, Zeit, Zeitlichkeit, Ewigkeit,

Peter Lang, p.136.

442 apud M. Eliade, Istoria, vol III, p.210. Afirmatia eckhartiana trimite si la

sintagma eminesciana: „Eu e Dumnezeu”

443 N. Largier, p.140.

444 idem.

445 Jean-Louis Vieillard-Baron, Problema timpului, Paideia, Buc., 2000, p.121.

446 Într-o paranteza fie spus, chiar analiza lui Augustin se refera la aceasta clipa

psihologica. Jean Guitton spune foarte clar acest lucru: „Clipa este în aceasta istorie,

punctul critic, în care, sub efectul spatiului, tensiunea spiritului cedeaza si se

risipeste”. (Le temps et l’éternité chez Plotin et Saint Augustin, p. 235). De unde se

poate trage concluzia evidenta ca timpul augustinian difera radical de cel platonic,

respectiv neoplatonic. Acesta este unul dintre motivele pentru care lucrarea de fata

nu a luat în discutie în amanuntime viziunea augus-tiniana asupra timpului.

447 J-L Vieillard-Baron, p.118.

448 apud Vieillard-Baron, p.119.

449 idem, p.119.

450 Într-o paranteza trebuie spus ca concluzia la care a ajuns Vieillard-Baron

244

submineaza ideea ca în Grecia antica nu exista aceasta viziune a Unului manifestat.

451 J-L Vieillard-Baron, p.123.

452 idem, p.126.

453 idem.

454 N. Largier, p.56.

455 idem p.50.

456 cf. N. Largier, p.45.

457 M. Eliade, Istoria credintelor, vol 2, p. 366

458 Pentru cine eternitatea e precum timpul/ Si timpul precum eternitatea/ Acela e

eliberat de orice cearta (contradictie, conflict)”.

459 Sergiu, Al-George, op. cit., p.193.

460 Despre exil vezi cartea lui Cornel Ungureanu, Mircea Eliade si literatura

exilului, ed. Viitorul românesc, Buc., 1995.

461 N. Steinhardt, Jurnalul Fericirii, Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p.105-106.

462 Aceeasi idee apare si în „iesirea din ou” pe care o propovaduieste si Buddha.

463 Basarab Nicolescu , Transdisciplinaritatea, p.40.

464 În acest context se poate aminti ca impulsul retragerii din istorie a po-porului

român, idee lansata de Blaga si sustinuta si de Eliade, are la baza o mentalitate

fundamental materna.

465 J-L, Vieillard-Baron, p.118-119.

466 Nicu Gavriluta, Culianu, jocurile mintii si lumile multidimensionale, Polirom,

Iasi, p.114.

467 apud Stefan Afloarei, Ipostaze ale ratiunii negative – scenarii

istorico-simbolice, ed. Stiintifica, Buc., 1991, p.130.

468 cunoscutele versuri eminesciene ilustreaza aceeasi idee: „El n-a fost când era

/El e când nu e”.

469 Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea, Polirom, Iasi, 1998, p.39.

470 idem. p.38-39.

471 idem.

472 Tot în legatura cu contestarea logicii hegeliene îl mai putem aminti si pe

Lupascu, care vorbeste de „o dialectica fara sinteza” pentru ca energia nu va gasi

niciodata o stare de echilibru perfect, ea oscilând tot timpul între „componentele sale

antitetice”. (Universul psihic, p.51)

473 Evelyn Underhill, Mistica, p.76.

474 despre dialectica viata-moarte vezi I. Cheie-Pantea, Repere eminesciene, cap.

Moartea ca negativitate vitala.

475 Evelyn Underhill, p.76.

476 „Schimbarea perspectivelor filozofice, de la întâia redactare, cu optspre-zece

ani în urma, a acestui capitol, îi da acum un aer întrucâtva demodat. Ideile lui

245

Bergson si Eucken nu mai ocupa prim-planul arenei intelectuale. Daca as fi scris

acum acest capitol pentru întâia oara, mi-as fi ales exemple din alti filozofi, mai ales

dintre cei care readuc în gândirea moderna realismul critic al scolasticilor. Dar

pozitia pe care o apar aici – aceea a unui dualism limitat, o „filozofie în doi timpi”,

este singurul tip de metafizica adecvat datelor experientei mistice – ramâne pentru

mine la fel de adevarata ca înainte.”

477 Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea, Polirom, Iasi, 1999, p.147.

478 idem.

479 Aceasta este de fapt ideea esentiala a transdisciplinaritatii: sa constituie o

metoda care sa poata fi aplicata la toate disciplinele. „Ea (transdisciplina-ritatea) se

refera la transferul metodelor dintr-o disciplina în alta”. (p.52)

480 idem., p.73.

481 idem, p.72-73.

482 idem, p.150.

483 idem, p.66.

484 idem, p.77.

485 idem, p.86.

486 idem, p.151.

487 Rudolf Otto, Mistica Occidentului si mistica Orientului, ed. Septen-trion,

1993, p.9.

488 idem, p.10.

489 idem, p.12.

490 idem, p.13.

491 M. Eliade, Yoga, p.73.

492 Mircea Eliade, Sacrul si profanul, p.65.

493 Julien Ries, Sacrul, p.203.

494 Idem p.203.

495 J.J. Wunenburger, Sacrul, p.45.

496 Mircea Eliade, Eseuri – Mitul eternei reîntoarceri, p.111.

497 vezi Bryan S Rennie, Reconsiderându-l pe Mircea Eliade, p.121-122.

498 idem, p.93.

499 idem.

500 idem, p.108.

501 A Dumitriu, Cartea întâlnirilor admirabile, ed. Eminescu, p.154.

246

247

Bibliografie selectiva

1) Afloarei, Stefan, Ipostaze ale ratiunii negative – scenarii

istorico-simbolice, Buc., Ed. Stiintifica, 1991.

2) Alleau, Rene, La Science des symboles, Paris, Payot, 1976.

3) Anghelescu, Gheorghe F., Timp si dincolo de timp, Ed. Univ. din Buc.,

1997.

4) Anton, Ted, Eros, magie si asasinarea profesorului Culianu , Buc.,

Nemira, 1997.

5) Bonardel, Françoise, Filosofia ermetica, Polirom, 2000.

6) Brehier, Emile, Filosofia lui Plotin. Amarcord, Timisoara, 2000.

7) Caiete critice, nr.1-2. Ed. Cartea Româneasca, 1988.

8) Capra, Fritjof, Taofizica, Buc., Ed. Tehnica.

9) Cassirer, Ernst Robert, Eseu despre om. O introducere în filo-sofia

culturii umane, Buc., Humanitas, 1994.

10) Cassirer, Ernst Robert, La philosophie des formes symboliques . Ed.

de Minuit, Paris, 1972.

11) Cele mai vechi upanisade, trad. Radu Bercea, Buc., Ed. Stiintifica,

1993.

12) Cheie-Pantea, Iosif, Repere eminesciene, Timisoara, Excelsior, 1999.

13) Chomski, Noam, Le langage et la pensée, Payot, 1970.

14) Cioran, Emil, Amurgul gândurilor, Buc. Humanitas 1991.

15) Cioran, Emil, Despre Dumnezeu, antol. Humanitas, Buc. 1977.

16) Cioran, Emil, Eseuri, Cartea Româneasca, 1988.

17) Codoban, Aurel, Sacru si ontofanie, Iasi, Polirom. 1998.

18) Culianu, Ioan Petru, Arborele Gnozei, Buc., Nemira, 1998.

19) Culianu, Ioan Petru, Experiente ale extazului, Buc., Nemira, 1998 .

20) Culianu, Ioan Petru, Mircea Eliade, Bucuresti, Nemira, 1992.

21) Culianu, Ioan Petru, Studii românesti, Fantasmele nihilismului.

Secretul doctorului Eliade, Nemira, Buc., 2000.

22) Déleuze, Gilles, Diferenta si repetitie, Babel, 1995.

23) Duerr, Hans Peter, Traumzeit, Über die Grenze zwischen Wildnis und

Zivilisation, Surkamp., 1984.

248

24) Dumitriu, Anton, Aletheia, Buc., Ed. Eminescu, 1984.

25) Dumitriu, Anton, Cartea întâlnirilor admirabile, Buc., Ed.

Eminescu, 1981.

26) Dumitriu, Anton, Culturi eleate si culturi heracleitice , Buc., Cartea

Româneasca, 1987.

27) Durand, Gilbert, Figuri mitice si chipuri ale operei , Ed Nemira,

1998.

28) Durand, Gilbert, în Eranos Jahrbuch,XXXIV, 1965.

29) Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului , Buc.,

Ed. Univers, 1977.

30) Eliade, Micrea, Images et symboles, Gallimard, 1980.

31) Eliade, Mircea, Aspecte al mitului, Buc., Ed. Univers, 1978

32) Eliade, Mircea, Cosmologie si alchimie babiloniana , Ed. Moldova,

Iasi, 1991.

33) Eliade, Mircea, De la Zamolxis la Genghis-Han, Bucuresti, Ed.

Stiintifica si Enciclopedica, 1980.

34) Eliade, Mircea, Drumul spre centru, Univers, Buc., 1991.

35) Eliade, Mircea, Eseuri – Mitul eternei reîntoarceri , Buc., Ed.

Stiintifica, 1991.

36) Eliade, Mircea, Faurari si alchimisti, Humanitas, 1996.

37) Eliade, Mircea, Insula lui Euthanasius, Buc., Fundatia Regala pt.

Literatura si Arta, 1943.

38) Eliade, Mircea, Istoria credintelor si ideilor religioase , 4 vol.,

Bucuresti, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, 1986.

39) Eliade, Mircea, Le chamanisme et les techniques archaiques de

l’extase, Payot, Paris, 1978.

40) Eliade, Mircea, Le mythe de l’eternel retour , NRF, Gallimard, 1969.

41) Eliade, Mircea, Mefistofel si androginul, Humanitas, 1995.

42) Eliade, Mircea, Mitul reintegrarii, Vremea, 1942.

43) Eliade, Mircea, Morfologia religiilor, Ed. Jurnalul literar, 1993.

44) Eliade, Mircea, Nasteri mistice, Buc., Humanitas, 1995.

45) Eliade, Mircea, Psihologie meditatiei indiene , Ed. Jurnalul Literar,

1992.

46) Eliade, Mircea, Religions australiennes, Payot, 1972.

47) Eliade, Mircea, Sacrul si profanul, Bucuresti, Humanitas, 1992.

48) Eliade, Mircea, Tehnici Yoga, Univers enciclopedic, Buc, 2000.

249

49) Eliade, Mircea, Traité d’histoire des religions , Paris, Payot, 1974.

50) Eliade, Mircea, Yoga. Nemurire si libertate, Humanitas, Bucu-resti,

1994.

51) Eliadiana, volum omagial, Polirom, Iasi, 1997.

52) Evola, Julius, Metafizica sexului, Buc., Humanitas, 1994.

53) Evola, Julius, Traditia hermetica. Simbolismul ei, doctrina si „Arta

Regala”, Buc., Humanitas, 1999.

54) Evola, Julius, Yoga secreta a puterilor divine, Deceneu, 1995.

55) Fink, Eugen, Le jeu comme symbole du monde, Editions de Minuit,

1960.

56) Gavriluta, Nicu, Culianu, jocurile mintii si lumile

multidimen-sionale, Iasi, Polirom, 2000.

57) George, Sergiu, Al, Arhaic si universal, Eminescu, Buc., 1981.

58) Glodeanu, Gheorghe, Mircea Eliade. Poetica fantasticului si

morfologia romanului existential, Ed. Didactica si Pedagogica, Buc., 1997.

59) Greimas, Alain, Sémantique structurale, Larousse, Paris, 1966.

60) Guitton, Jean, Le temps et l éternité chez Plotin et saint Augustin ,

Librarie de Philosophie, Paris. 1971.

61) Gyurcsik, Ilie, Paradigme moderne, Amarcord, Timisoara, 2000.

62) Hall, Edward T., La danse de la vie, Ed. Du Seuil, 1984,

63) Handoca, Mircea, Eliade, Recif, Buc., 1993.

64) Hawking, Stephen W., Scurta istorie a timpului. De la Big Bang la

gaurile negre, Buc., Humanitas, 1994.

65) Jankelevitch, Vladimir, Tratat despre moarte, Amarcord, Timi-soara,

2000

66) Jung, C.G. Four Archetypes, (În lumea arhetipurilor), Buc., Ed.

„Jurnalul Literar”, 1994.

67) Jung, C.G., Ch. Kerenyi, Introduction à l’essence de la mytho-logie.

68) Jung, Carl Gustav, Simboluri ale transformarii, Universitas, 1999.

69) Koyré, Alexandre, Du monde clos à l’univers infini, Gallimard, Paris,

1973.

70) L’Herne, Nr.33/1978, Mircea Eliade, Arhitecture sacrée et

symbolisme,

71) Lanczkovski, Günter, Einführung in die Religionsphäno-menologie ,

Darmstadt 1992

72) Largier, Niklaus, Zeit, Zeitlichkeit, Ewigkeit , Peter Lang.

250

73) Levi-Strauss, Claude, Antropologie structurala, Paris, 1958.

74) Libera, Alain de, Mistica renana, Timisoara, Amarcord, 1997.

75) Lossky, Vladimir, Teologia mistica a Bisericii de rasarit , Ed.

Anastasia, Buc. 1998

76) Lupascu, Stefan, Universul psihic, Institutul European, 2000.

77) M. Eliade, I.P. Culianu, Dictionar al religiilor, Humanitas, 1996.

78) Marcus, Solomon, Timpul, Albatros, Buc., 1985.

79) Marino, Adrian, Hermeneutica lui Mircea Eliade , Cluj-Napoca,

Dacia, 1977.

80) Marquette, Jacques de, Mistica. Hinduism, Budism, Grecia, Israel,

Crestinism, Herald, Buc., 1997.

81) Nakamura, Hajime, Occident si Orient, Buc., Humanitas, 1998.

82) Nicolescu, Basarab, Stiinta, sensul si evolutia. Eseu asupra lui Jacob

Böhme, Buc., Ed. Vitruviu, 2000.

83) Nicolescu, Basarab, Teoreme poetice, Cartea Româneasca, 1996.

84) Nicolescu, Basarab, Transdisciplinaritatea, Iasi, Polirom, 1999.

85) Otto, Rudolf, Mistica Occidentului si a Orientului , Iasi, Ed.

Septentrion, 1993.

86) Padgett, Alan G., God Eternity and the Nature of Time , St. Martin

Press, 1992.

87) Peters, Francis E., Termenii filozofiei grecesti, Buc., Humanitas,

1993.

88) Pettazzoni, Raffaele, L’omniscienza di Dio.

89) Philo, Quod Deus Immutabilis Sit 6.32, L. Cohn and P. Wendland

Edition of Philo, 1896, 2 vol.

90) Platon, Timaios, în Platon, Opere, vol. III, Univers. Buc. 1985.

91) Plotin, Über Ewigkeit und Zeit, übersetzt, eingeleitet und

kommentiert von Werner Beierwaltes, Vittorio Klostermann, Frankfurt am

Main, 1967.

92) Poulet, Georges, Etudes sur le temps humain, Plon, 1990.

93) Prigogine, Ilya, Isabelle Stengers, Între eternitate si timp, Buc.,

Humanitas, 1997.

94) Puech, Henri-Charles, En quête de la Gnose, Gallimard, 1987

95) Râmbu, Nicolae, Filosofie si nemurire, Agora, Iasi, 1995.

96) Religion. Hermeneutics in Mircea Eliade’s Phnomenology and New

Directions, Den Haag/Paris/New York, 1977.

251

97) Rennie, Bryan S., Reconsiderându-l pe Mircea Eliade , Criterion

Publishing, 1999.

98) Reschika, Richard, Mircea Eliade. Zur Einführung, Junius Verlag,

Hamburg, 1997.

99) Ricoeur, Paul, Temps et récit, Gallimard, 1987.

100) Ries, Julien, Sacrul în istoria religioasa a omenirii , Iasi, Polirom,

2000.

101) Rougemont, Denis de, Iubirea si Occidentul, Buc., Ed. Univers,

1987.

102) Saussure, Ferdinand de, Cours de lingvistique génerale .

103) Simion, Eugen, M. Eliade, spirit al amplitudinii , Demiurg, Buc.,

1995.

104) Steinhardt, Nicolae, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca

1991.

105) Stephane Lupasco, volum colectiv, Ed. Basarab Nicolescu.

106) The Cambridge History of Latter Greek and Early Medieval

Philosophy, A. H. Armstrong ed. Cambridge Univ. Press, 1967.

107) Timp si melancolie, Timisoara, Hestia, 1996.

108) Unamuno, Miguel de, Despre sentimentul tragic al vietii la oameni

si popoare, Institutul European, Iasi, 1995.

109) Underhill, Evelyn, Mistica, Cluj, Biblioteca Apostrof, 1995.

110) Ungureanu, Cornel, M. Eliade si literatura exilului , Buc., Viitorul

românesc, 1995.

111) Ursache, Petru, Camera Sambo: introducere în hermeneutica lui M.

Eliade, Iasi. Universitatea «Al. I. Cuza», 1999.

112) Velasco, J. Martin, Introducere în fenomenologia religiei , Iasi,

Polirom, 1997.

113) Vieillard-Baron, J-L, Problema timpului, Paideia, Buc, 2000

114) Wunenburger, Jean J., Sacrul, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2000

115) Wunnenburger, Jean Jacques, Viata imaginilor, Cluj-Napoca,

Cartimpex, 1998.

116) Yates, John C., The Timelessness of God, University Press of

America, 1990.

117) Zimmer, Heinrich, Mituri si simboluri în civilizatia indiana , Buc.,

Humanitas, 1994.

252

Summary

A wide range of papers has been already published on Mircea Eliade,

many of which are very interesting and intriguing. Our approach envisages

an all encompassing and at the same time coherent, views of Eliade’s work.

It is now beyond debate that the personality of the great historian of

religions was extremely complex, his fields of activity including both the

realm of science and that of fiction. Such a perspective requires some

detachement from both and implicitly adopting a third, neutral position.

The problem of time has been and will continue to be a permanent

subject of thought. Our study is not direct approach; it will try instead to

account for the structure and stages of transcending time. The fundamental

idea is to find and pursue a series of constants, which could facilitate the

elaboration of a set of criteria for the classification of such an experience. In

order to justify the necessity of a systematic and scientific approach. The

two main coordinates have been the following. First an in-depth

investigation of the phenomenon of time transcending has been proposed

and secondly a horizontal plan for the analysis of the multiple forms of this

phenomenon has been added.

Eliade’s vision on time is of a binary nature. Temporality is seen as the

prophane and sacred time, that as historical time against eternity. The sacred

dimension necessarily excludes the prophane one. In other words the two are

mutually exclusive a third being out of the question.

The problem, which arises, is that Eliade’s perspective is based on

Aristotelic logic. If we attempted to integrate it into a broader general

context, we could say that this type of logic is not the only one. On the basis

of relatively recent research in this domain which take account of the

253

advances of the hard sciences, such as quantum physics, which bear out the

metaphisical intuitions of mystics, we can safely say this type of binary

logic is not the only one. Quantum physics is based on a ternary logic with

an included third. When comparing the two types of logic the complexity of

the latter becomes immediately obvious. The Aristotelic appears to be valid

up to a certain point. It is limited and fails to encompass the complexity of

the real. This not is not to do with substituting one view for another but with

admitting its inherent limitations as well as its scope. The course Eliade

takes is therefore not mistaken; rather it needs, as will be later shown, to

will be completed.

What does this completion consist of? This question refers to what this

new type of logic presuposes. As its very name suggests presuposes a third

term which adds up to the binary relation. Actually this third term is what

results from the union of the two and represents the solution to the

“either…or” problem namely “both…and”. This is also a solution of the

incompatibility between the historical and eternal dimensions of time as a

third level will encompass them both at the same time. The simultaneity of

such a configuration can only be understood by going beyond Aristotelic

logic into logic a polivalent and mistic. This constitutes the very essence of

the present study. This third level it’s not a fashionable speculation; it

commonly features in the works of the mistics. The Neoplatonic One, the

Christian Deity, the Hindu Brahman or the concept of filled void in quantum

Physics, all circumscribe a complex reality. More important, it represents a

higher-order unity in which contradictions are solved by aquiring a new

significance.

The instruments have thus been created for the analysis of every

gesture in transcending tempotality. In this way the experience described in

Eliade’s fiction will cease to appear random and incoherent will relate to a

broader context.

254

Cuprins

I. Preliminarii explicative în ceea ce priveste conceptul de

timp

7

II. Timp si metoda

………………………………………………………………..

15

1) Scurt istoric al cercetarii fenomenului religios pâna la

Mircea Eliade

……………………………………………………………….

17

a) Metoda fenomenologica ……………………………………………. 19

b) Dimensiunea hermeneutica ……………………………………….. 22

c) Scoala sociologica ……………………………………………………. 23

d) Metode moderne: Jung, Levi-Strauss si structuralismul … 24

e) Rezumatul diferitelor atitudini fata de istorie si timp

……..

26

2) Introducere în metoda lui Mircea Eliade. Statutul istoriei

în interpretarea fenomenului religios

……………………………….

27

a) Mircea Eliade între traditie si inovatie în interpretarea

faptului religios

…………………………………………………………….

28

b) Istorie si istoric al religiilor în acceptiunea lui Eliade …… 29

c) Gândire mitica – gândire sistemica? …………………………… 33

d) Eliade între istorie si structura

…………………………………….

34

e) Concluziile capitolului ……………………………………………… 36

3) Structura sau

istorie?………………………………………………….

38

a) O posibila relatie între istorie si structura ……………………. 39

b) Caracteristicile relatiei dintre istorie si structura: Gilbert

255

Durand ……………………………………………………………………….. 41

c) Culianu si o posibila rasturnare a relatiei timp-structura .. 43

d) Concluziile capitolului ……………………………………………… 50

4) Spre o noua configuratie …………………………………………… 53

a) În cautarea unei baze comune de discutie ……………………. 55

b) Conturarea noului tip de contradictie

…………………………..

56

c) Concluziile capitolului ………………………………………….. 59

III. Timp si perspectiva ……………………………………………………….. 61

1) Perspectiva lui Mircea Eliade

……………………………………..

63

a) Problema eternitatii: miscare sau stare pe loc ………………. 65

b) Dualul si ternarul …………………………………………………….. 70

2) Premise pentru o perspectiva morfologica ………………….. 72

3) Religia Mamei vs. religia Tatalui …………………………. 80

4) Perspectiva de suprafata sau orizontala ………………………. 92

a) Ipostaza iubitei, o alta paradigma? ……………………………… 94

b) Cum se stabileste apartenenta la o paradigma?

……………..

99

c) Cum pot fi analizate fenomene în interiorul unei

paradigme? …………………………………………………………….. 100

d) Fundamentarea teoretica a originii acestor paradigme ….. 104

5) Perspectiva verticala sau de adâncime ………………………… 104

a) Nivelul vertical, nivel vertical – privire de ansamblu în

exemple concrete …………………………………………………………. 105

b) Evaluarea rezultatelor

………………………………………………..

108

6) Ipostaze si sensuri ale timpului în opera lui Eliade

…………

110

a) Mitul lui Narada ………………………………………………………. 110

b) Mitul lui Indra …………………………………………………………. 114

c) Timpul semnificativ …………………………………………………. 121

d) Eternitatea relativa …………………………………………………… 124

e) În cautarea unei solutii ……………………………………………… 127

256

f) Mântuirea dincolo de eternitate ………………………………….. 129

IV. Timp si religie ……………………………………………………………….. 135

1) Timpul în religia Mamei …………………………………………… 137

a) Timpul în fenomenul Yoga ……………………………………….. 137

b) Alte curente religioase din paradigma materna

……………..

148

2) Timpul în religia Tatalui …………………………………………… 157

a) Crestinismul ca religie a Tatalui

………………………………….

164

b) Privire generala asupra problemei timpului în crestinism 166

c) Timpul în Grecia antica (structura si nivele)

…………………

167

d) Notiunea de eternitate (cu sau fara durata) ………………….. 170

e) Plotin si problema Unului …………………………………………. 172

f) Timp vs. eternitate (includerea tertului) ……………………… 174

g) Structura temporala în crestinism (eternitatea crestina)

….

179

h) Meister Eckhart si problema Deitatii ………………………….. 182

i) Meister Eckhart si „urcarea” efectiva a treptelor timpului 185

j) Cioran si problema Deitatii

…………………………………………

186

k) Omul-îndumnezeit si „arhitectonica” sa. Un al patrulea

nivel? …………………………………………………………………….. 188

l) Omul îndumnezeit între eternitate si neantul divin

…………

191

1) Dumnezeu întrupat si deitatea …………………………………… 192

2) Dumnezeu si Omul îndumnezeit. „Prezentul etern” vs.

„prezentul fara prezent” …………. …………………………………… 195

m) Forma temporala în care traieste Omul îndumnezeit

( „ c l i p a – e x a i p h n e s ” )

…………………………………………………..

199

n) Alte structurari temporale în Evul Mediu ……………………. 200

257

V. Concluzii ………………………………………………………………………. .. 203

Note ……………………………………………………………………………………. 224

Bibliografie selectiva

…………………………………………………………….

244

S u m m a r y

……………………………………………………………………………..

249

258