Problema Minoritatilor In Romania Anilor 20

Minorități în România

Cuprins

Introducere

Capitolul 1. România și contextul politic

Finalizarea primului Război Monidial

Tratataul de la Trianon

Situația generală a minorităților de pe teritoriul României

Capitolul 2. Situația evreilor din România în anii 20

2.1. Participarea evreilor la viața politică

2.2. Participare evreilor la viața culturală

2.3. Participarea evereilor la viața economică

Capitolul 3. Situația minorităților maghiare din România anilor 20

3.1. Minorități maghiare în zona Transilvaniei

3.2. Implicarea minorităților maghiare în viața politică și culturală a României anilor 20

3.3. Relația minorităților maghiare cu populația română în anii 20

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Capitolul 1. România și contextul politic

1.1.Finalizarea primului Război Monidial

Aproape de finalizarea primului război modnial, victoria Antantei, era tot mai sigură. Astfel în alul 1918, puterile occidentale, au hotărât soarta regiunilor balcanice. În aceste condiții, Guvernul Marghiloman avea să demisineze la finalul lunii cotombire 1918. În locul acestuia a venit un guvern condus de generalul Coandă, care a ordonat pregătirea pentru război, astfel patru zile mai târziu, România este din nou înarmată. Această bătălie s-a finalizat cu un armistițiu soluționat la Compiegne.

După finalizarea actelor militare din Occident, zona balcanică a continuat, unde au început luptele pentru teritoriile fostului imperiu Austro-Ungar. Acest mare imperiu este înfrânt, iar deciziile cu privire la viitorul acestuia au revenit Occidentului. Soarta Ungariei era hotărâtă prin definitivarea Tratatului de la Trianon, prin care României îi revenea Transilvania.

Austro-Ungarea era una dintre marile puteri, însă soarta acesteia fusese hotărâtă prin intermediul înfrângerilor suferite de aceasta în timpul primului război mondial. După ce împăratul Carol Franz Joseph a murit în 1916, era făcută publică dorința de a tranforma a monarhia într-un stat federal. Întâmplarea avea să se petreacă, însă ceva mai târziu.

Austro-Ungaria nu mai avea nici o șansă, decidenții occidentali. În această problemă, un rol important îl avea Marea Britanie. „Dar popoarele din imperiu o iau înaintea diplomaților și decid soarta lor. La data de 12 octombrie, Partidul Național Român din Transilvania adoptă Declarația de autodeterminare, redactată de Vasile Goldiș, în conformitate cu dreptul național al fiecărei națiuni de a fi propriul său stăpân.”

Șase zile mai târziu, această Declarația a fost citită în Parlamentul de la Budapesta de către Alexandru Vaida Voevod, în timp ce la Viena, Iuliu Maniu concentrat 70.000 de soldați transilvăneni din armata austro-ungară și i-a condus spre Transilvania. Astfel, Consiliul Central Național Român, fondat pe 03 noiembrie 1918, de reprezentanți ai Partidului Național Român și Partidul Social Democrat, preia controlul Transilvaniei, profitând și de rapida dezintegrare a aparatului administrativ maghiar.

Între timp, fapte similare au avut loc în Bucovina, unde în data de 27 octombrie, un Consiliu Național Român a fost creat, condus de Iancu Flondor, care și-a exprimat dorința ca Bucovina să se unească cu România, de fapt, a proclamat unirea, necondiționat, și cu mare entuziasm la Cernăuți, pe 28 noiembrie 1918. Guvernul lui Károlyi Mihály, format la 31 octombrie la Budapesta, având ca ministru de naționalități democrat Jaszi Oszkar, a încercat să negocieze cu Consiliul Național Român Central.

Negocierile au avut loc la Arad, între 13 și 15 noiembrie, dar nu au reușit. În același timp, guvernul maghiar a semnat la 13 noiembrie armistițiul de la Belgrad cu generalul Franchet d'Esperey, șeful armatei din Orient. O limită arbitrară între Ungaria și Transilvania a fost proiectată, care lăsa sub autoritatea Budapestei orașe ca Satu Mare, Oradea, Beiuș, Arad și regiuni istorice ca Banat (sub administrația sârbă), Crișana, Maramureș. Acest fapt i-a pus în gardă pe români. Consiliul Național a decis să convoace, la 18 noiembrie / 1 decembrie, la Alba-Iulia, o Adunare națională a românilor din Transilvania și Ungaria.

Această Adunare urmau a fi aleși 600 de deputați pe bază de vot universal și 628 reprezentanți ai organizațiilor și societăților culturale. Toți românii din Transilvania, Crișana și Maramure erau într-o atmosferă de mare entuziasm popular. Pentru 12 zile au fost aleși 5 reprezentanți pentru fiecare circumscripție electorală, în cadrul 1910. Revendicările alegătorilor: unirea cu România, reformă agrară, votul universal. Cei 1228 de deputați s-au adunat în sala Cazinoului din Alba Iulia, în timp ce în oraș circa 100.000 de oameni (având funcția de juriști ai veremii) așteptau luarea deciziilor. Toate categoriile sociale și ambele biserici au fost reprezentate. De asemenea, au participat reprezentanți ai tuturor regiunilor istorice românești.

Pe data de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, deputații au decis în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, păstrând în același timp o autonomie locală, în conformitate cu normele democratice, inclusiv egalitatea naționalităților și religiilor.

La Alba-Iulia, lucrurile s-au petrecut similar, în data de 25 noiembrie, de fapt un plebiscit a tuturor românilor din monarhia austro-ungară a avut loc. De asemenea, la Alba-Iulia, cu prilejul Adunării, Consiliul Național Român a adunat din 200 de membri aleși, 50 de membri. În ziua următoare, acest Consiliu a numit un guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, condus de Iuliu Maniu. Consiliul a trimis o delegație la București, condusă de episcopul de Caransebeș, Miron Cristea (viitorul patriarh din România), care, pe 1 decembrie, a prezentat Declarația de la Alba-Iulia a Regelui Ferdinand 1. Pe 11 decembrie, regele Ferdinand promulgă decretul de unire, implicând (inclusiv Bucovina și Basarabia). Protestele guvernului Károlyi la Budapesta sunt inutile.

1.2. Tratataul de la Trianon

Tratatul de la Trianon este tratatul de pace încheiat la sfârșitul primului război mondial de către Aliați din Primul Război Mondial, pe de o parte, și Ungaria, văzută ca un succesor al Austro-Ungariei, pe de altă parte. Acesta a stabilit granițele Ungariei și a reglementat situația internațională. Ungaria a pierdut mai mult de două treimi din teritoriul său, aproximativ două treimi din locuitorii săi în conformitate cu tratatul și 4,3 milioane de etnici maghiari. Principalii beneficiari ai ajustării teritoriale au fost România, Cehoslovacia, și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor. Tratatul a fost semnat la 4 iunie 1920 la Grand Trianon Palatul de la Versailles, Franța.

După ce armata română a avansat dincolo de această linie de încetare a focului, puterile Antantei au cerut Ungariei să recunoască noile teritorii câștigate de Romaniei cu o noua linie de stabilit de-a lungul râului Tisa. În imposibilitatea de a respinge acești termeni, deși nu dreau să îi accepte, liderii din Republica Democrată Maghiară au demisionat și comuniștii au preluat puterea.

Repulica Maghiară Sovietică s-a format, iar reprezentanții Armatei Roșii dețineau controlul. Această armată a înregistrat rapid un succes împotriva armatelor cehoslovace și a făcut posibil ca Ungaria să ajungă aproape de fosta graniță poloneză, separând astfel Cehoslovaci și trupele romane.

După o încetarea focului maghiar-cehoslovac, semnat la 1 iulie 1919, Armata Roșie maghiară a eliberat Slovacia până la 4 iulie, iar puterile Antantei au promis Ungariei că va invita o delegație maghiară la Conferința de Pace de la Versailles. În cele din urmă, această invitație nu a fostrealizată. Ungaria, susținută de Armata Roșie au atacat la granița râului Tisa, la 20 iulie 1919. După lupte intense, care a avut loc cinci zile, Armata Roșie maghiară s-a prăbușit. Armata Regală română a mărșăluit în Budapesta, la 4 august 1919, iar cu aceasta, Monarhia Austro-Ungară s-a destramat.

La 1 decembrie 1919, delegația maghiară a fost invitată oficial la Conferința de Pace de la Versailles, cu toate acestea, noile granițe ale Ungariei au fost aproape finalizate, fără prezența maghiarilor. Pe 4 iunie 1920 a delegației maghiară a fost pusă să semneze un tratat prin care se tăia 2/3 din suprafața Ungariei de atunci, iar părți din aceste teritorii au fost oferite vecinilor săi. Granițele finale ale Ungariei au fost definite prin Tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, iar pe lângă teritoriile menționate anterior, acestea nu includ:

Restul Transilvaniei, împreună cu fostul zona de Est a Ungariei, care au devenit parte din România;

Ucraina Subcarpatică, care a devenit parte a Cehoslovaciei, în conformitate cu Tratatul de la Saint-Germain în 1919;

Cele mai multe din Burgenland, care au devenit parte din Austria, de asemenea, în conformitate cu Tratatul de la Saint-Germain;

Medjimurje și Prekmurje, care a devenit parte a Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor.

Astfel, prin tratatul de la Trianon, care a a fost semnat după primul război mondial 1919-1920, Ungaria a pierdut 2/3 părți din zona în favoarea României (Transilvania), Iugoslavia (Voivodina), Croația, Baranya și Slavonia, Slovacia (Felvidék), curent parte a Ucrainei (Transcarpatia) și o mică parte în Austria (Burgenland).

Conform lui, „Statul dualist austro-ungar a fost organizat pe baza principiilor democratice

burgheze și a asigurat cadrul dezvoltãri rapide a economiei capitaliste, a modernizării întregii societăți, prin dezvoltarea culturii și a învățământului. Deși națiunile din dubla monarhie nu au primit drepturi colective, totuși au avut asigurate drepturi și libertãþi personale, ceea ce le-a permis o consolidare a conștiinței naționale și o înflorire a culturii proprii. Regimul dualist a permis organizarea politică a națiunilor din monarhie, favorizând în felul acesta formarea unei clase politice conștiente și capabilă să conducă lupta națională până la desprinderea din imperiu. Astfel se explică succesul luptei naționale a națiunilor de la sfârșitul Primului Război Mondial, când, prin constituirea statelor independente, au contribuit la destrămarea Imperiului Austro-Ungar, românii din Transilvania hotârând unirea cu România.”

Prin Tratatul de la Trianon, orașele Pécs, Mohács, Baja și Szigetvár, care erau sub administrația Iugoslavă după noiembrie 1918, au fost atribuite Ungariei. Un comitet de arbitraj, din 1920 a atribuit părți de mici dimensiuni fostelor județe nordice ale Regatului Ungariei, cu populație majoritar poloneză. Comparativ cu fostul Regat al Ungariei, populația ungarie post-Trianon a fost redusă de la 20.800.000 la 7000.000 și zona sa de teren a scăzut cu 72%. După 1918, Ungaria nu a avut acces la mare, pe care le-a avut în mod direct prin intermediul liniei de coastă Rijeka și indirect, prin Regatul Croația-Slavonia.

Tratatul de pace a fost cel mai greu tratatul semnat vreodată de către un singur stat. Regatul Ungariei, care a avut peste 325.000 de km pătrați a fost redus cu 232.000 de km pătrați, sau 71,4%, și a rămas pe 93.000 km pătrați.

Ungaria a pierdut:

– 61,4% din terenurile arabile;

– 88% din păduri:

– 62,1% din căile ferate;

– 64,5% din drumuri;

– 83,1% din producția anuală de fier;

– 55,7% din facilitățile și companiile sale industriale;

– 67% din companiile sale financiare și de credit;

– 100% din aur, producția de sare, cupru-argint.

Numai România are 102.000 km pătrați de teren din Ungaria (toată Transilvania), aceasta înseamnă o parte mai mare decat Ungaria a ramas cu 93.000 km pătrați. Choslovacia a primit 63.000 km pătrați de teren din Ungaria și noul Regat stabilit al Iugoslaviei aproximativ la fel. În Vestul Ungariei, Tratatul de pace a anexat 4.000 km pătrați Austriei, singurul caz în istorie când un stat este înfrânt de un altul care avea teritorii comune.

Puterile Aliate au pretins „principiul naționalității”, care prin intermediul grupurilor etnice sunt determinate frontierele statelor. Dar dacă ne uităm cu atenție la cianciare și de credit;

– 100% din aur, producția de sare, cupru-argint.

Numai România are 102.000 km pătrați de teren din Ungaria (toată Transilvania), aceasta înseamnă o parte mai mare decat Ungaria a ramas cu 93.000 km pătrați. Choslovacia a primit 63.000 km pătrați de teren din Ungaria și noul Regat stabilit al Iugoslaviei aproximativ la fel. În Vestul Ungariei, Tratatul de pace a anexat 4.000 km pătrați Austriei, singurul caz în istorie când un stat este înfrânt de un altul care avea teritorii comune.

Puterile Aliate au pretins „principiul naționalității”, care prin intermediul grupurilor etnice sunt determinate frontierele statelor. Dar dacă ne uităm cu atenție la cifrele, care vorbesc, noile frontiere nu au fost imparțiale, s-a făcut apel numai la „principiile naționalității” popoarelor.

Concepția istoriciulor maghiari este aceea că cei 1000 de ani buna stare de funcționare a Ungariei, o dată împărțită în bucăți mici, pur și simplu nu au putut fi păstrați prin intermediul statelor nou-înființate, care au reușit să supraviețuiască pentru scurt timp.

Iugoslavia care a luat naștere la Trianon, a dispărut în cel mai sângeros mod, Cehoslovacia, de asemnea a dispărut, fragmentându-se în două. România, care a primit Transilvania pur și simplu nu a reușit să creeze o democrație pe deplin funcțională a statului de drept bazat pe egalitatea pentru toți cetățenii fața legi. Toate acestea, sunt după părerea teoreticienilor maghiari un argument că tratatul în sine nu a fost un mare succes, așa cum a fost planificat, ci mai degrabă un eșec mare.

Germania și Austria, cu tratatul de pace, au fost destul de „blând” pedepsite în comparație cu Ungaria, care a pierdut 2/3 din suprafața și 4,5 un milion de maghiari au ajuns în statele nou înființate. Transilvania oferită României Mari, avea o parte din populația maghiară.

Aceste consecințe istorice, aveau să hotărască soarta minorităților maghiare din România, cer autonmia județelor în care populația maghiară este majoritară. Aceștia sunt de părere că tratatele conțineau clauze care în mod clar descriau și garantau drepturile fundamentale ale minorităților. Este vorba de drepturi precum:

dreptul de a folosi limba maternă;

predare în școli și o autoritate guvernamentală;

dreptul la liberă exprimare prin utilizarea propriei limbi, în mod public și în ziare și radio, dar acest lucru nu a fost niciodată respectat.

În concepția istricilor maghiari, angajamentele și obligațiile semnate la Tratatul de la Trianon erau legate de drepturile fundamentale ale omului, însă ale minorităților nu au fost niciodată respectate de către statele care „ș-au crescut” teritorial pe cheltuiala Ungariei.

Acuzele acestora se îndreaptă asupra Iugoslaviei, Cehoslovaciei și României Mari, cum că acestea au fost interesate de atingerea propriilor obiective naționale. Ca un exemplu, pana în anul 1913, sub conducerea maghiară, din Transilvania, au existat 5032 de școli publice, dintre care 2482 au fost maghiare, 2230 română, 282 germană (aparținând sașilor) și 58 de alte naționalități. În 1931, sub conducerea română numărul de școli primare a scăzut pentru a șterge avantajele maghiarilor.

Maghiarii au cerut, de asemenea, să se realizee un referendumul pentru a le domonstra puterilor Aliate că ei sunt majoritari în zonă, însă acestea au refuzat solicitarea acestora. Din această cauză, Ungaria este destul de reticentă la normele vesticilor, care, în numele „deomocarației”, au determinat soarta populației maghiare, fragmentată și trimisă la voia statelor vecine.

Conform recensământului din 1910, cel mai mare grup etnic din Regatul Ungariei au fost ungurii, care au fost de aproximativ 48% din întreaga populație (sau 54% din populația de pe teritoriul menționat ca „Ungaria” și anume, cu excepția Croației și Slavonia). Regatul Ungariei nu a fost un stat-națiune cum au fost multe națiuni din Europa de Vest.

Diferența între granițele Regatului Ungariei în Austro-Ungaria și noul stat independent Ungaria după Tratatul de la Trianon, este una majoră. Pe baza recensământului din 1910, unii demografii cred că recensământul din 1910 a supraevaluat procentul populației maghiare, arătând spre discrepanța dintre o creștere improbabil mare a numărului de maghiari și scăderea numărului altor naționalități. Ei susțin, de asemenea, că au existat rezultate diferite la recensămintele anterioare ale Regatului și recensămintele ulterioare în noile state. O altă problemă cu interpretarea rezultatelor recensământului este că recensământul din 1910 nu a înregistrat etnia respondenților, ci doar limba (dacă aceasta a fost „limba maternă” sau „limba vorbită cel mai frecvent”) și religia, astfel, numărul populației ca minoritate etnică de pe Regatul Ungariei, conform recensământului ar putea de fapt să nu corespundă cu realitatea, mai ales dacă datele sunt tratate după limba vorbită a acestra, dearece este posibil ca minoritarii să fi vorbit limba maghiară, fiind constrânși de unguri.

Deși teritoriile fostei Regatul Ungariei, care au fost atribuite prin tratat statele vecine, părerea generală este că aceste teritorii aveau o majoritate a populației non-ungare. Acestea au inclus, de asemenea, minoritățile maghiare semnificative. Astfel dintr-un număr total de 3,318,000 de maghiari, aceștia au fost repartizați după cum urmează:

Numărul maghiarilor în diferite țări, pe baza datelor recensământului din 1910.

În Slovacia: 885000 – 30%;

 În Transilvania (România): 1662000 – 32%;

În Voivodina (Serbia): 420.000 – 28%;

În Transcarpatia (Ucraina): 183000 – 30%;

În Croația: 121000 – 3,5%;

În Slovenia: 20800 – 1.6%;

În Burgenland (Austria): 26200 – 9%.

Populația din teritoriile menționate pe baza datelor recensământului din 1910:

– În Slovacia (Cehoslovacia): 1687977 slovaci și alți 1233454 (cea mai mare parte maghiari – 886044, germani, ruteni și rromi) în conformitate cu recensământul din 1921, cu toate acestea, au existat 1941942 slovaci și alții 1058928 locuitori ai căror origine nu este cunsocută.

– În Ucraina Subcarpatică (Cehoslovacia): 330010 ruteni și alți 275932 (mai ales maghiari, germani, români, slovaci).

– în Transilvania (România): 2829454 români și alți 2428013 (cea mai mare parte maghiari și germani);

– În Voivodina și Croația-Slavonia (Iugoslavia): 2756000 sârbo-croați și alți 1366000 (mai ales maghiari și germani);

– În Burgenland (Austria): 217072 germani și alții 69858 (în principal, croati și maghiari).

Pe de altă parte, un număr considerabil de alte naționalități au rămas în granițele noului Ungariei. Conform recensământului din 1920 10,4% din populație vorbea una din limbile minoritare ca limbă maternă:

– 551211 germană (6,9%);

– 141882 Slovacă (1,8%);

– 23760 română (0,3%);

– 36858 croat (0,5%);

– 17131 sârb (0,2%);

– 23228 alte dialecte: slava la Sud, în special Bunjevac și Sokac (0,3%) și slovenă aproximativ 7.000 de persoane.

Oficial, tratatul a fost destinat să fie o confirmare a conceptului dreptului de autodeterminare a națiunilor și a conceptului de state-națiune în locuirea imperii multinaționale vechi. Din punctul de vedere al majorității non-maghiare care locuiau în fostul Regatul Ungariei, după secole de dominație străină, cele mai multe dintre popoarele din fosta Austro-Ungaria au ajuns la dreptul de autodeterminare și independență, și s-au unit cu alți membri ai națiunii lor. De-a lungul celor cincizeci de ani, națiunile balcanice au câștigat independența față de Imperiul Otoman în declin; acum aliații victorioși au văzut sarcina lor ca finalizarea același proces mai la nord după dizolvarea Imperiului Habsburgic.

Pe de altă parte, maghiarii (și unii istorici non-maghiare), susțin că motivul real al tratatului a fost pur și simplu o încercare de a demonta o mare putere în Europa Centrală. Principala prioritate a puterilor Vestice a fost aceea de a preveni o renaștere a Germaniei și, prin urmare, au decis că aliații săi din regiune, Austria și Ungaria, ar trebui să fie destrămate.

Comparativ cu Regatul Ungariei, post-Trianon Ungaria au avut cu 60% mai puțină populație și rolul său în regiune a slăbit în mod semnificativ.

Consecințele tratatului sale sunt dezbătute în politica din Europa Centrală și în prezent. Principala controversa cu privire la Tratatul de la Trianon se referă la granițele Ungariei. În timp ce marea majoritate a zonelor care au fost parte a Regatului Ungariei, dar nu au fost parte a țării independent după Tratatul au fost locuite de naționalități non-maghiare, au existat, de asemenea, mai multe zone locuite preponderent de maghiari care nu au fost amplasați în interiorul granițelor din Ungaria după tratat, existând periodic îngrijorarea cu privire la tratamentul acestor comunități etnice maghiare din statele vecine.

Zone cu populație de origine maghiară semnificativă include Ținutului Secuiesc în estul Transilvaniei și unele zone de-a lungul noii granițe română-maghiare, sudul Slovaciei (a se vedea: Komarno, și mai ales sudul Slovaciei, cum ar fi Csallóköz), părțile de sud ale Carpato -Ucraina, părțile nordice din Voivodina (a se vedea: grupuri etnice din Voivodina) etc.

1.3. Situația generală a minorităților de pe teritoriul României

Pentru perioada interbelică singurul recensământ complet al populației din România a fost făcută în 1930, în timp ce restul referințelor statistice sunt doar aproximative. Potrivit acestuia, populația țării a fost de 18.052.896 de oameni, 2,5 milioane mai mult decât în ​​1920. Din punctul de vedere al stocului etnice, românii reprezentau majoritatea populației, atât înainte, cât și după primul război mondial, ceea ce reprezintă aproximativ 92% din Vechiul Regat și circa 70% din întreaga populație a României Mari, în 1920. În război au murit circa 335.000 de soldați, care, împreună cu populația civilă ucisă în timpul luptelor, reprezenta o zecime din populația din România. Populația România a numărat în 1919, 16.250.000 de milioane de locuitori, din care, 30% nu au fost etnici români.

Maghiari 19,3%

Evreii 5,3%

Ucrainenii 4,7%

Germani 4,3%

În comparație cu perioada de dinainte de război, numărul românilor care trăiesc în afara granițelor statului român a scăzut semnificativ. Astfel:

250.000 în SUA;

230.000 în Iugoslavia,

60.000 în Bulgaria,

24.000 în Ungaria.

Minorităților naționale a trăit cea mai mare parte din provinciile istorice a revenit la patria:

Maghiari: 29% din populația Transilvaniei și 23% din cea a Crișanei și Maramureșului;

Germani: 24% din locuitorii Banatului și 8% dintre cei din Transilvania;

Evrei: 30% din populația urbană din Bucovina, 27% de a Basarabiei și 23% din cea a Moldovei.

După 1918 au fost, de asemenea, emigrări în străinătate, însă nesemnificative:

– 200.000 de maghiari din Transilvania în Ungaria;

– 42.000 de turci din Dobrogea în Turcia;

– 67,646 emigranți plecați în SUA, între 1921 și 1930, cei mai multe dintre ele evreii din România au emigrat după cum urmează:

22.000 de evrei din URSS au trecut între 1918 și 1921 în Basarabia;

în anii '20 aproximativ 20.000 de români, care au imigrat în SUA înainte de război, s-au întors în Transilvania și Bucovina.

Bibliografie

Buzatu, Gheorghe, România în ecuația războiului și a păcii, Editura Mica Valahie, București, 2009;

Buzatu, Gheorghe (coord.), Trecutul la judecata istoriei, Editura Mica Valahie, bucurești, 2006;

Cîrstea, Marusia, Relații diplomatice anglo-române, Editura Universitatea din Craiova, Craiova, 2003;

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic Gold, București;

Djuvara, Neagu, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Editura Humanitas, București, 2008;

Dumitrescu, Doru (coord.); Căpiță, Carol; Manea, Mihai, Istoria minorităților naționale din România, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2008;

Durandin, Catherine, Histoire des Roumains, Editura Perrin, Paris, 1995;

Duțu, Alesandru, Evoluții diplomatice și teritoriale în Europa în secolele XIX-XXI, Editura Editura Fundației "România de Mâine", București, 2008;

Giurescu, Dinu, Istoria României în date, Editura Enciclopedică, București, 2003;

Istoria Transilvaniei, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2005;

Macartney, C.A., Hungary and Her Successors: The Treaty of Trianon and Its Consequences, 1919-1937, Publisher Simon Publications, UK, 2001;

Otu, Petre, Alexandru, Alesandru, Duțu, Mircea, Soreanu, Madgearu, 100 de mari bătălii din istoria României, Editura Orizonturi, București, 2009;

Owsinski, Jan; Eberhardt, Piotr; Ethnic Groups and Population Changes in Twentieth-Century Central-Eastern Europe, Publisher M E Sharpe Inc, New York, 2003;

Pelin, Mihai, Diplomație de război, Editură Elion, București, 2005;

Pop, Ioan-Aurel, Istoria românilor, Editura Grupul Editorial Litera, Cluj-Napoca, 2010;

Scurtu, Ioan (coord.), Otu, Petre, Istoria românilor, vol. III România întregită (1918-1940), Editura Enciclopedică, București, 2003;

Scurtu, Georgiana, Din istoria diplomației europene, Editura Cartea Universitară, București, 2006;

Soulet, Jean-Francois, Istoria Europei de Est de la al doilea război mondial până în prezent, Editura Polirom, Iași, 2006;

Bibliografie

Buzatu, Gheorghe, România în ecuația războiului și a păcii, Editura Mica Valahie, București, 2009;

Buzatu, Gheorghe (coord.), Trecutul la judecataistoriei, Editura Mica Valahie, bucurești, 2006;

Cîrstea, Marusia, Relații diplomatice anglo-române, Editura Universitatea din Craiova, Craiova, 2003;

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic Gold, București;

Djuvara, Neagu, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Editura Humanitas, București, 2008;

Dumitrescu, Doru (coord.); Căpiță, Carol; Manea, Mihai, Istoriaminoritățilornaționale din România, EdituraDidacticășiPedagogică, București, 2008;

Durandin, Catherine, Histoire des Roumains, Editura Perrin, Paris, 1995;

Duțu, Alesandru, Evoluții diplomatice și teritoriale în Europa în secolele XIX-XXI, Editura Editura Fundației "România de Mâine", București, 2008;

Giurescu, Dinu, Istoria României în date, Editura Enciclopedică, București, 2003;

IstoriaTransilvaniei, Institutul Cultural Român, Centrul de StudiiTransilvane, Cluj-Napoca, 2005;

Macartney, C.A., Hungary and Her Successors: The Treaty of Trianon and Its Consequences, 1919-1937, Publisher Simon Publications, UK, 2001;

Otu, Petre, Alexandru, Alesandru, Duțu, Mircea, Soreanu, Madgearu, 100 de maribătălii din istoriaRomâniei, EdituraOrizonturi, București, 2009;

Owsinski, Jan; Eberhardt, Piotr; Ethnic Groups and Population Changes in Twentieth-Century Central-Eastern Europe, Publisher M E Sharpe Inc, New York, 2003;

Pelin, Mihai, Diplomație de război, Editură Elion, București, 2005;

Pop, Ioan-Aurel, Istoriaromânilor, EdituraGrupul Editorial Litera, Cluj-Napoca, 2010;

Scurtu, Ioan (coord.), Otu, Petre, Istoria românilor, vol. III România întregită (1918-1940), Editura Enciclopedică, București, 2003;

Scurtu, Georgiana, Din istoria diplomației europene, Editura Cartea Universitară, București, 2006;

Soulet, Jean-Francois, Istoria Europei de Est de la al doilea război mondial până în prezent, Editura Polirom, Iași, 2006;