Problema Antifrauda In Finantarea Politicilor Europene

Capitolul I Problema antifraudă în finanțarea politicilor europene

Cadrul instituțional comunitar

Ideea unității europene nu este un lucru nou, o creație contemporană, aceasta a existat de secole însă eforturile de promovare a acestei idei au început odată cu sfârșitul Primului Război Mondial, întărită și pusă în practică abia după al Doilea Război Mondial.

Odată cu încheierea Primului Război Mondial, am asistat la apariția ideii de federație europeană, exprimată de contele Coudenhove-Kalergi, în cartea sa ”Pan-Europe”, publicată în 1923, acesta punând accent pe cooperarea la scară largă pe baza renunțării la suveranitate.

Uniunea Europeană a luat naștere pe ruinele celui de al Doilea Război Mondial prin trecerea de la stadiul de proiecte la transpunerea în practică a ideii de Uniune Europeană. Pe fondul urmărilor celui de-al Doilea Război mondial trebuia avut în vedere atât refacerea economiei aflate în impas cât și prevenirea declanșării unei alte conflagrații mondiale, astfel încât ideea de unificare europeană apare ca fiind una concretă odată cu discursul din 19 septembrie 1946, de la Universitatea din Zurich, ținut de Winston Churchill, prim-ministru al Marii Britanii: ”Noi trebuie să creăm ceva de genul Statelor Unite ale Europei. Dacă la început nu toate statele Europei vor să intre în Uniune, trebuie ca noi să lucrăm pentru a alătura și uni acele state care o doresc și o vor. […] În realizarea acestei sarcini urgente, Franța și Germania trebuie să preia conducerea. Marea Britanie, Commonwealth-ul britanic al națiunilor, puternica Americă și, eu sper, Rusia Sovietică […] ar putea fi prietenii și susținătorii noii Europe și cei ce se pronunță pentru dreptul ei la viață și la strălucire”.

Pentru prima dată s-a dorit găsirea unei soluții reale în realizarea unei entități europene, astfel încât Jean Monnet, șeful Organizației Naționale a Planificării din Franța, Robert Schuman, ministrul francez de externe, și Konrad Adenauer, cancelarul vest-german, au elaborat un plan prin care se dorea ca producția de cărbune și oțel a Franței și a Germaniei să fie administrate de o singură autoritate comună.

Astfel s-au pus bazele pentru crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, instituită prin Tratatul de la Paris semnat la 18 aprilie 1951 între Belgia, Republica Federală Germania, Italia, Olanda, Luxemburg, Franța, pe o perioadă de 50 de ani, avem așadar un prim pas în realizarea unei Europe Unite: ”Europa nu se va face dintr-o dată, nici într-o construcție de ansamblu: ea se va face prin realizări concrete- creând întâi o solidaritate de fapt”.

Următorul pas spre o Europă unită era crearea unor instituții comune ce permiteau stabilirea atât a unei uniunii economice generale cât și a unei uniuni a energiei nucleare, cele șase state membre ale CECO, angajându-se la punerea în aplicare a acestor obiective politice ambițioase precum semnarea Tratatului de la Roma, la data de 25 mai 1957, prin care s-au pus bazele Comunității Economice Europene și ale Comunității Europene a Energiei Atomice.

Comunitatea Europeană formată din cele șase state semnatare ale tratatelor, a cunoscut un continuu proces de extindere și dezvoltare, astfel încât la 1 ianuarie 1993, asistăm la crearea unei Piețe unice, prevăzută în Actul Unic European semnat în februarie 1986 și intrat în vigoare la 1 iulie 1987.

O schimbare de anvergură istorică importantă, în evoluția Comunității, l-a constituit Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 și ratificat la 1 noiembrie 1993, ce a făcut posibilă constituirea Uniunii Europene ce avea ca principal scop crearea unei Uniuni Economice și Monetare. Crearea Uniunii Economice și Monetare, constituia un element ideal al procesului de integrare, astfel încât, se dorea realizarea creșterii economice, și totodată adoptarea unei singure monede unice. În rândul cetățenilor din Uniunea Europeană, această condiție, a dat prilejul unor poziții contra, dat fiind faptul că moneda națională era înlocuită de cea unică europeană. Tratatul de la Maastricht a introdus noi forme de cooperare în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comună și al Justiției și Afacerilor Interne.

Odată cu apariția reacțiilor neagative la adresa anumitor prevederi ale Tratatului de la Maastricht, s-a ajuns la concluzia necesității revizuirii tratatului, astfel încât la 2 octombrie 1997 s-a semnat Tratatul de la Amsterdam, ratificat la 1 mai 1999, ce a fixat patru mari obiective, și anume: ”plasarea preocupărilor privind ocuparea și drepturile cetățenilor în inima Uniunii, suprimarea obstacolelor din calea liberei circulații și întărirea securității, crearea unui mesaj care să-i permită Europei să-și facă mai bine auzită vocea în lume și creșterea eficacității arhitecturii instituționale a Uniunii în vederea viitoarelor lărgiri”.

De asemenea Tratatul de la Nisa intrat în vigoare în februarie 2003, avea ca scop acela de a revizui structura instituțională a Comunităților Europene, extinderea sprijinului comunitar în noi sectoare de activitate, înființarea Eurojust. Dat fiind faptul că acest tratat nu a fost considerat suficient de dinamic încât să contribuie la extinderea Uniunii Europene, asistăm la decizia elaborării unui nou tratat și anume Tratatul de Reformă, adoptat la 19 octombrie 2007, noul tratat fiind semnat, la Lisabona, la data de 13 decembrie 2007 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

Tratatul de la Lisabona vine cu modificări în ceea ce privește structura pe piloni și anume renunțarea la această formă, și de asemenea cu anumite instrumente adecvate ce vor face față provocărilor precum schimbările climatice, securitatea energetică și criminalitatea organizată.

Odată puse bazele Uniunii Europene, aceasta își continuă evoluția cât și extinderea pe plan european. Astfel de la fondarea în 1952 a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului statele membre acceptă să renunțe la o parte din suveranitate și în același timp să înmâneze o parte din puterile lor de suveranitate unor instituții create cu ajutorul acestor tratate fondatoare, în așa fel încât să se mențină o oarecare stare de echilibru atât din punct de vedere economic cât și a unei cooperări comune durabile între statele membre.

Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană sunt cele mai importante instituții decizionale, acestea elaborând politici la nivel european și adoptă acte aplicabile pe teritoriul Uniunii Europene. Curtea Europeană de Conturi este însărcinată cu verificarea activității financiare, și nu în ultimul rând Curtea de Justiție ce vizează aplicarea normelor Uniunii Europene.

Odată cu formarea comunităților europene și totodată a unei extinderi semnificative prin aderarea statelor la Uniunea Europeană, aceasta se confruntă din ce în ce mai mult cu anumite probleme legate de protejarea intereselor financiare și economice ale comunităților precum și lupta împotriva fraudei și a criminalității organizate.

Necesitatea combaterii fraudei și protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene (Fraudă în politicile europene)

În ceea ce privește Uniunea Europeană, odată cu evoluția mecanismelor instituționale și a cooperării dintre state, s-a pus problema protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene. Prin Tratatul de la Lisabona, instrumentele de protejare a intereselor financiare ale Uniunii au fost consolidate, statele membre cât și Uniunea Europeană fiind constrânse să combată orice formă de activitate ilegală ce ar putea prejudicia interesele financiare ale Uniunii Europene.

Așadar la nivelul Uniunii, se impune examinarea și corectarea anumitor dezechilibre în procesul de execuție a bugetului Uniunii, cât și adoptarea anumitor măsuri ce au ca și scop prevenirea și asigurarea urmăririi în justiție a unor cazuri ce pun în pericol siguranța bugetului.

Odată cu semnarea Tratatului de la Roma în anul 1957, este specificat în preambulul acestuia prioritatea pentru ”a consolida unitatea economiilor lor și de a asigura dezvoltarea lor armonioasă prin reducerea diferențelor existente între diverse regiuni și a decalajelor cu care se confruntă regiunile mai puțin favorizate”.

Dat fiind faptul că Uniunea Europeană își propune să combată frauda ce afectează cheltuielile și veniturile comunitare, în data de 26 iulie 1995 Consiliul, a elaborat Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, prin care se dorea aplicarea unor sancțiuni penale efective, proporționale și disuasive în fiecare țară a Uniunii Europene.

Cel de-al doilea Protocol, privind, Convenția pentru Protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, a fost adoptat în 1997, acesta făcând referire la persoanele juridice, ce avea ca scop, confiscarea bunurilor ce proveneau din fapte de corupție, spălarea banilor, de asemenea convenția făcea referire la cooperarea dintre Statele Membre și Comisia cu scopul de a proteja interesele financiare ale Comunităților Europene.

Comisia Europeană a decis, în anul 1994, înființarea unui Comitet Consultativ pentru Coordonarea Luptei Antifraudă – COCOLAF, ce avea ca și misiune consilierea Comisiei în ceea ce privește ”prevenirea și urmărirea penală a fraudei și a tuturor celorlalte activități ilegale care afectează în mod negativ interesele financiare ale Uniunii Europene precum și cu privire la orice chestiune referitoare la cooperarea între Statele Membre sau între Statele Membre și Comisie în ceea ce privește protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene, în scopul de a organiza o cooperare mai strânsă și eficientă între autoritățile competente în domeniul combaterii fraudei”.

De asemenea, având în vedere Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, în special articolul 325, observăm că atât Comisiei Europene cât și statelor membre, li se cere să prevină, să detecteze și să combată fraudele și alte activități ilegale ce privesc interesele financiare ale Uniunii. Astfel încât, instituția cu caracterul cel mai pronunțat supranațional al Uniunii Europene, Comisia Europeană, a reprezentat motorul cel mai deosebit atât în vederea extinderii și integrării europene, cât și în combaterea fraudei și a protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene, aceasta fiind implicată ca și organ executiv comunitar în cadrul sistemului de decizie al Uniunii Europene la toate nivelele și în toate domeniile.

Comisia execută bugetul Uniunii Europene în conformitate cu principiile bunei gestiuni financiare prevăzute în articolul 317 a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, 20% din cheltuielile bugetare fiind gestionate direct de către serviciile Comisiei, astfel încât, prevenirea fraudei reprezintă o atribuție pentru toate serviciile din cadrul Comisiei.

Odată cu alocarea fondurilor proprii, inevitabil își face apariția fenomenul corupției, idee ce nu era întâlnită la începuturile construcției comunitare, astfel se crează premisele adoptării regulilor comune privind protecția intereselor financiare, deoarece combaterea corupției și a crimei organizate a fost considerată o chestiune secundară pentru democrațiile avansate. Au existat astfel trei etape împotriva corupției, începând de la sfârșitul anilor 1990, atunci când au apărut anumite strategii anticorupție cât și unele organisme specializate pentru a acționa eficient în vedera combaterii corupției.

Astfel în data de 28 aprilie 1999, Comisia Europeană, a elaborat Decizia 1999/352/CE, CECO, EURATOM, ce stabilea înființarea Oficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF), ca o entitate independentă în cadrul Comisiei Europene.

Construirea unui teren de acțiune echitabil în cadrul politicii agricole și a politicii de dezvoltare regională

Abordările Uniunii Europene în ceea ce privește domeniul agriculturii cât și cel al dezvoltării regionale, înfățișează tipurile de forțe ce impulsionează procesul integrării europene, ce are ca scop asigurarea unei stabilități politice considerabile, crearea unor noi oportunități și a unor baze de acțiune uniforme, importanța acordată înlăturării obstacolelor din calea schimburilor comerciale cât și asigurarea mecanismelor necesare protejării intereselor financiare a Uniunii Europene.

În ceea ce privește politica agricolă, aceasta a fost rezultatul pactului politic ce a avut loc între două dintre statele fondatoare. Debutul acestei politici a fost atât dorința investiției în economiile rurale care ar fi rămas în urmă fără o intervenție imediată, cât și a unei egalități clar definite între fermierii din întreaga Uniune, ce au fost impulsionați să nu se lase conduși de cererea de pe piață.

Întrucât exista dorința Uniunii Europene, ca regiunile sărace să țină pasul cu vecinele lor mai bogate, a făcut posibilă întemeierea politicii de dezvoltare regională, bazată pe un sistem grandios al bunăstării, ce avea în vedere redistribuirea bunăstării ca modalitate de a stimula egalitatea șanselor.

Altfel spus, intențiile Uniunii Europene au fost de a asigura un cadru stabil pentru statele membre, cât și crearea mecanismelor necesare în vederea protejării și dezvoltării armonioase a politicilor.

Cristalizarea politicii agricole

Încă de la începutul construcției europene, agricultura a reprezentat primul domeniu pentru care s-a prevăzut aplicarea unor politici comune, astfel încât elementele de bază ale politicii agricole comune, cum ar fi luarea măsurilor necesare pentru creșterea competitivității și eficienței fermelor familiale, corelarea reglării pieței cu măsuri care să ducă la formarea unor structuri agricole mai eficiente, au fost stabilite în cadrul Conferinței de la Stresa, din iunie 1958, ale cărei elemente de bază se referă la crearea pieței agricole comune, întrucât agricultura este o parte integrantă a economiei naționale, urmând ca în anul 1960 statele membre fondatoare să adopte mecanismele politicii agricole comune.

Datorită apariției unor efecte nedorite precum supraproducția și totodată creșterea exagerată a costurilor privitoare la Politica Agricolă Comună, s-a ajuns la realizarea mai multor reforme.

În anul 1962 s-a elaborat primul pachet de măsuri legislative agricole, ce presupunea crearea unor organizații provizorii în ceea ce privește cerealele, carnea de porc, pasăre, legume și fructe, ca urmare a creării acestor organizații la 1 iulie 1968 a fost inițiat tranzitul liber al produselor agricole. În 1968 a avut loc și prima tentativă de reformă a politicii agricole comune, atunci când Comisia a publicat Memorandumul cu referire la politica agricolă comună, și anume Planul Mansholt II. Se dorea punerea în practică a unei agriculturi de top în următorii 10 ani, măsurile vizau dinamizarea structurilor unităților agricole, îmbunătățirea formării profesionale a agricultorilor. Însă aceasta a avut rezultate modeste comparativ cu ambițiile inițiale, care făceau referire la o exploatare modernă și la o reducere a populației active din agricultură la jumătate în următorii zece ani. Cu toate acestea, datorită aceastei reforme, Europa și-a putut asigura surse proprii de aprovizionare, de asemenea a favorizat creșterea veniturilor agricultorilor.

Pentru a elabora conceptul de politică agricolă, profesorul Maria Vincze consideră că acesta „reprezintă ansamblul măsurilor juridice, de execuție și administrare, care, în mod direct sau indirect, influențează condițiile de realizare și valorificare a producției agricole, cu scopul îmbunătățirii producției și a nivelului de trai al producătorilor agricoli”.

În 1983, se produce o reformă totală a politicii agricole comune, propusă de către Comisie, prin această reformă se dorea crearea unei agriculturi în conformitate cu cerințele de protecție a mediului.

Următoarea reformă a fost propusă în anul 1992 de către Ray Mac Sharry și avea ca scop alocarea decuplată de producție a subvențiilor, reducerea prețurilor administrative, reducerea cheltuielilor bugetare cât și reglarea ofertei de produse prin mecanisme de piață. O altă reformă a fost Agenda 2000 prin care s-a dorit elaborarea și punerea în practică a unei politici de dezvoltare rurală, globală și coerentă.

În anul 2003 asistăm la o reformă a politicii agricole comune, bazată pe ajutoare decuplate. Această nouă reformă schimba conturul politicii agricole, prin introducerea unor obiective precum, decuplarea ajutoarelor, ecocondiționalitatea, compatibilitatea cu anumite reguli ale Organizației Mondiale a Comerțului, și existența unei discipline financiare.

Ultima reformă cea din iunie 2013 își propune transformarea ajutoarelor decuplate într-un sistem multifuncțional de sprijin, consolidarea instrumentelor OCP unică, de asemenea, aceasta urmărește o abordare mai integrată, cu obiective mai clare care să fie axate pe regiuni pentru dezvoltarea rurală.

Politica Agricolă Comună se bazează pe următoarele principii și anume, preferința comunitară, ce face referire la posibilitatea schimburilor comerciale de produse agricole cu terțe țări favorabile pentru producătorii interni, solidaritatea financiară, unde țările membre au o responsabilitate cu privire la finanțarea măsurilor de intervenție în vederea reglementării pieței interne cu scopul de a dezvolta structurile agricole și unicitatea pieței, făcând referire la libera circulație a produselor agricole între statele membre, stabilirea unor reguli competiționale și de asemenea reglementarea comună a prețurilor.

La crearea sa în 1962, Politica Agricolă Comună, se baza pe Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă (FEOGA) , însă doi ani mai târziu în 1964, acesta a fost împărțit în două secțiuni și anume, secțiunea ce face referire la Orientare și anume Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) pentru măsurile privind dezvoltarea infrastructurii rurale, „susținerea tinerilor fermieri, sprijinirea acțiunilor din zonele defavorizate”, și cea care face referire la Garantare, respectiv Fondul european de garantare agricolă (FEGA) pentru plățile directe către fermieri și pentru măsuri de piață.

La 1 august 2002 a fost creat programul SAPARD (Special pre-Accesssion Programme for Agriculture and Rural Development), menit să sprijine pregătirile de aderare a țărilor Europei Centrale și de Est, respectiv pregătirea participării la politica agricolă comună și la Piața Unică.

Principalele obiective urmărite de Special pre-Accesssion Programme for Agriculture and Rural Development era acela de a contribui la aplicarea acquis-ului comunitar, cât și dezvoltarea și îmbunătățirea infrastructurii rurale.

Cristalizarea politicii de dezvoltare regională

Politica de dezvoltare regională este una dintre politicile cele mai complexe ale Uniunii Europene. Aceasta reprezintă ”ansamblul de măsuri pe care autoritățile guvernamentale centrale le iau în favoarea dezvoltării socio-economice a regiunilor defavorizate”.

Obiectivul politicii de dezvoltare regională stipulat de către Tratatul de la Roma în 1957, îl reprezintă ”reducerea disparităților existente între nivelele de dezvoltare ale diferitelor regiuni și a rămânerii în urmă a regiunilor mai puțin dezvoltate, sau a insulelor, inclusiv a regiunilor rurale”. În anul 1960 a fost înființat cel mai important instrument al politicii sale comunitare și anume Fondul Social European ce era centrat pe sprijinirea pregătirii profesionale, reintegrarea șomerilor pe piața muncii cât și îmbunătățirea modului în care funcționează piața muncii în diferite țări. Totodată un moment important l-a reprezentat și înființarea Fondului European pentru Orientare și Garantare Agricolă, în anul 1962.

În anul 1975, a fost creat Fondul European de Dezvoltare Regională, în scopul reducerii dezechilibrelor regionale, redistribuind bugetul comunitar în diverse investiții productive, ajutând la dezvoltarea regiunilor sărace ale comunității. În 1986, Actul Unic European, pune bazele politicii de coeziune pentru a contrabalansa constrângerile vizibile ale Pieței Unice, în statele mai puțin dezvoltate din sudul Europei.

De asemenea, un moment important îl reprezintă crearea Fondului de Coeziune, în anul 1993, ce implică consolidarea coeziunii economice și sociale prin facilitarea aderării la piața unică europeană și posibilitatea participării la Uniunea Economică și Monetară a statelor mai puțin prospere din sudul Europei, astfel, politica de dezvoltare regională a urmat pașii ce au condus spre o solidaritate financiară.

În 1997 Tratatul de la Amsterdam confirmă importanța coeziunii, astfel încât include un paragraf destinat ocupării forței de muncă, ce pune în prim plan necesitatea acțiunilor comune în vederea unei dezvoltări armonioase.

Există anumite tipuri de politici de dezvoltare regională, precum politici inițiate la nivel local sau regional, întâlnite în economiile slabe din punct de vedere structural, astfel comunitățile locale joacă un rol important în ceea ce privește stimularea inițiativelor de dezvoltare locală și regională. Un al doilea tip, politici ce susțin dezvoltarea întreprinderilor private, bazându-se pe funcționarea mecanismelor pieței și oferirea de oportunități întreprinzătorului, de a se putea poziționa în mediul economic, social, politic precum și cel regional sau local, venind cu anumite inovații. Ultimul tip, politici inițiate la nivel central, constau în redistribuirea centralizată a resurselor.

După cum am precizat, întâlnim pentru prima dată politica de dezvoltare regională în cadrul Tratatului de la Roma din 1951, însă datorită creșterii deosebite a importanței acestui domeniu, au fost necesare o serie de reforme pentru a lărgi aria de interes a politicii, astfel încât prima reformă a avut loc în 1979, și dorea să pună în aplicare un pachet de măsuri de susținere în regiuni, urmând ca mai apoi acestea să fie finanțate prin fondurile structurale.

Odată cu valurile de aderare din 1981 respectiv 1986, s-au mărit și inegalitățile dintre regiunile Comunității fapt ce a condus la încă o reformă a politicii regionale, și anume reforma de la 1 ianuarie 1985, ce „a stabilit cotele pe țări pentru împărțirea fondurilor și au implementat un sistem de participare care garanta statelor doar o anumită parte din acestea”. În februarie 1988, Consiliul de la Bruxelles a pus bazele celei de-a treia reformă și anume, aceasta dorea „transformarea politicilor structurale într-un instrument cu impact economic real, utilizarea abordării multianuale în cazul planificării cheltuielilor statelor membre și existența și predictibilitatea ajutorului Comunității și instituirea unui parteneriat cu toți factorii implicați activ în implementarea politicilor structurale, îndeosebi cu autoritățile regionale”. Astfel se dorea sistematizarea ajutoarelor în cinci obiective: „Primul obiectiv se referea la ajutorul regiunilor mai sărace și adaptarea structurală, al doilea obiectiv include ajutor pentru adaptarea regiunilor industriale în declin, al treilea obiectiv lupta împotriva șomajului de lungă durată, al patrulea obiectiv, facilitarea inserției profesionale a tinerilor, iar obiectivul cinci avea în vedere reforma PAC, pentru accelerarea adaptării structurilor agricole și ajutor pentru dezvoltarea spațiului rural”.

Reforma ce a avut loc în anul 1993, ca urmare a deciziei Consiliului European de la Maastricht, viza „dezvoltarea regiunilor rămase în urmă din punct de vedere economic, conversia regiunilor aflate în declin, combaterea șomajului pe termen lung și reducerea șomajului în rândul tinerilor, modificarea structurilor din agricultură și dezvoltarea corespunzătoare a zonelor rurale”.

Asistăm la apariția unei linii de demarcație efectivă între nord și sud în ceea ce privește acordarea ajutorului regional. În țările mai puțin dezvoltate, politica de dezvoltare și-a extins sfera de cuprindere, ca dovadă a eficacității demonstrate de aceasta, în vreme ce în țările nordice ale Uniunii Europene, politicile de dezvoltare sunt în declin. Cu toate că există aceste linii de demarcație dintre politicile regionale ale țărilor Uniunii Europene, avem o serie de practici comune tuturor statelor, una dintre acestea fiind selectivitatea în acordarea ajutorului regional.

Politica de dezvoltare regională dispune de anumite instrumente de diminuare a disparităților și totodată de a întări coeziunea economică și socială, cele mai importante fiind fondul structural și Fondul de Coeziune, provenind din contribuțiile financiare ale statelor membre, proporțional cu nivelul acestora de dezvoltare, de asemenea Fondul de Coeziune, ce ține de finanțarea proiectelor din domeniul protecției mediului și cel legat de rețelele transeuropene, Programele Mediteraneene Integrate, ce are ca scop sprijinirea cooperării descentralizată cu țările din bazinul mediteranean din exteriorul Uniunii Europene, de asemenea măsurile inovative și de asistență tehnică ce îi permite Comisiei să finanțeze din proprie inițiativă proiecte pilot, Banca Europeană de Investiții reprezintă un alt instrument, ce are ca obiectiv realizarea unei dezvoltări echilibrate și continue a pieței comune în interesul Comunității.

Observăm astfel că, la nivelul Europei, dezvoltarea fenomenului regional a avut loc pe două planuri, și anume în plan orizontal, între regiunile Europei și în plan vertical, între regiunile și principalele instituții europene reprezentate de Uniunea Europeană și Consiuliu Europei. Totodată și politica de dezvoltare regională se manifestă în două sensuri, primul fiind preventiv, prin eliminarea cauzelor ce au dus la o lipsă de dezvoltare sau la o dezvoltare anevoioasă a unor regiuni, iar cel de-al doilea fiind în sens combativ, prin înlăturarea stagnării dezvoltării regionale.

Impactul fraudei asupra politicii agricole și a politicii de dezvoltare regională

Situația actuală a politicii agricole

În ceea ce privește situația actuală a politicii agricole, aceasta are în vedere o nouă reformă în perioada 2014-2020, ce menține însă cei doi piloni, primul, cel al organizațiilor comune de piață și cel de-al doilea referitor la dezvoltarea rurală. Odată cu aceasta cresc legăturile dintre cei doi piloni în vederea obținerii unei creșteri a competitivității agriculturii europene la nivel global și național, adaptarea producției agricole la noile provocări de mediu ce țin de schimbările climatice și protecția resurselor naturale cât și conservarea diversității sistemelor de producție agricolă din țările Uniunii Europene.

În iulie 2013, instituțiile comunitare au trasat cadrul de reglementare ce a condus spre conturarea unor direcții de dezvoltare și reformă pentru politica agricolă. După reforma din 2013, politica agricolă comună se axează pe asigurarea unei distribuții echitabile a fondurilor Uniunii Europene cât și a ajutorului acordat fermierilor pentru a face față provocărilor pieței, și va avea în vedere mai mult protecția mediului.

Situația actuală a politicii de dezvoltare regională

În ceea ce privește situația actuală a politicii de dezvoltare regională, observăm că deși perioada 2007-2013 a fost una marcată de criza economică, politica de dezvoltare regională a continuat să susțină regiunile Europene în procesul de dezvoltare economică. Dat fiind acestea, s-a notat o tranziție a unor regiuni slab dezvoltate spre categoria regiunilor de tranziție, iar în perioada 2007-2013 unele regiuni aflate în tranziție au trecut în categoria regiunilor mai dezvoltate, fapt ce a demonstrat capabilitatea politicii de dezvoltare regională de a face față crizei economice în ciuda problemelor de implementare și totodată de a reuși să contribuie la dezvoltarea economică regională.

Fondurile structurale

Instrumentele financiare prin care Uniunea Europeană acționează pentru eliminarea disparităților economice și sociale între regiuni, în scopul realizării coeziunii economice și sociale (FEDR, FSE și FC), poartă denumirea de fondurile structurale. Astfel, „principalul instrument folosit de Uniunea Europeană pentru promovarea politicii sale de dezvoltare regională îl constituie Fondurile Structurale”.

Aceste fonduri rezultă din contribuția financiară a statelor membre, proporțional cu nivelul lor de dezvoltare economică, fapt exprimat prin valoarea PIB-ului fiecărui stat, redistribuite apoi, acelor state și regiuni care nu au reușit să se dezvolte încă din punct de vedere economic și social.

Încă de la înființarea Comunității Oțelului și a Cărbunelui, fondurile structurale au contribuit, la realizarea politicilor europene în domeniul social și cel economic. Odată cu redactarea în 1957 a Tratatului de la Roma, s-a dorit eliminarea disparităților economice dintre regiuni prin crearea primului fond structural și anume Fondul Social European, ce viza crearea de noi locuri de muncă și promovarea de șanse egale de acces la aceste locuri de muncă. În anul 1987 s-a introdus în Tratat conceptul de Coeziune socială și economică, ce dorea ajutarea statelor noi intrate, pentru a face față provocărilor aduse de piața unică.

În anul 1993 coeziunea a devenit obiectiv prioritar pentru Uniune, ajutând statele mai puțin dezvoltate precum Grecia, Portugalia, Irlanda și Spania, urmând ca mai apoi în 1999 șefii de state și de guvern au propus la Berlin cea de-a doua reformă a fondurilor structurale, punând accent pe ajutorarea grupurilor sociale și a regiunilor dezavantajate.

„Politica de coeziune este principala politică de investiții a UE. Această politică se adresează tuturor regiunilor și orașelor din Uniunea Europeană, sprijinind crearea de locuri de muncă, competitivitatea întreprinderilor, creșterea economică, dezvoltarea durabilă și îmbunătățirea calității vieții”.

Programele susținute de politica de coeziune au în vedere trei priorități majore și anume: Acestea își propun realizarea unei creșteri atât a atractivității statelor membre cât și a regiunilor și a orașelor prin asigurarea unor servicii de calitate, de asemenea aceasta vizează încurajarea inovației, a dezvoltării economice, ce se bazează pe cunoaștere prin cercetare, și nu în ultimul rând programele politicii de coeziune privesc crearea de locuri de muncă și îmbunătățirea adaptabilității muncitorilor.

Politica de coeziune are în vedere trei obiective mari și anume primul este convergența, al doilea obiectiv îl reprezintă competitivitatea regională și ocupare, iar cel de-al treilea cooperare teritorială europeană.

Primul obiectiv referitor la convergență, are în vedere statele membre și regiunile mai puțin dezvoltate. Odată cu valurile de aderare, disparitățile din cadrul Uniunii Europene s-au intensificat, astfel încât, în cadrul primului obiectiv se are în vedere intensificarea convergenței economice pentru regiunile mai puțin dezvoltate cu ajutorul proiectelor ce doresc inovarea și dezvoltarea societății bazate pe „cunoaștere, îmbunătățirea eficienței administrative, creșterea capacității de adaptare la schimbările economice și sociale, îmbunătățirea eficienței administrative, creșterea capacității de adaptare la schimbările economice și sociale, îmbunătățirea condițiilor care favorizează creșterea economică și ocuparea forței de muncă prin investiții în capital uman și cel fizic”.

Aceste trei obiective se bucură de asistență oferită de instrumentele structurale și anume fondurile structurale. Astfel încât în cadrul primului obiectiv convergență întâlnim Fondul European pentru dezvoltare regională, Fondul Social European și Fondul de coeziune, în cazul competitivității regionale și ocupare avem Fondul European pentru Dezvoltare Regională și Fondul Social European, iar la ultimul obiectiv, cooperare teritorială europeană observăm doar Fondul European pentru Dezvoltare regională.

Fondul European pentru Dezvoltare regională are în vedere infrastructura, inovarea și investițiile, Fondul Social European vizează formarea inițială și continuă, ocupare etc, iar Fondul de Coeziune ține de infrastructura de transport, mediu, energie regenerabilă.

Fondul European pentru Dezvoltare regională

„Fondul European pentru Dezvoltare Regională urmărește consolidarea coeziunii economice și sociale în cadrul Uniunii Europene prin corectarea dezechilibrelor existente între regiunile acesteia”.

Fondul European pentru Dezvoltare Regională, a fost creat în 1975, având ca și obiectiv reducerea dezechilibrelor regionale.

În cadrul articolului 176 din cadrul Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene este prevăzut faptul că Fondul European pentru Dezvoltare Regională are atribuția de a contribui la corectarea principalelor dezechilibre regionale din Uniune, oferind sprijin pentru ajustarea structurală a regiunilor mai puțin dezvoltate și inclusive prin reconversia regiunilor industriale aflate în declin.

Fondul European pentru Dezvoltare Regională se adresează priorităților comunitare, și anume, acesta se axează pe inovare, asigurarea de locuri de muncă și întărirea competitivității. Fondul European pentru Dezvoltare Regională este singurul ce acoperă cele trei obiective ale politicii de coeziune a Uniunii Europene și anume, convergență, competitivitate regională și ocupare și cooperare teritorială europeană.

Aceasta contribuie la finanțarea investițiilor în infrastructură, asistență tehnică, măsuri de susținere a dezvoltării regionale și locale, ce cuprind asistența și serviciile pentru întreprinderi, mai ales pentru întreprinderile mari și mijlocii, investiții ce au în vedere crearea și asigurarea de locuri de muncă durabile prin investiții directe.

În cadrul obiectivului, convergență, Fondul European pentru Dezvoltare Regională, își concentrează prioritățile financiare în „cercetare și dezvoltare tehnologică, inovare și antreprenoriat, societatea informațională, investiții în favoarea educației, investiții culturale, investiții în infrastructurile sanitare, turism, prevenirea riscurilor și ajutorul direct pentru investițiile în întreprinderile mici și mijlocii”.

În cadrul celui de-al doilea obiectiv, competitivitate regională și ocupare, prioritățile sunt împărțite în trei și anume „inovare și dezvoltarea economiei bazate pe cunoaștere, protecția mediului și prevenirea riscurilor și accesul la serviciile de transport și telecomunicații”.

În ceea ce privește obiectivul, cooperare teritorială europeană, Fondul European pentru Dezvoltare Regională își concentrează prioritățile pe trei paliere, după cum urmează, „dezvoltarea de activități economice, sociale și de mediu la nivel transfrontalier, stabilirea și dezvoltarea de colaborări transnaționale, inclusiv cooperări bilaterale între regiuni maritime, întărirea eficienței politicilor regionale”.

Fondul Social European

Fondul Social European a fost creat în 1957, acesta fiind cel mai vechi fond structural, cu scopul de a sprijini pregătirea profesională, recalificării forței de muncă și, reintegrarea tinerilor pe piața muncii, acesta reprezintă instrumentul financiar care investește în capitalul uman.

Obiectivele Fondului Social European se bazează pe prevenirea și combaterea șomajului, înarmarea mai bună a muncitorilor și întreprinderilor europene, pentru a putea face față noilor provocări.

„Fondul Social European se axează în principal pe susținerea de care oamenii au nevoie pentru ocuparea unui loc de muncă, dar poate servi și la ameliorarea sistemelor și structurilor economice care să permită pieței muncii să funcționeze mai bine”.

Fondul Social European are ca și îndatorire îmbunătățirea oportunităților de angajare pentru șomeri și muncitori în Piața Unică, prin facilitarea adaptării la schimbările industriale, în particular prin instruire vocațională și reinstruire, precum și prin sistemele de recrutare.

Aceste obiective pot fi realizate prin creșterea calității muncii, promovarea incluziunii sociale, și reducerea disparităților de ocupare la nivel național, regional și local. În contextul obiectivelor convergență și competitivitate regională și ocupare, acțiunile întreprinse de Fondul Social European pot contribui la realizarea următoarelor priorități: „creșterea adaptabilității muncitorilor, firmelor și a antreprenorilor pentru îmbunătățirea capacității de anticipare a schimbărilor economice și pe piața muncii prin: dezvoltarea calificărilor și competențelor, promovarea antreprenoriatului și a inovării”, de asemenea printre prioritățile Fondului Social European, includem și „îmbunătățirea accesului la piața muncii și integrarea pe piața muncii a celor care caută un loc de muncă sau a celor inactivi, prevenirea șomajului pe termen lung și a șomajului în rândul tinerilor, prelungirea vieții active prin: planuri de acțiune individualizate, îmbunătățirea paricipării imigranților pe piața muncii, în vederea integrării sociale mai rapide, modernizarea și dezvoltarea insituțiilor de pe piața muncii”, a treia prioritate se referă la „îmbunătățirea incluziunii sociale a persoanelor dezavantajate și combaterea oricărei forme de discriminare” și nu în ultimul rând „îmbunătățirea capitalului uman”.

Fondul de Coeziune

Fondul de Coeziune, a fost creat în 1993 și este „destinat finanțării proiectelor din domeniul protecției mediului și al rețelelor transeuropene asociate infrastructurilor de transport”.

Acest instrument de finanțare este unul de dată recentă și a fost creat având ca și obiectiv principal întărirea coeziunii economice și sociale a Uniunii Europene în vederea săvârșirii unei dezvoltări durabile. Fondul de Coeziune acordă asistență financiară în special domeniilor ce țin de rețelele de transport trans-european și pe cel al infrastructurii de mediu. Acesta finanțează priorități numai în cazul obiectivului convergență.

Pentru perioada 2014-2020, Fondul de coeziune are în vedere, Bulgaria, Croația, Cipru, Republica Cehă, Estonia, Grecia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Portugalia, România, Slovacia și Slovenia. Acesta alocă un total de 63.400.000.000 € pentru activitățile din următoarele categorii și anume pentru rețelele de transport trans-europene, mai ales pentru proiectele de interes prioritar în cadrul Uniunii Europeane, și pentru mediu, Fondul de coeziune, susținând proiecte legate de energie și transport, atât timp cât produce un beneficiu în ceea ce privește eficiența energetică, dezvoltarea trasportului feroviar, consolidarea transporturilor publice etc.

Fraudarea fondurilor europene

„Frauda și corupția constituie amenințări la adresa obținerii unor rezultate de succes la nivelul politicilor, fondurile fiind direcționate către alte scopuri decât cele pentru care au fost inițial alocate, și au un impact negativ asupra eficienței și eficacității proiectelor. Pe lângă pierderile financiare, frauda și corupția aduc atingere reputației și subminează încrederea cetățenilor în gestionarea fondurilor UE”.

Una din provocările majore cu care se confruntă atât Uniunea Europeană cât și statele membre este cea legată de fraudarea bugetului Uniunii, a fondurilor europene iar Uniunea Europeană dispune de instrumentele juridice necesare pentru a-și asuma această provocare.

Așadar „Comisia va facilita lupta procurorilor și judecătorilor din Uniunea Europeană împotriva autorilor infracțiunilor de fraudă prin extinderea schimburilor de informații între diferiții actori, inclusiv serviciile de poliție, serviciile vamale, autoritățile fiscale, autoritățile judiciare și alte autorități competente, este de asemenea planificată adoptarea unei noi propuneri privind asistența administrativă reciprocă pentru protejarea intereselor financiare ale UE”.

Fraudarea intereselor financiare ale comunităților Europene reprezintă o reală problemă atât la nivelul instituțiilor comunitare, cât și la nivelul autorităților naționale, iar în ceea ce privește combaterea acestui fenomen extrem de complex, aceasta se realizează cu ajutorul măsurilor de natură penală ce intră exclusiv sub responsabilitatea statelor membre.