“problema Agrara” In Romania Moderna
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE
SPECIALIZAREA ISTORIE
LUCRARE DE DISERTAȚIE
Coordonator Științific:
Prof. Univ. Dr. Damean Sorin Liviu
Absolvent:
Panait Florin
Craiova
2016
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE
SPECIALIZAREA ISTORIE
“PROBLEMA AGRARA” IN ROMANIA MODERNA
Coordonator Științific:
Prof. Univ. Dr. Damean Sorin Liviu
Absolvent:
Panait Florin
Craiova
2016
CUPRINS
Introducere 1
Capitolul 1. Evoluția armatei române până la Unire 3
1.1. Contextul românesc al formării armatei române 3
1.2. Componența armatei până in vremea lui AL. I. Cuza 8
Capitolul 2. Organizarea armatei în vremea lui Al. I. Cuza și rolul generalului Ioan Emanoil Florescu 16
2.1 Tinerețea și formarea organizatorului militar Ioan Emanoil Florescu 16
2.2 Ascensiunea în cariera militară 17
2.3 Personalitatea lui Al.I.Cuza și reforma armatei. Implicațiile generalului Ioan Emanoil Florescu 19
Capitolul 3 42
3. Rolul generalului Ioan Emanoil Florescu în reorganizarea învățământului militar 42
Capitolul 4. Activitatea politică a generalului Ioan Emanoil Florescu 46
4.1 Ministrul de război. Ministrul de interne. 46
4.2 Mandatul de prim ministru 47
4.3 Președinte al Senatului. Ultimii ani din viață 47
Concluzii 49
Bibliografie 51
Introducere
Această lucrare prezintă rolul generalului Ioan Emanoil Florescu în procesul de reorganizare a armatei române moderne, fiind una dintre puținele personalități ale secolului XIX, a cărui bibliografie rămâne în atenția multor cercetători.
Organizarea militară din cele mai vechi timpuri și până în vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, reprezintă una dintre cele mai importante etape care stau la baza făuririi noului stat unitar modern. Formarea unei societăți moderne, supune deopotrivă mai multe instituții sociale, îmbinând câte ceva din economie, educație, politică, religie și uneori chiar familie. Lucrarea în cauză încearcă să scoată în evidență organizarea armatei între secolele XIII-XIX, dar și rolul pe care îl are aceasta în încercarea de apărare teritorială. Fiind dat faptul că armata a avut și are un rol foarte important în stat, a trebuit să se ia măsuri pentru îmbunătățirea acesteia prin achiziționarea de armament, prin modernizarea echipamentului din dotare, dar și prin perfecționarea tehnicilor și strategiilor de luptă.
De asemenea un factor esențial în procesul de reorganizare a armatei române moderne, l-a avut învățământul militar, ale cărei baze au fost puse de generalul Ioan Emanoi Florescu. Pentru a explica pe înțelesul tuturor scopul creării aceste lucrări, am împărțit-o în patru capitole și anume:
Capitolul 1 prezintă evoluția armatei române din secolele XIII-XIV până la Unirea Principatelor din anul 1859, înfăptuită de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Până la Unire, Principatele au suferit o serie de transformări atât din punct de vedere politic, cât și din punct de vedere al organizării armatei. Atât Revoluția de la 1821 cât și Revoluția de la 1848, au avut un impact puternic asupra procesului de formare a armatei române moderne. Un alt factor decizional în modernizarea Țărilor Române a fost implementarea Regulamentelor Organice, aducând totodată atât aspecte negative cât și pozitive.
Capitolul 2 prezintă organizarea armatei române moderne, înfăptuită de generalul Ioane Emanoil Florescu, după Unirea din 1859, un moment deosebit de important în istoria poporului român. În începutul capitolului este redactată tinerețea și formarea organizatorului militar, Ioan Emanoil Florescu, studiile făcute de acesta, urmând ca pe parcursul capitolului să prezint atât ascensiunea militară, cât și implicațiile generalului în organizarea armatei române , prin adoptarea unor legi menite să ajute la modernizarea acestei instituții dar și în progrestul noului stat unitar.
Capitolul 3 este cel care înfățișează contribuția deosebit de importantă pe care generalul Ioan Emanoil Florescu a avut-o în reorganizarea învățământului militar. Fiind un om cu o vastă cultura generală, dar mai ales un receptor extraordinar, era convins de rolul învățământului pentru tinerii soldați. Aceștia trebuiau instruiți bine pentru a putea face față tutoror evenimentelor neprevăzute. Instituția militară era un aspect peste care nu putem trece cu vederea, soldații fiind într-un fel sau altul obligați să desprindă cât mai repede posibil toate cele necesare mânuirii armelor.
În ultimul capitol prezentat în această lucrare este înfățișată activitatea politică a generalului, acesta îndeplinind diferite funcții, de la ministru de interne și ministru de război, până la funcția de prim-ministru sau președinte al Senatului în ultimii ani din viață.
Am ales acestă temă de licență pentru a scoate în evidență rolul pe care l-a avut generalul Ioan Emanoil Florescu în reorganizarea armatei romane moderne, contribuții pe care mulți dintre noi nu le știm.
Capitolul 1. Evoluția armatei române până la Unire
1.1. Contextul românesc al formării armatei române
În secolul al XIII-lea și al XIV-lea, domnitorii români ai Moldovei și Țării Românești dețineau o armată alcatuită din ,,oastea cea mare” și ,,oastea cea mica”.
,,Oastea cea mare” era formată din țărani liberi, numiți moșneni în Țara Românească și răzeși în Moldova. Aceștia erau dotați cu arc și săgeți și erau chemați la oaste doar în momente de primejdie.
,Oastea cea mică” era compusă din boieri cu suitele lor și alcătuia o cavalerie bine protejată cu armură, cu sabie și cu lance scurtă, comparându-se cu armatele din Apusul Europei. Acestă forță dădea posibiltatea domnitorilor de a ridica la oaste un numar foarte mare de oameni, circa 50000 de oameni pentru o populație de sub un milion de locuitori.
Domnitorii aveau la dispoziție și garda lor personală, garda care apăra fortificații la granița țării sau așezările aflate în regiunile muntoase. După domnitor, Marele Spătar avea comanda forțelor armate în Muntenia și Hatmanul în Moldova.
Din secolul XV exista chiar un fel de artilerie compusă din tunuri cu ghiulele de piatră sau de fier care serveau de exemplu la asediul cetăților de la sud de Dunare ocupate de turci.
Ștefan cel Mare, domn al Moldovei putea să adune o oaste de peste 60000 de oameni, majoritatea călare, la care se mai adaugă o gardă personală formată din 3000 de oameni, care în caz de război împărțea prada luată de la dușmani, iar chemarea la arme se facea prin trasul clopotelor la biserici.
O armată mai puțin numeroasă era cea a lui Mihai Viteazul, aproximativ 12000 de oameni, deși mică în comparație cu cea a lui Ștefan cel Mare, acesta obișnuia să adopte ultimele tactici și strategii militare din epocă, ajungând astfel unul dintre marii căpitani de război din toate timpurile.
Fiind primul domnitor care a realizat Unirea celor trei Principate, a dorit să facă apel nu numai la gloata țărănimii, ci și la mercenari străini plătiți de domn, care pană la urmă l-au și tradat.
Urmașii lui Mihai Viteazul au păstrat până în secolul al XVIII-lea toate elementele componente ale organizării armatei din trecut.
După numirea de către Poarta Otomană în cele două Principate Române a unor domnitori greci din orașul Fanar, ca drept pedeapsă pentru modul în care cei doi domnitori români, Constantin Brâncoveanu în Țara Românescă și Dimitrie Cantemir în Moldova au tratat interesele Porții față de Principate, era clar faptul că pentru cele două provincii scădea interesul Imperiului Otoman de menținere a unor armate tradiționale.
Domnitorii greci își păstrau garda personală, alcatuită din arnăuți albanezi, greci și sârbi, reprezentand astfel și o poliție a granițelor. De asemenea creștea interesul boierilor sau chiar al țăranilor de a-și trimite fiii pentru efectuarea serviciului militar în țările vecine cum ar fi Rusia Țaristă sau Imperiul Habsburgic. Un alt aspect al acestei perioade este faptul că haiducia începe să ia amploare, împotrivindu-se boierilor și ciocoilor bogați.
La sfârșitul secolului XVIII în Muntenia oastea țării nu mai exista, în afară de arnăuții de gardă, iar în celalalt principat, Moldova, vecină cu Rusia Țaristă, principala armată aparținea comandamentului rusesc, care considera că Moldova este a lor.
În anul 1821, armata națională a renăscut în Oltenia și era compusă dintr-o forță revoluționară constituită din țărani liberi și o masă de boieri, toți aflându-se sub comanda lui Tudor Vladimirescu, acesta câștigându-și experiența militară ca voluntar în armata rusă în timpul războiului ruso-turc (1806-1812). Țelurile acestei revolte,erau atât sociale cât și naționale, iar susținerea financiară venea de la capeteniile revoluționare grecești organizate de prințul Alexandru Ipsilanti la Odessa.
Mișcarea revoluționară a fost condamnată de țarul Alexandru I, ceea ce a făcut ca Alexandru Ipsilanti să-l gasească vinovat pe Tudor Vlanimirescu ca trădator al mișcării revoluționare.
Una dintre cele mai importante consecințe ale morții lui Tudor Vladimirescu a fost decizia Porții Otomane de a restabili domnii pamânteni în Principatele Române, considerând că și domnii fanarioți au trădat interesele Porții.
Mișcarea de emancipare a românilor, a dus la avansarea procesului de dezvoltare istorică a Țarilor Române, înregistrand după anul 1821, un salt calitativ. Se nasc programe de luptă proprii, influențate de gândirea progresistă europeană și se acționează tot mai organizat pentru recunoașterea drepturilor fundamentale la libertatea națională și socială.
Revenirea la domniile pamântene a permis inițierea unor reforme menite să modernizeze viața economică și politică. Reorganizarea armatelor române devenise o necesitate obiectivă, noua armată urma să apere teritoriul Principatelor în fața amenințării externe.
Revoluția lui Tudor Vladimirescu a dovedit faptul că existau condiții favorabile pentru crearea unei armate române, acest fapt impunând concluzia că trebuie să se creeze un organism militar format din unitați permanente și formațiuni teritoriale prin care să se sa se poată face o mobilizare eficientă.
Conflictele și războaiele prelungite, precum războiul ruso-turc din 1828-1829 sau războiul Crimeei (1853-1856), ambele pentru dominația economică și politico-militară în Balcani, Strâmtorii și Marea Neagră, în care au fost angrenate și forțe înarmate ale Țărilor Române, au însemnat ani grei de ocupație (1829-1834; 1848-1851 și 1853-1857) cu implicații negative asupra dezvoltării Țărilor Române.
Rusia și-a continuat și în această perioadă politică balcanică de presiune asupra Porții otomane dar și de sprijinire a mișcărilor de eliberare națională, prin care își masca adevăratele intenții, fapt care îi îngăduia un amestec direct în afacerile din zonă. Astfel, Rusia va susține cauza grecilor, cât și pe cea a sârbilor sau romanilor. În Convenția de la Akkerman (1826) ea a impus Turciei clauze favorabile Principatelor Române și Serbiei, ceea ce individualiza problema românească în relațiile politice europene.
Destul de devreme după ocupația militară din 1821-1822, Principatele devin iarăși, din aprilie 1828, teatrul de operații ruso-otomane, care duc la o nouă administrație militară sub comanda generalului F.P.Pahlen, și de data aceasta, războiul ruso-turc a angajat și detașamente de voluntari romani, dintre care s-au distins pandurii olteni conduși de polcovnicul Ioan Solomon și căpitanul Gheorghe Magheru (luptele de la Cioroiu, Băilești, Calafat, Golenti, Catanele, Izvoarele, Cerneți, Cireșu etc.). Tratatul de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) a reluat și amplificat prevederi ale actelor anterioare, dând expresie cererilor formulate de romani după 1821.
Astfel el stabilea granița cu Turcia pe talvegul Dunării, desființa raialele otomane din nordul fluviului (Turnu, Giurgiu și Brăila) și restituia aceste teritorii principatelor, reconfirma domniile pământene pe viață, deplină autonomie administrativă, desființarea obligației de a aproviziona Poarta, abolindu-se monopolul economic al acesteia, deplină libertate a comerțului etc.
Ca urmare a acestui tratat și a noului raport de forțe în zonă, elaborarea și promulgarea unor legi în 1830-1831, veritabile constituții ale Principatelor (recunoscute de Poarta Otomana abia în 1834), s-a efectuat sub controlul direct al Rusiei, care și după retragerea trupelor sale în 1834, va interveni deseori chiar violent în treburile interne ale acestora. Protectoratul țarist a afectat și viața politică sau activitatea domnitorilor, numiți și nu aleși în cele două Principate.
Ascendentul politic al Rusiei asupra Principatelor în raport cu puterea suzerană, Imperiul Otoman, avea să dureze peste două decenii. Intervenția ,,jandarmului Europei", trupele țariste, alături și în sprijinul celor otomane și austriece și înfrângerea revoluției române din 1848-1849, au condus la o nouă ocupație militară (rusa și otomană) a principatelor, prelungită prin Convenția de la Baltă Liman, care prin comisarii extraordinari ai puterilor suzerane și protectoare, au afectat sever autonomia Țărilor Române.
Un nou regim excepțional de ocupație militară avea să se instaureze în Principate din iunie 1853, când armatele ruse au reintrat pe teritoriul Moldovei și Țării Românești și au declanșat ostilitățile ruso-otomane (octombrie 1853).
Principatele au trebuit să asigure mai întâi aprovizionarea și cazarea trupelor ruse iar subunitățile militare românești au fost obligate să facă paza unor depozite de alimente, furaje și muniții, a siguranței comunicațiilor în folosul trupelor țariste, cât și să participe la operații militare propriu zise. Bateriile de artilerie au fost silite să ia parte la luptele de la Gura Ialomiței, Silistra, Hârșova și Macin; parțial, flotila munteană (3 vase) a fost încorporată în flota rusă și folosită în operațiile de pe Dunăre; o serie de unități permanente și trupe teritoriale au luptat alături de ruși la Calafat, Maglavit, Cetate, Băilești, Oltenița, Giurgiu și în jurul Silistrei. Mai mult, la retragerea din 1854 a armatei ruse, au fost capturate și expediate în Rusia bateriile de artilerie românești, ca și unele șalupe canoniere, încercându-se și atragerea de unități militare românești în conflictul armat care își muta teatrul de operații în Crimeea.
Locul armatei ruse de ocupație avea să fie luat de trupele otomane și apoi de cele austriece.
Și Curtea de la Viena ca și cea de la Petersburg, viza cuprinderea celor două Principate Române în sistemul politic, economic, cultural și militar al Imperiului Habsburgic în scopul limitării expansiunii rusești și eliminării prezentei otomane în sud-estul Europei. În același timp se dorea anihilarea mișcărilor naționale de eliberare a românilor.
Între 1828-1829 a avut loc războiul ruso-turc, care a înterupt scurta perioadă de autonomie a Principatelor, acesta încheindu-se cu Tratatul de la Adrianopol. Ocupația temporară a celor două provincii de către Rusia Țaristă, stabilea un nou protectorat, cel țarist. Pe langa aspectele negative,ale tratatului au existat si aspecte pozitive în ceea ce privește viața administrativă și internă.
Autonomia Țărilor Române față de Imperiul Otoman a dus la organizarea Principatelor sub o lege fundamentală internă și anume, Regulamentul Organic. Această lege a fost creată la St. Petersburg de o comisie ruso-română sub preșidenția generalului rus, Pavel Kiseleff.
Regulamentul pentru Țara Românească a fost votat în anul 1831, iar cel pentru Moldova în anul 1832. Această lege de organizare internă a dat impulsul creării unei instituții politice administrative moderne menite să apropie momentul unificari societații românesti din cele doua provincii. Unul dintre principiile avute în vedere a fost stabilirea unei armate naționale.
1.2. Componența armatei până in vremea lui AL. I. Cuza
Poarta a admis crearea unor forțe permanente în Țările Române, acest lucru concretizându-se prin articolul 5 al Tratatului de la Adrianopol, tratat ce a pus capăt razboiului ruso-turc și care prevedea crearea armatelor în Principate. Structurile nou organizate cuprindeau două mari corpuri și anume: armata permanentă și armata teritorială, ultima destinată să exercite servicii ce depășeau competențele celei dintâi.
Armata permanentă era formată numai din trupe de infanterie și cavalerie, recrutarea militarilor facându-se prin voluntariat. În baza Tratatului de la Adrianopol, la 30 aprilie 1830 s-a decis crearea în Muntenia a șase batalioane și șase escadroane de cavalerie. În același timp a luat ființă în Moldova un batalion de infanterie și un escadron de cavalerie din care s-a înființat primul regiment mixt cu garnizoana la Iași.
Satisfacția cu care masele populare au primit vestea făuririi primelor unități militare a fost expresia rolului de însemnătate istorică ce se atribuie armatei în cadrul procesului de emancipare socială și națională a poporului român.
De asemenea în baza Tratatului de la Adrianopol s-a impus crearea a două comisii în Principate care să definitiveze proiectele de regulamente ostășești.
Miliția Națională a fost organizată în anul 1831 și cuprindea două corpuri, oastea permanentă și oastea teritorială care ajutau la îndeplinirea acelorași misiuni administrative de ordine și de pază asigurând serviciul de siguranță al granițelor, ordinea pe timpul carantinelor, paza vămilor și sprijinul la strângerea dărilor, având obligații de poliție internă în orașe și sate.
După cațiva ani s-a petrecut procesul de amplificare și de modificare a structurilor inițiale ale armatelor din punctul de vedere al organizarii, dotării, recrutării și revizuirii obiectivelor lor strategice.
Treptat s-au dezvoltat trupele tertoriale nepermanente (dorobanți și potecași în Țara Românească, slujitori și plăieși în Moldova), care au preluat aproape integral obligațiile de pază administrativă ale trupelor permanente, care și-au putut concentra pregătirile asupra îndeplinirii misiunii de forță militară propriu-zisă.
Acest lucru a contribuit la refacerea în ansamblu a puterii militare în Principatele Române, fiind înființată o ierarhie militară similară armatelor europene; ofițeri inferiori (sublocotenent, locotenent și căpitan) și ofițeri superiori (maior și colonel), iar înaintarea în grad se făcea pe baza vechimii în serviciu, ofițerii având obligația de a servi minim trei ani, după care la cere puteau părăsi cariera militară.
Echipamentul era asigurat de către stat, iar la ieșirea din serviciu aceștia primeau calul și uniforma.
Structura și misiunile organismului militar creat în Țările Române la 1830 erau marcate de unele carențe: inexistenta organelor centrale de conducere și administrare a armatei, inexistența unei arme de baza, artileria insuficientă și modestă în pregătirea militară a cadrelor ofițerești, lipsa unor rezerve instruite, lipsa logisticii, organizarea mixtă a regimentelor (infanterie și cavalerie), marea împrăștiere a trupelor pe teritoriu, misiunile preponderant polițienești ale armatei și disciplina dura.
Acțiunea de reorganizare a sistemului militar romanesc în anii 1830-1832 a constituit un moment de referință în efortul poporului român pentru recâștigarea drepturilor sale legitime la unitate și independentă, în condițiile unui sever control otomano-țarist, evitând transformarea armatei într-un stat auxiliar al uneia sau alteia dintre cele două imperii, oștirea română dobândind o individualitate distinctă.
Perioada de organizare a armatei între 1830-1832 a constituit un moment de referință pentru câștigarea legitimității de unitate și independență în condițiile unui control atât din partea Imperiului Otoman cât și a celui Țarist.
Armata creată în cele două Principate prefigura la început ca un scut de apărare împotriva amenințării externe. După constituire, în deceniile urmatoare, organismul militar a evoluat și s-a adaptat cerințelor epocii, o societate în plină ascensiune.
Întemeierea artileriei moderne s-a produs în anul 1843 când cele patru tunuri primite de la sultan au format prima baterie independentă, iar trei ani mai târziu a fost creată și în Moldova o baterie cu șase tunuri, specialiștii în artilerie fiind formați la început în Rusia. În anul 1843 a fost lansată la apă prima navă românească realizată la Galați, dotată cu patru tunuri, iar în 1845 flotila Țării Românești primea trei șalupe canoniere.
Dotarea armatei cu material de război, de asemena intra în preocupările Țărilor Române, sursa fiind importul. Din Austria se cumpărau săbii, tunurile de câmp erau de proveniență otomană, iar cele de pe nave erau comandate de la Torino, în Italia. În conexiune cu evenimentele vremii, elementele naționaliste ale societații au militat pentru crearea unor formațiuni cetățenesti care să antreneze, alaturi de armata permanentă și cea teritorială, pe toți cetațenii capabili de luptă.
Primele subunități de pompieri apar la București (1832) având în componență 150 de militari și apoi la Iași (1835) formata din 105 militari din armata permanentă.
Începând cu anul 1844, când se organizează pe companii, pompierii intrand în componența forțelor permanente. În domeniul logisticii armatei, apar primele subunități de asigurare materială și se construiesc primele spitale de profil la Iași, București sau Craiova, dar se stabilesc si primele reglementari de justiție militară.
Se creează învățământul militar prin apariția școlilor elementare ostășești în anii 1831-1839 în Țara Românească, apoi și în Moldova, iar în 1845, a unor cursuri de pregătire fizică, pentru ofițeri și cadeți la Iași (1846) și a școlii militare la București în septembrie 1847.
În pregătirea cadrelor medicale, din 1830, funcționa școala de felceri, iar din 1842 se inființeaza ,,școala de mică chirurgie’’, pe lângă Spitalul Colțea, fiind prima școala de învățământ medical din Țara Românească.
De-a lungul anilor mai mulți domnitori, atât în Moldova cât și în Muntenia au încercat să modifice structurile inițiale ale armatelor permanente și temporare în vederea organizării și dotării efectivelor. Intervenția străină de înăbușire a revoltelor de la 1848-1849 și perioada de ocupație străină au frânat cursul dezvoltarii armatei române.
În dezvoltarea armatei române în perioada regulamentară până la Unire se pot distinge câteva trăsături fundamentale: crearea a două armate mai mult sau mai puțin identice sub comandament românesc cu îndatoriri polițienești și administrative, cu uniforme identice având ca scop principal ferirea Țărilor Române de pericolele externe, dar și crearea unui Stat Major în fiecare Principat având în subordine un aparat militar.
În sprijinul Unirii din 1859, cu toate dificultățile atât interne cat și externe armata română a atins un nivel ridicat de transformare modernă. Momentul istoric al Unirii va duce și pentru armată la crearea unui sistem eficient național de apărare, în centrul căruia se afla unificarea și modernizarea armatei.
Armata permanentă, peste interdicțiile impuse din afară, a evoluat ca un element distinct, sporindu-și structura organizatorică a armelor și serviciilor. Dacă infanteria din Țara Românească a continuat să înființeze în cele trei regimente, a câte două batalioane,formate din cate patru companii, în Moldova s-a realizat desprinderea infanteriei de cavalerie (1851) și dezvoltarea separată a acestora.
În 1856 celor două batalioane de infanterie din Moldova li s-a mai adăugat unul; în 1857 s-a creat o companie de tiraliori iar în 1858 infanteria din Moldova a ajuns să aibă două regimente: unul de vânători, alcătuit din două batalioane și un regiment de mușchetari vechi constituit din trei batalioane. Cavaleria și-a amplificat și ea structurile: în Țara Românească cele șase escadroane s-au desprins de infanterie și în 1856 au constituit primul regiment numit Regimentul I roșiori, iar în Moldova, prin crearea a inca unui escadron, s-a constituit ,, divizionul de lăncier”. Artileria s-a bucurat de o atenție deosebită din partea domnitorilor. Barbu Știrbei a reorganizat în 1850 artileria munteană într-o baterie pedestră cu șase tunuri, două obuziere și o semibaterie de artilerie călăreață cu patru piese . În Moldova, Grigore Ghica a creat în 1849 o baterie alcătuită din șase piese. Dar în 1854, prin confiscarea pieselor de către ruși, bateria a fost desființată. Artileria s-a refăcut prin recuperarea materialului, cât și prin achiziționarea de piese noi în ambele Principate până în 1859. În 1857 Moldova a achiziționat o baterie completă din Austria, pe șase piese și două obuziere.
Au apărut și primele ateliere depozit, viitoarele stabilimente ale artileriei, pentru întreținerea, repararea armamentului și fabricarea pulberilor. Flotila s-a consolidat și ea ca o armă distinctă. În 1850 s-a constituit o comandă separată pentru cele trei șalupe canoniere. Ele asigurau paza fluvială și a porturilor. În războiul Crimeii, două vase au fost confiscate și utilizate de ruși în misiuni pe Dunăre, apoi au fost restituite.
Au apărut primele elemente ale armei de geniu. În 1858, la București, s-a creat un mic corp de militari compus din ofițeri români formați la Viena, cu misiunea de a întocmi primele lucrări topografice din țară. S-a acordat atenție organizării justiției militare, cât și serviciului sanitar. Au fost construite noi spitale și infirmerii, dotate cu medicamente și inventarul necesar; încadrarea cu personal calificat s-a îmbunătățit prin crearea în 1857 a Școlii naționale de medicină și farmacie din București. Tot în 1857, în Moldova, s-a creat o secție de intendentă militară.
Privind înzestrarea cu armament și muniție, în ciuda conjuncturii nefavorabile din acei ani, s-au făcut totuși achiziții de armament cu caracteristici tehnico-tactice superioare, introdus și în alte armate europene, printre care armele cu percuție (cu capse), cu tragere mai rapidă decât cele cu cremene; treptat armele de proveniența rusească au fost înlocuite cu puști, carabine și pistoale cu capse, săbii și sulite importate din vest. Piesele de artilerie erau din bronz, neghintuite și cu încărcare pe la gura țevii.
Instrucția trupelor a evoluat, făcându-se după regulamente distincte pe arme, adaptate realității militare naționale. Pregătirea se face prin manevre, tabere de concentrare și instrucție. Învățământul militar a înregistrat și el progrese în pregătirea cadrelor.
Școala militară de la București a fost reorganizata în 1849, dând în 1856 prima promoție de ofițeri. La Iași s-a deschis o școală militară similară care a scos prima promoție în 1861. În domeniul medicinei și farmaciei, școala sanitară a lui Carol Davila a fost recunoscută și în Occident. S-a continuat trimiterea tinerilor la școlile militare din străinătate, ceea ce a favorizat contactele cu evoluția artei și tehnicii militare europene.
Până în 1859 armata permanentă, refăcută și modernizată, și-a mărit numărul de unități, a întemeiat învățământul militar, a elaborat și aplicat primele regulamente, a desfășurat exerciții și aplicații tactice, și-a îmbogățit și modernizat dotarea, prin introducerea armelor cu percuție și cu mai mare cadență de tragere.
Au continuat să se înființeze și să se dezvolte, ca a doua componentă a puterii militare, formațiunile militare teritoriale. Prin remodelare, ele s-au apropiat ca structură, dotare și instruire, de trupele permanente. Acestea au preluat o parte din sarcinile administrative și de pază ale trupelor permanente. Din 1850 dorobanții de județe, cordasii și potecașii au fost transformați, într-un regiment de jandarmi. Aceste trupe teritoriale continuau să fie întreținute de administrațiile locale și de stat, uzând de sistemul cu schimbul între perioadele de activitate și cele de lăsare la vatră, cu excepția jandarmilor. Aceste trupe teritoriale vor reprezenta cadrul organizatoric de instruire militară a maselor.
Sarcina creării unui singur corp militar național a fost încredințată unui bun colaborator al domnitorului Al. I. Cuza, în perioada anterioară Unirii, în persoana generalului Ioan Emanoil Florescu.
Capitolul 2. Organizarea armatei în vremea lui Al. I. Cuza și rolul generalului Ioan Emanoil Florescu
2.1 Tinerețea și formarea organizatorului militar Ioan Emanoil Florescu
Generalul Ioan Emanoil Florescu s-a născut la 7 august 1819 la Râmnicu-Vâlcea, fiul lui Manolache Florescu și Zinca Faca. Primele studii le primește în familie, iar în 1832 se înscrie la Colegiul National ,,Sf. Sava” , cunoscut în vremea aceea atât pentru profesorii săi progresiști cât și pentru calitatea elevilor, viitorii reformatori ai societatii românești.
Printre premianții Colegiului ,,Sf. Sava”, în anii 1832-1833 se află și tânărul Ioan Emanoil Florescu, premiul oferit datorită cunoștintelor sale în domeniul matematicii, știintă care în cariere militară o va stăpâni la perfecție. În anul 1833 acesta îmbrătișează cu entuziasm noua armată înființată între 1830-1831, în calitate de iuncher, grad rezervat boierilor. Pe de altă parte, tânărul elev nu neglijează nici studiul literaturii , evidențiindu-se mai mult în traducerile din limba franceză, o limbă pe care o vorbea la perfecție încă din primii ani de liceu.
La vârsta de 16 ani, este trimis la Paris unde efectuează cursurile Liceului ,,Saint Louis Le Grand” numărându-se printe puținii studenți români care au studiat la acest liceu, dar și doi ani de specializare la prestigioasa Școală de Stat Major (1840-1842).
În timpul studiilor din Franța, Ioan Emanoil Florescu a fost înscris în cadrul Regimentului II infanterie, primind gradul de locotenent la 1 aprilie 1838, grad cu care s-a întors in țară în anul 1842 anul în care a fost demis protectorul sau, domnitorul Alexandru Ghica. Florescu a cautat să imprime de la inceputul studiilor si activităților sale militare, un character miltant si progresist. Era cert faptul că Ioan Emanoil Florescu va fi unul dintre cei mai bine pregatiți militari din Țara Românească.
Tot pe perioada studiilor atât din țară cât și din străinătate, Florescu a mers mai mult în sensul mișcării reformatoare a culturii, în special în domeniul literaturii și al teatrului. Pe lângă acțiunile culturale, acesta era în special interest de a-și continua cariera militară, iar cu ajutorul unor traduceri din lucrări militare dobândite de la profesorii lui din Franța se ocupă de instruirea și pregătirea tinerilor inucheri prin lărgirea câmpului de informații.
Pentru meritele sale, la vârsta de 26 de ani este numit membru în comisia însarcinată cu pregătirea și înființarea unei școli de ofițeri, luându-și în serios meseria de profesor de tactică și strategie militară. În 1843 îl însoțește pe domnitorul Gheorghe Bibescu, urmașul lui Alexandru Ghica la Constatinopol în momentul în care acesta urma să fie confirmat de către Poartă ca domn al Țării Românești.
Cu prilejul acestui eveniment , Ioan Emanoil Florescu are satisfacția de a aduce în țară două tunuri dăruite de sultan armatei române, tunuri care marcau începutul artileriei moderne românești. Un lucru important care a dus la apropierea acestuia de Gheorghe Bibescu, este marcat de căsătoria acestuia cu fiica cea mare a domnitorului, Ecaterina în anul 1845.
2.2 Ascensiunea în cariera militară
Odată cu izbucnirea Revoluției de la 1848 și formarea noului guvern revoluționar, Florescu este demis din armata Țării Românești urmându-l în exil pe domnitorul Gheorghe Bibescu, iar în anul 1849 acesta a decis să se înroleze în armata rusă, ca voluntar unde participă la înfrângerea revoluției din Transilvania. Acțiunea lui în armata rusească reprezintă astfel prima experiență pe un câmp de luptă dincolo de hotare, dar și punerea în practică a teoriilor și instrucțiilor de război dobândite în studiile din Franța, activitatea lui fiind apreciată de comandamentul rusesc prin decorațiile primite din partea țarului Nicole I.
După prăbușirea regimului revoluționar și numirea lui Barbu Știrbei, fratele vitreg al lui Gheorghe Bibescu la Tronul Țarii Românești, domnitorul decide să-l reintegreze pe Ioan Emanoil Florescu în armata țării și să-i acorde posturile deținute în trecut: colonel, ajutant domnesc, vornic al temnițelor, director al Școlii Militare unde va preda cursuri de tactică și strategie militară.
După anul 1853 datorită ocupațiilor militare din Țara Românesacă, Florescu iși dă demisia din armata Țarii Românești, continuandu-și cariera militară pe un teren mai dificil, cel al razboiului din Crimeea, exemplul lui fiind luat de mai mulți iuncheri români precum Gheorghe Filipescu sau Panait Moruzi. Toate aceste experiențe constituie lecții deosebit de importante pentru viitorul reformator al armatei române.
Sfârșitul războiului Crimeei și Congresul de la Paris din martie 1856 au scos Principatele Române de sub influența protectoratului rusesc, iar articolele 23-27 recomandau formarea unei Comsii pentru reorganizarea Principatelor, acestea trecând sub garantia colectivă a celor șapte Mari Puteri europene: Imperiul Otoman, Franța, Austria, Prusia, Anglia și Sardinia.
Prin aricolul 26 al Tratatului de la Paris s-a convenit ca în Principate sa fie constituită o fortă militară națională, organizată în scopul menținerii siguranței interne dar și ce a granițelor. Din acel moment a căzut protectoratul Rusiei asupra Țărilor Române, iar armata nu a mai fost redusă la o forța care să asigure paza internă ci se transforma într-o forța militară care putea respinge un atac extern. Eliminarea protectoratului rusesc însemna pentru tinerii ofițeri, o poartă deschisa pentru efectuarea educației militare în alte țări europene, mulți dintre tineri plecând la școli din Franța sau Belgia.
Alocațiile pentru armată, dar si numărul cadrelor militare au crescut progresiv, astfel puterea militară a marcat o spectaculoasă creștere. După înfrângerea armatei ruse în răzoiul Crimeei, o parte din militari au adoptat o doctrină militară pașpotistă, care venea în sprijinul înarmării întregului popor în drumul către independența și unitate al tuturor romănilor
2.3 Personalitatea lui Al.I.Cuza și reforma armatei. Implicațiile generalului Ioan Emanoil Florescu
Domnitotul Al. I. Cuza s-a nascut într-o familie veche de dregători moldoveni din părțile Fălciului, doi din membrii familiei fiind luptători politici care au plătit cu viața opoziția față de domniile fanariote.
Alexandru Ioan Cuza, s-a născut data de 20 martie 1820 în orașul Bârlad. Tatăl său a fost Ioan Cuza, ispravnic de Fălciu, apoi de Covurlui,iar mama sa, Sultana provenea dintr-o familie greco-italiană din Constantinopol. Până în 1831 a învățat în pensionul francez al lui Victor Cuedin la Iași, unde a fost coleg cu câțiva din viitorii săi colaboratori printre care: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Eugen Alcaz. Apoi a mers la Paris, unde și-a luat bacalaureatul în litere și a urmat pentru ceva timp cursurile facultății de drept. Reîntors în țară ocupă diferite funcții civile și militare, a fost director al Ministerului de Interne moldovean, înaintând repede a devenit hatman al oștirii moldovenești. La 30 aprilie 1844 s-a căsătorit cu Elena Rosetti Solescu. În această ultimă funcție,cea de hatman al oastei moldovenești, a fost ales ca domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859. Era mai presus de toate un patriot și un liberal cu largi perspective, motiv pentru care la 24 ianuarie 1859 a fost ales și ca domn al Munteniei.
În cei șapte ani de domnie, Cuza a avut alături persoane luminate dar și patrioți, care l-au ajutat și l-au sfătuit, îi amintim aici pe: Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Vasile Alecsandri, generalul Ioan Emanoil Florescu. Cuza dorea,ca și revoluționarii de la 1848, să ajute la înfăptuirea unor reforme liberale și înlocuirea Regulamentului Organic cu o constituție, care să ajute dezvoltarea economică, politică și culturală a poporului. De asemenea dorea îmbunătățirea condiției țăranilor, dar și a orășenilor . Se poate afirma că Alexandru Ioan Cuza a fost reprezentativ pentru vremea să, iar personalitatea sa întruchipa aspirațiile și dorințele poporului.
Pe parcursul celor șapte ani de domnie a realizat reforme cu scopul îmbunătățirii stării populației. Se poate observa că prin aceste reforme s-a urmărit și s-a reușit într-o oarecare măsura progresul noului stat unitar. Unirea din 1859 nu a reprezentat decât o etapă, căreia trebuia să-i urmeze în mod necesar altele, menite a concretiza formarea statului modern.
Datorită necesității apărării noului stat constituit, reorganizarea armatei s-a înscris pe lista problemelor principale ale statului național. Situația pe care a găsit-o la începutul domniei sale nu era prea bună, acest lucru îl știm din scrisoarea pe care Cuza i-a trimis-o în august 1859, împăratului Napoleon al-III-lea în care își susține intenția de a acorda o atenție specială organizării militare. La rândul său, și Mihail Kogălniceanu, ca prim-ministru al Moldovei îi atrage atenția lui Cuza cu privire la unele deficiențe privind armata, deci se impuneau luarea unor măsuri imediate pentru îndepărtarea abuzurilor. Este ceea ce va face Cuza încă din primul an de domnie. Obiectivele ce se impuneau în operă de întărire a armatei, erau în primul rând, unificarea, din toate punctele de vedere, a două armate și apoi, o reorganizare pe bazele unui sistem nou. Prin această întărire a armatei s-a urmărit demonstrarea capacității statului român de a exista ca o entitate.
Franța a sprijinit eforturile statului român în vederea consolidării armatei, în schimb marile puteri vecine au făcut totul pentru a opri această operă de renaștere militară.
Armata națională reorganizată în perioada Regulamentului Organic, a rămas la nivelul unui nucleu, efectivele fiind restrânse, ca și capacitatea de luptă, dotarea și armamentul. După unirea din 1859 s-a urmărit extinderea efectivului armatelor și reorganizarea acesteia pe principii moderne. Prin legea pentru organizarea armatei decretată la 27 noiembrie/9 decembrie 1864 s-a alcătuit o armată permanentă de 19345 de oameni, la care se adăugau batalioanele de grăniceri și escadroanele de dorobanți ce urmau să cuprindă 24 548 de oameni, adăugându-se la aceasta și forța reprezentată de cele trei clase ale bărbaților în vârstă de 17-20 și de 26-50 de ani, la care se putea recurge, și care erau la rândul lor supuși instrucției și exercițiilor. Recrutarea a fost extinsă la nivelul întregii societăți, dar Kogălniceanu a fost reticent în privința gărzii naționale orășenești deoarece știa că ea se poata afla sub influența liberalilor radicali , de altfel, Kogălniceanu a fost partizanul cuprinderii cel puțin a unei părți din țarănime în armată în curs de alcătuire. În 1864, comandanții de dorobanți și jandarmi au primit dispoziii de a-i instrui pe săteni în mânuirea armelor cu care au fost dotate comunele.
În secolul al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea, ofițerii din trupele pedestre ale majorității armatelor lumii, purtau znacuri, în general de formă semi-eliptică, de dimensiuni diferite, ornate cu diferite simboluri ( cel mai adesea cifrul suveranului său semne de armă). Aceste accesorii uniformologice erau de regulă purtate doar la ținuta de campanie (s-a păstrat semnificația inițială de element de protecție individuală) și numai la comandă.
Principala necesitate a noului stat în ceea ce privește armata a fost realizarea deplinei unificări a armatelor celor două Principate. Era un proces complex și multilateral. Schimbul de unități între cele două capitale, instituirea unei comisii de unificare a uniformelor, numerotarea regimentelor din Moldova, adunarea celor două oștiri, în vara anului 1859, în tabăra de la Florești, numirea unui singur ministru de război pentru ambele Principate, crearea statului major unic, extinderea în Moldova a valabilității Codului penal militar muntean, au fost măsuri adoptate, chiar înaintea realizării unificării politico-administrative a celor două Principate. Nu există nici o îndoială în privința faptului că domeniul miliatar a reflectat cel mai bine procesul de unificare.
Pe lângă unificarea și reorganizarea armatei a mai fost avut în vedere și problema modernizării ei. A fost creată o casă de dotațiune, s-a întocmit un regulament al comenduirilor, s-au constituit companii de disciplină, au fost create școli militare pe lângă toate regimentele, a fost înființat,,Monitorul oastei”. Toate aceste măsuri, dar și altele au contribuit, mai ales în primii ani ai domniei lui Alexandru Ioan Cuza la realizarea unei schimbări radicale în domeniul militar. Bineînțeles că principala realizare, pe plan organizatoric a rămas decretarea legii de organizare a armatei, la 27 noiembrie/9 decembrie 1864.
La 14/26 aprilie 1859, s-a decis concentrarea armatelor celor două țări într-o tabără între Ploiești și Buzău, așezată la Florești. S-au construit 400 de bărci. Aici s-au strâns efective însumând peste 11000 de ostași din armată permanentă, dorobanți și grăniceri. Tabăra de la Florești a prilejuit instruirea în comun a unităților celor două armate, executarea de trageri masive, uniformizarea mânuirii armelor și chiar un simulacru de război la 23 august/4 septembrie 1859. O importanță deosebită a avut-o nivelul de pregătire militară ce a fost atins în cadrul taberei, pregătirea de luptă cu un eventual dușman din afară, inaugurându-se astfel o etapă în istoria armatei naționale românești.
Întărirea armatei, nu era posibil să se îndeplinească în condiții bune fără a dispune de un număr suficient de ofițeri bine pregătiți. În aceste împrejurări, școala militară pentru formarea de buni ofițeri a reprezentat o preocupare permanentă în perioada consolidării statului modern român. Pentru pregătirea cadrelor oștirii erau cele două școli militare, din Iași și din București. După unirea celor două școli, se constată la 5 iulie 1862 că erau 70 de elevi, repartizați în cinci clase. La 30 septembrie 1862, este inaugurat un nou an de studii; cursurile se țin sub direcția maiorului francez Lamy, șeful misiunii militare franceze în România.
Cu prilejul unei audiențe la Napoleon al-III-lea, Vasile Alecsandri a obținut acordul acestuia pentru primirea în școlile militare din Franța a unor ofițeri români, era vorba de școlile de la Saint Cyr, Metz (geniu), Saumur (cavalerie), Brest (școala navală), un număr de ofițeri beneficiind de această posibilitate în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Foarte importantă a fost și participarea unor ofițeri la oprațiunile militare desfășurate în diferite puncte ale globului. Cinci ofițeri au fost trimiși să asiste la luptele ce se desfășurau în Maroc, opt la operațunile ce aveau loc în vederea desăvâșirii eliberării sudului Italiei, alții au fost trimiși în Algeria, în Mexic și în Statele Unite ale Americii în timpul războiului de secesiune.
O altă problemă importantă a Principatelor Unite căreia trebuia să i se găsească o rezolvare a fost aceea a armamentului. Pentru soluționarea acestei probleme, Principatele Unite s-au adresat Franței, puterea care a favorizat în cea mai mare măsura procesul de creare a României moderne. La 14 mai 1863, generalul Ion Emanuel Florescu îi raportează lui Cuza că a primit din Franța 200 de pistoale revolver, 800 de carabine de vânători și 1000 de puști ghintuite de infanterie. O atenție deosebită a fost acordată artileriei, de fapt a fost creată o nouă artilerie. În 1863, au fost cumpărate din Belgia 24 de tunuri Veuve Lachausser, și în același an Serbia a dăruit Principatelor Unite Române alte guri de tunuri; tunuri au fost cumpărate și din Franța.
Dar în afară de armamentul adus din apus, Cuza s-a gândit să înființeze în țară întreprinderi care să poată fabrica și repară armament. În acest scop a fost înființat ,,Arsenalul armatei”, în București; piatra fundamentală a clădirii a fost pusă de către domn la 20 iulie 1863. O parte din clădirile mănăstirii Mihai Vodă au fost transformate în ateliere care au confecționat un important număr de uniforme ,,Într-una din casele de la Malmeson” a fost amenajat primul arsenal, iar apoi s-a costruit cel din Dealul Spirii; s-a adăugat depozitul de pulbere de la Cotroceni, fabrica de pulbere de la Târgușor, o mică turnătorie de proiectile adusă din Belgia.
În preajma încheierii domniei lui Alexandru Ioan Cuza, armata română a trecut printr-un proces îndelungat de schimbări. Totul a fost reorganizat, numeroase unități și instituții noi au fost create. În cadrul a trei divizii teritoriale- București, Iași și Craiova- existau șapte regimente de infanterie, două regimente de cavalerie, un regiment de artilerie, batalion de vânători, un batalion de geniu și un batalion de pompieri. La București funcționa “Direcția artileriei”, care avea în componență: manufactura de arme, compania de uvrieri, atelierul de artificii, atelierul de lemnărie, atelierul mecanic de fierărie și topitorie, precum și arsenalul, iar fabrica de praf se găsea la Târgușor, de altfel la București își avea garnizoana și ,,trenul echipajelor”. La Iași funcționa Școala de scrimă, gimnastică și a copiilor de trupă. Jandarmeria avea șase escadroane și două companii, trei escadroane aveau garnizoanele în București și Iași, iar trei erau repartizate în județele din estul țării. Grănicerii erau împărțiți în zece batalioane, iar dorobanții în 30 de escadroane. Există un Stat Major, cele două direcții ale Ministerului de Război, Consiliul permanent al instrucțiunii oastei, Comitetul consultative al armatei, Comisia superioară a dotațiunei oastei, precum și comisiile corecționare ale corpurilor. Serviciul sanitar al armatei, interdependent militar și corpul ofițerilor de administrație completă. Acestea erau unitățile și organismele noii armate naționale, care în mai puțin de un deceniu a fost unificată, modernizată și pregătită pentru rolul ce urma să îl aibă în următoarea etapă istorică.
Se poate spune că atenția pe care a arătat-o Cuza față de armată se explică, nu numai prin apartenența sa, la începutul carierei și în momentul în care a fost ales domn al Moldovei la această instituție fundamentală a țării, dar și prin realizarea faptului că armata este un semn al autonomiei țării și mijlocul esențial pentru a apăra integritatea ei teritorială.
Cuza a fost, în fond, un mare revoluționar al poporului român, a urmărit îndeplinirea programului revoluției de la 1848 și a contribuit esențial la îndeplinirea unor puncte esențiale ale acestui program.
Domnia lui Cuza a însemnat accelerarea procesului de modernizare a țării prin instituționalizarea principiilor și a dezideratelor anului 1848, încheind în fapt un lung proces de tranziție spre regimul politic modern, spre o societate structurată în liniile ei esențiale după modelul european. Exemplu tipic pentru reformismul secolului al XIX-lea, cei șapte ani de domnie ai lui Cuza au demonstrat valoarea și importanța statului național în afirmarea națiunii și în promovarea interesului național. De asemenea au fost dovada principiului conform căruia unirea crează puterea în Principate.
În ciuda unor mari greșeli pe care orice act de guvernare le cunoaște, asumate sau neasumate, însă care au dus la abdicarea forțată de la 11 februarie 1866, meritul mare al lui Cuza este de a fi acționat energic în sensul înfăptuirii programului unionist al Adunărilor ad-hoc, de a fi împlinit reformele fundamentale solicitate de modernizare a Principatelor Unite și de a fi înțeles, atunci când misiunea să s-a încheiat, să se retragă spre a lăsa succesorilor săi posibilitatea de a realiza integral aspirațiile poporului român: independența și unitatea națională.
Fiecare pas politic și militar a fost bine cântărit, scopul fiind unul singur, lărgirea autonomiei țării și promovarea intereselor naționale. Amblele reforme ce se derulau în spațiul european au favorizat și inspirat procesul de modernizare. Imperiul habsburgic, Imperiul otoman, Rusia Țaristă, pentru a-și asigura existența și dominația în zonă, încercau reforme în interior opunându-se, în același timp, transformărilor adânci pe care le doreau Principatele Unite Române, transformări care le-ar fi pus în pericol propriile interesele, economice.
Pornindu-se de la ideea că o ,,națiune spre a fi curat independentă în exercițiul drepturilor sale are trebuință de o putere publică capabilă a-i face să i se respecte naționalitatea în afară”, în marele program reformator inaugurat încă de la începutul anului 1859, apărarea națională și modernizarea sistemului militar românesc au reprezentat o preocupare principală. Armata era chemată să garanteze existența viitorului stat român și să contribuie la dobândirea dreptului de a se numara printre celelalte națiuni independente ale continentului. O armată națională, bine instruită și bine echipată reprezenta condiția necesară pentru pregătirea luptei în scopul obținerii deplinei independențe de stat și realizarea unității naționale a tuturor românilor.
În legătură cu locul și rolul viitoarei armate în cadrul statului român, componența și fizionomia ei, a avut loc în acea perioadă un larg schimb de idei.. Subliniind că „toată garanția independenței noastre naționale, păstrarea și respectarea dreptului și teritoriului nostru stau de azi înainte în puterea și în mâna noastră”, publicația Curierul Principatelor Unite arăta necesitatea de a se efectua o reorganizare a puterii militare pe bazele unui sistem nou.
Și alte publicații ale timpului insistau pe ideea că misiunea armatei române trebuie să fie apărarea patriei.
Inițiatorul reformelor și al măsurilor care aveau să ducă la realizarea unor profunde prefaceri în domeniul apărării țării, la crearea și consolidarea armatei naționale unitare a fost domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Atenția pe care el a acordat-o organismului militar era dictată de necesitățile de apărare a tânărului stat român modern. Armata trebuia astfel reorganizată, întărită, echipată, pregătită, încât să fie capabilă să facă față oricărei situații, cu atât mai mult cu cât Imperiul Otoman și Austria, nerecunoscând Unirea, doreau intervenția militară la nordul Dunării.
Primul pas a fost unificarea armatei Moldovei și a Munteniei prin constituirea, în aprilie 1859, a taberei militare de la Florești (lângă Ploiești), la început sub comanda domnitorului Al.I. Cuza și mai apoi sub comanda generalului Ioan Emanoil Florescu. Situată la jumătatea distanței dintre granițele cu Turcia și Austria, tabăra de la Florești a avut menirea de a preveni o invazie și de a exercita totodată presiuni asupra Austriei angrenată în războiul franco-sârbo-austriac.
Timp de 6 luni, aproape 12000 de soldați munteni și moldoveni s-au instruit împreună sub directa supraveghere a domnitorului. Concomitent cu uniformizarea și perfecționarea procesului de instrucție în tabără s-a întărit sentimentul apartenenței la o singură țară, la un singur neam. Mai mult, tabăra a marcat nașterea sentimentului de demnitate și valoare a armatei române gata de sacrificiu pentru pământul țării.
După experiența de la Florești , în 1861 sunt organizate noi tabere militare la Malmaison , Floreasca și Colentina în București, iar în 1863 la Cotroceni unde a fost amenajat și un mare și modern poligon de tragere.
Nouă armată reunită, pe lângă faptul că avea nevoie de o restructurare, avea nevoie și de o conducere unică.
La 12 noiembrie 1859 s-a înființat Statul major general în fruntea căruia a fost numit generalul Ion Emanoil Florescu. Acest organism a fost restructurat în 1863 pe patru secții: lucrările corespondenței oastei, lucrările topografice, lucrările de geniu și de artilerie și lucrările publice care reveneau armatei.
În 1862, prin contopirea ministerelor de război de la Iași și București s-a format Ministerul de Război al Principatelor Unite la comanda acestuia fiind numit generalul Ion Emanoil Florescu. Comandantul suprem al forțelor armatei rămânea, însă, domnitorul Al. I. Cuza.
Soluția adoptată de Alexandru Ioan Cuza și de sfetnicii săi apropiați, Mihail Kogălniceanu, generalii Savel Manu și Ion Emanoil Florescu cu privire unificarea și perfecționarea sistemului militar și fundamentarea principiilor doctrinare de bază a fost aceea a îmbinării tradiției naționale cu experiența acumulată în alte țări, în special în Franța.
Ideile centrale ale programului de unificare, restructurare și modernizare a sistemului militar românesc au fost: creșterea numerică și calitativă a trupelor, diversificarea armelor, asigurarea unui învățământ militar performant,dar și crearea unei industrii de armament având ca drept scop aprovizionarea armatei, asigurarea unui cadru legislativ care să confere, disciplină,respect, ordine, forță, viitoarelor structuri militare.
Ca verigi intermediare între eșaloanele superioare de comandă și unitățile militare dislocate pe teritoriul țării, în 1863 au fost înființate trei comandamente teritoriale.
S-a convenit, după îndelungi discuții, ca armata țării să fie formată pe baza principiului înarmării și instruirii maselor populare. Legea pentru organizarea puterii armate în România, adoptată în noiembrie/decembrie 1864 stabilea ca armata țării să aibă în componență armată permanentă, cu rezerva ei, milițiile, formate din grăniceri și dorobanți, cu rezervele și gloatele lor, care puteau fi mobilizate în situații excepționale.
Armată permanentă, nucleul sistemului de apărare a României după Unirea din 1859, a cunoscut în cei șapte ani de domnie a lui Cuza, importante mutații de ordin calitativ și cantitativ devenind un instrument suplu, modern, eficient al puterii militare defensive a țării.
Efectivele armatei au fost treptat mărite. Dacă în momentul Unirii efectivele celor două armate erau de aproximativ 10000 de soldați și ofițeri cărora li se adăugau 3000 de ostași din formațiunile teritoriale nepermanente, în 1865 armată permanentă a ajuns la un efectiv de peste 19000 de combatanți cărora li se alăturau mai bine de 24500 cât numărau trupele teritoriale. Această creștere s-a datorat noilor modalități de recrutare și înființării de noi unități și subunități de diferite arme. Potrivit legii din 1864 recrutarea se făcea prin conscripție, reangajări și înrolări de bună voie. Astfel, în 1860, au luat ființă încă două regimente de infanterie cu câte două batalioane, un batalion de vânători, două escadroane de cavalerie ce se adăugau celor două existente și primul regiment de geniu din armata română. Cele patru baterii de artilerie au fost întrunite într-un regiment de artilerie luându-se totodată măsuri pentru dotarea flotilei cu tot echipamentul necesar.
La sfârșitul domniei lui Cuza, genurile de armă din compunerea armatei permanente erau: infanteria (compusă din regimente de linie și batalioane de vânători), cavaleria (din regimente de lăncieri și vânători), artileria (dintr-un regiment de artilerie cu șase baterii și un divizion de pontonieri), geniul (dintr-un regiment cu două batalioane), flotilă (din companii de marinari și navele respective).
În cadrul formațiunilor teritoriale, grănicerii erau organizați pe pichete și erau dispuși pe linia Carpaților și a Dunării, iar dorobanții, constituiți în escadroane și batalioane, erau dispuși în toate districtele teritoriale existente. Ei se pregăteau în comunele lor cel puțin o dată la două săptămâni și se concentrau pentru manevre o dată pe an timp de o lună. Caii dorobanților erau proprietatea lor sau a comunelor din care făceau parte.
Totodată, în cadrul Ministerului de Război, pentru găsirea celor mai bune soluții au fost create comitete și consilii pentru studii de avizare precum consiliul tehnic, consiliul permanent al instrucțiunii oastei, comitetul central pentru rezolvarea problemelor financiare, consilii de administrație în întreaga oștire etc.
Această armată trebuia să beneficieze de o instrucție de nivel european. Pentru atingerea acestui obiectiv a fost asigurat cadrul legislativ necesar prin elaborarea de regulamente și adoptarea de legi cu caracter militar. Încă din 1860 s-a aprobat Legea privitoare la instrucția armatei Principatelor Unite împreună cu Regulamentul serviciului interior și cel al Comenduirii de garnizoană, Legea ierarhiei militare din 1862, Legea privind înaintarea în grad din 1862, Legea asupra poziției ofițerilor din 1864, Regulamentul serviciului soldei din 1863, Regulamentul pensiilor din 1865, diferite alte regulamente care vizau fiecare tip de armă etc.
O grijă deosebită a acordat domnitorul încadrării cu ofițeri, echipării și dotării cu armament corespunzător și în cantități suficiente a efectivelor aflate sub arme, un prim pas important în dezvoltarea noii armate.
Pornindu-se de la convingerea că numai prin școală se poate dezvolta și întări instituțiunea militară, învățământul militar s-a bucurat de o atenție constantă în timpul lui Cuza. Au fost reactivate școlile de alfabetizare dat fiind numărul ridicat de recruți neștiutori de carte.
Școala militară din București creată prin reunirea Școlii miltare din Iași și din București, a fost reorganizată pe două secții, una pentru pregătirea ofițerilor de artilerie și geniu, cealaltă pentru pregătirea ofițerilor de infanterie și cavalerie.
A luat ființă Școala copiilor de trupă pentru copiii în vârstă de 12 ani, fii ai ofițerilor, subofițerilor sau soldaților în activitate. A fost creată și subordonată armatei Școala de arte și meserii. Pentru o bună pregătire fizică a cadrelor militare, la Iași au fost puse bazele Școlii normale militare de scrimă, gimnastică și tragere la țintă. În vederea pregătirii instructorilor pentru toate genurile de armă, în București a fost creat un detașament model. Învățământul militar sanitar a cunoscut același drum ascendent.
Așadar, acum se pun bazele unui învățământ militar modern care va asigura armatei române cadrele militare necesare.
În 1861, în clădirile fostei mănăstiri Mihai Vodă din capitală și-au început activitatea primele ateliere militare menite să repare și să confecționeze echipament și harnașament pentru armată.
Pentru conducerea și organizarea activității întreprinderilor de profil a fost creată, spre sfârșitul lui 1861, Direcția Stabilimentelor de Infanterie cu trei secții: Pirotehnia și Arsenalul din București și Fabrica de pulbere de la Târgșor , lângă Ploiești. În 1963 a fost creat Arsenalul Armatei din Dealul Spirii, o manufactură de arme. O turnătorie de tunuri a fost deschisă la Târgoviște , ulterior fiind transformată în depozit.La Brăila , pentru executarea lucrărilor de întreținere și reparații a navelor s-a creat Arsenalul flotilei.
Cea mai mare parte a armamentului modern cu care a fost dotată armata în această perioadă s-a achiziționat din Franța, domnitorul român aflându-se în bune relații cu Napoleon al III-lea. O misiune militară franceză, sosită în țară la solicitarea lui Cuza, a contribuit la perfecționarea organizatorică a armatei române, la însușirea mânuirii de către militari a noului armament intrat în dotarea unităților de diferite arme. În plus, Cuza a trimis mai mulți ofițeri la manevre și la studii în Italia, Anglia, Prusia și, mai ales, în Franța. De asemenea, la manevrele armatei române asistau ofițeri din alte armate europene.
Organizarea unei armate moderne presupunea și existența unor organe de presă militară. Astfel, cu sprijinul domniei, în februarie 1860 a văzut lumina tiparului primul număr al ziarului Monitorul oastei, săptămânal care se adresa „tuturor gradelor ostășești”. În 1864 apar România militară, cu studii de istorie militară în cadrul cărora se insistă pe importanța tradițiilor de luptă ale poporului și ale armatei române, pe faptul că organizarea armatei, instrucția și educația trebuie să se facă în raport cu firea, tradițiile, năzuințele culturale și naționale ale poporului român. Tot în anul 1864 a apărut Anuarul militar al oastei române.
La încheierea domniei, Cuza a lăsat o armată cu o înfățișare modernă, un Stat Major General și unul princiar, un Comitet Consultativ (1865), un Consiliu Permanent al Instrucțiunii (1865) și alte organe centrale de conducere bine articulate, 7 regimente de infanterie, 2 de cavalerie, unul de artilerie, 14 baterii, câte un batalion de vânători, de geniu și de pompieri, o flotilă fluvială, alte trupe și servicii, o armată regulată însumând circa 20000 de ostași, la care se adaugă 25000 de grăniceri și dorobanți, o armată echipată, înzestrată și instruită.
Toate acestea au fost structurate și puse să funcționeze în pofida situației financiare dificile. Totul a fost posibil pentru că, din 1859 până în1865 inclusiv, în medie 25% din bugetul anual a fost rezervat satisfacerii nevoilor armatei și modernizării ei.
Pe lângă acest procent ridicat înscris în bugetul țării, în cursul fiecărui an financiar se alocau fonduri importante sub forma creditelor suplimentare și extraordinare pentru acoperirea cheltuielilor neprevăzute. Alte credite au fost făcute prin împrumuturi naționale. O cotă parte din aceste împrumuturi erau acoperite din fondurile statului, o alta era oferită de locuitori. Pentru dotarea armatei, pe lângă fondurile alocate de la bugetul Ministerului de Război, o sursă importantă de subvenții a reprezentat-o împrumuturile și subscripțiile publice. Au existat și donații particulare.
Pe plan european, pentru consolidarea Unirii și afirmarea statului român, Cuza a promovat o politică militară fermă de apărare a suveranității țării stabilind relații cu puterile susținătoare ale politicii românești, mai ales cu Franta. Au fost extinse raporturile politico-militare cu țările mici și mijlocii (Serbia, Belgia), s-a acordat sprijin mișcărilor de eliberare națională ale popoarelor vecine (unguri, polonezi, bulgari). Cuza și-a manifestat constant interesul și intenția de întregire a Unirii cu celelalte provincii locuite de români, sprijinindu-i, tot timpul domniei sale, pe românii rămași în 1859 în componența marilor imperii europene.
Bilanțul realizărilor pe tărâm militar întregește imaginea operei de așezare a României pe baze moderne în perioada domniei lui Cuza. Fundamentarea unui sistem militar modern a fost gândită de Cuza nu ca o creștere a puterii armate a statului român în contra altor popoare, ci ca o expresie a modelului românesc de modernizare a societății prin toate componentele sale, armatei revenindu-i, cum era și firesc, un rol esențial, progresist.. Mutațiile survenite în dimensionarea și funcționarea organismului militar românesc au fost dictate de rațiunile apărării țării în fața oricărui agresor ce ar fi atentat la integritatea teritorială a României moderne
Domnia lui Al. I. Cuza (1859-1866) a însemnat accelerarea procesului de modernizare a Principatelor, spre o societate structurată în liniile ei esențiale după modelul European, acesta demonstrand valoarea și importanța statului în promovarea interesului național.
Fiecare pas, atat politic, cat și militar a fost foarte bine analizat în scopul promovarii intereselor naționale. Reformele derulate în spatiul european, au inspirat și favorizat reformele românesti, exemplele fiind luate de la Rusia Țaristă, Imperiul Otoman cât și cel Austro-ungar.
Principala preocupare a domnitorului a fost apararea națională, dar și modernizaea sistemului militar românesc, armata fiind principala forță care garanta existenta viitorului stat national modern, o forță bine pregatită și instruită pentru obținerea deplinei independențe, dar si realizarea unității naționale a tututror românilor.
Pentru structura viitoarei armatei în cadrul statului național, au fost reactualizate concepții ale Revolutiei de la 1848, publicațiile timpului mergand pe ideea ca românii trebuie sa aibă o forță militară pentru apărarea patriei.
Inițiatorul reformelor și măsurilor ce aveau să fie luate pentru consolidarea armatei Principatelor Unite, a fost domnitorul AL. I. Cuza, acesta acordand o permanență atenție organismului militar, sistemului de apărarea a noului stat național modern. Armata trebuia să fie echipată, pregatită și instruitș, încat să poată face față oricărei situații. Primul pas pentru unificarea armatei Moldovei și Țarii Românești, a fost constituirea unei tabere militare la Florești, articolele 42-45 din Convenția de la Paris reprezentand bazele legale ce au dus la organizarea armatei pe principii moderne.
Timp de sașe luni, soldatii munteni și moldoveni au fost instruiți sub directa supraveghere a domnitorului, instrucția din tabara de la Florești întărind sentimentul apartenenței la o singură țară, dar și un sentiment de demnitate și valoare a armatei române, o armată gata de sacrificiul suprem.
Noua armată reunită, pe langa faptul ca avea nevoie de o restructurare eficace, avea nevoie si de o comandă unică. La 30 mai 1860 a luat ființă Statul Major, iar comanda i-a revenit generalului Ioan Emanoil Florescu. In anul 1862 are loc contopirea ministerelor de război de la Iași și București formandu-se Ministerul de Război al Principatelor Unite.
Principalele idei privind modernizarea armatei române au fost: creșterea numerică și calitativă a trupelor, asigurarea unui învatatmant performant, asigurarea unui cadru legislativ care să confere disciplină, ordinea noilor structuri dar și crearea unei industrii de armament care sa aprovizioneze armata română.
S-a hotarat introducerea uniformei și a unui echipament unic, iar la 1 septembrie 1862, într-un cadru festiv au fost împarțite steaguri tricolore cu devizia Honor et Patria, domnitorul insistând pe faptul ca steagul reprezintă trecutul, prezentul și viitorul țării.
De asemenea au fost înființate trei comandamente teritoriale la București pentru trupele din Muntenia, la Iași pentru trupele din Moldova și la Craiova pentru trupele din Oltenia.
S-a creat o lege care stabilea ca în componența aramatei permanenete să existe și miliții formate din grăniceri și dorobanți care puteau fi mobilizate în situatii excepționale.
Nucleul de aparare a Principatelor după Unirea din 1859 a cunoscut în timpul domniei lui Al. I. Cuza importante modificari, devenind un instrument eficace al puterii militare defensive a țării, iar creșterea efectivelor armatei s-au datorat modalităților de recrutare și înfiintare a unor noi unități și subunități.
S-a dorit extinderea efectivului militar, avand în vedere limitele impuse de Puterile Garante, dar și mijloacele relativ restrânse pe care le puteau utiliza. O sarcină deosebit de importantă a reprezentat cresterea armatei din punct de vedere numeric, transformarea unei forțe politienesti intr-o armata capabilă să apere granițele Principatelor Unite, prevedere care implica o recrutare mai eficienta.
Pentru buna funcționare a armatei și sporirea capacității numerice, generalul Florescu a introdus o serie de reglmentari privind înaintarea în grad a soldaților și a subofițerilor. Se trecea atfel la desființarea gradelor de iuncher și subofițer, iar înaintarea în grad era accesibila oricărui militar.
În anul 1862 generalul Florescu a prezentata Parlamentului un proiect de lege privind ierarhia militară, proiect adoptat de Parlament, iar organizarea armatei a continuat treptat să se modernizeze.
Legea organizării armatei în cadrul juridic, a avut loc într-un moment în care generalul Florescu nu deținea portofoliul Ministerului de Război, in timpul guvernului Kogălniceanu.
Serviciul militar devenea obligatoriu pentru toți cetățenii, generalul participand activ la dezbateri pentru câștigarea voturilor celor mai importante legi. Printr-un ,,Ordin de Zi”, Florescu organiza prin concurs câștigarea postului de subofițer, serviciile militare fiind puse la punct până la cele mai mici detalii, activitatile de instruire dar și cele de tactică militară fiind urmarite îndeaproape.
Serviciile administrative au fost și ele bine puse la punct, ajutând în continuare procesulul de organizare a tuturor componentelor armatei.
Se introduc modificari pirivind iluminatul cazarmelor și a posturilor militare, organizarea casieriilor, a modalităților de plată, dar și în ceea ce privește contabilizarea fondurilor necesare armatei.
Tot sub conducerea generalului Ioan Emanoil Florescu se introduc măsuri de unificare și denumire a companiilor, iar pentru asigurarea traiului femeilor și copiilor de militari săraci se înfintează o divizie a copiilor și femeilor prin care fiecare companie, escadron sau baterie puteau primi câte patru copii și doua femei. Copiii erau primiți de la vârsta de 12 ani, sub îngrijirea și comanda unui sergent, iar femeile erau angajate pentru a presta serviciul la bucatariile sau spalatoriile militare.
Pentru menținerea prestigiului armatei, dar și pentru atragerea soldaților în ceea ce priveste cariera militara, generalul Florescu a organizat o Casă de donație a oastei pentru recompensarea personalului ce s-a făcut remarcat.
În primavara anului 1862, în Parlament se votează legea privind dotarea oastei, ca împuternicit al acestei legi era generalul Florescu formându-se un comitet alcătuit din Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bibescu, Nicolae Mavrocordat, această lege având drept scop atragerea în cadrul armatei a unui număr cât mai mare de soldați prin reangajarea voluntară delimitată în timp la o perioadă de minimum trei ani și cel mult șase ani. Pe langă aceste legi au mai fost formulate numeroase decrete care au dus la completarea reorganizării armatei.
Infanteria catalogată arma de bază în luptă și-a sporit efectivele în cursul anului 1860 cu înca doua regimente, unul în fiecare principat. De asemenea, cavaleria își sporea și ea efectivele tot în același an cu încă doua escadroane, care împreuna cu unitatea de lăncieri din Moldova avea să ducă la constituirea Regimentului II cavalerie. In paralele cu aceste inițiative, generalul Florescu trimitea un raport către domn pentru înzestrarea cavaleriei cu ofițeri remontori și cu grajduri anexate de gospodărie. În primăvara anului 1863, Parlamentul lua în dezbaterea necesitatea înfințării unei școli de cavalerie, precum și inzestrarea ei cu un cadru didactic reprezentat de un professor scutier.
A fost organizat și un batalion de vânatori, prin transformaea Batalionului 3 din Regimentul 5 Infanterie în unitate de sine stătătoare.
Ioan Emanoil Florescu a dat o mare importanță și serviciului sanitar al intregii armate, astfel la propunerea sa doctoral Carol Davila, un cetățean francez stabilit în țară și casatorit cu o româncă, primește toate atribuțiile în ceea ce privește administrația spitalelor în Principate.
Printr-o lege dată la 26 mai 1860, fiecare companie trebuia să aibă desemnat cate un ostaș care urma cursul de infirmier în cadrul serviciului sanitar.
O nouă organizație a fost desemnată și în ceea ce privește serviciul de navigație, ordonându-se ca intreaga flotilă de pe Dunare sa fie alcatuită dintr-un singur corp militar, avand un singur commandant, generalul Florescu fiind convins că dotarea țării cu o flotă adecvată se va dovedi de mare folos nu numai pentru asigurarea pazei hotarelor ci și pentru întarirea flotei comerțului.
S-au luat în considerare măsuri pentru reorganizarea și întărirea corpului dorobanților, pana în 1859 acest corp facea parte din armata permanentă și se afla sub supravegherea departamentului de război și de interne. Pe viitor s-a prevazut ca viitorul corp de dorobanți sa fie pus sub autoritatea Ministerului de Război în ceea ce privește echipamentul, instrucția și disciplina.
O altă lege privind organizarea armatei a fost implementată în anul 1864, prin care s-a introdus instruirea militară a absolvenților școlii primare. Alt aspect al reorganizarii armatei române pe principii moderne a fost importanța uniformelor militare, în principiu se dorea ca armata sa adopte uniformele franțuzești, generalul sustinand ca uniforma pentru ostas este ,,un lucru foarte important pentru demnitatea nationala”.
Reglementarile în ceea ce privește uniforma militară , urmau să se aplice tuturor gradelor si armelor, inclusiv Ministerului de Război sau Stataului Major.Elementele commune ale noii uniforme militare erau : cocarda tricoloră pe capete și chipuri, eșarfa tricoloră, dar și însemne aplicate pe toate uniformele precum tresele pe maneci. Din aprilie 1860 se stabilea uniforma ofițerilor din corpul special de stat-major, care era identică, cu cea a aghiotanților, de care se deosebea prin guler, suportul epoleților și manseta din catifea neagra.
Pentru corpul ofițeresc generalul Ioan Emanoil Florescu introduce unele reglementari în ceea ce privește distingerea gradelor pe mantale și pe mâneci.
Din anul 1861, ofițerii generali aveau să poarte epoleți cu placă metalică gravată, care avea în parte ovală un soare de metal galben cu o ste albă. Reglementările uniformelor s-au aplicat la toate armele cum ar fi: infanterie, artilerie, cavalerie, pompieri și vânători, grăniceri și dorobanti, inclusiv corpului de medici militari.
Uniforma infanteriei a fost introdusa și în școala militară, acesta fiind purtată de elevi, ofițeri si subdirectorul școlii, în vreme ce directorul purta uniforma corpului din care provenea.
În ceea ce privește planurile domnitorului Al. I. Cuza pentru întarirea capacității de înzestrare a trupelor cu armament corespunzator, dar și în cantități suficiente, acestea au fost prezentate lui Vasile Alecsandri și Ștefan Golescu, care aflându-se în Occident pentru recunoașterea actului Unirii, au efectuat demersuri pe lângă guvernele Marilor Puteri cu scopul de a obține arme în condiții avantajoase.
De asemenea, concomitent cu aducerea de armament din Occident, Florescu s-a preocupat de promovarea unor întreprinderi, avand ca drept obiect de activitate crearea de arme necesare dotării armatei române, hotărând și înființarea unei pirotehnii, aceasta urmand sa fie înzestrata cu utilaje comandate din Belgia. În acest sens, generalul Florescu s-a adresat ministrului de razboi Belgian, pentru a obține ca un ofițer de artilerie din armata română să fie admis să studieze la Școala de pirotehnie din Anvers. Pentru nevoile armatei și ale serviciului Ministrului de Razboi, a luat fiinta și un numar mare de ateliere de tipografie.
In ciuda greutăților cu care se confrunta țara, Florescu a găsit sprijin financiar pentru achiziționarea în decursul anului 1864 a unor cantități însemnate de arme precum puști de fabricatie franceză, sabii de cavalerie, tunuri din bronz, lanci ,iar la uzinele ,,Krupp” au fost turnate tunuri și obuze după indicațiile unor artileriști români.
Deși noua armată nu era considerată o armată capabila să poarte un razboi ofensiv, forța ei asigura granițele Principatelor, ceea ce nu putea face în timpul Regulamentelor Organice.
Pe lângă activitatea de organizator al armatei, generalul Ioan Emanoil Florescu a întreprins și activități de instruire a armatelor, participând la numeroase manevre militare unde a inspectat mai multe garnizoane, în planul preocuparilor sale aflandu-se perfecționarea armatei ca dotare, instruire și mai ales capacitatea de a manevră pe douâ rânduri a unităților de infanterie.
Acesta stabilea formația redactând reglementări în acest sens pana la introducerea unor dispoziții definitive. Noua armată era compusă din armata permanentă și rezervele ei , dar și milițiile formate din grăniceri și dorobanți.
Asigurarea echipamentelor necesare în diferite sectoare ale armatei a fost pusa în discuție în ședința legislativă din 16 februarie 1860, cand s-a votat
bugetul, iar guvernul a hotărât înființarea mai multor centre de herghelii fără a se mai face apel la achiziția de animale din afara granițelor.
Pentru sporirea numărului de militari și achiziționarea de armament, Florescu este înfruntat de foarte multe ori de membrii Parlamentului, aceștia invocand faptul că posibilitățile bugetare ale noului stat erau mult prea mici pentru planurile generalului.
Armata permanentă creată în cei șapte ani de domnie ai lui Al. I. Cuza de către generalul Ioan Emanoil Florescu a suferit importante mutații ajungând de la o armată create pentru menținerea ordinii la o armată care putea face față unui atac de mari proporții beneficiind de o instructive de nivel european. În acest caz a fost creat un pachet de legi cu caracter militar.
Din 1860 și până în 1865 au fost elaborate legi privind instrucția armatei în Principatele Unite, regulament privind ierarhia militară, înaintarea în grad, legea privind serviciul soldei, dar și legea privind reglementarea pensiilor.
De asemenea a fost creată ,,Școala militară din București” prin unirea Școlii militare din Iași și din București, având ca scop pregătirea ofițerilor de artilerie și geniu, dar și a celor de cavalerie și infanterie.
Pentru o bună pregatire fizică a cadrelor din armată au fost puse bazele la Iași a școlii normale militare de gimnastică, scrimă și tragere la țintă.
Perioada domniei lui Al.I. Cuza a pus bazele învățământului militar performant care va asigura armatei cadrele militare necesare.
Pentru înzestrarea armatei cu echipament și armament a fost dusă o politică tot mai activă în scopul înlocuirii mijlocelor de luptă uzate , cu unele moderne.
Astfel se duce o activitate de dezvoltare a relațiilor cu țări precum Belgia și Franța în scopul contractării unor importuri de armament.
Organizarea armatei pe principii moderne a presupus și existența unor organe de presă militară, văzând lumina timpului în anul 1860 primul număr al ziarului ,,Monitorul Oastei”, iar în anul 1864 apare ziarul ,,România militară” în cadrul căruia au fost incluse studii de istorie militară, dar și de traduceri culturale și naționale ale poprului român.
La încheierea domniei, Al. I. Cuza, cu ajutorul generalului Ioan Emanoil Florescu au lăsat o armată modernă constituită dintr-un singur Stat Major General, un Comitet Consultativ, un Consiliu Permanent al Instrucției, dar și organe centrale bine instruite și anume: 7 regimente de infanterie, unul de artilerie , 2 de cavalerie, 14 de baterii , cate un batalion de geniu, vânători și pompieri, o flotă fluvială, dar și o armată însumând circa 20000 de ostași și 25000 de grăniceri, creând astfel o armată bine înzestrată, instruită si echipată.
În pofida situației financiare dificile toate acestea au fost structurate și puse să funcțioenze, iar în perioada 1859-1866.
Pentru dotarea armatei, pe lânga fondurile alocate din bugetul Ministerului de Război, o altă sursă importantă au reprezentat-o împrumuturile publice dar existau și donații particulare.
In calitate de șef al Statului Major General, dar și Ministru de Razboi, generalul Ioan Emanoil Florescu, a jucat un rol deosebit de important, alaturi de domnitorul Al. I. Cuza în unificarea și modernizarea armatei romane. Astfel sub mandatul său, s-au realizat:
înființarea Arsenalului Armatei (1861), unificarea regulamentelor de recrutare, crearea Codului penal militar, precum și reglementari privind serviciul de garnizoană;
contopirea școlilor militare de la Iași și București (1861);
elaborarea și aplicarea Legii puterii armate (1864);
eleborarea reglementărilor cu privire la funcționarea Statului Major General al Armatei Române;
unificarea ministerelor de război și a administrației militare în Moldova și Muntenia;
înființarea celor trei comandamente (București, Iași, Craiova);
elaborarea documentelor cavaleriei
întrunirea taberei de la Floresti și efectuarea primelor manevre de anvergura ale Armanei române.
De asemenea, a contribuit la inițierea contactelor politico-militare secrete care aveau scopul să pregătească eliberarea, pe calea luptei armate, a Transilvaniei de sub ocupația habsburgică.
Bilanțul realizărilor generalului Ioan Emanoil Florescu în opera de reorganizare a armatei romane nu a fost gandită ca o creștere a puterii armatei statului român, ci ca o expresie a cerințelor de modernizare a societății prin toate componentele sale, armata având un rol esențial progresist.
Capitolul 3
3. Rolul generalului Ioan Emanoil Florescu în reorganizarea învățământului militar
Pe lângă activitatea de instructor al armatei române, generalul Ioan Emanoil Florescu a fost preocupat și de organizarea învățământului militar punând bazele primelor școli militare de gradul intâi pana la înființarea școlii militare de învățământ superior.
Acesta s-a arătat deosebit de receptiv nu numai la progrsele tacticii și strategiei militare, ci și la progresele științei și tehinicii moderne. Generalul avea o vastă cultură în cele mai variate domenii, cum ar fi istoria, literatura și muzica.
A publicat diverse articole, mai ales în domeniul istorie antice și contemporane și a ținut până la sfârșitul vieții numeroase conferințe, atat în fața simplilor soldați, a unor cadre ofțerești din toate categoriile, cat și în fața Parlamentului.
Ioan Emanoil Florescu era convins de necesitatea instruiri militarilor începanad cu predarea noțiunilor elementare de scris și citit, ducand o munca sârguincioasa înca din perioada regulamentară.
În primavara anului 1860, Regulamentul Școlii Militare care avea să funcționeze în București era întocmit, în acesta se stipula ca durata cursurilor să fie fixată la cinci ani, iar numarul elevilor la 70, un sfert dintre elevi fiind bursieri ai statului, iar directorul școlii trebuia sa fie numit de către domnitor la recomanadarea ministrului de razboi.
În programa școalară erau cuprinse materii considerate necesare instruirii pe principii moderne cum ar fi: noțiuni de geografie, istorie naturală, desen, artă militară, legislatie militară, exercițiu de scrimă, natație, precum și cursuri de cavalerie și artilerie. Admiterea în școlile militare se facea pe bază de concurs, întrucat se dorea asigurarea unui nivel ridicat al pregătirii elevilor.
Absolvenții căpătau gradul de sergent și erau admiși la concursul pentru intararea în Școala Militară. Cei care nu erau admiși, erau trecuți în cadrele obișnuite. Pe langă bursierii români trimiși în strainătate, absolvenți ai Scolii Militare, se aflau și cei ai Școlii de Medicină condusi de Carol Davila, aceștia urmand să întreprindă misiuni pe langă anumite unități armate sau în școlile superioare.
Organizator de cursuri de învățământ pentru soldați și ofițeri, a predat el însuși noțiunile pe care le socotea necesare a fi însusite de aceștia. Lua parte la instrucția militară, la exerciții și manevre pe teren, trageri la ținta, încurajand astfel pe cei care se dovedeau merituoși să urmeze cursurile unei scoli de învatamant superior din străinătate. Pentru a ține cadrele militare la curent cu noutățile din domeniul lor de specialitate, s-a înființat, la Iași, în 1846, prima bibliotecă militară românească. Aceasta era dotată cu cărți romanești și străine, regulamente, instrucțiuni, enciclopedii și altele, născându-se astfel un loc benefic de instruire și educație pentru categoria militară.
Datorită neajunsurilor generate de acest sistem de acordare a gradelor militare, o latură fundamentală a instrucției în acei ani, a reprezentat-o activitatea de pregătire a cadrelor militare existente, paralel cu aceea de formare a altora noi. Prin instrucția militară, se urmărea, în primul rând, ca ofițerii care ocupau funcții de instructori să-și însușească cât mai repede aspectele teoretice și practice ale meseriei armelor, în care un rol important se acorda dobândirii deprinderilor necesare folosirii eficace a armamentului, pentru a-și îndeplini, la rândul lor, atribuțiile de instructori ai trupei.
Deși scopul principal al acestor forme de învățământ era formarea culturii generale a militarilor gradelor inferioare, în cadrul activității de învățământ se execută și o oarecare pregătire militară. Iuncherii și subofițerii erau trimiși să învețe pentru perfecționarea pregătirii ostășești, programul cursurilor, prevedea prezența de două ori pe săptămână, exclusiv pe asemenea teme.
În perioada 1859-1864, peste 60 de ofițeri români au participat la misiuni sau au urmat cursurile de instruire și perfecționare mai ales în Franța pentru a deprinde noile principii care stau la temelia artei războiului. Generalul s-a preocupat permanent de ridicarea nivelului intelectual al elevilor săi, inițiind cursuri care porneau de la alfabetizare, când era vorba de persoane provenite din mediul rural, până la însușirea de noțiuni de un nivel din ce în ce mai inalt. El a studiat și introdus acea instrucție militară și acele norme legislative care i s-au părut mai potrivite cu spiritual poporului român și cu progresul tacticii și armamentului de luptă din acea vreme.
Marea problemă care a afectat relațiile franco-române în anumite perioade a fost faptul ca unii dintre studenții miltari nu se pregateau temeinic și nu studiau, acest lucru dorind să fie rezolvat de catre generelul Florescu prin crearea unui Colegiu român la Paris, care să poată urmari lipsa de disciplină a unora dintre ofițerii romani, proiect neacceptat în cele din urmă.
Un lucru foarte important a fost faptul ca generelul Florescu s-a străduit să aducă în țară o serie de specialiști străini, demersurile fiind initiate din anul 1859. În anul 1861, un prim rezultat favorabil l-a consititut sosirea la București a unei misiuni franceze condusă de ofițerul de stat major, locotenetul-colonel Eugene Lamy, ofițer care a participat la Războiul Crimeei. Din acestă misiune făcea parte un instructor pentru regimentele de cavalerie, infanteri și artilerie, iar pentru fiecare armă cate un ofițer, un sergent și un caporal.
În sprijinul instituțiilor de învățământ au venit și publicațiile militare, avand ca scop perfecționarea militarilor. Generalul era deosebit de stisfăcut de aparitia ,, Monitorului Oastei”, publicațiile contribuind astfel la propagarea spiritului unui înalt nivel tehnic dar și a respectului față de îndatoririle armatei.
Pregătirea unui militar trebuie sa fie deosebit de complexă și trebuie să cuprindă atât procesul de însușire a cunostințelor științifice cat și pe cele de perfecționare a calităților și desprinderilor militare. Activitatea întreprinsa de Ioan Emanoil Florescu în pregatirea, tinerei generații de elevi-ostași din punctul de vedere al perfecționării și dotării învătământului militar, va ramane în istoria poporului român ca o eficientă etapă de modernizare și progres.
Capitolul 4. Activitatea politică a generalului Ioan Emanoil Florescu
4.1 Ministrul de război. Ministrul de interne.
După Unirea Principatelor, Florescu devine membru în Comisia Centrală de la Focșani și ministru de Război, acordând întregul său sprijin noului domnitor în opera de reorganizare a noii armate române moderne. De asemenea a facut parte din delegația trimisă de Al. I. Cuza în Rusia pentru a obține recunoașterea pe plan internațional a unirii celor două Principate.
În timpul lui regelui Carol I, acesta a exercitat în mai multe guverne funcțiile de ministru de război și ministru de interne, fiind totodată inițiatorul proiectului de lege care asigura ordinea și disciplina (22 noiembrie 1871) și a noii legi de reorganizare a armatei. Intre 1871-1876, ca ministru de război acesta a dotat artileria română cu cele mai puternice și mai moderne tunuri de camp din acea vreme, tunurile ,,Krupp” în anul 1876. A contribuit la crearea cavaleriei ușoare, a mărit numărul regimentelor de infanterie și a introdus obligatoriu instrucția militară la Universitate.
Ca minstru de interne acesta a adoptat proiectul de lege privind organizarea Jandarmeriei la oraș, care rămânea în subordinea Ministerului de Război, îndeplinind toate măsurile administrative de ordine publică și pază, la teatru, concerte sau serbari publice, neavand amestec cu alte trupe.
4.2 Mandatul de prim ministru
La 4 aprilie 1876 se semnează Convenția româno-rusă cu privire la deschiderea drumului Principatelor Unite către cucerirea independenței de stat. Ioan Emanoil Florescu primiește funcția de prim ministru, dar nu reusește să rămână în această funcție decât 20 de zile, până la 26 aprilie.
Acesta a mai participat ca șef al delegației române la mișcările armatei ruse de la Krasnoe Selo în anul 1876, dar și la crearea cavaleriei ușoare introducând instrucția militară obligatorie la Universitate și marirea numărului regimentelor de infanterie.
Avea un caracter integru fiind un om de onoare, dotat cu spirit de initiativă și legat sufletește de toate funcțiile pe care le îndeplinea.
Ca om politic și educator, generalul Ioan Emanoil Florescu a deținut o mulțime de posturi în toate administrațiile pe care le-a servit. Ca parlamentar nu a avut prea mult success, nefiind un bun orator, dar cauzele pentru care se lupta depășeau sfera de preocupări a armatei.
Dorea întotdeuna modernizarea noului stat în toate domeniile, de la armată, domeniul de baza, până la educație, viața politică și culturală.
4.3 Președinte al Senatului. Ultimii ani din viață
Ioan Emanoil Florescu, membru al grupării politice conservatoare, s-a numărat printre disidenții conservatori ce au format cu liberalii sinceri, conduși de Gheorghe Vernescu, formațiunea politică intitulată Partidul Liberal Conservator. Ca membru al acestei formațiuni politice, Florescu obține două mandate în funcția de președintele Senatului, iar între 21 februarie 1891 – 26 noiembrie 1891 devine pentru a doua oară primul ministru al României.
Partidul Liberal Conservator se dizolvă, așadar ultimii ani din viață îl regăsesc iarăși în rândurile Partidul Conservator. A avut și o activitate științifică, fiind președinte al „Societății române de arme, gimnastică și dare la semn” (1862), al „Societății pentru Învățătura Poporului Român” (1867) și membru fondator al „Ateneului Român”, inaugurat în februarie 1888.
Inițiatorul reformelor și al măsurilor care aveau să ducă la înfăptuirea unor profunde prefaceri în domeniul apărării țării, la crearea și consolidarea armatei naționale unitare a fost Ioan Emanoil Florescu. Atenția pe care el a acordat-o în permanență organismului militar era dictată de necesitățile de apărare a tânărului stat român modern.
O situație inedită i-a fost rezervată primului-ministru Florescu de regele Carol cu ocazia unei vizite pe care acesta a întreprins-o în Italia, între 18-30 septembrie 1891. Regele Carol și gen.Florescu s-au întâlnit la Monza cu regele italian și primul ministru, Di Rudini, care avea misiunea de a-l convinge pe gen.Florescu despre importanța reînnoirii tratatului secret de alianță dintre România cu Imperiul German și cu Austro-Ungaria, un tratat încheiat în 1883, care nu fusese supus Parlamentului și era totalmente necunoscut publicului românesc. Adversar convins al acestei alianțe, ca orice român patriot, de altfel, dat fiind situația tragică a românilor din Transilvania și politica de deznaționalizare practicată de Imperiul Austro-ungar la adresa acestora, în ultima jumătate a secolului al XIX-lea, cu multă diplomație, generalul român patriot i-a răspuns omologului său italian că România intenționează să strângă într-o zi toți românii din imperiul austro-ungar, adică Transilvania, Banat și Bucovina, într-un singur stat, realizând unirea deplină, așa cum și italienii procedaseră nu cu mult timp în urmă. Numai când acest obiectiv ve fi îndeplinit, România va stabili relații prietenești cu puterile Centrale și mai ales cu imperiul bicefal.
Reîntors în țară, generalul este confruntat cu o criză ministerială, pe care Regele Carol I se grăbește să o rezolve parcă mai abitir decât de alte dăți, dând sarcina constituirii unui nou guvern, lui Lascăr Catargiu. Obosit și de ce nu, scârbit, generalul se întoarce pentru ultimii săi ani de viață pe moșiile sale de la Vizurești, Sălcuța și Odobești.
Atunci când s-a îmbolnăvit, pe la începutul anului 1892, gen. Florescu s-a stabilit la Paris în speranța unei mai bune îngrijiri medicale. De aici pentru ultima dată, lua parte la un eveniment politic, în decembrie 1892, când a fost invitat la Sigmaringen pentru a participa la căsătoria prințului moștenitor Ferdinand cu principesa Maria de Saxa-Caburg și Gotha. Reîntors în Franța, generalul Ioan Emanoil Florescu s-a internat într-un sanatoriu din Paris unde a încetat din viață în ziua de 10 mai 1893, în vârstă de 74 de ani.
În ultima decadă a secolului al XIX-lea generalul Florescu rămâne în umbra unei generații mai tinere, care urma să se substituie veteranilor politicii românești. Când cariera militară s-a sfârsit, acesta și-a petrecut timpul ca vicepreședinte și apoi ca președinte al Societății pentru învățătura poporului român.
Pentru meritele sale deosebite în crearea tânărului stat național -România și a armatei sale, Muzeul Militar Național i-a rezervat un loc bine-meritat.
În sala consacrată Actului Unirii Principatelor Române, alături de numeroase obiecte și documente originale, au fost expuse și piese care amintesc de personalitatea patriotului care a fost generalul Ioan Emanoil Florescu.
Va ramâne în istoria poporului român, ca una dintre cele mai importate personalițăti ale epocii, punand bazele invatamantului militar românesc și a reorganizarii armatei romane moderne.
Concluzii
Perioada regulamentară reprezintă doar o etapă de tranziție spre noua armată națională, o etapă în care modernul s-a împletit cu tradiția, atât la nivel politic, cât și la nivelul instruirii noilor cadre militare. Evoluția și insușirea noilor atribuții a fost posibilă datorită politicii progresiste de pronunțare a noului concept de unitate națională pe baze moderne. Introducerea unui set de legi bine puse la punct, a dus la acceleraea procesului de reorganizare a armatei. S-a acționat și pentru asimilarea experiențelor altor popoare în ceea ce privește organizarea armatei. După unirea din anul 1859 s-a urmărit extinderea efectivelor militare, ținându-se cont de limitele impuse de Puterile garante, dar și de mijloacele restrânse ce se puteau utiliza. Inițiatorul reformelor și măsurilor care aveau să ducă la crearea și consolidarea noii armate pe principii moderne a fost generalul Ioan Emanoil Florescu. A acordat permanenta atenție în ceea ce privește organismul militar, dar și a învățământului militar. Armata trebuia să fie dotată și bine instruită pentru a se inscrie în limitele firești ale organizării pe principii moderne.
Organizarea armatei de către generalul Ioan Emanoil Florescu a fost un pas extrem de important, care a influiențat în mod decisiv victoriile de pe câmpul de lupă în anii ce au urmat.
Încă din timpul studiilor,acesta era preocupat de modul evoluției armatei române, fiind hotărât să facă o schimbare radicală în ceea ce privește bunăstarea națională. Impactul pe care l-au avut aceste schimbări ale generalului, a fost unul foarte puternic, armata fiind modernizată din toate punctele de vedere, începând de la echipamentul militar și terminăndu-se cu achiziționarea de armament.
Disciplinarea soldaților a fost unul din punctele cheie ale modificărilor aduse de generalul Ioan Emanoil Florescu, acesta considerând acest segment, component al armatei, unul capital în ceea ce privește imbunătățirea acesteia.
Un alt aspect foarte important în ceea ce privește instruirea armatei, a fost faptul că generalul Florescu a creat prima școală care avea ca obiectiv principal de studiu noile tactici implementate de acesta.
De asemenea trebuie remarcate metodele pe care el le folosea pentru a transmite către ceilalți cunostiințele sale. Spun asta, deoarece majoritatea soldaților componenți ai armatei române proveneau din mediul rural.
Pentru a putea explica pe înțelesul tuturor și pentru a putea transmite mult mai usor ideile sale, facea cu aceștia cursuri de alfabetizare, dar și de tactică și strategie militară.
Datorită faptului că nu se puteau obține fonduri prea mari pentru menținerea școlii, acesta era nevoit să pregătească în același timp soldații deja existenți în armată cu cei care abia atunci se înrolau.
Cei noi erau nevoiti să învețe cât mai repede și cât mai bine pentru a putea face față și pentru a putea ține pasul cu cei vechi.
Prin intermediul acestuia mulți soldați români au plecat în Franța pentru a-si putea continua studiile în domeniul militar, însă, datorită faptului că nu se pregăteau așa cum ar fi fost ideal, relatiile dintre noi și francezi au fost serios afectate, generalul având un rol de mediator.
Din toate aceste fapte, realizate de generalul Ioan Emanoil Florescu, prin muncă asiduuă și prin capacitatea intelectuală putem deduce faptul că a fost un mare patriot și iubitor de țară, patriotism care în zilele noastre a început să decadă.
Bibliografie
Adăniloaie, Nichita, Unirea Principatelor Române, Editura Politică, București, 1966.
Anastasiu, Victor, Mihai Viteazul, Campanii, Editura Militară, București, 1972.
Bodea, Cornelia, Luptele românilor pentru unitatea națională, Editura Academiei Române, București, 1967.
Berindei, Dan, Epoca Unirii, Editura Academiei Române, București, 1979.
Cristache, Gheorghe, Formațiuni populare militare românești (1800-1830), Editura Militară, 1982.
Florescu, Radu R., Generalul Ioan Emanoil Florescu organizator al armatei române moderne, Editura Militară, București, 2004.
Georgescu, Maria, Cadeți romani la Saint Cyr, Editura Militară, București, 2002.
Giurescu, Constantin, C., Alexandru Ioan Cuza, Editura Militară, București, 1973.
Idem., Viața și opera lui Cuza, Editura Științifică, București, 1966.
Hentea, Călin, Armata și luptele românilor, Editura Nemira, București, 2002.
Neagoe, Stelian, Istoria guvernelor României de la început-1859-până în zilele noastre-1995, Editura Machiavelli, București, 1995.
Nicolescu, Nicolae C., Enciclopedia șefilor de guvern ai României (1866-2006), Editura Meronia, București, 2006.
Platon, Gheorghe, Istoria modernă a României, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979.
Radu, Mircea T., Tudor Vladimirescu și Revoluția de la 1821 din Țara Românească, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1978.
Rosetti, Radu R., Artileria în trecutul românesc, București, 1943.
Soare, Corneliu, Istoria gândirii militare, Editura Militară, București, 1974.
Stan, Apostol, Revoluția de la 1848, Editura Politică, București, 1987.
Idem, Grupări și curente politice în România între Unire și Independență (1859-1877), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979.
Vlădescu, Cristian M., Uniformele armatei române, Editura Meridiane, București, 1977.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: “problema Agrara” In Romania Moderna (ID: 120782)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.