.probele Si Mijloacele de Proba In Procesul Penal

CAPITOLUL I

IMPORTANȚA PROCESULUI PENAL ȘI A MIJLOACELOR DE PROBĂ

Secțiunea 1. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL

1.1. Definiția procesului penal

Dreptul procesual penal este o ramură a sistemului de drept și este format din totalitatea normelor ce reglementează procesul penal. Literatura de specialitate apreciază ca fiind corectă denumirea de procedură penală ramura de drept, întrucât aceasta corespunde mai bine conținutului funcției sale, precum și denumirii legii de bază în materie, “Codul de procedură penală”

Cuvântul proces provine din latinescul processus care are sensul de înaintare, progres, succes. În drept, sensul care poate fi dat este de activitate desfășurată pentru rezolvarea unui litigiu juridic. Litigiul juridic de drept procesual penal ia naștere în urma sesizării despre comiterea unei infracțiuni și urmărește tragerea la răspundere a persoanelor care au comis infracțiuni.

Procesul penal poate fi definit ca fiind o activitate complexă desfășurată de organele judiciare, cu participarea părților a celorlalți subiecți procesuali ca titulari de drepturi si obligatii, în scopul constatării la timp si in mod complet a faptelor ce reprezintă infracțiuni, astfel încât orice persoana care a săvârșit o infracțiune sa fie pedepsita potrivit vinovăției sale si nici o persoana nevinovata sa nu fie trasă la răspundere penală, literatura de specialitate reținând mai multe definiții diferite doar ca formă de exprimare.

Din definiția procesului penal decurg trăsăturile sale esențiale reținute în literatură ca fiind următoarele:

Procesul penal este o activitate reglementată de lege.

Procesul penal se materializează într-o cauză penală.

Obiectul material al cauzei îl constituie fapta sesizată, iar conflictul de drept apărut prin posibila încălcare a legii penale constituie obiectul juridic al cauzei.

La desfășurarea procesului penal participă organele competente (organele de cercetare penală, procurorii, instanțele judecătorești), părțile și alte persoane. Din proprie inițiativă sau atrași participă învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Procesul nu se poate desfășura fără participarea martorilor, experților, interpreților, apărătorilor, reprezentanților sau substituiților procesuali. Toți acești subiecți sunt titulari de drepturi și obligații recunoscute și stabilite prin normele legii penale

Activitatea subiecților oficiali și particulari are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni.

1.2. Scopul procesului penal

Art. 1 din Codul de procedură penală, arată că “procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor precum și la educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor.”

Vom deduce că, prin procesul penal se urmărește, în primul rând, tragerea la răspundere penală a persoanei care a comis infracțiunea. Legea impune ca această activitate să se desfășoare imediat și cu maximum de eficiență.

Vinovăția trebuie stabilită pe bază de probe, convingerea de vinovăție trebuie să fie certă pentru a fi trași la răspundere, potrivit vinovăției, cei care au comis o infracțiune.

O altă sarcină a procesului penal este aceea de educare a cetățenilor în spiritul respectării legilor (art. 1 C.pr.pen.).

Scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel încât să se armonizeze interesele apărării sociale cu ale individului, încât nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii. Înțelepciunea populară a subliniat într-o exprimare de esență ideea că e mai bine să scape o sută de vinovați nepedepsiți decât să fie pedepsit un singur nevinovat…

Pe de altă parte legea penală urmărește un dublu scop general: apărarea ordinii de drept, a persoanei și a drepturilor acesteia, prevenirea infracțiunilor și educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor. Pedepsele aplicate în cadrul procesului penal pe calea unei individualizări judiciare realizează în mod necesar și valențe educative. Din art.52 C.pen. rezultă explicit că pedeapsa nu este numai o măsură de constrângere dar și un mijloc de reeducare a infractorului . Pedeapsa trebuie să influențeze asupra conștiinței și voinței condamnatului, determinând o schimbare a comportamentului său începând cu atitudinea valorilor sociale pe care le negase prin săvârșirea infracțiunii și continuând cu dirijarea în sens pozitiv a tuturor actelor sale de conduită .

Secțiunea 2. IMPORTANȚA PROBELOR ÎN PROCESUL PENAL

2.1. Importanța probelor

Sistemul probator, ca ansamblu de norme juridice care reglementează probele și mijloacele de probă, are o influență hotărâtoare în înfăptuirea justiției penale.

Știința dreptului procesual modern a statuat principiul liberei aprecieri a probelor, principiu care își găsește recunoașterea și în Codul nostru de procedură penală. În baza acestui principiu, fiecărei probe i se acordă importanța cuvenită în funcție de informațiile pe care aceasta le furnizează pentru aflarea adevărului în cauza penală.

Principiul liberei aprecieri a probelor se corelează cu principiul intimei convingeri a organelor judiciare care își formează opinia în urma administrării tuturor probelor.

2.2. Evoluția istorică a procesului penal respectiv a probelor admise și administrate

De-a lungul timpului au existat mai multe tipuri de procese penale cu elemente caracteristice diferite. Având la bază o evoluție culturală accentuată, procesele penale anterioare se diferențiază, printre altele, și din punct de vedere al probelor admise de aceea vom analiza în ceea ce urmează următoarele tipuri de procese penale: procesul penal acuzatorial, procesul penal inchizitorial și procesul penal mixt.

1. Procesul penal acuzatorial. Ajunsă la stadiul de ființă socială, omul a fost legat prin glasul sângelui de cadrul familial. Prin forța împrejurărilor, familia se lărgește până la nivelul clanului care devine o primă unitate administrativă și politică. Justiția internă era realizată de șeful clanului care avea puteri absolute asupra supușilor. Normele justiției familiale au persistat în timp, fiind întâlnite multă vreme în Egipt, Grecia și Roma.

Caracterul absolut al puterii șefului era dat de interesul grupului și nu presupunea arbitrariul. Cea mai severă pedeapsă pentru reprimarea crimelor comise de o rudă apropiată împotriva alteia era alungarea din cadrul familiei.

Justiția între clanuri se realiza pe calea războiului născut din răzbunare, deoarece protecția individului în conflict cu alte ginți era asigurată de ginta maternă pe baza legăturilor de sânge din cadrul familiei: cine-l ofensa pe individ, ofensa întreaga gintă!

“Răzbunarea se execută fără nici o restricție și nici o ființă a clanului advers nu este cruțată…… caracterul sacru al scopului justifică orice mijloace.” La origine, răzbunarea penală a fost colectivă și în cadrul ei se conturează prezumția de vinovăție pentru toți membrii grupului din care face parte vinovatul.

Apariția claselor duce treptat la înlocuirea forței brutale cu organisme jurisdicționale. Puterile șefului clanului au fost îngrădite și a crescut rolul puterii centrale care folosește în reglementarea soluționării conflictelor religia. Treptat se interzicea răzbunarea asupra altor persoane decât vinovatul.

După modul jurisdicțional de intervenție a statului se cunosc:

– procesul penal privat – urmărirea se exercita de către partea vătămată sau susținătorii lui; persoana vătămată trebuia să adeverească vinovăția dar din aceasta nu se trage o concluzie de existență a prezumției de vinovăție;

– procesul penal public – urmărirea se făcea din oficiu pentru cazuri ce interesau statul; instrucțiunea era orală și publică.

În ambele forme se mențin instituții cu caracteristicile justiției private și care vor rezista timp îndelungat în unele legislații:

conjugatorii: membrii familiei în loc să-l însoțească în luptă pe acuzat, îl însoțeau în tribunal unde îl susțin cu jurământul lor;

lupta judiciară: se limitează răzbunarea între familii la o luptă singulară;

jurământul: acuzatul jură că este nevinovat;

ordaliile: pentru a dovedi nevinovăția se recurge la judecata divină: ~ aruncarea în valuri, proba apei reci sau scufundarea în apă adâncă, – se administra prin legarea mâinilor și picioarelor cercetatului și dacă nu-l ținea apa, era vinovat;

~ proba cu fierul roșu – consta în ținerea în mână a unui fier înroșit și dacă cercetatul nu se ardea era inocent;

~ proba apei fierte – consta în introducerea brațului până la cot în apa fiartă și dacă nu rămâneau urme, cercetatul era considerat inocent;

~ proba coșciugului, despre care se găsesc urme până în sec. al XVI-lea, – atunci când nu se puteau descoperi autorii unui asasinat, toți cei bănuiți erau obligați să atingă corpul victimei expus într-un coșciug. Dacă unul dintre aceștia era criminalul, cadavrul la acest contact trebuia să lase să curgă câteva picături de sânge; exista prezumția de vinovăție care se aștepta să fie răsturnată prin ordalii;

abandonul noxal: permitea sustragerea familiei ofensatului de la solidaritatea pasivă a răzbunării.

talionul: cel mutilat avea dreptul de a cere pentru pedepsirea vinovatului dinte pentru dinte și ochi pentru ochi; dreptul de răzbunare devine limitat și represiunea este individuală.

La vechii germani s-a constituit o instanță judiciară formată din judecători aleși din adunarea populară a războinicilor.

Judecătorii însoțiți de 100 de războinici, membrii ai tribului, străbăteau satele, judecau cauzele private și îl obligau pe cel vinovat să plătească o despăgubire victimei sau urmașilor acesteia în caz de omor.

Dacă acuzatul nu recunoștea fapta, prin inversare de roluri, trebuia să facă proba nevinovăției sale prin jurământ purgator (segment purgatorie) însoțit de conjugatores care în mod solemn îi afirmau moralitatea.

Duelul judiciar consta într-o luptă cu adversarul pentru susținerea dreptului propriu. Dacă toate acestea nu erau suficiente se aplicau ordaliile.

Totuși aceste probe, datorită caracterului irațional, nu garantau aflarea adevărului, protecția persoanei sau a societății, de cele mai multe ori nefiind pedepsiți adevărații vinovați.

Doar printre principiile juridice formulate de jurisconsulții romani, în numele dreptului natural și al moralei, întâlnim principiul potrivit căruia este mai bine să lași nepedepsită o crimă decât să pedepsești un nevinovat. “Sanctius est impunitum relinqui facinus nocentis, quam innocentem damnare” . Treptat majoritatea statelor au renunțat la acest principiu mai puțin Anglia unde procedura acuzatorială se va dezvolta adoptându-se o serie de acte de legiferare a drepturilor omului dintre care amintim: 1215 – Magna Charta care se dezvoltă prin “Petition of Rights” (1628), “Habeas Corpus Act” (1679) și “Bill of Rights” (1689). Dintre acestea cel mai important a fost “Habeas corpus Act”, prin care se recunoșteau drepturi cetățenești înscrise în actele constituționale anterioare. Astfel printre drepturile recunoscute în acest act era și dreptul de a i se aduce la cunoștința deținutului motivul arestării și posibilitatea eliberării pe cauțiune iar în cazul neconstatării vinovăției după cele două sesiuni de judecată, deținutul era pus în libertate. Tot prin acest act se sancționau funcționarii judiciari care nu respectau regulile procedurale referitoare la libertate.

2. Procesul penal inchizitorial. Începând din secolul al XIII-lea, întrucât sistemul acuzatorial dădea prea multe garanții individului și prea puține societății, toate țările Europei cu excepția Angliei au adoptat sistemul inchizitorial.

Sistemul inchizitorial a fost împrumutat din justiția ecleziastică, intrmprumutat din justiția ecleziastică, introducându-se treptat în justiția laică, cea mai accentuată dezvoltare a sistemului fiind întâlnită în Inchiziția spaniolă.

Închisorile inchiziției apar sub denumirea de închisori secrete – acuzații nu știau de ce erau învinuiți, nici de cine, nu puteau fi vizitați de familie și nici nu puteau comunica între ei. De asemenea și martorii erau ținuți în anonimat.

Apărarea nu era admisă decât în faza procesului și avocatul avea obligația să exercite presiuni asupra acuzatului pentru ca acesta să facă mărturisiri, să se căiască și să ceară penitența pentru crima comisă. Pentru confirmarea acuzației se organiza o tortură gradată, în funcție de gravitatea delictului și rezistența cercetatului care putea fi declarat vinovat sau inocent.

În ceea ce privește libertatea individuală, judecarea acuzatului în libertate era o excepție, regula fiind arestarea, prin aplicarea maximei franceze, “cine nu va începe prin capturare îl va pierde pe răufăcător”, din secolele XVII – XIII. Interogarea acuzatului avea drept scop deplasarea sarcinii probelor de la acuzator la acuzat.

În aprecierea probelor dominant era sistemul probelor legale sau formale sentința având deseori rezultatul unui calcul aritmetic arbitrar. În procesul laic inchizitorial s-a introdus instrucția care se făcea de către judecători de profesie prin cercetarea secretă iar pentru obținerea declarațiilor, a mărturisirilor, se folosea tortura.

Așadar caracteristicile sistemului inchizitorial erau: acuzatul era cercetat de magistrați speciali, preponderența formei scrise și lipsa contradictorialității, între probe fiind admisă tortura.

Sistemul inchizitorial se perfecționează în Franța, unde în 1670 se adoptă o ordonanță criminală prin care se unifică și se codifică procedura penală consacrându-se un sistem inchizitorial bazat pe sistemul probelor legale. Acest sistem consta în evaluarea de către lege a probelor, destinat să protejeze pe acuzat împotriva puterilor judecătorului; magistratul care nu-și forma convingerea decât pe unele indicii sau prezumții, căuta mărturisirea care putea scuza absența probelor.

Împotriva acestei ordonanțe s-au ridicat însă majoritatea intelectualilor acelor timpuri cum ar fi: Voltaire, Jean Jaques Rousseau, Montesquieu și Cesare Beccaria sub influența ideilor celui din urmă amintit producându-se importante reforme în diferite țări.

Marea reformă a dreptului penal și a procedurii penale, care a influențat apoi legislația tuturor statelor de pe continent, a produs-o Revoluția franceză din anul 1789. Cu prilejul acestei revoluții reprezentanții poporului fancez constituiți în Adunarea Națională a adoptat la 26 august 1789 “Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului” dar evenimentele ce au urmat nu au făcut posibilă respectarea acestui act pentru moment

3. Procesul penal mixt. Deși în anul 1789 au loc importante schimbări în ceea ce privește dreptul la apărare, desființându-se printr-o lege adoptată la 8 octombrie a aceluiași an, principalele abuzuri ale sistemului inchizitorial cum ar fi jurământul impus acuzatului, tortura, sub toate aspectele sale și stabilindu-se, totodată, dreptul acuzatului la un apărător care putea să pledeze în favoarea dovedirii nevinovăției acestuia. Aceste reforme nu au rezistat, Adunarea Constituantă franceză încercând să aclimatizeze în Franța funcționarea juriului asemeni procedurii engleze.

Au urmat numeroase acte legislative care instaurau teroarea în ceea ce privea garanțiile acuzaților, culminând în 10 ianuarie 1794 când Robespierre a impus votarea legii care suspenda aproape toate garanțiile ce le mai dețineau acuzații în fața tribunalului revoluționar, Declarația de la 1789 rămânând fără valoare juridică.

Procesul penal mixt se caracteriza prin împărțirea procedurii în două faze: instrucția și judecata. Prima fază, instrucția, pregătea judecata și era scrisă și secretă, în timp ce judecata era orală, publică și contradictorie. Sistemul admitea de asemenea juriul pentru judecata crimelor dar era foarte criticat datorită desfășurării în secret a urmării penale, cerându-se desființarea juriului ca urmare a numeroase erori judiciare. Nici în sec. XIX și începutul sec. XX nu au intervenit mari schimbări în ceea ce privește ocrotirea valorilor fundamentale ale persoanei prin mijloacele procesuale, dar în ciuda numeroaselor critici sistemul mixt este preluat de majoritatea țărilor.

Începând cu sec. XX conflictele legate de garantarea drepturilor procesuale încep să se înmulțească conturându-se noi idei cu spirit democratic, idei care duc la afirmarea libertăților individuale printr-un act adoptat de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 și prin care se recunosc unele drepturi fundamentale acuzatului în “Declarația Universală a Drepturilor Omului”.

CAPITOLUL II

PROBELE ȘI PROBAȚIUNEA ÎN PROCESUL PENAL

Secțiunea 1. ROLUL PROBELOR

1.1. Definiția probelor în procesul penal

Procesul penal constituie un proces de cunoaștere, având ca finalitate aflarea adevărului, în cadrul căruia organele judiciare au nevoie de date sau dovezi pentru a stabili dacă o persoană este sau nu vinovată de săvârșirea unei infracțiuni, articolul 62 C.pr.pen prevăzând în acest sens faptul că organele de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza numai pe bază de probe.

Etimologic, termenul de probă provine din latinescul probo, -are, -avi, -atum, care înseamnă a dovedi sau de la probatio care înseamnă dovada, cu rădăcini în cuvântul probus ce reprezintă bun, onest.

Din punct de vedere gnoseologic, proba constituie un instrument de cunoaștere prin intermediul căruia organul de specialitate află adevărul.

Proba are o dublă funcționalitate: constituie, pe de o parte, un element de cunoaștere prin intermediul căruia organul judiciar află adevărul, iar, pe de altă parte, proba este un instrument de dovedire, părțile folosind sau propunând administrarea de probe în dovedirea susținerilor și argumentelor pe care le fac.

În materie penală, noțiunea de probă este definită chiar în lege, și anume în art. 63 alin.1 din Codul de procedură penală. Potrivit acestui articol, “constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.”

În limbajul juridic, cuvântul probă este adesea folosit atât în sensul de probă, cât și în sens de mijloc de probă, totuși cele două noțiuni sunt deosebite, sistemul probator incluzând probele și mijloacele de probă ca două categorii juridice distincte în sensul că probele reprezintă fapte sau împrejurări de fapt care conduc la aflarea adevărului obiectiv și la justa soluționare a cauzei deduse spre cercetare sau judecare a organelor judiciare, iar mijloacele de probă reprezintă procedee prevăzute de lege prin care se administrează probele.

Considerăm că formularea dată de către legiuitor în textul articolului mai sus menționat, este de natură să elimine orice accepțiune greșită a acestor termene, urmând ca în capitolele următoare ale lucrării să revenim cu o prezentare a distincțiilor dintre termenul de probă și cel de probațiune.

1.2. Condițiile probei

În materie penală probele nu prezintă în principiu nici o îngrădire, fiind admisă orice probă, unul dintre principiile care guvernează procesul penal fiind cel al libertății probelor. Legea penală, prevede totuși anumite condiții procedurale, fără a căror respectare proba nu poate fi admisă și anume:

proba să nu fie oprită de lege, în literatura de specialitate purtând denumirea de admisibilitatea probei;

proba să fie verosimilă, adică să aibă ca scop dovedirea unor fapte credibile;

proba să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu obiectul cauzei;

să fie concludentă, adică să fie relevantă, esențială pentru rezolvarea cauzei;

să fie utilă, adică să fie necesară pentru soluționarea cauzei, în conformitate cu legea și cu adevărul.

În raport de legătura pe care o au cu faptele și împrejurările pe care trebuie să le dovedească, probele pot fi pertinente și concludente. Probele sunt pertinente dacă conduc la constatarea unor fapte și împrejurări care au legătură cu cauza urmărită sau judecată.

Probele concludente sunt acele elemente de fapt care servesc la dovedirea unor fapte și împrejurări de care depinde justa soluționare a cauzei.

Probele concludente sunt și pertinente, dar nu și invers.

Organul judiciar va trebui să considere concludentă proba prin care se cere dovedirea alibiului pentru că prin aceasta se tinde la dovedirea nevinovăției inculpatului. Nu se poate respinge ca fiind neconcludentă o cerere de contraprobă prin care se tinde dovedirea contrariului a ceea ce s-a stabilit, pentru că s-ar încălca dispozițiile art. 66 C.pr.pen. care consacră una din consecințele prezumției de nevinovăție și anume dreptul de a dovedi lipsa de temeinicie a învinuirii.

Probele sunt utile când administrarea lor este strict necesară pentru soluționarea temeinică a cauzei. Orice probă utilă este și concludentă, dar nu orice probă concludentă este și utilă. Astfel, în cazul unei fapte care a fost văzută de un număr foarte mare de martori, nu mai este necesară audierea tuturor martorilor deoarece vinovăția rezultă cu suficiență din câteva depoziții. Probele utile sunt asimilate în unele dispoziții ale Codului de procedură penală cu probele necesare.

Instanța, dacă a admis o probă, nu mai poate reveni asupra ei decât dacă devine neconcludentă, inutilă ori administrarea este imposibilă. În procesul penal, o persoană nu poate fi decăzută din probă pe considerentul că proba nu a fost administrată în termen.

1.3. Clasificarea probelor

Literatura de specialitate clasifică probele după mai multe criterii dintre care cele mai importante sunt următoarele:

1. După cum susțin sau nu învinuirea, există:

Probe în acuzare – sunt probele în defavoarea învinuitului sau inculpatului și au ca obiect confirmarea învinuirii și stabilirea circumstanțelor agravante;

Probe în apărare – sunt probele în favoarea învinuitului sau inculpatului, adică în vederea înlăturării acuzării, care infirmă învinuirea, diminuează prejudiciul sau stabilesc circumstanțe atenuante.

2. După izvorul lor, există:

Probe imediate – numite și nemijlocite sau primare sunt elemente de fapt care ajung la cunoștința organelor judiciare dintr-un izvor nemijlocit, din prima sursă: relatările unor martori oculari despre ce au văzut sau auzit personal, fiind la locul faptei, sau conținutul unui înscris încriminat, depus în original la dosar.

Probe mediate – numite și derivate, mijlocite, secundare, care nu provin direct de la izvorul lor, sunt elemente de fapt obținute dintr-o sursă mai îndepărtată care ajung la cunoștința organului judiciar printr-un factor intermediar. Sunt astfel de probe: copiile de pe înscrisuri, declarația unui martor ce relatează fapte pe care le-a auzit de la altă persoană, conținutul unui proces verbal de examinare a probelor materiale, fotografia amprentelor digitale, etc. probele mediate pot fi reținute de organele judiciare, dar ele reclamă verificarea concordanței lor cu probele originale.

3. După legătura cu obiectul probațiunii, există:

Probe directe – sunt cele care se află într-o legătură nemijlocită cu faptul principal care formează obiectul procesului penal: probele materiale, prinderea făptuitorului în flagrant, recunoașterea făptuitorului coroborată cu alte probe, declarațiile martorilor oculari, înscrisul care constată actul juridic din care izvorăsc drepturile și obligațiile părților, stabilirea unui alibi, etc.

Probe indirecte – sunt acelea prin care se constată faptele probatorii din ansamblul cărora se poate trage concluzia existenței sau inexistenței faptului principal: prezumțiile, faptul că făptuitorul a fost văzut în apropierea locului comiterii infracțiunii, starea precară a inculpatului și brusca “prosperitate” a acestuia, ș.a. Prin probe indirecte probațiunea este mai dificilă și complexă trebuind să urmeze anumite reguli:

singură proba indirectă dovedește un singur fapt probator;

în probațiunea cu probe indirecte sunt necesare mai multe probe indirecte;

probele indirecte trebuie să se înlănțuie perfect pentru a duce la o singură concluzie; dacă concluzia este alternativă trebuie continuată probațiunea până rămâne o singură versiune.

Proba indirectă sau “din auzite” trebuie confirmată de cel puțin o probă directă.

4. După obiectul probelor, există:

Probe principale – se referă la existența faptului imputat;

Probe secundare – privesc împrejurările de natură a agrava sau a atenua vinovăția inculpatului;

Probe incidentale – servesc la dovedirea unor excepții ridicate pe parcursul cauzei (exemplu: temeinicia motivelor de recuzare invocate de către parte).

5.Literatura de specialitate mai reține o clasificare în funcție de relevanța probelor astfel:

Probe perfecte – probele care exclud posibilitatea nevinovăției cuiva.

Probe imperfecte – probele care nu exclud nevinovăția unei persoane.

Mai multe probe imperfecte pot alcătui o probă perfectă.

Secțiunea 2. PROBAȚIUNEA ÎN PROCESUL PENAL

2.1. Noțiunea de probațiune în procesul penal

Invocarea și propunerea de probe, admiterea și administrarea lor, în procesul penal, constituie un fascicol de acte procesuale și procedurale care poartă denumirea de probațiune .

Astfel probațiunea judiciară poate fi definită ca acea activitate de stabilire a actelor sau faptelor juridice din care s-au născut drepturile și obligațiile părților în cadrul unui raport juridic, potrivit dispozițiilor legale.

Probațiunea reprezintă activitatea centrală a procesului, constituindu-se într-o procedură aparte, cunoscută sub denumirea de procedură probatorie și cuprinde două elemente indispensabile și indisolubil legate între ele: probele (probationes) și mijloacele de probă (media, instrumenta probandi).

În activitatea de stabilire a adevărului, elementele care duc la realizarea cunoașterii sunt dovezile. Numai prin mijlocirea probelor, organele judiciare au posibilitatea să stabilească adevărul obiectiv și doar în temeiul acestui adevăr pot da hotărâri juste cu privire la drepturile în litigiu.

Intima convingere a judecătorului cu privire la realitatea acelei stări de fapt, pe care trebuie să o reconstituie și pe care trebuie să-și întemeieze hotărârea ce o va pronunța, depinde de valoarea probelor administrate de părți, depinde de o corectă și completă desfășurare a probațiunii judiciare.

2.2. Obiectul probațiunii

Activitatea organelor judiciare, pentru constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, este complexă și uneori de durată, iar, între momentul sesizării organelor de urmărire penală sau a instanței de judecată, și, până la adoptarea unei hotărâri penale definitive cuprinde, în principal, operațiuni de descoperire, administrare și evaluare a probelor. În realizarea acestei sarcini de către organul judiciar, un rol de mare însemnătate îi revine probațiunii judiciare.

Prin obiect al probei – thema probandum – se înțelege orice fapt, împrejurare de fapt sau de situație ce trebuie dovedite în vederea soluționării unei cauze penale, adică tot ce se referă la fondul cauzei: stabilirea existenței infracțiunii, a identității infractorului, a vinovăției sale și a celorlalte aspecte necesare adoptării unei soluții corecte.

Conținutul obiectului probațiunii nu trebuie confundat cu conținutul probei. Conținutul probei este ceea ce dă în vileag proba, adică datele, informative sau elementele de informare pe care le procură proba – substantia probationis, factum probans. Conținutul probei urmează să corespundă obiectului probațiunii, trebuind să conducă într-o măsură oarecare la confirmarea sau infirmarea acesteia din urmă. În caz contrar nu există probe, ci numai aparența unei probe, de exemplu un martor declară că nu știe nimic despre faptul asupra căruia este întrebat.

Doctrina arată că există un obiect generic sau abstract și unul specific sau concret. Primul are caracter general și trebuie dovedit în orice proces, al doilea reprezintă obiectul probațiunii într-un proces determinat, respectiv în fiecare caz concret.

Prin fapte, în sens de obiect al probei, se înțeleg fenomenele lumii materiale.Faptele și împrejurările din cuprinsul obiectului probațiunii se împart în:

2.2.1. Faptele și împrejurările de fapt care trebuie dovedite.

A) Faptele și împrejurările ce trebuie dovedite se pot referi, în primul rând, la fondul cauzei, acestea sunt de două feluri:

a) fapte principale (res probandae), care se identifică cu însuși obiectul procesului penal. Acestea sunt probe directe cu ajutorul cărora se poate face dovada existenței sau inexistenței faptei, a urmărilor acesteia, precum și a vinovăției sau nevinovăției inculpatului; constituie însăși obiectul procesului penal, adică infracțiunea care constituie temeiul tragerii la răspundere a inculpatului.

b) fapte probatorii (res probantes), care, deși nu se cuprind în faptele principale, prin existența sau inexistența lor, asigură existența sau inexistența faptelor principale. Acestea sunt probe indirecte care conduc la stabilirea indirectă a faptelor principale; se referă la împrejurări de fapt care nu sunt cuprinse în faptul principal, dar a căror demonstrare permite să se tragă concluzii cu privire la faptul principal. Acestea se mai numesc și indicii, adică fapte sau împrejurări care permit formularea unor deducții logice privind aspecte ale rezolvării cauzei (art. 143 alin.3 C.proc.pen.). Plecând de la exemplul de mai sus, faptul că o persoană posedă lucruri ce erau în magazia respectivă și a încercat să valorifice astfel de lucruri, poate duce la concluzia că a comis infracțiunea de furt.

Faptele și împrejurările care trebuie dovedite se referă la latura penală a cauzei, la latura civilă a cauzei și uneori la chestiuni adiacente.

În latura penală a cauzei trebuie să se dovedească:

existența faptei, elementele constitutive ale infracțiunii;

identitatea infractorului și vinovăția acestuia;

împrejurările de loc, timp, de mod, mijloace care influențează asupra încadrării juridice a faptei, ca formă agravantă sau atenuantă a răspunderii penale a inculpatului;

raportul de cauzalitate și urmările socialmente periculoase la infracțiunile de rezultat;

dacă există un caz prevăzut de art. 10 lit. a)-e) C.pr.pen. (în prezența căruia nu există infracțiune), dacă există un caz de la art. 10 lit.f-I C.pr.pen. sau alt caz de nepedepsire care înlătură răspunderea penală;

cazurile care atenuează sau agravează răspunderea penală pentru a asigura o justă individualizare a pedepsei;

cauzele și împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârșirea infracțiunilor (art. 202 alin.4 C.pr.pen.).

În latura civilă a procesului penal trebuie dovedit:

împrejurările de fapt din care să rezultă că paguba (materială sau morală) este urmare a infracțiunii săvârșite de inculpat;

natura și întinderea prejudiciului;

valoarea pagubei;

modalitatea de apărare (în natură sau în echivalent);

cheltuielile judiciare. Se vor stabili și daunele morale. În cazul introducerii părții responsabile civilmente se va stabili dacă aceasta întrunește condițiile răspunderii civile.

B) Faptele care se referă la normala desfășurare a procesului sunt:

împrejurări care atrag suspendarea procesului;

împrejurări care justifică absența părților de la judecată;

împrejurări care justifică luarea măsurii arestării preventive fără ascultarea inculpatului, ori neprezentarea învinuitului sau inculpatului a materialului de urmărire penală (este dispărut, se află/respectiv locuiește în străinătate sau se sustrage de la urmărire conform art. 150 și art. 237 C.pr.pen.).

Totodată, suspendarea judecății se poate decide numai printr-o expertiză medico-legală din care să rezulte că inculpatul suferă de o boală care îl împiedică să participe la proces.

2.2.2. Faptele și împrejurările care nu trebuie dovedite.

În procesul penal pot interveni împrejurări a căror dovedire nu mai este necesară, dispensa de probă putând fi determinată de următoarele situații:

în cazul prezumțiilor legale relative – art. 22 C.pr.pen., art. 51 alin final privind necunoașterea legii penale și art. 99 C.pen care prevede că minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se consideră că a comis fapta cu discernământ, instituind astfel prezumția relativă a lipsei de discernământ dând posibilitatea dovedirii contrariului;

în cazul faptelor evidente; evidența faptelor decurge din cunoștințele acumulate din experiența umană despre lumea înconjurătoare, de exemplu că lucrurile cad de sus în jos ori că la orele 24 este întuneric;

faptele notorii sau de notorietate publică – notorium non est probandum – sunt cele cunoscute de un cerc foarte larg de oameni; (exemplu: București este capitala României); Notorietatea unor fapte poate fi generală sau locală.

faptele necontestate sunt acele fapte a căror existență sau inexistență este acceptată de către părți; în măsura în care nu influențează asupra răspunderii penale. Faptele necontestate, care sunt esențiale în soluționarea cauzei, trebuie dovedite

2.2.2. Faptele care pot fi dovedite în procesul penal.

În cadrul procesului penal există fapte ce pot constitui obiect al probațiunii, în mod facultativ, cum ar fi: faptele similare, faptele auxiliare și faptele negative determinate .Aceste fapte pot intra în conținutul obiectului probațiunii în măsura în care pot aduce informații de natură să facă lumină asupra unor aspecte ale cauzei.

faptele similare – sunt fapte de același fel cu faptul principal, comise de către inculpat sau învinuit, fără să se afle în legătură de cauzalitate cu acesta, de exemplu săvârșirea unui anumit gen de infracțiuni, într-o anumită modalitate, cu folosirea unor mijloace specifice. Elementele modului de operare – modus operandi – pot conduce la identificarea făptuitorului;

faptele auxiliare – sunt acele fapte care ajută la rezolvarea cauzei prin aprecierea probelor. Ele nu se referă la dovedirea împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea, dar cu ajutorul lor se poate dovedi inexactitatea unei probe; de exemplu: afirmația unei persoane cu privire la nesinceritatea unui martor;

faptele negative – neputând fi probate, nu intră de regulă, în obiectul probațiunii. Ele se pot totuși proba prin fapte pozitive dacă sunt limitate și determinate; de exemplu: absența unei persoane de la locul comiterii faptei se poate proba cu faptul existenței ei în alt loc (alibi).

2.2.3. Fapte și împrejurări de fapt care nu pot fi dovedite.

Principiul care călăuzește probațiunea în procesul penal este acela al admisibilității oricărei probe. Acest principiu cunoaște însă câteva limitări și anume:

prezumțiile legale absolute.

faptele și împrejurările de fapt a căror dovedire este interzisă prin lege sau limitările legale

faptele și împrejurările de fapt contrare concepției noastre despre lume.

faptele nedefinite sau negativ nedeterminate

limitări legale – faptele și împrejurările de fapt a căror dovedire este interzisă de lege. Există anumite situații în care legea interzice expres administrarea de probe în vederea dovedirii unor fapte și împrejurări de fapt; de exemplu în cazul infracțiunilor de insultă și calomnie, potrivit art. 207 C.pen., proba verității celor afirmate sau imputate este admisibilă numai dacă afirmarea sau imputarea a fost comisă pentru apărarea unui interes legitim.

limitări impuse de concepțiile despre lume și societate – nu se poate admite dovada că moartea unei persoane a fost provocată de stafii, fantome sau farmece.

2.3. Sarcina probațiunii

Prin sarcina probațiunii – onus probandi – se înțelege obligația procesuală ce revine participanților de a dovedi împrejurărilece formează obiectul probațiunii.

Sarcina probațiunii prezintă două aspecte după cum se referă la obligațiile ce revin organelor judiciare sau posibilității părților de a propune sau solicita administrarea de probe.

Potrivit art. 65 C.pr.pen. sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală, respectiv instanței.

Organele judiciare nu trebuie să se mulțumească cu mijloacele de probă prezentate sau solicitate de către părți ci au obligația de a face tot ce este necesar pentru completarea cercetărilor în cauză, astfel încât să se poată ajunge la aflarea adevărului.

Părțile nu au obligația de a administra probe numai în latura civilă a cauzei, însă și în latura civilă a cauzei, dacă ne aflăm în fața unui fapt de notorietate publică, instanța poate stabili prejudiciul și fără a se administra nici o probă în acest sens. Regula generală este că în justiție obligația de a dovedi împrejurările ce formează obiectul acțiunii revine celui care susține o cerere sau un punct de vedere – actori incumbit probatio.

În cadrul procesului penal obligația dovedirii vinovăției revine acuzării, adică procurorului, respectiv părții vătămate în caz contrar achitarea inculpatului este temeinică și legală.

În lipsa dovezilor de vinovăție, învinuitul sau inculpatul nu este ținut sa probeze nevinovăția sa, dar dacă există probe de vinovăție învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze netemeinicia lor.

Sarcina probațiunii nu trebuie confundată cu obligația prezentării probelor de către părți sau orice persoană care le deține. La cererea organului judiciar orice persoană care cunoaște vre-o probă sau deține un mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoștință sau să le înfățișeze organului judiciar. Partea care are o probă pe care trebuie să o prezinte sau să o înfățișeze (art.65 C.pr.pen).

În legătură cu prezentarea probei poate interveni un transfer al obligației de la cel care propune proba la cel căruia îi este mai ușor să o înfățișeze. De exemplu, inculpatul invocă în apărare un înscris oficial aflat la o instituție a administrației publice constituită parte civilă în cauză; în acest caz deși proba a fost invocată de inculpat în apărarea intereselor sale, producerea ei de către acesta ar fi anevoioasă, chiar de nerealizat, motiv pentru care organul judiciar poate obliga partea civilă să înfățișeze înscrisul întrucât acestui subiect proba îi este mai accesibilă. În literatura de specialitate acest procedeu poartă denumirea de regula probei celei mai accesibile și constă într-un transfer al obligației de prezentare a probei și nu trebuie considerată un transfer al sarcinii administrării probelor.

2.4. Administrarea probelor

Este activitatea procesuală desfășurată de organele judiciare în colaborare cu părțile, constând în îndeplinirea drepturilor și obligațiilor prevăzute de lege cu privire la procurarea, verificarea și preluarea ca piese ale dosarului pricinii, a dovezilor prin prisma cărora urmează să fie elucidate faptele și soluționată cauza.

Probele pot forma convingerea că reflectă realitatea numai dacă provin din surse sigure. De aceea legea a limitat mijloacele din care pot proveni probe în mod expres, în art. 64 C.proc.pen. De asemenea, a fost reglementată în mod amănunțit procedura de administrare a fiecărui mijloc de probă, prevăzându-se procedeele și condițiile în care acesta poate fi folosit (art. 69-135 C.pr..pen) . Administrarea probelor trebuie făcută în așa fel încât să nu se aducă atingere drepturilor și intereselor părților.

Referitor la modul de administrare a probelor, în faza de urmărire penală descoperirea, strângerea și aprecierea probelor este o obligație a organelor de urmărire penală, iar în cursul judecății, administrarea probelor de face de către instanța de judecată, în prezența părților.

Întreaga procedură de administrare a probelor implică posibilitatea subiecților cu funcții procesuale distincte de a combate probele. Acest lucru nu se face însă prin simpla negare a probelor ci presupune administrarea de probe contrare.

Prin aprecierea probelor, ca operație finală a activității de probațiune organele judiciare determină măsura în care acestea le formează convingerea că faptele și împrejurările la care se referă au avut sau nu loc în realitate. Din interpretarea principiului liberei aprecieri a probelor (consacrat în art. 63 alin.2 C.proc.pen.) rezultă că orice infracțiune poate fi dovedită prin orice mijloc de probă prevăzut de lege, dacă organul judiciar și-a format convingerea că a aflat adevărul în cauza respectivă.

Probațiunea este considerată epuizată în momentul în care organele judiciare și părțile ajung la concluzia că nu mai au de administrat nici o probă.

Secțiunea 3. PRINCIPIILE CARE GUVERNEAZĂ PROBAȚIUNEA

În cursul procesului penal, probațiunea, este guvernată, pe lângă principiile specifice și de principiile generale ale procedurii penale. Principiile speciale care guverneză probațiunea sunt:

3.1 Principiul legalității probelor

Acest principiu este o consecință directă a principiului general al procedurii penale, acela al strictei legalități, potrivit acestuia probele nu pot fi obținute în procesul penal decât prin mijloacele de probă expres prevăzute de lege.

Legea Nr. 281 din 1 iulie 2003, privind modificarea și completarea codului de procedură penală introduce în actul normativ mai sus amintit un alineat nou articolului 64 în care stabilește în mod expres faptul că mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folsite în procesul penal.

Considerăm că este benefică inserarea unei asemenea reglementări în cuprinsul Codului de procedură penală, consfințind în mod clar principiul legalității probelor.

3.2 Principiul loialității probelor

Principiul reclamă din partea organelor judiciare folosirea de procedee corecte de administrare a probelor, procedee care presupun, pe de o parte, o gândire care să nu fie supusă vreunei presiuni, dogme, partid, idei preconcepute, interes, iar, pe de altă parte respect și protecție a demnității umane.

Ca o cerință directă a acestui principiu, strângerea probelor necesare trebuie să se facă de către organele judiciare numai cu ajutorul mijloacelor de probă prevăzute de lege, evitându-se folosirea unor “trucuri”, “capcane” și acționând într-o manieră corectă care să nu dea loc la suspiciuni. În acest sens, așa cum s-a arătat în jurisprudența Curții Europene, autoritățile judiciare nu trebuie să facă uz împotriva suspecților de probe despre care știu sau pot presupune în mod rezonabil că au fost obținute prin recurgerea la metode contrare legii. Prin metode contrare legii se înțeleg acele ilegalități care atentează flagrant la drepturile și libertățile fundamentale.

Tot ca o consecință a principiului loialității probelor, este interzis să se determine o persoană să săvârșească sau să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe. În același timp, sunt de remarcat și alte urmări imediate ale principiului loialității, respectiv respectarea dreptului la apărare al învinuitului sau inculpatului, a prezumției de nevinovăție, în special a dreptului la tăcere al acestuia, precum și respectarea demnității și integrității fizice și morale a persoanei în procedura administrării probelor. În doctrina internă s-a arătat că audierile foarte lungi, hipnotismul, utilizarea poligrafului sunt procedee degradante în obținerea de informații sau mărturisiri, care aduc atingere demnității umane și constituie abuzuri care înfrâng regula loialității.

Deși principiul nu era consacrat în vechiul Cod de procedură penală, legiuitorul introduce prin intermediul legii 281 din 2003 un alineat nou articolului 64 prin care consacră în mod direct și clar principiul loialității probelor menționând că mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal. Cu toate că legiuitorul se referă la mijloace de probă, ca urmare a faptului că finalitatea mijloacelor de probă o constituie procurarea însăși a probei, rezultă implicit că probele obținute prin mijloace ilegale primesc aceeași calificare de a nu putea fi folosite în procesul penal.

Astfel Art. 64 C pr. Pen, coroborat cu Art 68 consfințesc principiul loialității probelor ca un principiu fundamental ce guvernează probațiunea penală, pentru regăsirea drepturilor fundamentale chiar și în această ramură a științelor.

3.3. Prezumția de nevinovăție

Aceeași Lege Nr 281 din 2003 pentru modificarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, consacră expres, ca regulă de bază a procesului penal, principiul prezumției de nevinovăție, introducând articolul 52 cu denumirea marginală, „prezumția de nevinovăție” și stabilind că orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă.

În concret, în materia probelor, prezumția de nevinovăție se regăsește în art. 66 C. pr. pen., legiuitorul stabilind în favoarea învinuitului sau inculpatului neobligativitatea dovedirii nevinovăției sale acesta aflându-se sub adăpostul prezumției de nevinovăție.

Legea presupune pe cel în cauză nevinovat cât timp nu a fost făcută deplin dovada vinovăției sale.

Prezumția de nevinovăție se manifestă cu toată vigoarea în lipsa dovezilor de vinovăție și se diminuează treptat pe măsura administrării probelor.

Această teză este absolută și trebuie interpretată în sensul că învinuitul nu are niciodată obligația dovedirii nevinovăției sale, nici chiar atunci când dovada vinovăției s-a făcut de către cel care acuză, excepție făcând situația prevăzută în art.13 C. pr. pen..

Prevederea legii dispune că, dacă există probe de vinovăție, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.

Pe planul dreptului internațional trebuie menționată declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de ONU în 1948 care înscrie prezumția de nevinovăție în art. 11 sub următoarea formulare:

Orice persoană învinuită a fi săvârșit o infracțiune este prezumată nevinovată atâta timp cât nevinovăția sa nu a fost stabilită într-un proces public, cu asigurarea garanțiilor necesare apărării.

Prezumția de nevinovăție este înscrisă și în Convenția Europeană de apărare a drepturilor omului și în multe alte documente internaționale, precum și în legislațiile interne a tuturor statelor care recunosc drepturile omului.

Din punct de vedere al prezumției de nevinovăție, prima obligație a organului judiciar este aceea de a nu se reține decât acele elemente asupra cărora există certitudine și de a se continua procesul de cercetare pentru administrarea altor probe, îndoiala neînlăturându-se nici dacă nu se vor administra alte probe.

Ca regulă de bază a procesului penal prezumția de nevinovăție trebuie să fie de absolută aplicare. Sub aspectul efectelor juridice, ea duce la o prezumție legală relativă, în sensul că cele presupuse prin norma juridică admit opusul prin dovada contrarie. Prezumția de nevinovăție nu este anulată decât prin certitudinea dovedită a vinovăției inculpatului.

Dacă această certitudine nu se manifestă, prezumția de nevinovăție triumfă și poate fi completată cu principiul că orice îndoială este în favoarea inculpatului – in dubio pro reo. Principiul in dubio pro reo este în strânsă aplicare cu prezumția de nevinovăție, deoarece la pronunțarea unei condamnări instanța nu se poate bizui pe probabilități.

3.4. Libera apreciere a probelor

Activitatea de apreciere a probelor este guvernată de principiul liberei aprecieri a acestora . Această activitate presupune o evaluare riguroasă a probelor cu toate circumstanțele aferente deoarece finalitatea acestei activități constă în certitudinea existenței sau neexistenței unei infracțiuni respectiv învinuirea inculpatului.

Aprecierea fiecărei probe se face conform Articolului 63 alineat 2 , “de către organul de urmărire penală și de instanța de judecată potrivit convingerii lor formată în urma examinării tuturor probelor administrate și conducându-se după conștiința lor.”

Legea nr. 281/2003 a adoptat poziția promovată de Curtea Constituțională în decizia nr. 171/2001, prin care instanța de control constituțional a statuat că sintagmele din art. 63, alin. 2 C. pr. pen.: “convingerii lor” și “conducându-se după conștiința lor” contravin dispozițiilor art. 123 din Constituția României, conform cărora: “Justiția se înfăptuiește în numele legii” și “Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”.

Pe bună dreptate, în literatura de specialitate a fost criticată poziția Curții Constituționale, pentru următoarele motive:

Art. 123 din Constituție instituie o normă de principiu, referindu-se în general la activitatea magistraților. Art. 63, alin. 2 C. pr. pen. are în vedere numai operațiunea specifică de apreciere a probelor, fără să se refere la probleme de principiu.

Art. 63, alin. 2 C. pr. pen. nu contravine, ci întărește principiul constituțional, întrucât conștiința magistratului subliniază independența acestuia. Libera apreciere sau libera convingere nu înseamnă bunul plac și arbitrariul, ci libertatea judecătorului de a aprecia probele în mod rezonabil, imparțial și a-și forma convingerea pe baza acestei aprecieri. Nu convingerea intimă, ci convingerea rezonabilă. De aceea servește de corectiv al arbitrariului, obligația judecătorului de a-și motiva hotărârea. Judecătorii nu judecă după conștiința formată pe bază de impresii, intuiție, decât pe examinarea faptelor după libera convingere, care nu poate fi un sentiment, ci o convingere rațională, motivată și astfel controlabilă.

Adoptând punctul de vedere exprimat de Curtea Constituțională, s-ar nesocoti principiul libertății probelor, revenindu-se la sistemul probelor formale, legale, la care majoritatea statelor au renunțat.

Subscriem și noi acestei opinii, menționând faptul că libera apreciere și libera convingere se referă strict la teoria probelor și nu înseamnă bunul plac ci formarea propriei convingeri, rezonabile, oneste și imparțiale, respectiv libertatea de a alege dintr-un complex de probe, acele dovezi care inspiră sentimentul certitudinii asupra adevărului.

Nici unei probe nu i se poate acorda o valoare probantă superioară în pofida altora ci ele trebuie examinate în complexul tuturor probelor existente la dosar.

3.5 Libertatea probelor

După cum se cunoaște, procesul penal funcționează pe baza principiului libertății probelor și anume, atât sub aspectul libertății de a produce probe, cât și sub aspectul aprecierii acestora.

Trebuie menționat faptul că la acest principiu al libertății probelor trebuie adăugat și libertatea mijloacelor de probă, care trebuie înțeleasă în sensul în care deducerea în fața organelor judiciare a situațiilor de fapt ce constituie probe în cauză se poate realiza prin orice mijloace de probă legale.

Funcționalitatea mijloacelor de probă în procesul penal relevă importanța acestora la aflarea adevărului și soluționarea cauzelor penale.

Din acest motiv consider că prin reglementarea acestui principiu, de libertate a probelor, legiuitorul a vrut să nu îngrădească în nici un fel modalitatea de a ajunge la adevăr.

3.6. Respectarea demnității persoanei în cadrul procesului penal

O problemă prioritară a lumii contemporane este cea a drepturilor omului, ocrotirea ființei umane în contextul respectării tuturor drepturilor pe care acestea le are consfințite atât în legea internă cât și în tratatele și convențiile internaționale.

Astfel aceste drepturi fundamentale au fost consfințite într-o serie de acte recunoscute la nivel mondial. Dintre aceste acte cel mai important este Declarația universală a drepturilor omului care prevede încă în articolul 1 faptul că “toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi” .Introducând prin acest articol noțiunea demnității umane coroborat cu prezumția de nevinovăție stabilită în articolul 11 al aceluiași act, declarația prevede o serie de drepturi fundamentale a căror apărare este de natură a respecta demnitatea umană.

Așadar pe tot parcursul procesului penal, până la pronunțarea unei hotărâri de incriminare a individului acesta fiind prezumat a fi nevinovat beneficiază de toate drepturile și libertățile conferite de lege în cazul în care nu există o hotărâre preventivă de privare de libertate a persoanei.

În virtutea acestei idei și Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului reglementează în Articolul 6 paragraful 2 o serie de drepturi de care se bucură orice acuzat:

“Orice acuzat are, în special, dreptul:

a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa;

b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;

d) să întrebe dacă să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;

e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere.”

De asemenea aceeași convenție, prevede o serie de interdicții care au ca fundament respectarea demnității umane cum sunt: interzicerea torturii (art.3), dreptul la un proces echitabil (art.6), dreptul la un recurs efectiv (art.13), interzicerea abuzului de drept (art.17). Art.14 interzice discriminarea prin exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție care trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe criterii de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. Acestea sunt principii de bază recunoscute și în legislația internă și consfințite în Constituția României, principii care aparțin drepturilor omului și de la care nu se poate deroga.

Articolul 68 din Codul de Procedură Penală prevede, în alineatul 1, în acest sens faptul că “este interzis să se întrebuințeze violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obține probe”.

În legătură cu aspectul procedural al procesului penal, în ceea ce privește ascultarea depozițiilor și aici ne referim în primul rând la martori ca participanți la proces dar și la inculpați din prisma prezumției de nevinovăție, legea internă spune că cel ce vorbește trebuie să stea în picioare, însă cum ascultarea inculpaților și a martorilor durează uneori timp îndelungat, ore în șir, în picioare, acesta reprezintă un handicap, deoarece în afara emoțiilor inerente, se acumulează și oboseala fizică.

Ar fi util ca printr-o inițiativa legislativă să se permită inculpatului posibilitatea să ia loc pe scaun când este interogat. Consider acest aspect un drept al omului în concordanță cu legile internaționale, Constituția și legile românești, unde se consacră prezumția de nevinovăție care înseamnă că “până la rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești de condamnare, persoana este considerata nevinovata” neafectând în mod negativ etica deontologiei profesionale sau umane.

Conform Pactului internațional cu privire la drepturile civile si politice adoptate de ONU și ratificat de România în anul 1974, orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni are dreptul să fie judecata fără o întârziere excesivă, fiindcă timpul este un factor de stres și opinia publică este interesată ca o cauză să fie soluționată cât mai repede.

Beneficiind de aceste drepturi și restricții procesuale, alături de prezumția de nevinovăție fiecărui acuzat îi este asigurată din punct de vedere al cadrului legal, respectarea demnității umane pe tot parcursul procesului penal.

Sectiunea 3 . DISTINCȚIA ÎNTRE PROBE, MIJLOACE DE PROBĂ ȘI PROBAȚIUNE

Deși într-un limbaj uzual al nespecialiștilor între acești termeni nu există deosebiri esențiale, totuși din punct de vedere juridic accepțiunea termenilor este una diferită pentru fiecare în parte. Astfel probele reprezintă acele entități de fapt extrajudiciare care conțin elemente de informație care pot arunca o lumină asupra infracțiunii și vinovăției participanților la comiterea faptului penal.

Prin intermediul mijloacelor de probă este trasată calea spre informația sau fragmentul de informație (certă sau îndoielnică, principală sau secundară) pe care fiecare probă o procură în raport cu existența sau neexistența infracțiunii; calitatea procesuală de autor instigator sau complice a făptuitorului; vinovăția sau nevinovăția acestuia.

Procedeele de probațiune (sau procedeele probatorii) sunt moduri de a scoate la lumină probele pe care le conțin mijloacele de probă. Sistemul probator în ansamblul său este format din : probe, mijloace de probă și procedeele probatorii.

Multiplele și variatele procedee probatorii prin care pot fi examinate diversele mijloace de probă, în vederea obținerii probei, sunt reglementate fie în cadrul acelorași dispoziții privind un anumit mijloc de probă – cum este, de exemplu, cazul dispozițiilor art. 71 C.proc.pen. privitoare la procedeul probator al ascultării învinuitului sau inculpatului, care sunt cuprinse laolaltă cu dispozițiile privind declarațiile învinuitului sau inculpatului, ca mijloc de probă -– fie în cadrul unor dispoziții autonome privind procedeele de probațiune, reglementări care, însă, sunt situate, tot în cuprinsul cap.II din Titlul al lII-lea al părții generale care este consacrat mijloacelor de probă, cum sunt: confruntarea (art.87-88 C. pr. pen.); ridicarea de obiecte și înscrisuri (art. 96-99); percheziția (art. 100-111); cercetarea la fața locului și reconstituirea (art. 129-131).

CAPITOLUL III

MIJLOACELE DE PROBĂ

Secțiunea 1. NOȚIUNI PRELIMINARII

1.1. Noțiunea de mijloace de probă

În vederea obținerii și punerii în valoare a probelor în procesul penal sunt necesare activități sau operațiuni legale pentru descoperirea lor, adică mijloace legale de probă Pentru ca organul judiciar să poată folosi probele în rezolvarea cauzei acestea trebuie administrate.

Art. 64 C.proc.pen. definește mijloacele de probă ca fiind acele mijloace prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă.

Mijloacele de probă reprezintă o categorie juridică care desemnează căile sau operațiunile prin care, în temeiul legii, se descoperă și se pune în valoare conținutul probelor. Prin mijlocirea lor se tratează calea spre informația – certă sau îndoielnică, principală sau secundară, completă sau parțială – pe care fiecare probă o procură cu privire la existența sau inexistența infracțiunii, gradul și felul contribuției participanților, vinovăția acestora, etc. În literatura de specialitate sunt definite ca mijloacele legale prin care se administrează probele sau mijloace legal utilizate pentru dovedirea unui fapt.

Legea enumeră mijloacele de probă în mod limitativ.

Potrivit acestui sistem o probă poate fi administrată prin orice mijloc de probă din cele indicate de lege, dar nu prin alte mijloace neenunțate expres și exhaustiv de norma juridică Mijloacele de probă admise de lege sunt enumerate în art. 64 C.p.p., așa cum a fost modificat prin legea nr. 141/14.11.1996, pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală , după cum urmează:

declarațiile învinuitului sau ale inculpatului;

declarațiile părții vătămate, părții civile și responsabile civilmente;

declarațiile martorilor;

înscrisurile;

înregistrările audio sau video;

fotografiile;

mijloacele materiale de probă;

constatările tehnico-științifice;

constatările medico-legale;

expertizele.

1.2. Caracterele mijloacelor de probă

1.Caracterul legal -constă în aceea că toate mijloacele de probă, atât cele comune procesului civil și penal, cât și cele specifice procesului penal, precum și procedeele auxiliare de probațiune sunt prevăzute de lege.

Legea prevede limitativ mijloacele de probă, fiind interzisă, în vederea obținerii și administrării de probe, folosirea altor mijloace de probă și altor procedee auxiliare de probațiune, decât cele prevăzute de lege, aceasta datorită faptului că probele pot să formeze convingerea că reflectă realitatea numai dacă provin din surse sigure.

Totodată legea stabilește, în mod expres și limitativ, situațiile în care anumite mijloace de probă nu pot fi folosite pentru descoperirea și administrarea anumitor probe. De asemenea, legea prevede, în mod expres, situațiile în care este obligatorie folosirea unui anumit mijloc de probă.

În acest sens:

dovada stării psihice a inculpatului dintr-o cauză privind un omor deosebit de grav impune stabilirea acesteia pe baza unei expertize psihiatrice obligatorii – art. 117 alin.1 C.pr.pen.;

stabilirea morții violente nu se poate face cu eludarea dispoziției din art. 114 C.pr.pen. care prevede că în asemenea situație se va dispune o constatare medico-legală;

probarea adulterului este admisă numai prin procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante sau prin scrisori care emană de la soțul vinovat – art. 304 alin. 4 C.pen.;

administrarea probelor necesare dovedirii chestiunilor prealabile se face potrivit materiei cărei îi aparține acea chestiune – art. 44 alin. 2 C.pr.pen.

2. Caracterul istoric. Mijloacele de probă au evoluat în strânsă legătură cu evoluția istorică a sistemelor de probațiune adoptate în diferite etape istorice, astfel că unele dintre acestea au dispărut, altele s-au menținut, iar altele au evoluat.

1.3. Clasificarea mijloacelor de probă

Mijloacele de probă sunt clasificate în literatura de specialitate în raport cu mai multe criterii astfel :

În raport de criteriul formei de exprimare, există:

mijloace de probă orale – mărturisirea, declarațiile învinuitului sau inculpatului, declarațiile părții vătămate, părții civile și responsabile civilmente. Ele se numesc orale deoarece ajung la cunoștința organelor judiciare pe cale orală, dar legea prevede consemnarea lor în scris;

mijloace de probă scrise în care intră probele materiale;

mijloace de probă tehnice, categorie în care intră constatările tehnico-științifice și medico-legale precum și expertizele.

În raport de sediul materiei, există:

mijloace de probă comune procesului civil și penal: proba cu martori (testimonială), înscrisurile, expertizele, probele materiale și cercetarea la fața locului;

mijloace de probă specifice procesului civil, categorie în care intră mărturisirea și prezumțiile;

mijloace de probă specifice procesului penal: declarațiile învinuitului sau inculpatului, declarațiile părții vătămate, părții civile și responsabile civilmente, constatările tehnico-științifice și medico-legale.

Secțiunea 2. DECLARAȚIILE ÎNVINUITULUI SAU ALE INCULPATULUI

2.1. Conceptul și funcțiile declarațiilor învinuitului sau inculpatului

O persoană nu poate fi ascultată ca învinuit sau ca inculpat decât atunci când se efectuează față de ea urmărirea penală sau când s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva sa.

Declarațiile celui în cauză reprezintă primul element prin care acesta își exercită personal dreptul la apărare, aducând la cunoștința organului judiciar faptele și împrejurările de natură a-l dezvinovăți sau de a reduce din vinovăție.

Ca mijloc de probă, declarațiile învinuitului sau inculpatului prezintă o semnificație aparte, deoarece prin intermediul lor se pot obține probe inestimabile care să servească stabilirii adevărului și justei soluționări a cauzei, inculpatul sau învinuitul posedând cele mai complete date despre infracțiunea la care a participat în calitatea de autor, instigator sau complice, despre stările și circumstanțele săvârșirii acesteia, despre persoana sa și a coparticipanților, etc. Tot ca mijloc de probă este atât un drept –al învinuitului sau inculpatului, cât și o obligație –a organelor judiicare.

Aceste declarații se înfățișează și ca o cale pentru păstrarea sau redobândirea libertății fizice și a dreptului de proprietate, așa încât, în ultimă analiză, putem chiar vorbi de o cale de protecție, a exercițiului libertăților și drepturilor omului.

Funcția de mijloc de probă a declarațiilor învinuitului sau inculpatului obligă autoritățile judiciare penale să verifice, cu atenție și minuțiozitate, atât afirmațiile cât și negațiile pe care acestea le conțin. O atare obligație derivă din regulile de bază ale procesului penal: stabilirea adevărului (art. 3) și rolul activ al organelor de urmărire penală și al instanțelor judecătorești (art. 4) care sunt incidente și în cadrul sistemului probator. Semnificația declarațiilor învinuitului sau inculpatului, ca mijloc de probă, rezidă din împrejurarea că ele trimit la probe, dezvăluind persoana învinuitului sau inculpatului, constituind trepte prin care se accede, din punct de vedere jurisdicțional, la adevăr. Din primele declarații, oricât de sincere și amănunțite ar fi acestea, nu se poate ști totul despre realitate, deoarece include mai multe posibilități așa cum inculpatul sau învinuitul a putut sau a voit să îl redea în funcție de cum i-au sugerat interesele (fals, irațional, ignoranță provizorie sau întâmplătoare). Aceasta obligă organul de urmărire penală și instanța de judecată să recurgă și la alte mijloace de probă, spre a ajunge la probe, prin rigoarea rațiunii, stabilind în cele din urmă, în fiecare speță, adevărul.

Declarațiile învinuitului sau inculpatului constituie nu numai un mijloc de probă, ci și un mijloc de apărare, prin intermediul său punându-se în lumină un sistem de garanții ale dreptului la apărare, consacrat de art. 24 din Constituția României și art. 6 din C.pr.pen.

Deoarece, adevărul în procesul penal nu se dezvăluie dintr-o dată și nici de la început, declarațiile învinuitului sau ale inculpatului constituie un semnal spre efectuarea de operațiuni pe care legea le îngăduie sau nu le oprește, pentru descoperirea unor probe și clarificarea acestora și în același timp să stopeze subiectivismul subiectului activ și principal al administrării probei.

În legătură cu funcția de apărare a declarațiilor învinuitului sau inculpatului trebuie făcută sublinierea importantă cu privire la “dreptul de tăcere”. Acest drept al învinuitului sau inculpatului, se întemeiază, pe de o parte, pe regula de bază a procesului penal, care este dreptul la apărare, consacrat de art. 24 din Constituție și art. 6 C.pr.pen., iar pe de altă parte, pe imperativul contradictorialității pe care este conceput și construit întregul proces penal.

Dreptul de tăcere, care constă în posibilitatea, neîngrădită de lege, a învinuitului sau inculpatului de a nu declara tot ce știe cu privire la fapta ce formează obiectul cauzei și la învinuirea ce i se aduce în legătură cu acestea – rezultă implicit din marile principii care cârmuiesc procesul penal, inclusiv regulile specifice sistemului probator garanta de dispozițiile constituționale referitoare la prezumția de nevinovăție (art. 23 alin. 8) și dreptul de apărare (art. 24) și normele dreptului penal în ansamblul lor. Până în anii ’90 “tăcerea învinuitului”, spre deosebire de “tăcerea inculpatului”, era doar o utopie și nu un drept, considerându-se că dreptul la contraacțiunea de apărare capătă o existență reală, abia în momentul punerii în mișcare a acțiunii penale. Regândit, astăzi, dreptul de tăcere este recunoscut ca făcând parte din conținutul dreptului la apărare al învinuitului, deoarece dreptul la apărare al învinuitului (și nu numai al inculpatului) implică dreptul de a pretinde să i se asigure, de către organele judiciare, posibilitatea de a-și pregăti și exercita apărarea (art. 6 alin. 3 C.pr.pen.), iar în al doilea rând, învinuitul, deși nu este încă parte în proces, are dreptul la un proces echitabil, în virtutea art. 6 paragraf I din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În sensul Convenției, persoana care suferă o “acuzație penală” beneficiază de principiul “egalității șanselor” sau “egalității armelor” (acest principiu care este neformulat expres în art. 6 al Convenției, este totuși acceptat în mod constant de jurisprudența Comisiei și Curții de Justiție de la Strasbourg).

Exercitarea dreptului la tăcere trebuie să stea însă la adăpostul loialității procesuale pe care trebuie să o manifeste organul judiciar, căci loialitatea procesuală reprezintă un corolar al principiului fundamental al procesului penal care constă în aflarea adevărului. Prin urmare, dacă învinuitul sau inculpatul înțeleg să se apere – de la început sau pe parcursul procesului penal – prin tăcere, o atare comportare nu paralizează urmărirea sau judecata penală, dar poate constitui o agravantă judiciară, în ipoteza că s-ar reține vinovăția acestuia. În acest sens Curtea Europeană a admis la început că se pot trage concluzii negative din tăcerea acuzatului, în ultima perioadă, și-a reorientat practica.

Codul penal și de procedură penală interzic de o manieră categorică obținerea forțată a mărturisirii. O garanție că nu se va proceda așa o constituie dispozițiile art. 6 alin. ultim C.pr.pen. potrivit cărora organele judiciare au obligația să încunoștințeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declarație, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se despre aceasta în procesul verbal de ascultare.

Importanța pe care o dă codul de procedură penală acestor declarații rezultă din obligativitatea luării lor, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății.

2.2. Procedura de obținere a declarațiilor învinuitului sau inculpatului

Dat fiind faptul că procesul penal are profunde implicații pe planul ordinii publice și drepturile omului și libertățile sale fundamentale, organele îndrituite de lege să procedeze la ascultarea învinuitului sau inculpatului pot asculta, în raport cu competența lor, oricând și ori de câte ori este necesar, pe învinuit și inculpat, pentru a cunoaște în mod complet probele, a evalua riguros dovezile administrate și pentru justa soluționare a cauzei.

Pentru a fi asigurată funcția de apărare, declarațiile învinuitului și inculpatului trebuie luate într-un cadru de strictă legalitate și cu respectarea tuturor garanțiilor de asigurare a unei depline obiectivități și loialități.

2.3. Cadrul juridic

Ascultarea învinuitului sau inculpatului este reglementată printr-o serie de dispoziții legale care constituie dreptul comun în materie și care se coroborează cu cele ce reglementează regimul special în cauzele cu infractori minori: art. 480-493 C.pr.pen. Aceste dispoziții legale se întregesc cu cele ale art. 5 și 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, în aplicarea cărora sunt pertinente regulile statornicite prin art. 1-8 din Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legii, adoptat prin Rezoluția Nr. 34169 a Adunării Generale a O.N.U. în ședința din 17 decembrie 1979.

Declarațiile acestor părți pot fi extrajudiciare sau judiciare.

Declarațiile extrajudiciare pot fi relatări cuprinse de înscrisuri (scrisori) sau înregistrări audio sau video care au regimul altor mijloace de probă și nu constituie în sine mijloace de probă.

Declarațiile judiciare sunt obținute prin trei procedee probatorii: declarația scrisă personal, de învinuit sau inculpat; declarația obținută prin ascultarea învinuitului sau inculpatului de către organele judiciare și confruntarea cu alte persoane.

Luarea declarației scrise personal este specifică fazei de urmărire penală (art.70 alin.3 C.pr.pen.) și procedee de ascultarea de către organul judiciar.

Confruntarea este un procedeu care se aplică după ce s-a efectuat ascultarea de către organul judiciar, și dacă există contradicții între declarațiile sale și ale celorlalte părți sau martori.

Organul judiciar care efectuează cercetarea sau judecata este obligat, ca efect al dreptului de apărare și al prezumției de nevinovăție să asculte învinuitul sau inculpatul.

La urmărirea penală ascultarea începe cu declarația scrisă personal.

În Legea nr.281 din 01.07.2003 cu intrare în vigoare din 1 ianuarie 2004 s-a preluat după model american și obligația organului de urmărire penală ca în momentul reținerii învinuitului, să i se aducă la cunoștință dreptul de a nu face nici o declarație, atrăgândui-se atenția că tot ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa.

Totodată potrivit dispozițiilor art.6 C.pr.pen. învinuitul sau inculpatul trebuie să fie încunoștințat înainte de a i se lua prima declarație, despre dreptul de a fi asistat de un apărător.

Atât în faza urmăririi penale cât și în faza de judecată, ascultarea cuprinde două etape:

prima etapă cuprinde întrebări privind numele, prenumele, porecla, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenia, studii, situația militară, loc de muncă, ocupație, antecedente penale și alte date pentru stabilirea situației sale personale; prezentare sub identitate falsă poate fi sancționată penal;

a doua etapă cuprinde dispozițiile art. 6 alin. ultim C.pr.pen., adică mențiunea că i s-a adus la cunoștință învinuitului sau inculpatului despre dreptul de a avea un apărător și apoi i se aduce la cunoștință fapta care formează obiectul cauzei și i se pune în vedere să declare tot ce știe cu privire la fapta și învinuirea ce i se aduce în legătura cu aceasta. Pentru această fază operează dreptul la tăcere sau învinuitul este lăsat să expună liber ce dorește. art. 74 lit. c C.pr.pen. dispune că “comportarea sinceră în cursul procesului penal, înlesnirea descoperirii ori arestării participanților” constituie circumstanță atenuantă. În cursul relatărilor libere este interzis învinuitului sau inculpatului să se folosească de declarațiile scrise, pregătite anterior însă în cauzele complexe se poate servi de însemnări asupra amănuntelor greu de reținut.

După terminarea relatării libere, învinuitul sau inculpatul este întrebat asupra unor amănunte pentru a se preciza situația prezentată sau i se pun întrebări pentru a verifica concordanța celor relatate cu alte date deținute din diferite probe. Dacă învinuitul sau inculpatul nu recunoaște comiterea faptei, i se vor cere explicații cu privire la învinuire, asupra apărărilor pe care le înțelege să le facă, dacă dorește acest lucru și asupra probelor pe care înțelege să le propună.

În cursul urmăririi penale, datorită caracterelor necontradictoriu și nepublic ale acesteia, învinuitul sau inculpatul este ascultat de organul de cercetare penală sau de procuror doar în prezența avocatului, fără a fi de față ceilalți inculpați sau alte persoane.

În faza de judecată, regula este că inculpatul este ascultat în prezența celorlalți coinculpați, a părților și a apărătorilor, excepție făcând martorii care sunt scoși din sală. Dacă interesul general al aflării adevărului reclamă, instanța este îndrituită să dispună ascultarea vreunuia dintre inculpați, fără ca ceilalți să fie de față, dar este obligată să dispună ca declarațiile luate separat să fie citite celorlalți inculpați, după ascultarea lor.

În faza de urmărire penală, după ce învinuitul sau inculpatul a făcut declarația, i se pot pune întrebări cu privire la fapta care formează obiectul ca și la învinuirea ce i se aduce; de asemenea, învinuitul sau inculpatul este întrebat cu privire la probele care înțelege să le propună și, eventual, la mijloacele de probă. În faza de judecată, inculpatul este lăsat să spună tot ce știe despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, apoi se pot formula întrebări de către președintele și ceilalți membri ai completului, precum și de procuror, de partea vătămată, de partea civilă, partea responsabilă civilmente, de ceilalți inculpați și de apărătorul inculpatului a cărui ascultare se face, instanța având dreptul să respingă întrebările care nu sunt necesare în cauză. Numai în timpul în care inculpatul are ultimul cuvânt – dat de președinte înainte de a încheia dezbaterile – nu i se pot pune întrebări. Totuși, dacă inculpatul relevă, chiar în ultimul cuvânt, fapte sau împrejurări noi, esențiale pentru soluționarea cauzei, instanța poate să dispună reluarea cercetării judecătorești.

Învinuitul sau inculpatul pot fi ascultați în mod repetat pentru aflarea adevărului. Dacă aceștia nu se pot prezenta la sediul organului pentru a fi audiați, organul de urmărire penală sau instanța de judecată procedează la ascultarea lor la locul unde se află.

Declarațiile învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris, complet și exact. În fiecare declarație se va menționa ora începerii și ora încheierii ascultării. Se vor folosi pe cât posibil cuvintele utilizate de acesta, pentru a păstra exactitatea relatării. Declarația scrisă se citește acestuia și, dacă cere, i se dă să o citească. Dacă este de acord cu conținutul acesteia, o semnează pe fiecare pagină și la sfârșit. Dacă nu poate semna sau refuză să o semneze, se va face mențiune despre aceasta.

Dacă învinuitul sau inculpatul revine asupra unor relatări sau propune completări, rectificări ori precizări, acestea se consemnează și se semnează în aceleași condiții. (art. 73 C.pr.pen.)

În cursul urmăririi penale consemnarea se face de organul judiciar sau grefierul procurorului după dictarea acestuia.

În cursul judecății consemnarea se face de grefierul de ședință la dictarea președintelui completului de judecată. Declarațiile se contrasemnează de organul de urmărire penală sau de președintele instanței.

Declarațiile învinuitului sau inculpatului pot fi înregistrate pe bandă audio sau video dacă cel ascultat este avertizat și să fie asigurată respectarea regulilor privind corectitudinea și exactitatea înregistrărilor. Relatările se transcriu într-un proces verbal semnat și de cel ascultat.

Declarațiile date cu ocazia ascultării inculpatului înainte de a se încheia dezbaterile în primă instanță, ca și declarațiile acestuia în căile de atac nu au doar caracterul de concluzii orale, cum s-a spus în doctrină, ci reprezintă o ultimă șansă pe care legea o acordă inculpatului spre a releva noi dovezi apte să contribuie la aflarea adevărului în cauză, datorită împrejurării că, în atare ultime declarații, inculpatul poate releva fapte sau împrejurări noi, esențiale pentru soluționarea cauzei, situație care atrage legalmente obligația instanței de a dispune reluarea cercetării judecătorești.

În principiu, până la încheierea dezbaterilor, în primă instanță sau apel ori în recurs, declarațiile inculpatului își păstrează dubla lor calitate de mijloc de probă și mijloc de apărare.

Învinuitul sau inculpatul trebuie să fie ascultat întotdeauna, cu excepția situației celui dispărut sau care se sustrage de la chemările organului de judecată sau care nu locuiește în țară (art. 237 alin. 4 și art. 291 C.pr.pen.), ori nu dorește să facă declarații; nerespectarea acestei obligații atrage, de principiu, sancțiunea nulității relative, în baza art. 197 alin. 1 și 4 C.pr.pen., iar atunci când ascultarea învinuitului sau inculpatului și asistența judiciară sunt obligatorii conform legii, nulitatea absolută, prev. de art. 197, alin. 2 C. pr. pen. deoarece se încalcă dreptul la apărare.

Există situații în care învinuitul sau inculpatul trebuie ascultat și asistat în mod obligatoriu. Aceste cazuri sunt, cu titlu exemplificativ:

● în faza de urmărire penală, dacă se prezintă la organul judiciar, învinuitul este ascultat la începutul și la sfârșitul urmăririi penale, de către procuror;

● cu ocazia luării măsurii de arestare preventivă, în faza de urmărire penală, cu asistarea apărătorului; cu prilejul prelungirii duratei măsurii arestării preventive, ori a soluționării unei plângeri formulate împotriva ordonanței de arestare preventivă.

● în faza de judecată, inculpatul prezent este ascultat obligatoriu, după citirea actului de sesizare a instanței.

● înainte de a se dispune arestarea preventivă, în faza de judecată.

În cazul în care actul procesual al ascultării învinuitului sau al inculpatului s-a săvârșit cu încălcarea dispozițiilor legale care asigură dreptul la apărare și s-a produs prin aceasta o vătămare, care nu poate fi înlăturată altfel ori s-a săvârșit cu încălcarea dispozițiilor privind asistența obligatorie de către un apărător a învinuitului sau a inculpatului (art. 171 C.pr.pen.) sancțiunea este cea a anulării acestui act.

2.4. Procedura obținerii declarațiilor

Declarațiile învinuitului sau inculpatului pot fi obținute prin multiple și variate procedee probatorii: audiere, declarație scrisă, ascultare, confruntare, ș.a.

Din principiul legalității procesului penal prevăzut în art. 2 C.pr.pen., precum și din regula de bază a sistemului probator a libertății probelor rezultă că orice procedeu de obținere a declarațiilor învinuitului sau inculpatului este îngăduit, afară dacă sistemul de drept intern, normele internaționale pertinente și principiile generale nescrise nu interzic vreun anume procedeu. Toate statele recunosc ca o necesitate imperioasă ca cercetarea probelor să fie întotdeauna supusă unei conduite întemeiată pe procedee corecte, loiale, care se află în armonie cu valorile morale admise în țările civilizate.

O primă limită a procedeelor probatorii de obținere a declarațiilor învinuitului sau inculpatului este prevăzută în art. 68 C.pr.pen. care statornicește că "este oprit a se întrebuința violențe, amenințări sau alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a obține probe. Interdicția torturii ca procedeu probatoriu derivă, în dreptul român în vigoare, din dispozițiile constituționale (art. 22 Constituția României), din Legea nr. 19/19 oct. 1990 prin care s-a ratificat Convenția privind interzicerea torturii și a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante, precum și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție, ratificată prin Legea nr. 30 /31 mai 1994.

Activitatea procesuală de ascultare a învinuitului sau inculpatului în faza de urmărire penală, prin excelență, este deosebit de complexă: pentru a asigura acestei activități cât mai multă obiectivitate în stabilirea adevărului, legea a instituit implicit în art. 3 C.pr.pen. regula loialității care impune procedee corecte de interogare, de ascultare, de confruntare, etc., în concordanță cu valorile morale ale societății democratice.

În raport cu această exigență, consider că dreptul învinuitului sau inculpatului la integritatea psihică a persoanei sale exclude orice procedeu care ar consta în prelungirea audierii acestei persoane în condițiile unei veritabile torturi psihice, chiar dacă acest procedeu nu este însoțit de violență directă.

2.5. Contribuția psihologiei la conturarea unor reguli și procedee tactice în ascultarea învinuitului sau inculpatlui

Cunoașterea profilului de personalitate al învinuitului sau inculpatului prezintă o mare importanță pentru organul judiciar care organizează activitatea de ascultare a acestuia, procedura de obținere a declarațiilor înmănunchind un complex de reguli studiate în mod special de criminalistică . În funcție de structura de personalitate, învinuitul sau inculpatul se va manifesta și se va exterioriza într-un anumit fel în timpul confruntării cu organul judiciar, va manifesta o deschidere mai mare sau mai mică, va manifesta o rezistență mai mare sau mai mică în fața insistenței organului judiciar de a stabili adevărul. Cunoașterea structurii de personalitate a învinuitului sau inculpatului, modul în care se prezintă aceștia poate să influențeze părerile sau convingerile organului judiciar. Un individ ce prezintă o structură anxioasă, poate adopta în fața organului judiciar o serie de acte comportamentale (teamă dominantă, exagerată, neliniște, nestăpânire de sine, se încurcă în relatări, devine chiar incoerent) care să constituie “dovezi” ale vinovăției celui ascultat. Învinuitul sau inculpatul, caracterizat prin hiperemotivitate trebuie astfel abordat încât să se evite stările de blocare emoțională; dacă acesta încearcă să tăgăduiască comiterea faptei, abordarea lui folosind cuvinte și expresii cu mare încărcătură afectogenă, îi “macină” rapid rezistența și-l determină să-și recunoască vinovăția. Dimpotrivă, în fața învinuitul sau inculpatul caracterizat prin hipoemotivitate sau chiar indiferentism afectiv, se acordă prioritate mijloacelor logico-raționale .

În privința dimensiunii de personalitate rezonanța reprezentărilor sau gradul de impresionabilitate, indivizii umani se pot încadra în două categorii: tipul primar și tipul secundar. “Viața tipului primar este sub dependența directă a evenimentelor prezente și acționează sub influența prezentului, iar tipul secundar se orientează după trecut, după ceea ce s-a întâmplat. Fiind atent la ceea ce a dat, tipul primar e orientat spre în afară, iar tipul secundar, fiind orientat spre trecut, este interiorizat. Tipul primar este capabil de adaptări rapide, are reacții vii, dar superficiale, pe când tipul secundar se angajează profund în tot ce face, înlocuiește spontaneitatea prin reflexie, este omul întoarcerii spre sine. El se adaptează mai greu circumstanțelor noi, dar face față surprizelor prin prevederea sa….” .

În procesul ascultării, organul judiciar va trebui să abordeze învinuitul sau inculpatul în funcție de caracteristicile specifice pe linia acestei importante dimensiuni a personalității.

2.6. Valoarea probantă a declarațiilor învinuitului sau inculpatului

Codul de procedură penală prin art. 69 dă o valoare relativă declarațiilor adoptând o soluție de mijloc, în sensul că ele pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză declarațiile inculpatului sau învinuitului nemaifiind considerate “regina probelor”, simpla recunoaștere a faptei neputând sta la baza unei hotărâri de condamnare .

În mod constant , jurisprudența a decis că nu există nici un temei legal pentru a crea o ordine de preferință între declarațiile succesive ale inculpatului instanța având posibilitatea de a reține numai pe acelea care exprimă adevărul coroborate cu celelalte date existente la dosar, și a le elimina pe celelalte motivat. Potrivit articolului 69 C.pr.pen., declarațiile inculpatului au o valoare probantă condiționată, putând servi la aflarea adevărului numai dacă sunt confirmate de restul probelor administrate.

Unele declarații pot fi acceptate în întregime sau în parte, din acest considerent declarația este divizibilă și instanța de judecată va reține doar partea care se coroborează cu fapte și împrejurări din ansamblul probelor.

Declarațiile pot fi retractabile, întrucât învinuitul poate să revină sau să retracteze declarația ori să se contrazică în cele declarate, fapte pentru care organele judiciare îi vor cere motivația schimbării declarației. Va fi considerată adevărată acea probă care este confirmată de ansamblul probelor existente în cauză . În acest sens considerăm că instanța a procedat corect atunci când a luat în considerare retractabilitatea declarațiilor contrare ale învinuitului reținând prima declarație prin coroborarea cu celelalte probe existente la dosar simplele retractări de către inculpat a declarațiilor anterioare, nu justifică prin ele însele concluzia că declarațiile anterioare nu exprimă adevărul .

Recunoașterea de către învinuit sau inculpat a săvârșirii faptei imputate și a vinovăției sale constituie un mijloc îndoielnic de probă în procesul penal modern; singură nu poate pune în lumină adevărul și nu poate conduce la soluționarea cauzei .

Dacă dimpotrivă recunoașterile învinuitului sau inculpatului nu sunt izolate, coroborându-se cu celelalte probe existente la dosar, pot îndreptăți adoptarea deciziei de trimitere în judecată sau de condamnare .

Doctrina modernă se referă la folosirea în practică a unor mijloace tehnice criminalistice de apreciere a declarațiilor inculpatului sau învinuitului, care fac trimitere la testele psihometrice prin care se măsoară ritmul respirației, a pulsului, presiunea arterială etc, în timp ce se pun inculpatului întrebări – unele neutre altele socotite critice .

Pentru înregistrare se folosesc aparate cunoscute sub diverse denumiri: cardio-pneo-psihograf, poligraf, Keller, Lie detector (detector de minciuni), detector de stress emoțional în voce sau scris, etc

Testarea sincerității declarațiilor cu ajutorul unor tehnici de depistare a factorilor fiziologici ai emoției, deși are un fundament științific, nu poate produce consecințe juridice concludente și nu poate fi folosită decât cel mult ca mijloc de investigație extrajudiciară, fără a fi considerată mijloc de probă sau procedeu probatoriu admis de lege.

Așadar forța probantă a declarațiilor învinuitului sau a inculpatului nu este infaidibilă, valoarea acestora fiind lăsata la aprecierea organului de urmărire penală sau a judecătorului.

Secțiunea 3. DECLARAȚIILE PĂRȚII VĂTĂMATE, ALE PĂRȚII CIVILE ȘI ALE PĂRȚII CIVILMENTE RESPONSABILE

3.1. Procedura obținerii declarațiilor

Organul de urmărire penală este obligat în cursul urmăririi penale să cheme pentru a fi ascultate: persoana care a suferit o vătămare prin infracțiune și persoana responsabilă civilmente, potrivit legii civile pentru paguba produsă prin infracțiune de învinuit sau de inculpat, neaudierea acestora ducând la desființarea sentinței.

Persoana vătămată va fi atenționată că poate participa la proces ca parte vătămată, iar dacă a suferit o pagubă materială sau o daună morală că se poate constitui parte civilă. I se va atrage atenția că declarația de participare în proces ca parte vătămată sau de constituire ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în fața instanței de judecată, până la citirea actului de sesizare. Persoana vătămată dacă nu este constituită parte vătămată sau parte civilă, poate fi ascultată ca martor.

Audierea ca martor a persoanei vătămate nu poate avea loc când acesta, după ce s-a constituit parte civilă a renunțat la despăgubiri, dar a continuat să participe la proces ca parte vătămată.

Persoana responsabilă civilmente, dacă a fost introdusă în proces, va fi ascultată în această calitate. Modul de ascultare a acestor părți nu diferă de al inculpatului sau învinuitului și se face potrivit dispozițiilor privind pe aceștia, mai puțin declarația scrisă personal care se cere în cursul urmăririi penale.

Indiferent că persoana este o persoană fizică sau o unitate dintre cele arătate la care se referă art. 145 din Codul penal, acțiunea civilă nu se poate porni și executa din oficiu, ci aceasta trebuie să-și manifeste voința de a fi despăgubită în procesul penal.

Intenționăm să aducem în discuție dreptul procesual pe care îl are, în contextul amintit, persoana vătămată care este o unitate dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal, de a fi informată despre declanșarea procesului penal în cadrul căruia ar urma să participe, în urma manifestării voinței sale exprese, ca parte civilă.

Am amintit că persoana vătămată este persoana fizică sau juridică care a suferit prin fapta penală o vătămare materială sau morală. Întrucât persoana vătămată nu are calitate de parte în procesul penal, ea participă în cadrul acesteia numai dacă organele judiciare o solicită pentru realizarea unor activități. Însă organele judiciare au și anumite obligații pe care trebuie să le îndeplinească față de aceasta, indiferent că este vorba despre o persoană fizică sau despre o unitate dintre cele la care se referă art. 145 C.pen. ori o altă persoană juridică. Potrivit art. 76 din C.pr.pen. “organul de urmărire penală sau instanța de judecată are obligația să cheme, spre a fi ascultată, persoana care a suferit o vătămare prin infracțiune”. Această prevedere se completează cu dispozițiile art. 320 alin. 1 C.pr.pen., potrivit cărora, înainte de începerea cercetării judecătorești “președintele explică persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă…”.

În cazul acțiunilor penale directe procesul penal cunoaște o formă atipică, în sensul că îi lipsește faza urmăririi penale, obligația conținută în art. 76 C.pr.pen. revine exclusiv instanței de judecată. Se impune citarea persoanei juridice păgubite prin infracțiune în calitate de parte vătămată, urmând ca la înfățișarea reprezentantului acesteia să I se pună în vedere că se poate constitui parte civilă. Dreptul persoanei vătămate de a se constitui parte civilă în fața instanței nu constituie și o obligație a sa de a urma această cale. Este posibil ca în urma citării sale, persoana juridică să refuze expres să se constituie parte civilă, urmând să exercite ulterior acțiunea civilă. Este de asemenea posibil ca unitatea citată să nu răspundă în nici un fel și să nu se prezinte în fața instanței prin reprezentantul ei.

3.2. Valoarea probantă a declarațiilor părților

Fiind părți în proces au de apărat o anumită poziție. Legea nu le poate determina să declare adevărul. Pentru acest motiv, declarațiile acestor părți sunt pe același plan cu declarațiile învinuitului sau inculpatului, în sensul că pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Din aceleași considerente ascultarea părților nu poate avea loc sub prestarea jurământului.

Într-un caz de vătămare corporală se arată “conținutul discuțiilor dintre părți și împrejurările concrete în care inculpata l-a lovit pe partea vătămată nu a fost posibil să se rețină decât din coroborarea declarațiilor părților, cu observarea caracterelor retractabil și divizibil ale declarațiilor de inculpat și parte vătămată, aceasta, întrucât nu a existat nici un martor direct la conflict. Astfel, partea vătămată susține că au existat două etape ale incidentului, în care inculpata a exercitat violențe fizice împotriva sa. Existența celor două părți ale conflictului este confirmată de martora C.M.M. și de inculpată. Faptul că inculpata l-ar fi lovit în vreun fel pe partea vătămată nu poate fi primit, neexistând nici o probă directă în acest sens….”

Secțiunea 4. DECLARAȚIILE MARTORILOR

Un alt mijloc de probă consacrat de Codul de procedură penală român sunt declarațiile martorilor. Având în vedere importanța acestui mijloc de probă legea comună reglementează acest procedeu foarte amănunțit.

4.1 Calitatea de martor în procesul penal

Într-o formulare simplistă, chiar laică, în doctrina mai veche martorii sunt definiți ca fiind “ochii și urechile justiției .

Conform art. 78 C.pr.pen. martorul este persoana fizică care are cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului.

Într-o formulare mai complexă, Legea Nr. 682 din 19.12.2002, privind protecția martorilor, definește martorul ca fiind persoana care se află în una dintre următoarele situații:

are calitatea de martor, potrivit Codului de procedură penală, și prin declarațiile sale furnizează informații și date cu caracter determinant în aflarea adevărului cu privire la infracțiuni grave sau care contribuie la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârșirea unor astfel de infracțiuni;

fără a avea o calitate procesuală în cauză, prin informații și date cu caracter determinant contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infracțiuni grave sau la prevenirea producerii unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârșirea unor astfel de infracțiuni ori la recuperarea acestora; în această categorie este inclusă și persoana care are calitatea de inculpat într-o altă cauză;

se află în cursul executării unei pedepse privative de libertate și, prin informațiile și datele cu caracter determinant pe care le furnizează, contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infracțiuni grave sau la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârșirea unor astfel de infracțiuni.

Martorul în sine nu este un mijloc de probă; au acest caracter numai declarațiile lui în măsura în care concură la rezolvarea cauzei. Orice persoană este obligată să ajute la aflarea adevărului indiferent de sex, vârstă (în anumite limite), religie, cetățenie, funcție sau poziția socială a persoanei care este chemată să depună ca martor.

4.1.1. Cazurile în care o persoană nu poate fi martor

Conform prevederilor legale (art79-80 C.pr.pen.) există situații în car anumite persoane nu pot fi obligate a avea calitatea de martori. Acestea sunt:

a) Persoane obligate a păstra secretul profesional.

Regula este stabilită de art. 79 C.pr.pen. care prevede că persoana obligată a păstra secretul profesional nu poate fi ascultată ca martor cu privire la faptele și împrejurările de care a luat cunoștință în exercițiul profesiei.

Categoria de secret profesional este stabilită de statutul profesiei, de exemplu avocatul, medicul, farmacistul, preotul. Pentru a opera această interdicție este necesar ca faptele și împrejurările să fie cunoscute din exercițiul profesiunii sau al serviciului. Dacă au dobândit aceste cunoștințe din alte împrejurări nu este interzisă ascultarea lor ca martori. Totuși cu acordul persoanei sau unității față de care este obligată persoana poate fi ascultată ca martor. De asemenea dispoziția legală nu acționează dacă este vorba de unele date care privesc săvârșirea unei infracțiuni contra statului sau contra păcii și omenirii.

b) Minorii de până la 14 ani singuri.

Articolul 81 C.pr.pen. prevede faptul că minorul poate fi ascultat ca martor, până la vârsta de 14 ani numai în prezența uneia dintre părți ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredințat minorul spre creștere .

c) Soțul și rudele apropiate.

Potrivit art. 80 C.pr.pen. soțul și rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori. Acestora legea le dă posibilitatea să depună mărturie dacă sunt de acord și în acest caz le revin drepturile și obligațiile pe care le are orice martor.

4.2. Drepturile și obligațiile procesuale ale martorilor

Persoana chemată ca martor în fața unui organ judiciar are o serie de drepturi și obligații procesuale. Astfel din momentul chemării sale în fața autorităților judiciare, martorul este obligat să se înfățișeze în locul și termenul stabilit în citație. (art.83 C.proc.pen.). În caz de neprezentare nejustificată el poate fi amendat judiciar (art.198 lit. C.proc.pen.) sau poate fi adus cu mandat de aducere (art. 183 alin.1 C.proc.pen.).

Martorul este obligat să declare tot ce știe cu privire la faptele cauzei. În cazul în care refuză să facă declarații sub motivul că nu știe nimic în cauză, deși cunoaște împrejurări esențiale asupra cărora i s-a cerut să facă declarații, comite infracțiunea de mărturie mincinoasă (art. 260 C.pen.).

De asemenea o altă obligație a martorului este aceea de a relata adevărul în declarațiile sale despre ceea ce știe.

Martorul se bucură la rândul său de o serie de drepturi menite să-i apere calitatea și demnitatea umană, Astfel el este protejat împotriva violențelor și amenințărilor ce s-ar putea exercita asupra sa în vederea obținerii declarației (art. 68 și 2671 C.pr.pen.). are dreptul: de a refuza să răspundă la întrebările ce nu au legătură cu cauza (art. 86 alin. 2 C.pr.pen.); să i se consemneze exact ce a declarat (art. 73 C.pr.pen.); dreptul la cheltuieli privind deplasarea, întreținerea pe durata deplasării, locuință și alte cheltuieli judiciare prilejuite de venirea lor (art. 190 alin. 1 și 3 C.pr.pen.).

În ceea ce privește drepturile martorilor este de menționat, reglementarea internă specială, și anume Legea 682/2002 privind protecției martorilor, care vine să consfințească și să dea contur instituției martorilor în sistemul de drept al țării noastre cât și modificările aduse Codului de procedură penală prin intermediul Legii 281 din 01 iulie 2003 .

Tot conform legii amintite mai sus elaborarea și implementarea schemei de sprijin revine Oficiului Național pentru Protecția Martorilor (O.N.P.M.), direcție creată în cadrul Ministerului de Interne și aflată în subordinea Inspectoratului General al Poliției Române. Organele abilitate de a solicita, pe baza unei propuneri motivate în acest sens, includerea unei persoane în Programul de protecție a martorilor sunt:

– în faza de urmărire penală, organul de cercetare penală solicită procurorului includerea martorului în program;

– în faza judecății, procurorul solicită instanței competente includerea martorului în program.

Propunerea de includere în Program trebuie să fie însoțită de acordul scris al persoanei pentru care se cere includerea și de o evaluare a O.N.P.M. cu privire la posibilitatea includerii în Program a persoanei. În cazul în care este de acord cu propunerea, procurorul sau instanța va comunica O.N.P.M. ordonanța, respectiv încheierea de includere a persoanei respective în Program, iar O.N.P.M. va lua toate măsurile necesare elaborării și implementării schemei de sprijin.

Includerea unei persoane în Programul de protecție a martorilor se poate realiza numai dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile:

are calitatea de martor în sensul acestei legi precum și membrii de familie ai martorului protejat sau este persoană apropiată de respectivul martor;

persoana se află în stare de pericol ca urmare a informațiilor și datelor furnizate sau a declarațiilor sale;

există o propunere motivată din partea organelor abilitate;

Art. 4, alin. 2 dispune că poate fi inclusă în Program și o persoană care are, într-o altă cauză, calitatea de:

organizator ori conducător de grup sau organizație criminală;

instigator sau autor al infracțiunii de omor, omor calificat sau omor deosebit de grav.

Martorul, membru de familie sau persoană apropiată martorului, pentru care s-a dispus includerea în Program, dobândesc calitatea de martor protejat în momentul semnării Protocolului de protecție.

În cadrul schemei de sprijin se prevăd măsurile de protecție și asistență, precum și obligația de a le implementa.

Conform prevederilor aceleiași legi măsurile de protecție pot fi:

protecția datelor de identitate a martorului protejat;

protecția declarației acestuia;

ascultarea martorului protejat de către organele judiciare sub o altă identitate decât cea reală sau prin modalități speciale de distorsionare a imaginii și vocii;

protecția martorului aflat în stare de reținere, arestare preventivă sau în executarea unei pedepse privative de libertate, în colaborare cu organele care administrează

locurile de deținere;

măsuri sporite de siguranță la domiciliu, precum și de protejare a deplasării martorului la și de la organele judiciare;

schimbarea domiciliului;

schimbarea identității;

schimbarea înfățișării.

Măsurile de asistență ce pot fi prevăzute, se referă la:

reinserția în alt mediu social;

recalificarea profesională;

schimbarea sau asigurarea locului de muncă;

asigurarea unui venit până la găsirea unui loc de muncă.

Dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identtății reale a martorului sau a localității acesteia de domiciliu ori reședință ar fi periclitată viața, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, martorului i se poate încuviința să nu declare aceste date atribuindu-i-se o altă identitate.Măsura poate fi dispusă de către procuror în timpul urmăririi penale, iar în cursul judecății de către instanță, la cererea motivată a procurorului, a martorului sau a oricărei alte persoane îndreptățite. Actele despre identitatea reală a martorului se consemnează într-un proces verbal, care va fi păstrat la sediul parchetului , în plic sigilat, în condiții de maximă siguranță.

Tot în vederea asigurării cadrului maxim de securitate pentru martorii care furnizează date utile în rezolvarea cauzei, și dacă există mijloace tehnice corespunzătoare procurorul sau instanța după caz, poate admite ca martorul să fie ascultat și fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală sau în sala în care se desfășoară ședința de judecată.Casetele video și audio care conțin înregistrările martorilor se păstrează la fel ca și datele de identificare ale acestuia în condiții de maximă siguranță, sigilate la sediul instanței. Instanța de judecată poate admite, la cererea procurorului, a părților sau din oficiu, efectuarea unei expertize tehnice privind mijloacele prin care au fost audiați martorii. Procurorul sau instanța după caz poate dispune ca organele poliției să supravegheze domiciliul sau reședința martorului ori să-i asigure o reședință temporară supravegheată..(Art861-865 C. pr. Pen.).

Programul de protecție a matorului încetează în una dintre următoarele situații:

la cererea martorului protejat, exprimată în formă scrisă;

dacă în cursul procesului penal martorul depune mărturie mincinoasă;

dacă martorul protejat comite cu intenție o infracțiune;

dacă sunt probe sau indicii temeinice că, ulterior includerii în Program, martorul a aderat la un grup sau organizație criminală,

dacă martorul protejat nu respectă obligațiile asumate prin semnarea protocolului;

dacă viață, integritatea corporală sau libertatea martorului nu mai este amenințată;

dacă martorul protejat decedează.

Legea privind protecția martorului a intrat în vigoare la data de 28 Ianuarie 2003.

4.3. Procedura de ascultare a martorilor

Martorii vor fi ascultați de organul de urmărire, în faza de urmărire penală, iar în faza de judecată vor fi ascultați de către instanță, selectându-se martorii a căror depoziție este concludentă și utilă cauzei. Martorii propuși vor fi ascultați chiar dacă partea care I-a propus a renunțat la aceasta. În cursul judecății, procurorul și părțile pot propune și ascultarea altor martori.

În cursul urmăririi penale, martorii vor fi ascultați fără prezența inculpatului și a celorlalți martori. În cursul judecății martorii sunt ascultați pe rând, pentru a nu se influența unii pe alții, fiind invitați ceilalți martori să părăsească sala. După audierea martorului i se poate cere acestuia să rămână în sală. (art.328 C.pr.pen.).

Audierea martorului se face în două etape.

În prima etapă martorul este întrebat mai întâi despre datele de identitate: nume, prenume, etate, adresă și ocupație. Dacă există îndoieli asupra identității martorului, se va o verificare prin orice mijloc de probă. În continuare martorul va fi întrebat dacă este soț sau rudă a vreuneia dintre părți și în ce raporturi se află cu acestea (dușmănie, prietenie, indiferente) precum și dacă a suferit vre-o pagubă de pe urma infracțiunii.

Dacă este soț sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul, i se pune în vedere martorului că nu este obligat să facă declarații (art.80 alin.1 C.pr.pen.) după îndeplinirea acestor dispoziții procesuale, martorul trebuie să depună jurământul.

Martorul creștin, în timpul depunerii jurământului, ține mâna pe cruce sau pe Biblie, cel de altă confesiune se va referi la divinitatea confesiunii de care aparțin; martorul fără confesiune va jura pe onoare și conștiință că va spune adevărul iar martorul care din motive de conștiință sau confesiune nu depune jurământul se va obliga că va spune adevărul și nu va ascunde nimic din ceea ce știe.

În declarație se mai consemnează faptul că organul judiciar care face audierea a pus în vedere martorului că dacă nu spune adevărul săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu depune jurământul, dar i se va atrage atenția să spună adevărul și este audiat în prezența unuia dintre părinți ori a altui reprezentant legal.

Se trece apoi la ascultarea martorului cu privire la faptele și împrejurările pe care le cunoaște în legătură cu cauza. Audierea se desfășoară astfel: i se face cunoscut obiectul cauzei și i se arată care sunt faptele sau împrejurările pentru care a fost propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce știe cu privire la aceasta. După ce martorul a făcut declarațiile pe care le-a crezut de cuviință, i se pot pune întrebări cu privire la faptele și împrejurările care trebuie constatate în cauză, cu privire la persoana părților, precum și în ce mod a luat cunoștință despre cele declarate. Întrebările pot fi: de precizare a unor date, de completare a relatărilor și de verificare a sincerității sau a exactității relatărilor făcute. Sunt interzise întrebările tendențios sugestive și cele care nu au legătură cu cauza. Depozițiile martorilor se consemnează într-o declarație scrisă ca și declarațiile părților (art. 71-74 C.pr.pen.).

4.4. Valoarea probantă a declarațiilor martorilor

Spre deosebire de declarațiile părților, care constituie mijloc de probă numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor în cauză, pentru declarațiile martorilor nu există asemenea restricții. Regula generală este aceea a liberei aprecieri a probelor, astfel că pe baza declarației unui singur martor se poate întemeia o sentință de condamnare.

Judecătorul, în această situație, va trebui să fie sigur că declarația este sinceră, în sensul că martorul este de bună credință și a perceput corect faptele și fidelă, în sensul că martorul a reușit să redea exact cum s-au petrecut faptele în realitate. Depinde de experiența și măiestria anchetatorului, care trebuie să aibă temeinice cunoștințe de psihologie judiciară pentru a depista martorii de rea-credință .

Criteriile în funcție de care se determină sinceritatea sau nesinceritatea unui martor sunt: reproducerea și recunoașterea faptelor, perceperea și memorizarea faptelor, aprecierea lor cantitativă și calitativă, spațială și temporară, atitudinea morală și caracteristicile temperamentale și de personalitate ale martorului .

4.5. Martorii asistenți

Efectuarea anumitor activități procesuale trebuie făcută în prezența unor persoane care să ateste constatările făcute și modul în care s-au desfășurat actele procesuale. Aceste persoane au calitatea de martori asistenți.

Martorii asistenți nu au cunoștință despre faptele și împrejurările cauzei. Ei sunt garanți care atestă că rezultatul și modul de desfășurare a activității procesuale este cel consemnat în actele întocmite. De exemplu în cazul unei percheziții, deși nu cunosc împrejurările cauzei, pot confirma că anumite obiecte s-au găsit la cel percheziționat sau că percheziția a decurs în condițiile consemnate în procesul verbal.

Martorii asistenți sunt considerați în literatură martori procedurali, spre deosebire de martorii de fond care au calitatea de martori procesuali.

Numărul martorilor asistenți este cel puțin de doi. Sunt excluși a fi martori asistenți următoarele categorii de persoane:

minorii sub 14 ani;

cei interesați în cauză;

cei care fac parte din aceeași unitate cu organul care efectuează actul procedural.

4.6. Rolul și locul investigatorilor acoperiți

“Investigatorul acoperit” este o nouă instituție introdusă prin Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului de droguri.

Mijloacele și metodele clasice de probațiune prevăzute în C.pr.pen. au fost insuficiente, în condițiile în care modalitățile concrete de pregătire ori săvârșire a infracțiunilor prezintă forme tot mai diversificate, în fața cărora posibilitățile de descoperire devin tot mai anevoioase.

Noțiunea de investigator acoperit este definită în mod expres în art. 1 lit. k din Legea nr. 143/2000, privind combaterea consumului ilicit de droguri, ca fiind “polițiști special desemnați să efectueze, cu autorizarea procurorului, investigații în vederea strângerii datelor privind existența infracțiunii și identificarea făptuitorilor și acte premergătoare, sub o altă identitate decât cea reală, atribuită pentru o perioadă determinată”.

Procurorul poate autoriza folosirea investigatorilor acoperiți pentru descoperirea faptelor, identificarea autorilor și obținerea mijloacelor de probă, în situațiile în care există indicii temeinice că a fost săvârșită sau că se pregătește comiterea unei infracțiuni dintre cele prevăzute de Legea nr. 143/2000. (art. 21 alin. 1). Rezultă că autorizarea folosirii investigatorului acoperit este de competența exclusivă a procurorului și aceasta are loc numai în faza urmăririi penale, nu și a judecății.

Scopul folosirii investigatorilor acoperiți, este de a desfășura activități pentru descoperirea faptelor, identificarea autorilor și obținerea de mijloace de probă.

Legea prevede că procurorul este cel care poate autoriza folosirea investigatorilor acoperiți, iar autorizarea se dă în forma scrisă, pentru o perioadă de cel mult 60 de zile. Cererea de autorizare, scrisă, poate fi făcută de organul de cercetare specializat în combaterea traficului de droguri. Competența de a soluționa această cerere revine procurorului care supraveghează cauza. Autorizarea poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile.

Recurgerea la folosirea investigatorilor acoperiți poate avea loc numai când această activitate este admisibilă.

Admisibilitatea este determinată de necesitatea folosirii acestei activități și limita de oportunitate și urgența efectuării ei. Procurorul are obligația de a aprecia necesitatea culegerii de informații de către investigatorul acoperit, ceea ce presupune analizarea cererii de autorizare prin examinarea stării de fapt prezentate.

Oportunitatea se referă la aceea că folosirea investigatorilor acoperiți este admisibilă numai dacă recurgerea la acest procedeu de investigare a infracțiunilor este indispensabil și actual, respectiv aflarea adevărului nu poate fi realizată pe alte căi.

Investigația acoperită reprezintă o tehnică specială de cercetare, aplicată de o formațiune specială prevăzută în lege, care constă în intrarea sub o identitate conspirată a unui polițist în contact cu un grup determinat de indivizi care participă la traficul și consumul ilicit de droguri sau menținerea legăturii cu astfel de grup, față de care există elemente obiective ce conduc la presupunerea că aceștia comit infracțiuni din sfera traficului și consumului de droguri, ori sunt pe cale a le comite.

Legea nu stabilește concret activitățile pe care investigatorul acoperit le poate desfășura, ci numai scopul în care acesta trebuie să acționeze.

Practic, în acest sens, după obținerea autorizației de la procuror se trece la pregătirea și desfășurarea efectivă a investigării acoperite: se instruiește agentul care va lucra sub acoperire în ceea ce privește activitățile pe care le are de executat; are loc introducerea propriu-zisă în rețeaua infracțională pentru obținerea unor informații cât mai complete și valoroase, eventual dobândirea unui rol important în structura organizatorică a rețelei infracționale; are loc asigurarea efectivă a protecției investigatorului în funcție de riscul la care este expus; se reduc cât mai mult posibilitățile de demascare a activităților agentului infiltrat de către membrii grupului infracțional; se stabilește modul de legătură între investigator și organele de urmărire penală .

Finalizarea activității investigatorilor acoperiți, este necesar să se materializeze într-un proces verbal în care să fie menționate toate constatările efectuate; activitățile intermediare ale investigatorilor acoperiți trebuie să fie consemnate în rapoarte de investigație, care pot fi consultate periodic de procurorul care supraveghează cauza. Deși nu este prevăzut în lege, se apreciază că investigatorul acoperit poate fi audiat în calitate de martor în condițiile martorului inclus într-un program de protecție.

Secțiunea 5. PROCEDEE SPECIALE DE ASCULTARE A PĂRȚILOR ȘI A MARTORILOR

Prevederile legale reglementează două procedee speciale de ascultare a unor persoane și anume: confruntarea și folosirea interpreților.

5.1. Confruntarea

Pentru aflarea adevărului, când se constată că există contradicții între declarațiile persoanelor ascultate în aceeași cauză (părți și martori), se procedează la confruntarea acestora.

Confruntarea este o excepție de la regula audierii separate a persoanelor, acestea fiind ascultate împreună.

Prin confruntare, pe lângă lămurirea contrazicerilor existente între declarațiile persoanelor existente în aceeași cauză se pot obține noi date utile pentru rezolvarea cauzei penale.

Persoanele sunt chemate în fața organului judiciar și sunt ascultate împreună asupra chestiunilor pentru care anterior au dat versiuni diferite.

Organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate încuviința ca persoanele confruntate să-și pună reciproc întrebări.

Procesul verbal care se încheie cu acest prilej va cuprinde pe lângă datele introductive, întrebările puse de organul judiciar fiecărui subiect în parte și răspunsurile celui chestionat.

Confruntarea duce la rezultate în măsura în care, în urma reaudierii, persoanele revin asupra celor declarate anterior, respectiv dau explicații care să înlăture în totul sau în parte contrazicerile.

Dacă nepotrivirile inițiale persistă, organul judiciar va încerca să lămurească contradicțiile într-o nouă evaluare a probelor existente și dacă este posibil prin administrarea de alte probe suplimentare.

5.2. Folosirea interpreților

Plecând de la dispozițiile art.127 din Constituție, precum și de la art.6 din Legea nr. 92/1992, potrivit cărora procedura judiciară se desfășoară în limba română, cetățenii aparținând minorităților naționale, precum și persoanele care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii prin interpret. În procesele penale, acest drept este asigurat gratuit. Aceeași dispoziție se aplică și persoanelor care datorită unor deficiențe medicale nu se pot exprima (surdo-muți). Persoanele pot să-și aleagă, în cursul judecății, interpretul pe care îl doresc.(art.128 C.pr.pen.).

Interpretul trebuie să cunoască limba maternă sau limba propusă de persoana care dă declarația. Folosirea unui interpret de altă limbă decât cea maternă a inculpatului dintr-o cauză atrage nulitatea hotărârii. Normele referitoare la interpreți se aplică în mod corespunzător și în cazul în care la dosar sau în instanță sunt prezentate acte redactate într-o altă limbă decât cea română.

Interpretului i se aplică dispozițiile art. 83-85 C.pr.pen., privind obligația prezentării la întrebările prealabile la care trebuie să răspundă și la depunerea jurământului prevăzute pentru martori, fiindu-i aplicabile și dispozițiile privind mărturia mincinoasă, art. 260 C.pen.

Neobservarea acestor prevederi influențează aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei atrăgând sancțiunea nulității.

Secțiunea 6. ÎNSCRISURILE CA MIJLOC DE PROBĂ

6.1. Noțiune și natura juridică

După unii autori prin înscris se înțelege orice declarație despre un act sau fapt juridic, făcută prin scriere de mână sau prin dactilografiere, litografiere sau imprimare, cu orice litere sau sistem de scriere, ori prin efectuarea de orice alte semne convenționale, pe hârtie sau pe orice alt material: carton, material plastic, sticlă, lemn, metal, pânză, etc. sunt astfel de înscrisuri nu numai actele obișnuite scrise pe hârtie, dar și pe biletele de tren imprimate pe carton: tichete de garderobă, confecționate din metal, sticlă, lemn și material plastic, fișele folosite la CEC sau la alte întreprinderi, confecționate și ele din diferite materiale, răbojuri etc.

Tot conform aceleiași păreri pot fi asimilate cu înscrisurile și declarațiile verbale ale părților înregistrate mecanic pe bandă de magnetofon, peliculă, disc audio, etc.

După alți autori a căror părere o împărtășim, intră în sfera înscrisurilor ca mijloace de probă numai acele obiecte pe care sunt marcate semnele scrierii fonetice. Fotografiile, schemele sau planșele, în măsura în care nu conțin semnele scrierii fonetice, pot fi considerate mijloace materiale de probă.

Într-o definiție generală, prin înscris se înțelege consemnarea de date și despre acte și fapte juridice, cu un mijloc adecvat pe un anumit suport material.

Înscrisurile constituie mijloace de probă, iar faptele și împrejurările de fapt cuprinse în acestea sunt probe. În procesul civil au precădere înscrisurile în timp ce în procesul penal probele orale. Deși nu sunt atât de numeroase ca în dreptul civil, înscrisurile sunt mijloace de probă importante și în procesul penal, deoarece ele cuprind declarații, atestă existența sau inexistența unor fapte și acte juridice, ori a unor împrejurări în care s-a produs infracțiunea sau caracterizează persoana infractorului.

Fiind făcute, de regulă, înainte de comiterea unei fapte cu intenția de servi ca probă în viitor, fie fără această intenție, au o rată în plus de sinceritate și exactitate. Uneori înscrisurile pot constitui mijloc natural de probă, deoarece furnizează informații de probă nu prin conținutul lor ci prin faptul că poartă urme papilare sau în cazul unui act falsificat, care poartă pe el urme de alterare ale scrisului.

6.2. Clasificarea înscrisurilor

Literatura de specialitate reține clasificarea înscrisurilor după mai multe criterii. Astfel avem:

După scopul urmărit la întocmirea lor:

– înscrisuri preconstituite – cele întocmite special pentru a servi ca probe;

– înscrisuri nepreconstituite – celelalte înscrisuri;

După efectul lor:

– înscrisuri originare – sunt înscrisurile întocmite pentru a dovedi încheierea, modificarea ori încetarea unui act juridic;

– înscrisuri recognitive – sunt înscrisurile întocmite pentru o recunoaștere a existenței înscrisurilor originare pierdute sau distruse, pe care le înlocuiesc;

– înscrisuri confirmative – sunt înscrisurile prin care se înlătură anulabilitatea unui act juridic, făcându-l valabil, dacă respectă cerințele impuse;

După raportul dintre ele, există înscrisuri originale sau copii; semnate sau nesemnate.

În materie penală existența unor probe preconstituite nu capătă dimensiunile avute de această problemă în dreptul civil. Chiar în puținele cazuri când ar putea fi folosite probe preconstituite, ele nu au fost evident întocmite pentru a proba fapta penală ci pentru a demonstra existența anumitor aspecte în legătură cu care s-a săvârșit infracțiunea.

De exemplu folosirea unui act de stare civilă într-o infracțiune de omor nu probează săvârșirea infracțiunii ca atare, ci împrejurarea că făptuitorul este rudă sau soț cu victima și deci, faptei urmează a i se da o anumită încadrare juridică (omor calificat – art. 175 lit.c. C.pen.).

În dreptul penal cea mai importantă împărțire a înscrisurilor este cea care deosebește înscrisurile necaracterizate de înscrisurile caracterizate.

Înscrisurile necaracterizate sunt cele care nu au fost inventate anume ca mijloc de probă, scopul lor inițial fiind total diferit; acestea sunt obiectele care conțin mențiuni scriptice din care pot fi obținute elementele de fapt susceptibile de a servi la aflarea adevărului în procesul penal: documente, acte, scrisori, tipărituri, scheme, planșe, dosare, hărți, fotografii, schițe, crochiuri, etc. Înscrisurile caracterizate sunt cele întocmite anume pentru a servi ca mijloc de probă în procesul penal și constituie asemenea înscrisuri procesele verbale încheiate de organele judiciare în cursul desfășurării procesului penal.

6.3. Procesele-verbale

Procesul-verbal este întotdeauna un instrument scriptic prin intermediul căruia organul judiciar face o constatare.

Prin procesele-verbale organele judiciare constată elementele faptice legate de săvârșirea infracțiunii și care astfel cunoscute și administrate în

procesul penal dau înscrisului respectiv finalitatea unui mijloc de probă.

Dacă celelalte înscrisuri sunt, de regulă, extrajudiciare, procesele-verbale au, de regulă, un caracter judiciar, fiind încheiate în cursul procesului penal pentru consemnarea unor fapte și împrejurări constatate prin propriile simțuri de organul judiciar .

Constituie mijloace de probă:

procesele-verbale încheiate de organele de cercetare care constată în cadrul actelor premergătoare datele necesare pentru a se putea declanșa urmărirea penală;

procesele-verbale încheiate de organele de constatare cu privire la împrejurările concrete ale săvârșirii infracțiunii;

procesele-verbale de confruntare, de cercetare la fața locului, de ridicare de obiecte, de percheziție în măsura în care consemnează împrejurările de fapt având legătură cu soluționarea cauzei.

Sunt dovezi procedurale:

procesul verbal de predare a citației;

procesele-verbale de îndreptare a erorilor materiale de către organul de urmărire penală;

procesele-verbale de prezentare a materialului de urmărire penală.

Procesele – verbale încheiate de alte organe abilitate de lege să le întocmească vor avea valoarea unor înscrisuri extrajudiciare.

Legea prevede o anumită structură a procesului-verbal acesta cuprinzând:

● în partea introductivă, data și locul unde a fost încheiat; numele, prenumele și calitatea celui care și încheie; numele, prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți, când există;

● partea descriptivă: descrierea amănunțită a celor constatate fără a se trece impresiile, părerile, opiniile organului constatator (de exemplu, pata de pe îmbrăcăminte este de sânge; vinovat este x sau y); a măsurilor luate, datele de identificare a persoanelor la care se referă procesul-verbal; obiecțiile și explicațiile acestora; alte mențiuni pe care legea le cere pentru anumite procese-verbale;

● partea finală constă din semnăturile organului care încheie procesul verbal, ale martorilor-asistenți și ale persoanelor la care se referă procesul verbal.

Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit, iar în cazul în care una dintre persoanele îndreptățite nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune despre aceasta.

În practică s-a reținut că nesemnarea procesului verbal de către asistent nu poate duce la înlăturarea actului, în special în cazul în care cele prevăzute în procesul verbal sunt confirmate de ansamblul probelor din dosar.

Încălcarea dispozițiilor legale care prevăd formele în care trebuie încheiat procesul-verbal atrage sancțiunea nulității relative.

6.4. Valoarea probantă a înscrisurilor

Dispozițiile procedurii penale române nu precizează o anumită preferință în aprecierea valorii probante a înscrisurilor și nici cele ale Codului de procedură civilă și ale Codului civil.

Legislația actuală este consecventă în stabilirea liberei aprecieri a probelor, modificare adusă art. 63 alin.2 C.pr.pen. prin Legea nr. 45/1993, întărind regula enunțată.

Înscrisurile autentice, procesele-verbale, își trag puterea doveditoare din faptul că actele au fost primite, autentificate de un funcționar competent a le întocmi, operând o prezumție de autenticitate, corectitudine, dar în procesul-verbal aceste acte pot fi contestate și, chiar fără a se face înscrierea lor în fals, pot fi înlăturate, motivat, de către organul judiciar dacă intima sa convingere este că actul nu reflectă adevărul.

Procesul verbal constituie mijloc de probă ca înscris numai pentru constatările personale ale organelor care îl încheie.

Secțiunea 7. MIJLOACELE MATERIALE DE PROBĂ

7.1. Definirea mijloacelor materiale de probă

Urmele materiale ale faptei și cele lăsate de făptuitor pot constitui elemente prețioase, uneori unice, pentru cunoașterea adevărului și soluționarea justă a cauzei penale, deci indispensabile mijloace de probă.

Conform art. 94 C.pr.pen. sunt considerate mijloace materiale de probă toate acele obiecte sau lucruri de orice fel care conțin sau poartă o urmă a faptei care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite ori care, datorită legăturilor cu această faptă, cu persoanele care au săvârșit-o sau cu împrejurările în care fapta a fost comisă, pot furniza probe necesare soluționării cauzei penale.

Valoarea probantă a mijloacele materiale de probă, denumite corpus delicti, era cunoscută din vechime, apreciindu-se că cea dintâi îndatorire a oricărui anchetator este de a afla corpul delict al infracțiunii –princer ininscripiendum de re quam de reo. Corpul delict avea nu numai sensul de res (cadavru, casă incendiată), ci privea acțiunea sau inacțiunea făptuitorului.

Sunt mijloace materiale de probă :

• obiecte ce conțin o urmare a acțiunii – înscrisurile, titlurile de valoare, monedele, timbrele falsificate, cadavrul sau corpul unei persoane cu leziuni provocate prin agresiune, clădire incendiată, minată, etc.;

• obiecte ce poartă o urmă a infracțiunii – urmele de mâini pe portiera unui autoturism furat, urmele de topor sau a unei “guri de lup” pe o ușă spartă, urmele biologice de pe îmbrăcăminte;

• obiecte ce pot servi la aflarea adevărului – fotografii, obiecte cu dedicații, cadouri sau chiar obiecte purtând amprente sau urme biologice;

• obiecte care au fost folosite sau destinate să folosească la săvârșirea infracțiunii – armele de foc sau altele, narcoticele sau tranchilizantele folosite pentru imobilizarea victimei, cheile false, instrumentele pentru ambalarea și fabricarea drogurilor, utilaje pentru executarea de titluri de valoare, etichete false, etc.;

• obiecte care sunt produsul infracțiunii – ca rezultat material al faptei: armele produse ilegal, monedele, titlurile de valoare, timbrele falsificate, alimentele falsificate; ca beneficii obținute din infracțiune: valorile de orice fel, obiectele a căror obținere este interzisă, droguri, arme, explozibili, substanțe radioactive.

• orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului în procesul penal – cum ar fi deținerea unor obiecte a căror deținere este interzisă

7.2. Procedura obținerii și a folosirii mijloacelor materiale

Mijloacele materiale de probă pot fi prezentate de părți sau alte persoane, dar cel mai adesea ele trebuie căutate de către organele judiciare în virtutea principiului activ și al aflării adevărului cu ocazia cercetării la fața locului, a percheziției, a ridicării de obiecte și înscrisuri.

După ce organul judiciar a intrat în posesia mijloacelor materiale de probă, acestea trebuie fixate procesual, activitate ce se realizează prin întocmirea unui proces-verbal în care se descrie obiectul, cu indicarea locului, a poziției și împrejurările descoperirii. Pentru o mai bună localizare se pot face fotografii, înregistrări video, schițe, mulaje, ridicări de amprente, care fac parte integrală din procesul-verbal.

Mijloacele materiale de probă pot fi prezentate martorilor și părților pentru recunoaștere sau pot face obiectul unei constatări tehnico-științifice sau a unor expertize criminalistice, biocriminale sau a unor expertize tehnice. Legea prevede posibilitatea ca unele corpuri delicte să fie restituite victimei sau să fie depuse la unele instituții specializate.

7.3. Valoarea probantă

Mijloacele materiale de probă au aceeași valoare probantă ca și celelalte mijloace de probă. Organele judiciare le acceptă sau nu, după cum le formulează convingerea că exprimă sau nu adevărul.

Secțiunea 8. PROCEDEE PROBATORII DE DESCOPERIRE ȘI RIDICARE A ÎNSCRISURILOR ȘI A MIJLOACELOR MATERIALE DE PROBĂ

8.1. Ridicarea de obiecte și înscrisuri

În cazul în care organul de urmărire penală sau instanța de judecată are cunoștință de existența unor obiecte sau înscrisuri ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal, are obligația să le ridice și să le atașeze la dosarul cauzei. Această activitate constituie un act procedural de strângere de mijloace de probă. Ridicarea se face în două modalități: prin predare de bunăvoie sau ridicare silită.

Predarea de bunăvoie are loc după exprimarea cererii de către organul judiciar. Organizațiile prevăzute de art.145 C.pen., dacă sunt în posesia unui obiect sau înscris ce poate servi ca mijloc de probă sunt obligate să le prezinte și să le predea, sub luare de dovadă, organului de urmărire penală sau instanței de judecată. În cazul în care se apreciază că este suficientă o copie a înscrisului, reține numai copia. În acest caz, organul judiciar trebuie să se asigure că originalul nu va dispărea sau va suferi modificări. Dacă obiectul sau înscrisul are un caracter secret , predarea se va face în condiții în care să se asigure păstrarea secretului.

Ridicarea silită are loc în situațiile în care înscrisul sau obiectul, deși este cerut, nu este predat de bunăvoie. Procurorul prin rezoluție iar instanța prin încheiere va dispune ridicarea forțată.

Ridicare de obiecte sau înscrisuri se face de către organul judiciar între orele 6-20, iar în celelalte ore numai în caz de infracțiuni flagrante.. Ridicarea de obiecte sau înscrisuri se permite după ore 20 când aceasta a început anterior sau urmează unei percheziții care depășește ora respectivă.

Obiectele și înscrisurile se ridică în prezența unor martori asistenți.

Obiectele sau înscrisurile supuse ridicării se identifică, se păstrează, conservă sau valorifică potrivit dispozițiilor art. 107, 109, 110 C.pr.pen. obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care se ridică și celor care asistă pentru a fi recunoscute și însemnate spre a nu putea fi înlocuite cu altele, după care se etichetează și sigilează.

Probele pentru analiză (aliment sau produs alterat sau falsificat) se ridică cel puțin în dublu exemplar și se sigilează, una din probe lăsându-se celui de la care a fost ridicat eșantionul. Există obiecte a căror păstrare, în vederea examinării ulterioare și folosirii ca mijloace de probă, este foarte importantă pentru soluționarea cauzei, dar care nu pot fi ridicate. Ele se sechestrează, potrivit normelor legale privind sechestru asigurător și se lasă în păstrare fie celui la care se află, fie unui custode.

Ridicarea de obiecte sau înscrisuri se consemnează într-un proces verbal, care pe lângă mențiunile generale, mai cuprinde: locul, timpul și condițiile în care obiectele sau înscrisurile au fost descoperite și ridicate, enumerarea și descrierea lor amănunțită pentru a putea fi recunoscute, specificarea obiectelor care nu au fost indicate din diverse motive, precum și acelea care au fost lăsate în păstrare.

Procesul-verbal se întocmește în dublu exemplar, din care o copie se lasă celui de la care se face ridicarea.

O situație aparte o constituie reținerea și predarea corespondenței și a obiectelor aflate în posesia unităților poștale sau de transport. Art. 28 din Constituție consacră ca inviolabil secretul scrisorilor, al telegramelor sau al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace de comunicare, iar în art. 49 din Constituție se reglementează cazurile de restrângere a exercițiului unor drepturi prin lege, printre care sunt incluse și situațiile impuse de cercetarea penală.

Potrivit art. 98 C.pr.pen., organul de cercetare penală, cu încuviințarea instanței de judecată, dacă interesul urmării penale ori a judecății o cere, poate dispune ca orice unitate poștală sau de transport să rețină și să predea scrisorile, telegramele și orice altă corespondență, ori obiecte trimise de învinuit sau de inculpat, ori adresate acestuia fie direct fie indirect.

Instanța mai poate autoriza interceptarea comunicațiilor, în condițiile prevăzute de art. 13 din legea Nr. 51/1991, privind siguranța națională a României .

8.2. Percheziția

Percheziția este un act procedural prin care se obțin mijloace de probă cunoscute dacă nu sunt predate de bunăvoie de către cei la care se află sau neagă existența lor sau nu spun unde se află, sau mijloace de probă necunoscute, dar a căror existență este bănuită, mijloace de probă care se află la domiciliul sau reședința unei persoane sau asupra acestuia .

Dacă în vechea reglementare Codul de procedură penală stabilea că dispunerea efectuării percheziției revenea procurorului, în forma sa actuală, modificat prin Legea Nr. 281 din 01.07.2003 legiuitorul atribuie sarcina dispunerii expertizei instanței de judecată, la cererea procurorului.

Considerăm că, ținând cont de caracterul independent pe care îl au judecătorii în comparație cu caracterul de subordonare al procurorului, transferarea sarcinii de autorizare a perchezițiilor, respectiv a responsabilității acesteia de partea judecătorului este o măsură utilă pentru evitarea unor influențe menite să pericliteze în mod negativ actul de justiție respectiv drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului.

De la regula autorizării de către instanță a efectuării percheziției există o excepție și anume în cazuri urgente și temeinic justificate, în cursul urmăririi penale când procurorul poate dispune, în scris și motivat, efectuarea percheziției, fiind obligat să informeze despre aceasta instanța.

În legătură cu acest aspect se ridică problema nerespectării în mod frecvent a voinței legiuitorului, aceea de control din partea instanței a legalității percheziției, lăsând o portiță legislativă la îndemâna procurorilor care pot invoca urgența la fiecare caz de percheziție și abia apoi să informeze instanța în legătură cu efectuarea acesteia..

Considerăm că este necesară o reglementare mult mai strictă a acestui control al legalității din partea instanței în efectuarea perchezițiilor respectiv a art. 100 alineat 3, deoarece în forma actuală nu este rezolvată pe deplin problema eventualelor abuzuri din partea procurorilor conform voinței legiuitorului.

O altă problemă controversată pe care o ridică autorizarea perchezițiilor este aceea legată de dispunerea acesteia. Datorită faptului că legiuitorul nu specifică modalitatea prin care se dispune considerăm că se aplică regula comună în materie și anume că acesta se hotărăște în Camera de Consiliu și se dispune prin încheiere. În legătură cu dezbaterea acestea în camera de consiliu se ridică problema dacă părțile trebuie citate sau nu. Considerăm că procurorul ar trebui citat deoarece el este cel care motivează necesitatea efectuării percheziției însă nu putem neglija principiul egalității de arme în procesul penal respectiv neparticiparea învinuitului sau inculpatului. Pe de altă parte participarea învinuitului sau inculpatului la ședință, ar lipsi de eficiență percheziția al cărei scop este acela de a surprinde lucrurile căutate exact acolo unde se bănuiește că ar fi, însă prin informarea învinuitului sau inculpatului despre o eventuală percheziție la domiciliul său obiectele căutate ar putea fi ascunse sau mutate din acel loc.

În final concluzionăm că deliberarea are loc în Camera de Consiliu, fără participarea părților însă fără o eficiență maximă în ceea ce privește expunerea motivelor, acestea rezumându-se doar la relatarea scrisă a acestora de către procuror.

Percheziția trebuie desfășurată cu respectarea drepturilor fundamentale ca inviolabilitatea domiciliului și a reședinței expres consacrate de Constituție în art. 27, articol care prevede și situațiile care derogă de la acest drept.

Perchezițiile pot fi domiciliare sau corporale.

Percheziția poate fi dispusă numai după ce a fost începută urmărirea penală, cu excepția infracțiunilor flagrante și ori de câte ori legea dispune altfel. Înainte de începerea urmăririi penale percheziția poate fi dispusă numai cu consimțământul persoanei în cauză.

Înainte de începerea percheziției, organul judiciar este obligat să se legitimeze și în cazurile prevăzute de lege, să prezinte autorizația dată de instanță sau după caz a procurorului.

Percheiția se desfășoară numai în prezența persoanei la care se efectuează percheziția, iar în lipsa acesteia în prezența unui reprezentant, a unui membru al familiei sau a unui vecin, având capacitate de exercițiu. Când persoana la cere se face percheziția este reținută sau arestată va fi adusă la percheziție. Organul judiciar care efectuează percheziția are dreptul să dechidă încăperile sau alte mijloace de păstrare în care s-ar putea găsi obiectele sau înscrisurile căutate, dacă cel în măsură să le deschidă refuză aceasta, având totodată obligația de a se limita la ridicarea numai a obiectelor și înscrisurilor ce au legătură cu fapta. Despre efectuarea percheziției se întocmește un proces verbal de către organul judiciar. În acesta se fac mențiuni despre locul, timpul și condițiile obiectelor sau înscrisul obiectelor găsite și ridicate sau nu, enumerarea și descrierea lor amănunțită pentru a putea fi recunoscute. O copie a procesului verbal se lasă persoanei la care s-a efectuat percheziția ori reprezentantului acestuia după caz. Obiectele ridicate prin efectuarea percheziției servesc ca mijloace de probă dacă sunt utile pentru aflarea adevărului și dacă nu este cazul să se restituie acestea se conservă sau se valorifică.

8.2.1. Garanțiile inviolabilității domiciliului

Inviolabilitatea domiciliului este consacrată în art. 27 din Constituția României ca drept fundamental al ființei umane și reprezintă, alături de celelalte drepturi și libertăți fundamentale ale omului valori supreme și garantate ale societății.

De asemenea , referitor la domiciliu trebuie avut în vedere și articolul 8 al Convenției Europene a drepturilor omului care prevede că “orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului și corespondenței sale” .

În doctrina dreptului constituțional s-a subliniat că inviolabilitatea domiciliului exprimă interdicția pătrunderii în domiciliul unei persoane.

Această interdicție nu este absolută fiind circumscrisă unor coordonate impuse de necesitatea apărării ordinii de drept și realizării justiției. Situațiile respective sunt expres și limitativ prevăzute de lege și se constituie într-un sistem de garanții având rolul de a asigura inviolabilitatea domiciliului.

În doctrina procesual penală s-a precizat că percheziția reprezintă un act procedural care se efectuează când persoana căreia I s-a cerut să predea obiectele sau înscrisuri cunoscute organului judiciar refuză să le predea de bună voie sau tăgăduiește existența sau deținerea lor precum și ori de câte ori este necesar pentru descoperirea și strângerea altor mijloace de probă.

Percheziția ca activitate de strângere a mijloacelor de probă cunoscute ca și cea de descoperire de noi mijloace de probă trebuie circumscrisă numai rezolvării unei cauze penale. Poate fi efectuată oricărei persoane care are legătură cu fapta care formează obiectul cauzei penale: învinuit, inculpat, parte vătămată, martori, etc.

Doctrina menționează că percheziția trebuie efectuată numai când există indicii suficiente și serioase că pe această cale se vor descoperi probe, iar acest act procedural este indispensabil pentru aflarea adevărului în justa rezolvare a cauzei.

Cu privire la condițiile dispunerii perchezițiilor, rezultă două situații:

există un înscris sau obiect care interesează urmărirea penală sau judecata și care se află în posesia unei persoane fizice sau juridice

organul judiciar a solicitat acel obiect sau înscris care poate servi ca mijloc de probă:

persoana fizică sau juridică a refuzat să-l predea sau tăgăduiește existența sau deținerea lui.

actul procedural este necesar pentru descoperirea și strângerea probelor.

Art. 103 C.pr.pen. prevede că percheziția se efectuează de către organul de cercetare penală între orele 6 °° -20 ˚˚, iar în celelalte ore numai în caz de infracțiune flagrantă sau când urmează a se efectua într-un local public; percheziția începută peste zi poate continua și în timpul nopții.

Pentru a garanta inviolabilitatea spațiului destinat traiului intim al persoanei, în art. 105 C.pr.pen. au fost înscrise dispoziții speciale cu privire la efectuarea percheziției, menite să ocrotească viața particulară a persoanei.

Organul judiciar care efectuează percheziția are obligația de a lua măsuri ca împrejurările și faptele din viața privată a celui percheziționat, care nu au legătură cu cauza, să nu devină publice. Aceeași îndatorire specială este opozabilă în egală măsură și celorlalte persoane care asistă la efectuarea percheziției. Dacă se constată o încălcare a dispozițiilor legale care reglementează efectuarea perchezițiilor, ce a produs o vătămare cere nu poate fi înlăturată altfel, atât instanța cât și procurorul vor dispune, în condițiile art. 197 alin. 4 C.pr.pen., anularea actului procedural.

8.2.2. Percheziția corporală

Procedeul judiciar al percheziției nu trebuie confundat cu ridicarea silită de obiecte sau înscrisuri, întrucât percheziția implică restrângerea unor drepturi și libertăți fundamentale înscrise în Constituția României: inviolabilitatea persoanei, inviolabilitatea vieții intime, familiale și private, inviolabilitatea corespondenței, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietății. Aplicarea concretă a acestor dispoziții cu valoare de principii se realizează prin intermediul legii de procedură penală.

În legătură cu percheziția corporală în C.pr.pen. există mențiuni numai cu privire la efectuarea acesteia (art. 104, 106 C.pr.pen.).

În afară de cercetarea efectuată asupra îmbrăcămintei unei persoane, teoria și practica au asimilat percheziției corporale verificarea a tot ce poartă persoana asupra sa sau cu sine ori are în pază, procedeul urmărind ridicarea obiectelor ori înscrisurilor ce constituie mijloace de probă.

Percheziția corporală cuprinde și inspectarea corpului persoanei pentru a descoperi eventuale urme ale infracțiunii (urme de violență ori alte semne relevante).

Percheziția, ca activitate de strângere a mijloacelor de probă cunoscute și de descoperire de noi mijloace de probă, se circumscrie exclusiv rezolvării cauzelor penale. Condițiile în care pot fi admise perchezițiile cuprind o latură substanțială și o latură formală.

– Condițiile substanțiale (de fond):

Art. 100 C.pr.pen. distinge două situații:

Percheziția corporală poate fi dispusă ori efectuată dacă:

în posesia unei persoane se află un înscris ori un obiect care poate servi ca mijloc de probă;

organul judiciar sau extrajudiciar a solicitat înscrisul sau obiectul de la cel care-l deține;

persoana respectivă a tăgăduit existența sau deținerea înscrisului ori a obiectului cerut.

Percheziția corporală poate fi dispusă ori efectuată ori de câte ori este necesar pentru descoperirea de noi probe.

În ambele situații, necesitatea folosirii procedeului judiciar este lăsată la aprecierea organelor judiciare .

– Condiții procedurale (de formă):

Percheziția poate fi efectuată numai pe baza ordinului magistratului, cu două excepții:

în caz de infracțiune flagrantă;

comandanții de nave și aeronave pentru infracțiunile săvârșite pe acestea pe timpul cât navele sau aeronavele se află în afara porturilor și aeroporturilor și ofițerii din trupele de grăniceri pentru infracțiunile de frontieră pot efectua percheziție corporală asupra făptuitorilor (art. 215 C.pr.pen.). și datorită locului și împrejurărilor în care se găsesc organele care efectuează percheziția, nu este posibilă obținerea autorizației procurorului.

Organul judiciar care urmează a efectua percheziția corporală este obligat ca, în prealabil să se legitimeze.

Percheziția corporală se efectuează numai de o persoană de același sex cu persoana percheziționată.(art. 106 C.pr.pen.)

Activitatea desfășurată de organele judiciare sau extrajudiciare în legătură cu efectuarea percheziției trebuie consemnată într-un proces verbal care constituie mijloc de probă.

În conformitate cu prevederile art.275-278 C.pr.pen. verificarea dispozițiilor legale se declanșează la plângerea celui vătămat în interesele sale legitime. Verificarea legalității efectuării percheziției se poate face și din oficiu de procuror sau procurorul ierarhic superior, în conformitate cu art. 202 C.pr.pen. în faza de judecată examinarea legalității efectuării perchezițiilor este de competența instanței – la cererea părții interesate sau din oficiu. Dacă se constată o încălcare a dispozițiilor legale ce a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel, se va dispune anularea actului procedural.

În situația în care percheziția sau ridicarea de obiecte sau înscrisuri se efectuează la o unitate din cele prevăzute la articolul 145 C.pr.pen, trebuie să se respecte și regulile prevăzute în articolul 111 C.pr.pen..

8.3. Cercetarea la fața locului

Organele judiciare au obligația de a căuta și administra toate probele necesare aflării adevărului. Cercetarea la fața locului se înscrie în principalele activități de descoperire și ridicare a obiectelor (urmelor) și înscrisurilor care au legătură cu fapta comisă. În faza de urmărire penală acest procedeu constituie debutul în declanșarea procesului penal în majoritatea cauzelor.

Cercetarea la fața locului constă în deplasarea organului judiciar la fața locului unde s-a săvârșit infracțiunea sau unde s-a produs rezultatul ori au rămas urme, în vederea constatării situației locului, a stabilirii poziției și a stării mijloacelor de probă, a relevării urmelor, fixării, ridicării în vederea examinării și stabilirii împrejurărilor comiterii faptei.

Dacă s-a pus în mișcare acțiunea penală, părțile trebuie încunoștințate de organul de urmărire penală. Cercetarea se face în prezența lor numai când este necesară obținerea unor relații de cercetarea sau audierea lor la fața locului.

În cursul judecății, instanța de judecată efectuează cercetarea la fața locului, cu citarea părților și în prezența procurorului, când participarea acestuia este obligatorie.

Pentru a asigura condițiile necesare unei bune desfășurări a cercetării la fața locului, organul judiciar care o efectuează poate interzice persoanelor care se află la locul unde se efectuează cercetarea să comunice între ele sau cu alte persoane ori să plece înainte de terminarea cercetării. După efectuarea cercetării la fața locului de întocmește un proces-verbal în care se face o descriere amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă astfel încât acestea să fie redate cu precizie și pe cât posibil cu dimensiunile respective.

Dacă s-au făcut schițe, desene, fotografii, înregistrări video sau alte asemenea lucrări, acestea se vizează și se anexează la procesul-verbal.

8.4. Reconstituirea

Reconstituirea este o activitate procedurală, constând în reproducerea artificială a condițiilor și a împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea sau orice fapt care prezintă importanță pentru cauză, pentru a stabili dacă fapta s-a comis ori putea să se comită în împrejurările date.

Prin acest procedeu probator se verifică:

• unele declarații – posibilitatea de observare, de percepere, memorare sau reproducere a unui fapt sau fenomen;

• posibilitățile de săvârșire a infracțiunii într-un anumit mod;

• dacă în urma unor activități determinate se produc rezultate;

• dacă învinuitul sau inculpatul prezintă deprinderile necesare săvârșirii unei activități determinate.

Nu se vor face reconstituiri în cazul în care aceasta ar afecta victima (viol) sau în cazul în care există pericolul de a comite o nouă infracțiune.

Reconstituirea se efectuează în prezența inculpatului deoarece acesta este direct interesat de rezultatele ei și poate da lămuririle necesare. În ceea ce privește prezența celorlalte părți și a martorilor cercetați, se aplică dispozițiile de la cercetarea locului.

8.5. Fixare.

La sfârșitul efectuării reconstituirii se va întocmi un proces-verbal în care se vor consemna toate operațiunile care au avut loc și rezultatul obținut, fiind de asemenea valabile dispozițiile de la cercetarea locului faptei.

Secțiunea 9. ÎNREGISTRĂRILE AUDIO ȘI VIDEO

9.1. Reglementare

Prin completarea Codului de procedură penală de către legea nr. 141/1996, pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală au fost introduse între mijloacele de probă înregistrările audio și video.

La elaborarea actualei reglementări s-a avut în vedere pe lângă Rezoluția celui de al cincilea Congres de drept comparat ținut la Bruxelles în 1958 care concluziona: “Procedeele de investigare științifică care fără să atenteze la personalitatea individului, ating libertățile fundamentale, precum mijloacele de captare a conversațiilor fără știrea interlocutorilor, nu pot fi utilizate decât prin decizia autorității judiciare motivată prin existența unor indicii serioase de infracțiuni grave” și prevederile actualei Constituții care înscrie inviolabilitatea domiciliului și a secretului corespondenței între drepturile și libertățile fundamentale.

9.2. Natura juridică

După modalitatea de reglementare s-ar părea că legiuitorul atribuie înregistrărilor audio-video natura juridică a unor mijloace de probă însă literatura de specialitate apreciază că înregistrările audio-video nu sunt altceva decât mijloace de investigație folosite de organele judiciare în vederea descoperirii infracțiunilor, a identificării infractorilor și, în general, a stabilirii adevărului în procesul penal.

Dacă se vor efectua înaintea începerii urmăririi penale, în condițiile prevăzute de art.911 C.pr.pen., ele au semnificația unor acte premergătoare, putând fi valorificate pe plan probator prin intermediul procesului-verbal de consemnare a actelor premergătoare (art. 224 alin.final C.pr.pen.), dar după regulile speciale prevăzute de lege, iar dacă se efectuează după începerea urmăririi penale ele au semnificația unor procedee probatorii la fel ca și constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale sau expertizele ele putând fi valorificate pe planul proațiunii prin intermediul procesului-verbal care se consemnează în scris.

Așadar nu înregistrările constituie mijloace de probă, ci procesele verbale în care se consemnează aceste înregistrări, cu condiția ca din conținutul lor să rezulte elemente de fapt ce constituie probe în înțelesul art.63 C.pr.pen..

9.3. Condiții

Textul art. 911 – 916 și 944 C.pr.pen., stabilește câteva condiții a căror respectare este imperativă. Acestea sunt:

● să existe date sau indicii temeinice privind săvârșirea unei infracțiuni;

● să privească o infracțiune din cele pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu;

● să fie utilă pentru aflarea adevărului;

● să existe o autorizare din partea instanței competente.

În cazul în care interceptarea comunicațiilor, înregistrarea, copierea sau obținerea de extrase prin orice procedee, precum și instalarea de obiecte, în vederea combaterii infracțiunilor ce constituie amenințări la adresa siguranței naționale, conform art. 3 din Legea nr.51/1991 privind siguranța națională a României, actul de autorizare se emite la cererea organelor cu atribuții în domeniul siguranței naționale, de către procurori anume desemnați de procurorul general al României. Durata de valabilitate a mandatului nu poate depăși 6 luni putând fi prelungită, fără a se putea depăși, de fiecare dată, 3 luni.

De la regula autorizării sunt prevăzute două excepții:

● în cazul în care înregistrările sunt prezentate de părți (art. 916 alin. 2 C.pr.pen.)

● în situațiile care impun înlăturarea unor pericole iminente pentru siguranța națională.

9.4. Persoane susceptibile de a fi înregistrate.

Legea nu prevede nimic în legătură cu acest aspect, de aceea ne alăturăm literaturii de specialitate considerând că poate fi ascultată, în principiu, orice persoană, dacă sunt îndeplinite condițiile legale.

De la această punct de vedere există o singură excepție introdusă prin Legea nr.51/1995, pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat care prevede că: “nu vor putea fi ascultate și înregistrate, cu nici un fel de mijloace tehnice, convorbirile telefonice ale avocatului…,decât în condițiile și cu procedura prevăzută de lege”.

9.5 Procedura de efectuare a înregistrărilor audio-video

Dispozițiile art. 911-916 C.pr.pen. reglementează două feluri de înregistrări: a convorbirilor telefonice și înregistrările audio sau video.

Regulile de efectuare sunt comune.

Autorizarea interceptărilor pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor comunicări se dă de către instanță, motivat și la solicitarea procurorului. Autorizarea se dă de către președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, în camera de consiliu.

Alineatul 2 al art. 911 C.pr.pen. expune motivele pentru care se poate emite autorizare de interceptare a convorbirilor sau comunicărilor. Acestea sunt: în cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție ori a unor alte fapte grave care nu pot fi descoperite ori a căror făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace, ori în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin mijloace de comunicare telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicații. Autorizarea interceptărilor poate fi solicitată și de către persoana vătămată, pentru comunicările care îi sunt adresate autorizarea fiind dispusă tot de către instanța competentă.

Efectuarea interceptării se realizează de procuror sau de către organul de cercetare penală dacă procurorul dispune acest lucru și există autorizarea din partea instanței.

Autorizarea se dă pentru o perioadă de cel mult 30 de zile, putând fi prelungită, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile și se dispune prin încheiere motivată care va cuprinde motivele ce au determinat autorizarea, persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii, perioada pentru care sunt autorizate interceptarea sau înregistrarea.

Măsura interceptării sau a înregistrărilor încetează de îndată ce au încetat motivele dispunerii acestora.

Pentru a avea valoare probantă înregistrările trebuie certificate, organul de urmărire penală sau procurorul întocmind un proces-verbal în care se menționează autorizația dată de instanță pentru efectuarea interceptării, numărul sau numerele posturilor telefonice între care se poartă convorbirile, numele persoanelor care le poartă, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri în parte și numărul de rolei sau casetei pe care se face imprimarea. Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă și se atașează la procesul-verbal, cu certificare pentru autenticitate de către organul de urmărire penală, verificate și consemnate de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. Înregistrările de imagine nu trebuie să fie însoțite de redarea scrisă, numai dacă este posibil. La procesul-verbal se atașează caseta sau rola care conține înregistrarea convorbirii sau a imaginii, în original, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală.

Instanța dispune prin încheiere distrugerea înregistrărilor care nu au fost folosite ca mijloace de probă iar cele care sunt folosite în acest scop sunt sigilate și păstrate la sediul instanței.

9.6. Valoarea probantă a înregistrărilor audio-video

Legea nu stabilește o valoare probantă de excepție a acestor înregistrări, drept urmare va opera principiul liberei aprecieri a probelor.

Dacă sunt contestate de persoanele în cauză, ele pot fi supuse unei expertize tehnice, la cererea procurorului, a părților sau din oficiu.

În prezent este posibilă expertiza urmelor sonore pentru a stabili identitatea persoanei de la care emană prin compararea cu modelul de comparație. Același lucru se poate face și în cazul înregistrării de imagine. În cazul în care înregistrările au fost făcute de părți sau de persoane specializate la cererea acestora (agenții de detectivi) dacă sunt prezentate de părți pot servi mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege (adulterul nu poate fi dovedit decât prin procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante și scrierile care emană de la soțul vinovat) și dacă nu sunt luate prin încălcarea unui drept fundamental.

Secțiunea. CONSTATĂRILE TEHNICO-ȘTIINȚIFICE ȘI CONSTATĂRILE MEDICO-LEGALE

10.1. Constatarea tehnico-științifică

10.1.1. Noțiune. Natura juridică

La locul săvârșirii infracțiunii rămân numeroase urme sau obiecte a căror găsire, ridicare, conservare și deseori interpretare prin metode tehnice de laborator nu poate fi făcută decât de un specialist având și dotarea materială necesară.

Constatarea tehnico-științifică poartă asupra unor situații de fapt sau a unor mijloace de probă prin intermediul cărora se dovedesc anumite împrejurări.

Prin natura sa juridică, constatarea tehnico-științifică este un mijloc de probă ce intervine în cadrul urmăririi penale. Datorită riscului ca urmele să dispară este necesară efectuarea constatărilor cât mai urgent. Tot datorită caracterelor urmelor ce fac obiectul constatărilor tehnico-științifice acest mijloc de probă nu poate fi făcut decât de un organ de specialitate și nu de orice organ de urmărire penală.

Constatarea tehnico-științifică se dispune la cerere sau din oficiu numai de organul de urmărire penală prin rezoluție; instanța de judecată poate doar dispune refacerea sau completarea raportului de constatare tehnico-științifică.

10.1.2 Condiții

Pentru a se putea folosi o constatare tehnico-științifică se cer întrunite următoarele condiții:

• să se dispună în cursul urmăririi penale;

• constatarea să presupună cunoștințele unui specialist;

• să existe pericolul de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt cu privire la împrejurările supuse constatării;

• lămurirea faptelor sau împrejurărilor să reclame urgență.

Constatarea tehnico-științifică se localizează strict pe materialele și pe datele puse la dispoziție sau indicate de organul de urmărire penală; acesta dispune efectuarea constatării, îi stabilește obiectul, formulează întrebările la care trebuie să se răspundă și fixează un termen pentru efectuarea lucrării.

Specialistul sau tehnicianul va întocmi, după studierea datelor și materialelor, un raport de constatare tehnico-științifică care trebuie depus la organul de urmărire penală.

10.1.3. Fixare

Constatarea tehnico-științifică nu este un mijloc de probă propriu-zis ci este un procedeu probatoriu, mijlocul îl constituie raportul de constatare care conține toate probele – concluziile specialistului.

10.1.4. Valoarea probantă a raportului de constatare tehnico-științifică

Raportul de constatare tehnico-științifică nu are o valoare probantă preferențială față de celelalte mijloace de probă, cu toate că de regulă, concluziile specialiștilor sau tehnicienilor care au efectuat constatarea tehnico-științifică produc încredere în ceea ce privește conformitatea lor cu adevărul.

În practica judiciară, se constată că sunt și cazuri în care, concluziile specialiștilor sunt contrare adevărului, din diverse motive.

10.2. Constatarea medico-legală

10.2.1 Noțiune. Natura juridică

Constatarea medico-legală este mijlocul prin care se lămuresc, în faza de urmărire penală a procesului penal, în cazuri urgente, unele chestiuni care implică cunoștințe medicale (art. 114 C.pr.pen.).

Natura juridică a acestui mijloc de probă este asemănătoare cu cea a constatării tehnico-științifice, elementele faptice de specialitate a căror constatare urmează să fie făcută fiind de domeniul medicinii legale și depășind posibilitățile de cunoaștere a organului judiciar.

Constatarea medico-legală se efectuează numai de organul medico-legal.

Legea atribuie acestui mijloc de probă un caracter general facultativ, dar în anumite cazuri expres prevăzute de lege i se atribuie un caracter obligatoriu.

10.2.2. Cazuri de obligativitate a efectuării expertizei

Constatarea medico-legală este obligatorie, conform art. 114 C.pr.pen, în următoarele cazuri:

• în caz de moarte violentă;

• în caz de moarte a cărei cauză nu este cunoscută sau este suspectă;

• când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori persoanei vătămate, pentru a se constata pe corpul acestora existența urmelor infracțiunii.

O constatare frecvent depusă de organele de cercetare penală este pentru stabilirea eventualei stări de ebrietate a conducătorilor auto și a îmbibației alcoolice în sânge în cazul infracțiunii la regimul circulației pe drumurile publice.

Organul de urmărire penală dispune efectuarea constatării medico-legale prin rezoluție, în care se stabilește ce trebuie să lămurească organul medico-legal, se formulează întrebări la care trebuie să se răspundă și fixează termenul de efectuare.

În cazurile de omor, loviri sau vătămare corporală cauzatoare de moarte sau moarte simplă, constatările medico-legale trebuie avizate de comisiile de control și de avizare. Dacă este necesară o exhumare pentru stabilirea cauzelor morții, singurul în măsură să o încuviințeze este procurorul.

Operațiunile efectuate și concluziile la care s-a ajuns, sunt consemnate de organul medico-legal într-un raport scris de constatare care este prezentat organului de urmărire penală.

Dispozițiile procedurale ale constatării tehnico-științifice privitoare la întocmirea raportului de constatare și completarea sau refacerea acestuia se aplică și constatării medico-legale.

10.2.3 Valoarea probantă a constatării medico-legale

În ce privește valoarea probantă a rapoartelor tehnico-științifice și rapoartelor medico-legale, deși emană de la organele de specialitate, nu li se dă o valoare deosebită față de celelalte mijloace de probă, ele fiind reținute numai dacă prin încadrarea lor în ansamblul probelor administrate produc încredere și sunt conforme cu adevărul.

Secțiunea 11. EXPERTIZA

11.1. Natura juridică și obiectul expertizei

În literatura de specialitate noțiunea de expertiză a primit mai multe definiții fără însă a exista o deosebire esențială între acestea.

Astfel după unii autori expertiza este o cercetare ce constă în operații specifice, efectuate de un expert, pe baza cunoștințelor sale de specialitate și a aparaturii corespunzătoare în urma cărora ajunge la concluzii cu privire la chestiunea ce trebuie lămurită. Concluziile expertului sunt probe iar raportul de expertiză în care se cuprind constituie mijloace de probă.

După alți autori expertiza poate fi definită ca fiind activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt, necesare stabilirii adevărului obiectiv în cauza supusă soluționării de către un expert, prin cunoștințe specifice fiecărei specialități, activitate desfășurată la cererea organului judiciar în situația în care acesta nu poate singur să lămurească respectiva împrejurare de fapt.

Particularitățile acestei probe constau în următoarele:

• modul în care se dispune expertiza – regula fiind că dispunerea este facultativă și obligatorie în cazurile prevăzute de lege;

• expertul trebuie să îndeplinească anumite condiții;

• efectuarea expertizei se realizează prin modalități distincte de alte mijloace de probă, inclusiv constatarea tehnico-științifică și constatarea medico-legală.

Obiectul fiecărui gen de expertiză subliniază specificul acesteia acesta trebuind să fie cât mai precis posibil deoarece este prima condiție pentru efectuarea în condiții optime a expertizei.

Instanța este îndreptățită ca în virtutea convingeri sale proprii să înlăture orice probă inclusiv raportul de expertiză.

Libertatea organului judiciar de a aprecia raportul de expertiză are în vedere atât faptele materiale constatate de expert cât și concluziile sale cu conținut științific.

Obiectul generic al expertizei judiciare se deduce chiar din legea procesuală unde este stipulată motivația generală a dispunerii unei expertize, și anume: “când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoștințele unui expert ” (art. 116 C.pr.pen.).

11.2. Clasificarea expertizelor

După chestiunea care trebuie lămurită, expertizele sunt de mai multe tipuri, unele având o reglementare proprie, altele intrând în categoria expertizelor tehnice sau criminalistice:

• expertiza criminalistică are ca obiect identificarea sau stabilirea aparenței de grupă a persoanelor sau obiectelor care au lăsat urme sau rămășițelor materiale care pot duce la identificare, și cuprinde, într-o clasificare largă, expertiza urmelor lăsate de om, a urmelor lăsate de obiecte și a urmelor materiale. În raport cu natura și specificul problemei examinate expertiza criminalistică poate fi expertiza scrisului sau grafică, expertiza tehnică a actelor, expertiza dactiloscopică, expertiza balistică, expertiza traseologică;

• expertiza medicală are drept obiect folosirea datelor științifice medicale pentru obținerea unor lămuriri legate de persoana omului sub aspectul sănătății fizice sau psihice. Pot fi facultative sau obligatorii și se pot efectua asupra persoanelor și cadavrelor. Tot în cadrul acestei grupe se include expertiza capacității de muncă, necesară în cazurile când se pune problema acordării de compensații pentru pierderea temporară sau definitivă, totală sau parțială a capacității de muncă. Expertiza toxicologică se efectuează pentru lămurirea unor probleme în legătură cu intoxicațiile voluntare și accidentale. Se mai întâlnesc expertize medicale sanitar-alimentare ori veterinare, etc.;

• expertizele tehnice constau în cercetarea unui complex de probleme cu caracter tehnic;

• expertiza contabilă are drept obiect cercetarea situației economico-financiare a unei gestiuni ori a unor compartimente sau operațiuni așa cum se reflectă în documente și evidența contabilă;

• expertiza artistică are ca obiect lămurirea unor împrejurări cu privire la operele de artă cum ar fi autenticitatea sau originalitatea lor.

• expertizele mixte, foarte des întâlnite în ultima perioadă.

11.3. Caracterele expertizei

Regula stabilită de Codul de procedură penală în ce privește administrarea expertizei este că aceasta este facultativă. Organul judiciar apreciază dacă într-o cauză este necesară efectuarea unei expertize.

Totuși articolul 117 C.pr.pen. stabilește un caracter obligatoriu al expertizei psihiatrice în următoarele situații:

• infracțiunii de omor deosebit de grav;

• când organul judiciar are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului;

• dacă nu s-au stabilit cauzele morții prin intermediul unei constatări medico-legale anterioare.

Judecarea și soluționarea cauzei penale în cazurile în care este obligatorie expertiza, fără efectuarea acesteia, duce la nelegalitatea și netemeinicia hotărârii pronunțate.

De asemenea jurisprudența menține obligativitatea efectuării expertizei psihiatrice în cazurile enumerate mai sus indiferent dacă fapta a fost consumată sau a fost vorba doar de o tentativă.

Expertiza psihiatrică se efectuează în codiții de internare într-o instituție sanitară și nu ambulatorie.

În reglementarea expertizei s-au conturat în literatura de specialitate diverse sisteme determinate îndeosebi după modul de desemnare a expertului:

• expertiza simplă sau oficială, în care expertul este numit de organul judiciar, expertiza făcându-se sub controlul organului;

• expertiza contradictorie, în care experții sunt aleși și numiți unii de organul judiciar alții de către părți;

• expertiza supravegheată în care părțile pot desemna un specialist având atribuții de observator și control în favoarea părții, așa-numitul consilier tehnic.

Atât în situația în care expertul face parte dintr-un institut de expertiză sau dintr-o societate constituită în baza art. 7 din ordonanța Guvernului nr. 65/1994, expertiza se efectuează de expert ca persoană fizică și nu de persoana juridică.

În sistemul nostru de drept procesual calitatea de expert este incompatibilă cu cea de martor în aceeași cauză, având întâietate calitatea de martor. Este interesant de menționat că în unele sisteme de drept penal cum ar fi sistemul adoptat în Anglia, expertul este socotit drept martor , iar raportul său este considerat o depoziție științifică de martor.

Expertul desemnat are obligația să efectueze expertiza, în limitele obiectului fixat răspunzând la toate întrebările care i s-au pus. În unele sisteme de drept cum ar fi sistemul francez, acesta este obligat să depună un jurământ, dar sistemul nostru procesual nu reține această obligativitate în sarcina expertului. El are dreptul să ia cunoștință de toate materialele dosarului care sunt necesare pentru efectuarea expertizei.

Punctul de vedere al expertului se materializează într-un raport de expertiză scris, întocmit la terminarea expertizei. Indiferent de numărul de experți care au efectuat expertiza se redactează un singur raport.

Dacă sunt opinii diferite, se consemnează în același raport, eventual într-o anexă. Raportul se depune la organul care a dispus expertiza.

În cazul în care referitor la responsabilitatea inculpatului, s-au efectuat expertize psihiatrice cu concluzii contradictorii, instanța trebuie să dispună trimiterea lor pentru control și avizare Comisiei Superioare Medico-Legale.

Potrivit art. 123 C.pr.pen. conținutul raportului de expertiză este următorul:

• partea introductivă indică organul care a dispus expertiza, numele expertului, data dispunerii expertizei și a întocmirii raportului, obiectul fixat și întrebările la care urmează a răspunde; materialul pe baza căruia s-a efectuat expertiza și eventualele explicații date părților care au participat;

• expunerea cuprinde o descriere amănunțită a operațiilor efectuate, precum și analiza obiecțiilor sau a explicațiilor părților în lumina constatărilor expertului;

• concluziile expertului cu privire la obiectul și expertizei și la întrebările care s-au pus.

11.4. Poziția procesuală a experților

Expertul poate fi definit ca fiind persoana care are cunoștințe de specialitate într-un domeniu al științei, tehnicii, artei și care este abilitată oficial în calitate de expert de a lămuri chestiuni care în procesul judiciar necesită asemenea cunoștințe. De asemenea literatura de specialitate reține faptul că expert devine specialistul căruia instituția I-a repartizat lucrarea, pentru că acesta asumă obligațiile și răspunderea ce revine expertului, chiar dacă nu a fost desemnat de organul judiciar.

În cazul în care este necesară căutarea de probe sau efectuarea unor activități probatorii (reconstituiri, experimente judiciare) aceasta se poate face din dispoziție și în prezența organului judiciar, activitatea expertului rezumându-se la efectuarea de măsurători, experimente sub control judiciar și la aprecierea materialelor puse la dispoziție, concluziile pe care le va trage fiind considerate izvor de probă.

Expertul are o poziție primordială distinctă chiar dacă uneori legea îl asimilează cu martorul, expertiza având o poziție distinctă în rândul mijloacelor de probă.

11.5. Procedura de efectuare a expertizei

Efectuarea expertizei se dispune la cerere sau din oficiu când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului sunt necesare cunoștințele unui expert. (art. 116 C.pr.pen.).

Actul procedural prin care se dispune efectuarea expertizei este rezoluția sau ordonanța în faza de urmărire penală și încheierea în cursul judecății.

Codul de procedură penală actual a combinat sistemul expertizei oficiale – în care expertul este ales și numit din oficiu au ascultându-se și părerile părților de către organul judiciar – cu sistemul expertizei contradictorii – în care organul judiciar desemnează expertul sau experții și părțile au dreptul de a desemna un număr egal de experți care să participe la efectuarea expertizei și a raportului de expertiză.

În cazul expertizelor medico-legale și a expertizelor criminalistice ori a altor expertize care se efectuează de instituții specializate expertiza este oficială deoarece organul judiciar se adresează instituției respective a cărei conducere va desemna expertul care să efectueze lucrarea. De regulă se desemnează un singur expert, dar în cazul expertizelor complexe se vor desemna trei – patru experți.

Este de menționat ca un element de noutate, faptul că expertiza pentru stabilirea discernământului minorului între 14 și 16 ani care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală se efectuează cu celeritate la solicitarea organelor judiciare de o comisie de expertiză formată din 2 medici psihiatri și un medic legist, care este și președintele comisiei. Comisia de expertiză se întrunește în termen de cel mult 3 ore de la momentul solicitării expertizei, iar în cazul în care sunt necesare lămuriri suplimentare expertiza se efectuează în termen de cel mult 48 de ore. Dacă este necesară internarea minorului termenul maxim de efectuare a acesteia este de 10 zile de la data la care a fost solicitată.

Pentru a dispune efectuarea unei expertize, organul de urmărire penală sau instanța de judecată trebuie să constate prezența cumulativă a unor fapte sau stări de fapt care nu sunt valorificate îndeajuns și împrejurarea că pentru lămurirea lor este necesară folosirea cunoștințelor unor specialiști. Obiectivele și cererile făcute de părți sunt examinate de organul judiciar, care fixează întrebările la care trebuie să răspundă expertul, apoi îi pune în vedere acestuia termenul în care urmează a fi efectuată expertiza și dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părțile.

În principiu, expertul nu poate refuza efectuarea unei expertize, afară de cazul în care se află într-o situație de incompatibilitate

Dacă expertul sau părțile apreciază că trebuie să fie consultate cele din urmă pentru ca expertul să obțină explicații, organul judiciar va încuviința contactul care trebuie să aibă loc numai în prezența lui, o hotărâre dată fără ca instanța sau organul de urmărire penală, la cererea expertului de a lua contact cu părțile, refuză acest lucru, fiind nulă .

O dată cu dispunerea expertizei, organul judiciar va lua măsuri în raport de natura expertizei. Astfel, în cazul când se dispune o expertiză medico-legală, în mod obligatoriu va dispune internarea învinuitului sau inculpatului în unitatea spitalicească specializată și efectuarea tuturor investigațiilor clinice și de laborator necesare. În cazul altor expertize pentru care este necesară luarea sau obținerea de probe de comparație se va dispune ridicarea sau obținerea acestora.

Prin Decizia Curții Constituționale instanța supremă a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art.120 alin.(5) C.pr.pen. stabilind totodată faptul că părțile au dreptul, în virtutea dreptului la apărare, garantat de Constituție să recomande ele însele expertul care să efectueze expertiza solicitată, textul articolului citat fiind contrar acestui principiu de drept.

Expertiza se dispune atât în faza de urmărire penală cât și în faza de judecată. În actul procedural prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să se arate:

● obiectul acesteia (obiectul expertizei îl pot forma numai clarificarea împrejurărilor de fapt ale cauei și acelea care cer lămuririle unui expert);

● întrebările la care urmează să răspundă expertul;

● termenul de efectuare;

Materialele supuse expertizei trebuie să fie reprezentative și suficiente din punct de vedere calitativ și calitativ. Odată cu efectuarea expertizei, se impune a se verifica dacă acestea au fost descrise corect în procesul verbal încheiat cu ocazia ridicării lor.

La efectuarea expertizei, ambele categorii de experți oficiali (experți medico-legali sau experții oficiali în specialitatea respectivă) au anumite obligații și anume:

• nu pot încredința altei persoane efectuarea lucrărilor;

• este interzisă divulgarea datelor de care a luat cunoștință cu ocazia expertizei;

• trebuie să respecte termenul stabilit pentru efectuarea expertizei;

Concluziile formulate de expert pot fi:

• categorice;

• afirmative sau negative;

• probabile, în sensul că nu este exclus un răspuns afirmativ la întrebarea pusă, însă nu există suficiente date sau temeiuri științifice pentru a se face o afirmație categorică.

Rapoartele cu unele concluzii probabile pot fi utile în stabilirea adevărului în cazul în care se pot corobora cu unele probe administrate și împreună pot forma o convingere. Totuși instanța de judecată poate să înlăture concluziile unei expertize, deoarece aprecierea acestora se face potrivit convingerii intime a judecătorilor însă , față de îndoiala pe care o are , este obligată să dispună efectuarea unei noi expertize.

În cazul urmăririi penale, organele de urmărire penală vor aduce la cunoștința părților conținutul raportului, iar în cursul judecății părțile vor lua la cunoștință de aceasta consultând dosarul.

Datele obținute prin analize instrumentale și prin experiența omului de știință trebuie interpretate și evaluate. Interpretarea este fundamentală, dobândind calitatea de opinie de expert. Ca orice opinie are un caracter subiectiv, ceea ce nu echivalează cu relativitatea, asocierea rezultatelor cu studiile și statisticile de frecvență, oferind elemente pertinente pentru stabilirea valorii probei în situațiile concrete, deduse expertizei. .

Faptul că opinia expertului este personală înseamnă că doi experți pot ajunge la concluzii diferite fie contrare, fie de certitudine. În timp ce unul formulează o concluzie categorică, celălalt își formulează concluzia cu probabilitate sau chiar numai ca o posibilitate

Implicațiile investigațiilor sunt însă de așa natură încât este de dorit ca experții să formuleze concluzii fără eroare și cât mai precise.

Elementul esențial pentru asigurarea calității îl constituie formarea experților prin educare, training, experiența și cercetarea științifică.

11.6. Suplimentul de expertiză

Cu ocazia examinării raportului de expertiză de către organul judiciar sau de părți, se poate constata că acesta este neclar sau are lacune în efectuare. Aceste lipsuri se pot remedia pe următoarele căi:

• chemarea expertului pentru lămuriri;

• suplimentul de expertiză;

• nouă expertiză.

Chemarea expertului pentru lămuriri are loc în condițiile art. 124 alin.2 C.pr.pen. în care se stabilește că atunci când este necesar se cer expertului lămuriri suplimentare în scris sau se dispune chemarea lui pentru a da explicațiile orale asupra raportului de expertiză. Ascultarea expertului se va face în condițiile legale prevăzute pentru ascultarea martorilor. Lămuririle pot fi cerute oral sau în scris.

Suplimentul de expertiză se dispune în situația în care expertiza incompletă și este necesară întregirea acesteia de către același expert sau de către altul. Suplimentul de expertiză se poate formula în scris, prin dispunerea unui raport suplimentar de expertiză sau prin raport oral care urmează a fi consemnat într-un proces verbal ca pentru declarațiile martorilor.

O nouă expertiză se dispune în situațiile în care organul de urmărire penală sau instanța de judecată, după verificarea temeinică, are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor de expertiză. Noua expertiză, având același obiect ca și prima se efectuează de către alți experți decât cei numiți inițial.

Legea nu limitează numărul noilor expertize ce pot fi efectuate până la lămurirea tuturor aspectelor în mod convingător.

11.7. Valoarea probantă a raportului de expertiză

Deși expertizei, in abstracto, i se acordă o credibilitate deosebită datorită fundamentului științific, ea este la fel ca orice mijloc de probă, neputându-se recunoaște o forță probantă absolută, raportul de expertiză fiind lăsat la libera apreciere a organului judiciar în conformitate cu principiul aprecierii probelor potrivit convingerii judecătorului.

Examinând raportul de expertiză organul judiciar poate lua sau nu în considerare concluziile acestuia, independent de faptul că expertiza a fost efectuată de un expert, de o comisie sau de un institut superior de expertiză. În cazul în care organul judiciar își însușește o expertiză din cele efectuate și o înlătură pe alta, trebuie să arate motivul.

Un mijloc de probă revoluționar – amprenta genetică

Sintagma “amprenta genetică” a fost creată operându-se o analogie cu sintagma “amprentă digitală”.

Atât în literatura medicală de specialitate cât și în limbajul juridic, se manifestă tendința înlocuirii termenului de amprentă genetică cu acela de profil ADN. Profilul ADN se definește ca fiind totalitatea acelor caracteristici structurale ale materialului genetic care permit recunoașterea sau identificarea unui individ.

ADN-ul care urmează a fi analizat poate proveni din orice tip de materiale biologice, sânge sau pete de sânge, spermă sau pete de spermă, celule epiteliale de pe mucuri de țigară, salivă, gumă de mestecat uscată, fecale, urină, țesuturi de pe suprafața gloanțelor, fire de păr, țesuturi de sub unghiile victimelor, oase, etc.

Metodologia de lucru comportă utilizarea unei serii de tehnici aparținând biologiei moleculare, care permit determinarea mărimii și compoziției secvențelor AND alese pentru studiu.

Testul AND în sfera justiției este foarte largă, metoda fiind curent utilizată în scopul:

• identificării suspecților și al confirmării vinovăției;

• disculpării inocenților;

• descoperirii celor care comit crime sau delicte în serie;

• cercetarea filiației față de mamă sau tată;

• stabilirea relațiilor de descendență biologică;

• identificării cadavrelor sau victimelor unor catastrofe.

Conform statisticilor, probele biologice analizate în laboratoarele de genetică judiciară provin în proporție de 40% din agresiuni sexuale.

În SUA prima condamnare bazată pe rezultatele tipării AND a fost pronunțată în 1987 într-un proces de viol din Florida. De atunci, amprentele genetice au fost folosite ca material probator în zeci de mii de procese. Principalul organizator al băncilor de date, în prezent, este FBI, care și-a constituit propriile sale rețele de laboratoare.

Toate cele 50 de state americane, precum și majoritatea statelor vest-europene au legi care prevăd înscrierea în baza de date a profilului AND ale infractorilor, așa cum se întâmplă cu amprentele digitale. O bază de date ADN reprezintă o problemă de siguranță publică.

În legătură cu aspectele bioetice ale efectuării investigațiilor AND, trebuie arătat că nu există încă un cadru legislativ unitar pe plan internațional.

Pe măsură ce testările genetice devin mai performante, justiția tinde să le considere o tot mai valoroasă sursă probatorie. Tiparea AND reprezintă astăzi cel mai puternic instrument de identificare a persoanelor în medicina legală și în investigațiile criminalistice.

CONCLUZII

În împrejurările în care orice domeniu de activitate umană este profund afectat de dezvoltarea fără precedent a științelor, dreptul, ca fenomen de suprastructură, nu poate rămâne indiferent, în afara acestei realități.

Nu trebuie omis nici adevărul că la granița imaginară dintre numeroase științe există domenii conexe interdisciplinare cere-și asigură nu existența ci evoluția, prin împrumutul de cunoștințe, informații, tehnici și instrumentar metodologic, servind nobilului scop al evidențierii sau confirmării de noi adevăruri, pe o cale riguros științifică, anevoioasă, dar sigură.

Dreptul este un produs firesc al vieții sociale și, totodată, o necesitate care își are temeiul în firea sau structura psihică a omului.

Cunoașterea presupune adevărul, iar acesta sfârșește întotdeauna prin a fi bun (C. Noica), căci orice adevăr, devine act de cultură cu aptitudinea de a realiza binele social și individual. Ca știință a omului integrat, dreptul este o antropologie aplicată și ca atare legată de destinul omului.

Conștientizarea nevoii de justiție, mai acută astăzi ca oricând, este omologată cu grija umană și exemplaritatea căutării și susținerii adevărului, pasiunea pentru adevăr și dreptate mergând mână în mână cu înțelepciunea și pasiunea pentru om.

Dreptul și cei ce o slujesc se află inevitabil între cultură și muncă din care rezultă știința lor ca pasiunea sacră a binelui.

“Această muncă asiduă, între natură și sudoare, rezultă uneori din îmbinarea științei cu valorile din care rezultă materialitatea spirituală, libertatea de acțiune și bucuria lucrului bine făcut.” (C. Noica)

Numai în măsura în care se va reflecta în grija pentru om, pentru nevoile și drepturile sale fundamentale, justiția va căpăta adevărata sa semnificație umană.

Integrarea științelor dreptului va fi accentuată atât prin protejarea maximă a personalității de către lege, protecție ce crește cu gradul de cultură și civilizație al unei societăți, cât și prin apelul nelimitat la fapte științifice cu valoare de probă.

Dreptul a fost și este o gândire integratoare, modelul său epistemologic bazându-se pe disciplinaritate, pluridisciplinaritate, interdisciplinaritate, și transdisciplinaritate.

Sacrificiile și ofrandele, războaiele și inchiziția, au făcut pe mulți să afirme că violența a însoțit omenirea, că ea a fost chiar un fel de moașă a istoriei; este evident însă că această violență nu a depins atât de legile naturale cât de cele sociale. Olimpiadele, religia și cultura au încercat să contracareze manifestările violente.

În 1180, Maimonide, recomanda ca mâna forte a culturii să fie singurul răspuns la violență dacă vrem o societate bazată pe adevăr.

Statutul epistemologic al dreptului penal implică nevoia de a disciplina intuiția și flerul, de a transforma ipotezele în teze, versiunile în realitate numai cu ajutorul criteriilor științifice, de a stabili valoarea de adevăr a unei teze prin argumentare științifică, realizarea corespondenței totale a concluziilor cu realitatea petrecută în fapt.

Pentru realizarea ideii de dreptate nici un efort nu este de prisos.

Personalitatea juristului implică competență, angajare, simț al observației, imaginație creatoare disciplinată prin metode științifice, principialitate, cult pentru adevăr și puritate.

Slujirea adevărului devine virtute a omului de știință – jurist.

“Un bun magistrat ar trebui să aibă înțelepciunea lui Solomon, logica lui Aristotel, răbdarea lui Hristos, rigurozitatea științifică a lui Pasteur și inventivitatea lui Edison.”

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1.

G. ANTONIU, PRACTICĂ JUDICIARĂ PENALĂ

N. VOLONCIU VOL. IV PROCEDURA PENALĂ

ED, ACADEMIEI ROMÂNE BUCUREȘTI 1993

2.

I.NEAGU TRATAT DE PROCEDURĂ PENALĂ

ED. PRO BUCUREȘTI 1997

3.

N. VOLONCIU TRATAT DE PROCEDURĂ PENALĂ VOL. I

ED. PAIDEIA BUCUREȘTI 1996

4.

GR. THEODORU DREPT PROCESUAL PENAL

PARTEA GENERALĂ

ED. CUGETAREA IAȘI, 1996

5.

M. BASARAB, DREPT PENAL.

MOLDOVAN, PARTEA SPECIALĂ VOL. I

V. SUIANU CLUJ-NAPOCA1996

6.

GH. BELEIU DREPT CIVIL ROMÂN

ED. ȘANSA BUCUREȘTI 1995

7.

V. BERCHEANU, PROBELE ȘI MIJLOACELE DE PROBĂ

I. DUMITRAȘCU ED. M.I. BUCUREȘTI 1994

8.

R. CONSTANTIN, EXPERTIZELE MIJLOC DE PROBĂ

P. DRĂGHICI, ÎN PROCESUL PENAL

M. IONIȚĂ ED. TEHNICĂ BUCUREȘTI 2000

9.

L. IONAȘCU PROBELE PROCESULUI CIVIL

ED. ȘTIINȚIFICĂ BUCUREȘTI 1996

10.

G. MATEUȚ PROCEDURĂ PENALĂ.

PARTEA GENERALĂ VOL.I

ED. FUNDAȚIEI CHEMAREA IAȘI 1997

11.

E. MIHULEAC EXPERTIZA JUDICIARĂ

ED. ȘTIINȚIFICĂ BUCUREȘTI 1971

12.

E. STANCU CRIMINALISTICA

ED. DIDACTICĂ ȘI PEDAGOGICĂ BUCUREȘTI 1994

13.

A.ȘT. TULBURE, TRATAT DE DREPT PROCESUAL PENAL

A. M. TATU ED. ALLBECK BUCUREȘTI 2001

14.

GH. GILESCU ISTORIA GÂNDIRII POLITICE

ED. DIDACTICĂ ȘI PEDAGOGICĂ BUCUREȘTI 1968

15.

V. GIONEA, N. PAVEL CURS DE DREPT CONSTITUȚIONAL

ED. SCAIUL BUCUREȘTI 1996

16.

D. GOMIEN INTRODUCERE ÎN CONVENȚIA EUROPEANĂ

A DREPTURILOR OMULUI

ED. ALL BUCUREȘTI 1993

17.

I. DELEANU, ADAGII ȘI LOCUȚIUNI LATINE ÎN DREPTUL ROMÂNESC

S. DELEANU ED. CHEMAREA IAȘI 1993

18.

N. VOLONCIU DICȚIONAR DE PROCEDURĂ PENALĂ

ED. ȘTIINȚIFICĂ ȘI ENCICLPOEDICĂ BUCUREȘTI 1988

19.

STEFANI G, PROCEDURE PENALE

LAVASSEUR G. DALLOZ PARIS 1990

BOULOC B.

20.

REVISTA DREPTUL ANII 1971 – 2002