Probele Si Mijloacele DE Proba
Plan de expunere
CAPITOLUL I NOȚIUNI GENERALE
Secțiunea I Definiția procesului penal
Secțiunea a II-a Fazele procesului penal român
Secțiunea a III-a Principiile fundamentale ale procesului penal
CAPITOLUL II PROBELE ȘI MIJLOACELE DE PROBĂ ÎN
PROCESUL PENAL
Secțiunea I Noțiunea, importanța și clasificarea probelor în procesul penal
Secțiunea a II-a Scurt istoric referitor la evoluția reglementărilor privind probele și probatoriu în procesul penal
Secțiunea a III-a Obiectul probațiunii
Secțiunea a IV-a Sarcina probațiunii
Secțiunea a V-a Aprecierea probelor
CAPITOLUL III SCURTĂ PREZENTARE A MIJLOACELOR DE
PROBĂ
Secțiunea I Noțiunea și importanța mijloacelor de probă în procesul penal
Secțiunea a II-a Declarațiile părților și ale martorilor
Secțiunea a III-a Înscrisurile și mijloacele materiale de probă
Secțiunea a IV-a Mijloacele materiale de probă
Secțiunea a V-a Procedeele de descoperire și de ridicare a înscrisurilor și a mijloacelor materiale de probă
Secțiunea a VI-a Constatările tehnico-științifice, medico-legale și
expertizele
Secțiunea a VII-a Alte instituții legate de administrarea probelor în
procesul penal
CAPITOLUL IV INTERCEPTĂRILE ȘI ÎNREGISTRĂRILE AUDIO
VIDEO
Secțiunea I Precizări prealabile
Secțiunea a II-a Interceptările și înregistrările audio
Secțiunea a III-a Înregistrările de imagini și alte înregistrări
Secțiunea a IV-a Verificarea înregistrărilor audio sau de imagini
Secțiunea a V-a Nulitatea probelor obținute ilegal
CAPITOLUL V CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE
FERENDA
CAPITOLUL I
NOȚIUNI GENERALE
Secțiunea I
Definiția procesului penal
Activitatea judiciară pe care o desfășoară organele specializate ale statului este cuprinsă în dispozițiile legale referitoare la desfășurarea progresivă și coordonată a procesului penal în vederea restabilirii ordinii de drept și prin aplicarea, dacă este cazul, a sancțiunilor de drept penal.
Dispozițiile de drept procesual penal prevăd actele prin îndeplinirea cărora se dinamizează (acte procesuale) și actele prin efectuarea cărora se realizează (acte procedurale) activitatea care constituie conținutul formal al procesului penal. Aceste dispoziții prevăd, de asemenea, când, în ce condiții și în ce mod sunt îndeplinite diferitele acte procesuale sau procedurale. În fine, în aceste dispoziții se arată care organe și care persoane trebuie sau pot să ia parte activă la desfășurarea procesului penal, care sunt drepturile și îndatoririle acestor organe și persoane pe parcursul desfășurării procesului și care sunt garanțiile destinate să asigure respectarea drepturilor sau îndeplinirea îndatoririlor respective.
Procesul penal în sine reprezintă o realitate vie, o activitate concretă și se va desfășura ori de câte ori trebuie restabilită ordinea de drept, prin aplicarea sancțiunilor de drept penal, pe cale de constrângere.
Se folosește, în dreptul procesual penal, termenul de proces penal, deși de cele mai multe ori în vorbirea curentă se folosește termenul de cauză judiciară, de „pricină în fața justiției", de „judecată în curs”.
Atât în terminologia legislativă cât și în practica judiciară este folosit termenul de procedură (procedural), termen întrebuințat ca denumire generală, deoarece, deși regulile procedurale sunt complementare față de cele procesuale, ele sunt mult mai numeroase și nu implică întotdeauna și existența actelor procesuale. Trebuie însă folosită denumirea de „drept procesual” ca un termen de ansamblu desemnând regulile privitoare la realizarea procesului în întregul său.
În literatura de specialitate s-au dat diferite definiții procesului penal, care în principal conțin elemente definitorii asemănătoare ce caracterizează procesul penal. Nu ne vom opri la nici una dintre acestea, dar putem arăta, ca elemente definitorii, că procesul penal este o activitate prevăzută de lege, activitate desfășurată de organele competente într-o cauză penală unde, alături de organele judiciare, mai participă și alte persoane, care au drepturi și obligații stabilite de lege, iar această activitate are ca scop constatarea la timp și în mod complet a infracțiunilor, precum și tragerea la răspundere penală a celor care le-au săvârșit, pentru respectarea ordinii de drept.
Dacă dreptul penal se ocupă de infracțiuni și pedepsele ce trebuie aplicate infractorilor, trebuie să cunoaștem și modul cum de la infracțiune se ajunge la pedeapsă, arătând care sunt organele competente, modul lor de lucru în vederea soluționării cauzelor penale, acest lucru făcându-se în cadrul procesului penal.
Secțiunea a II-a
Fazele procesului penal român
Procesul penal presupune o activitate judiciară complexă ce se desfășoară după numite reguli stricte stipulate de normele dreptului procesual penal.
Astfel, procesul penal se desfășoară pe parcursul unor etape necesare și succesive care poartă denumirea de faze ale procesului penal.
Procesul penal cuprinde trei faze:
urmărirea penală,
judecata;
punerea în executare a hotărârilor judecătorești.
În faza de urmărire penală sunt cuprinse etapele cercetării penale și ale trimiterii în judecată. Prin activitățile întreprinse în această fază se identifică autorul infracțiunilor și se administrează probele în cauză în vederea trimiterii în judecată.
Aceste activități se îndeplinesc de către organele de cercetare penală și procuror prin actele procesuale și procedurale prescrise de lege. Instanța de judecată poate interveni în faza de urmărire penală potrivit noilor reglementări în a dispune efectuarea percheziției domiciliare (art. 100 C.pr.pen.), arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului (art. 146 și 148 C.pr.pen.), autorizarea interceptării și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor (art. 91 C.pr.pen.), poate soluționa potrivit art. 2781 plângerile împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată față de vechea reglementare în care avea atribuții numai în cazul prelungirii arestării preventive sau soluționării căilor de atac îndreptate împotriva unor măsuri procesuale.
Având în vedere cerințele impuse de aderarea la Uniunea Europeană au fost necesare aceste modificări ale Codului de procedură penală (Legea nr. 281/2003, OUG nr. 66/2003 și OUG nr. 109/2003) deoarece centrul de greutate era grefat pe faza premergătoare judecății, și anume urmărirea penală, fază în care datorită secretului unor activități de urmărire penală se putea ajunge la încălcări ale drepturilor și libertăților omului reglementate de Convenția Europeană de apărare a drepturilor și libertăților sale fundamentale, principii europene care au fost inserate și în noua Constituție revizuită (art. 23 referitor la libertatea individuală și art. 27 referitor la inviolabilitatea domiciliului).
În faza de judecată, după sesizarea instanței de judecată prin rechizitoriul procurorului sau prin plângere prealabilă se procedează la judecarea cauzei în fond și în căile de atac (dacă este cazul) de către instanța de judecată cu participarea procurorului. Această fază cuprinde toate activitățile ce se desfășoară de la sesizarea instanței până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.
Constituie faza principală a procesului penal și se desfășoară pe baza principiilor publicității, oralității, nemijlocirii și contradictioralității, principii importante pentru legislația europeană și aplicate cu strictețe de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Modificările care vor fi aduse în legătură cu proiectul noului Cod penal care împart infracțiunile în crime și delicte vor duce probabil și la înființarea curților cu jurați pentru judecarea infracțiunilor de gravitatea crimelor sau o procedură penală corespunzătoare unor asemenea infracțiuni.
Punerea în executare a hotărârilor penale reprezintă ultima fază a procesului penal prin care o hotărâre penală definitivă se pune în aplicare de către instanța de judecată (instanța de executare). După sesizarea organului de executare se încheie procesul penal; executarea propriu-zisă nu este reglementată de normele de procedură. Existența celor trei faze nu este obligatorie dacă intervin cauze care să înlăture aptitudinea funcțională a urmăririi penale sau se pronunță achitarea inculpatului.
Secțiunea a III-a
Principiile specifice fazei de judecată
ca etapă a procesului penal
Dintre regulile fundamentale ale judecății un rol deosebit au mai ales câteva principii.
1. Principiul nemijlocirii -nemijlocirea procesuală constituie o cerință complexă a activității judiciare, care capătă materializări în diverse laturi ale unora dintre principiile procesului penal.
Pentru a se evita abordarea deosebit de complexă a nemijlocirii procesuale ne vom referi numai la două dintre aspectele sale mai implicate în activitatea judiciară.
– organele judiciare trebuie să stăruie în obținerea contactului direct cu întregul material probator și perceperea nemijlocită a elementelor de natură să influențeze soluționarea cauzei. În acest scop urmează să ia legătura personal cu făptuitorul, să asculte nemijlocit martorii, să perceapă direct mijloacele materiale de probă, să ia contact direct cu experții.
– organele judiciare au obligația să încerce stabilirea faptelor în așa fel încât între izvorul probelor și cel care înregistrează informațiile să existe cât mai puține verigi intermediare. Aceasta impune să se caute pe cât posibil sursele primare ale probelor. Va avea întâietate martorul ocular celui de a doua mână; se va prefera originalul unui înscris copiei acestuia.
Un aspect important al nemijlocirii în cursul judecății este cunoscut în doctrină sub denumirea de unicitatea completului de judecată și continuitatea ședinței. Unicitatea completului de judecată presupune că același complet să judece cauza de la început până la sfârșit. Derogarea de la această regulă se admite numai cu respectarea a două condiții: menținerea aceluiași complet să nu fie posibilă; desfășurarea ședinței de judecată să nu fi depășit momentul începerii dezbaterilor. După începerea dezbaterilor orice schimbare a completului de judecată atrage reluarea de la început a dezbaterilor.
În sistemul nostru continuitatea ședinței reprezintă numai o recomandare, legea admițând amânări, fără a aduce limitări sau corective reluării judecății sau altor aspecte legate de nemijlocire. Există reglementări în unele legislații care cuprind din acest punct de vedere serioase limitări. De exemplu, în toate cauzele judecate în fața unor curți cu jurați ședințele trebuie să aibă un caracter de continuitate. În timpul întreruperii judecării unei cauze nu este admisă judecarea altor pricini de către același complet, iar în caz de amânare ședința se va relua de la început.
2. Publicitatea ședinței de judecată -potrivit articolului 126 din Constituție judecata se desfășoară în ședință publică, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.
Publicitate permite ca la judecată să asiste oricine, accesul persoanelor străine de cauză în sala de ședință nefiind îngrădit în nici un mod. Înseamnă că judecata -opus urmăriri penale, care are un caracter secret – se desfășoară cu ușile deschise. Cerința publicității este îndeplinită din moment ce accesul la ședință este liber, chiar dacă în timpul judecății nu s-au aflat în sală persoane străine de cele chemate în cauză.
Publicitatea dă conținut și eficiență realizării rolului educativ al procesului penal și asigură controlul opiniei publice asupra activității de justiție prin garantarea pentru cetățeni a posibilității participării la toate judecățile. În articolul 290 cod procedură penală se interzice asistența la judecată a minorilor sub 16 ani.
Publicitatea ședinței este obligatorie, nerespectarea dispozițiilor referitoare la aceasta constituind un motiv de nulitate absolută. Instanța are obligația să menționeze în hotărâre publicitatea și să motiveze dacă ședința a fost secretă. De asemenea, jurisprudența din orice țară pretinde ca în încheierea sau în p vedere serioase limitări. De exemplu, în toate cauzele judecate în fața unor curți cu jurați ședințele trebuie să aibă un caracter de continuitate. În timpul întreruperii judecării unei cauze nu este admisă judecarea altor pricini de către același complet, iar în caz de amânare ședința se va relua de la început.
2. Publicitatea ședinței de judecată -potrivit articolului 126 din Constituție judecata se desfășoară în ședință publică, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.
Publicitate permite ca la judecată să asiste oricine, accesul persoanelor străine de cauză în sala de ședință nefiind îngrădit în nici un mod. Înseamnă că judecata -opus urmăriri penale, care are un caracter secret – se desfășoară cu ușile deschise. Cerința publicității este îndeplinită din moment ce accesul la ședință este liber, chiar dacă în timpul judecății nu s-au aflat în sală persoane străine de cele chemate în cauză.
Publicitatea dă conținut și eficiență realizării rolului educativ al procesului penal și asigură controlul opiniei publice asupra activității de justiție prin garantarea pentru cetățeni a posibilității participării la toate judecățile. În articolul 290 cod procedură penală se interzice asistența la judecată a minorilor sub 16 ani.
Publicitatea ședinței este obligatorie, nerespectarea dispozițiilor referitoare la aceasta constituind un motiv de nulitate absolută. Instanța are obligația să menționeze în hotărâre publicitatea și să motiveze dacă ședința a fost secretă. De asemenea, jurisprudența din orice țară pretinde ca în încheierea sau în procesul verbal de ședință să se înscrie expres modul public sau secret în care a avut loc judecata.
Principiul publicității se referă numai la ședința de judecată nu și la alte activități ale judecății din afara ședinței, care sunt secrete sau publice, după caz. Astfel, deliberarea este secretă, fără nici o excepție, inclusiv în cauzele penale care s-au judecat în ședință publică; dimpotrivă, pronunțarea hotărârii este totdeauna publică, chiar în cauzele în care ședința s-a desfășurat în secret.
Pot apărea situații când desfășurarea publică a judecății ar putea aduce atingere unor interese legitime. În asemenea cazuri, instanța, la cererea procurorului, a părților sau din oficiu, declară ședința secretă pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a ei.
Potrivit articolului 290 alineat 2 se dispune ședință secretă dacă dezbaterea publică ar fi de natură a aduce atingere unor interese de stat, moralității, demnității sau vieții intime a unei persoane. Judecata se declară secretă în ședință publică după ascultarea părților prezente și a procurorului, când acesta participă la judecată. Legea a prevăzut persoanele care –în afara completului de judecată (grefierul și procurorul)- pot participa la o asemenea ședință: părțile, reprezentanții lor, apărătorii și celelalte persoane chemate de instanță în interesul cauzei.
3. Principiul oralității -este consacrat în articolul 289 cod procedură penală, în opoziție cu urmărirea penală, care se realizează în formă scrisă. Oralitatea înseamnă că întreaga desfășurare a ședinței de judecată este realizată sub formă orală. Inculpatul se ascultă oral, martorii dau declarații în formă orală, excepțiile se ridică pe această cale, mijloacele de probă sunt supuse verificării dezbaterii și abordării în acest fel, participanții la cauza penală își exprimă punctul de vedere cu privire la orice problemă în mod oral, iar concluziile se susțin, de asemenea, pe cale orală.
Oralitatea presupune un dialog permanent și viu cu privire la aspectele cauzei penale. Judecătorul este pus în situația de a percepe și aprecia elementele dezbaterii și probele de audit, în audiență, în prezența și sub controlul părților interesate.
Oralitatea este în puternică interdependență atât cu publicitatea cât și cu contradictorialitatea judecății. Fără oralitate, publicitatea rămâne o formă goală, lipsită e conținut, iar contradictorialitatea eficientă și operativă nu se poate realiza decât în formele orale.
Oralitatea nu exclude în timpul judecății forma scrisă, caracterul consemnator fiind de esența acestei ultime forme.
Nerespectarea oralității poate determina nulitatea hotărârii. Recunoașterea vinovăției de către inculpat nu îndreptățește instanța să nu audieze oral martorii ascultați în cursul urmăririi pe considerentul că procurorul și părțile declară că nu au de solicitat probe. Principiul se aplică în cursul oricărei judecăți, inclusiv în căile de atac extraordinare.
În sprijinul memoriei judecătorilor și pentru evitarea presupunerii de către părți că nu s-au reținut toate aspectele exprimate oral, legea dă posibilitatea depunerii unor concluzii scrise. Procurorul și părțile pot depune concluzii scrise chiar dacă nu au fost cerute de instanță.
Excepțiile la principiul oralității sunt minime și în toate legislațiile au o determinare care ține mai ales de două aspecte: înscrierea unei proceduri speciale pentru cauzele penale judecate în contumacie; existența unor norme derogatorii care permit unor persoane având anumite ranguri sau funcții să nu compară în proces, eventual să nu fie audiate ca martori decât în circumstanțe deosebite.
4. Contradictorialitatea ședinței de judecată -în procesul penal se conturează, de regulă, poziții și interese contrare. Pentru a garanta în egală măsură drepturile și interesele părților aflate în opoziție, codul de procedură penală a înscris în articolul 289 contradictorialitatea judecății.
Acest principiu este foarte complex și se manifestă pe multiple laturi dintre care cele mai însemnate sunt:
a) stabilirea poziției procesuale a părților cu drepturi egale, și interesele contrare, în așa fel încât să se realizeze egalitatea acestora, cu acordarea posibilității folosirii tuturor mijloacelor legale de opoziție față de punctele de vedere adverse;
b) separarea principalelor funcții procesuale, în așa fel încât apărarea, acuzarea și soluționarea cauzei penale să fie atribuite unor subiecți diferiți.
Contradictorialitatea presupune ca părțile să cunoască probele care se administrează în defavoarea lor, cu posibilitatea combaterii acestora și să ia act de toate activitățile îndreptate de adversari contra propriilor interese; de asemenea, ea conține dreptul de a replica tuturor susținerilor, argumentelor și punctelor de vedere care s-au manifestat în condiții de publicitate și oralitate.
O trăsătură importantă a contradictorialității, constă în faptul că părțile sunt prezente la judecată, putând administra probe și combate în mod liber pe cele ale adversarilor.
Contradictorialitatea se manifestă atât în raporturile dintre părți cât și în cele dintre părți și instanță.
Libertatea deplină a formulării tuturor învinuirilor pe baza unor probe legal administrate și posibilitatea susținerii oricăror argumente legitime în favoarea apărării reprezintă conținutul esențial al oricărei contradictorialități.
Sistemul nostru procesul penal este contradictoriu, fiindcă în desfășurarea lui se conturează două acțiuni paralele dar opuse: acțiunea de tragere la răspundere penală și cea contrară de apărare împotriva acesteia.
Contrarietatea dintre ele devine însă manifestă numai în faza de judecată pentru că aici se conjugă cu publicitatea, oralitatea, nemijlocirea și toate celelalte trăsături caracteristice acestei activități. După cum s-a arătat, urmărirea penală nu se caracterizează printr-o contradictorialitate expresă, remarcându-se cel mult anumite elemente ale unei asemenea contradictorialități.
CAPITOLUL II
PROBELE ȘI MIJLOACELE DE PROBĂ ÎN
PROCESUL PENAL
Secțiunea I
Noțiunea, importanța și clasificarea probelor în procesul
penal
1. Noțiune.
Procesul penal constituie un proces de cunoaștere, în care organul judiciar trebuie să ajungă la aflarea adevărului. În activitatea de stabilire a adevărului clementele care duc la realizarea cunoașterii sunt dovezile. Potrivit art. 62 C.pr.pen organul de urmărire și instanța au obligația lămuririi cauzei sub toate aspectele, pe bază de probe.
În limbajul juridic expresia de probă arc un înțeles deosebit de cuprinzător accepțiunea rezultând adesea numai din contextul exprimării. Într-un sens atât de larg, folosit mai ales de nespecialiști (sau de organele judiciare în contactul cu persoanele neavizate cu terminologia juridică științifică, în scopul de a se face mai ușor înțelese), termenul cuprinde atât proba în adevăratul său sens cât și mijloacele de probă, procedeele probatorii dar și unele concepte care au numai legătură cu probele. De pildă, partea declară că în susținerea afirmațiilor sale arc ca probă un înscris; judecătorul interesându-se de probele pe care Ic propune partea o întreabă dacă aceasta are martori etc.
În reglementarea legală conceptul nu poate fi atât de elastic ori lăsat la aprecierea celui care aplică norma juridică, în consecință, s-a ivit necesitatea ca noțiunea să fie definită chiar de lege. De aceea, în cod a fost explicit arătat sensul științific și legal al categoriei de probă.
Constituie probă orice clement de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei (art.63 C.pr.pen.).
Având în vedere importanța deosebită a probelor în soluționarea cauzelor penale, trebuie semnalat că în privința lor se poate reține cel puțin o dublă funcționalitate.
Din punct de vedere gnoseologic, proba constituie un instrument de cunoaștere prin intermediul căruia organul află adevărul. Fiecare împrejurare nouă reprezintă un instrument prin care se realizează procesul de cunoaștere, de apropiere treptată de adevăr, până la dezvăluirea sa completă.
Proba are și o funcționalitate în care se reflectă conținutul său etimologic propriu-zis de instrument de dovedire. Aceasta se manifestă pregnant în condițiile contradictorialității procesului, când părțile folosesc sau propun administrarea probelor în scopul dovedirii susținerilor și argumentărilor făcute. Proba este folosită în acest caz în scopul de a da un suport material, faptic, cererilor și concluziilor părților sau combaterii susținerilor adverse.
Probele sunt entități de fapt extraprocesuale (există în afara procesului penal) care privesc însă obiectul procesului (fapta și făptuitorul la care se referă cazul). Prin administrarea lor în desfășurarea procesului penal ele capătă caracter procesual.
2. Importanța probelor în cadrul procesului penal.
Rolul însemnat al probelor în administrarea justiției penale a determinat pe unii autori să afirme că întregul proces penal este dominat de problema probelor. O asemenea opinie pare justificată, deoarece, din momentul în care a fost declanșat procesul penal și până la soluționarea lui definitivă, toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor. Înfăptuirea justiției penale depinde, în principal, de sistemul probelor. Aceasta este și explicația pentru care, de-a lungul timpurilor, a existat o intensă preocupare pentru perfecționarea sistemelor de probațiune.
În istoria procesului penal pot fi distinse mai multe sisteme de probațiune, care corespund unor concepții diferite despre adevăr și despre posibilitatea cunoașterii lumii înconjurătoare. Sistemele de probațiune pot fi localizate în anumite epoci sau orânduiri sociale, ele reflectând atitudinea claselor sociale dominante față de modul de administrare a justiției.
În orânduirea sclavagistă întâlnim un sistem de probațiune empiric, caracterizat prin posibilitatea de a trage concluzii din orice probă, indiferent dacă aceasta este sau nu cea mai concludentă în cauză.
În orânduirea feudală, sistemul empiric este înlocuit cu cel religios, în care în vederea aflării adevărului, se recurge la „serviciile” divinității. Datele cu privire la rezolvarea cauzei erau „transmise” de divinitate prin intermediul duelului judiciar, al ordaliilor și al jurământului religios etc. Statul feudal centralizat a introdus sistemul probelor formale, în care valoarea probelor era aprioric stabilită. În acest sistem, probele erau tarifate dinainte, cei care soluționau cauza având doar sarcina de a respecta ierarhia probelor, fără vreo posibilitate de evaluare a forței lor de dovadă.
Mai târziu, sistemul formal era înlocuit cu sistemul sentimental și sistemul științific al probelor. În cadrul sistemului sentimental judecătorii au libertatea să aprecieze probele, ei luând în seamă numai pe acela care le inspiră certitudini asupra adevărului real.
Fundamentându-și teoriile privind aflarea adevărului pe concepții filosofice agnostice, unii juriști susțin teza aflării unui adevăr judiciar în procesul penal, ceea ce coincide cu un anumit grad de probabilitate în cunoașterea aspectelor cauzei penale, în acest fel certitudinea judiciară comportând, mod necesar, un anumit procent de nesiguranță.
În sistemul științific al probelor se folosesc tehnici noi, socotite eficiente în aflarea adevărului ca: narcoanaliza, detectorul de minciuni (foarte utilizat în S.U.A.). Unele dintre aceste metode științifice sunt socotite metode incorecte de administrarea probelor.
În dreptul nostru a fost adoptat principiul liberei aprecieri a probelor. În acest sistem probele nu au valoare mai dinainte stabilită (art. 63, alin. 2)
În procesul desfășurat potrivit legislației din România, fiecărei probe i se acordă importanța cuvenită în funcție de informațiile pe care acesta le aduce la aflarea adevărului în cauza penală.
3. Clasificarea probelor.
Probele pot fi clasificate după diverse criterii în literatura juridică neexistând un punct de vedere unitar în această privință. Probele pot fi împărțite în două după cum vin sau nu în sprijinul învinuirii, după obiect, după sursa din care provin, după raportul lor cu obiectul probațiunii și deci faptul principal care urmează a se dovedi etc.
Dintre diversele categorii de probe amintite în doctrină vom analiza în continuare următoarele: probele în acuzare și apărare, probele principale, secundare si incidentale, probele preexistente și survenite, probele imediate și mediate, probele directe și indirecte.
Probele în acuzare sunt acelea prin care se face dovada vinovăției învinuitului sau inculpatului sau a unui clement care contribuie la stabilirea vinovăției acestuia. Probele în acuzare sunt în defavoarea inculpatului sau învinuitului ele fiind administrate în vederea susținerii acuzării.
Probele în apărare sunt cele care dovedesc nevinovăția inculpatului, o vină mai redusă, o împrejurare care survine în favoarea acestuia. Probele în apărare sunt administrate în genere de apărare, dar pot fi administrate și de organele judiciare în baza rolului activ și a obligației aflării adevărului în cauză; aceste probe trebuie strânse, administrate și verificate din oficiu de către organele judiciare, independent de poziția apărării.
Calificarea după acest criteriu nu prezintă o rigurozitate științifică fiind posibil ca demarcația dintre aceste categorii să nu fie totdeauna netă, iar pe de altă parte o anumită categorie să se transforme în contrariul ei. Totuși clasificarea este menținută și amintită în mod constant în literatura de specialitate, datorită importanței sale din punct de vedere practic.
După obiect, probele se clasifică în principale, secundare și incidentale. Probele principale se referă la existența faptului imputat.
Probele secundare privesc împrejurările de natură a agrava sau a atenua vinovăția inculpatului.
Probele incidentale servesc la dovedirea unor excepții ridicate pe parcursul cauzei (de ex. temeinicia motivelor de recuzare invocate de către parte).
În raport de realitățile la care se referă, probele pot fi împărțite în: preexistente și survenite. Constituie o probă preexistentă o împrejurare de fapt care este anterioară săvârșirii infracțiunii cum ar fi de exemplu faptul că bigamul celei de-a doua căsătorii a mai fost legal căsătorit sau că funcționarul care a primit mită în legătură cu activitatea sa prestează această activitate în virtutea unui contract de muncă anterior încheiat etc.
Dimpotrivă, proba este survenită dacă se materializează într-o faptă produsă sau percepută în momentul comiterii infracțiunii sau chiar ulterior. De pildă, decesul victimei într-o cauză de omor constituie o asemenea probă întrucât împrejurarea a survenit cu ocazia săvârșirii faptei, rezultatul putându-se produce chiar ulterior.
Probele imediate (nemijlocite sau primare) sunt probe nederivate obținute din sursa originală.
Constituie o probă imediată declarația unui martor ocular care relatează faptele înregistrate prin simțuri proprii; originalul unui înscris este de asemenea o probă imediată.
Probele mediate (mijlocite sau secundare) nu provin direct de la izvorul probei, fiind obținute dintr-o sursă mai îndepărtată (din a doua mână sau uneori chiar pe o filieră mai lungă).
Clasificarea are în vedere gradul în care se aplică principiul nemijlocirii. Importanța practică constă în determinarea folosirii pe cit posibil a probelor imediate și în lipsă evitarea verigilor intermediare care ar fi impietat asupra nemijlocirii.
Probele directe dovedesc în mod direct faptul principal care formează obiectul pricinii penale, demonstrând ele singure vinovăția sau nevinovăția celui în cauză. Constituie probe directe prinderea în flagrant delict, stabilirea unui alibi, recunoașterea coroborată cu alte probe etc.
Probele indirecte nu pot dovedi prin ele însele vinovăția sau nevinovăția, reprezentând numai împrejurări cu ajutorul cărora se poate conchide asupra faptului principal. Sunt probe indirecte de exemplu: faptul că între infractor și victimă exista anterior o dușmănie, faptul că infractorul a fost văzut în apropierea locului săvârșirii infracțiunii, faptul că persoana bănuită nu are alibi etc.
Probele indirecte, denumite și indicii, luate singure nu pot duce la rezolvarea cauzei, pe când o singură probă directă dovedește vinovăția cuiva.
În practica judiciară folosirea probelor indirecte este foarte frecventă, pentru că modul ocult de săvârșire a infracțiunilor exclude deseori găsirea unor probe directe. Când în cauză există numai probe indirecte, acestea trebuie mânuite cu multă circumspecție și pricepere profesională, încât concluzia desprinsă să aibă putere de certitudine, iar legătura și armonia din lanțul indiciilor să excludă posibilitatea fundamentării altei versiuni.
Secțiunea a II-a
Scurt istoric
Concepțiile juridice referitoare la finalitatea și modul de folosire a probelor în procedura judiciară au evoluat mult manifestându-se variat în istoria procesului penal.
În procesul penal arhaic, de tip acuzatorial, concepțiile empirice și mistice, permiteau organului judiciar să interpreteze în modul cel mai liber și foarte arbitrar anumite probe, având chiar o esență sau explicație supranaturală, în care spiritul de dreptate și de echitate era transferat uneori pe seama „înțelepciunii și atotputerniciei divinității”. Istoria universală și românească a dreptului are nenumărate referiri la probe de genul ordaliilor, a duelului judiciar și a jurământului religios. Jurământul cu brazda pe cap sau instituția cojurătorilor cunoscute și îndelung folosite în vechiul drept românesc constituiau manifestări concrete a unor asemenea concepții juridice.
În procesul de tip inchizitorial teoria probelor formale, în care legea dădea diverselor probe o forță dinainte stabilită, făcea ca aspectele formale cantitative sau calitative să fie precumpănitoare și să determine anticipat soluționarea cauzei în conformitate cu concepțiile și interesele promovate prin norma juridică.
Astfel se explică reguli de drept care permiteau ca nobilul să fie crezut înaintea iobagului, clericul înaintea laicului, bărbatul înaintea femeii (inegalitatea sexelor fiind una dintre manifestările inegalității sociale) etc. În aceeași lumină trebuie înțeleasă ierarhizarea probelor care făcea din mărturisire regina probelor (proba probatissima), obținută de cele mai multe ori prin tortură sau alte procedee de constrângere ca și cuantificarea numerică a unor probe. Reguli de felul celor care susțineau lipsa de temei a declarațiilor unui singur martor (testis unus testis nulhis) sau a necesității dublării numărului de martori față de cei anteriori ascultați pentru a se dovedi contrariul (cum prevedeau pravilele românești din secolul XVII) se înscriau ca certe aspecte ale formalismului cantitativ.
În procesul penal modern legea nu tarifează în general probele dându-le o anumită putere probatorie sau grad de credibilitate, așa cum era tipic în teoria probelor formale. Totuși, în legislațiile actuale din numeroase state de drept există urme ale concepțiilor mai vechi, menținându-se în parte inegalitatea consacrată prin lege a unor probe (de exemplu, dispoziția potrivit căreia procesele verbale încheiate de anumite organe fac dovada până la înscrierea în fals ).
Dreptul procesual penal modern, descătușând organul judiciar de obligația respectării ierarhiei probelor stabilite prin lege, a introdus teoria liberei aprecieri a probelor.
Teoria liberei aprecieri a probelor, deși își găsește recunoaștere atât în reglementările statelor de tip totalitar sau autoritar cât și în celelalte legislații, este concepută și mai ales fundamentată teoretic în mod diferit.
Libera apreciere a probelor permite ca un organ judiciar care își formează o convingere să nu fie ținut vreodată de evaluarea dată probelor de către un alt organ judiciar. Aprecierile organelor de urmărire penală sau ale procurorului nu se impun judecătorului, după cum judecătorul din căile de atac nu este ținut de convingerea celui care a judecat în primă instanță ș. a. m. d.
Libera apreciere a probelor și-a găsit consacrare și în dreptul procesual penal est-european, inclusiv în cel din țara noastră.
Ceea ce diferenția atitudinea organului judiciar român ca și a altor organe din statele totalitare, era atitudinea sa de principiu, care nu putea fi decât în concordanță cu o anumită poziție ideologică conformă cu cerințele unei justiții aservite unui scop social-politic, manifest exprimat de lege.
Pentru a ne referi Ia normele române este semnificativ să evocăm dispozițiile înscrise anterior în art. 63 alin. 2 C.pr.pen., care obligau organul judiciar să-și formeze convingerea intimă, în așa fel încât în aceasta să se contureze o conștiință juridică „socialistă”, respectiv corespunzătoare intereselor „statului socialist”. Nu întâmplător în doctrina est-europeană s-au încercat în legătură cu așa-numita „conștiință juridică socialistă” diverse precizări.
Consecințele teoretico-principiale ale modului cum legislația și practica judiciară occidentală abordează libera apreciere a probelor se vădesc mai ales în poziția diferențiată pe care o impune însăși legea celor care își formează convingerea pe baza probelor.
În acest sens, există deosebire între modul liber în care funcționează această apreciere în cazul juraților de la instanțele criminale și ceilalți judecători de la instanțele corecționale și polițienești.
Jurații nu au obligația să motiveze în verdictul lor concluzia la care au ajuns, intima convingere funcționând deplin și modul în care probele au fost apreciate scăpând căilor de atac și oricărui control superior.
Spre deosebire de aceasta, judecătorii de la celelalte instanțe, deși au dreptul să aprecieze liber probele, trebuie să motiveze hotărârea adoptată indicând faptele pe care se bazează concluziile lor în așa fel încât instanțele superioare în cadrul procedurii de casare să poată controla legalitatea deciziilor.
Aplicarea cu caracter de generalitate a teoriei liberei aprecieri a probelor are în numeroase legislații unele restrângeri în cazurile când pentru anumite situații se admite sistemul probelor legale.
Legea permite ca procesele verbale încheiate în diverse domenii de către unii agenți constatatori să aibă o putere de dovadă prestabilită de lege și să nu poată fi înlăturată decât prin înscrierea în fals.
Secțiunea a III-a
Obiectul probațiunii
În desfășurarea procesului penal invocarea și propunerea de probe, admiterea și administrarea lor constituie un fascicol de acte procesuale care poartă denumirea de probatoriu.
Legea reglementează în detaliu atât conținutul cât și mecanismul probatoriului, incit acesta constituie elementul fundamentul care duce la aflarea adevărului în cauza penală și soluționarea procesului.
Cel puțin trei sunt aspectele mari care se implică în probatoriul realizat în procesul penal și acestea răspund în principiu la următoarele întrebări:
ce trebuie dovedit într-un proces pentru a se putea soluționa cauza;
cum trebuie să aducă aceste dovezi;
cum urmează a se proceda pentru ca aspectele faptice cuprinse în probă să producă efectele juridice corespunzătoare în urma reținerii lor ea adevărate de către organele judiciare.
Aceste aspecte cardinale ale oricărui probatoriu necesită analiza a trei probleme de bază care se referă la obiectul probațiunii și administrarea probelor.
Noțiunea de obiect al probațiunii. În vederea soluționării juste a cauzei penale este necesar să existe o delimitare a faptelor și împrejurărilor care urmează a se dovedi. Pentru limitarea lor în activitatea de dovedire o mare importanță are conceptul de obiect al probațiunii (thema probandum).
Intră în noțiunea de obiect al probațiunii toate faptele și împrejurările care trebuie dovedite în scopul rezolvării cauzei penale. Prin fapte, în sens de obiect al probațiunii, se înțeleg fenomenele lumii materiale; normele legale nu constituie obiect al probațiunii, deoarece organele judiciare sunt obligate să cunoască legea. La această regulă se pot ivi excepții în privința aplicării unor norme legale străine (de ex. potrivit art.520 C.pr.pen. dovadă că hotărârea a fost pronunțată de instanța competentă se face pe baza certificării autorității competente a statului străin).
Conținutul obiectului probațiunii nu trebuie confundat cu conținutul probei. Conținutul probei este ceea ce dă în vileag proba, adică datele informative sau elementele de informare pe care le procură proba (substantia probationis, factum probans). Conținutul probei urmează să corespundă obiectului probațiunii, trebuind să conducă într-o măsură oarecare la confirmarea sau infirmarea acesteia din urmă. În caz contrar nu există probe, ci numai aparența unei probe (de exemplu, un martor declară că nu știe nimic despre faptul asupra căruia este întrebat).
Faptele și împrejurările din cuprinsul obiectului probațiunii sunt de două feluri: fapte principale (res probandae) și fapte probatorii (res probantes).
Fapt principal al probațiunii îl constituie însăși obiectul procesului penal, adică infracțiunea care constituie temeiul tragerii la răspundere a inculpatului. Dacă, de exemplu, inculpatul se face vinovat de infracțiunea de furt împrejurarea că a fost prins noaptea de proprietar încercând să scoată din locuință lucrurile furate constituie un fapt principal. Faptul principal dovedit cu certitudine permite soluționarea cauzei penale, chiar dacă în obiectul probațiunii din acea cauză nu se conturează și alte aspecte de fapt.
Faptele probatorii se referă la împrejurări de fapt care nu sunt cuprinse în faptul principal, dar a căror demonstrare permite să se tragă concluzii cu privire la faptul principal. În cazul exemplului anterior pentru infracțiunea de furt numai împrejurarea sustragerii săvârșite în condițiile legii penale constituie un fapt principal, nu bunăoară și faptul că inculpatul a fost găsit asupra sa cu bunuri a căror proveniență nu o putea explica sau că a fost văzut de anumite persoane în noaptea infracțiunii, la o oră nepotrivită, cărând în mod suspect, un sac în preajma locuinței victimei. Aceste situații intră în obiectul probațiunii având legătură strânsă cu cauza respectivă însă ele constituie fapte probatorii a căror dovedire și reținere ca adevărate permit să se tragă concluzii cu privire la faptul principal.
Obiectul generic sau abstract al probațiunii poate fi determinat în componentele sale generale, pentru că oricât de variate ar fi cauzele și deci obiectul concret al probațiunii anumite elemente generice sunt prezente în orice activitate de dovedire. Astfel, fac parte din obiectul generic al probațiunii de regulă, următoarele împrejurări:
dovedirea faptelor care confirmă sau infirmă învinuirea; în acest sens urmează a se stabili în primul rând faptele referitoare la existența clementelor infracțiunii;
circumstanțele atenuante și agravante legale și judiciare de natură a influența gradul de responsabilitate al făptuitorului;
mobilul infracțiunii, chiar când nu este o trăsătură a conținutului infracțiunii; acesta poate constitui un element de apreciere a periculozității sociale a faptei;
datele personale care caracterizează pe inculpat și celelalte părți; pentru justa soluționare a cauzei trebuie să se cunoască profilul lor moral și atitudinea generală în societate;
urmările infracțiunii atât sub aspectul consecințelor civile ale daunei produse, cât și referitor la rezolvarea corectă a laturii penale; în numeroase cazuri, încadrarea juridică exactă a infracțiunii se face avându-se în vedere consecințele faptei (de ex. la infracțiunile de lovire și vătămare corporală – art. 180, 181,182 C.pen., avort -art. 185 alin. 3 și 4 C.pen., tâlhărie – art. 211 alin. 2 și 3, infracțiuni contra avutului public cu consecințe grave sau deosebit de grave art. 223 alin. 2 și 3 C.pen. etc;
faptele sau împrejurările care au determinat sau favorizat comiterea infracțiunii (de ex. în cazul unei infracțiuni Ia regimul circulației rutiere împrejurarea că locul periculos nu a fost marcat prin indicator corespunzător). Acestea pot să contribuie la aprecierea periculozității sociale a făptuitorului și au o importanță în special în activitatea de prevenire a infracțiunilor prin luarea măsurilor de înlăturare a situațiilor respective. Art. 202 C.pr.pen. prevede că organele de urmărire (obligația revine și instanțelor) trebuie să lămurească datele cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârșirea infracțiunii.
Datorită varietății sale infinite obiectul specific sau concret al probațiunii nu se poate determina decât în raport cu cazul particular dat. De aceea, din punctul de vedere al acestui obiect, urmează a se analiza alte aspecte, cum ar fi: modul în care într-un caz concret o faptă ajută în activitatea de dovedire, măsura în care o probă este admisibilă, concludentă sau utilă, ce fapte sau împrejurări nu mai trebuie dovedite ori există piedici în probarea acestora etc.
Analiza conținutului pe care îl are obiectul probațiunii s-a referit în cele de mai sus la latura penală a cauzei. Există însă fapte și împrejurări care trebuie dovedite în legătură cu latura civilă ori cu alte aspecte determinate de incidența unor instituții procesuale.
Cât privește despăgubirile civile intră în obiectul probațiunii faptele din care rezultă că paguba a fost produsă prin infracțiunea formând obiectul cauzei penale, natura și întinderea prejudiciului, valoarea sa, modalitatea de reparare a pagubei. În cazul reparării în natură trebuie dovedit că bunurile găsite la inculpat aparțin părții civile pentru a putea fi restituite; în cazul repunerii în situația anterioară, aceasta trebuie exact determinată prin probe; în cazul plății unui echivalent bănesc dovezile trebuie să lămurească dacă este mai adecvat ca aceasta să reprezinte o sumă globală ori una plătibilă periodic.
În privința rezolvării laturii civile a cauzei sunt incidente toate implicațiile și aspectele de drept civil propriu obiectului probațiunii într-o cauză civilă.
Oficialitatea acțiunii civile poate atrage pentru obiectul probațiunii incidențe neobișnuite în genere pentru materia civilă. De exemplu, obiectul probațiunii este circumscris de regulă limitelor acțiunii civile așa cum este determinat prin principiul disponibilității. Partea civilă trebuie să demonstreze prin probe că prejudiciul suferit este egal sau mai mare decât valoarea pretinsă prin acțiune. Or, în cazul exercitării din oficiu a acțiunii civile, organul judiciar este obligat să stabilească prin probe întinderea reală a prejudiciului și să nu oprească probatoriul când dovezile au atins limita cuantumului valoric pretins de partea civilă.
Nu orice problemă care trebuie dovedită în cursul unui proces penal urmează a se include în obiectul probațiunii, ci numai împrejurările având legătură cu rezolvarea litigiului și deci cu săvârșirea faptei penale.
Pentru rezolvarea procesului (și nu a cauzei) organul judiciar trebuie să administreze numeroase alte probe adiacente. De pildă, pentru a putea obliga părțile să suporte cheltuielile judiciare potrivit cu dispozițiile legii, întinderea acestor cheltuieli trebuie să fie dovedită. La fel, în cazul când organul de urmărire penală sau instanța va dispune suspendarea urmăririi penale ori a procesului penal trebuie să existe dovezi (în cazul acesta administrate exclusiv prin intermediul unei expertize medico-legale) că învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă.
Faptele auxiliare, similare și negative. Există fapte care nu intră direct în obiectul probațiunii dintr-o anumită cauză, pentru că nu se referă la dovedirea împrejurărilor cauzei respective, totuși sunt importante pentru tragerea unei concluzii în legătură cu probele administrate (de exemplu, faptele care probează falsitatea unui înscris cu care s-a dovedit ceva sau împrejurările care atestă reaua credință din depozițiile unui martor audiat în cauză). Acestea poartă denumirea de fapte auxiliare.
Fapte similare se numesc faptele care sunt asemănătoare celor care formează obiectul probațiunii într-o cauză, dar nu se află cu ele într-un raport de cauzalitate.
Faptele negative sunt împrejurări care nu s-au petrecut, nu s-au realizat sau sunt inexistente, și ele nu pot fi probate desigur în această modalitate, decât dacă sunt convertite în fapte pozitive.
Faptele negative pot fi dovedite dacă sunt limitate și determinate, aceasta permițând transformarea lor în fapte pozitive. De exemplu, se poate proba că cineva în anumite condiții de timp și loc, nu a efectuat o acțiune, prin dovedirea unui alibi, (situația prin care se demonstrează prezența cuiva într-un loc la un anumit moment). Faptele negative se dovedesc în acest caz prin fapte pozitive, care singure pot fi corelate cu împrejurarea negativă determinată.
Faptele negative nedeterminate nu pot fi dovedite niciodată datorită vastității lor pentru că nu dau posibilitatea unor corelații de referință. Astfel, este imposibil a se dovedi că cineva nu a folosit niciodată o armă de foc, că nu a condus vreodată un anumit vehicul, că nu a fost într-o anumită localitate etc. Faptele negative nedeterminate se exclud din obiectul probațiunii. Cu cât gradul de determinare a situației negative crește, cu atât sporește și posibilitatea ca împrejurarea respectivă să poată fi dovedită și să intre în anumite condiții în obiectul probațiunii într-o cauză.
Admisibilitatea, pertinența, concludenta și utilitatea probelor. În orice proces penal se pune problema de a se stabili dacă împrejurarea de fapt dată în vileag cu ajutorul probelor, altfel spus, obiectul probei, are sau nu corelație cu obiectul probațiunii în cauză și deci dacă faptele, datele și întâmplările concrete a căror dovedire se solicită sunt de natură a ajuta soluționarea cauzei. Această corelație se examinează din diferite puncte de vedere ridicând problema admisibilității, pertinenței, concludentei și utilității probelor.
În materie penală, în principiu este admisibilă orice probă, legea neprecizând măsura în care probele sunt sau nu admisibile.
Art. 67 C.pr.pen. prevede că părțile pot propune probe și cere administrarea lor, aceste cereri neputând fi respinse dacă proba este concludentă și utilă. Rezultă că proba este totdeauna admisibilă dacă este necesară pentru soluționarea cauzei. În procesul penal funcționează principiul libertății probelor. Acest principiu se manifestă pe de o parte sub aspectul libertății de a produce probe, în materie penală de regulă orice probă fiind admisibilă, pe de altă parte sub aspectul aprecierii acestora. Din punct de vedere al producerii probelor principiul cunoaște două categorii de limitări: limitări legale și limitări impuse de principiile generale. Dacă intervin asemenea limitări proba devine inadmisibilă.
O probă este inadmisibilă în măsura în care legea o interzice expres. De exemplu, potrivit art. 207 C.pr.pen. proba verității în cazul calomniei este admisibilă numai dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârșită pentru apărarea unui interes legitim. În celelalte cazuri proba verității este inadmisibilă.
Inadmisibilitatea unei probe în procesul penal poate decurge din contradicția ei cu cunoștințele științifice sau atitudinile morale ale organului judiciar. Nu se va admite de exemplu, dovedirea unor împrejurări despre care s-ar susține că sunt supranaturale, pentru că vin în contradicție cu explicațiile pe care știința le dă fenomenelor; nu se poate admite în procesul penal încercarea dovedirii caracterului moral al unei fapte care contrazice concepțiile noastre etice etc.
În orice alte situații respingerea ca inadmisibile a unor probe trebuie considerată greșită. Astfel, este nelegală respingerea cererii de a fi audiat un martor pe motiv că a fost prezent anterior la dezbateri ori că ar fi în dușmănie cu una din părți. Aceste împrejurări nu pot determina inadmisibilitatea probei, ci ar putea fi avute în vedere numai după administrare, cu ocazia aprecierii ei
Toate probele care au legătură cu procesul penal supus soluționării se numesc pertinente; cele care nu sunt într-o asemenea legătură cu cauza reprezintă în speță probe nepertinente. De pildă, nepertinentă este încercarea inculpatului de a dovedi modul în care și-a petrecut timpul înainte de săvârșirea infracțiunii și în mod concret că nu a participat la o petrecere. Totuși, chiar această împrejurare poate deveni pertinentă dacă inculpatul este implicat într-un accident de circulație în care ar fi învinuit de conducere în stare de ebrietate.
Nu este suficient ca o probă să aibă numai legătură cu pricina, fiind necesar ca ea să fie edificatoare având o anumită concludentă. Sunt probe concludente acelea care fiind esențiale în cauză, influențează asupra soluționării procesului. Probele care nu sunt edificatoare, întrucât nu determină în nici un fel soluția se numesc neconcludente. Orice probă concludentă este și pertinentă; nu orice probă pertinentă este însă și concludentă. De exemplu, relațiile personale, inclusiv cele de rudenie, dintre inculpat și persoana vătămată sunt totdeauna pertinente având legătură cu cauza, dar nu sunt și concludente în toate situațiile. Ele capătă însă o importanță deosebită în rezolvarea unor cauze unde relația de rudenie ar putea determina soluționarea cauzei în ce privește calificarea faptei (omor calificat – art. 175 lit. C.pen., incest- art. 203 C.pen., furt între rude – art. 210 C.pen. etc).
O probă concludentă deja administrată care determină convingerea organului judiciar nu mai trebuie dovedită devenind inutilă. De exemplu, în cazul unei infracțiuni flagrante cunoscută de un număr foarte mare de martori, cele declarate de ultimul martor care s-ar audia, deși ar avea toată concludenta, prezintă o anumită inutilitate. Constituie o probă utilă, proba concludentă care nu a fost administrată în asemenea condiții încât să formeze o convingere a organului judiciar. Invers, poate deveni inutilă o probă care deși concludentă a fost deja administrată.
Probele utile nu trebuie să exceadă o anumită limită de suficiență. Inutilitatea probei se manifestă gradat fiind cu atât mai sporită cu cât proba a fost administrată de mai multe ori peste limita necesară. Această limită se apreciază de organul judiciar în mod concret și de la caz la caz.
Pentru activitatea procesuală prezintă importanță dispozițiile din art. 67 și 68 C.pr.pen. potrivit cărora cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă, dacă proba este concludentă și utilă; admiterea sau respingerea cererii se face numai motivat.
În practică s-a decis, că dacă instanța a admis odată o probă, ea nu mai poate reveni asupra dispoziției decât dacă s-ar stabili că acea probă este neconcludentă, inutilă ori administrarea sa este imposibilă. Revenirea asupra probei admise nu se poate face decât cu arătarea cauzelor care o fac inutilă în cauză și asigurarea dreptului de apărare a inculpatului. Dacă din probele administrate rezultă că inculpatul a săvârșit infracțiunea imputată, deși acesta neagă comiterea faptei, instanța nu poate respinge probele solicitate în apărare, pe considerentul că administrarea lor ar fi inutilă.
Fapte care nu trebuie dovedite. Pot interveni în proces împrejurări a căror dovedire nu mai este necesară. Dispensa de probă poate fi determinată de diverse situații.
a) Existența unor prezumții legale înlătură, pentru cei care le invocă, necesitatea dovedirii faptului prezumat. De exemplu, cine invocă o împrejurare stabilită printr-o hotărâre judecătorească, nu are obligația de a dovedi că actul reflectă adevărul pe baza prezumției potrivit căreia „res judicata pro veritate habetur”.
Cel care invocă o prezumție relativă nu are obligația dovedirii faptei prezumate, se poate însă dovedi și contrariul. În cazul prezumțiilor absolute contra-dovada este inadmisibilă. (De exemplu, art. 99 C.pen. prezumă pe minorul sub 14 ani ca neavând discernământ; contra-dovada acestei împrejurări este interzisă).
Uneori în probatoriu pot fi folosite și prezumțiile judiciare sau simple cum se mai numesc. Acestea reprezintă consecințe logice trase de organul judiciar dintr-un ansamblu de stări și împrejurări cunoscute asupra existenței sau inexistenței împrejurării nedovedite. Prezumțiile judiciare nu constituie în mod obișnuit o dispensă de probă, folosirea lor urmând să fie limitată la situațiile când administrarea probelor pentru dovedirea anumitor împrejurări nu mai este posibilă. În practica judiciară s-a stabilit că prezumțiile pot uneori îndeplini o funcție echivalentă probei. De exemplu, s-a decis că simpla lipsă în gestiune nu constituie prin ea însăși dovada sustragerii întrucât ar duce la înlocuirea probelor care o dovedesc cu o prezumție simplă. Totuși, când se reține pe bază de probe că gestionarul a sustras prin acte repetate cea mai importantă parte a valorilor găsite lipsă, se poate admite pe baza prezumției judiciare că el și-a însușit și restul valorilor, daca această împrejurare nu se poate dovedi altfel. Inculpatul poate însă folosi orice probe prin care să combată învinuirea și să înlăture prezumția.
b) Faptele evidente și faptele notorii nu necesită depunerea unei activități probatorii. Evidența faptelor decurge de regulă din cunoașterea empirică pe baza unei îndelungate experiențe umane a unor legități sau fenomene obiective. Astfel, nu mai trebuie dovedit faptul că vara în jurul orei 7 seara este lumină, că lucrurile cad de sus în jos, că obiectele cu densitate mică plutesc etc.
Aceeași este situația în cazul faptelor notorii (notorium non est probandum). Notorietatea rezultă (din cunoașterea de către toată lumea sau de un cerc larg de persoane a unor împrejurări. De exemplu, în țara noastră toți știu că ziua de 1 ianuarie reprezentând începutul anului calendaristic nou este sărbătoare legală și se consideră zi nelucrătoare; în egală măsură sunt cunoscute culorile și dimensiunile bancnotelor aliate în circulație etc.
Există și fapte notorii cunoscute de un cerc mai restrâns de persoane al căror număr totuși mare poate varia în funcție de notorietatea faptului. De pildă, pentru sute de mii de persoane clin București locul grădinii Cișmigiu este de notorietate, după cum de notorietate este pentru un număr mult mai mic de locuitori ai unei comune unde se află căminul cultural din localitatea lor. Gradul de notorietate al unor împrejurări și deci dispensa dovedirii lor se apreciază de la caz la caz și în mod concret de organul judiciar în fața căruia se administrează probele.
c) Faptele necontestate de cel care participă în cauza penală nu trebuie de obicei dovedite. în proces, această regulă nu se concepe în mod absolut, întrucât organul judiciar, în virtutea rolului său activ, trebuie să stabilească adevărul și să-și formeze convingerea asupra veridicității faptelor. Dacă organul nu a ajuns la o asemenea convingere este obligat a stabili faptele pe bază de probe, pentru a evita luarea ca adevărată a unei împrejurări asupra căreia părțile eventual au convenit.
S-a pus problema dacă împrejurările cunoscute în mod direct de organele judiciare mai trebuie dovedite. Răspunsul este afirmativ, pentru că altfel s-ar putea ajunge la arbitrariu, neputându-se stabili pe baze obiective modul în care s-a format convingerea organului cu privire la faptele reținute, în scopul aprecierii obiective a celor percepute de un judecător în legătură cu o infracțiune, el trebuie ascultat ca martor, abținându-se de la judecarea cauzei. Acest punct de vedere se reflectă și în art. 44 C.pr.pen. prin declararea ca incompatibil a judecătorului care a fost martor în cauză.
Secțiunea a IV-a
Sarcina probațiunii
Se înțelege prin sarcina probațiunii (onus probandi) obligația administrării probelor în procesul penal. În procesul penal în România, organelor judiciare le revine sarcina administrării probelor. În practica instanțelor judecătorești din țara noastră se acordă o atenție deosebită acestui principiu.
Potrivit reglementărilor existente în alte legislații, organele judiciare nu au totdeauna obligația să administreze probele, de exemplu, în procesul penal de tip anglo-saxon, judecătorul are poziția unui arbitru care asistă doar la modul în care sunt administrate probele.
Legea (art. 65 alin 1) arată că sarcina administrării probelor revine organului de urmărire penală și instanței de judecată. Această sarcină este, de fapt, o obligație, deoarece, în baza art. 62, 202 alin. 1 și 2, art. 287, organele de urmărire penală și instanțele de judecată sunt obligate să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea cauzei penale sub toate aspectele, în vederea justei soluționări a acesteia. Organele judiciare penale adună probele atât în favoarea, cât și în defavoarea învinuitului sau inculpatului.
Făcând referire specială la sarcina administrării probelor în acuzare, subliniem că, pornind de la principiul că cel ce acuză este obligat să probeze (actori incubit probatio), procurorului și părții vătămate le revine sarcina administrării probelor în învinuire. Potrivit principiului amintit, procurorul are obligația de a manifesta o deosebită grijă în privința administrării probelor în acuzare și în apărare; superficialitatea în acuzare poate conduce la soluții neconcordante adevărului în cauzele penale. Beneficiind de prezumția de nevinovăție, în lipsa probelor de vinovăție, învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăția sa (art. 66 alin. 1).
În cazul în care există probe de vinovăție învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie (art. 66 alin2).
Sarcina probațiunii nu trebuie confundată cu propunerea de probe, care constă în posibilitatea pe care o au părțile din proces de a propune probe în vederea soluționării cauzei. În acest sens, în art. 67 se arată că în cursul procesului penal părțile pot propune probe și cere administrarea lor, probe pe care organele judiciare le pot admite sau respinge motivat.
În cazul în care părțile nu doresc sau nu știu să administreze probele în apărarea intereselor pe care le au în cauză, și asemenea probe există, sarcina probațiunii revine organelor judiciare. În realizarea sarcinii lor de a administra probele în procesul penal, organele judiciare trebuie să fie ajutate de către cei care cunosc probe sau dețin mijloace de probă. În acest sens, în art. 65 alin2 se arată că, la cererea organului de urmărire penală ori a instanței de judecată, orice persoană care cunoaște vreo probă sau deține vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoștință sau să le înfățișeze.
Întreaga procedură de administrare a probelor implică posibilitatea subiecților cu funcții procesuale distincte de a combate probele. Această atitudine prin care se exprimă dezacordul față de conținutul unei probe nu se mărginește la simpla negare a faptelor sau împrejurărilor ce rezultă din probe, ci presupune administrarea de probe contrare. Sub acest aspect, s-a statornicit de mult regula că cel ce afirmă este obligat să dovedească afirmația făcută (eius incubit probatio qui dicit, non qui negat).
În mod practic, probațiunea în cauză este epuizată în momentul în care organele judiciare și părțile consideră că nu mai au de administra probe. Dispozițiile legale consacră regula menționată mai sus.
Secțiunea a V-a
Aprecierea probelor
Aprecierea probelor este, după părerea noastră, unul dintre cele mai importante momente ale procesului penal, deoarece întregul volum de muncă depus de către organele de urmărire, instanțele judecătorești, cât și de către părțile din proces se concretizează în soluția ce va fi dată în urma acestei activități.
Aprecierea probelor se înfățișează ca rezultatul unui proces de cunoaștere a realității obiective, un rol deosebit în această operă de evaluare și estimare a realității (realitate exprimată prin probe) revenind convingerii organelor judiciare și cunoștinței lor juridice. Convingerea organelor judiciare apare ca rezultat al unui proces psihic prin care elementele de ordin obiectiv (probele) dau naștere unui sentiment de certitudine în legătură cu existența sau inexistența unei infracțiuni, existența sau inexistența vinovăției făptuitorului etc. În elaborarea noțiunii de convingere, în dreptul nostru se pornește de la concepția filosofică potrivit căreia lumea poate fi cunoscută, în opoziție cu alte opinii, care, în elaborarea conceptului de convingere, pornesc de la concepții filosofice agnostice potrivit cărora lumea este incognoscibilă, această teză transferată în procesul judiciar pledând pentru justificarea imposibilității cunoașterii adevărului.
Conștiința juridică este o formă a conștiinței sociale și ea cuprinde, in conținutul său ideile, sentimentele și volițiunile care au ca obiect dreptul și atitudinea față de drept. Constituind o reflectare activă a existentei sociale, prin funcțiile sale cunoaștere și apreciere, conștiința juridică contribuie la valorificarea exactă a realității obiective înfățișate în cauzele penale prin intermediul probelor.
În dreptul nostru funcționează principiul liberei aprecieri a probelor, concluzia la care ajung organele judiciare sprijinindu-se pe probe care nu au o valoare dinainte stabilită (art. 63 alin. 2). Potrivit acestei dispoziții, aprecierea fiecărei probe se face de către organul de urmărire penală și de către instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate. în scopul aflăm adevărului.
În conformitate cu principiul liberei aprecieri a probelor, orice infracțiune poate fi dovedită prin orice mijloace de probă prevăzute de lege dacă organul judiciar și-a format convingerea că a aflat adevărul în cauza penală.
CAPITOLUL III
Scurtă prezentare a mijloacelor de probă
Secțiunea I
Noțiunea și importanța mijloacelor de probă în procesul
penal
Informațiile pe care le furnizează o probă prin conținutul său nu pot fi administrate în procesul penal decât prin anumite mijloace prevăzute anume în Codul de procedură penală, care sunt denumite mijloace de probă.
Așa cum se poate observa, proba nu poate fi confundată cu mijlocul de probă, deoarece acesta din urmă constituie o cale legală prin care proba este administrată în procesul penal.
Din conținutul dispozițiilor art. 63 rezultă că mijloacele de probă sunt acele mijloace prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă, iar în literatura de specialitate sunt definite ca mijloace legale prin care se administrează probele sau mijloacele legale utilizate pentru dovedirea unui fapt. Toate aceste definiții corespund funcționalității pe care această instituție procesuală o are în cadrul aflării adevărului în cauzele penale.
Mijloacele de probă admise în legislația procesual penală română în vigoare sunt prevăzute limitativ în art. 64 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 14.11.1996, și anume: declarațiile învinuitului sau ale inculpatului, declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisurile, înregistrările video sau audio, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale și expertizele.
Actuala reglementare a mijloacelor de probă este superioară celei din Codul de procedură penală anterior pe de o parte, prin faptul că legea anterioară nu enumera limitativ mijloacele de probă, autonome, a unor procedee de probațiune, iar pe de altă parte, prin faptul că nu erau incluse în sistemul mijloacelor de probă declarațiile învinuitului sau inculpatului și nici declarațiile celorlalte părți din proces.
Actuala reglementare, conținând o enumerare limitativă a mijloacelor de probă, exclude posibilitatea reținerii altor mijloace sau procedee de investigație ca mijloace de probă distincte; mijloacele și procedeele de investigație tehnice puteau deveni, în anumite condiții, mijloace de probă ca înscrisuri ori ca mijloace materiale de probă:, iar în prezent ele sunt consacrate distinct. Aprecierea mijloacelor tehnice de investigație sau a procedeelor tehnice de investigație ca înscrisuri sau ca mijloace materiale de probă se făcea în funcție de natura înregistrărilor făcute. Bunăoară, banda de magnetofon care conținea relatările unei persoane care a fost ascultată ca martor nu constituia un mijloc material de probă, ci o parte integrantă a procesului-verbal în care sunt transcrise relatările înregistrate pe banda de magnetofon; în acest caz, procesul-verbal ca înscris constituia mijlocul de probă.
În cazul în care banda de magnetofon sau videomagnetofon fixa, prin înregistrare, urmele sonore ale împușcăturii, armării și percuției executate cu o armă de foc în procesul pregătirii ori săvârșirii unei infracțiuni, putea fi utilizată ca mijloc de probă în procesul penal. În prezent, fiecare mijloc de probă, în funcție de specificul său, își are procedeele sale de administrare.
Declarațiile martorilor pot fi obținute prin ascultare sau confruntare, sau prin înregistrare pe bandă de magnetofon. Înscrisurile și mijloacele materiale de probă au ca procedee de administrare ridicarea silită de obiecte și înscrisuri (art. 99), predarea obiectelor și înscrisurilor (art. 97), reținerea și predarea corespondenței și a înscrisurilor (art. 98) și percheziția (art. 100).
Funcționalitatea mijloacelor de probă în procesul penal relevă importanța deosebită a acestora la aflarea adevărului și, în final, la soluționarea cauzelor penale. Astfel, subliniind importanța modului de administrare a probelor în procesul penal, legiuitorul a prevăzut, în art. 64 alin. 2, că mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.
Paleta de garanții procesuale privind administrarea probelor (art. 68, art. 83, art. 85), instituțiile cu caracter de constrângere care pot fi aplicate celor care încalcă legea cu ocazia administrării probelor (art. 260 din C.p., art. 266 alin. 2 din C.p.) vădesc importanța acordată de lege probelor și mijloacelor lor de administrare în procesul penal.
Pentru analiză, înțelegem să grupăm mijloacele de probă în trei categorii, în funcție de procedeele comune de administrare a acestora: declarațiile părților și ale martorilor; înscrisuri și mijloace materiale de probă; rapoarte de constatări ale specialiștilor și de expertiză.
Secțiunea a II-a
Declarațiile părților și ale martorilor
1. Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului.
Pornind de la faptul că învinuitul sau inculpatul cunoaște cel mai bine împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea, legea (art. 64) a înscris declarațiile învinuitului sau ale inculpatului între mijloacele de probă în procesul penal.
Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului constituie un drept al acestuia, și nu o obligație (nemo tenetur edere contra se). Acest mijloc de probă are o dublă funcționalitate în procesul penal: pe de o parte, furnizează informațiile necesare aflării adevărului, iar pe de altă parte, constituie prima modalitate prin intermediul căreia cel ce urmează să fie tras la răspundere penală își exercită dreptul său de apărare.
Importanța acestui mijloc de probă este subliniată prin obligația pe care o au organele judiciare de a-l asculta pe învinuit sau inculpat în cele mai importante momente ale desfășurării procesului penal.
În prima fază a procesului penal, învinuitul este ascultat la începutul urmăririi penale (art. 70 alin 3 și art. 232) și la sfârșitul urmăririi penale, inculpatul este ascultat cu ocazia luării măsurii arestării, în cazul continuării cercetării după punerea în mișcare a acțiunii penale (art. 237), și cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală.
În faza de judecată, inculpatul este ascultat ori de câte ori este necesar (art. 323-325).
În timpul urmăririi penale, organul de cercetare penală va continua să instrumenteze cauza și fără a-l asculta pe inculpat, când acesta este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuiește în țară (art. 237 alin. 4). În faza de judecată, inculpatul nu este ascultat în cazul în care nu se prezintă, deși a fost legal citat (art. 291).
Încălcarea dispozițiilor legale privind ascultarea învinuitului sau inculpatului atrage sancțiunea nulității, deoarece prin aceasta este violat dreptul său de apărare.
Indiferent de conținutul declarației acestui subiect procesual (recunoaștere a faptei, negare a faptei etc), legea nu acordă o forță probantă deosebită acestui mijloc de probă, în art. 69 arătându-se că aceste declarații pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
2. Declarațiile părții vătămate, părții civile și ale părții
responsabile civilemnte.
Partea vătămată, partea civilă si partea responsabilă civilmente, fiind persoane care au cunoștință despre săvârșirea infracțiunii și despre făptuitor, pot fi ascultate în procesul penal în vederea administrării unor probe necesare rezolvării cauzei.
Importanța acordată acestor mijloace de probă este confirmată prin includerea lor în rândul celorlalte mijloace de probă, spre deosebire de Codul anterior, care nu reglementa ca mijloace de probă declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente.
Pentru a da eficiența cuvenită acestor mijloace de probă, dispozițiile care disciplinează desfășurarea urmăririi penale și a judecării cauzelor penale prevăd obligația organelor judiciare de a obține aceste declarații. Astfel, în art. 76 se arată că organul de urmărire sau instanță de judecată are obligația să cheme, spre a fi ascultate, persoana care a suferit o vătămare prin infracțiune (persoană care poate deveni vătămată și parte civilă), precum și persoana civilmente responsabilă.
3. Declarațiile martorilor.
În mod practic, nu există cauză penală în care, la aflarea adevărului, să nu-și aducă o contribuție esențială declarațiile martorilor, fapt ce a determinat pe unii autori să atribuie probei testimoniale în procesul penal caracterul de probă firească, inevitabilă, de instrument necesar de cunoaștere a împrejurărilor săvârșirii infracțiunilor. Din dorința de a sublinia importanța acestui mijloc de probă în procesul penal, unii autori au denumit martorii ca fiind „ochii și urechile justiției”.
Din considerente pe care nu ne propunem să le învederăm, proba cu martori constituie regula în procesul penal și excepția în procesul civil.
Definind martorul, legea (art. 78) arată că este persoana care are cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal.
În principiu, orice persoană fizică poate fi chemată ca martor în procesul penal, indiferent de starea sa fizică (orb, surd, mut) sau psihică, organele judiciare având posibilitatea să aprecieze care dintre aceste persoane sunt apte să furnizeze informații necesare rezolvării cauzelor penale. Anumite persoane nu pot avea calitatea de martor într-o anume cauză penală, datorită unor situații concrete legate de acea cauză.
Secțiunea a III-a
Înscrisurile și mijloacele materiale de probă
Potrivit art. 89, înscrisurile pot servi ca mijloace de probă dacă în conținutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.
În lumina reglementărilor aduse prin Legea nr. 281/2003, formularele în care urmează să se consemneze, în faza de urmărire penală, orice declarație, vor fi în prealabil înregistrate și înseriate, ca formulare cu regim special, iar după completare vor fi introduse în dosarul cauzei.
Sunt mijloace de probă scrisă numai acele înscrieri care, în conținutul lor, materializează un act de gândire și voință care are relevanță asupra faptelor sau împrejurărilor de fapt ce intră în cadrul obiectului probațiunii într-o anumită cauză penală. Pot constitui mijloace de probă, în acest sens, un jurnal personal al bănuitului în care sunt cuprinse date referitoare la săvârșirea infracțiunii, scrisorile de amenințare sau șantaj, scrisorile care emană de la soțul vinovat în cazul infracțiunii de adulter etc.
Nu constituie mijloace de probă scrisă, ci mijloace materiale de probă, înscrisurile care, prin aspectul lor exterior sau datorită locului unde au fost găsite, ajută la aflarea adevărului în cauza penală. Pot fi considerate mijloace materiale de probă, în acest sens, un înscris pe care se găsesc amprente digitale sau pete de sânge, un înscris (chitanță) pe numele victimei, ridicat cu ocazia percheziției de la persoana bănuită de săvârșirea infracțiunii etc.
Subliniem faptul că, în opinia noastră, intră în sfera înscrisurilor ca mijloace de probă numai acele obiecte pe care sunt marcate semnele scrierii fonetice. Așadar, în sensul legii penale, prin înscris nu se înțelege orice exprimare a gândirii într-un obiect material, ci numai exprimarea prin scris. Astfel înțeles sensul noțiunii „înscris”, considerăm că nu sunt cuprinse în această sferă schemele sau planșele și fotografiile, cum se susține în literatura de specialitate. Fotografiile, schemele sau planșele, în măsura în care nu conțin semnele scrierii fonetice, pot fi considerate mijloace materiale de probă.
Un loc deosebit în cadrul înscrisurilor ca mijloace de probă în procesul penal îl ocupă procesele-verbale. Prin proces-verbal în general, se înțelege acel înscris în care organele prevăzute de lege consemnează constatări făcute personal (propris sensibus). Din această definiție rezultă că procesul-verbal este privit ca mijloc de probă numai dacă faptele sunt constatate personal de către organul care-l întocmește. În cazul în care în procesul-verbal sunt consemnate relatările altei persoane (martor, învinuit), acesta nu mai este un mijloc de probă ca înscris, proba rezultând din declarația făcută de către martor sau învinuit.
Procesele-verbale, ca mijloace de probă în procesul penal, sunt încheiate de către organele de urmărire penală (art. 90,108,131) sau de către instanța de judecată (art. 90, 299).
Procesele-verbale, ca mijloace de probă în procesul penal pot fi încheiate și în afara procesului penal, de către alte organe decât cele judiciare penale, când legea arată în mod expres (art. 90 alin. 2). Astfel, potrivit art. 224 alin. 2 și 3, lucrătorii operativi ai Ministerului de Interne, anume desemnați, pot efectua acte premergătoare urmăririi penale și pot încheia procese-verbale cu privire la cele constatate. De asemenea, pot încheia procese-verbale și organele de constatare prevăzute de art. 214 și art. 215.
Procesele-verbale pot fi împărțite în două categorii, și anume: procese-verbale care au funcție probatorie pe fondul cauzei (bunăoară, procese-verbale de constatare a infracțiunilor) și procese-verbale prin care se dovedește efectuarea unor acte procedurale (percheziția, citația etc).
Procese-verbale, potrivit legii, (art. 91), trebuie să îndeplinească unele condiții de fond și formă.
Cu privire ca conținut, art. 91 alin. 1 arată că acestea trebuie să cuprindă: data și locul unde a fost încheiat, numele, prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți, când există; descrierea amănunțită a celor constatate, precum și a măsurilor luate; numele și prenumele, ocupația și adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecțiile și explicațiile acestora; mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
În privința condițiilor de formă, legea (art. 91 alin. 2) arată că procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de către cel care îl încheie, precum și de către martorii asistenți (când există) și de către persoanele la care se referă procesul-verbal. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune despre aceasta.
Neîndeplinirea condițiilor de fond și formă a proceselor-verbale poate conduce la nulitatea relativă sau la nulitatea absolută a acestora, în funcție de neregularitatea pe care o conțin. Astfel, în cazul în care procesul-verbal fost întocmit de către un organ necompetent, sancțiunea va fi nulitatea absolută prevăzută de art. 197 alin. 2; nulitatea procesului-verbal se pronunță numai dacă s-a creat vreuneia dintre părți o vătămare care nu ar putea fi înlăturată în alt mod.
Procesele-verbale, fiind înscrisuri oficiale în sensul art. 150 alin. 2 C.p., sunt sub protecția legii penale și, în consecință, nu pot fi falsificate, reținute sau distruse.
În lumina dispozițiilor art. 63 alin. 2, înscrisurile, ca și celelalte mijloace de probă, nu au valoare probatorie dinainte stabilită, ele fiind egale, ca putere de dovadă, cu celelalte mijloace de probă ce pot fi administrate în procesul penal.
Secțiunea a IV-a
Mijloacele materiale de probă
În cele mai multe cazuri, săvârșirea unei infracțiuni este marcată și prin urmele lăsate pe anumite obiecte la locul faptei, prin însăși lăsarea unor obiecte la locul săvârșirii infracțiunii sau în apropierea acestui loc.
Denumite și „martori muți” ai înfăptuirii justiției, mijloacele materiale de probă pot furniza uneori informații mai exacte decât martorii adevărați și nu ridică niciodată suspiciunile relei-credințe care poate fi întâlnită, uneori, la persoanele chemate ca martori.
Obiectele care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite, precum și orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului sunt, potrivit art. 94, mijloace materiale de probă. Potrivit art. 95, sunt, de asemenea, mijloace materiale de probă obiectele care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârșirea unei infracțiuni, precum și obiectele care sunt produsul infracțiunii. Dată fiind legătura strânsă pe care o au aceste categorii de obiecte cu săvârșirea infracțiunii, ele au fost denumite de legiuitori corpuri delicte.
În literatura de specialitate, mijloacele materiale de probă sunt denumite și probe materiale. Mijloacele materiale de probă au o importanță deosebită în rezolvarea cauzelor penale, ele furnizând uneori informații prețioase privind infracțiunea și autorul ei. Rolul și importanța mijloacelor materiale de probă sporesc o dată cu perfecționarea metodelor de cercetare criminalistică a urmelor infracțiunii. Uneori, cele mai neînsemnate obiecte (resturi de alimente și de cosmetice, resturi de lemn, resturi de metal, cioburi de sticlă etc.) pot conduce la deslușirea unor aspecte cu o pondere deosebită în aflarea adevărului. Având în vedere conținutul dispozițiilor art. 94 și 95, mijloacele materiale de probă pot fi cuprinse în patru grupe:
a) obiecte care au fost folosite sau au fost destinate să servească la comiterea infracțiunii (de exemplu, cuțitul de care s-a servit făptuitorul la săvârșirea omuciderii);
b) obiectele care sunt produsul infracțiunii (bunăoară, monede false, armele fabricate, alimente sau băuturi falsificate);
c) obiecte care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite (de pildă, hainele infractorului pe care se găsesc pete de sânge, înscrisul contrafăcut, în cazul falsului material);
d) orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului în cauza penală.
Pentru valorificarea în bune condițiuni a mijloacelor materiale de probă se impune a se proceda cu mare atenție atât în vederea depistării lor, cât și în vederea conservării și cercetării de laborator.
În acest sens, organele judiciare penale trebuie să procedeze cu mare grijă la cercetările ce se fac la locul săvârșirii infracțiunii pentru a descoperi și ridica obiecte materiale care pot fi folosite în vederea aflării adevărului în cauza penală.
Aceste mijloace de probă au și ele o forță de dovadă, ca orice mijloc de probă. Trebuie observat, însă că, uneori, mijloacele materiale de probă furnizează informații cu valoare probantă deosebită, care constituie în probe directe.
Secțiunea a V-a
Procedeele de descoperire și de ridicare a înscrisurilor
și a mijloacelor materiale de probă
1. Ridicarea de obiecte și înscrisuri.
Este posibil ca anumite obiecte sau înscrisuri ce pot servi ca mijloace de probă în procesul penal să se găsească în posesia unor persoane fizice sau juridice, cazuri în care organele judiciare trebuie să le ridice pentru folosirea lor la rezolvarea cauzelor penale. În acest sens, în art. 96 se arată că organul de urmărire penală sau instanța de judecată are obligația să ridice obiectele și înscrisurile ce pot servi ca mijloace de probă în procesul penal.
Actul procedural al ridicării de obiecte sau înscrisuri este o activitate care se deosebește de percheziție prin aceea că presupune cunoașterea atât a înscrisurilor sau a obiectelor care au legătură cu cauza penală, cât și a locului unde acestea se găsesc.
Obligația organelor judiciare de a ridica obiectele sau înscrisurile ce pot servi ca mijloace de probă în procesul penal este dublată de obligația de predare a unor asemenea înscrisuri și de către cei care le dețin. Astfel, în art. 97 alin. 1, se arată că orice persoană fizică sau juridică în posesia căreia se află un obiect sau înscris ce poate servi ca mijloc de probă este obligat să-l prezinte și să-l predea, sub luare de dovadă, organul de urmărire penală sau instanței de judecată, la cererea acestora.
Nerespectarea dispozițiilor legale privind predarea obiectelor și înscrisurilor poate impieta asupra bunei desfășurări a procesului penal și din acest considerent, legea (art. 99) prevede posibilitatea ridicării silite a acestora. Actul procesual al ridicării silite este, întotdeauna efectuat de către organele de urmărire penală, dispoziția privind efectuarea activității (actul procesual) putând aparține și instanței. În acest sens, în art. 99 se arată că organul de urmărire penală sau instanța de judecată dispune ridicarea silită a obiectelor și înscrisurilor, în cursul judecății dispoziția de ridicare silită comunicându-se procurorului care ia măsuri de aducere la îndeplinire prin organul de cercetare penală.
Menționăm că în cazul ridicării obiectului și înscrisurilor, trebuie respectate anumite reguli tactice.
2. Percheziția.
Consacrând inviolabilitatea domiciliului, noua Constituție, în art. 27 pct. 1 arată că: „Domiciliul și reședința sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori reședința unei persoane fără învoirea acesteia”. În anumite situații, prevăzute expres de lege, se poate pătrunde în domiciliul ori reședința unei persoane chiar fără învoirea acesteia (art. 27 pct. 2 din Constituție).
Articolul 8 paragraful 1 din C.E.D.O. stipulează că: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale”
Percheziția poate contribui la rezolvarea cauzelor penale prin obiectele și înscrisurile pe care le poate da la iveală și care pot avea relevanță în elucidarea unor aspecte ale cauzei penale.
În practică, efectuarea percheziției se poate impune în mod frecvent în cazul unor infracțiuni, a căror latură obiectelor se caracterizează prin elementul „deținere”.
Importanța percheziției ca procedeu de investigație a fost subliniată în literatura de specialitate, unde se arată că percheziția asigură procurarea unor probe indispensabile, iar uneori unice, pentru rezolvarea cauzei.
Potrivit art. 100, când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris, care are legătură cu rezolvarea cauzei, tăgăduiește existența sau deținerea acestora, precum și ori de câte ori este necesar pentru descoperirea și strângerea probelor, se poate dispune efectuarea unei percheziții.
Obiectele căutate prin percheziție sunt determinate de specificul infracțiunii ce face obiectul cauzei penale. Astfel, în cazul unei omucideri vor fi căutate obiectele folosite la săvârșirea acesteia, ca de exemplu: arma de foc, cuțitul etc.
Pentru ca percheziția să ducă la rezultatele scontate, se impun ca ea să aibă o anumită planificare și să fie realizată prin mijloace tehnice adecvate.
3. Cercetarea la fața locului.
Între procedeele de descoperire și ridicare a mijloacelor de probă un loc deosebit îl ocupă cercetarea la locul săvârșirii infracțiunii. în contextul acestei instituții, prin locul faptei trebuie să se aibă în vedere atât sensul dat prin dispozițiile art. 30 alin. 4, cât și locul unde s-au descoperit urmele infracțiunii, ori în care s-au extins urmările ei.
Importanța acestui act procedural este relevantă prin obiectul său complex fixat în dispozițiile art. 129, unde se arată că se poate efectua această activitate când este necesar să se facă constatări și să se fixeze urmele infracțiunii, să se stabilească poziția și starea mijloacelor de probă și împrejurările în care infracțiunea a fost săvârșită.
În anumite cazuri, cercetarea la fața locului, pentru clarificarea anumitor împrejurări privind săvârșirea infracțiunii, poate implica ridicarea unor obiecte sau înscrisuri de la instituții sau persoane fizice sau efectuarea de percheziții.
Pentru ca cercetarea la fața locului să-și manifeste importanța decisivă pe care o are în opera de aflare a adevărului în cauzele penale, se impune ca organele judiciare care o efectuează să uzeze, în cele mai bune condiții, de tactica, metodica și tehnica descoperirii și fixării urmelor infracțiunii și să se folosească, la nevoie, de realizările tehnico-științifice cele mai noi.
4. Reconstituire.
Deși nu este un procedeu de descoperire și ridicare a înscrisurilor și mijloacelor materiale de probă, reconstituirea este tratată, totuși, în acest paragraf, deoarece are unele elemente comune cu cercetarea la fața locului, și anume: ambele acte procedurale se efectuează la locul infracțiunii și prin amândouă se urmărește (în condiții specifice) stabilirea împrejurărilor și condițiile în care fapta a fost săvârșită. De astfel, în literatura de specialitate, reconstituirea este considerată o formă auxiliară a cercetării locului săvârșirii faptei, având ca scop să verifice dacă faptele ce fac obiectul cercetării penale s-au putut săvârși într-o anumită formă concret individualizată în timp și spațiu.
Având în vedere faptul că prin reconstituire se imită modul de săvârșire a unei infracțiuni, trebuie precizat că nu se poate întreprinde o asemenea activitate procedurală dacă s-ar aduce atingere moralității publice sau dacă s-ar crea anumită stare de pericol pentru o anumită persoană.
Cu prilejul reconstituirii pot fi verificate ipotezele privind săvârșirea a infracțiunii, eliminându-se dintre acestea cele care nu sunt confirmate de actul reconstituirii. Prin reconstituire este posibilă obținerea de probe noi, nedescoperite anterior de către organele judiciare.
Reconstituirea nu trebuie confundată cu experimentul judiciar acesta din urmă fiind o metodă științifică de cercetare, folosită atât în cadrul reconstituirii, cât și în alte domenii. Bunăoară, în cadrul expertizei armelor de foc se poate face un experiment judiciar (trageri experimentale), pentru a se stabili, printre altele, modul de funcționare a armei sau posibilitatea declanșării accidentale a percuției etc..
Secțiunea a VII-a
Constatările tehnico-științifice, medico-legale și
expertizele
1. Constatările tehnico-științifice.
În anumite cauze penale, în vederea deslușirii unor aspecte care au o importanță majoră în aflarea adevărului, se impune ca organele judiciare penale să ceară concursul unor specialiști.
În mod frecvent, specialiștii chemați la rezolvarea cauzelor penale îi întâlnim în persoana experților. Se pot ivi însă situații în care prezența unor specialiști în cauza penală reclamă urgență, deoarece există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt. în asemenea cazuri, fiind necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate folosi cunoștințele unui specialist sau tehnician, dispunând, din oficiu sau la cerere, efectuarea unei constatări tehnico-științifice.
Constatarea tehnico-științifică se efectuează, de regulă, de către specialiști sau tehnicieni care funcționează în cadrul ori pe lângă instituția de care aparține organul de urmărire penală. Ea poate fi efectuată și de către specialiști sau tehnicieni care funcționează în cadrul altor organe.
Specialiștii care efectuează constatările tehnico-științifice nu au și nu își pot însuși atribuții ale organelor de urmărire penală sau ale organelor de control, ei trebuind să se limiteze la rezolvarea problemelor de strictă specialitate pe care le ridică rezolvarea cauzelor penale.
Pot fi întâlnite, în mod frecvent, constatările tehnico-științifice. bunăoară, în cazul accidentelor de circulație, pentru a se stabili poziția autovehiculelor, aderența părții carosabile, condițiile de vizibilitate etc. Sunt, de asemenea, necesare constatări tehnico-științifice, în mod frecvent, și în cazul infracțiunilor contra protecției muncii.
2. Constatările medico-legale.
În cazul unor infracțiuni îndreptate împotriva persoanei organele judiciare penale au nevoie de aportul unor specialiști care să lămurească anumite aspecte legate de fapte sau împrejurări de fapt cu relevanță asupra rezolvării cauzei penale.
Ca și constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale trebuie să fie efectuate într-un moment apropiat de momentul săvârșirii infracțiunii, altfel acestea putând rămâne fără obiect. Așa se și explică faptul că aceste acte procedurale se dispun, de regulă, numai în faza de urmărire penală. Ca o excepție de la această regulă, apreciem că, prin natura ei, exhumarea se poate face atât în timpul urmăririi penale, cât și în timpul judecății și chiar după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, într-o revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 392 lit. a (când s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute instanței la data soluționării cauzei).
De asemenea, constatările medico-legale, prin excepție, pot fi refăcute sau completate potrivit art. 115 alin. 2, în timpul fazei de judecată, dacă instanța apreciază că raportul medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise.
Cazurile în care pot fi efectuate constatări, medico-legale sunt prefigurate în dispozițiile art. 114, unde se arată că, în caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaște ori este suspectă sau când este necesară o examinare corporală, asupra învinuitului ori a persoanei vătămate pentru a constata pe corpul acestora existența urmelor infracțiunii, organul de urmărire penală poate dispune efectuarea unei constatări medico-legale și poate cere organului medico-legal, căruia îi revine competența potrivit legii, să efectueze această constatare.
Importanța constatării medico-legale ca mijloc de probă constă în aceea că furnizează organelor judiciare informații absolut necesare rezolvării cauzelor penale; uneori constatările medico-legale sunt indispensabile, deoarece numai cu ajutorul lor se poate face încadrarea judiciară a faptei. Astfel, încadrarea faptei în dispozițiile art. 180, 181 și 184 se face numai în raport cu durata îngrijirilor medicale cu privire la care se pronunță numai medicii legiști.
Constatările medico-legale se fac de către medici care funcționează în cadrul institutelor și serviciilor reglementate prin Ordonanța de urgență nr. 1/2000 ce a abrogat Decretul nr. 446/1966.
Consecventă principiului liberei aprecieri a probelor, legislația noastră nu acordă o forță probantă privilegiată acestor mijloace de probă, ele făcând dovadă prin coroborarea cu celelalte probe din dosarul penal.
Având în vedere că aceste acte procedurale sunt efectuate de către specialiști care dovedesc respect față de adevăr și obiectivitate științifică, ele produc, de regulă, încredere în exactitatea concluziilor pe care le conțin.
Este posibil ca, uneori, aceste mijloace de probă să nu reflecte realitatea, fie datorită lipsurilor în pregătire, fie datorită altor cauze și, în consecință, valoarea lor probatorie este validată prin apreciere în întreg ansamblul probelor din cauză.
2. Expertizele.
Complexitatea problemelor ce se pot ivi în rezolvarea unor cauze penale reclamă, uneori, prezența unor specialiști din cele mai diverse domenii de activitate. Necesitatea de a apela la concursul unor oameni cu pregătire profesională, alta decât cea juridică, pentru a elucida aspecte care aparțin diverselor ramuri ale științei a fost subliniată în numeroase lucrări de specialitate.
În condițiile evoluției științei și tehnicii, expertiza ca mijloc de probă capătă o importanță deosebită, deoarece sporesc posibilitățile pe care specialiștii din diverse ramuri de activitate le au de a se pronunța asupra celor mai dificile probleme pe care le ridică anumite cauze penale. În literatura juridică se evidențiază faptul că evoluția științei și progresul tehnicii caracterizează, în sfera dreptului, epoca pe cere o trăim drept perioadă de etalare științifică a probelor.
În legislația noastră procesual penală se arată că în cazurile în care, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoștințele unui expert, organul de urmărire penală ori instanța de judecată poate dispune, la cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize (art. 116).
Expertizele ca mijloace de probă au numeroase puncte comune cu constatările tehnico-științifice și medico-legale, dar, în același timp, prezintă multe deosebiri.
În ceea ce privește asemănările dintre cele două categorii de mijloace de probă, menționăm că și unele și celelalte sunt efectuate de către specialiști din diverse ramuri de activitate, obiectul constatărilor și expertizelor fiind fixat de organele judiciare, iar concluziile specialiștilor fiind cuprinse într-un raport etc.
În privința deosebirilor, subliniem, mai întâi, faptul că toate constatările tehnico-științifice si medico-legale se fac de urgență, adică într-un moment foarte apropiat săvârșirii infracțiunii, cerință pe care nu o întâlnim în cazul expertizelor.
O altă deosebire constă în aceea că toate constatările tehnico-științifice și medico-legale pot fi dispuse numai în faza de urmărire penală, pe când expertizele se pot face și în faza de judecată; de asemenea, în timp ce în cazul constatărilor tehnico-științifice și medico-legale specialiștii se rezumă la consemnarea și cercetarea mai puțin aprofundată a situațiilor ce Ie revin spre rezolvare, în cazul expertizelor are loc o investigare în cele mai mici detalii – uneori, chiar exhaustivă – a elementelor care fac obiectul expertizei.
Cadrul legal privind efectuarea expertizelor este dat de Ordonanța de urgență nr. 2/2000, referitoare la expertizele judiciare și extrajudiciare.
Deși este un mijloc de probă, în care sunt expuse opiniile unor specialiști cu privire Ia anumite aspecte de care depinde rezolvarea cauzelor penale expertiza nu are o forță probantă deosebită față de a celorlalte mijloace de probă. În consecință, conform art. 63 alin. 2, aprecierea expertizelor se face prin prisma examinării tuturor probelor administrate în cauză. Pentru formarea unei convingerii temeinice, organele judiciare trebuie să dispună de toate elementele necesare pentru aprecierea justeței concluziilor raportului de expertiză. Ca atare, concluziile neargumentate ale unor expertize nu pot constitui temeiul convingerii instanței și deci a soluției date în cauză, impunându-se completarea acesteia, ori, după caz efectuarea unei noi expertize. În cazul în care aceeași cauză au fost efectuate două sau mai multe expertize, instanța trebuie să se oprească la aceea dintre expertize pe care o consideră mai fundamentată sub aspect științific, mai concordantă cu realitatea și, bineînțeles, care se coordonează cu probele din dosar.
În cazul expertizelor medico-legale și al altor acte medico-legale care ajung la concluzii contradictorii, acestea pot fi trimise spre avizare Comisiei superioare medico-legale, care poate aviza în totalitate sau parțial concluziile uneia dintre ele, putând formula anumite precizări sau completări. În cazul în care concluziile actelor medicale nu pot fi avizate, Comisia superioară medico-legală recomandă refacerea totală sau parțială a lucrărilor, formulând propuneri în acest sens sau concluzii proprii.
Sunt anumite instituții care mijlocesc administrarea probelor (comisia rogatorie și delegarea) sau garantează că anumite acte procedurale, privite ca procedee speciale de administrare a probelor, s-au efectuat cu respectarea legii (martori asistenți).
Comisia rogatorie și delegarea pot fi folosite atât pentru ascultarea martorilor, cât și pentru cercetarea la fața locului, ridicarea de obiecte sau înscrisuri sau percheziție.
Instituția martorilor asistenți poate fi întâlnită atât la cercetarea la fața locului, cât și la ridicarea de obiecte sau înscrisuri, percheziție și reconstituire.
Secțiunea a VIII-a
Alte instituții legate de administrarea probelor în
procesul penal
1. Comisia rogatorie.
Termenul de comisie rogatorie semnifică, de fapt, o procedură utilizată pentru administrarea unor probe sau efectuarea unor acte procedurale procedurale de către un alt organ decât cel care instrumentează cauza penală.
Prin folosirea acestei instituții se renunță la nemijlocirea administrării probelor în favoarea operativității în procesul penal și cu consecințe directe asupra reducerii cheltuielilor judiciare în cauzele penale.
Subliniem că recurgerea la serviciile comisiei rogatorii se constituie ca o excepție în activitatea organelor judiciare penale, acestea folosind-o numai în situațiile în care nu au posibilitatea să efectueze personal un anumit act procedural.
Comisia rogatorie se efectuează de către un organ judiciar egal în grad cu organul judiciar care instrumentează cauza și cu aceeași competență funcțională și materială (bunăoară, o judecătorie solicită unei alte judecătorii să efectueze, prin comisie rogatorie, ascultarea unui martor). Aspectul diferențial existent între organul care are cauza spre rezolvare și cel care efectuează un act prin comisie rogatorie îl constituie raza teritorială în care acestea își desfășoară activitatea.
A. Condițiile în care poate fi dispusă o comisie rogatorie și actele ce pot face obiectul acesteia.
Potrivit art. 132, comisia rogatorie poate fi folosită de către organele judiciare penale când acestea nu au posibilitatea să efectueze un anumit act procedural. Deși legea nu precizează, considerăm că se poate apela la o comisie rogatorie când actul procedural trebuie efectuat într-un loc situat la distanță mare de sediul organului judiciar care instrumentează cauza penală sau când un martor se află Ia o distanță mare de sediul organului judiciar care trebuie să-i declarația.
Pot face obiectul comisiei rogatorii numai actele procedurale cum sunt: ascultarea unui martor, cercetarea la fața locului, ridicarea de obiecte sau înscrisuri, percheziția etc.
Nu pot face obiectul comisiei rogatorii actele sau, măsurile procesuale cum sunt: punerea în mișcare a acțiunii penale; luarea măsurilor de prevenție; încuviințarea de probatorii, precum și dispunerea celorlalte acte procesule sau măsuri procesuale.
Sunt și anumite acte procedurale care nu pot face obiectul comisiei rogatorii, și anume, ascultarea învinuitului sau inculpatului, deoarece aceasta constituie și o modalitate de exercitare a dreptului de apărare.
B. Procedura de efectuare a comisiei rogatorii.
Potrivit art. 133, organul de urmărire penală dispune comisia rogatorie prin rezoluție, iar instanța de judecată prin încheiere. Pentru ca să fie realizat în bune condiții obiectul comisiei rogatorii, organul judiciar care o solicită trebuie să trimită celui care urmează să efectueze actul procedural toate lămuririle referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul comisiei rogatorii, iar în cazul când trebuie să fie ascultată o persoană, trebuie să fie arătate și întrebările ce urmează să i se pună.
Organul de urmărire penală sau instanța de judecată care efectuează comisia rogatorie poate pune și alte întrebări, dacă necesitatea acestora rezultă în cursul ascultării.
Potrivit legii (art. 134), părțile au anumite drepturi în cazul comisiei rogatorii. Astfel, când comisia rogatorie s-a dispus de către, instanța de judecată, părțile pot formula în fața acesteia întrebări care vor fi transmise instanței egale în grad ce urmează a efectua comisia rogatorie. Totodată, oricare dintre părți poate cere să fie citată la efectuarea comisiei rogatorii (art. 134 alin. 2).
În vederea garantării dreptului de apărare, când inculpatul este arestat instanța care urmează a efectua comisia rogatorie dispune desemnarea unui apărător din oficiu, care îl va reprezenta. Ca urmare, în situația în care instanța a efectuat comisia rogatorie în lipsa inculpatului arestat, și fără să-l reprezinte, hotărârea pronunțată este lovită de nulitatea absolută, potrivit art. 197, alin. 2.
2. Delegarea.
Delegarea, ca și comisia rogatorie, constituie o procedură folosită pentru administrarea unor probe sau efectuarea unor acte procedurale cu distincția că activitatea ce face obiectul delegării este realizată, potrivit legii (art. 135 alin. 1), de către un organ inferior celui care are cauza penală spre rezolvare (bunăoară, procurorul de la parchetul de pe lângă tribunal poate delega procurorul de la un parchet de pe lângă o judecătorie să audieze un martor); potrivit art. 217 alin. 2, în cauzele penale în care urmărirea se efectuează de către procuror, acesta poate dispune ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele Poliției din alte localități decât cea în care se află sediul parchetului.
O altă deosebire între comisia rogatorie și delegare constă în aceea că un organ judiciar poate da delegație unui alt organ judiciar, chiar dacă nu este corespunzător ca funcție procesuală, situat în sfera altor organe decât aceea în care se află organul care instrumentează cauza. Astfel, instanța poate delega pe procuror să ia măsuri în vederea refacerii sau completării raportului de constatare tehnico-științifică sau medico-legală (art. 115 alin. 3).
Dispozițiile care reglementează comisia rogatorie în privința condițiilor pi dispunerea comisiei rogatorii, conținutul comisiei rogatorii, drepturile părții cazul comisiei rogatorii se aplică în mod corespunzător și în caz de delega
3. Martorii asistenți.
Motivul care ne-a determinat să tratăm instituția martorilor asistenți în finalul acestei secțiuni este acela că aceste persoane, care au calitatea de garanți ai efectuării, potrivit legii, a unor activități procedurale, pot fi prezente la marea majoritate a procedeelor de probațiune analizate mai înainte.
Astfel, martorii asistenți îi întâlnim la: percheziție și la ridicarea de obiecte sau înscrisuri (art. 104 alin. 3); cercetarea la fața locului (art. 129 alin. 2); reconstituire (art. 130 alin 2 combinat cu alin. 3).
De asemenea, martorii asistenți sunt implicați în comisia rogatorie și delegare ori de câte ori sunt efectuate actele procedurale care impun prezența unor asemenea persoane. Bunăoară, organul care a primit comisia rogatorie efectuând o percheziție sau o cercetare la fața locului va proceda potrivit dispozițiilor care disciplinează aceste acte procedurale și deci va desfășura activitatea în prezența martorilor asistenți.
Așa cum rezultă din cele arătate mai sus, martorii asistenți sunt garanți care atestă că rezultatul și modul desfășurării unei activități procesuale este cel consemnat în procesul-verbal întocmit.
Martorii asistenți sunt, de regulă, persoane care nu au cunoștință despre faptele sau împrejurările care fac obiectul probațiunii în cauza penală.
Potrivit art. 92, numărul martorilor asistenți trebuie să fie de cel puțin doi.
Având în vedere natura și importanța actelor procedurale care se efectuează în prezența martorilor asistenți, legea (art. 91 alin. 2) prevede că nu pot fi martori asistenți minorii sub 14 ani, persoanele interesate în cauză și cei care fac parte din aceeași unitate cu organul care efectuează actul procedural.
Pentru a se crea posibilitatea verificării celor constatate de către organele judiciare cu ocazia efectuării actului procedural (percheziție, cercetare la fața locul etc), legea (art. 93) prevede unele dispoziții privind stabilirea identității martorilor asistenți. Astfel, în textul de lege menționat se arată că organele în care procedează la efectuarea unui act procedural în prezența martorilor asistenți este obligat să constate și să consemneze în procesul verbal pe care îl încheie date privind identitatea martorilor asistenți, menționând și observațiile pe care aceștia au fost invitați să le facă cu privire la cele constatate și la desfășurarea operațiilor la care asistă.
CAPITOLUL IV
Interceptările și înregistrările audio video
Secțiunea I
Precizări prealabile
Atât în România, cât și pe plan mondial, instituții fundamentale ale statului, organele de urmărire penală, instanțele de judecată precum și părțile, în conformitate cu prevederile legislației în vigoare, pentru stabilirea adevărului cu privire la existența sau-inexistența unei infracțiuni, la persoana care a săvârșit-o și gradul de vinovăție al acesteia, precum și la lămurirea unor împrejurări sau date necesare pentru justa soluționare a unei cauze, solicită frecvent efectuarea de expertize criminalistice de autentificare a înregistrărilor audio, de filtrare a zgomotelor și de identificare a persoanelor pe baza vocii și vorbirii înregistrate pe diferite suporturi magnetice. Este dificil de prezentat o listă completă a infracțiunilor pentru dovedirea cărora se poate solicita expertizarea unei înregistrări audio, dar având în vedere rolul prioritar al comunicării orale față de comunicarea în scris, se poate deduce rolul îndeplinit de actul vorbirii în cadrul procesului de emitere, transmitere și recepționare a mesajului vocal în oricare din fazele unei infracțiuni.
Dintre infracțiunile ce se săvârșesc în mod frecvent și pe cale orală, se disting cele de amenințare, șantaj, insultă, ofensă, ultraj, propuneri indecente, trafic de influență, dare și luare de mită, corupție, denunțare calomnioasă, mărturie mincinoasă, precum și cele de amenințare la adresa siguranței naționale, al căror obiect îl constituie ansamblul de relații sociale, ale căror existență, formare și dezvoltare sunt determinate de normele ce trebuie îndeplinite pentru apărarea drepturilor omului, drepturilor persoanei la demnitate sau la ocrotirea autorității statului și instituțiilor sale fundamentale.
Sediul actual al materiei se află în Secțiunea V1 din Titlul III, capitolul II din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificată prin art. I, pct. 47 din Legea nr. 281/2003, publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003.
Reglementarea în discuție a intrat în vigoare la data de 1 iulie 2003 și s-a pus în aplicare la data de 1 ianuarie 2004, conform art. XI din Legea nr. 281/2003.
Sub aspect funcțional, ca regulă competența aparține instanței de judecată (art. 91 alin. 1 din Codul de procedură penală).
Cu titlu de excepție, competența aparține parchetului (în caz de urgență, când întârzierea obținerii autorizării ar aduce grave prejudicii activității de urmărire, conform art. 91 alin. 2 din Codul de procedură penală).
Modificarea adusă prin Legea nr. 281/2003 ridică problema corelației dintre dispozițiile Codului de procedură penala și cele ale Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, mai precis dacă de la 1 ianuarie 2004 își mențin valabilitatea dispozițiile art. 13 și următoarele din susmenționata lege.
În ce ne privește, suntem de părere că răspunsul nu poate fi decât negativ, sens în care invocăm următoarele argumente:
art. X din Legea nr. 281/2003, potrivit căruia: „Ori de câte ori alte legi prevăd dispoziții referitoare la dispunerea de către procuror (…) a interceptării
și înregistrării convorbirilor (…) se aplică, în mod corespunzător, dispozițiile prevăzute în art. I din prezenta lege”;
exigențele juridice europene în perspectiva integrării în Uniunea Europeană;
consacrarea ca valori supreme și garantarea prin Constituția revizuită a „drepturilor și libertăților cetățenilor, precum și a liberei dezvoltări a personalității umane”, în plan superior, în acord cu reglementările europene.
Împrejurarea că art. 13 din Legea nr. 51/1991 folosește două noțiuni, respectiv „autorizarea efectuării unor acte” și „mandat”, iar Codul de procedură penală face vorbire doar de „autorizare”, nu poate justifica interpretarea că pentru acest „mandat” se păstrează competența procurorului.
Cele două noțiuni folosite de Legea nr. 51/1991 privesc o singură atribuție, anume aceea de „autorizare a efectuării unor acte” – și această autorizare este un act procesual (adică manifestare de voință prin care se dispune cu privire la atribuția conferită de lege). Mijlocul prin intermediul căruia se pune în lucrare „autorizarea” este „mandatul”, care reprezintă actul procedural specific.
Prin urmare, „mandatul” vizat nu are o existență de sine stătătoare, soarta sa depinzând de cea a „autorizației” prevăzută de același act normativ (și care, în prezent, are o nouă configurație și un nou regim juridic).
În plus, „autorizarea” din Legea nr. 51/1991 are un conținut mai larg, nelimitându-se la interceptarea și înregistrarea comunicațiilor, ci vizând și aspecte privind alte instituții juridice, cum ar fi „percheziția” și „reținerea și predarea corespondenței și a obiectelor”. Or, chiar cu privire la acestea, noua reglementare procesual penală consacră atribuții pentru instanța de judecată.
Competența materială și competența personală aparțin „instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță” (conform art. 91 alin. 1 din Codul de procedură penală).
Sub aspectul competenței materiale, pot să apară interpretări diferite în cazul infracțiunilor privind siguranța națională a României.
Astfel, potrivit art. 27 pct. 1 lit. c din Codul de procedură penală, tribunalul judecă în primă instanță „infracțiunile privind siguranța națională a României prevăzute în legi speciale”.
Art. 281 pct. 1 lit. a din Codul de procedură penală atribuie competența de primă instanță curții de apel în privința infracțiunilor prevăzute de Codul penal în art. 155-173 (adică a infracțiunilor contra siguranței statului).
Prin urmare, suntem în prezența a două noțiuni diferite „siguranța națională a României” și „siguranța statului”.
Analizând dispozițiile art. 1 din Legea nr. 51/1991, înclinăm să credem că ele au același conținut.
Art. 3 din legea menționată anterior prevede limitativ activitățile care constituie „amenințări la adresa siguranței naționale a României”. Evident, acestea țin de ilicitul penal, însă caracterul lor infracțional este conferit de actul normativ unde își au sediul și care le sancționează (în principal Codul penal – art. 155 și următoarele și, în subsidiar, legile speciale).
Pe cale de consecință, socotim că nu se poate susține valabil că Legea nr. 51/1991, ca act normativ special, prevede în art. 3 „infracțiuni privind siguranța națională a României”, caz în care competența în primă instanță ar aparține tribunalului.
Așadar, pentru „amenințările la adresa siguranței naționale a României” prevăzute de art. 3 din Legea 51/1991 și sancționate prin dispozițiile art. 155-173 din Codul penal, autorizarea interceptărilor cade în competența curții de apel.
Pentru alte „amenințări la adresa siguranței naționale” considerate „infracțiuni privind siguranța națională a României prevăzute în legi speciale” competența în materie aparține tribunalului.
Evident, în toate cazurile, nu trebuie ignorată competența personală, potrivit dispozițiilor procedurale.
Secțiunea a II-a
Interceptările și înregistrările audio
1. Generalități.
Articolul 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede că „orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului sau și a corespondenței sale”.
În alin. 2 sunt prevăzute excepțiile de la acest principiu, când este admis amestecul unei autorități în exercitarea acestui drept însă cu îndeplinirea următoarelor condiții.
A. Intervenția autorității să fie prevăzută de lege.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa că expresia „prevăzut de lege” înseamnă că amestecul trebuie să aibă o bază în dreptul intern, iar legea care se aplică să fie suficient de accesibilă cetățeanului și destul de precisă pentru a permite acestuia să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele comportării sale.
Această cerință implică și un anumit grad de protecție pe care legea națională trebuie să o ofere persoanelor împotriva amestecului arbitrar al autorităților publice în exercițiul drepturilor garantate. Legea trebuie să arate cu destulă claritate amploarea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în acest domeniu (categoriile de persoane susceptibile a fi puse sub ascultare judiciară, natura infracțiunilor, fixarea unei limite a duratei de interceptare, precauțiile de luat pentru a transmite intacte și complete înregistrările realizate, circumstanțele în care să se facă ștergerea sau distrugerea respectivelor benzi). Curtea a subliniat că trebuie supus unui control efectiv amestecul în dreptul unui individ și, în principiu, este de dorit ca acest control să fie încredințat unui judecător.
B. A doua condiție este ca intervenția autorității să fie necesară într-o societate democratică pentru apărarea unui scop legitim (securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția drepturilor și libertăților altora). Această condiție presupune și respectarea unei proporționalități între măsura dispusă de autoritate și scopul legitim apărat.
Legiuitorul român a trebuit să țină cont de aceste aspecte atunci când a modificat prevederile art. 911-915 C. pr. pen. prin Legea nr. 281/2003.
Pot fi interceptate și înregistrate convorbirile sau comunicările de orice fel deci atât cele directe, cât și cele făcute prin mijloacele de comunicare (telefon, fax, e-mail, scrisori, telegrame etc). Condițiile și modalitățile de efectuare a interceptărilor și înregistrărilor sunt aceleași pentru toate modurile de comunicare (art. 914 C.pr.pen.).
Interceptările și înregistrările pot fi audio sau video. Condițiile și modalitățile sunt aceleași pentru ambele feluri de interceptări și înregistrări, cu singura deosebire că înregistrările video nu trebuie redate întotdeauna în forma scrisă, ca în cazul celor audio (art. 915 C. pr. pen.), deoarece ultimele pot avea ca obiect nu numai convorbiri sau comunicări, ci și alte activități ale persoanelor înregistrate.
2. Condiții.
A. Autorizarea președintelui instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță. Apreciem că, deși legea nu prevede, autorizarea poate fi dată și de judecătorul desemnat de acesta, de vreme ce legea se referă la „autorizarea motivată a instanței”.
Autorizarea instanței se dă la cererea procurorului sau la cererea motivată a persoanei vătămate privind comunicările ce-i sunt adresate (art. 911 al. 6 C.pr.pen.). Desigur, și cererea procurorului trebuie motivată, deoarece instanța trebuie să verifice îndeplinirea condițiilor pentru interceptare.
Durata pentru care se dă autorizarea este de cel mult 30 de zile, putând fi prelungită pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile. Durata maximă a înregistrărilor autorizate este de 4 luni. Dacă motivele care au justificat autorizarea au încetat, măsurile dispuse de instanță vor fi ridicate imediat, chiar dacă nu a expirat durata pentru care au fost autorizate (art. 911 al. 5). Din formularea textului deducem că ridicarea măsurilor dispuse de instanță nu o poate face decât tot aceasta, bineînțeles după ce a fost informată că motivele care le-au justificat au încetat.
Autorizarea interceptării și a înregistrării convorbirilor sau comunicărilor se dă în camera de consiliu, prin încheiere motivată. încheierea trebuie să cuprindă indiciile concrete și faptele care justifică măsura, motivele pentru care măsura este indispensabilă aflării adevărului, persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii, perioada pentru care sunt autorizate interceptarea și înregistrarea. Ea nu este supusă vreunei căi de atac; deci, nu poate fi atacată de procuror în caz de respingere a cererii de autorizare.
Sunt două cazurile în care interceptarea și înregistrarea convorbirilor, comunicărilor sau imaginilor se face fără autorizarea instanței:
a) în caz de urgență, când întârzierea obținerii autorizării ar aduce grave prejudicii activității de urmărire. În aceste situații procurorul poate dispune, cu titlu provizoriu, prin ordonanță motivată, interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pe banda magnetică sau pe orice alt tip de suport, comunicând aceasta instanței imediat, dar nu mai târziu de 24 de ore. (art. 912 alin. 2).
Instanța trebuie să se pronunțe în cel mult 24 de ore asupra ordonanței procurorului și, dacă o confirmă și este necesar, va dispune autorizarea pe mai departe a interceptării și înregistrării. Dacă instanța nu confirmă ordonanța procurorului, ea trebuie să dispună încetarea de îndată a interceptărilor și înregistrărilor și distrugerea celor efectuate;
b. în cazul înregistrărilor prezentate de părți care pot servi ca mijloace de probă, dacă nu sunt interzise de lege (art. 916 al. 2). Apreciem că sunt interzise de lege înregistrările convorbirilor sau comunicărilor făcute persoanelor obligate la păstrarea secretului profesional care, conform art. 79 C.pr.pen., nu pot fi ascultate nici ca martor cu privire la faptele și împrejurările de care au luat cunoștință în exercițiul profesiei.
Conform art. 913 alin. ultim, înregistrarea convorbirilor dintre avocat și justițiabil nu poate fi folosită ca mijloc de probă. De altfel, în conformitate și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, aceste convorbiri sau comunicări nu pot fi interceptate și înregistrate nici cu autorizarea organului competent.
Dacă înregistrarea nu este interzisă de lege (și nu s-a dovedit a fi trucată), ea constituie mijloc de probă dacă este prezentată de părți, deși este făcută fără autorizarea organului competent și nu este certificată conform art. 913 C.pr.pen. Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate de părți trebuie să fie adresate acestora, deoarece dacă ar înregistra convorbiri între terțe persoane, ar intra sub incidența art. 195 C.pen. care incriminează violarea secretului corespondenței și ar fi interzisă de lege. Rațiunea pentru care nu mai este necesară autorizarea instanței pentru înregistrarea acestor convorbiri sau comunicări, prezentate de părți este tocmai aceea că nu are loc o violare a dreptului la respectarea corespondenței, de vreme ce înregistrarea se face de către sau cu acordul uneia din persoanele cu care se poartă corespondența sau convorbirea. Pentru același motiv, proba cu aceste înregistrări audio sau video nu se referă numai la infracțiunile enumerate în art. 911 al 2, ci poate fi administrată în cazul oricărei infracțiuni, dacă este pertinentă, concludentă și utilă.
B. A doua condiție pentru interceptarea sau înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor este să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni. Se poate recurge la interceptarea și înregistrarea comunicărilor, convorbirilor sau imaginilor dacă sunt date certe sau doar indicii, dar temeinice, privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni.
Spre deosebire de autorizarea perchezițiilor domiciliare, pentru care se cere ca urmărirea penală să fie începută, autorizarea interceptării și înregistrării convorbirilor, comunicărilor și imaginilor se poate dispune și în faza actelor premergătoare săvârșirii infracțiunii.
C. Infracțiunea pentru care există date sau indicii temeinice trebuie să fie o infracțiune pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu. În plus, aceasta trebuie să facă parte din categoriile de infracțiuni enumerate în art. 911 alin. 2 C.pr.pen.:
infracțiuni contra siguranței naționale, prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale;
infracțiuni de trafic de stupefiante;
trafic de arme;
trafic de persoane;
acte de terorism;
spălare de bani;
falsificare de monede sau alte valori;
infracțiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție;
alte infracțiuni grave care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace;
infracțiunile care se săvârșesc prin mijloace de comunicare telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicații.
Ultimele două categorii sunt destul de generale, ceea ce lasă loc unei largi aprecieri organelor judiciare.
D. Ultima condiție este ca interceptarea și înregistrarea să se impună pentru aflarea adevărului. Din formularea acestei condiții nu reiese că interceptarea și înregistrarea trebuie să fie singurele modalități de aflare a adevărului, ci numai că ele trebuie să fie necesare, să se impună pentru aflarea adevărului.
Art. 912 C.pr.pen. prevede că interceptările și înregistrările se fac personal de către procuror sau acesta poate dispune să fie efectuate de organul de cercetare. Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită potrivit Codului penal. Pentru asigurarea succesului operațiunii este normal ca aceasta să se desfășoare cu maximă discreție însă natura activității necesită și contribuția unor persoane specializate, care pot să nu facă parte din sistemul organelor judiciare. Dacă pentru organele judiciare se prezumă că știu de obligația de păstrare a secretului operațiunii și o respectă, pentru ceilalți participanți legiuitorul a prevăzut expres consecințele nerespectării acestor obligații.
Conform art. 912 alin. ultim, instanța dispune, până la terminarea urmăririi penale, aducerea la cunoștință, în scris, persoanelor ale căror convorbiri sau comunicări au fost înregistrate, datele la care s-au efectuat acestea. Deși înregistrarea se face de procuror sau organul de cercetare, legea a prevăzut această obligație în sarcina instanței, deoarece ea este cea care a dat autorizația. Apreciem că aducerea la cunoștință trebuie să se facă imediat după terminarea interceptării sau înregistrării, dacă nu se aduce atingere desfășurării urmăririi penale.
Despre efectuarea interceptărilor și înregistrărilor procurorul sau organul de cercetare penală întocmește un proces-verbal în care se menționează autorizația dată de instanță pentru efectuarea acestora, numărul sau numerele posturilor telefonice între care s-au purtat convorbirile, numele persoanelor care le-au purtat, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri în parte și numărul de ordine al benzii magnetice sau al oricărui alt tip de suport pe care se face imprimarea (art. 913 alin. 1 C.pr.pen.).
Convorbirile înregistrate sunt redate integral, în formă scrisă și se atașează la procesul-verbal. La procesul-verbal se atașează, de asemenea, banda magnetică sau orice alt tip de suport care conține înregistrarea convorbirii, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală.
Forma scrisă a convorbirilor înregistrate se certifică pentru autenticitate de către organul de cercetare penală și se verifică și contrasemnează de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. În cazul în care procurorul procedează la interceptări și înregistrări, certificarea pentru autenticitate se face de către acesta, iar verificarea și contrasemnarea de către procurorul ierarhic superior. Corespondențele în altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română prin intermediul unui interpret.
Procesul-verbal, banda magnetică sau orice alt tip de suport cu înregistrarea convorbirii și redarea scrisă a acesteia se înaintează instanței. După ce ascultă procurorul și părțile, instanța hotărăște care dintre informațiile culese prezintă interes în cercetarea și soluționarea cauzei, încheind un proces-verbal în acest sens. Convorbirile sau comunicările care conțin secrete de stat sau profesionale nu se menționează în procesul-verbal. Dacă săvârșirea unor infracțiuni are loc prin convorbiri sau comunicări care conțin secrete de stat, consemnarea se face în procese-verbale separate, iar prezentarea sau predarea se face în condiții care să asigure păstrarea secretului.
Banda magnetică sau orice alt tip de suport, însoțită de transcrierea integrală și copie de pe procesele-verbale, se păstrează la grefa instanței în locuri speciale, în plic sigilat. Instanța poate aproba, la cererea motivată a inculpatului, a părții civile sau a avocatului acestora, consultarea părților din înregistrare și din transcrierea integrală, depuse la grefă, care nu sunt consemnate în procesul-verbal Este vorba de convorbirile sau comunicările care conțin secrete de stat.
Instanța dispune prin încheiere distrugerea înregistrărilor care nu au fost folosite ca mijloace de probă în cauză. Socotim că este vorba de o încheiere purtând aceeași dată cu întocmirea procesului-verbal, prin care instanța hotărăște, după ascultarea procurorului și a părților, care dintre informațiile culese prezintă interes în cercetarea și soluționarea cauzei. Încheierea este dată în camera de consiliu, fără vreo cale de atac. Celelalte înregistrări vor fi păstrate până la arhivarea dosarului, care are loc la rămânerea definitivă a hotărârii. Legea nu permite deci păstrarea înregistrărilor după arhivarea dosarului, așa cum se păstrează celelalte mijloace de probă.
Conform art. 916 C.pr.pen., mijloacele de probă prevăzute în prezenta secțiune pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părților sau din oficiu. Legea nu prevede momentul până când poate fi cerută expertizarea, motiv pentru care apreciem că se aplică regulile comune pentru orice cerere privind mijloacele de probă.
Interceptările și înregistrările audio sau video sunt mijloace de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei (art. 63 C.pr.pen.).
Ele pot fi obținute și înainte de începerea urmăririi penale, în faza actelor premergătoare și, prin derogare de la art. 224 al. 3 C.pr.pen., pot constitui mijloc de probă în procesul penal, distinct de procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare. Aceasta, deoarece sunt obținute cu autorizarea instanței și au un grad ridicat de fidelitate față de faptele ce formează obiectul probațiunii. Eventualele deformări pot fi descoperite prin expertiză tehnică.
Interceptările realizate de către organele cu atribuții în domeniul siguranței naționale, în baza Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională, nu au aceeași natură juridică, ele nefiind mijloace de probă. Conform art. 13 din legea menționată, „situațiile prevăzute în art. 3 (care pun în pericol siguranța națională) constituie temei legal pentru a se solicita procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor acte, în scopul culegerii de informații, constând în… interceptarea comunicațiilor….”. Scopul interceptării comunicațiilor este deci culegerea de informații. Același articol prevedea că actul de autorizare se emite de către procurori anume desemnați de procurorul general al României însă acest text a fost abrogat prin art X din Legea nr. 281/2003, conform căruia „ori de câte ori alte legi prevăd dispoziții referitoare la dispunerea de către procuror a…, interceptării și înregistrării convorbirilor, … se aplică, în mod corespunzător, dispozițiile prevăzute în art. I din prezenta lege” (Codul de procedură penală).
Secțiunea a III-a
Înregistrările de imagini și alte înregistrări
Art. 914 extinde procedura examinată mai sus (4.2.), atât în ceea ce privește condițiile cât și modalitățile de efectuare a interceptărilor și înregistrărilor, și în cazul înregistrării de convorbiri efectuate prin alte mijloace de telecomunicație, autorizate în condițiile legii.
Art. 915 stipulează că aceleași reguli sunt aplicabile și în cazul înregistrării de imagini, inclusiv procedura de certificare a acesteia, cu excepția redării în formă scrisă care poate fi sau nu posibilă, după caz.
Observăm că, deși Secțiunea V1 are denumirea de „Interceptările și înregistrările audio sau video”, art. 915 vizează orice înregistrare de imagini, deci și pe cele fotografiate.
Secțiunea a IV-a
Verificarea înregistrărilor audio sau de imagini
La cererea procurorului, a părților sau din oficiu, expertul trebuie să se pronunțe dacă înregistrarea audio în litigiu, administrată ca probă, este autentică, copie sau reprezintă o contrafacere. Fără o asemenea certitudine, formulată ca urmare a examinării științifice a înregistrării, aceasta nu poate fi acceptată ca probă.
Obiectul expertizei de autentificare a înregistrărilor audio pe suport magnetic este de a stabili autenticitatea acestora, în cadrul expertizei urmând a se stabili dacă înregistrarea este autentică sau în timpul înregistrării reportofonul a fost oprit sau nu, dacă au fost șterse sunete, cuvinte sau propoziții, dacă au fost adăugate sunete, cuvinte, propoziții sau fraze rostite de aceleași persoane, sau este o copie.
Este foarte important pentru stabilirea adevărului ca organele de urmărire penală și instanțele de judecată să cunoască dacă pe o bandă magnetică audio s-a înregistrat discuția în litigiu în întregime sau numai fragmentar. Organele de urmărire penală și instanțele de judecată pot cere Institutului Național de Expertize Criminalistice să se pronunțe dacă înregistrarea audio în litigiu, administrată ca probă în procesul judiciar, este autentică. Fără o asemenea certitudine formată ca urmare a expertizării, o înregistrare audio nu poate fi acceptată ca mijloc material de probă.
În conformitate cu practica internațională cu privire la înregistrările audio și video pe bandă magnetică, întrebarea care se pune experților (de către organele de urmărire penală, instanțele de judecată sau părți) este: „înregistrarea audio (sau video) în litigiu este autentică?”. Conform prevederilor standardului AES27-1996, o înregistrare audio pe suport magnetic este autentică dacă:
a fost realizată simultan cu evenimentele acustice conținute pe aceasta și nu reprezintă o copie;
nu conține eventuale intervenții (ștersături, inserări, intercalări de cuvinte, fraze sau alte elemente de contrafacere);
a fost realizată cu echipamentul tehnic prezentat de partea ce a efectuat înregistrarea.
Operațiunile tehnice de stabilire a autenticității („certificarea pentru autenticitate”) înregistrărilor audio pe suport magnetic se realizează în conformitate cu prevederile standardului AES43-2000 și constau în: analiza integrității fizice a benzii magnetice, analiza formei de undă și a spectrogramelor semnalelor audio înregistrate, precum și a caracteristicilor tehnice ale echipamentului utilizat la înregistrarea acestora.
În literatura de specialitate, „înregistrarea originală” reprezintă mediul sau suportul fizic pe care au fost înregistrate evenimentele acustice originale. Pe plan internațional, opiniile experților în domeniu sunt convergente și standardizate în privința „înregistrărilor audio autentice” și „înregistrărilor audio originale”, cele din urmă putând fi declarate autentice doar prin intermediul unei expertize care are ca obiect stabilirea autenticității acestora. De asemenea, conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, o înregistrare originală reprezintă întâiul exemplar care a servit sau poate servi drept bază pentru copii sau multiplicări și care prin autentificare are o valoare reală, de necontestat.
În România, Codul de Procedură Penală prevede atașarea la dosar a „casetei sau rolei care conține înregistrarea convorbirii, în original”. În litera și spiritul celor prezentate mai sus, o înregistrare originală poate avea o valoare reală, de necontestat, doar prin intermediul unei expertize de autentificare.
Dintr-o casetă audio ce conține pe bandă magnetică o înregistrare autentică sau originală (conform celor prezentate anterior), se pot:
obține copii (sau multiplicări);
realiza alte casete audio care să conțină fragmente considerate relevante din cadrul celei autentice, fără a exista intenția de a induce în eroare;
produce alte casete audio care să conțină fragmente din cadrul celei autentice, cu scopul de a induce în eroare;
înregistra casete audio cu elemente clasice de contrafacere (editări, voci sintetizate, ștergeri și inserări, inversări de cuvinte sau expresii etc), de asemenea cu scopul de a induce în eroare.
Practica internațională prevede ca în cadrul concluziilor raportului pe care expertul îl întocmește, să se precizeze dacă:
„înregistrarea audio expertizată este autentică”;
„înregistrarea audio expertizată nu este autentică” sau
„nu se poate stabili autenticitatea înregistrării audio”.
De asemenea se recomandă a nu se utiliza concluziile probabile, fiind de preferat uneori ca acestea să fie înlocuite cu „nu se poate stabili autenticitatea înregistrării audio”. Posibilitățile tehnice de modificare a unei înregistrări audio pe suport magnetic sunt vaste, iar tehnica de calcul permite intervenția asupra unei înregistrări, elementele acestei intervenții fiind uneori greu de identificat, în plus, un raport de expertiză în cadrul căruia să fie prezentate detaliat toate posibilitățile tehnice reale prin intermediul cărora s-a putut obține un element de montaj, inserare, editare etc. prezent în înregistrarea audio s-ar putea transforma ușor într-un manual de falsificare și contrafacere a înregistrărilor audio. Acesta este motivul pentru care pe plan mondial nu există o literatură vastă în domeniu.
În general, o concluzie prin care o înregistrare audio sau video să fie declarată falsă sau falsificată nu se poate formula de către expert. Sarcina expertului este de a depista elemente de copiere sau modificare a conținutului unei înregistrări audio sau video, deoarece în cazul în care acestea există, în lipsa altor indicii, înregistrarea poate fi o copie, un fals sau doar un montaj ne-fraudulos.
Un moment major, cu implicații profunde atât în domeniul tehnicii criminalistice, cât și social și politic, îl reprezintă Afacerea Watergate. Pe data de 21 noiembrie 1973, judecătorul John J. Silica a fost informat despre ștergerea unui pasaj de 18 minute și 30 de secunde din cadrul unei înregistrări audio ce conținea o discuție din data de 20 iunie 1972 purtată între președintele american Richard M. Nixon și fostul șef de campanie electorală H. R. Haldeman. Cu scopul de a verifica integritatea și autenticitatea înregistrării, judecătorul Sirica a dispus înființarea unei comisii tehnice formate din șase membri: Richard H. Boit (președinte al Board of Boit Beranek and Newman Inc.), Franklin S. Cooper (președinte și director al Departamentului Cercetare la Haskins Laboratories), James L. Flanagan (director al Departamentului Cercetări Acustice din cadrul Bell Laboratories), John G. McKnight (consultant și vice-președinte al Engineering for Magnetic Reference Laboratory), Thomas G. Stockham (profesor de inginerie electrică la Departamentul de științe Informatice din cadrul Universității din Utah) și Mark R. Weiss (vicepreședinte pentru Cercetări Acustice la Federal Scientific Corporation) care să răspundă la următoarele întrebări:
A fost banda magnetică în litigiu înregistrată cu un magnetofon Sony8Q0B?;
Este banda magnetică în litigiu autentică?;
Conține banda magnetică în litigiu urme de tăieturi, îmbinări, inserări, ștergeri sau montaj audio?;
Dacă aceasta conține intervenții, cine, cum și când le-a efectuat?;
Ce reportofon/magnetofon a fost utilizat la ștergere?;
Poate fi recuperată informația de pe porțiunea ștearsă?
Raportul final al comisiei a fost înaintat judecătorului John J. Sirica la data de 31 mai 1974, și a concluzionat că:
banda magnetică analizată a fost înregistrată cu un magnetofon Sony 800B;
nu conține tăieturi, nu este montaj, nu este o copie;
conține o ștergere de aproximativ 18 minute și 30 de secunde efectuată cu un magnetofon Uher 5000.
Comisia nu a putut răspunde la întrebările cine, când și din ce motive a operat această ștergere. La 9 august 1974 Richard M. Nixon a devenit primul președinte american care a demisionat din funcție, iar la 8 septembrie 1974 președintele Gerald R. Ford și-a cerut oficial scuze în numele acestuia.
Dincolo de mutațiile politice majore ce au urmat Afacerii Watergate, rămâne ca moment de referință în istoria expertizelor judiciare audio setul de întrebări formulat de judecătorul Sirica acestei comisii tehnice. De o complexitate deosebită, aceste întrebări au reprezentat pentru următorii 25 de ani un ghid util pentru toți cei interesați să aducă în lumină adevărul despre autenticitatea înregistrărilor audio pe suport magnetic, ca etapă obligatorie, premergătoare expertizei vocii și vorbirii. Dezvoltarea tehnicii de calcul a permis diversificarea operațiunilor de intervenție asupra unei înregistrări audio/video, lista de întrebări formulată de judecătorul Sirica fiind în zilele noastre cel puțin depășită, iar în unele situații stârnind amuzamentul experților în domeniu.
Datorită vastei palete de tehnici de modificare a unei înregistrări audio, sarcina de a verifica eventualele intervenții, modul în care au fost realizate și prezentarea unei liste a acestora revine exclusiv experților, și nu organelor de urmărire penală, instanțelor de judecată sau părților, acestora revenindu-le doar sarcina de a întreba dacă „înregistrarea trimisă spre expertizare este autentică?”.
Secțiunea a V-a
Nulitatea probelor obținute ilegal
În prezent, textul art. 64 C.pr.pen. este completat cu un nou alineat (alineatul 2), introdus prin Legea nr. 281/2003, după care „nu pot fi folosite în proces mijloacele de probă obținute în mod ilegal”. Este adevărat că textul este destul de vag, fiind lăsat, aparent, la nivelul unui principiu, fără nici o consecință procesuală concretă și fără nici o sancțiune. Cu toate acestea, în virtutea noului text, credem că de aici înainte, pentru a asigura preeminența dreptului în materia probelor și a mijloacelor de probă, nu pot rămâne nesancționate probele „obținute în mod ilegal”. Astfel, dacă o probă a fost prezentată judecătorului, cu încălcarea dispozițiilor procedurale sau dacă o probă admisibilă, în principiu, în fața lui a făcut obiectul unei administrări neregulate, trebuie aplicate sancțiuni, cel puțin în anumite cazuri. Din multitudinea de sancțiuni aplicabile, cea mai importantă și cea mai eficace este invalidarea probei. Juriștii din Europa continentală vorbesc de nulitate și cei din common law de excludere (exclusionary rules).
Codurile de procedură penală moderne conțin adesea dezvoltări importante ale invalidității probei (de pildă, art. 170-174 C.pr.pen. francez, art. 118-123 C.pr.pen. portughez, art. 177-186 C.pr.pen. italian etc). Sub acest aspect, în general codurile socialiste sunt extrem de discrete asupra invalidității unei probe neregulate. De pildă, Codul chinez de procedură penală din anul 1980 nu cunoaște termenii de „nulitate” sau de „excludere”, iar doctrina nu face nici cea mai mică referire la aceste noțiuni. Este adevărat că este cunoscută o procedură de „control judiciar”, în virtutea căreia, de pildă, dacă o jurisdicție de grad superior descoperă o eroare” într-o decizie făcută de o jurisdicție inferioară, ea poate să rejudece cauza sau să caseze hotărârea și să trimită cauza judecătorului inferior pentru o nouă judecată. De asemenea, parchetul popular care descoperă „erorile” într-o judecată trebuie să prezinte un „apel de protecție”, care este un apel propriu parchetului.
În dreptul nostru, regula excluderii mijloacelor de probă neregulate, așa cum este enunțată de art. 64 alin. 2 C.pr.pen., se fundamentează pe Convenția europeană a drepturilor omului și pe principiile generale de drept, având, însă, puține șanse să fie acceptată de jurisprudență, în condițiile nemodificării corespunzătoare a art. 197 C.pr.pen., în materia nulităților. Ea este de natură să afecteze principiul libertății probei care, la noi, este departe de a fi absolut, față de enumerarea limitativă a mijloacelor de probă din cuprinsul alin. 1 al art. 64 C.pr.pen.
Mai mult, atunci când jurisdicția se găsește în imposibilitate de a verifica legalitatea mijloacelor de probă sau a condițiilor în care proba a fost obținută, ea este ținută să înlăture această probă, precum și toate actele care decurg din ea.
Ilegalitatea poate rezulta fie din mijlocul de probă însuși (de pildă, mărturisirea provocată sub efectul torturii), fie de condițiile în care a fost obținută sau a fost administrată proba (de pildă, ascultarea convorbirilor telefonice efectuate în cazurile în care legea nu o permite sau proba care nu a fost supusă dezbaterii contradictorii). În acest fel, ar putea fi excluse fie probele inadmisibile datorită condițiilor în care ele au fost obținute, fie, în fine, probele inadmisibile datorită condițiilor în care ele au fost administrate.
Din categoria probelor inadmisibile prin natura lor, am putea să cităm: mărturisirea obținută în urma utilizării violenței și îndeosebi a torturii sau a tratamentelor inumane ori degradante, expres prohibite de art. 3 al Convenției europene a drepturilor omului și de art. 68 alin. 1 C.pr.pen.; proba obținută prin violarea dreptului la tăcere (de pildă, informațiile obținute sub presiunea amenințării cu sancțiunile penale); utilizarea narco-analizei sau a hipnozei în privința unui inculpat; recurgerea la poligraf, denumit impropriu și „detectorul de minciuni”, în anchetele penale, în legătură cu acestea din urmă, trebuie să subliniem că dacă dreptul la tăcere recunoscut inculpatului se opune utilizării unor asemenea metode față de inculpat, din contră, nimic nu se opune a priori audierii unui martor dacă acesta consimte, sub hipnoză, bineînțeles sub rezerva valorii probante pe care judecătorul ar putea-o acorda unui astfel de mijloc de probă (de pildă, recurgerea la o asemenea metodă ar putea fi utilă pentru ca martorul să rememoreze un element material, cum ar fi numerele unei plăcuțe de înmatriculare). În privința poligrafului, jurisprudența s-a pronunțat adesea asupra admisibilității acestui mijloc, recurgând la această tehnică și, dacă este cazul, asupra valorii sale probante. Cu toate acestea, dacă rezultatele testului poligrafului ar putea constitui un indicator interesant pentru magistrați în orientarea anchetelor, suntem rezervați în ceea ce privește utilizarea rezultatelor testului ca mijloc de probă determinant sau autonom.
În continuare, se pune, însă, problema de a ști care este procedura de invalidare a mijloacelor de probă „obținute în mod ilegal”, în sensul art. 64 alin. 2 C.pr.pen., deoarece legea noastră nu cuprinde nici o prevedere specială în acest sens. Ceea ce este cert este că iregularitățile privind proba pot fi comise în oricare dintre fazele procesului penal. Pentru faza de judecată, soluțiile sunt neîndoielnice: părțile care înțeleg să se prevaleze de această nouă dispoziție legală o pot invoca pe calea unei excepții, în tot cursul judecății sau prin exercitarea unei căi de atac. Iregularitățile comise în timpul urmăririi penale dau loc, din contră, unor reguli procedurale particulare. Pentru analiza acestora, credem că trebuie să ținem seama de trăsăturile familiei romano-germanice, din care face parte și țara noastră, unde există o urmărire având, ca titular unic, Ministerul Public.
În acest fel, considerăm că, după modelul francez, care este cel mai apropiat de sistemul nostru, oricare din actorii procesului (ministerul public, persoana urmărită sau partea civilă ori partea responsabilă civilmente) ar putea invoca în fața procurorului, pe calea unei simple cereri sau a unui memoriu scris, caracterul ilegal al unor mijloace de probă. Același lucru s-ar putea realiza și pe calea unei plângeri în condițiile art. 275-278' C.pr.pen. în aceste cazuri, plângerea este, după caz, de competența procurorului ori a procurorului ierarhic superior sau, dimpotrivă, a instanței, după distincțiile făcute de lege și poate fi introdusă, în esență, de orice persoană, dacă prin aceasta s-a adus o vătămare a intereselor sale legitime. Sub acest aspect, se pune, firesc, întrebarea dacă o parte poate acționa atunci când nu pare să aibă un interes direct. De pildă, o iregularitate care lezează persoana urmărită poate fi invocată de partea civilă sau de ministerul public? În absența unei pronunțări a jurisprudenței, trebuie să spunem că, exceptând partea civilă, răspunsul ar trebui să fie afirmativ, deoarece, după părerea noastră, magistrații apără, înainte de toate, un interes general, fiind
de știut că sancționarea unei iregularități procedurale protejează acest interes. Mai mult, se poate spune că excluderea unui mijloc de probă ilegal este necesară pentru a proteja însăși integritatea sistemului judiciar (stricta legalitate menționată în art. 2 alin. 2 C.pr.pen.).
Totodată, cadrul circumscris de prevederile art. 301 C.pr.pen. permite, credem, verificarea de către instanță a legalității mijloacelor de probă obținute în timpul urmăririi penale, într-o procedură preliminară distinctă. În acest fel, textul alin. 1 al art. 301 C.pr.pen. prevede expres că „în cursul judecății, procurorul și oricare din părți pot formula cereri, ridica excepții și pune concluzii” iar art. 302 C.pr.pen. dispune că „instanța este obligata să pună în discuție cererile și excepțiile arătate în arț. 301 sau excepțiile ridicate din oficiu și să se pronunțe asupra lor prin încheiere motivată”. Or, o asemenea excepție ar putea-o constitui și aceea privind caracterul ilegal al unor mijloace de probă, care ar putea determina excluderea probei obținute în acest fel (în mod ilegal), având natura juridică a unei chestiuni preliminare și ținând seama de regula inutilizabilității ei, exprimată expres în cuprinsul art. 64 alin. 2 C.pr.pen.
În sprijinul acestei interpretări se poate invoca o regulă similară, cunoscută în Anglia, în Canada și în Statele Unite, după care o cerere de excludere a probei poate fi prezentată în timpul procesului, adică fie la începutul acestuia, fie în momentul în care se discută proba pretinsă a fi iregulată. În acest caz, judecătorul trebuie să decidă, de îndată, printr-o judecată separată, distinctă de judecata de culpabilitate. De pildă, în Statele Unite, se știe că între ancheta preliminară (preliminary examination) și procesul propriu-zis există o procedură preliminară destinată citirii acuzațiilor și cunoașterii atitudinii acuzatului, îndeosebi dacă acesta pledează vinovat și dacă înțelege să solicite excluderi de probe. Este vorba de stadiul în care acuzatul ar putea invoca o apărare de excludere (motion to suppress). După art. 12 din Regulile federale asupra probei, neprezentarea în acest moment a cererii de excludere constituie o renunțare la acest drept, renunțare de care Curtea poate totuși să-l elibereze pe acuzat, care va putea deci să acționeze și în timpul judecății. În această ipoteză, cererea va da loc, la fel, unei judecăți separate. În privința consecințelor excluderii mijloacelor de probă obținute în mod ilegal, la fel, legea nu prevede nimic particular, ceea ce înseamnă că domeniul aplicabil rămâne același, al regimului comun al nulităților, așa cum se desprinde din ansamblul prevederilor art. 197 C.pr.pen. În acest cadru, este posibil, însă, ca atunci când o probă este invalidată, neutilizarea ei să se întindă și asupra probelor recoltate ulterior. Totodată, în sistemul nostru, ilegalitatea sau iregulari- tatea mijloacelor de probă administrate în scopul sprijinirii acțiunii penale nu antrenează prin ele însele inadmisibilitatea urmăririlor dar pot să le submineze – fundamentul (de pildă, un asemenea efect ar putea să-l aibă provocarea polițienească, care viciază iremediabil urmăririle sau constatarea ilegală a faptelor de către agenții autorității). De asemenea, regulile referitoare la imposibilitatea utilizării mijloacelor de probă ilegale comandă ca probele iregulate să fie îndepărtate din proces. Per a contrario, se admite ca judecătorul să se pronunțe pe baza altor elemente de probă care, fără să fie afectate de un viciu, au fost supuse discuției libere a părților. În fine, deși legea nu prevede expres, având în vedere rațiunea pentru care a fost creat textul alineatului 2 al art. 64 C.pr.pen., prin Legea nr. 281/2003 (în favoarea acuzatului), care constituie o garanție complementară a dreptului de apărare, ar trebui să se admită ca inculpatul să aibă dreptul să se prevaleze în apărarea sa de o probă obținută în mod neregulat.
În fine, în acest cadru, se mai poate pune o problemă, și anume aceea de a ști dacă mai este actuală soluția restituirii dosarului la procuror pentru refacerea mijloacelor de probă ilegale, în condițiile art. 332 C.pr.pen. După părerea noastră, această nouă regulă ar putea să însemne că restituirea nu mai reprezintă o soluție pentru legiuitor atunci când se stabilește că un mijloc de probă se află în contradicție cu legea. Dimpotrivă, față de prevederea expresă în sensul că „mijloacele de probă (ilegale)… nu pot fi folosite…”, concluzia ar putea fi aceea că, pe de parte, ele nu mai pot fi refăcute, indiferent de felul nulității (relativă sau absolută), nici de către instanță și cu atât mai mult nici de către procuror, iar pe de altă parte, că instanța penală trebuie să se bazeze doar pe acele probe care au fost obținute în mod legal și să le înlăture pur și simplu pe celelalte. Or, dacă s-ar admite posibilitatea restituirii, ar însemna că, implicit, se creează posibilitatea refacerii lor iar dispoziția art. 64 alin. 2 C.pr.pen. nu și-ar mai avea rostul.
Dar oare soluțiile procesuale existente în Codul nostru de procedură penală acoperă o asemenea ipoteză? Credem că nu. După părerea noastră, stadiul actual al procedurii, chiar dacă ar permite o judecată separată, eventual într-o procedură preliminară, înainte de abordarea fondului cauzei, în modalitatea rezolvării chestiunilor incidente (art. 302 alin. 1 C.pr.pen.), așa cum am arătat, ea rămâne fără eficiență în absența unei soluții procesuale adecvate. Într-adevăr, neputința folosirii mijloacelor de probă ilegale nu se integrează nici în cazurile de „achitare” și nici în cele de „încetarea procesului penal”, menționate în art. 11 pct. 2 lit. a și b și art. 10 C.pr.pen. De aceea, de lege lata, unica modalitate de valorificare a excepției privind nelegalitatea mijloacelor de probă obținute rămâne aceea a „dezbaterilor” (art. 340 C.pr.pen.), când excepția se pune în discuția procurorului și părților, fie din oficiu, fie la cererea procurorului și a părților, urmând ca apoi instanța penală să dispună asupra ei cu ocazia deliberării și luării hotărârii, după regulile prevăzute de art. 343 C.pr.pen. În acest sens, art. 356 alin. 1 lit. c C.pr.pen. prevede expres că expunerea, ca parte componentă a hotărârii prin care instanța penală soluționează fondul cauzei, trebuie să cuprindă, printre altele, „analiza probelor care au servit ca temei pentru soluționarea laturii penale a cauzei, cât și a celor care au fost înlăturate…”.
Textul se pare, însă, că lasă deschisă posibilitatea unei antepronunțări a instanței cu privire la excluderea din proces a mijloacelor de probă obținute în mod ilegal, pentru ca ele să nu poată fi folosite și să nu influențeze pe parcurs decizia judecătorului, din moment ce vorbește de probele „care au fost înlăturate", nu de cele care „se înlătură”. Pentru aceasta, va trebui creată, în viitor, probabil în noul cod de procedură penală care se prefigurează, o procedură distinctă, înainte de investirea instanței penale cu judecarea fondului, însoțită, evident, de o soluție procesuală care să împiedice continuarea procedurii (de pildă, închiderea dosarului sau anularea urmăririi, similar cunoscutei „soluții” din dreptul american, dată în urma cererii de suprimare a probelor iregulate prezentate de acuzare: motion to supress). Până atunci, însă, instanța penală nu are, practic, o altă posibilitate decât aceea de a constata, cu ocazia deliberării sau a luării hotărârii, nelegalitatea obținerii unor mijloace de probă și, în acest caz, de a înlătura din dezbateri atât mijloacele de probă ilegale, cât și probele obținute prin intermediul acestora, astfel încât să nu mai poată sta la baza unei condamnări.
Ca atare, după modelul belgian, aceste elemente trebuie suprimate din dezbateri. Nimic nu împiedică, însă, ca o condamnare să fie pronunțată pe alte elemente care, din contră, au fost supuse în mod regulat judecătorului și care rezultă în urma unor dezbateri contradictorii, adică nu sunt afectate de vreun viciu. În acest caz, regula excluderii probei poate conduce la o singură concluzie, și anume aceea că acțiunea penala este nefondată, evident, cu consecința achitării. Aceasta presupune, pe de o parte, ca acțiunea penală să fi fost pusă în mișcare pe baza unor mijloace de probă neregulate și pe de altă parte, să nu existe alte probe ireproșabile împotriva celui interesat, care să justifice condamnarea.
Soluția achitării nu este, însă, la adăpost de critică, având în vedere consecințele inevitabile ale cunoscutei reguli non bis in idem, care face ca o nouă judecată să nu mai poată avea loc, dacă sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat (art. 10 lit. j C.pr.pen.). Or, aceasta ar putea reprezenta un inconvenient major pentru stat, care s-ar vedea pus în imposibilitatea de a mai redeschide procesul, atunci când ar descoperi, ulterior, noi probe, evident, obținute în mod legal, care ar putea fundamenta o nouă acțiune penală, având același obiect și supusă liberei aprecieri a judecătorului. De aceea, ar fi mai convenabilă o soluție fondată pe inadmisibilitatea acțiunii penale, care să fie examinată în urma unei judecăți separate și să nu însemne decât o stingere temporară a procesului pentru inexistența unor mijloace de probă obținute legal, realizându-se, în acest fel, echilibrul atât de necesar echității procedurii penale, pentru că ilegalitatea unui mijloc de probă nu poate aduce atingere nici drepturilor apărării, dar nici dreptului la un proces echitabil, în sensul avut în vedere de art. 6 par. 1 din Convenția europeană.
CAPITOLUL V
Concluzii și propuneri de lege ferenda
Ne propunem a încheia acest studiu prin expunerea unui caz mediatizat în presă privitor la modalitatea de utilizare a probelor video și audio.
Potrivit prevederilor art. 53 din Constituția României,
"(1). Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege si numai daca se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor si libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2). Restrângerea poate fi dispusa numai daca este necesara într-o societate democratica. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, sa fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existentei dreptului sau a libertății”.
Normele sus-mentionate sunt conforme prevederilor art. 8 din Convenția europeana a drepturilor omului și operează o distincție incontestabila între restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți pentru apărarea securității naționale, pe de o parte, si pentru desfășurarea instrucției penale, pe de alta parte.
Aceasta distincție rezulta și din prevederile art. 8 pct.2 ale Conventiei europene a drepturilor omului, potrivit cărora:
"Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și daca constituie o măsura care, într-o societate democratica, este necesara pentru securitatea naționala, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății și a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora".
Vineri, 5 decembrie 2003, orele 12.00, municipiul Craiova.
O numeroasa echipa de procurori si politisti de la PNA – coordonata de procurorul Adrian Horia Miclescu (actual adjunct al procurorului general Ioan Amarie -, a venit special de la Bucuresti, chitita sa-l prindă în flagrant de luare de mita pe directorul Petre Ciobotea, de la Directia Regionala de Drumuri si Poduri Craiova (DRDP Craiova), consilier PSD la Dolj.
Echipa operativa de intervenție se afla sub supravegherea personala a lui Ioan Amarie, dar si a sefului Sectiei I din PNA, Vasile Draghici.
Din echipa, condusa de Horia Miclescu (care pe atunci era adjunctul lui Draghici), faceau parte procurorii Claudiu Dumitrescu, Ioan Irimie, Nelu Ciobanu, Alexandru Macovei, precum si ofiterii de politie judiciara ai PNA Grigore Mihalcea, Adrian Petre, Tudor Tatu, și alți anchetatori de la PNA Craiova.
O desfășurare de forte cum rar s-a văzut, care anunța una din vestitele arestări de vineri seara, de corectitudinea cărora opinia publica începuse să aibă mari îndoieli.
PNA primise in urma cu două zile un autodenunț al inginerului Teodor Moga, membru PSD Olt, patron a doua firme de construcții, conform căruia acesta trebuia să predea în data de 5 decembrie 2003 directorului Ciobotea suma de 3100 de euro, în scopul declarat ca acesta sa intervină pe lângă reprezentantii unei firme italiene, pentru perfectarea unui contract comercial de livrare de balastru.
Trebuie spus de la bun început ca Moga nu avea nici o credibilitate ca denunțător, întrucât primise 100 de amenzi, in valoare de peste 4 miliarde de lei de la subordonatii directorului Ciobotea, pentru transporturi de materiale de construcții cu depășirea greutății admise, pe drumurile naționale.
Întâlnirea dintre denunțătorul Teodor Moga și directorul Petre Ciobotea fusese perfectata intr-o discutie telefonica, interceptata de SRI și PNA.
Dar, pentru ca acest caz să devină de competenta PNA (care avea stabilit prin lege ca suma minima aflata la baza unei infracțiuni să fie de 10.000 euro pentru a se putea ocupa de el), procurorii au mai pus de la ei, pe langa cei 3100 de euro ai denuntatorului, suma de 8400 de dolari, din fondurile de flagrant aflate la dispoziție, ca să se depășească baremul.
Echipa PNA avea ordin sa realizeze arestarea directorului, tocmai pentru a se ajunge la ministrul Transporturilor Miron Mitrea, deoarece se bănuia ca spre acesta se dirijau anumite sume de bani.
ZIUA se afla în posesia unor înregistrări audio-video, efectuate chiar de care procurorii PNA, în momentul flagrantului, în care aceștia se surprind cum încalcă legea. ZIUA pune la dispoziția tuturor televiziunilor interesate filmul senzaționalului autoflagrant al PNA.
Echipa de procurori l-a pregatit asiduu pe denunțător, ce sa spună, cum sa provoace, i-au sugerat idei chiar si anumite diversiuni, deși art. 68 din codul de procedura penala interzice să determini persoane să săvârșească infracțiuni, în scopul strângerii de probe pentru inculpare.
Pe una din benzile realizate de PNA, apare vocea procurorului Miclescu, care în momentele pregătirii, îi sugereaza lui Moga o anumita întrebare: "Și cum domne, nu ti-a zis să-i cumperi un apartament?", la care Moga a răspuns: "Aaa! Ba daaa!"
Conform celor publicate în Buletinul documentar nr. 2/2003 al PNA, chiar șeful acestei instituții, Ioan Amarie, publicase o lucrare de specialitate, din care citam: "Este oprit de a se determina o persoana să săvârșească sau să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unor probe (…) corectitudinea celor care fac parte din organele judiciare trebuie să fie un model de comportare în administrarea probelor". Una însa era ce spunea Amarie în publicațiile sale și alta ce făceau oamenii lui, cu știința sa, în teren.
Într-o padure din apropierea unui han, anchetatorii i-au pus denuntatorului, direct pe piele, tehnica de interceptare de ultima ora (o camera ascunsa dotata cu emitator și un reportofon digital). Ba chiar au fixat si o parola: "Mai vine omul, mai sta, dar mai si pleaca", care sa dea semnalul echipei operative de interventie, când plicul cu bani va fi plasat de către denuntator.
Teancul de bani, euro și dolari, a fost capcanat din abundenta cu praf chimic, cu inscripțiunea "mită", invizibila pentru vederea obișnuită.
A urmat un nou telefon, prin care denunțătorul Moga insista sa fie primit de director. Denunțătorul era un vechi "client" al Directiei Regionale de Drumuri, fiind, așa cum am mai arătat, amendat de 100 de ori pentru depășirea greutății legale a camioanelor sale.
Cei doi s-au întâlnit, după o ora, la sediul Directiei Regionale de Drumuri si Poduri, după care au mers spre locuința de serviciu a directorului de la baza de dezăpezire Carcea, aflată la marginea Craiovei.
Pe urmele lor, la mica distanta, anchetatorii pandeau clipa mult asteptata, cu aparatura de inregistrare pusa pe receptie.
Pe timpul drumului, denuntatorul, bine instruit, provoca discutii pe tema unor sume de bani pe care le-ar fi pregatit. Nu reiese clar daca pentru licența de transport care îi trebuia sau pentru altceva.
Directorul, deși nu a respins ideea, nu a solicitat precizari si nici nu a cerut vreo clipa banii pe care denuntatorul spunea ca-i are asupra sa. La fel, nu s-a precizat nici vreo suma anume.
În locuinta de serviciu de la etajul I al bazei DRDP din comuna Carcea, unde s-a stat pret de cateva minute, a urmat o discutie banala, pe alocuri suspecta, susotita, dar din care, atentie, nu reiesea vreo clipa pretinderea sau primirea vreunei sume de bani.
La orele 14.15 s-a dat parola convenita, rostita de denuntator la momentul plecării, dupa ce acesta, asa cum a recunoscut ulterior – aspect foarte important – a ramas pret de mai multe secunde singur in camera flagrantului, în vreme ce directorul iesise înainte.
La iesirea in strada, frenezie maxima. Masini franand din toate partile, politisti si procurori cata frunza și cata iarba, tipand de mama focului.
Directorul a fost rastignit cu fata pe o capota, iar Miclescu, seful echipei operative de interventie a ordonat perchezitia corporala. Totul sub privirile unei camere de vederi, care înregistra pas cu pas actiunea de prindere în flagrant.
Din buzunarele directorului au inceput sa fie scoase acte, chei, telefoane, ceva maruntis în lei și euro, dar nici urma de plicul capcanat, gros cat o caramida. "Filmati-l! Scoateti tot! Cauta-l mai bine! Ce bani aveti asupra dumneavoastra?", insista Miclescu, în timp ce politistul pipăia de zor fără succes.
"Unde ați fost, în ce camera ați fost, la ce număr?", a continuat Miclescu.
Când a devenit limpede ca banii nu sunt asupra directorului, anchetatorii s-au panicat. Cei 8400 de dolari, scoși din banca, nu erau o suma de joaca. "Unde ați pus banii?!", a țipat Miclescu. "Sunt sus pe birou!", a replicat denunțătorul.
Fără să se prezinte vreo autorizație de percheziție domiciliară de la judecator, și fără ca anchetatorii să se fi legitimat, echipa operativa condusa de Miclescu a navalit în locuinta de serviciu de la etajul 1 al bazei. Aici, pe coltul unei mese, trona un plic gros doldora de bani, capsat pe ambele părți.
Orele 14.20. A fost adus imediat directorul și doi martori asistenti (lucratori ai bazei speriati de ce i se întampla directorului). Dar, fiti din nou atenti, dupa ce echipa operativa intrase in camera – fapt filmat de operatorul PNA.
Manevra s-a facut în pofida faptului ca procedura,în cazul unui flagrant de acest fel, cere ca intrarea sa fie concomitenta cu retinutul si martori de fata.
Asta ca sa nu existe banuiala ca banii ar fi putut fi aruncati dinainte de anchetatori, asa cum se proceda pe vremea Militiei lui Ceausescu.
Petre Ciobotea, speriat de cele derulate, a intrat timid în camera. Inchizitorial, procurorii arătau cu degetul spre masă.
– "Stiti ce este in plicul acesta? Al cui este plicul?", a intrebat Miclescu.
– "Nu stiu, eu am iesit înainte!", a ridicat Ciobotea din umeri.
– "Nu știți al cui este… Putem sa desfacem plicul?", a continuat Miclescu, care a făcut semn subalternilor să-și facă meseria.
– "Eu nu am stat mereu aici, am fost o perioada la WC sa fac pipi".
-"N-aveti blocaj renal? E bine!"
În scena au intrat procurorul sef Ioan Irimie și polistii dotati cu lampa ultravioleta. S-a examinat plicul capcanat care, sub lampa UV, a evidențiat, firesc, urmele de praf chimic.
Când s-a trecut la examinarea palmelor și obiectelor de îmbrăcăminte ale directorului, procurorul Irimia a conchis cu voce tare,: "Nu s-au evidențiat urme de praf fluorescent.
Corect? Asa-i?". Totul se nota sârguincios în procesul – verbal de constatare de către polițiști.
Anchetatorii, care făceau eforturi sa nu-si piarda cumpatul, în fata demolarii probei supreme și anume ca flagrantul nu s-a realizat, iar directorul nu a fost prins ca a atins plicul, se mai bazau doar pe înregistrarile cu camera ascunsa, efectuate cu tehnica aflata sub hainele denuntatorului.
La verificarea înregistrării video a flagrantului – mai precis a porțiunii din jurul orei 14.15, când denunțătorul zice ca a lasat plicul în camera directorului – s-a constatat ca nu s-a înregistrat nimic. Inregistrarea cu "flagrantul" era plina de purici și nu se vedea nimic altceva decât ceasul cu ora și minutele înregistrării.
Din cauza frigului și a faptului ca nu erau prea noi, ori de calitate, acumulatorii camerei ascunse s-au descărcat, iar tehnica de filaj nu au mai recepționat nimic.
A funcționat doar reportofonul digital din buzunarul denunțătorului, care însă a înregistrat o discuție, deloc relevanta în opinia noastra, din care nu reiese nici macar intenția de primire a banilor, fapt ce ii incriminează și mai mult pe procurori.
Dupa ratarea flagrantului, procurorul Horia Miclescu a plecat spre Bucuresti, lasand restul echipei "la lucru".
Când și-a mai revenit din soc, Petre Ciobotea a cerut anchetatorilor care i-au invadat locuința de serviciu să se prezinte, desi aceasta operatiune trebuia sa se faca de la bun început.
Si, dovada a faptului ca acest lucru nu s-a facut conform legii, pe banda video procurorul Ioan Irimie apare – după perchezitie și dupa proba cu ultraviolete – cum își scoate legitimatia în fata directorului: "V-am arătat legitimația?"
La 15.53, Ciobotea a întrebat daca are dreptul la un avocat. Nimeni nu i-a pus pana atunci în vedere ca avea acest drept, deși a avut loc o percheziție, iar legea impune acest lucru. "Pot sa răspund în prezența avocatului? Doresc sa vorbesc în fata avocatului, am dreptul acesta!", a spus Ciobotea. Procurorul Ioan Irimie a baiguit: "Formal aveți drept, dar daca vreți…
" Procurorul Nelu Ciobanu, îmbracat intr-o pufoaica neagra, a dat o replica si mai aiurea: "Este amendamentul 5 din codul muncii de procedura penala". Abia la orele 17.14, un apărător, în persoana avocatulului Damian Stancioiu, și-a facut aparitia. Pe filmul PNA se vede cum procurorii i-au spus lui Ciobotea sa astepte pana o sa-i permita ei să vorbeasca cu avocatul sau.
Conform celor consemnate la fata locului, procesul-verbal de constatare a infractiunii flagrante s-a incheiat intre orele 14.50 – 18.40 si a fost semnat de procurorii Ioan Irimie, Catalin Dumitrescu si ofiterii de politie Adrian Petre si Tudor Tatu.
Foarte important, acest proces verbal a fost semnat si de Petre Ciobotea, in calitate de FAPTUITOR, amanunt care arata ca cel putin pana la orele 18.40 impotriva acestuia se efectuau acte premergatoare si nu se incepuse urmarirea penala, caz in care i s-ar fi acordat, conform legii, calitatea de invinuit.
Aceasta precizare este foarte importanta pentru ca, așa cum veți vedea in continuare, percheziția aprobata de judecator s-a facut ilegal, fără ca urmarirea penala sa fi fost începuta, cum cere legea.
Anchetatorii au realizat așadar, la finele amiezii, ca nu au nimic concret, flagrantul nu se realizase pentru ca țintă nu primise efectiv banii si erau pusi in situatia de a fi rascolit casa unui om, fără autorizație de perchezitie de la judecator.
Dar si poate să-si justifice sporurile grase de 30% pentru activitățile de ancheta anticoruptie.
Abia la orele 17.00, procurorii s-au dus la Tribunalul Dolj, unde au reusit sa gaseasca un judecator – Doru Filimon – pe care sa-l prosteasca sa aprobe perchezitia, desi aceasta era deja realizata.
Dovada în acest sens sta chiar caseta video a PNA, cu filmul redactarii procesului verbal de constatare a infractiunii flagrante, unde se vede, dupa cronometrul benzii, ca patrunderea în locuinta de serviciu a directorului s-a facut la orele 14.20, când mandatul nu fusese emis.
Orice contestare de genul ca ceasul aparatului video nu ar fi fost setat după ora exacta nu ține, întrucat se vad ferestrele încăperii, care arata ca afara era lumina, or, se știe ca la data de 5 decembrie se întuneca începând de la 17.30.
Perchezitia domiciliara a fost aprobata abia la orele 17.00, daca e sa ne luam după ora menționată de judecătorul Doru Filimon, de la Tribunalul Dolj, în cele trei autorizatii de perchezitie, emise atât pentru locuinta de serviciu de la baza Carcea, cat si pentru celelalte imobile ale lui Ciobotea, de la Turnu Severin si de la Craiova (unde au plecat alte echipe operative ale PNA, împreuna cu sotia directorului DRDP Craiova, care acuza ca a fost obligata sa dea declaratie de martor, desi legea nu obliga sotii sa depuna marturie contra lor).
Pe baza unor cereri semnate de procurorul Vasile Draghici, seful Sectiei I a PNA si de procurorul Claudiu Dumitrescu, care contin mentiuni vadit false, judecatorul Doru Filimon a fost determinat sa aprobe perchezitiile domiciliare, abia dupa orele 17.00. Pentru solicitarea autorizatiilor s-au depus doua cereri.
In prima dintre ele, semnata de procurorul Vasile Draghici, datata 5 decembrie 2003, cerere redactata inca de dimineata la Bucuresti inainte de realizarea "flagrantului", s-a specificat: "In temeiul dispozitiilor art. 27, alin. 3 din Constitutia Romaniei va solicitam sa autorizati efectuarea unei perchezitii domiciliare la invinuitul Ciobotea Petre (…)
Fata de acesta a fost inceputa urmarirea penala prin rezolutia din data de 5.12.2003 pentru savarsirea infractiunilor de luare de mita si trafic de influenta (…)
Infractiunea a fost constatata în flagrant, învinuitul fiind surprins dupa ce a primit de la denuntatorul Moga Teodor suma de 3075 euro si 8400 dolari".
A doua, semnata de procurorul Claudiu Dumitrescu, in locul lui Draghici, si stampilata cu parafa PNA Craiova (stampila lui Draghici se afla la acesta la Bucuresti) are un continut identic, cu exceptia faptului ca perchezitia este ceruta atat pentru biroul lui Ciobotea de la sediul DRDP Craiova, cat si pentru sediul bazei de dezapezire Carcea (locul flagrantului).
In aceasta a doua cerere, procurorul Claudiu Dumitrescu precizeaza: "S-a realizat prinderea in flagrant a acestuia, in momentul in care a primit suma de aproximativ 10.000 euro de la denuntatorul Moga Teodor".
Ambele adrese sunt considerate de aparatorii lui Ciobotea drept falsuri grosolane, întrucat pe de o parte directorul nu a fost prins in flagrant de luare de mita, fiind dovedit ca nu a atins banii, iar pe de alta parte urmarirea penala (conditie imperativa prealabila pentru aprobarea unei perchezitii) nu fusese inceputa la orele 17.00 cand s-au depus cererile, intrucat, asa cum reiese din procesul-verbal mai sus amintit, la orele 18.40, Petre Ciobotea semna alaturi de anchetatori in calitate de faptuitor, calitate atribuita celor impotriva carora nu s-a inceput inca urmarirea penala.
In plus, in cazul sefului Sectiei I a PNA, falsul este cu atat mai grav cu cat acesta a redactat documentul inca de dimineata, cu mult inainte de momentul "flagrantului" – fapt recunoscut reporterilor ZIUA de catre procurorii PNA – ceea ce denota premeditarea prin faptul ca anchetatorii erau foarte siguri pe ei ca Ciobotea va fi prins dupa cum au planuit.
Toti procurorii Parchetului Anticoruptie contactati zilele trecute de ZIUA, au explicat ca la PNA e ceva normal sa se plece cu astfel de acte dinainte facute, intrucat in teren nu ar avea birotica necesara.
Iata deci, prin ce falsuri au obtinut procurorii PNA autorizatiile de perchezitie. De fapt, procurorii PNA se acuza singuri, fara sa vrea, de aceasta situatie, intrucat in procesul verbal de constatare a infractiunii flagrante, unde acestia au mentionat ca actul s-a incheiat intre orele 14.50 – 18.40, pe un rand alaturat s-a adaugat faptul ca "perchezitia ar fost efectuata intre orele 19.00 –19.30". Este la mintea cocosului ca daca faptuitorul, martorii si anchetatorii au semnat ca la 18.40 s-a incheiat procesul – verbal, nu se mai putea vorbi de o perchezitie ulterioara, decat fara stiinta martorilor si a directorului Ciobotea care azi contesta acest fals.
Falsurile au continuat si la instanta Judecatorul Doru Filimon, presedintele sectiei penale a Tribunalului Dolj (avansat dupa aceasta isprava la Curtea de Apel Craiova) a aprobat cele trei perchezitii domiciliare prin incheierea nr. 71 din 5.12.2003 (Dosar 7968/P/2003), cu mentiunea ca "la cerere s-au atasat acte si lucrari ale cauzei" si ca "pe baza materialului, instanta retine ca invinuitul Ciobotea Petre a primit 10.000 de euro de la denuntator".
La dosar – care nu are decat 6 file – nu exista atasate nici un fel de "acte si lucrari ale cauzei", semn ca judecatorul nu a vizionat nici o caseta si nici o proba, altfel le-ar fi mentionat ca atare si ar fi depistat ca banii nu s-au primit, precum si faptul ca nu era vorba de 10.000 de euro, ci de 3075 de euro si 8400 de dolari.
Mai mult, pe antetul cererii lui Draghici, judecatorul a semnat de primire: "Primit 15.12.2003, orele 17.00; Termen la 15.12.2003, orele 17.30". Or, ne aflam in ziua de 5 decembrie si nu in cea de 15, iar pe autorizatiile de perchezitie emise de magistrat in 5 decembrie, acesta a specificat ca au fost emise la orele 17.00.
Daca presupunem ca ar fi gresit data din "oboseala", cum a fost posibil sa acorde termen de judecata la ora 17.30, dar sa emita autorizatiile la orele 17.00 !?!
Atat impotriva judecatorului Doru Filimon, cat si a procurorilor Vasile Draghici si Claudiu Dumitrescu, s-au formulat plangeri penale. Dosarele penale se afla in prezent in lucru la procurorul-sef Gheorghe Draghici, de la Parchetul ICCJ.
Mentionam ca in urma falsurilor relatate, Petre Ciobotea a fost arestat, dosarul a stat bine ascuns la judecator luni in sir fara ca apararea sa aiba luni in sir acces la inregistrari. Desi cauza nu s-a judecat inca, omul sta dupa gratii de 16 luni, in conditiile in care i se resping automat toate cererile de demolare a "probelor".
În tot acest caz, procurorii PNA au pus mare accent pe inregistrarile audio. In special procurorii Alexandru Macovei si Claudiu Draghici (semnatarii rechizitoriului, care a fost redactat in doua saptamani – timp record pentru PNA). Si aici PNA este acuzat ca a incalcat flagrant legea.
In data de 5 decembrie 2003, erau in vigoare vechile prevederi ale art.91, indice 1 si urmatoarele din Codul de procedura penala, vizand inregistrarile audio-video admise ca proba.
In acest sens, in vechiul Cod de procedura penala se prevedea ca la momentul inaintarii acestor probe la instanta, sa se depuna procesul-verbal la care sa se ataseze "caseta sau rola care contine inregistrarea convorbirii, in original, sigilata cu sigiliul organului de urmarire penala".
În pofida faptului ca procurorul Horia Miclescu a emis Autorizatia de interceptare nr. 286/3.12.2003 cu mentiunea: "Se autorizeaza efectuarea inregistrarii de convorbiri si imagini PE BANDA MAGNETICA a lui Petre Ciobotea si Teodor Moga", procurorii PNA au efectuat toate inregistrarile audio pe aparatura digitala (reportofoane cu memorie statica).
Cum legea cerea, asa cum am aratat mai sus, ca la instanta sa se depuna benzile magnetice originale, procurorii Sectiei I au procedat la copierea convorbirilor inregistrate pe digital, de pe computere si reportofoanele cu memorie statica, pe casete audio Maxell, pe care apoi le-au sigilat si le-au depus la dosar ca fiind "originale".
Marturie stau procesele – verbale din dosar, prin care s-a consemnat descarcarea memoriilor statice pe casete audio, semnate de procurorii Nelu Ciobanu, Claudiu Dumitrescu, comisarul PNA Adrian Petre etc.
Inutil sa mai specificam cat de usor se pot falsifica inregistrarile digitale, precum si faptul ca in absenta unei benzi originale o eventuala expertiza audio nu poate constata cele doua conditii esentiate de "original" si "autentic" ale unei asemenea probe.
ZIUA a publicat deja cazuri, in care expertii Institutului National de Expertize Criminalistice al Ministerului Justitiei au ajuns, invariabil, la concluzia ca în expertizele efectuate, ca fiind "neoriginale" si "neautentice" orice tip de inregistrari descarcate de pe suport digital pe banda magnetica si depuse la dosare ca fiind "probe originale".
Contactati de ZIUA, procurorii PNA implicati au replicat ca "toata lumea lucreaza cu digital", " asa se procedeaza", "ce e rau in asta!" Faptul ca procurorul Claudiu Dumitrescu a intocmit un proces – vebal in data de 18.12.2003, depus la instanta in care a certificat: "convorbirile purtate au fost inregistrate pe suporti magnetici: caseta audio marca Maxell S60 nr. 001145238 inaintata de catre SRI si 2 casete audio marca Maxell S60 (…)" a fost considerat, de asemenea, "normal".
Grav este ca la instanta de judecata – Tribunalul Dolj – nu s-a admis de 16 luni de cand Ciobotea sta arestat, expertizarea inregistrarilor PNA, inregistrari in care denuntatorul Moga tine pe alocuri monologuri, fara sa se mai auda vocea lui Ciobotea si zgomotele de fond, existand dubii serioase ca s-ar fi efectuat anumite colaje.
De ce instanta refuza o expertiza care ar fi perfect admisibila!? Iata inca un semn de intrebare.
Trafic de influenta pe langa persoana nepotrivita.
O alta mare hiba a acuzarii in acest caz este sustinerea ca Petre Ciobotea si-ar fi exercitat traficul de influenta pe langa un anume Dimitrios Kotsopriftis, sef de santier la firma italiana Grassetto Lavori SA, in scopul facilitarii lui Teodor Moga de a primi un contract de la aceasta firma italiana.
Numai ca, alta dandana, art.257 cod penal, care defineste infractiunea de trafic de influenta, spune ca aceasta se realizeaza prin influentarea unui "functionar pentru a-l determina sa faca sau sa nu faca un act ce intra in atributiile sale de serviciu".
Or, Dimitrios Kotsopriftis nu avea abilitatea sa incheie vreun contract, fiind un angajat cu atributii de santier si nu de semnare de contracte.
Proba exista la dosar, dar a fost ignorata! In tot cuprinsul rechizitoriului, procurorii PNA vorbesc la general de "reprezentanti ai Grassetto Lavori", pentru a crea confuzie instantei de judecata, fara sa precizeze ca in fapt, singura persoana in cauza era acest Kotsopriftis (decedat in mod suspect pe timpul anchetei), care nu putea fi subiect al unui trafic de influenta.
În plus, la dosar exista înregistrari ale unor convorbiri telefonice purtate intre denuntatorul Moga si Kotsopriftis, foarte apropiate si amicale, care ridica intrebarea legitima de ce ar mai fi avut nevoie Moga de intermedierea lui Ciobotea, daca se cunostea atât de bine cu Kotsopriftis si putea sa dea "spaga" direct.
În alta ordine de idei, procurorii mai detineau si o conventie intre firma SC MAI Grup SA Slatina (a lui Moga) si Grassetto Lavori SA, prin care s-a perfectat un acord comercial de livrare a 300.000 metri cubi de balast, contra sumei de 3,3 euro/metrul cub – alta proba care demonstreaza ca nu era nevoie de nici un trafic de influenta pentru ceva ce exista deja.
Sirul falsurilor este prea lung pentru a fi cuprins intr-un singur articol. Cert este ca PNA a finalizat in doua saptamani un rechizitoriu, in care nu se mentioneaza nici o proba in favoarea inculpatului, iar acesta sta de 16 luni in arest, prin grija unei instante care nici macar nu a vizionat caseta cu "flagrantul" si respinge cererile de expertiza.
Toti procurorii si politistii PNA implicati in caz fac obiectul unor plangeri penale. Cazul a fost sesizat si Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg.
PNA nu s-a oprit doar aici. A încercat si o alta diversiune, pentru a-l distruge pe Petre Ciobotea. Diferit de dosarul penal, PNA a demarat si un dosar civil – fără a avea abilitatea de sesizare prin lege – prin depunerea unei plângeri la Comisia de Cercetare a Averilor de pe langa Curtea de Apel Craiova, la data de 28.03.2004.
"Denuntul" a fost semnat de adjunctul lui Amarie de atunci. In acest act, sub reluata si falsa motivatie ca Petre Ciobotea a "primit efectiv sumele de 3075 euro si 8400 dolari", s-a invocat ca Ciobotea nu-si poate justifica o avere de 5 miliarde lei.
Incredibil, la "calcularea" acestei averi s-a adaugat pana si o casa a tatălui lui Ciobotea (care traieste si e proprietarul casei), mentionandu-se în acest sens "contractul de vanzare – cumparare nr. 1564/58/4.12. 1954". An în care Ciobotea nu se nascuse, deoarece a venit pe lume abia in 1955. Asa a inteles PNA să-și mestesugeasca acuzarile.
Desi dosarul e inca pe rol, Comisia de Cercetare a Averilor Craiova a constatat prin Ordonanta 3 din 23 iunie 2004 ca cererea de cercetare a PNA "nu indica dovezile pe care se intemeiaza și sursele de unde acestea pot fi solicitate, ci este intocmita doar pe actul de sesizare al instantei (…) fara a se indica dovezi ale obtinerii unor venituri ilicite".
Contactat de ZIUA, adjunctul PNA Adrian Horia Miclescu (cel care a confirmat rechizitoriul întocmit de procurorii Macovei și Dumitrescu) a negat incalcarea legii in fata probelor anchetei noastre jurnalistice.
"Prima greșeală a fost menționarea eronata a calității de făptuitor în procesul verbal de constatare a infracțiunii flagrante, avand în vedere ca la momentul respectiv, era începuta urmarirea penala. Dar asta nu duce la nulitatea actului pentru ca sunt respectate conditiile procesuale prevazute la art. 129 – 131 Cod de procedura penala.
Autorizatiile de perchezitie au fost date legal de judecator, avand in vedere ca era inceputa urmarirea penala la ora 17.00 in timp ce inca se desfasura cercetarea la fata locului.
Înregistrarea convorbirilor si imaginilor s-a făcut în conformitate cu art. 91, indice 1 c.p.p., cele ambientale folosind tehnica video și audio cu mijloace corporale digitale.
Înregistrarea convorbirilor telefonice s-a făcut în dublu control, atât de SRI (singurul organ abilitat ca autoritate naționala pe sistemele nationale de comunicatii fixa si mobila), cat si de PNA, cu tehnica digitala pentru convorbirile purtate de denuntator cu inculpatul Ciobotea, sub supravegherea anchetatorilor.
În toate cazurile de flagrante, realizate de instituțiile Ministerului Public și ale Ministerului de Interne, tehnica de interceptare audio este exclusiv digitala de mulți ani".
Bibliografie
A. Popa, Notă, în R.R.D. nr. 2, 1965.
A. Cocaină, Notă, în R.R.D. nr. 9/1979.
C. Bulai, Drept penal. Partea generală, T.U.B..
D. Clocotici, Notă, în R.R.D. nr. 12/1976.
Emanoil Gherghițescu, Situații în care o instanță penală poate să constate vinovăția unei persoane netrimise în judecată, în R.R.D. nr. 9/1972.
Georgeta Gheorghe, Notă, în R.R.D. nr. 1/1981.
Gr. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1979.
Ioan Griga, Drept procesual penal. Parte generală, Ed. Oscar Print, București, 2004.
I. Dobrinescu, Schimbarea încadrării juridice în cursul judecării procesului penal, în R.R.D. nr. 1/1970.
I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Ed. Global Lex, București, 2002.
10. I. Turcu, Posibilitatea instanței penale de a stabili răspunderea
materială în unele situații, în R.R.D. nr. 6/1981.
11. M. Constantinescu, Ion Deleanu, Ioan Muraru, A. Iorgovan, F.
Vasilescu, I. Vida, Constituția României – comentată și adnotată,
Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 1992.
12. N. Giurgiu, Cauzele de nulitate în procesul penal, Ed. Științifică,
1974.
13. N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, Vol. II, Ed. Paidea, București.
14. R. Merle, A. Vitu, Traité de droit criminel, Paris, Ed. Cujas, 1967.
15. S. Kahane, Structura și conținutul hotărârilor judecătorești în lumina prevederilor noului cod de procedură penală, în R.R.D. nr. 6/1969.
S. Sasserath, Novelles, Procedure penale, vol. I, nr. 673.
Șt. Bocăneț, Notă, în R.R.D. nr. 1/1981
V. Dongoroz, Explicații teoretice, vol. II, III.
Vincenzo Manzinii, Tratatto di diritto procesuale penale, Vol. IV, Torino, Unione, Tip. Ed. Torinese, 1931.
V. Papadopol, M. Popovici, Notă, în R. 1.
V. Papadopol, Notă, în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1991, Casa de Editură și Presă Șansa SRL, 1992.
V. Papadopol, M. Popovici, Notă, în R. 2.
V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu de practică judiciară pe anii 1969-1975R.R.D. nr 10/1977.
V. Rămureanu, Sesizarea organelor judiciare în reglementarea noului Cod de procedură penală, în R.R.D. nr. 23/1969.
V. Rămureanu, Aspecte procedurale ale extinderii procesului penal, în R.R.D. nr. 1/1972.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Probele Si Mijloacele DE Proba (ID: 125971)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.