Probatiunea Vatamarilor Corporale

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

Întotdeauna și peste tot în lume apărarea valorilor sociale împotriva faptelor periculoase a constituit o condiție de existență a societății.

Literatura juridică de specialitate definește dreptul penal ca fiind „sistemul normelor juridice care reglementează relațiile de apărare socială prin interzicerea ca infracțiuni, prin sancțiuni specifice denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori fie prin prevenirea infracțiunilor, fie prin aplicarea pedepselor celor care le săvârșesc”.

Dreptul penal ca ramură a sistemului de drept este alcătuită din două părți – partea generală și partea specială.

Partea generală cuprinde normele penale generale, adică acele norme care reglementează în general lupta împotriva criminalității prin intermediul mijloacelor de represiune penală, relații ce se stabilesc după săvârșirea infracțiunii, între stat și între infractor, prin care statul sre dreptul și obligația să tragă la răspundere penală pe infractor, iar infractorul are obligația să suporte pedeapsa.

Părții speciale îi revine sarcina să cerceteze fiecare din faptele de pericol social prevăzute în normele penale speciale precum și a modului în care aceste fapte sunt sancționate pentru a asigura cunoașterea și înțelegerea deplină a normelor penale speciale.

O asemenea cercetare contribuie la o mai bună înțelegere a normelor penale speciale, a faptelor care le-au determinat, a influenței pe care aceste norme o exercită asupra relațiilor din cadrul societății.

Așa cum apariția dreptului a însemnat o necesitate istorică impusă de schimbarea societății în clase antagoniste, clasa dominantă trebuind să-și asigure conducerea prin reguli devenite legi, tot astfel s-a făcut simțită nevoia căutării unor mijloace care să asigure posibilitatea aflării adevărului sau identificarea celor vinovați altfel decât printr-un sistem de probațiune empiric sau religios.

Această nevoie și-a găsit acoperirea odată cu apariția, la sfârșitul secolului al XIX-lea a „Manualului judecătorului de instrucție” al lui Hans Gross, lucrare ce a marcat momentul apariției criminalisticii ca știință de sine-stătătoare.

Elementele incipiente a ceea ce se numește astăzi criminalistică și-au făcut apariția încă de pe vremea Romei antice. Astfel, o primă atestare a unor reguli de cercetare a falsurilor o găsim în „LEX CORNELIA DE FALSIS”.

Lucrarea intitulată „Criminalistica, știința investigării infracțiunilor”, denumită astfel pentru a marca scopul său esențial, se adresează juriștilor antrenați în lupta împotriva crimei: magistrați, avocați, polițiști, altor profesioniști ai combaterii și prevenirii faptelor penale, cărora le oferă un material științific actual și coerent de care să se servească în activitatea lor mobilă de descoperire a adevărului.

Necesitatea de perfecționare a luptei împotriva fenomenului infracțional, favorizată la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea de progresele tot mai evidente în toate domeniile cunoașterii umane, a determinat o serie de juriști luminați, încrezători în aportul real al științei la aflarea adevărului să recurgă la mijloace și metode capabile să imprime un caracter mai eficient activității destinate descoperirii infractorilor și identificării autorilor acestora.

Un moment semnificativ pentru intrarea științelor exacte în slujba justiției îl constituie elaborarea de către judecătorul de instrucție austriac și profesor de drept penal Hans Gross a „Manualului judecătorului de instrucție” în anul 1893, reeditat mai târziu sub denumirea „Manualul judecătorului de instrucție în sistemul criminalistica”. Este momentul care a marcat apariția termenului de criminalistică, dar mai ales nașterea unei noi științe care avea să servească nobilului scop de aflare a adevărului în procesul judiciar.

În dorința de a reflecta totalitatea preocupărilor sale specifice, criminalistica a fost definită ca o știință ce „elaborează și folosește mijloace și metode tehnico – științifice, precum și procedee tactice destinate descoperirii, fixării, ridicării, examinării și interpretării probelor judiciare, efectuării expertizelor și constatării infracțiunilor și a altor încălcări ale legii, identificării făptuitorului și administrării probelor necesare adevărului în procesul judiciar”.

Întreaga activitate de cercetare criminalistică se desfășoară pe baza și în conformitate cu normele de drept, cele procesuale având o poziție preponderentă. Exemplu: inițierea și aplicarea regulilor sau metodelor tactice de efectuare a unor acte de urmărire penală, cum sunt percheziția și reconstituirea sau ascultarea martorilor și învinuitului se fac numai cu respectarea normelor procesuale penale.

În concluzie, activitatea specifică criminalistică necesită respectarea normelor juridice stabilite de Codul de procedură penală.

Legătura dintre criminalistică și criminologie este determinată de scopul comun al celor două științe: combaterea și prevenirea fenomenului infracțional.

În esență, conținutul noțiunii de criminalistică poate fi definit astfel: „Criminalistica este o știință judiciară cu caracter autonom și unitar, care însumează un ansamblu de cunoștințe despre metodele, mijloacele tehnice și procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării infracțiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor și prevenirea faptelor antisociale”.

Este îndeobște recunoscut că știința criminalisticii își are originea în medicina legală. Evoluția autonomă a celor două discipline s-a produs și a continuat în pas cu progresele tehnico – științifice, intervenind o serie de mutații, respectiv o multiplicare și îngustare a specialităților.

„Medicina legală este deci o disciplină care își pune cunoștințele sale în slujba justiției, ori de câte ori pentru lămurirea unei cauze judiciare sunt necesare anumite precizări cu caracter medical – biologic”.

Medicina legală are în vedere două principale domenii de preocupări:

un domeniu al cercetării științifice preocupat de lămurirea unor aspecte teoretice ale cercetării fundamentale și elaborarea unor modele de investigații menite să contribuie la rezolvarea practică a unor probleme juridice cu implicații medico – biologice;

un domeniu al aplicării acestor cercetări specifice în activitatea practică în scopul precizării anumitor fapte sau situații cu caracter medico – biologic în vederea stabilirii adevărului în anumite cauze judiciare.

Una din cele mai vechi dovezi care atestă colaborarea medicilor cu justiția o putem găsi în Codul lui Hammurabi (rege al Babilonului între anii 1728-1686 î.e.n.). Medicina legală a cunoscut o amplă dezvoltare în secolele XIV și XV.

Primele elemente de medicină legală în țara noastră le găsim în Legiuirile lui Matei Basarab și Vasile Lupu și anume: „Cartea românească de învățătură de la Pravilele împărătești” tipărită la Iași în 1646 și „Îndreptarea legii” tipărită la Târgoviște în 1652.

Medicina legală ne ajută să înțelegem și să subiectivăm mai bine relația dintre violență – agresivitate, dintre etologic, ca știință a comportamentului și cultură. Astfel, prin constatările și expertizele medico – legale, ca mijloace de probă se permite: *constatarea unui fapt; *identificarea unui autor; *cunoașterea împrejurărilor unei cauze penale.

CAPITOLUL II

REGLEMENTAREA PENALĂ A VĂTĂMĂRILOR CORPORALE

1. ASPECTE COMUNE

În cadrul infracțiunilor contra persoanei, infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau sănătății, datorită particularităților pe care le prezintă, ocupă un loc distinct deosebindu-se atât de infracțiunile contra vieții cât și de celelalte infracțiuni incluse în titlul II din partea specială a Codului penal.

Infracțiunile de lovire și de vătămare a intergității corporale sau a sănătății au ca obiect juridic relațiile sociale referitoare la dreptul fiecărei persoane la integritate corporală și sănătate. În formele agravate de la infracțiunile de loviri sau alte violențe și vătămare corporală, obiectul juridic secundar constă în relațiile sociale referitoare la conviețuirea din cadrul familiei. În măsura în care o faptă încalcă alte relații sociale ocrotite de lege, ea constituie o altă infracțiune. Este cazul vătămării propriei integrități corporale sau a propriei sănătății, săvârșită în scopul de a se sustrage de la serviciul militar, faptă care aducând atingere relațiilor referitoare la capacitatea de apărarea a țării, constituie potrivit art. 348 C. penal infracțiunea de sustragere de la serviciul militar.

Infracțiunile pe care le examinăm au și un obiect material. Acesta constă în corpul persoanei împortiva căreia s-a săvârșit infracțiunea.

Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau sănătății pot fi săvâtșite de orice persoană, în unele cazuri, o anumită calitate a făptuitorului este prevăzută ca o circumstanță agravantă (de exemplu, calitatea de membru de familie, în raport cu victima, la infracțiunile prevăzute de art. 180 și 181 C, penal, calitatea de persoană care exercută o profesie sau o meserie, în cazul vătămăriii din culpă).

Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau sănătății se realizează prin acțiune (lovire cu un corp dur, înjunghiere etc.). Aceasta nu exclude însă posibilitatea săvârșirii lor și prin inacțiune (neluarea unor măsuri pentru a preveni lovirea sau îmbolnăvirea unei persoane).

Acțiunea sau inacțiunea trebuie să aibă ca rezultat o vătămare a integrității corporale sau sănătății unei persoane, în cazul acestor infracțiuni, este necesar să se stabilească raportul de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și rezultatul produs.

Infracțiunile pe care le examinăm se săvârșesc, de regulă, cu intenție, care poate fi directă sau indirectă. Unele dintre aceste infracțiuni pot fi săvârșite și cu praeterintenție (vătămare corporală gravă) sau numai cu praeterintenție (loviri sau vătămări cauzatoare de moarte), în sfârșit, legea sancționează și vătămarea corporală din culpă (art. 184 C. penal). Tentativa, în cazul infracțiunilor pe care le examinăm, este pedepsită numai la forma agravată a infracțiunilor de vătămare corporală gravă (art. 182 alin. 2 C. penal). Consumarea acestora are loc în momentul când se produce rezultatul cerut de lege.

Fiind infracțiuni care prezintă un grad destul de variat al pericolului social, infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau sănătății sunt prevăzute ca sancțiuni care variază și ele destul de mult, începând cu închisoarea de la o lună sau amenda prevăzută pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe și terminând cu închisoarea de la 5 la 15 ani, prevăzute pentru infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, în cazul acestor infracțiuni nu sunt prevăzute și pedepse complementare.

Pentru infracțiunile de lovire sau alte violențe, vătămare corporală și vătămare corporală din culpă (art. 184 alin. 1 și 3 C. penal), acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În cazul infracțiunilor prevăzute la art. 180 alin. 1 și 2 și art. 181 alin. 1, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

Împăcarea părților înlătură răspunderea penală producându-se efecte și în cazul în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu.

În raport de gravitatea lor infracțiunile de lovire și vătămare a integrității cirporale sau sănătății au fost grupate în Codul penal în felul următor:

lovirea sau orice acte de violență care au cauzat fie suferințe fizice, fie vătămări care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile (art. 180 alin. 1 și 2 C. penal);

vătămările integrității corporale sau sănătății care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile (art. 181 C. penal);

vătămările integrității corporale sau sănătății care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile sau care au ca urmare pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, sluțirea, aeosebindu-se atât de infracțiunile contra vieții cât și de celelalte infracțiuni incluse în titlul II din partea specială a Codului penal.

Infracțiunile de lovire și de vătămare a intergității corporale sau a sănătății au ca obiect juridic relațiile sociale referitoare la dreptul fiecărei persoane la integritate corporală și sănătate. În formele agravate de la infracțiunile de loviri sau alte violențe și vătămare corporală, obiectul juridic secundar constă în relațiile sociale referitoare la conviețuirea din cadrul familiei. În măsura în care o faptă încalcă alte relații sociale ocrotite de lege, ea constituie o altă infracțiune. Este cazul vătămării propriei integrități corporale sau a propriei sănătății, săvârșită în scopul de a se sustrage de la serviciul militar, faptă care aducând atingere relațiilor referitoare la capacitatea de apărarea a țării, constituie potrivit art. 348 C. penal infracțiunea de sustragere de la serviciul militar.

Infracțiunile pe care le examinăm au și un obiect material. Acesta constă în corpul persoanei împortiva căreia s-a săvârșit infracțiunea.

Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau sănătății pot fi săvâtșite de orice persoană, în unele cazuri, o anumită calitate a făptuitorului este prevăzută ca o circumstanță agravantă (de exemplu, calitatea de membru de familie, în raport cu victima, la infracțiunile prevăzute de art. 180 și 181 C, penal, calitatea de persoană care exercută o profesie sau o meserie, în cazul vătămăriii din culpă).

Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau sănătății se realizează prin acțiune (lovire cu un corp dur, înjunghiere etc.). Aceasta nu exclude însă posibilitatea săvârșirii lor și prin inacțiune (neluarea unor măsuri pentru a preveni lovirea sau îmbolnăvirea unei persoane).

Acțiunea sau inacțiunea trebuie să aibă ca rezultat o vătămare a integrității corporale sau sănătății unei persoane, în cazul acestor infracțiuni, este necesar să se stabilească raportul de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și rezultatul produs.

Infracțiunile pe care le examinăm se săvârșesc, de regulă, cu intenție, care poate fi directă sau indirectă. Unele dintre aceste infracțiuni pot fi săvârșite și cu praeterintenție (vătămare corporală gravă) sau numai cu praeterintenție (loviri sau vătămări cauzatoare de moarte), în sfârșit, legea sancționează și vătămarea corporală din culpă (art. 184 C. penal). Tentativa, în cazul infracțiunilor pe care le examinăm, este pedepsită numai la forma agravată a infracțiunilor de vătămare corporală gravă (art. 182 alin. 2 C. penal). Consumarea acestora are loc în momentul când se produce rezultatul cerut de lege.

Fiind infracțiuni care prezintă un grad destul de variat al pericolului social, infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau sănătății sunt prevăzute ca sancțiuni care variază și ele destul de mult, începând cu închisoarea de la o lună sau amenda prevăzută pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe și terminând cu închisoarea de la 5 la 15 ani, prevăzute pentru infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, în cazul acestor infracțiuni nu sunt prevăzute și pedepse complementare.

Pentru infracțiunile de lovire sau alte violențe, vătămare corporală și vătămare corporală din culpă (art. 184 alin. 1 și 3 C. penal), acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În cazul infracțiunilor prevăzute la art. 180 alin. 1 și 2 și art. 181 alin. 1, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

Împăcarea părților înlătură răspunderea penală producându-se efecte și în cazul în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu.

În raport de gravitatea lor infracțiunile de lovire și vătămare a integrității cirporale sau sănătății au fost grupate în Codul penal în felul următor:

lovirea sau orice acte de violență care au cauzat fie suferințe fizice, fie vătămări care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile (art. 180 alin. 1 și 2 C. penal);

vătămările integrității corporale sau sănătății care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile (art. 181 C. penal);

vătămările integrității corporale sau sănătății care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile sau care au ca urmare pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, sluțirea, avortul, o infirmitate fizică sau psihică ori a pus în primejdie viața persoanei (art. 182 C. penal);

lovirile sau vătămările integrității corporale sau sănătății care au avut ca urmare moartea victimei (art. 183 C. penal).

2. INFRACȚIUNEA DE LOVIRE SAU ALTE VIOLENȚE

(ART. 180 C. PENAL)

1.Noțiune. Cea mai puțin gravă din categoria infracțiunilor de lovire și vătămare a integrității corporale sau sănătății este infracțiunea de lovire sau alte violențe. Această infracțiune este prevăzută ca formă simplă în art. 180 alin. 1 C. penal și constă, potrivit textului, în „lovire sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice”.

2. Obiectul juridic special și obiectul material. Prin incriminarea faptei legiuitorul a urmărit să apere persoana, să o pună la adăpost de suferințele fizice care îi pot fi cauzate de actele de violență săvârșite împotriva ei de către o altă persoană. Obiectul juridic special al infracțiunii constă în relațiile sociale care ocrotesc persoana împotriva actelor de viloență producătoare de suferințe fizice.

În forma sa agravantă (art. 180 alin. 2 C. penal), existența infracțiunii fiind condiționată de vătămarea într-o anumită măsură a integrității corporale sau a sănătății, aceasta are ca obiect special relațiile sociale referitoare la integritatea corporală și sănătatea persoanei.

Obiectul juridic secundar constă în relațiile de conviețuire socială din cadrul familiei, când infracțiunea se săvârșește în condițiile alin. 1 sau 2. Infracțiunea de lovire sau alte violențe are ca obiect material, corpul persoanei, deoarece asupra acestuia sunt exercitate actele de violență cauzatoare de suferințe fizice.

3. Subiectul. Infracțiunea poate fi săvârșită de orice persoană, legea necondiționând existența acesteia de vreo calitate specială a făptuitorului.

Totuși, dacă lovirea sau actul de violență este săvârșit de către un funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, prin urmare de o persoană având o calitate specială, fapta nu constituie infracțiunea de lovire sau alte violențe, ci infracțiunea de purtare abuzivă (art. 250 C. penal), deoarece în acest caz, relațiile sociale încălcate în principal, sunt cele referitoare la activitatea de serviciu.

Dacă făptuitorul și victima fac parte din cadrul aceleiași familii, în accepțiunea prevederilor art. 149 C. penal fapta se va încadra în forma agravată din alin 1 sau, după caz, alin 2.

La săvârșirea faptei participă și alte persoane.

4. Latura obiectivă. Sub aspectul laturii obiective infracțiunea se realizează printr-o lovire sau prin orice acte de violență producătoare de suferințe fizice. Lovirea sau actul de violență se poate datora energiei făptuitorului (aplică victimei o lovitură de baston) sau unei alte forțe pe care aceasta o pune în acțiune (asmute un câine, care trântește victima), poate fi urmarea directă a activității făptuitorului (în primul exemplu) sau urmarea indirectă a activității acestuia (oferă persoanei un scaun stricat, iar acesta așezându-se, cade și se lovește).

Elementul material se poate realiza și printr-o inacțiune (de exemplu, făptuitorul având obligația de a avertiza victima să nu pătrundă într-un anumit loc, unde ar putea fi supusă unei loviri, își încalcă intenționat această obligație, tocmai ca persoana să fie supusă acelei loviri).

Fapta poate fi săvârșită nu numai prin folosirea de către făptuitor a unor mijloace materiale, ci și prin folosirea unor mijolace psihice (de exemplu, făptuitorul sperie persoana, pentru ca aceasta căzând, să fie supusă acelei loviri).

Acțiunea sau inacțiunea prin care se realizează elementul material al infracțiunii trebuie să producă persoanei suferințe fizice. În cazul lovirii, suferințele fizice produse sunt prezumate, deoarece nu este conceput ca o persoană să fie lovită și totuși să nu i se producă asemenea suferințe. Producerea suferințelor fizice trebuie dovedită, deoarece nu orice act de violență este producător de asemenea suferințe.

Este posibil ca un act de violență să producă persoanei nu suferințe fizice ci suferințe morale, în acest caz fapta nu constituie infracțiunea de lovire sau alte violențe, ci infracțiunea de insultă (de exemplu, făptuitorul smulge persoanei pălăria de pe cap aruncând-o pe jos).

O lovire sau un alt act de violență poate produce persoanei echimoze. Potrivit Codului Penal anterior, în cazul producerii unor echimoze, infracțiunea era mai gravă, față de Codul Penal în vigoare care nu mai prevede această agravantă, infracțiunea fiind mai gravă dacă lovirea sau actele de violență au pricinuit o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile (art. 180 alin. 2 C.p.), iar dacă victima nu necesită îngrijire medicală pentru vindecare, fapta se încadrează în prevederile art. 180 alin. 1 C. penal.

Infracțiunea de lovire sau alte violențe este săvârșită în formă simplă și atunci când din constatările medico – legale rezultă că pentru vindecarea leziunilor produse persoanei a fost nevoie de un tratament local sub forma unor comprese la un deget timp de trei zile, deoarece nici într-un asemenea caz nu poate fi vorba de necesitatea unor îngrijiri medicale din cele prevăzute de art. 180, alin. 2 C. penal.

5. Latura subiectivă. Infracțiunea de lovire sau alte violențe se săvârșește cu intenție directă sau indirectă. Lovirea sau săvârșirea din culpă a unui act producător de suferințe fizice nu constituie infracțiune. Fapta nu constituie infracțiune lipsind intenția și atunci când lovirile sau actele de violență sunt săvârșite în cadrul unor jocuri sportive, cu condiția ca să fi fost respectate limitele firești ale activității respective, precum și reglementările referitoare la acestea.

Nu interesează mobilulu și nici scopul săvârșirii faptei. De aceasta se va ține seama însă la individualizarea judiciară a pedepsei.

6. Consumarea. Tentativa la infracțiunea de lovire sau alte violențe nu este pedepsită de lege. Infracțiunea se consumă în momentul când persoana este lovită sau în momentul când, printr-un act de violență, îi sunt produse suferințe fizice. Spre deosebire de infracțiunile contra vieții, infracțiunile contra integrității corporale sau sănătății sunt susceptibile de săvârșire în formă continuată. Astfel, este posibil ca o persoană să ia hotărârea de a lovi o altă persoană la diferite intervale de timp (ori de câte ori o va întâlni), ceea ce și face; fiind îndeplinite condițiile cerute de lege pentru existența infracțiunii în formă continuată, în acest caz vor fi aplicabile dispozițiile art. 42 C. penal. Forma continuată de săvârșire a infracțiunii este însă exclusă în cazul în care făptuitorul realizează lovirea prin mai multe acte, săvârșite împotriva aceleiași persoane și în aceleași împrejurări, în acest caz, deși ne găsim în prezența mai multor acte, este vorba, totuși, de o singură acțiune de lovire, care produce un același rezultat și nu de mai multe astfel de acțiuni care produc mai multe rezultate.

Dacă o persoană, cu aceeași ocazie lovește mai multe persoane, nu există o singură infracțiune de lovire, ci tot atâtea infracțiuni în concurs cu câte persoane au fost lovite. Dacă infracțiunea se săvârșește în formă continuată, ea se epuizează în momentul comiterii ultimei acțiuni de lovire.

7. Sancțiunea. Infracțiunea de lovire sau alte violențe se pedepsește cu închisoarea de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealalbilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

8. Forme agravate. Prima formă agravată constă, potrivit art. 180 alin. 1, în faptele prevăzute la alin. 1 săvârșite asupra membrilor familiei, în sensul că fac parte din aceeași familie.

Potrivit art. 149 C. penal, prin membru de familie se înțelege soțul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuiește și gospodărește împreună cu făptuitorul.

Potrivit art. 180 alin. 2 C. penal, infracțiunea de lovire sau alte violențe este mai gravă dacă lovirea sau actul de violență a pricinuit o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile.

Circumstanța agravantă se referă la rezultatul acțiunii de lovire sau a actului de violență presupunând îndeplinirea următoarelor condiții:

să producă o vătămare a integrității corporale sau a sănătății, adică o atingere, o știrbire a integrității corporale sau a sănătății persoanei;

vătămarea produsă să necesite pentru vindecare îngrijiri medicale, adică supunerea la un tratament adecvat, aplicat chiar și empiric;

durata îngrijirilor medicale să fie de cel mult 20 de zile. Textul nu stabilește decât durata maximă a îngrijirilor medicale, care nu poate fi mai mare de 20 de zile; în ceea ce privește durata minimă a acestor îngrijiri, în lipsa unei precizări a legii, aceasta poate fi oricât de redusă.

Dacă vătămarea produsă nu necesită îngrijiri medicale pentru vindecare fapta se încadrează în dispozițiile art. 180 alin. 1 C. penal, iar dacă vătămarea produsă necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 20 de zile, fapta se încadrează, după caz, în dispozițiile art. 181 sau 182 C. penal.

A treia formă agravată, constă, potrivit alin. 2, în faptele prevăzute de alin. 2 săvârșite asupra membrilor familiei.

9. Sancțiunea. Forma agravată din alin. 1 se sancționează cu închisoarea de la 6 luni la 1 an sau cu amendă, forma agravată din alin. 2 se sancționează cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, iar forma agravată din alin. 2 se sancționează cu închisoare de la 1 la 2 ani sau cu amendă.

Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

În cazul faptelor prevăzute la alin 1 și 2 acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu.

Împăcarea părților înlătură răspunderea penală, producându-și efectele și în cazul în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu.

3. INFRACȚIUNEA DE VĂTĂMARE CORPORALĂ

(ART. 181, COD PENAL)

1. Noțiune și definiție. Vătămarea corporală datorită gradului de pericol social pe care îl reprezintă, ocupă, în cadrul infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății locul imediat următor faptei de lovire sau alte violențe.

Potrivit art. 181 C. penal, infracțiunea constă în „fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile”. Dacă fapta de lovire sau alte violențe implică, în forma sa simplă, cauzarea unor suferințe fizice, iar în forma sa agravată producerea, prin lovire sau printr-un alt act de violență, a unei vătămări care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile, vătămarea corporală se caracterizează printr-un conținut mai cuprinzător, de data aceasta este vorba de orice faptă care pricinuiește o vătămare a integrității corporale sau sănătății pentru a cărei vindecare sunt necesare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile.

2. Obiectul juridic special și obiectul material. Infracțiunea de vătămare corporală are ca obiect juridic special relațiile sociale referitoare la integritatea corporală și sănătatea persoanei.

Aceste relații sociale sunt încălcate prin exercitarea activității incriminate asupra corpului persoanei, evident aflată în viață, care constituie, în felul acesta, obiectul material al infracțiunii, în secundar, obiectul juridic constă în relațiile sociale privind conviețuirea în cadrul familiei.

3. Subiectul. Infracțiunea de vătămare corporală poate fi săvârșită de orice persoană. Dacă făptuitorul și victima infracțiunii fac parte din aceeași familie se va reține forma agravată de la alineatul 1.

Participația penală este posibilă în forma coautoratului cât și în forma investigării și a complicității. În ceea ce privește coautoratul, există și atunci când toți participanții luând parte la bătaie și lovind victima nu se poate stabili care dintre ei a aplicat lovitura ce a produs vătămarea.

4. Latura obiectivă. Infracțiunea se realizează sub aspectul laturii obiective, printr-o faptă, adică prin orice activitatea materială care pricinuiește persoanei o vătămare a integrității corporale sau sănătății ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile.

Fapta poate consta într-o acțiune sau inacțiune, în acest din urmă caz numai dacă făptuitorul, având obligația de a împiedica producerea vătămării nu-și îndeplinește intenționat această obligație astfel încât se produce vătămarea.

Acțiunea poate fi îndreptată împotriva corpului (victima este îmbrâncită și proiectată pe un plan dur) sau împotriva psihicului (se produce victimei un șoc psihic în urma căreia ea are nevoie de îngrijiri medicale).

Făptuitorul poate acționa asupra victimei prin acte violente sau prin acte efectuate fără violență (administrează victimei o substanță toxică), aceasta având nevoie de îngrijire medicală pentru vindecare.

Acțiunea sau inacțiunea făptuitorului trebuie să aibă ca rezultat o vătămare a integrității corporale sau sănătății care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile.

Indiferent dacă fapta se realizează pritr-o lovire sau printr-un act de violență ori printr-un act efectuat fără violență, fapta se încadrează în dispozițiile art. 180, alin. 2 C. penal, dacă durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare este de cel mult 20 de zile și se încadrează în dispozițiile art. 181 C. penal, dacă durata îngrijirilor medicale este de cel puțin 21 și de cel mult 60 de zile.

Hotărâtoare pentru încadrarea faptelor ca vătămarea corporală este durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare și nu durata incapacității de muncă a victimei.

Dacă pentru vindecarea leziunilor produse victimei a fost nevoie de îngrijire medicală mai mică de 2 luni, fapta se încadrează în dispozițiile art. 181 C. penal, chiar dacă aceasta a fost incapabilă de muncă un timp mai îndelungat.

Între acțiunea sau inacțiunea prin care se realizează elementul material al infracțiunii și rezultatul produs – vătămarea integrității corporale sau sănătății persoanei – trebuie să existe un raport de cauzalitate.

5. Latura subiectivă. Infracțiunea de vătămare corporală se săvârșește cu intenție directă sau indirectă.

Dacă infracțiunea se săvârșește prin loviri sau alte acte de violență care produc o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale între 21 și 60 de zile, vătămarea corporală poate îmbrăca și forma infracțiunii paeterintenționate care are ca bază infracțiunea pevăzută în art. 180 alin. 1 C. penal. Intenția lipsește în cazul vătămărilor corporale, pricinuite cu ocazia unor jocuri sportive, cu condiția să fi fost respectate reglementările referitoare la acele jocuri. De asemenea, intenția lipsește în cazul în care vătămarea este pricinuită persoanei cu consimțământul acesteia (de exemplu, persoana acceptă să i se extragă un organ pentru a servi la un transplant).

Dacă autorul vătămării corporale a urmărit moartea victimei, rezultat care însă nu s-a produs, fapta constituie tentativă la infracțiunea de omor, iar dacă moartea victimei se produce ca un rezultat paeterintenționat, răspunderea penală a făptuitorului se stabilește pentru infracțiunea de lovire sau vătămări cauzatoare de moarte.

6. Consumarea. Tentativa la infracțiunea de vătămare corporală este posibilă, dar legea nu o pedepsește.

Infracțiunea se consumă în momentul când, ca urmare a acțiunii sau inacțiunii făptuitorului se produce rezultatul cerut de lege, adică vătămarea integrității corporale sau a sănătății persoanei care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel puțin 21 de zile și cel mult 60 de zile.

7. Sancționarea. Infracțiunea de vătămare corporală se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

8. Forma agravată. Potrivit art. 181 alin. 1, infracțiunea este mai gravă dacă fapta prevăzută la alin. 1 este săvârșită asupra membrilor familiei. Legiuitorul a luat în considerare ca și în cazul art. 180 alin. 1 și 2, calitatea specială dintre făptuitor și victimă, calitatea de membru al aceleiași familii, în accepțiunea prevederilor art. 149 C. penal.

9. Sancțiunea constă în închisoarea de la 1 la 5 ani.

Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul prevederilor de la alin. 1 acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu.

Împăcarea părților înlătură răspunderea penală producându-și efecte și în cazul în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu.

4. INFRACȚIUNEA DE VĂTĂMARE CORPORALĂ GRAVĂ

(ART. 182 COD PENAL)

1. Noțiune și definiție. Vătămarea corporală gravă este o infracțiune care se caracterizează de cele mai multe ori prin aceea că, având la bază fie o lovire sau alte acte de violență, fie orice altă faptă, implică producerea unor consecințe mult mai grave decât cele care sunt specifice infracțiunii de vătămare corporală.

Potrivit art. 182 C. penal, infracțiunea constă în „fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, sau care a produs vreuna dintre următoarele consecințe: pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică, sluțirea, avortul ori punerea în primejdie a vieții persoanei”.

2. Obiectul juridic special și obiectul material al infracțiunii de vătămare corporală gravă sunt identice cu obiectul juridic special și obiectul material al celorlalte infracțiuni din aceeași categorie, primul constând în relațiile sociale referitoare la dreptul persoanei la integritate corporală și sănătate, iar secundul, în corpul persoanei care este victimă a infracțiunii.

3. Subiectul. Infracțiunea poate fi săvârșită de orice persoană. Participația penală este posibilă în toate formele.

4. Latura obiectivă. Vătămarea corporală gravă se realizează din punct de vedere obiectiv printr-o faptă care produce vreunul dintre rezultatele arătate în art. 182 C. penal, caracterizate fie prin durata mare a îngrijirilor medicale necesare pentru vindecarea victimei, fie prin natura vătămării produse.

a. Cauzarea unor vătămări care necesită pentru vindecare mai mult de 60 de zile. Pentru existența infracțiunii nu are relevanță faptul că, în perioada în care au loc îngrijirile medicale, persoana vătămată a efectuat deplasări, ori s-a prezentat la locul de muncă, prestând efectiv muncă. Fapta constituie infracțiune de vătămare corporală gravă chiar și în cazul în care durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare s-a prelungit peste limita de 60 de zile, datorită aplicării cu întârziere a tratamentului medical, dacă nu s-a dovedit că persoana vătămată a urmărit să întârzie vindecarea leziunilor ce i-au fost cauzate.

Spre deosebire de Codul penal anterior, Codul penal în vigoare nu include în enumerarea făcută în art. 182 și cauzarea unei boli incurabile.

Cauzarea unei asemenea boli constituie însă tot o vătămare corporală gravă, deoarece, dacă vătămarea care necesită îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile atribuie faptei caracter grav, cu atât mai mult fapta are acest caracter atunci când i se produce victimei o boală care nu este susceptibilă de vindecare în raport cu stadiul existent al dezvoltării științei medicale.

b. Pierderea unui simț sau organ ori încetarea funcționării acestora.

Este vorba în primul rând de pierderea unuia dintre cele cinci simțuri – văzul, auzul, mirosul, gustul și pipăitul.

Deși textul se referă la „pierderea unui simț” fapta constituie infracțiunea de vătămare corporală gravă și atunci când se produce numai slăbirea unui simț. Slăbirea simțului poate necesita pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile sau poate avea caracter permanent, ceea ce impune în ambele cazuri încadrarea faptei în dispozițiile art. 182 C. penal. De exemplu, atunci când în urma traumatismului suferit de victimă, capacitatea funcțională a ochiului lezat a fost numai parțial restabilită, rămân sechele cu caracter de permanență care scad acuitatea vizuală, afectarea în acest fel a vederii reprezintă o infirmitate fizică permanentă astfel încât fapta constituie infracțiunea de vătămare corporală gravă.

În al doilea rând, este vorba de lipsirea persoanei de o parte a corpului cu care îndeplinește o anumită funcție (pierderea unui plămân sau rinichi).

c. Producerea unei infirmități permanente fizice sau psihice.

Prin infirmitate se înțelege starea anormală de inferioritate în care este pusă persoana în raport cu celelate persoane și chiar în raport cu propria ei stare, anterioară săvârșirii faptei.

Starea de inferioritate poate fi fizică sau psihică adică poate să privească corpul sau psihicul victimei.

În ambele cazuri infirmitatea trebuie să aibă caracter permanent, adică să nu fie susceptibilă de dispariție – de exemplu, pierderea corzii vocale stângi de către victima infracțiunii (reținut de practica judiciară).

d. Sluțirea. Prin „sluțire” se înțelege un grav prejudiciu estetic produs victimei, schimbarea înfățișării normale a acesteia într-o înfățișare neplăcută, respingătoare. Sluțirea poate fi rezultatul unei desfigurări (schimbarea înfețișării feței), deformării (schimbarea formei corpului) sau unei mutilări (pierderea unei părți din corp).

Sluțirea trebuie să aibă caracter permanent.

Tăierea părului de pe capul unei femei și raderea sprâncenelor nu constituie o „sluțire” în sensul textului, deoarece părul și sprâncenele fiind supuse unui proces natural de regenerare, pierderea înfățișării normale a victimei este numai temporară.

Constituie „sluțire” producerea unei cicatrice permanente și de mari dimensiuni pe aproape întreaga parte a corpului unei femei din regiunea pieptului până la coapsa piciorului.

De asemenea constituie o sluțire pierderea a patru dinți din față, deoarece aceasta creează o dizarmonie substanțială a fizionomiei victimei, împrejurarea că dinții pierduți ar putea fi înlocuiți pritr-o proteză dentară nu are relevanță, deoarece în acest caz nu are loc un proces de vindecare normal.

Fracturarea unui dinte inclusiv lateral superior sau a unicului dinte pe care îl avea victima agresiunii, nu constituie o „sluțire”, fapta neîncadrându-se în dispozițiile art. 182 C. penal.

e. Avortul. Prin „avort” se înțelege întreruperea cursului sarcinii și expulzarea produsului de concepție.pentru existența infracțiunii în acest caz, este necesar pe de o parte ca victima să fie o femeie însărcinată, iar pe de altă parte ca făptuitorul să fi știut sau să fi putut cunoaște această împrejurare. În lipsa oricărei culpe din partea făptuitorului în ceea ce privește exixtența sarcinii, încadrarea faptei în dispozițiile art. 182 C. penal nu este posibilă.

f. Punerea în primejdie a vieții persoanei. Prin aceasta se înțelege situația în care făptuitorul a creat posibilitatea reală și concretă ca victima să înceteze din viață, în ipoteza avută în vedere de legiuitor, făptuitorul nu urmărește moartea victimei și nici nu acceptă acest rezultat, astfel fapta sa ar constitui tentativa de omor și nu vătămare corporală gravă. Inculpatul nu acționează cu intenția de omor ci aceea de vătămare, punerea în primejdie survenind în mod obiectiv ca rezultat mai grav, în discordanță cu ceea ce s-a urmărit sau acceptat.

Exemplu: S-a reținut ca vătămare corporală gravă și nu tentativă de omor, fapta inculpatului care a vătămat grav integritatea corporală a victimei, lovind-o prin aruncarea unei țevi metalic4e, peste gard, de la o distanță de lec puțin 8 metri, deoarece, în speță, nu se poate spune că aceasta, acționând astfel, a urmărit sau a acceptat producerea morții victimei, ca rezultat potențial al acțiunii sale.

5. Latura subiectivă. Vătămarea corporală gravă se săvârșește ci intenție directă, indirectă sau paeterintenție.

În practica judiciară s-a reținut ca vătămare corporală gravă săvârșirea cu intenție indirectă, de exemplu, fapta inculpatului, care, în dorința de a lovi anumite persoane,a aruncat cu pietre asupra acestora pe un drum public pe care se găseau și alte persoane, lovind pe una care nu făcea parte din cele vizate de el în mod direct și provocându-i o infirmitate fizică permanentă, deoarece, deși nu a dorit rezultatul el și-a dat seama că aceasta ar putea să se producă și l-a acceptat. Este săvârșită cu intenție indirectă fapta inculpatului care a aruncat var nestins dintr-un camion, împroșcând pe trecători și orbind o persoană, deoarece, procedând astfel, el a prevăzut posibilitatea unei arsuri a ochiului, urmare pe care dacă nu a dorit-o, a acceptat-o totuși în mod conștient.

Vătămarea corporală gravă este săvârșită cu paeterintenție atunci când făptuitorul, urmărind să lovească sau să-i cauzeze victimei o vătămare corporală se produce una din consecințele mai grave arătate în art. 182 C. penal, consecință care a depășit intenția sa și în raport cu care se află în culpă.

De exemplu, fapta inculpatului de a fi îmbrâncit victima determinând proiectarea ei pe un plan dur și cauzându-i astfel o infirmitate fizică permanentă.

Ceea ce deosebește infracțiunea de vătămare corporală gravă având ca urmare punerea în primejdie a vieții persoanei de tentativă la infracțiunea de omor este poziția făptuitorului față de acțiunile care constituie latura obiectivă a acestei infracțiuni.

În timp ce în cazul infracțiunii prevăzute la art. 182 alin. 1 C. penal, făptuitorul acționează cu paeterintenție, în cazul infracțiunii prevăzute la art. 20 raportat la art. 174 C. penal, aceasta acționează cu intenție.

Pentru stabilirea poziției subiective trebuie să se țină seama de toate împrejurările în care fapta a fost comisă, de obiectul folosit, de intensitatea cu care s-au aplicat loviturile, de regiunea corpului spre care s-au îndreptat, ca și de urmările ce se puteau produce.

Dacă nu se poate stabili vreo culpă a făptuitorului în ceea ce privește consecința mai gravă produsă, aceasta răspunde, după caz, pentru lovire sau alte violențe ori pentru vătămare corporală.

6. Consumarea. Vătămarea corporală gravă prevăzută în art. 182 alin. 1 C. penal, săvârșindu-se cu intenție indirectă sau cu paeterintenție, credem că nu este susceptibilă de tentativă.

Consumarea are loc în momentul când se produc vreuna din urmările arătate în art. 182 alin. 1 C. penal.

7. Sancțiunea. Vătămarea corporală gravă sepedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

8. Forma agravată. Potrivit art. 182 alin. 2 C. penal, infracțiunea este mai gravă dacă fapta a fost săvârșită în scopul producerii consecințelor prevăzute în alin. 1 al textului.

Circumstanța agravantă constă în aceea că fapta este săvârșită cu intenție indirectă; făptuitorul a prevăzut consecința gravă care s-a produs și a urmărit ca această consecință să se producă.

Pedeapsa este, în acest caz, închisoarea de la 3 la 10 ani.

Tentativa este posibilă și legea o sancționează (art. 182 alin. 3 C. penal).

5. INFRACȚIUNEA DE LOVIRI CAUZATOARE DE MOARTE

(ART. 183 COD PENAL)

1. Noțiune. Infracțiunea de lovire sau vătămări cauzatoare de moarte prezintă un grad ridicat de pericol social deoarece, așa cum rezultă din denumirea ce i s-a dat, fapta are ca rezultat moartea unei persoane. Ca urmare sancțiunea pentru această infracțiune, care reprezintă cel mai înalt grad de pericol social dintre infracțiunile de vătămare corporală se apropie de limitele legale de sancțiune ale infracțiunilor de omor.

Potrivit art. 183 C. penal, infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte există atunci când vreuna dintre faptele prevăzute în art. 180 – 182 C. penal, a avut ca urmare moartea victimei.

2. Obiectul juridic special. Întrucât infracțiunea prevăzută în art. 183 nu este decât o formă agravată a infracțiunilor reglementate de art. 180 – 182 (aceste dispoziții incriminează atât faptele de lovire sau alte violențe cât și faptele de vătămare a integrității corporale – simplă sau gravă) obiectul juridic special al acestei infracțiuni este apropiat de acela al infracțiunilor menționate.

Obiectul juridic special și obiectul juridic material sunt identice cu obiectul juridic special și obiectul material al omorului, primul constând în relațiile sociale referitoare la dreptul persoanei la viață, iar secundul, în corpul persoanei care este victimă a infracțiunii.

3. Subiectul. Subiectul activ al acestei infracțiuni este orice persoană care îndeplinește condițiile de vârstă și responsabilitate cerute de lege. Participația penală este posibilă.

În ceea ce privește coautoratul, acesta există și atunci când inculpații au acționat împreună în așa fel încât activitățile lor s-au completat reciproc și loviturile aplicate de ei au produs laolaltă moartea victimei chair dacă aparent rezultatul survenit este urmarea directă a activității desfășurate numai de unii inculpați. Subiectul pasiv este persoana în viață împotriva căreia sunt îndreptate activitățile făptuitorului, acte de natură a-i produce moartea.

4. Latura obiectivă. Infracțiunea se săvârșește sub aspectul elementului material, prin acțiuni sau inacțiuni care nu diferă sub aspectul înfățișării lor concrete, de cele care realizează infracțiunile prevăzute în art. 180 – 182, dar care, de data aceasta, au avut ca urmare imediată moartea victimei. Totodată este necesar ca între acțiune sau inacțiune și rezultatul produs să existe o legătură de cauzalitate.

Astfel, în practice judiciară s-a decis, de exemplu, că raportul de cauzalitate există atunci când inculpatul a produs victimei numeroase leziuni care, deși au avut ca urmare moartea victimei, nu prezentau gravitate, mijloacele folosite nefiind nici ele apte să producă moartea, care s-a datorat unei maladii grave preexistente, sau în cazul când inculpatul a îmbrâncit victima, iar aceasta, căzând și lovindu-se de un plan dur, a încetat din viață, chiar dacă la dezechilibrarea ei a contribuit și starea de ebrietate în care s-a aflat, sau atunci când inculpatul a produs victimei care a murit un traumatism cranio-cerebral prin proiectarea acesteia cu capul pe asfaltul străzii, chiar dacă în timpul internării ei în spital nu i s-a aplicat un tratament adecvat.

În doctrină și în practica judiciară s-a ridicat problema dacă pentru existența infracțiunii analizate este necesar sau nu ca moartea victimei să fie rezultatul unei acțiuni unice, imputabile inclusiv făptuitorului. Opinia majoritară este aceea că va exista infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte chiar dacă Faptei făptuitorului i s-au adăugat și alte cauze (factori contributivi anteriori, concomitenți sau posteriori).

Urmarea imediată constă în decesul victimei în cazul acestei infracțiuni.

5. Latura subiectivă. Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o infracțiune praeterintenționată. Lovirea sau fapta de vătămare corporală se săvârșește cu intenție iar urmarea mai gravă produsă – moartea victimei – are loc din culpa făptuitorului.

Cu alte cuvinte făptuitorul își dă seama și vrea să lovească victima sau să-i producă o vătămare corporală, dar se produce moartea acesteia, rezultatul fie că l-a prevăzut, dar a crezut că nu se va produce, fie că nu l-a prevăzut, deși putea și trebuia să-l prevadă.

În cazul infracțiunilor praeteintenționate, urmarea mai gravă se atribuie pe baza culpei dovedite a făptuitorului și nu pe baza unei prezumții de culpă deoarece admiterea unei asemenea prezumții ar însemna încălcarea principiului potrivit căruia nu există infracțiune și nici răspundere penală fără vinovăție.

Astfel, într-un caz, s-a decis că lovirea victimei cu consecința producerii unui șoc cardiac și a decesului constituie infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, deoarece fiind în vârstă înaintată, aproape 62 de ani, și cunoscută de cei din jur inclusiv de inculpat, ca suferind de inimă, acesta trebuia să prevadă rezultatul faptei sale – că prin exercitarea unor acte de violență ar putea determina un șoc cardiac sau de altă natură, care să ducă la moartea ei.

Dacă nu se poate stabili culpa făptuitorului în raport cu moartea victimei ci numai intenția acestuia în raport cu lovirea sau fapta de vătămarea corporală, răspunderea penală se stabilește, după caz, pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe (art. 180 C. penal) sau pentru infracțiunea de vătămare corporală gravă (art. 181 sau 182 C. penal).

Dacă se stabilește că făptuitorul este în culpă în ceea ce privește moartea victimei, dar că această culpă nu se suprapune pe intenția sa inițială de a lovi sau de a-i produce numai o vătămare a integrității corporale, fapta constituie infracțiunea de ucidere din culpă, iar dacă se stabilește că făptuitorul a acționat nu cu intenția de a lovi sau de a produce o vătămare a integrității corporale, ci cu intenția de a ucide, fapta constituie infracțiunea de omor.

6. Consumarea. Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este susceptibilă de tentativă deoarece rezultatul cerut de lege – moartea victimei – are relevanță numai în măsura în care se produce. Dacă acest rezultat nu se produce, fapta constituie, după caz, infracțiunea consumată de lovire sau alte violențe (art. 180 C. penal), de vătămare corporală (art. 181 C. penal), de vătămare corporală gravă (art. 182 C. penal).

7.Sancțiunea. Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se pedepsește cu închisoare de la 5 la 15 ani.

Așa cum se observă, din poziția subiectivă specială a autorului, face ca pedeapsa să fie mai ușoară decât pentru infracțiunea de omor, dar mai severă decât pentru uciderea din culpă.

6. INFRACȚIUNEA DE VĂTĂMARE CORPORALĂ DIN CULPĂ

(ART. 184 COD PENAL)

1. Noțiune. Integritatea corporală ca și viața persoanei este ocrotită de lege nu numai împotriva faptelor săvârșite cu intenție, ci împotriva faptelor săvârșite din culpă.

Potrivit art. 184 alin. 1 C. penal, constituie infracțiune de vătămare corporală din culpă „fapta prevăzută în art. 180 alin. 2 C. penal, care a pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile, precum și cea prevăzută în art. 181 C. penal, săvârșită din culpă. Infracțiunea este mai gravă, dacă fapta avut vreuna din urmările prevăzute în art. 182 alin. 1, art. 184 alin. 2”, de asemenea dacă săvârșirea faptei prevăzută în alin. 1 este minarea nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere prin exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anume activități (art. 184 alin. 3); tot astfel, dacă fapta prevăzută în alin 2 este urmarea nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere arătate în alin. 3 (art. 184 alin. 4).

2. Obiectul juridic special și obiectul material. Ca și celelalte infracțiuni din aceeași categorie, vătămarea corporală din culpă are ca obiect juridic special relațiile sociale referitoare la dreptul persoanei la integritate corporală și sănătate, iar ca obiect matorial, corpul victimei.

3. Subiectul. Subiect al vătămării corporale din culpă poate fi orice persoană, legea necerând făptuitorului vreo calitate specială. Infracțiunea poate fi săvârșită cu participație improprie când potrivit art. 31 C. penal, o altă persoană contribuie cu intenție la săvârșirea faptei din culpă de către autor.

4. Latura obiectivă. Elementul material al acestei infracțiuni se realizează prin loviri sau alte violențe, ori prin vătămări corporale. Aceste acțiuni sau inacțiuni sunt identice cu cele enumerate în art. 180 alin. 2 C. penal.

Întrucât legiuitorul a stabilit durata minimă a îngrijirilor medicale în cazul vătămării corporale din culpă la mai mult de 10 zile, ne găsim în prezența acestei infracțiuni când lovirea sau actul de violență, săvârșit din culpă, a produs o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile, dar cel mult 20 de zile.

Dacă lovirea sau actul de violență săvârșit din culpă a produs numai suferințe fizice ori vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale ce depășesc 10 zile fapta nu constituie infracțiune.

5. Latura subiectivă. Infracțiunea de vătămare corporală din culpă, după cum o arată și denumirea, se săvârșesc doar din culpă. Aceasta se poate prezenta fie sub forma culpei cu previziune (ușurința), fie sub forma culpei simple (neglijența).

În cazul culpei cu previziune făptuitorul prevede că activitatea sa se realizează prin acțiune sau inacțiune – ar putea duce la vătămarea integrității sau sănătății persoanei, nu urmărește și nici nu acceptă acest rezultat, ci speră, fără temei, că el nu se va produce.

În cazul culpei simple, făptuitorul desfășurând o anumită activitatea nu prevede că aceasta ar putea duce la vătămarea integrității corporale sau a sănătății unei persoane, deși poate și trebuie să prevadă acest rezultat.

S-a reținut ca vătămare corporală din culpă fapta săvârșită în următoarele împrejurări: inculpatul, care avea asupra sa o armă de vânătoare a fost trezit din somn de un zgomot și fiind noapte, a văzut o „mogâldeață” despre care a crezut greșit că este un animal, înfricoșat a tras în acea direcție un foc de armă, vătămând în mod grav integritatea corporală a victimei. În speță, inculpatul a fost în eroare cu privire la obiectul material al infracțiunii, dar această eroare rezultă din propria-i culpă, deoarece el trebuia și putea să prevadă că „mogâldeața” în care descărca focul de armă poate fi un om. Fapta constituie infracțiunea de vătămarea corporală din culpă, în cazul în care nu se poate stabili culpa făptuitorului (sub nici o formă) nu există infracțiune de vătămare corporală din culpă.

Așa, de exemplu, nu constituie infracțiunea de vătămare corporală din culpă, fapta conducătorului auto care produce un accident de circulație ca urmare a ruperii barei de direcție a autovehiculului nou, aflat în garanția uzinei producătoare.

6. Consumarea. Săvârșindu-se din culpă, infracțiunea prevăzută în art. 184 C. penal nu este susceptibilă de tentativă. Infracțiunea există în formă consumată atunci când se produce rezultatul periculos, adică vătămarea integrității corporale sau sănătății victimei.

7. Sancțiunea. Infracțiunea de vătămare corporală din culpă în forma sa simplă se pedepsește cu închisoarea de la o lună la 3 luni sau cu amendă. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

8. Forme agravate, în afara formei simple, vătămarea corporală din culpă prezintă trei forme mai grave.

Astfel, potrivit art. 184 alin. 2 C. penal, infracțiunea este mai gravă dacă fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1 C. penal.

Urmările prevăzute de art. 182 alin. 1 C. penal sunt: o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate fizică sau psihică, sluțirea, avortul sau punerea în primejdie a vieții persoanei.

Pedeapsa pentru această formă agravată a infracțiunii este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

Potrivit art. 184 alin. 3 C. penal, infracțiunea este mai gravă dacă săvârșirea faptei prevăzute în primul alineat al textului este urmarea respectării dispozițiilor legale sau măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru îndeplinirea unei anumite activități.

Circumstanța agravată este identică cu cea prevăzută în art. 178 alin. 2 C. penal (uciderea din culpă).

Ca și în cazul uciderii din culpă, circumstanța agravată prevăzută în art. 184 alin. 3 C. penal, este aplicabilă nu numai conducătorilor auto profesioniști, ci și persoanelor care, fără a avea permis, conduc chiar o singură dată autovehiculul și produc vătămări corporale din culpă altei persoane.

Circumstanța agravantă prevăzută de art. 184 alin. 3 C. penal este aplicabilă și biciclistului care din neîndemânae și nerespectare a normelor privind circulația pe drumurile publice, provoacă unei persoane din culpă o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile, deoarece persoana care conduce o bicicletă pe un drum public îndeplinește o „activitate” în sensul avut în vedere de legiuitor.

Vătămarea corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 3 C. penal se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părților înlătură răspunderea penală. Potrivit art. 184 alin. 4 C. penal, infracțiunea este mai gravă dacă fapta prevăzută în alin. 2 al textului este urmarea nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru îndeplinirea unei anumite activități.

S-a reținut ca vătămare corporală din culpă, în această formă agravată, fapta unei persoane care, fără a avea nici o calificare pentru meseria de dulgher, lucrând la repararea acoperișului unei case, a pus pe grindă, fără să-l asigure, un stâlp lung de lemn, care căzând, a cauzat unei persoane aflate în apropiere, vătămări corporale, pentru a căror vindecare a avut nevoie de îngrijiri medicale timp de 75 de zile.

Potrivit art. 184 alin. 4, vătămarea corporală din culpă în formă agravată se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

CAPITOLUL III

PROBAȚIUNEA VĂTĂMĂRILOR CORPORALE ÎN CRIMINALISTICĂ

1. ASPECTE GENERALE

Din momentul în care s-a produs o infracțiune prin care s-a acuzat o vătămare corporală, organele de cercetare penală sesizate din oficiu sau la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, desfășoară o serie de activități specifice criminalistice, de cercetare la fața locului, de ascultare a martorilor, a victimelor, a învinuitului, de ridicare a probelor materiale, efectuarea de percheziții și expertize medico-legale, care toate coroborate vor alcătui rechizitoriul de urmărire și de trimitere în judecată a vinovatului. Probațiunea din punct de vedere procesual este constituită din elemente de fapt și de drept pe care trebuie să se bazeze hotărârile judecătorești prin care se rezolvă conflictele de drept penal aduse în fața justiției. Probațiunea cuprinde două elemente indispensabil legate între ele: probele și mijloacele de probă.

Probele sunt elemente de fapt ce servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit fapta și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru soluționarea justă a cauzei. Putem afirma cu toată convinferea că proba are un caracter dublu: ea reprezintă atât un instrument de cunoaștere cât și un instrument de dovedire. Sarcina probei aparține organelor judecătorești. Administrarea probelor este condusă de principiul libertății, organele judecătorești alegând doar acele mijloace prin care se pot administra cele mai sigure probe, având posibilitatea folosirii oricăreia, în faza de judecată instanța administrează probele în prezența procurorului, a părților, a apărătorilor. Uneori se propun probe noi de către procuror sau părți.

Mijloacele de probă sunt mijloace prevăzute de lege prin care se constată elementele de fapt care pot servi ca probă în procesul penal. Conform art. 64 Cod procesual penal, mijloacele de probă sunt: declarațiile învinuitului sau inculpatului, declarațiile părții vătămate, declarațiile părții civile, a părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-științifice și expertizele medico-legale.

În consecință, criminalistica poate fi definită ca o știință care elaborează metodele tactice și mijloacele tehnico-științifice de descoperire, cercetare și prevenire a infracțiunilor.

2. CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI

Cercetarea la fața locului este fenomenul de percepere nemijlocită a locului unde s-a produs infracțiunea. Scopul cercetării la fața locului este descoperirea și fixarea urmelor. Echipele de poliție sub îndrumarea sau conducerea procurorului se deplasează în cele mai multe cazuri de vătămare corporală gravă, din culpă, sau lovituri cauzatoare de moarte, la fața locului însoțite de către victimă, martori, experți și chiar inculpați. Pregătirea cercetării la fața locului se face în două etape, atât la sediul organului judiciar cât și la loculș faptei, fiecare etapă constând în anumite măsuri proprii, absolut necesare pentru atingerea scopului urmărit. Prima măsură de ordin criminalistic constă în activitățile pentru obținerea informațiilor necesare despre faptă, locul și timpul în care a fost comisă agresiunea. Organele de poliție trebuie să identifice martorii, să le ia primele declarații despre agresiune în vederea identificării și reținerii infractorului.

În cadrul echipei de investigare fac parte procurorul care va conduce și va supraveghea întreaga operațiune de cercetare, ofițeri de poliție din cadrul compartimentului judiciar ori de cercetări penale, expertul criminalist, experții de specialitate din domeniul tehnic sau de altă natură (în cazul infracțiunilor de vătămarea corporală din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor de serviciu), și medicul legist dacă probațiunea judiciară o cere. În cazul infracțiunii de lovire sau alte violențe numărul participanților la cercetarea penală este mai restrâns din cauza urmărilor destul de ușoare ale agresiunii, în acest caz constatarea medico – legală, declarațiile martorilor și identificarea făptuitorului sunt de ajuns pentru atingerea finalității penale de pedepsire a vinovatului. Textul de lege și practica judiciară au permis posibilitatea participării la cercetarea locului faptei și a părților civile și responsabile civilmente, a victimelor și a infractorilor.

Părțile odată înștiințate, cercetarea se poate desfășura și făfă participarea lor. Făptuitorul trebuie neapărat să participe. În cazul în care participarea lui nu este posibilă din motive obiective, el va putea fi reprezentat de un apărător ales sau din oficiu. Toată activitatea de cercetare la fața locului se descrie în procesul verbal de către organul de cercetare penală care conduce ancheta penală. Procesul verbal trebuie să fie oglinda întregii activități desfășurate de persoanele participante. Procesul verbal de cercetare la fața locului cuprinde trei părți: preambulul, partea descriptivă și încheierea.

În preambul se va arăta: fapta cercetată, data comiterii ei, starea atmosferică și a locului faptei, delimitarea locului, organul de cercetare penală care conduce ancheta, numele, prenumele și calitatea persoanelor care participă la cercetare, cine a sesizat organul de urmărire penală, dacă s-a asigurat paza locului și de către cine.

Partea descriptivă cuprinde desfășurarea cercetării, mijloacele utilizate, metodele aplicate, urmele descoperite, mijloacele și metodele de fixare și de ambalare a probelor materiale, intenționându-se numărul fotografiilor executate și ce anume reprezintă fiecare fotografie în parte. Schițele, fotografiile, desenele și mulajele efectuate se atașează la procesul verbal respectiv și reprezintă părți componente ale acestuia.

În încheiere se menționează ora când s-a terminat cercetarea la fața locului și modul de desfășurare a operațiunii de cercetare. Pe fiecare pagină și la sfârșit, procesul verbal se semnează de organul de urmărire penală și de toate persoanele participante la cercetare.

3. ASCULTAREA VICTIMEI, FĂPTUITORULUI ȘI MARTORULUI

Persoanele care urmează a fi ascultate în legătură cu infracțiunea săvârșită sunt: victima, făptuitorul și martorul. Unele dintre ele au perceput direct săvârșirea faptei în parte sau în întregime, iar altele au cunoștință despre faptă de la diverse persoane. La victime perceperea și stocarea pot fi foarte adevărate, dar reproducerea poate fi deformată datorită stării de ură față de agresor sau față de tulburările pricinuite de fapta comisă. Ori de câte ori există dubii cu privire la discordanțele dintre cele relatate se recurge de obicei la confruntare.

În cazul în care făptuitorul nu este cunoscut, organele judiciare trebuie să plece de la infracțiunea comisă, modul cum a fost săvârșită, dar de cele mai multe ori oglindește personaluitatea autorului său. În cazul infracțiunilor de vătămare corporală persoanele care au suferit o vătămare adresându-se organelor judiciare sunt primele care sunt ascultate în legătură cu prejudiciile fizice și psihice suferite. Organul judiciar când pregătește ascultarea părții vătămate, cunoaște deja infracțiunea, data, locul, modul și condițiile în care a fost săvârșită, din sesizările victimei sau din alte surse de informare.

Prin intermediul întrebărilor adresate victimei, anchetatorul trebuie să clarifice raporturile anterioare dintre victimă și agresor, dacă s-au cunoscut sau nu, de când, cu ce ocazie s-au cunoscut, motivul agresiunii și care sunt persoanele din anturajul agresorului. Din declarațiile victimei trebuie să reiasă împrejurările în care s-a comis infracțiunea, caracteristicile locului faptei, persoanele care au fost de față, cum s-a desfășurat evenimentul infracțional, prin ce mijloace a fost lezată victima și rezultatul actului de agresiune.

Organul judiciar trebuie să clarifice starea victimei în timpul agresiunii, dacă aceasta era sănătoasă, bolnavă sau în imposibilitate de a se apăra. Este important a se stabili numărul loviturilor primite de victimă și dace este posibil partea corpului care a fost lovită, pentru înlăturarea unor dubii ulterioare, în cazul în care victima nu poate relata faptele petrecute din cauza unor stări de amnezie sau din cauza șocului, organul judiciar trebuie să treacă la prezentarea unor probe materiale sau fragmente de declarații deja existente în dosarul cauzei, care ar putea trezi victimei adevărate „amintiri”. Prin întrebările adresate victimei unei agresiuni, anchetatorul urmărește clarificarea unor probleme esențiale ale cauzei cum ar fi: care a fost contribuția victimei la declanșarea infracțiunii, cum s-a desfășurat procesul comiterii ei, care persoane au mai participat și ce contribuții au avut în producerea rezultatului de vătămare corporală.

O altă grupă de întrebări ce vizează persoana vătămată are în vedere faptele petrecute la locul agresiunii, ori în altă parte după săvârșirea infracțiunii: cine a pătruns la locul faptei, care au fost activitățile întreprinse, ce obiecte au fost mișcate, dacă după comiterea faptei a luat cineva contact cu victima. Atunci când victima se află în stare gravă, datorită leziunilor suferite, organul judiciar trebuie să ia legătura cu medicul curant, care să-l informezedespre starea de luciditate, dacă victima poate fi ascultată și când anume.

Ori de câte ori este necesar anchetei, victima poate fi ascultată repetat, singură sau în confruntare cu alte persoane, martori, învinuit sau inculpat. Ascultarea martorilor care au asistat la actul infracțional incriminat are o mare însemnătate în aflarea adevărului, deoarece infracțiunea, aproape întotdeauna, este percepută de persoane neinteresate în cauză – martori oculari – care vor reda într-o formă vie, neexagerată, faptul infracțiunii în toată realitatea sa.

O primă serie de întrebări vizează raporturile anterioare comiterii infracțiunii dintre persoanele participante la proces, agresor și victimă.

Întrebările anchetatorului trebuie să evidențieze modul în care s-a săvârșit infracțiunea, cu precizarea circustamțelor de loc și de timp.

Este important ca organul judiciar să ceară martorului să precizeze cu exactitate din ce moment a perceput evenimentul, să indice toate faptele materiale întreprinse de agresor asupra victimei, locul în care a fost lovită victima, numărul loviturilor, dacă îl cunoaște sau nu pe agresor, în ultimă instanță organul judiciar adresează martorului întrebări cu privire la activitățile întreprinse de anumite persoane după săvârșirea infracțiunii. Prin intermediul lor se descoperă raporturile create după săvârșirea de către persoanele interesate în cauză.

Procesul ascultării primare a martorului este marcat de știința criminalistică de trei faze și anume: verificarea identității și ascultarea cu privire la datele personale, relatarea liberă, adresarea de întrebări și ascultarea răspunsurilor.

Prin ansamblul de întrebări adresate martorilor oculari anchetatorul trebuie să clarifice și să ilustreze tot faptul infracțiunii de vătămare corporală, să schițeze toate elementele infracțiunii, să descopere adevărul.

Declarațiile martorilor coroborate cu declarațiile victimei, a inculpatului și cu celelalte mijloace de probă (cercetarea la fața locului, percheziții) trebuie să răspundă finalității dreptului, aflarea adevărului și pedepsirea celor vinovați. Făptuitorul este purtătorul celor mai multe cunoștințe despre fapta cercetată, astfel încât organul judiciar trebuie să dea dovadă de mult tact pentru a scoate adevărul la iveală.

Ascultarea învinuitului sau inculpatului pleacă întotdeauna de la niște discuții prealabile cu scopul de a stabili între anchetator și inculpat un contact psihologic; învinuitul scapă de unele stări emoționale, de frică, putând vorbi mai degajat despre cele petrecute.

Aceste discuții conțin un dialog banal între anchetator și învinuit dar care deschide calea unei comunicări eficiente în anchetă. După aceste discuții, anchetatorul pune în vedere făptuitorului învinuirea ce i se aduce și îl întreabă dacă înțelege ce i se impută și dacă recunoaște învinuirea adusă, în funcție de buna credință și de interesele sale, învinuitul poate sau nu să recunoască faptele sale de violență. Organul judiciar îi va cere să aducă probe care să demonstreze nevinovăția sa sau schimbarea încadrării judiciare într-o formă simplă, mai puțin gravă.

Atunci când făptuitorul recunoaște învinuirea ce i se aduce și face declarații sincere despre cele întâmplate, putem afirma că „răul” a fost parțial îndepărtat, mai ales dacă vătămarea corporală nu a fost gravă (excepție fac lovirile cauzatoare de moarte).

În cazul în care făptașul nu recunoaște învinuirea, îngreunează ancheta prin declarații false, punând anchetatorii în dificultate, în acest caz anchetatorul trebuie să strângă cât mai multe probe împotriva infractorului, cum ar fi: constatări medico – legale, declarațiile martorilor, plângerile repetate ale victimei la poliție, probele materiale aparținând victimei (haine rupte, urme ale agresiunii), ridicarea de obiecte (corpuri contondente).

Întrebările anchetatorului trebuie să fie concrete, să cuprindă aspecte ale agresiunii care ar putea duce la smulgerea unor destăinuiri importante; întrebările să fie clare și precise, să nu permită derogare de la răspunsul așteptat. Acestea trebuie să fie ordonate în așa fel încât fiecare dintre ele să reprezinte o noutate pentru învinuit.

Este recomandabil ca întrebările care țin de esența cauzei să fie puse printre cele de importanță minoră. Atunci când există contradicții între declarațiile învinuitului și materialul cauzei se poate utiliza prezentarea unor probe din dosar.

Ascultarea învinuitului sau inculpatului care contestă vinovăția trebuie raportată la cazul particular în care acesta se află. De aceea, individualizarea acestor pedepse se va face în funcție de natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, de caracterul probelor în posesia cărora se află organul judiciar, toate acestea adaptate la personalitatea celui ascultat, la trăsăturile sale de caracter și temperamentale.

La aplicarea procedeelor tactice a căror utilitate se verifică într-o împrejurare sau alta, organul judiciar nu trebuie să piardă din vedere că singura cale pentru a determina învinuitul să recunoască faătele, singura modalitate de influențare este cale convingerii cu ajutorul unor probe temeinice, care să-l convingă de inutilitatea tăgăduirii.

Selectarea procedeelor tactice de ascultare a învinuitului sau inculpatului care contestă săvârșirea faptelor trebuie așadar făcută, înainte de toate, în raport cu peesonalitatea acestuia. Personalitatea învinuitului sau inculpatului e pusă în lumină de acele însușiri caracteriale și temperamentale definitorii, de cunoașterea predispozițiilor și înclinațiilor sale, într-un cuvânt de acele trăsături care îl caracterizează ca individ, ca personalitate.

În această privință, organul judiciar trebuie să fie înzestrat cu acea capacitate de a „descifra” trăsăturile personalității învinutului sau inculpatului de natură a explica poziția pe care se situează, iar în raport cu aceasta să precizeze propria atitudine, propria linie tactică.

4. ASCULTAREA REPETATĂ

Declarațiile făcute de o persoană într-o audiere primară, dacă este necesar, ea poate fi solicitată de organul judiciar să-și completeze relatările anterioare, să precizeze unele situații ori secvențe din ele sau chiar să le schimbe în cadrul unor ascultări repetate.

De obicei ascultările repetate se orientează de către organul judiciar în situațiile când din conținutul altor date de la dosarul cauzei rezultă că relatările din audierea primară nu sunt complete, se află în contradicție cu alte mijloace de probă ori nu sunt sincere.

La sfârșitul ascultării, persoana în cauză este întrebată dacă are ceva de adăugat la declarațiile făcute. Ascultările repetate, uninominale, în cazul în care nu-și atong scopul, pot fi urmate de verificarea declarațiilor prin confruntare.

5. CONFRUNTAREA

Confruntarea este o ascultare repetată și simultană a două persoane audiate anterior uninominal, în aceeași cauză, între ale căror declarații există evidente contradicții.

Ea se organizează de către organul judiciar pentru înlăturarea ori explicarea contradicțiilor respective, descoperirea unor probe noi sau întărirea celor existente. Datele referitoare la aceeași situație ori secvență din procesul săvârșirii infracțiunii, relatate de două persoane dioferite, aliate în contradicție prin conținutul lor după ce li se delimitează cu precizie conținutul, așa cum reiese din declarațiile altor persoane, ori din probele de altă natură. Se studiază pe baza datelor de lșa dosarul cauzei trăsăturile spirituale ale celor două persoane, starea sănătății lor și emoțiile pe care le-au trăit în timpul săvârșirii faptei, posibilitatea de percepere și de memorare ale fiecăreia dintre ele.

Persoanele ce urmează a fi confruntate sunt așezate astfel încât ca fiecare să se afle cu fața orientată spre cel care conduce confruntarea, pentru a le putea observa gesturile, reacțiile, mimica la întrebările puse și la răspunsurile pe care le vor da. Prima întrebare se adresează persoanei care în declarațiile sale anterioare a afirmat ceva, a susținut existența anumitor secvențe din procesul infracțiunii, îndeplinirea unor activități de către o persoană sau alta.

După epuizarea întrebărilor, organul judiciar recurge dacă este cazul, la întrebări pentru precizarea unor date, explicarea unor anumite situații menționate în răspunsurile date de persoanele confruntate sau, eventual, la întrebări de control.

La sfârșitul ascultării, organul judiciar dă posibilitatea persoanelor confruntate ca, prin intermediul său, să-și pună întrebări reciproce. Conținutul acestor întrebări trebuie să fie legat direct de obiectul confruntării.

În urma efectuării confruntării se poate ajunge la un rezultat pozitiv sau negativ, care va indica direcția pe care se vor înscrie investigațiile ulterioare. Rezultatul pozitiv poate să fie integral sau parțial. E integral pozitiv când una sau ambele persoane confruntate revin asupra declarațiilor date anterior sau, deși nu revin asupra declarațiilor anterioare, aduc anumite obiective sau exprimă anumite rezerve; rezultatul e negativ când ambele persoane confruntate nu părăsesc poziția inițială și nici nu indică elemente care să permită înlăturarea contradicțiilor.

6. MIJLOACE DE FIXARE A DECLARAȚIILOR

Procesul verbal de ascultare este mijlocul principal de fixare a declarațiilor făcute în fața organului judiciar. Acesta trebuie să cuprindă într-o anumită formă și succesiunea declarațiilor făcute de persoana audiată, indiferent de calitatea ei procesuală. Între procesul verbal al primei ascultări și cel al audierii repetate, sub aspect formal, nu sunt deosebiri semnificative, în schimb conținuturile le imprimă unele nuanțe proprii, mai ales în partea descriptivă. Procesul verbal al audierii primare are trei părți principale: introducerea sau preambulul, partea descriptivă și încheierea. Partea introductivă cuprinde data și ora ascultării, a persoanelor care asistă, cauza penală în care se iau declarațiile. Partea descriptivă este o oglindă a întregului proces de ascultare. Aici se consemnează discuțiile prealabile, relatările libere detaliate, pe cât posibil cu cuvinte folosite de persoana ascultată și deosebit de amănunțit, întrebările și răspunsurile, în cazul când persoana ascultată este făptuitorul sau victima, se inserează și cererea de probe noi ce urmează a fi administrate. Încheierea procesului verbal este cunoscut prin lectura proprie sau din citirea de către altă persoană cu mențiunea numelui și prenumeli acesteia, după care urmează semnăturile organului judiciar și ale persoanelor participante, cum este cazul ascultării minorilor, a persoanelor grav bolnave asistate de medicul curant.

7. RECONSTITUIREA

Pregătirea și desfășurarea ei trebuie să se realizeze prin respectarea normelor procesual penale și aplicarea regulilor tactice corespunzătoare elaborate de criminalistică. Datorită naturii sale reconstituirea este determinată de conținutul unor probe care creează incertitudini asupra veridicității lor, probe administrate anterior prin activități tactice de cercetare la fața locului, ascultare de persoane, percheziții, expertize.

Fără existența probelor care să trezească nedumeriri în privința îndeplinirii unor activități de către anumite persoane concrete, nu se poate vorbi de reconstituire. Existența ei depinde de conținutul unor probe de altă natură, tot așa cum în unele situații, declarațiile anumitor martori depind de probele materiale descoperite la locul faptei, ori de conținutul declarațiilor fptuitorului sau al părții vătămate.

Reconstituirea, în întreaga gamă a activităților tactice de cercetare criminalistică este de sine stătăroare și se află cu acestea în raporturi de interdependență. Verificarea probelor se poate realiza fie prin îndeplinirea anumitor activități, pentru a constata dacă se pot efectua sau nu, fie prin perceperea unor fenomene, activități, persoane, obiecte din zone de observație precis determinate de la locul faptei, în condiții similare cu cele din producerea lor în realitate.

Prin producerea de activități la locul faptei se verifică, de exempălu, posibilitatea escaladării zidurilor, forțării cu anumite instrumente a ușilor sau geamurilor, ridicării și transportării unor greutăți, aplicării de lovituri victimelor etc.

Pentru verificarea posibilității perceperii vizuale, auditive, olfactive sau tactile în condiții similare de distanță, luminozitate, unghi de observație, de temperatură și de vibrație a aerului, încercările experimentale se fac cu persoanele care au recepționat fenomenul în cauză nemijlocit la locul faptei, reproducându-se mișcările, acțiunile sau zgomotele cu mijloacele utilizate la comiterea infracțiunii ori cu altele asemănătoare.

De asemenea, se mai poate verifica posibilitatea creării unor urme alături de niște urme de altă natură, se explică lipsa anumitor urme, care de obicei prin activități de felul celor confirmate de probe ar trebui să existe la locul faptei.

Ca orice activitate tactică, toate reproducerile experimentale din procesul reconstituirii și rezultatele la care s-a ajuns se fixează prin descriere în procesul verbal, prin fotografiere, filmare și prin imprimare pe banda magnetică.

Dintre acestea, procesul verbal de reconstituire este mijlocul principal de fixare, în el sunt descrise amănunțit toate celelalte mijloace de fixare, ca părți componente ale sale.

8. PERCHEZIȚIA ȘI RIDICAREA DE ACTE SAU OBIECTE

Percheziția este o activitate tactică desfășurată de organele judiciare în scopul descoperirii și ridicării obiectelor, documentelor sau a diferitelor valori ce prezintă importanță pentru cauza cercetată, precum și în vederea descoperirii persoanelor care se sustrag răspunderii penale.

În funcție de natura infracțiunii și de modul în care a fost comisă, prin percheziție pot fi descoperite: obiectele corp – delict sau cele destinate săvârșirii infracțiunii, obiectele ce constituie urme ale infracțiunii sau sunt purtătoare de urme, bunurile sau valorile de care victima a fost păgubită. Percheziția poate fi corporală, domiciliară, la locul de muncă și în locurile deschise publice.

În cazul infracțiunilor de vătămare corporală prin percheziție se încearcă găsirea unor semne de violență la domiciliul victimei, a corpurilor delicte folosite la agresiune, bunuri sau valori de care a fost deposedată victima prin violență sau amenințare. Percheziția persoanei se face prin căutarea obiectelor și a urmelor pe și în corpul victimei, pe și în interiorul îmbrăcăminții. Când se caută obiecte determinate, cu anumită destinație, înainte de percheziționare, persoanei în cauză i se cere să le predea; dacă refuză sau pretinde că nu le are asupra sa, se procedează la căutarea lor.

Percheziția în încăperi reprezintă o activitate mult mai complexă decât cea personală. Pentru efectuarea ei în condiții prielnice, cu reale șanse de izbândă, este necesar a fi serios pregătite din timp.

În afară de organul judiciar, la percheziția în locuri închise participă experul criminalist, experții în anumite domenii strict determinate, când este cazul organele de poliție pentru păstrarea ordinii în procesul percheziției, cel puțin doi martori asistenți, persoana percheziționată, făptuitorul și victima infracțiunii în unele situații.

După ce se face cunoscut scopul percheziției, organul judiciar solicită persoanei percheziționate să dea obiectele căutate. Ca mijloace complementare de fixare enumerăm fotografiile, filmările și uneori desenarea situațiilor mai importante pentru cercetarea criminalistică. Procesul verbal, ca mijloc principal de fixare a desfășurării și rezultatelor perchezițiilor, se întocmește de către organul judiciar.

Ridicarea de acte și obiecte este o activitatea asemănătoare cu percheziția, cu deosebire că în acest caz se știe precis la cine se află obiectul căutat, iar persoana deținătoare nu neagă acest lucru.

Activitatea ridicării de acte sau obiecte se consemnează în procesul verbal, în care se trec numele și prenumele organului judiciar, numele și prenumele martorilor asistenți și al persoanei de la care se ridică, activitățile efectuate etc.

9. PREZENTAREA PENTRU RECUNOAȘTERE

Ca activitate de tactică criminalistică, prezentarea pentru recunoaștere are drept scop stabilirea identității unei persoane sau a unui obiect de către persoanele care l-au văzut anterior.

În cazul infracțiunilor de vătămare corporală în care infractorul s-a folosit de diverse corpuri contondente în acțiunea sa violentă asupra victimei, identificarea obiectului corp – delict de către victimă sau de către martorii oculari, are un rol important în probatoriul împotriva infractorului.

În cazul infracțiunii de loviri cauzatoare de moarte, în care victima nu este cunoscută, identificarea cadavrului reprezintă prima acțiune întreprinsă de organele judiciare.

În cazul comiterii uneia dintre infracțiunile prevăzute de Codul penal la art. 180 – 184 de către o persoană care nu fost identificată, prezentarea pentru recunoaștere este un mijloc eficient pentru stabilirea identității infractorului. Recunoașterea poate fi realizată fie de către victima agresiunii, fie de martorii oculari. Fiecare obiect sau persoană se prezintă în grup de cel puțin trei. Persoanele trebuie să fie de același sex, îmbrăcăminte la fel în privința culorii, croiului și țesăturii, de aceeași vârstă și înălțime pe cât posibil.

Obiectele trebuie să aibă trăsături de gen similare, să fie de aceeași culoare, formă și mărime, precum și grad de uzură apropiat. Prezentarea pentru recunoaștere se face în prezența martorilor asistenți, după ascultarea în prealabil și în prezența lor a persoanei care urmează să facă recunoașterea. Toată activitatea de prezentare pentru recunoaștere se consemnează în procesul verbal, iar dacă este necesar, se fixează și prin folosirea unor procedee tehnice (fotografierea).

În cazul în care se găsește un cadavru necunoscut, iar medicul legist conchide că victima a decedat în urma unor lovituri multiple, organul judiciar trece la identificarea cadavrului. Persoanele care urmează să identifice cadavrul necunoscut vor fi ascultate în prealabil, ocazie cu care vor fi descrise caracteristicile generale și mai ales cele individuale după care ar putea să-l recunoască. În acest scop li se solicită să arate pe ce părți ale corpului se află particularitățile care ar ajuta la identificare și de ce natură sunt ele.

În ceea ce privește recunoașterea unui obiect folosit într-o agresiune, aceasta se pune în grup cu alte obiecte asemănătoare ca formă, mărime, culoare, grad de uzură. Dacă se pretinde că a fost văzut la cineva sau într-un anumit loc, obiectul respectiv trebuie pus în aceleași condiții de iluminare și de manevrare.

10. EXPERTIZELE ȘI CONSTATAREA

TEHNICO – ȘTIINȚIFICĂ

Prin săvârșirea infracțiunilor studiate în această lucrare (art. 180 – 184 Cod penal) se creează diferite urme, datorită modului în care se acționează, mijloacele utilizate în actul de agresiune.

Organele judiciare sunt uneori depășite în ceea ce privește unele cunoștințe de specialitate care sunt necesare pentru explicarea unor fenomene apărute ca urmare a actului infracțional.

Aceste expertize sau constatări se dispun în vederea obținerii datelor ce se pot descoperi doar prin cercetări științifice și ele nu se dispun pentru rezolvarea unor probleme de natură juridică.

Rezultatele cercetării făcute de expert asupra materialelor puse la dispoziția sa în acest scop sunt formulate într-un raport de expertiză sub forma unor concluzii, raport inclus în dosarul cauzei ca mijloc de probă, putând fi studiat de persoanele interesate în cauza respectivă, fără să aibă nevoie de cunoștințele corespunzătoare de specialitate.

Experiza este o activitate de cercetare științifică, desfășurată la cererea organelor judiciare de către persoane cu cunoștințe de strictă specialitate asupra persoanelor, fenomenelor, obiectelor sau urmelor, în vederea clarificării unor fapte sau împrejurări, sau pentru identificarea obiectelor creatoare de urme. În practica judiciară expertizele pot interveni în domenii foarte variate. Astfel, se pot efectua expertize criminalistice (dactiloscopice, balistice, grafice), medico – legale, contabilo – judiciare, tehnice etc.

Specifice infracțiunilor de vătămare corporală sunt expertizele medicale, psihiatrice, criminalistice și chiar tehnice.m la terminarea lucrării expertul întocmește un raport de expertiză scris. Un singur raport se întocmește și atunci când există o comisie de experți,chiar dacă sunt opinii diferite.

Conform art. 123 din Codul de procedură penală, reaportul de expertiză cuprinde: o parte introductivă, în care sunt menționate condițiile pentru care s-a ajuns la efectuarea expertizei, precum și întrebările la care expertul trebuie să răspundă; o parte descriptivă, în care sunt cuprinse operațiile efectuate, obiecțiile și explicațiile părților și analiza acestora în lumina celor constatate de expert, concluziile sau răspunsurile la întrebările puse. Organele judiciare acordă mare credibilitate concluziilor experților, deoarece acestea se bazează pe o cercetare științifică.

Constatarea tehnico – științifică sau medico – legală se dispune atunci când există pericolul de dispariție a unor mijloace de probă, ori de schimbare a situațiilor de fapt, precum și dacă este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Schimbarea situației de fapt se poate produce după săvârșirea infracțiunii prin modificarea unor anumite aspecte de la fața locului, datorită unor cerințe obiective, ca de exemplu reluarea procesului de producție în cazul unor accidente de muncă (infracțiunea de vătămare corporală din culpă).

Constatarea tehnico – științifică se efectuează de către specialiști ce funcționează în cadrul ori pe lângă instituția de care aparține organul de urmărire penală.

Înainte de efectuarea expertizei sau a constatării tehnico – științifice, organul judiciar analizează utilitatea ei, observă dacă problemelor care trebuie rezolvate nu li se poate găsi o soluție prin altă activitate mai puțin complexă și rezolvabilă într-un timp relativ mai scurt.

În pregătirea organizării expertizei, organul judiciar parcurge un proces firesc de selectare a mijloacelor materiale de probă care urmează a fi examinate de specialist, de procurare a materialelor pentru comparație, după care urmează delimitarea obiectului expertizei sau a constatării tehnico – științifice prin întrebările formulate față de expert, în același timp organul judiciar se interesează în ce măsură nivelul de dezvoltare al științei sau tehnicii în domeniul respectiv permite soluționarea problemelor ridicate.

Materialele puse la dispoziția specialistului trebuie să fie de bună calitate și suficiente sub aspect cantitativ. Pentru efectuarea expertizei este indicat să fie trimis și întregul material al cauzei dacă în situația concretă, prin studiul lui, expertul, dobândind cunoștințe mai amănunțite despre fapta cercetată ar putea să stabilească concluzii temeinice. În funcție de natura materialului, răspunsurile specialistului pot fi pozitive, negative sau de probabilitate.

Concluziile expertului nu sunt obligatorii pentru organul judiciar, ele nu au caracter imperativ în comparație cu alte probe administrate în cauza cercetată. Organul judiciar are menirea să le aprecieze și în urma acestei operații să le admită sau să le respingă, în mod argumentat.

Constatarea tehnico – științifică se înscrie printre mijloacele de probă specifice actualei noastre legislații procesuale penale. Potrivit prevederilor art. 112 C. procedură penală, constatarea tehnico – științifică are un caracter de urgență ce impune lămurirea fără întârziere a faptelor sau împrejurărilor cauzei.

11. EXPERTIZA COMPLEXĂ MEDICO – LEGALĂ ȘI CRIMINALISTICĂ

De remarcat că expertiza complexă nu se confundă cu expertizele efectuate de către o comisie la care participă mai mulți experți de aceeași specialitate și nici cu lucrările de avizare de către o comisie superioară. Expertizele complexe nu sunt prevăzute în mod expres de lege dar nici interzise.

Conform Codului de procedură penală, care prin art. 119 alin. 3 permite serviciilor și instituțiilor de expertiză să folosească asistența sau avizul specialiștilor de la instituții cu alt profil. În practică se recurge la ajutorul altor instituții când acestea beneficiază de dotare tehnică care lipsește unității de expertiză (de exemplu microscopul electronic cu baleiaj). Expertiza complexă este expertiza în care pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei sunt necesare cunoștințe din mai multe specialități.

Constatările făcute de pe pozițiile unor specilități diferite se completează reciproc, iar rezultatele sunt interpretate împreună de experți (criminaliști și medici legiști), formulându-se o concluzie unică, sinteză a tuturor cercetărilor întreprinse.

Prin ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanței de judecată se va preciza că este vorba despre o expertiză complexă, se vor formula întrebările și se vor desemna instituțiile investite: institutul medico – legal sau unitățile teritoriale medico – legale și laboratorul central de expertiză criminalistică sau laboratoarele interjudețene.

Potrivit art. 122 alin. 2 C. proc. Penală și indirect art. 210 C. proc. Civilă, esența expertizei complexe este înmănuncherea tuturor constatărilor și concluziilor într-un singur raport de expertiză, deci prin două antete și două ștampile.

Expertizele complexe sunt admise ca mijloc de probă, de aceea ar fi salutară menționarea lor în Codurile de procedură și eventual, reglementarea detaliată a modului lor de efectuare într-un unitar act normativ.

Pe de altă parte, expertiza complexă, ca orice expertiză efectuată în comisie, nu exclude posibilitatea ca experții să nu ajungă la aceeași concluzie.

Fiecare va răspunde pentru constatările și concluzia sa, opiniiile divergente fiind compatibile cu redactarea unui raport de expertiză unic, ca și sentințele judecătorești.

12. METODA CERCETĂRII CRIMINALISTICE A INFRACȚIUNII DE LOVIRE CAUZATOARE DE MOARTE (ART. 183 COD PENAL)

Infracțiunea de lovire cauzatoare de moarte este o infracțiune foarte gravă, deoarece atinge valoarea absolută apărată de lege – viața persoanei. Elementul material al infracțiunii este constituit din acțiuni sau inacțiuni identice celor care compun elementul material al infracțiunilor prevăzute de art. 180-182 Cod penal, cu deosebire că la această infracțiune ele au ca rezultat moartea victimei, rezultat față de care autorul are o poziție subiectivă caracterizată prin culpă. Unele lovituri sau violențe de intensitate redusă pot fi însă urmate de decesul persoanei violente fizic, în situația că ele se grefează pe anumite stări patologice preexistente la victimă, ori declanșează asemenea stări peroculoase pentru viața acestuia, factorul traumatic având rol de inițiere a factorului letal. De exemplu, lovirea unui suferind cardiac este aptă a declanșa un accident vascular coronarian sau conduita neglijentă a victimei față de tratarea rănii provocate prin acțiunea făptuitorului.

Acțiunile cuprinse în planul de urmărire penală a unei astfel de infracțiuni sunt: cercetarea la fața locului, examinarea cadacrului de către medicul legist în prezența organului judiciar și sub îndrumarea acestuia, audierea martorilor și a persoanelor bănuite, efectuare de reconstituiri și percheziții, ordonarea de expertize, căutarea și prinderea infractorului.

În acest timp medicul legist examinează victima spre a vedea dacă aceasta a decedat sau mai este încă în viață, pentru a se lua măsurile de acordare a primului ajutor și transportarea de urgență la cel mai apropiat spital. Dacă victima a încetat din viață cercetarea locului faptei continuă cu examinarea cadavrului, în vederea descoperirii urmelor de violență, prin care se va stabili cauza nemijlocită a morții, mijloacele utilizate, timpul aproximativ al producerii rezultatului. Este recomandabil ca cercetarea să se facă parcurgând faza statică și dinamică a locului faptei în totalitatea sa.

În faza statică de cercetare a cadavrului se stabilesc locul și poziția acestuia, sexul, vârsta și talia aproximativă, natura și culoarea îmbrăcăminții, obiectele și urmele din imediata sa apropiere.

Faza dinamică începe cu examinarea îmbrăcăminții și încălțăminții cadavrului. Leziunile sunt descrise după formă, dimensiune, localizare, culoare, specificându-se dacă se observă în ele prezența unor corpuri străine, aspectul acestor corpuri. Tot în această fază de cercetare a cadavrelor se examinează cu multă atenție cavitatea bucală, nasul, urechile, părul și mâinile, în care se pot afla sânge, fire de păr, pământ sau alte urme create în lupta dintre victimă și agresor.

Constatările sau expertizele medico – legale se dispun pentru stabilirea cauzei morții, naturii leziunilor, caracteristicilor instrumentelor care le-au produs. Tot prin intermediul leziunilor se determină cu aproximație timpul scurs de la instalarea morții și până în momentul examinării cadavrului, grupa sanguină.

Există situații când se cere medicului legist să cerceteze hainele și corpul învinuitului spre a descoperi urme de violență, pete de sânge etc. Legătura de cauzalitate ce trebuie stabilită între elementul material și urmarea imediată prezintă o anumită particularitate: într-o primă etapă se stabilește săvârșirea uneia dintre faptele prevăzute de art. 180-182 Cod penal, iar în a doua etapă se stabilește conexiunea dintre acea faptă și decesul victimei, altfel spus este necesar a se demonstra că subiectul pasiv nu ar fi încetat din viață în absența faptei autorului, în ceea ce privește raportul de cauzalitate în cadrul infracțiunii de loviri cauzatoare de moarte, chiar dacă moartea a putut fi consecința unor cauze și împrejurări complexe și concurente, ceea ce este esențial este constatarea că fără existența acțiunii ilicite a inculpatului de a lovi pe victimă nu s-ar fi produs rezultatul letal; sub acest aspect starea patologică preexistentă a victimei nu are relevanța cauzei unice și determinate a rezultatului letal, deoarece moartea victimei nu a survenit pe cale naturală ca urmare a acelei stări care prin ea însăși nu a produs hemoragia, ci un mod violent, fiind consecința agresiunii inculpatului.

Este lipsită de relevanță împrejurarea că victima oricum ar fi încetat din viață, la o dată ulterioară datorită afecțiunilor ei grave și ireversibile, fiind suficient a se face dovada că acțiunea sau inacțiunea subiectului activ, chiar și de o agresiune minoră, a declanșat procesul biologic cu deznodământ fatal.

13. CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A INFRACȚIUNII DE VĂTĂMARE CORPORALĂ DIN CULPĂ CA URMARE A ACCIDENTELOR DE MUNCĂ

Infracțiunea de vătămare corporală din culpă, art. 184 Cod penal, la alineatul 3 prevede că „atunci când săvârșirea faptei prevăzute în alin. 1 este urmarea nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anumite activități, pedeapsa este de la 3 luni la 2 ani sau ameda”. În funcție de natura procesului de muncă și de gravitatea accidentului, se formează echipa de cercetare la fața locului în care intră de obicei procurorul, care conduce întreaga activitate tactică, medicul legist, inspectorul cu tehnica securității muncii, inspectorul tehnic în ramura respectivă de producție, criminalistul; organul judiciar pregătește mijloacele tehnice necesare căutării și fixării probelor. Locul accidentului se fixează prin executarea fotografiei schiță.

Cercetarea locului faptei urmeată cele două faze, statică și dimanică, în faza dinamică sunt cercetate mașinile, aparatele, agregatele, instalațiile electrice etc. Această investigație se face de către organul judiciar împreună cu expertul tehnic corespunzător care este în măsură să dea explicațiile necesare asupra modului lor de funcționare.

Organul judiciar trebuie să lămurească cu privire la buna funcționare a agregatului, dacă acesta era prevăzut cu apărători conform instrucțiunilor, dacă victima a fost sau nu dotată cu îmbrăcăminte și mijloace tehnice de protecție, starea lor de uzură.

CAPITOLUL IV

PROBAȚIUNEA MEDICO – LEGALĂ A VĂTĂMĂRILOR CORPORALE

1. ASPECTE GENERALE

Codul penal incriminează vătămările corporale ce se delimitează în gravitatea lor după un criteriu medical.

În art. 180 C. penal se incriminează lovirea sau alte violențe (lovirea simplă) ce au formă agravată dacă vătămarea corporală necesită până la 20 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.

Vătămările corporale care necesită îngrijiri medicale între 20 – 60 de zile pentru vindecare caracterizează vătămarea propriu-zisă.

Vătămările ce necesită peste 60 de zile îngrijiri medicale pentru vindecare sau produc:

pierderea unui simț ori a unui organ;

pierderea funcției lor;

o infirmitate fizică ori psihică permanentă;

zun avort;

sluțirea ori pun în primejdie viața

caracterizează vătămarea corporală gravă.

Sub aspect medico – legal, prin pierderea unui simț se înțelege privarea completă și permanentă de una din facultățile de percepere a lumii exterioare și anume a unuia din cele cinci simțuri.

Prin organ, din punct de vedere medico – legal vom înțelege acea unitate funcțională ce implică un țesut omogen (mușchii) sau heterogen (stomacul) și care îndeplinește o funcție vitală sau utilă a vieții(excreția, digestia, masticația, pipăitul).

Prin infirmitate se înțelege o afectare a integrității corporale ce pune victima în inferioritate fizică sau psihică permanentă și ireversibilă, raportată la normalitatea celorlalți oameni, dar raportată și la persoana proprie.

Avortul posttraumatic este cunoscut în practica medicală și medico – legală ca posibil putându-se produce fie în condițiile când autorul nu cunoaște starea de graviditate, fie, dimpotrivă, știe acest lucru, mai gravă fiind circumstanța când lovește victima cu scopul de a-i întrerupe cursul sarcinii, fiind deci vorba de provocarea intenționată a avortului.

Problemele care stau în fața expertizei medico – legale în astfel de cazuri sunt următoarele:

diagnosticul stării de sarcină care poate fi stabilit în cazul când avortul este încă incomplet efectuat sau după evacuarea completă, adică un diagnostic retrospectiv de sarcină; diagnosticul de sarcină și al avortului se face prin consult de specialitate.

constatarea loviturii prin existența unor leziuni traumatice cu sediul abdominal și al intensității traumatismului, în funcție de felul și aspectul leziunilor.

stabilirea legăturii cauzale dintre traumatism și avort. În această privință trebuie să se aibă în vedere localizarea leziunilor, intensitatea acestora, vârsta sarcinii (întreruperea cursului sarcinii este posibilă mai ale în a doua jumătate a ei, când devine abdominală). Dificultățile expertizei medico – legale în acest domeniu apar când traumatismul fizic nu poate fi obiectivat în cazul unor traume psihice (greu demonstrabile medico – legal) sau când expertiza are loc după scurgerea unui interval de timp prea lung de la producerea avortului, realitatea sarcinii și avortului nemaiputând fi demonstrată.

Prin sluțire se înțelege o alterare a înfățișării fizice native, sub acest aspect și anchiloza fiind o sluțire indiferent dacă prejudiciul este acoperibil sau nu, ascuns prin protezare, dar trebuind să fie permanent și ireversibil.

În sluțire intră, în cel mai înalt grad alterarea înfățișării fizice, scurtarea membrelor, pierderea unei proteze care poate fi vitală sau înlocuibilă (în prima circumstanță putând fi pierdere de organe), smulgerea părului.

Menționăm că punerea în primejdie a vieții este în realitate o praeterintenție în care se incriminează intenția de a lovi și punerea în primejdie a vieții, dacă autorul nu a acceptat și nu a urmărit acest rezultat. Deci această infracțiune nu se omologhează automat cu tentativa de omor; deci numai latura obiectivă delimitează această infracțiune.

Cu alte cuvinte punerea în primejdie a vieții se referă la crearea posibilității reale și concrete a riscului morții, pentru că altfel, dacă a urmărit și acceptat rezultatul, va fi un omor.

Sub alt aspect al incriminării, dacă lovirea a dus la moarte se incriminează leziunea cauzatoare de moarte (art. 183 C. penal) ca praeterintenție, ori de câte ori autorul a prevăzut rezultatul mai grav, dar a crezut ușuratic că nu se va produce (ușurință) sau nu a prevăzut rezultatul deși trebuia și putea să-l prevadă.

De asemenea situația este similară înlesnirii sinuciderii și determinării la suicid (art. 179 C. penal) când deși sinuciderea este rezultatul acțiunii sinucigașului, dacă aceasta a avut loc, se pedepsește doar înlesnirea chiar dacă această infracțiune este mai gravă când înlesnirea sau determinarea privește un copil sau o persoană bolnavă.

Vătămarea corporală din culpă se înlesnește în diferite prifesiuni și se pedepsește prin prudență profesională suplimentară pe care o implică o profesiune.

Această infracțiune se referă doar la prevederile din art. 180-182 când ea devine o agravantă a lor, așa cum leziunea cauzatoare de moarte se limitează doar la faptele din art. 180-182 ce au dus la moarte (de exemplu, lovirea urmată de cădere ce învederează legătura cauzală dintre ele).

Legea incriminează și punerea în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji ca și lăsarea fără autor sau neanunțarea unei autorități competente a salva o persoană ce este găsită într-o stare de primejdie, ce-i pune în primejdie viața ori sănătatea și este în neputință de a se autosalva. Legea incriminează aparte de vătămătile corporale încăierarea (rixul) ca act per se este justificată de riscul mai mare de agresiune în atari circumstanțe ca și de dificultatea judiciară de a identifica autorii. În cadrul acelorași infracțiuni ce ating conviețuirea socială alături de rix sau încăierare se mai incriminează profanarea de cadavre și morminte, răspândirea de materiale obscene (confecționarea sau deținerea în vederea răspândirii lor), vagabondajul (în condiția în care autorul e capabil de muncă), cerșetoria și prostituția (ca întreținere de relații sexuale în scopul procurării de mijloace de existență) și proxenetismul (ca obținerea de foloase de pe urma prostituției sau a recrutării de prostituate).

Legea incriminează și unele infracțiuni ce aduc atingere sănătății publice așa cum ar fi nerespectarea măsurilor privind bolile contagioase, contaminarea venerică și recent contaminare SIDA (când obligația la tratament operează ca o măsură de siguranță), infestarea apei, traficul de stupefiante și falsificarea de alimente.

Punerea în primejdie a dezvoltării fizice, mintale sau morale a copiilor de către părinți constituie o infracțiune contra vieții de familie, dar când se soldează cu leziuni corporale, ca în cazul sindromului Tardieu – Silverman (Tardieu, medic legist a cerut pentru prima dată în Franța incriminarea separată a acestui sindrom) va constitui și o vătămare corporală, deci un cumul de infracțiuni.

2. STABILIREA REALITĂȚII VĂTĂMĂRII (DIAGNOSTICUL POZITIV)

Stabilirea realității vătămării care clasifică aceste infracțiuni în gravitatea lor după un criteriu exclusiv medical: timpul de îngrijire medicală pentru vindecare. Nu se poate stabili un barem al leziunilor corporale ce intră în cele trei tipuri de vătămări corporale, deoarece acestea se evaluează după criterii strict medicale, de exemplu o leziune ce ar necesita 6-7 zile îngrijiri medicale pentru vindecare, la un diabetic poate ajunge la 25-30 zile, iar alteori o leziune banală se poate infecta și complica și astfel crește durata timpului de îngrijiri medicale.

Atari leziuni se produc prin toți agenții vulneranți analizați anterior (mecanici, chimici, bilogici și chiar psihici, ca de exemplu, spaima produsă unui bolnav de inimă sau fugărirea unui bolnav ce cade).

Oricum, în loviri se încadrează de regulă, atari leziuni cutanate benigne (excariații, echimoze, plăgi), în vătămări se vor încadra leziunile organelor interne necomplicate, în vătătmări grave leziunile organelor interne complicate.

În rezolvarea problemelor medico – legale privind prejudiciile aduse sănătății și integrității corporale a persoanelor se va pleca de la respectarea unor reguli de expertiză medico – legală de care va depinde soluționarea științifică și corectă a cazurilor.

În primul rând se va proceda la o descriere corectă și amănunțită a leziunilor după regulile semiologiei medico – legale, fără a neglija examinarea fiecărui segment corporal în parte.

Sub acest aspect dacă bolnavul a ajuns întâi la spital pentru tratament, normele de organizare și funcționare a unităților sanitare emise de Ministerul Sănătății obligă pe orice medic a face o descriere amănunțită a leziunilor constatate, precum și consemnările lor în foaia de observație.

De asemenea se vor pune la dispoziția medicului legist documentele medicale în original (obligatoriu) sau în copii legalizate privind cazul examinat, de a da toate lămuririle medicale precum și de a participa la comisiile de expertiză medico – legală, iar în caz de deces, de a facilita pe orice cale efectuarea necropsiei. Din acuratețea descrierii leziunilor trebuie să rezulte data producerii lor, etiologia și mecanismul de producere, eventual substrat patologic.

Este apoi necesar efectuarea investigației complementare, ori de câte ori există bănuiala unor leziuni subjacente (ex.: fracturi craniene sub plăgi epicraniene banale, fracturi de oase nazale sau echimoze nazo – geniene etc.), leziuni care pot pune în pericol viața bolnavului, ori de câte ori ele nu se evidențiază și tratează adecvat, ducând și la aprecieri medico – legale eronate.

Nu se va uita niciodată că certificatul medico – legal nu este prima verigă dintr-un lanț de probe ce va declanșa un eveniment, de unde obligația de rigoare și prudență în eliberarea sa, rigoare de care depinde deseori în mod major administrarea justiției.

Certificatul medico – legal va descrie faptele, leziunile, rezultatul examinărilor clinice și complementare cu maximum de acuratețe în așa fel ca toate concluziile trase să aibă o acoperire ireproșabilă în faptele medicale analizate.

Certificatul medico – legal în raport de momentul eliberării sale condiționat de evoluția leziunilor va avea mai multe forme:

certificatul inițial se referă la aprecierea timpului ideal de îngrijire pentru vindecare lăsând loc intervenției unor complicații posibile și evaluări ultarioare a leziunilor prin eliberarea celui de-al doilea tip de certificat, numit de urmărire.

dată cu stabilirea procesului de vindecare se va elibera certificatul final, de consolidare și evaluare definitivă, atât a timpului de îngrijiri medicală cât și a incapacităților în muncă și/sau infirmităților consecutive.

Diagnosticul pozitiv de violență nu comportă dificultăți dacă se face o descriere atentă a leziunilor ce se corelează cu datele anamnestice oferite de bolnavul de bună credință sau oferite de anchetă.

Diferitele leziuni mecanice, fizice, chimice sau biologice obligă însă la un diagnostic diferențial cu leziunile patologice cât și la o diferențiere a leziunilor vechi de cele recente, mai ales atunci când, de rea credință, bolnavul pune leziunile recente pe seama unor leziuni vechi sau invers, în raport de interesele sale subjacente. De exemplu, sindromul Silverman, când copilul maltratat prezintă plăgi și fracturi de vechime diferită care obligă la o diferențiere a producerii lor în timp.

Neglijarea unor aspecte medico – legale specifice diagnosticului pozitiv și diferențial al leziunilor traumatice poate fi încărcată de consecințe, ca de exemplu confundarea fracturilor craniene și a șuturilor vasculare a fracturilor prin rahitism cu cele traumatice.

Într-un caz o eroare radiologică de diagnostic a dus la afirmarea unei fracturi de coloană vertebrală care a determinat la pensionare și aplicarea unei sancțiuni penale și care nu s-a descoperit decât cu ocazia unui nou traumatism după 4 ani de zile când s-au examinat și primele clișee radiologice și s-a infirmat cu certitudine diagnosticul de fractură de coloană vertebrală.

Ori de câte ori se greșește un diagnostic și se prelungește timpul de îngrijire medicală, de această prelungire poate fi făcut responsabil medicul.

După afirmarea diagnosticului pozitiv de leziune corporală, medicul va conchide, în cadrul celei de-a doua probleme asupra etiologiei și mecanismului leziunilor.

Diagnosticul pozitiv de leziune nu se poate definitiva fără a face un diagnostic diferențial cu:

agravarea unor stări premorbide și a unor boli (de exemplu, producerea infarctului miocardic la un coronarian, perforarea unui ulcer la un bolnav cu ulcer gastric sau duodenal);

crearea de boli prin traumatisme (boli ex novo) care până atunci nu existau (de exemplu o epilepsie, boala de tiroidă, o pneumonie, un diabet zaharat sau un diabet insipid, chiar și un cancer) care implică pentru certitudine expertală întrunirea a șase criterii: inexistența bolii înainte de traumatism, realitatea traumatismului, intensitatea traumatismului, concordanța de sediu a traumatismului cu organul afectat, filiația de simptome și în final de toate acestea realitatea bolii posttraumatice;

simularea ca situație de creare a unor leziuni sau simptome într-un scop conștient de a duce în eroare și astfel urmărind un avantaj material și care se diferențiază de simulările inconștiente din cadrul diferitelor boli psihice sau chiar organice (patonimie).

Simulările pot lua forma automutilărilor caracterizate pe lângă criteriile sus menționate și de accesibilitatea subiectului la leziune, multitudinea leziunilor (ca orice leziune autoprovocată) ca și apariția lor în microgrupuri de subiecți (contagiunea psihică pentru ele).

Pot lua apoi forma simulării unei boli sau tulburări morbide (exemplu – o comă – like, un mutism psihogenetic și akinetic, un diabet, o boală de rinichi, un icter, un ulcer) și de asemenea pot lua forma exagerării unei leziuni existente sau a perseverării într-o suferință la care după vindecare subiectul nu mai avea dreptul (metasimulare).

Desimularea este ascunderea unei boli sau leziuni în mod conștient, în scopul de a o duce în eroare și de a obține un avantaj pe care boala îl contraindica. În dovedirea acestor simulări sunt importante de respectat două reguli: a considera acuza ca reală și a căuta a o confirma ca pe orice suferință sau boală și numai în cazul neconfirmării sale a se proceda la afirmarea simulării. Deci până ce bolnavul să fie considerat de rea credință el trebuie considerat de bună credință.

Simularea bolilor psihice ridică probleme dificile de expertiză pentru cei neavizați, deoarece unele stări psihice ce simulează cu dificultate și ca atare se descoperă numai cu competență expertală, deși uneori simularea a ceea ce exista deja se face mult mai ușor (de exemplu oligofreni).

Se pot însă simula cu ușurință falsele atentate la pudoare (de exemplu simularea unui viol) sau sindromul Munchausen (a simulării unor boli pentru a induce intervenții chirurgicale repetate, care uneori pot merge până la simularea unei morți aparente, ca cea a morții prin înec a lui Tom Sawyer din romanul lui Mark Twain).

Regulile de expertiză în efortul de înlăturare a simulărilor obligă la respectarea a două etape obligatorii de diagnostic și anume etapa excluderii bolii prezumate și etapa afirmării simulării. De aceea, un subiect nu poate fi considerat a priori simulant, pentru a evita unele greșeli, medicul având datoria de a considera de la început subiectul ca fiind de bună credință și încercând a evidenția și confirma acuzele sale. Dacă suferințele nu sunt reale, numai în ultimă instanță vor fi justificate unele probe de sinceritate specifică pentru fiecare situație, simultană și care de acestă dată vor afirma simularea.

3. FELUL VĂTĂMĂRII

Felul vătămării implică ecaluarea medico – legală de completare legală a semnificației penale, a leziunilor precis enunțate în articolele următoare. Astfel:

În conținutul infracțiunii de lovire sau alte violențe (art. 180 C. penal) intră leziunile foarte ușoare, leziuni ușoare și leziuni de gravitate medie.

În ceea ce privește leziunile foarte ușoare care nu necesită îngrijiri medicale întră excariațiile, unice sau multiple, zone excoriate superficial. Leziunile ușoare (1-10 zile de îngrijiri medicale) cuprind: excariații profunde, echimozele localizate pe corp, plăgi contuze sau tăiate, comoție cerebrală, contuzie cerebrală minoră, fisuri ale oaselor nazale. Leziunile de gravitate medie (11-20 de zile de îngrijiri medicale) au în cuprinsul lor: plăgi contuze, tăiate, înțepate profund, despicate, plăgi penetrante ale buzelor sau obrajilor, fracturi ale oaselor nazale, fracturi costale (1-5 coaste), rupturile timpanului, rupturi vasculare etc.

Leziunile traumatice grave (21-60 de zile de îngrijiri medicale) sunt specifice infracțiunii de vătămare corporală (art. 181 C. penal). Acestui tip de leziune îi sunt specifice: contuzia cerebrală, fracturi complete ale maxilarului superior sau mandibulei, dezlipiri de retină, fracturi de claviculă, stern, bazin, traumatism toracic sau abdominal cu hemoragie externă.

Din categoria leziunilor traumatice foarte grave (peste 60 de zile de îngrijiri medicale) fac parte: traumatismul cranio – cerebral cu fracturi multiple, contuzia cerebrală gravă, coma prelungită, compresia cerebrală prin hematom extra sau subdural, fracturi multiple ale maxilarului facial, traumatisme toracice sau abdominale grave cu complicații septice, fracturi de humerus, femur și tibie, traumatisme vertebro – medulare cu fracturi tasări, luxații și semne clinice evidente de leziune medulară.

Articolul 182 C. penal prevede o serie de situații de vătămare corporală, astfel:

Pierderea unui organ sau a funcției unui organ obligă la definirea organului ca deținând o funcție vitală sau utilă vieții, chiar dacă este vorba de un organ înlocuibil printr-o proteză sau prin transplant (ochi, rinichi).

Legea 2 din 1998 prevede că transplantul se face numai în scop terapeutic ca act umanitar, exclus tranzacțiilor și constrângerilor fizice ori psihice și cu interdicția divulgării identității donatorului și a publicității.

Pierderea funcției nu echivalează cu pierderea anatomică a organului. Deși pierderea unui ochi, a unui rinichi sau a uni testicol constituie pierderea unui organ, scăderea vederii nu constituie pierderea unui simț. Pierderea unui simț poate fi independentă de absența anatomică a organului respectiv (pierderea vederii datorate unui traumatism).

Prin organ se înțelege o formațiune anatomică diferențiată având un țesut, o vascularizație și o inervație proprie care îndeplinește independent o anumită funcție. În ceea ce privește funcția de masticație aceasta poate fi pierdută în cazul anchelozelor temporaro – mandibulare sau în leziunile mutilante ale mandibulei și nu în cazul pierderii unui dinte sau chiar în cazul edentației complete post traumatice deoarece funcția de masticație poate fi realizată prin protezare.

Infirmitatea este inferioritatea fizică ori psihică ca urmare a unui traumatism, așa cum ar fi pierderea unui membru, segment de calotă craniană, producerea unei boli traumatice etc.

Prin infirmitate se înțelege un prejudiciu cu caracter permanent care poate fi de ordin strict morfologic, morfo – funcțional sau numai rfuncțional. Infirmitatea se deosebește de invaliditate care include în mod obligatoriu un deficit funcțional, chiar dacă acesta nu este asociat cu o modificare anatomică.

În raportul său medicul legist are obligația de a preciza dacă leziunea respectivă a determinat sau nu o infirmitate cu caracter permanent. Uneori caracterul de „permanență” al unei infirmități încetează prin anumite intervenții chirurgicale (aplicarea unei proteze fixe în urma pierderii unuia sau a mai multor dinți).

Sunt situații în care deși prejudiciul morfologic este reparabil prin tratament, infirmitatea persistă prin localizarea și gravitatea leziunii inițiale (lipsa de substanță osoasă craniană pe o suprafață relativ mare) chiar dacă se intervine reparator prin aloplastie. Există situații în care deși prejudiciul anatomic este real prin importanța sa minimă morfologică nu poate fi considerat drept o infirmitate (o apendicectomie, unele cicatrici, lipsa unei porțiuni mici a falangii distale, a unui membru). Principalul obiectiv al expertizei medico – legale sunt realitatea traumatismului, diagnosticul corect al sechelelor cu caracter de infirmitate, raportul de cauzalitate dintre leziunea inițială și infirmitatea restantă, caracterul de permanență al infirmității.

În cazul examinărilor psihice sunt indispensabile examinări de specialitate clinice și paraclinice, examenul psihologic, precum și cunoașterea stării anterioare a traumatismului, cunoscut fiind faptul că anumite deficiențe sau afecțiuni psihice preexistente sunt adeseori atribuite traumatismului de către victimă sau chiar de către expert în urma unor examinări superficiale sau incomplete.

Sluțirea constituie o schimbare a înfățișării native a persoanei, indiferent dacă este la față sau la alt segment corporal (spre exemplu, cicatricele după arsura membrelor inferioare la o persoană de sex feminin). Uneori noțiunea de sluțire se suprapune cu aceea de infirmitate permanentă sau pierderea unuim organ (amputații ale unor membre sau părți ale acestora, lipsa unui glob ocular), în noțiunea de sluțire legea penală include și modificările sechelare care chiar dacă nu constituie pierderea unui organ sau o infirmitate reprezintă totuși un prejudiciu important estetic iar modificarea respectivă nu se limitează la față.

Sluțirea, sub aspectul prevederilor actuale ale Codului penal se poate referi la unele modificări anatomice cu localizări variate și în afara producerii unei infirmități, dar care prin întindere și aspectul lor modifică în mod evident aspectul estetic al corpului uman.

În acest caz opinia medicului legist poate fi mai mult sau mai puțin subiectivă.

Spre exemplu o cicatrice întinsă post combustională situată în regiunea toracică, abdominală sau la nivelul membrelor poate fi considerată sluțire la un tânăr (îndeosebi la femei) în timp ce la un om vârstnic nu constituie o sluțire.

Multe modificări postlezionale, chiar la nivelul feței pot fi sau nu interpretate drept sluțire în raport cu vârsta, sexul sau profesia subiectului, aici în mod deosebit intervine capacitatea de apreciere, de exeperiență și nota de subiectivitate a expertului.

Desfigurarea constituie o formă a sluțirii, care nu se limitează la aspectul morfologic, ci se întinde la aspectul funcțional cu urmări asupra mimicii și expresivității (parezele faciale, strabismul, logoftalmia). Pentru a reda un caracter mai obiectiv aprecierilor privind desfigurarea s-a recurs la metoda estetimetrică a lui Hodim, după care „regiunea facială este împărțită în 122 de sectoare”. Coeficientul de desfigurare este raportat la numărul de sectoare interesate, felul leziunii.

Punerea în primejdie a vieții constituie un pericol creat pentru viață la data agresiunii și prin ea însăși și nu prin durata complicațiilor, prin rezultatul tratamentului.

Pentru ca o leziune să poată fi apreciată din punct de vedere medico – legal ca punând în primejdie viața victimei, se va ține seama de gravitatea în sine a leziunii care în lipsa tratamentului corespunzător ar fi dus în mod sigur la moarte, certitudinea apariției unor complicații care puteau duce la moarte, particularitățile de reacție ale organismului și coexistența unor afecțiuni preexistente. Aprecierea că o leziune a pus în primejdie viața victimei se cere a fi făcută uneori imediat după producerea ei, evaluarea fiind o certitudine când medicul legist constată deficiența funcțiilor de bază ale organismului, ce nu se pot corecta decât printr-un tratament medico – chirurgical aplicat de urgență și în lipsa căruia victima ar deceda. Alteori, aprecierea se cere a fi făcută mai târziu, după vindecare. În acest caz, sarcina medicului legist este mai ușoară deoarece acesta are la dispoziție toate datele medicale ale cazului ce pot demonstra existența unor tulburări funcționale grave, care de asemenea se constată că au fost înlăturate printr-o terapie corespunzătoare.

Este de remarcat faptul că o leziune care a pus în primejdie viața victimei trebuie consemnată și în certificatele medico – legale, deoarece un act medico – legal trebuie să cuprindă întreaga problematică a cazului, chiar și atunci când acest lucru nu este cerut în adresa de ordonanțare a expertizei sau a constatării medico – legale.

Principalele leziuni sau sindroame post-traumatice ce pun în primejdie viața victimei sunt: leziunile traumatice vertebromedulare cu modificări grave neurologice, leziunile penetrante sau închise toracice care au drept consecințe hemotoraxul, pneumotoraxul, lezarea plămânului, stările de comă, complicațiile toxico – septice tardive ale traumatismelor, insuficiențele grave organice și ale funcțiilor vitale după intoxicații, toxiinfecții alimentare, transfuzii de sânge heterolog.

Avortul posttraumatic se va rezolva în evaluarea certitudinii gravității sale prin următoarele criterii: realitatea sarcinii, realitatea avortului, realitatea traumatismului, localizarea și intensitatea traumatismului, legătura de cauzalitate între leziunile suferite de victimă și întreruperea cursului sarcinii. În ceea ce privește raportul de cauzalitate dintre lovire și avort se ivesc o serie de probleme medico – legale ce trebuiesc rezolvate și pe care medicul – legist are de clarificat o serie de aspecte: vârsta sarcinii, deoarece în primele trei luni de sarcină uterul este protejat de bazin, acesta este mai greu accesibil unei loviri directe; mecanismul de producere a leziunilor (lovire, comprimare), existența unei traume psihice importante și obiectivate, dar a cărei rol îi producerea avortului este greu de demonstrat.

Reconstituirea în mod cronologic a datei traumatismului, a apariției primelor semne de avort, a evoluției acestuia până la eliminarea produsului de concepție, ca și examenul clinic local și general al traumatizatei sunt obligatorii pentru precizarea raportului de cauzalitate și în excluderea unei eventuale simulări sau a unei manopere produse în scop abortiv.

4. DATA LEZIUNILOR

Data producerii lor obligă la diferențierea leziunilor recente sau invers, a unor leziuni vechi, existând tendința ca unele leziuni vechi să fie puse pe seama unor leziuni recente sau invers, a unor leziuni noi pe seama unor traumatisme vechi, așa cum există tendința de a pune unele leziuni patologice (exemplu o fractură patologică) pe seama unui traumatism.

Mai mult, vechimea leziunilor permite a aprecia data producerii lor reale. Posibilitatea de apreciere a vechimii leziunilor crește când victima este examinată la un interval de timp nu prea mare de la traumatism și devine mai mică în cazul unor leziuni vechi.

Evident, această afirmație este și în funcție de tipul și stadiul leziunii, pentru fiecare tip de leziune existând diferite criterii specifice de apreciere a vechimii (de exemplu la echimoză, la plăgi sau la fractură).

În fracturi există de asemenea criterii radiologice bine cunoscute ce pot servi la aprecierea vechimii leziunilor. O altă dificultate în această problemă se poate ivi când procese morbide preexistente sau supraadăugate modifică evoluția obișnuită (diabet, infecții) sau când victima prelungește artificial evoluția prin diferite procedee, inclusiv tratament necorespunzător.

Se știe că în cazul echimozei durata timpului scrus de la vătămare se stabilește cu ajutorul modificărilor de culoare care țin de transformările hemoglobinei, în primele ore echimoza este roșie datorită oxihemoglobinei, dar mai ales vasodilatației iritative histaminice. Ulterior hemoglobina pierde oxigenul, iar culoarea echimozei devine albastră, acestă culoare persistând 2-3 zile. Apoi hemoglobina se scindează în globină și hematină, iar hematina se transformă în bilirubină care conferă echimozei o culoare cafenie între a treia și a șaptea zi de la producere. După a șaptea zi de la producerea echimozei locul vătămat păstrează o anumită pigmentație până spre a douăsprezecea zi. În cazul unei persoane care a suferit o vătămare în urma căreia s-a ales cu una sau mai multe echimoze, medicul legist va putea stabili cu exactitate timpul scurs de la lovire.

În cazul excoriațiilor care reprezintă alături de echimoze unele dintre cele mai frecvent întâlnite leziuni externe traumatice, evoluția decurge de regulă fără complicații. După câteva zile aceasta începe să se detașeze începând cu zonele mai superficial lezate persistând apoi o urmă depigmentată, care dispare după 7-10 zile fără cicatrizare. În cazul plăgilor necomplicate, care se vindecă per primam în primele trei zile au loc fenomene inflamatorii, caracterizate prin creșterea leucocitozei locale. După 3-4 zile apar fibroblastii, ulterior fibrocitele și o proliferare conjunctivă, care încheie cicatrizarea după scăderea concomitentă a reacției inflamatorii într-un interval de 7- 10 zile.

Trebuie subliniat faptul că în funcție de fiecare tip de leziune, medicul legist va putea aprecia timpul scurs de la lovire, după evoluția modificărilor specifice fiecărui tip de vătămare.

5. GRAVITATEA LEZIUNILOR

Prin leziuni periculoase pentru viață se înțelege realizarea unor vătămări care pun în pericol viața și care nu s-au făcut din intenția de a omorî pentru a caracteriza tentativa de omor. Se pare, că tocmai datorită dificultăților de stabilire a laturii subiective în tentativa de omor, practica unei imposibilități obiective apreciază și deduce gravitatea faptei din regiunea și organul interesat într-o vătămare independent de posibilitățile terapeutice de salvare a vieții, din instrumentul utilizat, din gravitatea și multitudinea loviturilor și leziunilor precum și a riscurilor lor pentru viață.

Se cere ca aceste riscuri să fie actuale, imediate și independente de posibilitățile terapeutice care au salvat viața. Celelalte situații prevăzute de vătămarea corporală gravă comportă accepțiuni comune practicii medicale.

Din formularea legală rezultă că timpul de îngrijire medicală pentru vindecare nu se va confunda cu timpul de spitalizare, justificat uneori de supravegherea apariției unor eventuale complicații, dar care nu au apărut și nici cu durata incapacității în muncă ce poate depăși timpul de vindecare, dar nu implică îngrijiri medicale.

Timpul de îngrijire medicală se referă la timpul necesitat de leziunea violentă ca atare și nu la prelungirea sa din culpa victimei sau a medicului (erori de diagnostic, tratamente insuficiente) situații ce se vor preciza în mod separat în actul de expertiză; dacă leziunea se trata în mod adecvat necesita de exemplu 15 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, faptul că nu s-au respectat îngrijirile terapeutice de către bolnav sau diagnosticul eronat a prelungit timpul de îngrijiri medicale cu 20 de zile.

În sens strict al legii, timpul de îngrijire medicală nu se va confunda deci cu:

durata timpului de vindecare, ce poate fi mai scurtă sau mai lungă decât timpul de îngrijire medicală (de exemplu echimozele sau alte vătămări ce necesită tratamente);

cu durata timpului de spitalizare, care de asemenea poate fi mai scurtă sau mai lungă decât durata îngrijirilor medicale (de exemplu, spitalizarea pentru observarea evoluției unei comoții cerebrale, stadiul de vindecare a unei fracturi, realității obiective și explorării unei nevroze posttraumatice);

cu incapacitatea de muncă, ce de regulă depășește durata îngrijirilor medicale și care se include în aprecierea civilă ce decurge din vătămare și nicidecum nu intră în calificarea penală a faptei prin timpul de îngrijire medicală.

Timpul de îngrijire medicală pentru vindecare constituie problema medico – legală esențială a acestor vătămări, nexul expertizei și ea se va rezolva după toate regulile științifice privind evidența precisă și obiectivă a leziunilor, realitatea și durata tratamentelor efectuate.

Aprecierea timpului de îngrijire medicală o constituie cheia de boltă a expertizei vătămărilor corporale, deoarece de acesta depinde calificarea juridică a faptei.

6. OBIECTUL CE A PRODUS LEZIUNEA

Obiectul ce a produs leziunea (cauza sau etiologia leziunilor) se face după regulile deja cunoscute: tipul de leziune în funcție de agentul vulnerant cu evidențierea leziunilor de tip MARKER în raport de caracteristicile unui obiect vulnerant (mecanic, electric) sau a unui mijloc contondent (plagă mușcată). Stabilirea obiectului vulnerant prezintă o însemnătate majoră în cazul leziunilor grave, mai ales când pe corpul victimei se găsesc leziuni de diferite tipuri.

Obiectul cu care s-a produs o leziune ce a pus viața în primejdie sau o leziune morală contribuie direct la stabilirea vinovăției putând în același timp disculpa alte persoane implicate în agresiune, în identificarea agentului vulnerant au importanță forma echimozelor sau marginile plăgilor, dar nu în toate cazurile aceste caracteristici ale leziunilor conduc la identificarea obiectului cu care s-a produs leziunea, în acest caz se încearcă cel puțin stabilirea tipului de instrument vulnerant.

Obiectul sau instrumentele contondente ascuțite, tranșate, înțepătoare, utilizate pentru lovire produc urme și leziuni pe corpul și pe îmbrăcămintea victimei.

Aceste urme frecvent de adâncime și mai rar de stratificare reproduc mai mult sau mai puțin conturul obiectului și suprafața de contact delimitată de acesta. Cercetarea infracțiunilor contra vieții, integrității corporale și sănătății persoanelor necesită identificarea obiectului creator de urme mijloc de probă pentru stabilirea directă sau imediată a autorului.

7. NUMĂRUL LEZIUNILOR

Numărul de leziuni se va stabili prin individualizarea fiecăreia, ca fiind produse cu același obiect sau cu obiecte diferite, obligând la o evaluare a timpului de îngrijire impus de toate la un loc (dacă este vorba de un singur autor).

Prin determinarea numărului exact al leziunilor se urmărește să se stabilescă câte lovituri a primit victima. Leziunile pot fi unice sau multiple, acestea din urmă produse de același obiect sau cu obiecte diferite. Fiecare dintre aceste leziuni trebuie identificate în vederea rezolvării lor ca produse de același autor cu obiecte unice sau diferite ori produse de mai mulți autori cu produse diferite și chiar cu obiecte de același fel (participație).

Toate aceste probleme și anume obiectul ce a produs leziunile, numărul leziunilor, oferă justiției de regulă rezultatul unor acțiuni în cadrul laturii obiective, dar nu este exclusă nici problema inacțiunii (omisiunii) în cadrul laturii obiective ca atunci când victima este abandonată sau constrânsă la o autoagresiune (constrângerea la suicid fără posibilitatea victimei de a se împotrivi).

Pentru fiecare leziune, cum s-a mai spus, la gravitatea lor se va aprecia caracterul lor evaluat prin timpul de îngrijiri medicale.

8. SUCCESIUNEA LEZIUNILOR

Succesiunea leziunilor în timp se apreciează după următoarele criterii:

după faptul că leziunile tisulare au o evoluție în timp, după leziunile primare datorate în mod direct traumatismului, complicațiilor (de tipul infecțiilor sau stărilor distrofice) și în final se produc organizări tisulare sub formă de cicatrici (leziuni terțiare);

se apreciează apoi după intensitatea reacțiilor vitale în sensul că leziunile produse în viață pe o circulație sanguină – normală vor produce infiltrate hemoragice intense, leziunile produse în stare de colaps sau agonie cu deprimarea circulației vor avea reacții vitale infiltrativ – sanguine reduse, iar lovirile după moarte nu vor avea reacții vitale (infiltrate hemoragice);

când leziunile interesează oasele late (craniu, omoplat) succesiunea lovirilor se apreciază după traiectele de fractură, în sensul că traiectele liniare – posterioare se opresc pe cele anterioare;

se apreciază apoi după dinamica eliminării unui toxic din organism;

în sinuciderile cu 3-4 modalități de încercare, după evoluția leziunilor de la cele benigne către cele fatale.

9. MECANISMUL PRODUCERII LEZIUNILOR

Patogenia leziunilor implică deosebirea leziunilor active de cele pasive (a celor produse prin lovire de cele produse prin cădere sau prin lovire – cădere).

De exemplu, o fractură de cubitus la un capăt al osului și de radius la celălat capăt evocă producerea fracturii prin cădere, tot așa ca și o fractură de formă spiroidă a femurului.

Precizarea etiopatogeniei leziunilor este de mare importanță judiciară, în care scop medicul trebuie să coreleze interpretarea aspectului concret al leziunilor cu datele de patologie generală.

Leziunile de lovire apar sub formă de echimoze, hematoame, rupturi musculare, fracturi.

Mecanismul medico – legal al leziunilor nu se va confunda cu consemnările medicale de pe un certificat de deces, care sub aspectul deducției mecanismului de lovire nu au nici o relevanță judiciară. Leziunile prin cădere au o serie de caracteristici care servesc la stabilirea mecanismului de producere; dintre factorii interni ce determină căderea menționăm ebrietatea.

În ceea ce privește leziunile produse prin cădere se va face distincție între o cădere staționară și o cădere din mers, unde leziunile sunt mai pronunțate. Astfel leziunile prin cădere se situează pe părțile proeminente ale corpului cum ar fi: frunte, nas, bărbie, oase parietale, occipital, palme, coate, genunchi. Ele constau în echimoze, hematoame, plăgi (în special zdrobite) și fracturi.

O importanță a leziunilor prin cădere este faptul că ele sunt unipolare, adică sunt situate pe o singură parte a corpului.

În lovirile urmate de cădere, mecanismul de producere a leziunilor (cranio – cerebrale sau ale membrelor) constituie una din problemele cele mai litigioase din anchetă. De asemenea, leziunile de cădere trebuie corelate cu suprafața de cădere care uneori realizează cele mai bizare leziuni.

Lovirea urmată de cădere se întâlnește mai des în cazul vehiculelor cu viteză redusă, fiind exprimate prin leziuni mai puțin întinse și în general pe părțile proeminente.

În cazul mecanismelor de producere a leziunilor cum sunt accidentele de trafic rutier, precipitările, accidentele de muncă, polimorfismul lezional și varietatea suprafețelor de impact creează greutăți obiective în identificarea obiectului vulnerant.

În ce privește modul de producere a leziunilor există anumite particularități legate de regiunea corporală lezată, de felul leziunii, de intensitatea și aspectul modificărilor morfologice care pot indica anumite mecanisme: lovire, cădere, comprimare, târâre (întâlnite mai des în accidentele de trafic la pietoni).

Lovirea se poate face cu obiecte contondente, tăietoare, tăietoare – despicătoare (lovire activă), iar lovirea de planuri sau diferite obiecte (lovire pasivă).

Cunoașterea împrejurărilor producerii traumatismului cu examinarea locului faptei și îndeosebi a corpului vulnerant constituie o condiție principală care, coroborată cu aspectul și localizarea leziunilor poate contura sau chiar preciza mecanismul lezional.

10. LEGĂTURA CAUZALĂ DINTRE TRAUMATISM ȘI LEZIUNE

Legătura cauzală dintre traumatism și leziune rezultă din criteriile medico – legale de evaluare și implică:

realitatea traumatismului ca rezultând din circumstanțele de timp a producerii leziunii, de intensitatea și forma morfologică a leziunii (cum s-a spus, de exemplu, o fractură piroidă exclude lovirea);

natura leziunilor (de exemplu un hematom trebuie să fie traumatic și nu patologic);

concordanța topografică (localizarea traumatismului cu leziunea, excluzând prin aceasta leziunile de contralovitură, emboliile grase, infiltratele hemoragice la distanță de locul impactului);

relația funcțională a sechelelor cu leziunea și traumatismul ce se va deduce și din succesiunea lor în timp, ca în cazul comei, avortului posttraumatic când se vor lua în considerare simptomele punte între leziune și sechele (de exemplu, accidentele neurologice după intoxicația cu CO, ulcerul gastro – intestinal după un stres);

relația temporală cu traumatismul (cronologia evolutivă de la leziune la sechelă) ca în cazul unei necroze aseptice de corp femural după o luxație traumatică a femurului, a osteomielitei după traumatism, a anevrismului aortic după un traumatism toracic etc. care obligă la o interpretare adecvat științifică a intervalului liber dintre traumatism și sechelă;

excluderea unui proces patologic sau traumatic anterior și evaluarea adecvată a factorilor predispozanți, a stării anterioare (exemplu, evoluția aterosclerozei pe fond diabetic, a osteoporozei la distanță pe o fragilitate osoasă etc.);

excluderea unor cauze străine se pot impune între agentul traumatic etiologic și consecințele finale cum ar fi de exemplu interpunerea unei boli intercurente, a unor erori de conduită medicală, a promptitudinii solicitării asistenței medicale.

Se cere însă ca aceste cauze să fie necesare și suficiente pentru a determina o prezumție medico – legală de legătură cauzală grea, precisă și concordantă ce va ajuta juristul la stabilirea legăturii cauzale de imputabilitea faptei antisociale în faptul produs.

Actul medico – legal eliberat de medicul legist după efectuarea examinării persoanei care a suferit vătămări corporale cuprinde următoarele:

parte introductivă care conține numele medicului legist care a făcut examinarea, locul și data examinării, datele referitoare la identitatea persoanei examinate: nume, prenume, adresă, vârstă, sex și numărul buletinului de identitate;

istoricul faptelor, parte în care se consemnează în scurt împrejurările în care a suferit traumatismul așa cum rezultă din relatările persoanei examinate. Istoricul este mult mai amplu când în urma traumatismului suferit victima se internează în spital, situație în care sunt consemnate principalele date medicale rezultate din foile de observație;

parte descriptivă în care se consemnează datele obținute în urma examenului obiectiv al victimei. În această parte se descriu în amănunt toate leziunile observate pe corpul persoanei respective: tip de leziune, dimensiuni, fomă, aspect, culoare;

concluziile unde se vor clarifica următoarele probleme:

dacă persoana examinată prezintă leziuni traumatice, menționăm că în practică se întâlnesc cazuri când la examenul obiectiv nu se pun în evidență astfel de leziuni;

care a fost mecanismul de producere a leziunii și agentul vulnerant incriminat, în situația în care agentul vulnerant a fost un corp contondent se apreciază după criteriologia medico – legală dacă leziunea s-a produs prin lovire cu un corp dur (mecanism activ) sau de un corp dur (mecanism pasiv – cădere);

care este vechimea leziunilor traumatice descrise; se apreciază în lini mari care este intervalul de timp scurs din momentul producerii leziunilor respective până în momentul examinării;

dacă pentru vindecarea leziunilor traumatice constatate victima are sau nu nevoie de îngrijiri medicale pentru vindecare. Când este cazul se consemnează existența uneia dintre posibilele consecințe ale leziunilor traumatice prevăzute de art. 182 Cod penal. Dacă aprecierile inițiale făcute în concluziile certificatului medico – legal trebuie modificate ulterior ca urmare a unei evoluții imprevizibile sau a apariției complicațiilor pot fi aduse completări chiar pe respectivul act sau pe calea unei expertize medico – legale.

11. IDENTIFICAREA AUTORULUI

Identificarea medico – legală reprezintă un domeniu în care intervine colaborarea între medicul – legist, antropolog, criminalist și poliția judiciară.

Sunt situații în care se poate proceda la identificarea autorului unei agresiuni după leziunile lăsate de el pe victimă sau după un portret vorbit în funcție și de specificul agresiunii. Metoda portretului vorbit (pusă la punct de A. Bertillon) constă în descrierea exteriorului unei persoane prin folosirea unei terminologii proprii. Astfel, semnalmentele sunt acele trăsături exterioare pe baza cărora o persoană poate fi identificată. Mina Minovici a introdus această metodă în țara noastră, care a fost printre primele state care au aplicat-o. Se examinează în ordine semnalmentele anatomice și se descrie din față și din profil. Criteriile de examinare sunt: mărimea care se referă la înălțime (apreciate prin înalt, mediu, scund), grosimea (gros, mediu, subțire), poziția (pentru care se precizează regiunea anatomică, distanța și poziția față de reperele și planurile anatomice), culoarea. Se procedează mai întâi la stabilirea sexului, vârstei (se permit aprecieri în limitele a 5-10 ani).

În acțiunea sa de apărare victima poate provoca agresorului diferite leziuni care vor fi constatate de medicul legist o dată cu expertiza medico – legală a agresorului.

Identificarea autorului se poate realiza și cu ajutorul unui potret vorbit efectuat de organul judiciar după semnalmentele descrise de victimă sau de martorii oculari, așa cum am precizat anterior câteva dintre criteriile de exmainare.

12. RELAȚIA VICTIMĂ – AGRESOR

O dată cu efectuarea expertizei medico – legale a victimei, medicul legist poate aprecia poziția subiectivă a agresorului față de victimă după direcția de producere a leziunilor, astfel încât leziunile produse pe partea anterioară a victimei indică o prezumție de cunoaștere a agresorului.

13. RĂSPUNDEREA FAȚĂ DE FAPTA COMISĂ

Răspunderea față de fapta comisă se realizează în cadrul unei comisii medicale, prin analiza poziției subiective a autorului față de fapta imputabilă. Expertiza psihiatrico – legală va stabili dacă făptuitorul a avut sau nu discernământ în momentul comiterii faptei, condiție esențială pentru tragerea la răspundere a persoanei vinovate.

14. MOBILUL FAPTEI

Stabilirea mobilului faptei este importantă pentru distribuirea gradului de vinovăție în cazul conflictelor conjugale, în încăierări și ulterior dozarea acestui grad în pedeapsa penală aplicată.

15. DIFERENȚIEREA LEZIUNILOR

Diferențierea leziunilor ca fiind heteroprovocate, autoprovocate sau accidentale are o importanță deosebită pentru stabilirea gradului de vinovăție a făptuitorului și corecta încadrare juridică. Leziunile heteroprovocate se deosebesc clar de cele autoprovocate sau accidentale, prin trăsăturile lor caracteristice sunt situate în zonele inaccesibile victimei; în cazul plăgilor – plăgi neregulate ca direcție și plăgi palmare și dorsale ca leziuni de apărare; în cazul traumatismelor cranio – cerebrale – hematom extradural de aceeași parte, leziuni de apărare (fractură antebraț); în cazul arsurilor există arsuri cu mers ascendent, aruncarea cu substanțe inflamabile, arsuri cu mers descendent etc.

Prin intermediul primei grupe de întrebări adresate victimei, anchetatorii trebuie să clarifice raporturile anterioare dintre victimă și agresor, dacă s-au cunoscut sau nu, de când, cu ce ocazie s-au cunoscut, care ar fi din punctul de vedere al victimei motivul agresiunii și care sunt persoanele din anturajul agresorului. O a doua grupă de întrebări interesează procesul comiterii infracțiunii. Din declarațiile victimei trebuie să reiasă înprejurările în care s-a comis infracțiunea, caracteristicile locului faptei, persoanele care au fost de față, cum s-a desfășurat evenimentul infracțional, prin ce mijloace a fost lezată victima și rezultatele actului de agresiune. O importanță deosebită trebuie acordată momentului declanșat al infracțiunii care a produs victimei o vătămare.

CAPITOLUL V

VALOAREA ȘI LIMITELE PROBAȚIUNII VĂTĂMĂRILOR CORPORALE

Organul însărcinat cu anchetarea unui caz trebuie să depună toate eforturile pentru soluționarea justă a cauzei, să apeleze la toate mijloacele de probă enunțate de lege, să coroboreze aceste mijloace pentru aflarea adevărului. Medicul legist trebuie să se bazeze numai pe adevăruri științifice, sarcina medico – legală este mai dificilă decât sarcina de a vindeca, deci medicul legist trebuie să aibă o conștiință clară a prizei sale de responsabilitate; el trebuie să dea o asistență medico – legală atât victimologic cât și social. Sub aspectul încrederii pe care o produce proba medico – legală în justiție, s-ar putea stabili o ierarhie astfel: probe absolute, probe relativ convingătoare, probe relativ neconvingătoare, probe negative.

Cerințele metodologice științifice ale expertizei medico – legale din care rezultă concludența probei medico – legale sunt următoarele:

competența profesională impusă de gravitatea verdictelor medico – legale;

utilizarea tuturor mijloacelor de explorare pentru a forma convingeri științifice și prin urmare indubitabile;

tărie de caracter (gata de a-și recunoaște greșelile);

respectarea spiritului de echipă;

absența orgoliului;

să fie uman, dar ferm în adevărurile sale.

Modul și mijloacele de săvârșire a infracțiunii sunt probate de expertiza medico – legală prin identificarea agenților vulnaranți cu ajutorul leziunilor și al explorărilor complementare.

Forma, mărimea, adâncimea, greutatea leziunilor, exprimă particularitățile fizice ale obiectului și foța cinetică cu care s-a acționat.

Expertiza medico – legală rezolvă și alte împrejurări legate de latura obiectivă, cercetând existența sau absența luptei dintre victimă și agresor, modul activ sau pasiv de provocare a leziunilor. Caracterul leziunii, obiectul cu care s-a acționat, regiunea lovită, eventualele acte preparatorii deduse din expertiză dovedesc intenția.

Expertiza medico – legală are multiple posibilități de a furniza organelor judiciare elemente științifice, obiective, pentru justa încadrare a unei acțiuni de vătămare corporală într-un text sau altul de lege.

Uneori valoarea probei medicale este limitată fie de incertitudinile științei condiționate de gradul său de dezvoltare la un moment dat, fie de discordanța dintre progresul științific și legiferarea diferitelor compartimente ale vieții sociale. Astfel, medicul expert cât și juristul care solicită, administrează, eficiența unei astfel de probe, trebuie să aibă permanent în vederea câteva adevăruri esențiale ce condiționează sau limitează valoarea sa.

Soluționarea concretă a unui caz de vătămare corporală presupune colaborarea juristului cu medicul legist. O versiune de anchetă dovedită științific are aceeași autoritate ca și o versiune infirmată pe această cale. Medicul legist nu trebuie să fie sedus de caracterul evident al unei versiuni de anchetă și să părăsească terenul faptelor medicale pe care le cercetează și interpretează, precum nici anchetatorul nu trebuie să furnizeze medicului argumente și soluții comode care ar face inutilă orice aprofundare a investigațiilor. Atât expertul cât și anchetatorul trebuie să cunoască și să excludă și eventualele cauze de eșec în activitatea științifică medico – legală. Valoarea expertizei medico – legale în drept este condiționată și de modul cum faptele științifice se reflectă în actele normative ce îi conferă un cadru adecvat de aplicare.

Faptul științific ce promovează actele normative exprimă intercondiționarea permanentă dintre cerințele dreptului și noile descoperiri științifice, asigurând racordarea lor permanentă și progresivă.

Realitatea faptelor analizate arată că nici medicul nu trebuie să fie sedus de caracterul „evident” al unei versiuni de anchetă și să părăsească terenul faptelor medicale pe care le cercetează și interpretează, precum nici anchetatorul nu trebuie să furnizeze medicului argumente și soluții comode care ar face inutilă orice aprofundare a investigațiilor. Numai verificarea cu ajutorul faptelor medicale a fiecărei versiuni de anchetă constituie cheia de boltă ce garantează adevărul științific în expertiza medico – legală.

CAPITOLUL VI

CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

Înlupta împotriva producerii diferitelor traumatisme, marea majoritatea a statelor au pus accent pe latura preventivă. Cauzele principale răspunzătoare de producerea de traumatisme sunt: dezvoltarea rapidă a economiei, a industriei, înmulțirea mijloacelor de transport, intensificarea traficului, scăderea valorii celulei sociale – a familiei. Pe măsură ce tehnica creată pentru progresul societății s-a dezvoltat, în aceeași măsură ea adus prejudicii prin accidente și boli profesionale, leziunile afectând în primul rând persoanele din grupele active de vârstă.

Medicina judiciară, știința medical – biologică ce își pune cunoștințele sale în slujba justiției, contribuie esențial la rezolvarea social – juridică a cauzelor când traumatismul este urmarea relațiilor ilegale dintre oameni, a situațiilor de încălcare a prevederilor legale, a normelor de conviețuire socială; ea contribuie implicit la păstrarea stării de sănătate a populației. O preocupare majoră în traumatologie, avută în vedere de statele lumii este recuperarea. O dată produs traumatismul poate determina o incapacitate de muncă totală sau parțială, temporară sau definitivă. În cazurile în care pierderea capacității de muncă este urmarea unot acte ilicite, a nerespectării unor norme de protecție a muncii se cere aportul medicului expert.

Pornind de la o statistică, care ne relevă faptul că în țările dezvoltate fiecare a zecea persoană este victima unui traumatism, ne dăm seama de gravitatea acestui flagel social și de implicațiile și urmările lui deosebit de grave pentru integritatea fizică și psihică a persoanei.

Aspectele social – economice ale traumatismelor sunt legate de progresul tehnico – științific, iar în perspectiva istorică de lupta omului pentru a stăpâni forțele naturii, de transformare a ei, de făurire a unor instrumente și a unor tehnici din ce în ce mai performante.

Observarea cauzelor accidentelor de muncă, a accidentelor de trafic, a condițiilor în care sunt produse actele de agresiune constituie o latură a activității de prevenire a unui flagel care a atins proporții îngrijorătoare pe plan mondial, traumatismele ocupând locul al doilea în etiologia morbidității și a stărilor sechelare.

Expertiza medico – legală a capacității de muncă se face după aceleași reguli metodologice ca și expertiza medicală a capacității de muncă. Scopul este aprecierea exactă a sechelelor post-traumatice, urmărindu-se pe de o parte stabilirea drepturilor materiale de compensare a prejudiciului suferit de victimă și pe de altă parte raportarea noii stări la o profesie corespunzătoare.

Probațiunea criminalistică și medico – legală își propune descoperirea și pedepsirea persoanelor ce se fac vinovate de comiterea unei fapte incriminate de legea penală.

Vom face cunoscute următoarele propunei de lege ferenda:

Noțiunea de „încetare a funcționării acestora reglementat de art. 182 Cod penal nu este echivalentă cu pierderea unei funcții sau a unui simț”.

„Simțul”, care este o senzație, o modalitate de percepere a lumii înconjurătoare poate fi considerat el însuși o funcție a organului care poate fi independentă de absența anatomică a organului respectiv.

Prin noțiunea de „sluțire” art. 182 Cod penal spre deosebire de prevederile mai vechi ale legislației penale în care noțiunea de „desfigurare” era limitată, în Codul penal actual se utilizează termenul de „sluțire” având o semnificație mai largă.

Am ajuns la concluzia că nici această noțiune de „sluțire” nu acoperă aria de deformare evident orfologică sau estetică a unei regiuni anatomice, indiferent de localizarea sa, dar care creează victimei un prejudiciu real fizic sau patologic.

Noțiunea de „prejudiciu estetic” (deși nu este prevăzută de Codul penal) este utilizată în practică, ea putând constitui o circumstanță agravantă în gradarea pedepsei penale.

Pentru infracțiunile de vătămare corporală care necesită pentru vindecare mai puțin de 60 de zile, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dar și din oficiu în cazul faptelor prevăzute la alin. 1 și 2 al art. 180 Cod penal.

Se știe de asemenea că la art. 181 alin. 1 Cod penal, fapta săvârșită asupra membrilor familiei, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, iar împăcarea părților nu înlătură răspunderea penală.

În cazul prevederilor de la art. 182 când victima necesită mai mult de 60 de zile de îngrijiri medicale sau îi produce una din următoarele consecințe: pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică, sluțirea, avortul ori punerea în primejdie a vieții persoanei, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu și nu la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Dacă în urma unui accident rutier sau de altă natură unul din soți, o rudă sau copilul acestora este grav rănit, iar numărul de îngrijiri mediacel se ridică peste 60 de zile sau accidentul îi produce soțului ori copilului vreuna din consecințele de la art. 182 alin. 1 Cod penal, soțul din a cărui culpă s-a produs accidentul va fi pus sub acuzare din oficiu, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă (art. 184 alin. 2 sau alin. 4), împăcarea părților neînlăturând răspunderea penală.

Motivarea propunerii de lege ferenda o găsim în însăși urmarea unui astfel de tragic accident, în urma căruia membrii unei familii pot suferi numeroase vătămări, evenimet nefericit ce s-ar realiza prin îngăduința legii față de cel care a produs accidentul din culpă și nicidecum prin acuzarea și pedepsirea lui.

BIBLIOGRAFIE

Beliș Vladimir și colaboratorii, Tratat de medicină, vol. I și II, Editura Medicală, București, 1995

Beliș Vladimir, Medicină legală, Curs pentru facultățile juridice, Casa Editorială „ODEON”, București, 1999

Beliș Vladimir, Îndrumător de practică medico-legală, Editura medicală, București, 1997

Bergheșan V., Tratat de tactică criminalistică, Academia de Poliție a Ministerului de Interne, Editura Carpați, Craiova, 1992

Ciopraga Aurel, Ioan Iacobuță, Criminalistică, Editura „Chemare”, Iași, 1997

Dobrinoiu V., Drept penal special, Curs selectiv pentru licență, Editura „Europa Nova”, București

Emilian Stancu, Criminalistica, Știința investigării infracțiunilor, Editura „Tempus”, București, 1992

Mircea Ion, Criminalistică, ediția a II-a, Editura Fundația „Chemarea”, Iași, 1994

Octavian Loghin, Tudorel Toader, Drept penal român, partea specială, ediția a IV-a, revăzută și adăgită, Casa de Editură și Presă „Șansa”, București, 2001

Noul Cod Penal și Codul de procedură penală

Scripcaru Gh., Medicină legală, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 1993

Scripcaru Gh., Scripcaru Călin, Medicina legală pentru juriști, Editura „Cugetarea”, Iași, 1999

Scripcaru Gh., Ciornea T., Ianovici M., Medicină și drept, Editura Junimea, 1979

Scripcaru Gh., Patologie mecido – legală, Institutul de Medicină și Farmacie, Iași, 1977

CUPRINS

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ………………………………………………………………………………………………..1

CAPITOLUL II

REGLEMENTAREA PENALĂ A VĂTĂMĂRILOR CORPORALE …………………..5

1. ASPECTE COMUNE ……………………………………………………………………………..5

2. INFRACȚIUNEA DE LOVIRE SAU ALTE VIOLENȚE (ART. 180 C. PENAL)…………………………………………………………………………………………………7

3. INFRACȚIUNEA DE VĂTĂMARE CORPORALĂ (ART. 181, COD PENAL) ………………………………………………………………………………………………11

4. INFRACȚIUNEA DE VĂTĂMARE CORPORALĂ GRAVĂ (ART. 182 COD PENAL) …………………………………………………………………………………………….. 14

5. INFRACȚIUNEA DE LOVIRI CAUZATOARE DE MOARTE (ART. 183 COD PENAL) …………………………………………………………………………………….. 19

6. INFRACȚIUNEA DE VĂTĂMARE CORPORALĂ DIN CULPĂ (ART. 184 COD PENAL) …………………………………………………………………………………….. 22

CAPITOLUL III

PROBAȚIUNEA VĂTĂMĂRILOR CORPORALE ÎN CRIMINALISTICĂ …….. 26

1. ASPECTE GENERALE ………………………………………………………………………..26

2. CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI ……………………………………………………27

3. ASCULTAREA VICTIMEI, FĂPTUITORULUI ȘI MARTORULUI ………..29

4. ASCULTAREA REPETATĂ …………………………………………………………………33

5. CONFRUNTAREA ………………………………………………………………………………33

6. MIJLOACE DE FIXARE A DECLARAȚIILOR ……………………………………..34

7. RECONSTITUIREA …………………………………………………………………………….35

8. PERCHEZIȚIA ȘI RIDICAREA DE ACTE SAU OBIECTE……………………..36

9. PREZENTAREA PENTRU RECUNOAȘTERE ………………………………………37

10. EXPERTIZELE ȘI CONSTATAREA TEHNICO – ȘTIINȚIFICĂ …………..39

11. EXPERTIZA COMPLEXĂ MEDICO–LEGALĂ ȘI CRIMINALISTICĂ …41

12. METODA CERCETĂRII CRIMINALISTICE A INFRACȚIUNII DE LOVIRE CAUZATOARE DE MOARTE (ART. 183 COD PENAL) ………….42

13. CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A INFRACȚIUNII DE VĂTĂMARE CORPORALĂ DIN CULPĂ CA URMARE A ACCIDENTELOR DE MUNCĂ ………………………………………………………………………………………………44

CAPITOLUL IV

PROBAȚIUNEA MEDICO–LEGALĂ A VĂTĂMĂRILOR CORPORALE………..46

1. ASPECTE GENERALE ………………………………………………………………………..46

2. STABILIREA REALITĂȚII VĂTĂMĂRII (DIAGNOSTICUL POZITIV) ..49

3. FELUL VĂTĂMĂRII …………………………………………………………………………..53

4. DATA LEZIUNILOR ……………………………………………………………………………58

5. GRAVITATEA LEZIUNILOR ………………………………………………………………59

6. OBIECTUL CE A PRODUS LEZIUNEA ……………………………………………….60

7. NUMĂRUL LEZIUNILOR ……………………………………………………………………61

8. SUCCESIUNEA LEZIUNILOR …………………………………………………………….62

9. MECANISMUL PRODUCERII LEZIUNILOR ……………………………………….63

10. LEGĂTURA CAUZALĂ DINTRE TRAUMATISM ȘI LEZIUNE ………….64

11. IDENTIFICAREA AUTORULUI …………………………………………………………66

12. RELAȚIA VICTIMĂ – AGRESOR ………………………………………………………67

13. RĂSPUNDEREA FAȚĂ DE FAPTA COMISĂ …………………………………….67

14. MOBILUL FAPTEI …………………………………………………………………………….68

15. DIFERENȚIEREA LEZIUNILOR ………………………………………………………..68

CAPITOLUL V

VALOAREA ȘI LIMITELE PROBAȚIUNII VĂTĂMĂRILOR CORPORALE …69

CAPITOLUL VI

CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA ………………………………………..72

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………………………….75