Probațiunea si Asistența Socială în reintegrarea social ă, privind femeile foste de ținute. COORDONATOR ABSOLVEN T Lector univ.dr.Ioan Ștefan Tohatan… [606820]

1

Asistență Socială

Probațiunea si Asistența Socială în reintegrarea social ă, privind
femeile foste de ținute.

COORDONATOR ABSOLVEN T
Lector univ.dr.Ioan Ștefan Tohatan Szilaghi Georgiana Narcisa

2017

2

Cuprins

Introducere …………………………………………………………… ………………………… ………………………..4
Capitolul 1. Elemente generale privind criminalitatea feminină .
1.1 Ipostaze ale infracționalitaț ii femeilor………………………………………………………… …..6
1.2 Context situațional favorizant al comportamentului criminal ……… ………………9
1.3 Criminalitatea ca fenomen social ………………………………… ………………14

Capitolul 2. Probațiunea si Asistența So cială în reintegrarea sociala a femeilor eliberate
din detentie .
2.1 Noțiunea instituției de probațiune .Definiții ……………………………………. …………….19
2.1.1 Principiile probațiunii …………………………………………………. …………………………..22
2.1.2 Scopurile și obiectivele probațiunii ……….. …………………………………………………23
2.2 Sistemul de asistență socială ……………. ………………………………………………………..28
2.2.1 Structura serviciilor de asistență socială . . . … . .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. . .. .. .. 34
2.3 R eintegrarea socială a femeilor eliberate din detenție ……………………………………35
2.3.1 Activitatea de asistare și consiliere în serviciile de probațiune în reintegrare
sociala ………………………………………. ………………………………………………………………………………38

Capitolul 3. Sistemul penitenciar și aspectele generale ale acestuia .
3.1 Prezentare generală …………… ……………………………………………………………………….42
3.2 Funcționarea și Organizarea sistemul penitenciar ……….. ………………………………….45
3.2.1 Funcțiile și principiile penitenciarului ……………… …………………………………………46
3.3 Tipuri de sisteme penitenciare ………………. ……………………………………………………. .48

3
Capitolul 4. Psihologia penitenciară a femeii deținute .

4.1 Psihologia persoanei deținute ………….. …………………………………………………………. .51
4.2 Femeia în penitenciar ……….. ………………………………………………………………………..55
4.2.1 Diferențele dintre femeile și bărbații deținuți ……… ………………………………………57
4.2.2 Condițiile de existență în mediul carceral al femeilor ……… ……………………………59
4.2.3 Personalul penitenciarului …………………………………………………………………………61
4.2.4 Drepturile, obligațiile și sancțiunile femeilor în penitenciar …….. ……………………62
Capitolul 5. Sistemul de s upraveghere a persoanelor eliberate din detenț ie.
5.1 Dispoziții generale ………… ……………………………………………………………………………64
5.1.1. Metodologia de intervenție a consilierului de probațiune în reintegrarea socială a
deținuților… ……………………………………… …………………………………………..66
5.1.2 Etapele de pregătire pentru liberare ………. …………………………………………………. .67
5.1.3 Includerea deținutului în programul de pregătire pentru liberare …………… ………68
5.2 Supravegherea propriu -zisă……… ……………………………………………….69
5.3 Asistență și consiliere ………………………. …………………………………………………………71
5.4 Importan ța familiei în reabilitarea și reinserția socială a femeilor deținute …………72

Capitolul 6. Partea practică .
6.1 Studiu de caz …….. …………………………………………………………………………………….76
Concluzii ……………………………….. ………………………………………………………………………80
Bibliografie ……………………………….. …………………………………………………………………..82
Acte normative ………………………. ………………………………………………………………………84
Declarație ……………………………….. …………………………………………………………………….85
C.V………………………………………. ……………………………………………………………………….86

4

Introducere

“Cel care își dă seama de menirea sa pe pământ lucrează cu aceeași dragoste și cu
același devotament, pe orice tărâm, fără să ceară altă răsplată, decât mulțumirea pe care a
avut-o când și -a făcut datoria”

Nicolae IORGA

Prezentul studiu are drept scop dezvăluirea esenței unui așa fenomen social cum este
criminalitatea feminină , deoarece doar dezvăluind esența fenomenului social e posibil a
pătrunde în adâncurile lui, de a -i explica corect geneza, a -i cunoaște proprietățile de bază și
legitățile de existență, precum și tendințele de dezvoltare a acestui fenomen.
Vorbind, așadar, de fenomenul d elincvenței feminine, destul de puțin abordat de către
cercetători, trebuie să avem în vedere tabloul complex înlăuntrul căruia se necesită a fi
înțeleasă natura acestui tip de criminalitate .
În această lucrare am dorit să descriu această problemă , precum și efectele negative ale
încarcerării acestor femei , prin evidențierea aspectelor particulare privind relația pe care
aceste a le au cu familia , precum și traumele psihologice cu care se confruntă.
În primul capitol am inteprins o analiză temeinică a trăsaturilor fundamentale ale
fenomenului criminologic, valorificând, cu competență, literatura de specialitate în ma terie.D e
asemenea cuprinde și o scurtă introducere în istoricul criminologiei,precum și definiția
criminalității feminine ca știința de sin e stătătoare .

5
În capitolul al doilea studiul prezintă situația sistemului de asistență socială în
contextul politic, social, economic și mor al,am prezentat si concepte ale probațiunii , aspecte
ale reintegrării sociale .
În al treilea capitol am prezentat instituția penitenciar ă, prin studie rea aspectelor sale
generale și a sistemului penitenciar din România , privind organizarea, funcționarea
penitenciarului și ale pedepsei .
Capitolul patru cuprinde situația femeii deținute în penitenciar, prin analiza co ndițiilor
de existență din mediul carceral, unde s -a avut în vedere: regimul , specific pentru femeile
deținute, evidențierea aspectelor psihologice ale personalității femeii deținute , precum și
modalitățile de menținere a sănătății morale a acestora , aspectele specifice ale adaptării
femeilor deținute la mediul de detenție .
Capitolu l cinci al lucrării conține sistemul de supraveghere, integrarea socio –
profesională a femeilor care și -au ispășit pedeapsa , metodologia de intervenție a
consilierului ,precum și etapele de pregătire pentru liberare .
Al șaselea capitol reprezint ă partea practică , aici am elaborat un studiu de caz și
concluziile privind femeile foste condamnate .

6
Capitolul 1

Elemente generale privind criminalitatea femini nă
1.1 Ipostaze ale infracționalitații femeilor
Criminalitatea feminină nu a fost cercetat a mult timp, din cauza nivelului minim de
rezonanță, precum și a stereotipurilor că femeia nu poate săvărși fapte infracționale, datorită
inferiorității acesteia faț ă de sexul masculin. Încep ând cu sec. XIX -lea,perioada c ând
mișcarea de emancipare a femeii începe să renască, feministele au încercat și continuă să
încerce să demonstreze că femeia este egală în to ate aspectele cu bărbații, aduc ând diferite
argumente, p recum și teze absurde în favoarea acestei egalități. În ciuda mișcărilor feministe
privind eglitatea sexelor, între bărbați și femei există diferențe de ordin anatomic, fiziologic,
psihologic, intelectual, precum și moral, diferențe care influențează asupr a formei ș i genului
criminalității, gener ând ideea unei criminalități specifice fiecărui sex.
În general, după statici, criminalitatea feminină este inferioară numeric criminalității
masculine, aceasta fiind generată de inferioaritatea femeii față de bărba t.Cauzele inferiorității
criminalității feminine s-ar putea reduce la: ”constituție fizică mai puțin robustă, fire timidă,
mai impresionabilă”, avînd o capacitate redusă pentru a comite infracțiuni „pentru săvîrșirea
cărora se reclamă forță și energie fizi că” ˡ. Deasemenea, conform opiniilor unor specialiști în
domeniu, o altă cauză a inferiorității criminalității feminine față de ceea masculină ar consta
în inferioritatea situației sociale, economice, juridice a femeii, aceasta neav ând acces la
domeniile de activitate predispuse la conflict. Prin urmare,domeniu de activitate res trîns, în
mod firesc sunt restr ânse și posibilitățiile de a comite fapte penale ² .
În cercetarea criminologică se acordă atenție și criminalității după sex, precum și după
vârstă, poziție economică, etnie și altele. Din punct de vedere criminologic interesează în
primul rând în ce măsură și în ce proporție participă femeile la criminalitate, iar în al doilea

¹ Iacobuță Ioan Al. Criminologie ,Iași ,2002, ed. „Junimea ”, p.218
² Ibidem, p.219

7
rând la ce fel de infracțiuni participă ele mai frecvent. Multa vreme s -a crezut că femeia este
incapabilă să ucidă. Se suținea existența unui soi de diferență biologică între cele două sexe:
corpul feminin este predispus să dea viață si nu putea fi capabil să o ia, pruncuciderea, în
mod deosebit, era de neconceput; femeile care totuși îl com iteau nu puteau fi altfel decât
nebune și "nefemei”, întrucât doar pierderea feminității și a instinctului ar fi putut oarecum
justifica o astfel de fap tă.
Potrivit psihiatrului italian Vittorino Andreoli, timp de secole societatea le -a ținut "în
frâu" pe femei, bărbatul era educat sa fie razboinic, ea să aducă copii pe lume . "A fost
suficient să li se dea femeilor un pistol, în mișcările de rezistență d in timpul ultimului război
mondial și mai apoi în anii terorismului, pentru a se constata cât de capabile erau și ele să
ucidă. Acum se folosesc de arme la fel și chiar mai bine ca barbatii, iar egalitatea socială le
permite să se apere și să -și descarce a gresivitatea prin metode care pe vremuri erau de
competența exclusivă a barbaților".
Deși prin natura ei femeia este înzestrată cu calm, iubire și dăruire, criminalitatea
feminină, considerată până de curând o chestiune fără prea mare importanță pentru a a trage
atenția specialiștilor, capătă un interes major din momentul în care este abordată atât în
calitate de cauză cât și de efect al emancipării feminine, în mare parte greșit ințeleasă.
Făcând referire la unul dintre c ei mai importanți criminologi ai vremii, Cesare
Lombroso, acesta afirma că: „ am vazut de asemenea că femeile au multe lucruri în comun cu
copiii, că simțul lor moral e diferit; sunt răzbunătoare, geloase, cu inclinație spre o răzbunare
de o cruzime aparte … Când o activitate morbidă a centrelor psihice intensifică caliățile rele
dintr -o femeie… este clar că trăsăturile semicriminale ale unei femei normale o pot transforma
într-o femeie criminală mai teribilă decât orice bărbat. Femeia criminală este consecvent un
monstru. Cealaltă pa rte a ei este ținută în limitele virtuților, din cauze diferite, precum
maternitatea, credința, slăbiciunile, și când aceste influențe contrare dau greș și o femeie
comite o crimă, putem concluziona că r ăutățile dintr -o femeie trebuie să fi fost enorme pân ă
când să triumfe asupra atâ t de multor obstacole ”³.
În ceea ce privește modalitățile în care femeile comiteau crime se pune întrebarea dacă
acestea sunt diferite de cele ale bărbaților, dacă sunt mai ascunse sau mai greu de
descoperit,se știe doar că feme ile au avut mai multe posibilități de a -și "acoperi urmele", de a –
și ascunde crimele comise de obicei în mediul familial, acolo unde ele trăiau și se afirmau și

8
unde și pasiunile criminale. În mod tradițional, femeile nu erau educate să fie agresive, ci mai
degraba pasive, și toate condiționările sociale făceau astfel încât femeile să ajungă mai rar la
crimă .
Rudyard Kipling scria că „femela din orice specie animală este mult mai feroce decat
masculul ” și de -a lungul timpului au existat și unii cercetă tori ai fenomenului care au
considerat femeia mai crudă decât bărbatul în răzbunare, neobosită în urmărirea victimei și cu
mai puține scrupule și procese de conștiință. S -a mai spus și că femeile care ajung să ucidă
găsesc soluții extreme la probleme cu care mii de alte femei conviețuiesc pașnic în fiecare zi;
sau că o asasină este doar o femeie obișnuită care a făcut o criza de nerv i.
Într-un studiu asupra criminalității feminine, Cesare Lombroso a infățișat femeia
criminală ca „ansamblul tuturor caracterist icilor criminale masculine însumate celor mai mari
defecte ale femeilor” în opinia acestuia, șiretenia, ranchiuna și înșelătoria. Lombroso mai
credea și că femeia criminală se “joacă” cu ideea că dispune de victimă din motive pe care le
consideră întemeiat e, dar care pot să nu fie întocmai pentru un bărbat; atunci când aceasta
decide să ucidă este capabilă să -și justifice actul în fața propriilor ochi, inventându -și o
moralitate proprie, adecvat ă cazului respectiv.
Infracțiunile comise de femei reprezintă un indicator al rolului deținut de acestea în
societate, d in această perspectivă, ele aproape că se pot considera egale bărbaților întrucât,
mai ales în cadrul organizațiilor de trafic de droguri, implicarea lor nu mai este deloc una
marginală, numărul de infracțiuni săvășite de femei a luat amploare, car e pe parcursul a
catorva secole au fost considerate incapabile de a săvârși crime,ele nu au fost considerate
o problem socială serioasă (cu excepția prostituți ei) și nu au pus probleme de violență în
închisoare, de aceea criminalitatea feminină a fost rar studiată. ⁴
Așadar criminalitatea feminină este un fenomen extrem de complex, a cărui analiză
nu poate fi surprinsă în mod unitar, ci printr -o extrapolare a problemei la întregul sistem de
factori și circumstanțe cu acțiune implicită în acest lanț cauzal. În considerarea statutului
femeii și al rolului acesteia în cadrul familiei, ne punem întrebarea ce anume a influențat
criminalizarea acesteia. Trebuie avu te în vedere, în real izarea etiologiei criminalității
feminine, o serie de factori care contribuie în mod vădit la dobândirea unor ast fel de
³ ttp://www.scribd.com/doc/6541483/CESARE -LOMBROSO Orientare -Biologica -in-Teoria –
Cauzalitatii -in-Criminologie
⁴ Vintileanu și M. Roman, Femeia în criminalitate , 2000;

9
comportamente precum caracteristicile biologice și psihologice, stereotipurile de gen,
condițiile economice, sociale și politice și violența împotriva femeilor. ⁵ În acest sens, în
primul rând trebuie să acordăm atenție agresiunilor fizice și psihologice la care aceasta este
atât de des expusă ca urmare a dominației masculine care se manifestă la orice nivel al
societății.
Studiile au arătat faptul că s -a înregistrat o tendință de creștere a fenomenului
criminalității feminine în raport cu cel al criminalității masculine ⁶, deși, în general,
criminalitatea feminină este mai puțin raportată, este greșită percepția generală asupra
cazuisticii violenței domestice, întrucât deloc de neglijat și la fel de real ă este și problema
bărbatului victimă . Nu putem vorbi, așadar, de agresori ca fiind numai barbați și, în aceeași
măsură, nici de victime ca fiind numai femei, în schimb, femeile devin agresive ca răspuns la
violența masculină și ca reacție de autoapărare .
Trăsăturile de personalitate nu determină, în mod singular, manifestările violente, în
situația în care nu este vorba de determinisme pur genetice ⁷ sau stări patologice. Așadar,
pentru înțelegerea violenței și naturii sale, dincolo de factorii instrinseci ființei umane se
plasează în mod vădit impactul mediului extern, în această privință necesitânduse a fi studiate
și corelate armonios abordările bi ologice, antropologice, sociologice, culturale, dar și politice.
1.2 Context situațional favorizant al comportamentului criminal.

Fără doar și poate, împrejurările și circumstanțele sunt determinante pentru conturarea
mobilului actului infracțional care, pe fondul orientării antisociale a făptuitorului, conduce,
implicit, la luarea rezoluției infracționale ⁸.Relativ la acest aspect, în practica de specialitate s –
a exprimat ideea că motivul determinant dă semnificația morală și juridică a fiecărui fapt
uman⁹.

⁵ Bălan, A, 2008, ” Criminalitatea feminină ”, (Ed. CH Beck, București), p. 21 -45
⁶ Robinson, Susan E., 1998, ” From victim to offender: Female offenders of child abuse ”, European
Journal of Criminal Policy and Research 6, p. 59 -73.
⁷ Liiceanu, A, Ștefana Saucan, D. și Micle, M.I., 2004, ” Violența domestică și criminalitatea
feminină ”, (Institutul National de Criminologie, București),p.29 -30.
⁸ Butoi,T., Voinea, D., Iftenie, V., Butoi, Al., Zărnescu, C -tin, Prodan, M.C., Butoi, I.T.și Nicolae,
L.G., 2004, ” Victimologie ” (curs universitar), (Editura Pinguin Book, București),p.37,64

10
Împrejurările determinante în manifestarea conduitei criminale au încărcătură diferită,
de la o situație la alta, și prezintă importanță în aprecierea gravității faptei și a gradului de
pericol social concret ¹⁰. Prin urmare, interesează toate împrejurările de loc și de timp, precum
și situațiile în care fapta a fost comisă ca reacție la o anumită provocare sau în legitimă
apărare.
Se impune o cercetare c ât mai minuțioasă și realistică a acelor factori de natură
socială, dar și psiho -socială care îl „conving” pe făptuitor la un comportament deviant,
aducând atingere bunelor moravuri și liniștii publice. În primul rând, ceea ce determină astfel
de comportam ente în societate, din partea indivizilor, este însăși lipsa asigurării unei protecții
reale și efective, pe fondul existenței anumitor carențe și inconsecvențe în materie de
colaborare între măsurile de drept penal și alte măsuri de natură să exercite imp licații în toate
domeniile vieții sociale. Se remarcă, de asemenea, o creștere fulminantă a indicelui de
comitere a acestor infracțiuni, pe fondul unei stări sociale de maximă tensiune, generată de
perioada de criză înregistrată în România în ultimul an, c eea ce constituie o importantă cauză
ce determină săvârșirea unor astfel de fapte ilicite. Prin urmare, se impune, în acest sens,
identificarea factorilor de risc maxim (alcoolul, drogurile, violența, atitudinile lascive,
conflictul) care converg la săvârș irea infracțiunii, precum și intervenția cât mai eficientă a
organelor judiciare, încă din faza incipientă, pentru a împiedica producerea pericolului social
pe care îl presupun astfel de manifestări. Așadar, în cazul existenței unor stări conflictuale,
provocatoare de violențe, scandaluri, tulburări, în măsura în care se acționează la timp, este
foarte posibil să se reușească a se stopa și a se evita consecințe care pot fi dezastruoase pentru
cei din jur, greu sau imposibil de reparat. Cauzele și condițiile care duc, adesea, la acte și
manifestări de natură a înregistra pericol social și a aduce atingere valorilor protejate de legea
penală sunt dintre cele mai variate, de ordin biologic, psihologic, economic sau social, putând
fi vorba despre¹¹:

⁹ Ferri, E., 1929, ” Drept criminal. Principii de drept criminal ”, vol. I, (Tipografia și Legătoria de cărți
„Închisoarea Văcărești”, București),p.242.
¹⁰ Băbălău, C., 1998, ” Criteriile de stabilire în concret a gradului de pericol social ”, Dreptul 2,p. 84
¹¹Iacob, A., Măndășescu, H., Bălțatu, S. și Ignat, C., 2008, ” Metodologia investigării
infracționalității ”, (Editura Sitech, Craiova),p.67; ; Butoi,T., Voinea, D., Iftenie, V., Butoi, Al.,
Zărnescu, C -tin, Prodan, M.C., Butoi, I.T.și Nicolae, L.G., 2004, ” Victimolo gie” (curs universitar),
(Editura Pinguin Book, București),p.37,90 -98.

11
– imaturitatea intelectuală sau afectivă;
– complexul de inferioritate sau frustrarea – definită ca o stare de spirit psiho -morală
care constă într -o nemulțumire majoră, în genere justificată, vis -a-vis de condiția sa, în raport
de existența și conduita agreată de societate, ducând astfel la comiterea de fapte antisociale¹²;
– afecțiuni psihice, paranoia;
– consumul excesiv de băuturi alcoolice care determină persoana în cauză la un
comportament deviant, contrar normelor de conviețuire socială;
– drogurile – substanțe care, consumate în mod ilicit, pun în pericol viața persoanelor,
prin impactul psiho -social pe care îl presupun, prezentând pericol major nu doar pentru cel în
cauză, cât și pentru societate în general ¹³;
– mediul social nefavorabil (cerc de prieteni, mediu familial, școală, serviciu) sau
nivelul redus de cultură;
– conflictualitatea – factor psiho -moral, de risc major, care poate determina o perso ană
la comiterea de fapte cu consecințe grave.
În aceeași sferă de analiză, trebuie avuți în vedere, deopotrivă, în afara factorilor
psihici generatori ai acestor comportamente, de natură a aduce atingere bunelor moravuri, și o
serie de factori sociali de mare risc. Prin urmare, consumul excesiv de alcool și, mai nou, de
droguri este, de cele mai multe ori, factorul care determină un comportament deviant, contrar
celor mai elementare norme de conviețuire social, caracterizat prin violență, agresiune,
scăder ea judecății și iresponsabilitate¹ ⁴. De asemenea, amintim lipsa sau precaritatea
educației și instruirii școlare și profesionale, precum și influența negativă exercitată de
familie, anturaj, societate, mas -media, inacțiunea factorilor responsabili sau ine ficiența
măsurilor de prevenire.
Un rol determinant în manifestările agresive de personalitate îl deține dinamica în
timp și spațiu, în strânsă concordanță cu tipul de personalitate. Conduita criminală trebuie
cercetată, așadar, prin prisma oportunitățilo r criminale, considerându -se că un comportament

¹¹Iacob, A., Măndășescu, H., Bălțatu, S. și Ignat, C., 2008, ” Metodologia investigării
infracționalității ”, (Editura Sitech, Craiova),p.67; Butoi,T., Voinea, D., Iftenie, V., Butoi, Al.,
Zărnescu, C -tin, Pr odan, M.C., Butoi, I.T.și Nicolae, L.G., 2004, ” Victimologie ” (curs universitar),
(Editura Pinguin Book, București),p.37,90 -98.
¹². Iacob, V., Drăghici, C -tin, 2008, ” Prevenirea criminalității ”,( Editura Sitech, Craiova),p.17.
¹³. Manualul polițistului antidrog, 2002, ( Editura Ministerului de Interne, București),p.15 -37.
¹⁴. Iacob, V., Drăghici, C -tin, 2008, ” Prevenirea criminalității ”,( Editura Sitech, Craiova),p.70.

12
criminal nu are loc întâmplător în timp și spațiu, iar de ciziile criminalilor sunt afectate de
circumstanțele și situațiile în care ei se află. Așadar, cele mai multe violențe se comit în
familie, prin agresarea partenerului intim, pe fondul tensiunilor și stresului financiar asociat
cu diferitele frustrări pe c are femeia le resimte într -o societate în care este devalorizată. De
cele mai multe ori, aceasta se regăsește întrun mediu care oferă situații conflictuale de la care
nu știe sau nu poate să se sustragă, determinând astfel reacții agresive pe fondul unui
temperament impulsive¹ ⁵. Contextul situațional este extrem de relevat, întrucat în aceleași
circumstanțe femeile reacționează în mod diferit decât bărbații. Studiile au arătat că victimele
sunt, de regulă, persoane care provin din mediul personal al delinc ventelor, constatându -se,
însă, că și mediul profesional poate fi determinant în aceeași măsură, în special atunci când
este vorba de infracțiunile de prostituție.
Vorbind de femeia criminal și de natura acestui tip de criminalitate trebuie să realizăm
etiologia crimei comise de aceasta în funcție de tipul de infracțiune la care este predispusă.
Infracțiuni precum pruncuciderea sau prostituția pot fi comise numai de femei, fără ca acestea
să fie excluse de la comiterea altor infracțiuni comise, în special, de bărbați. O infracțiune
precum pruncuciderea nu se comite decât pe fondul unei stări de profundă tulburare psihică în
care se află femeia imediat după naștere, denumită perioadă post -partum. Tot astfel,
prostituția, ca infracțiune comisă preponderent de către femei, este săvârșită pe fondul
carențelor de educație, al situației materiale precare, dar și al lipsei de afectivitate în mediul
familial.
În încercarea de a identifica ce cauze conduc la predispoziția femeii către criminalitate
au fost elaborate teoriile de orientare sociologică care fac referire la teoria controlului social și
teoria conflictelor de cultură. Printre teoriile controlului social, cea mai cunoscută este teoria
înfrânării care susține ideea că există o varietate de forțe care ne împi ng spre comportamente
antisociale, dar și o varietate de forțe care ne rețin de la asemenea atitudini¹ ⁶.
Așadar, studiile sociologice au arătat că factorii externi, întregul mediu social
influențează fenomenul criminalității în randul femeilor¹ ⁷. Teoriile exprimate în această
direcție se concentrează în special pe condițiile și proprietățile mediului social și cultural, fără
a exclude, însă, modul de manifestare a personalității¹ ⁸. În acest sens, interacțiunea dintre
mediu și persoană, trebuie avut în veder e acei factori care determină o inadaptare a femeii la
mediu:

13
– condițiile de viață dificile
– șomajul
– insecuritatea economică
– conflictele familiale
– statutul de minoritar
– lipsa oportunităților
– inegalitățile social
Este vorba, așadar, de o serie de presiuni sociale care, prin coroborare cu modul în
care reacționează fiecare persoană la propriile impulsuri psihologice, determină reacții
agresive sau chiar criminale, în funcție și de alți factori precum tăria autocont rolului sau
toleranța la frustrare. Relativ la teoria conflictelor de cultură, aceasta își găsește explicația în
statutul socioeconomic precar, în barierele culturale și educaționale, în sentimentul de izolare,
insatisfacție și frustrare. În special, conte xtul socio -cultural determină comiterea infracțiunilor
de prostituție, alătură de pornografie, pedofilie, corupție sexuală, sex virtual, infracțiuni
săvârșite pe fondul nivelului de trai scăzut, șomajului, deci, altfel spus, de către femeile aflate
în situ ații defavorizante, referindu -ne aici și la criteriile legate de vârstă, stare fizică sau
psihică.
Trebuie să amintim, deopotrivă, și aspectele referitoare la violența domestică
exercitată de femei, identificând ca și cauze lipsa banilor, problemele cu cop iii, frecventele
conflicte intrafamiliale, infidelitatea, gelozia etc. Manifestările agresive din partea acestora în
cadrul familiei pot viza atât partenerul de viață, dar și pe minori, prin exercitarea diferitelor
tipuri de rele tratamente aplicate acesto ra. Așadar, familia reprezintă spațiul unei
interactivități intense și frecvente ¹⁹. Ușurința cu care pot fi comise infracțiunile în cadrul
familial, dar și faptul că săvârșirea acestora într -un astfel de mediu este ferită de ochiul public
justifică prevale nța criminalității în familie.
Relativ la contextul situațional în care se manifestă atitudinea femeii criminale,
precizăm aptul că apare o pierdere a controlului intern faț ă de stimulii exteriori.
¹⁵ Butoi, T. și Butoi I -T., 2001, ”Psihologie judiciară ”, (Editura Fundației România de Mâine,
București)p.98 -100.
¹⁶ Bălan, A, 2008, ” Criminalitatea feminină ”, (Ed. CH Beck, București)p.63 -64.
¹⁷. Banciu, D., Rădulescu, S.M. și Voicu M., 1985, ” Introducere în sociologia devianței ”, (Ed.
Științifică și Enciclope dică, București).p.108 -115.
¹⁸ . Stănoiu, R.M., 2006, ” Criminologie ”, ed. a VII -a (revăzută și adăugită), (Ed. Oscar Print,
București)p.186 -214.
¹⁹ Liiceanu, A, Ștefana Saucan, D. și Micle, M.I., 2004, ” Violența domestică și criminalitatea
feminină ”, (Inst itutul National de Criminologie, București)p.35.

14
De cele mai multe ori, un cadru oportun comiterii actului, conduce în mod vădit, la realizarea
intenției criminale, nimic nu este întâmplător în ceea ce privește conduita criminală, existând
întotdeauna o planificare în ceea ce privește executarea actulului infracțional. De aceea,
existența factorilor situaționali ocupă un rol determinant în etiologia criminalității. Nu de
puține ori, ca urmare a numeroaselor agresiuni la care a fost supusă, femeia victimă
transgresează în postura de agresor, comițând actul criminal în legitimă apărare. Așa se
explică de ce, în majoritatea cazurilor, femeile comit infracțiuni fără premeditare, rutina fiind
de cele mai multe ori la baza violenței domestic, lipsind o eventuală planificare atentă a
actului respectiv. Pe fondul schimbărilor economice și transformărilor tehnologice care au
marcat destul de tranșant anumite nivele ale populației, stresul social generat de această
situație și care exercită un impact agresiv asupra f emeilor ale căror valori încep să se clatine a
determinat o înrăutățire a modului în care femeile sunt tratate în diferite contexte sociale .
În vederea prevenirii criminalității ținta principala este educarea societății în sensul
creării condițiilor adecva te ameliorării nivelului de trai, avându -se în vedere, deopotrivă,
limitarea situațiilor ce favorizează trecerea la act . Având în vedere faptul că există o serie de
cauze ale acestei criminalități, modelul de prevenție trebuie să fie astfel conturat încât să aibă
în vedere toate contextele sociale, atâta timp cât contactele situaționale nu sunt constant,
acțiunile umane pot suferi schimbări atât în mod accidental, prin acțiunea mediului exterior,
dar și ca urmare a intervenției societății și a indivizilor.

1.3 Criminalitatea ca fenomen social
Criminalitatea ca fenomen social, poate fi definită atît din punct de vedere calitativ, cît
și din punct de vedere cantitativ. Dezvăluindu -i aspectul exterior, cantitativ, trebuie menționat
că criminalitatea este totalitatea infracțiunilor comise pe un anumit teritoriu, într -o anumită
perioadă, de un număr determinat de persoane.
În ceea ce privește aspectul calitativ al crimei,se poate spune că "prin infracțiune individul,
realizînd interesul său egoist, nu doar încalcă legea, ca în alte încălcări de drept. El, prin fapta
sa, o neagă. În aceasta constă esența infracțiunii și distincția sa de alte feluri de încălcări de
drept"²⁰.Prin urmare, criminalitatea exprimă atitudinea făptuitorului de negare a relațiilor
sociale dominante în societatea dată. Criminalitatea se caracterizează prin mai mulți
indicatori, care reflectă diverse aspecte, proprietăți ale fenomenului în discuție, precum starea,
nivelul, structura, caracterul, dinamica criminalității etc. Starea crimin alității nu este altceva

15
decît situația criminalității, la un moment dat și pe un anumit teritoriu, privită în
complexitatea sa, adică nivel, structură, caracter, dinamică etc.
Ca fenomen social criminalitatea e ste tratată ca o totalitate de infracțiuni săvârșite
într-o perioadă concretă de timp, pe un anumit teritoriu și de un număr concret de persoane.
Ca atare această definiție poate fi acceptată. Există aici doar o parte din adevăr, orice fenomen
social (sinuciderea, alcoo lismul etc.) este constituit dintr -o totalitate de fapte, prin care se
manifestă. Nimeni nu definește alcoolismul ca o totalitate de persoane care au utilizat anumită
cantitate de băuturi alcoolice, într -o anumită perioadă de timp, pe un anumit teritoriu.F aptele
și crima din care se constituie totalitatea sunt doar o manifestare, latura vizibilă, empirică a
fenomenului social. Categoria socialului reflectă asemenea însușiri ale obiectelor, lucrurilor,
fenomenelor, care caracterizează utilitatea sau dauna lo r din punctul de vedere al subiectelor
relațiilor sociale: individului izolat, grupelor sociale, claselor etc. Aașdar și fapta sau
comportamentul concret fiind inclus în sistemul relațiilor sociale va avea aceleași
caracteristici: utilă sau dăunătoare,de a ici: social dorită sau social periculoasă, și reacția
socială respectiv va fi: pozitivă (laude, decorații etc.) sau negativă (pedepse).
Reacția socială față de criminalitate cuprinde ansamblul măsurilor și mijloacelor,
preinfracționale și postinfracțional e, juridice și extrajuridice, cu care societatea a înțeles să
contracareze criminalitatea, în funcție de caracterul lor, aceste măsuri și mijloace au format
modele distincte de reacție socială față de criminalitate.
Modelul represiv de reacție socială cont ra criminalității a fost primul pe care l -a
adoptat societatea umană, în eforturile de a se opune unor asemenea modalități de interacțiune
socială. De -a lungul timpului, reacția represivă contra criminalității a luat mai multe forme de
realizare ea a evolu at de la răzbunare (nelimitată, apoi limitată) la compoziție (facultativă ori
obligatorie), ca, în cele din turmă, să intre în exercițiul exclusiv al statului, astfel
instituționalizîndu -se represiunea etatizată. Pedepsele aplicate erau corporale, pecuniar e,
eliminatorii (închisoare, moartea), însoțite de degradări, interdicții etc. ²¹
Modelul represiv pornea de la ideea că, oricine a făcut un rău, trebuie să sufere, la
rîndul său, un rău. Adesea pedepsele aplicate nu erau proporționate cu gravitatea faptei
comise și în nici un caz nu țineau cont de personalitatea făptuitorului și anume: vîrstă,
dezvoltare mintală, situație familială etc., cu excepția doar a Statutului său social.
Din punct de vedere teoretic, modelul represiv de reacți e socială împotriva

²⁰ Valeriu Bujor, ” Teoria general ă a dreptului și de stat ” Chisinau p.78
²¹Octavian Bejan și Valeriu Bujor ,2013 ” Introducerea în criminologie și Securitate criminologică ,
”p.30 -32

16
criminalității a fost fundamentat de școala clasică, avîndu -l ca protagoni st pe ilustrul pena list
Cesare Beccaria. Școala clasică pornește în concepția sa de la teoria liberului arbitru, în
esență, concepția ei constă în următoarele idei : ”Omul este o ființă înzestrată cu rațiune, iar
conduita și acțiunile sale sunt controlate de rațiune, supus liberului său arbitru, omul decide
din propria voință asupra faptelor pe care urmează a le săvârși ”. În acest sens, el anticipează
avantajele și dezavantajele faptelor sale și este liber să acționeze în conformitate cu evaluarea
făcută. Așa dar, societatea, în asemenea situație, trebuie să instituie p edepse cît mai severe
pentru a -l determina pe om să renunțe la un eventual comportament criminal.
Modelul represiv constituie o reacție socială postinfracțională, Ea survine după ce
crima a f ost înfăptuită și nu poate anula fapta, devenită deja realitate inevitabilă și nici
implicațiile acesteia, mijlocul de bază de reacționare al modelului represiv este pedeapsa.
Societatea răspunde la actele de natură infracțională prin aplicarea unor măsuri de reprimare,
care formează pedepsele, țintind suprimarea unor atare manifestări. Obiectul modelului
represiv de reacție socială este fapta, adică, în cazul dat, atenția este concentrată asupra faptei,
de aici și esența și orientarea acestui model . Trăsăt urile consemnate sunt definitorii pentru
acest model de reacție socială contra criminalității.²²
Modelul represiv ocupă o poziție dominantă în sistemul contemporan de reacție
socială față de criminalitate, el își găsește întruchipare plenară în sistemul pe nal de
coercițiune. Deși ultimele realizări ale științei i -au adus modificări importante, i -au fost
conferite și valențe preventive (prevenția generală și specială), modelul represiv, a rămas
totuși, în linii mari, același, deci unul de reprimare și postin fracțional.
Modelul preventiv de reacție socială față de criminalitate a apărut la sfîrșitul secolului
al XIX -lea, în urma unui nou curent în gândire, cel pozitivist.
În perioada respectivă, datorit ă doctrinei pozitiviste, științele umanistice au trăit un
proaspăt impuls creativ, fapt care a influențat și asupra g ândirii criminologice .
Fundamentat din punct de vedere teoretic de școala pozitivistă, Modelul preventiv a
fost inițiat de temeietorul crimi nologiei Cesare Lombroso, care în lucrarea “ Crima, cauze și
remedii ”, publicată în 1898, pleda pentru reacția socială preinfracțională ; ulterior, alți doi
reprezentanți ai pozitivismului criminologe , Enrico Ferri și Raffaele Garofalo, au completat
prin stu diile lor perspectiva preventivă a reacției sociale față de criminalitate.
Modelului preventive are la bază următoarea ordine de idei: Lumea, inclusiv societatea
este guvernată de anumite legități, dintre care una este cea a cauzalității, iar acest lucru
²²Ibidem,p.32 -33

17
înseamnă că orice fenomen din realitatea obiectivă este generat de un alt fenomen, numit
cauză și viceversa, orice fenomen, la r ândul său, poate genera alt fenomen numit efect, de
unde rezultă că criminalitatea, ca orice alt fenomen, este produsul anumitelor fenomene. Prin
urmare, pentru a preveni apariția criminalității trebuie să identificăm cauzele acesteia și să
acționăm asupra lor în vederea neproducerii efectului criminal. Astfel, anume criminologia
are destinația de a descoperi aces te cauze ale criminalității și de a propune soluții de
“anihilare” a cauzelor , deci de a preveni apariția criminalității, remedii care alcătuiesc
modelul preventive.
Pornind de la aceste raționamente, și susținîndu -le temeinicia, Cesare Lombroso a
căutat să scoată în vileag factorii ce determină criminalitatea. În acest sens, Lombroso a adus
un aport considerabil la identificarea factorilor biologici ai comportamentului infracțional,
deși s -a mărginit la atare aspect. ²³
Enrico Ferri, prelu ând optica îmbrăț ișată de C.Lombroso, și -a concentrat atenția asupra
aspectulu i social al problemei. Consider ând că pedepsele (modelul represiv) au un efect
insuficient și limitat în contracararea criminalității, el propunea înlocuirea lor cu măsuri de
ordin social și econ omic, denumite “ substituți ve penale” , cum ar fi: reducerea consumului de
alcool, iluminarea străzilor, decentralizarea administrativă, reducerea programului de lucru,
lichidarea sărăciei, a șomajului, satisfacerea cerințelor materiale și spirituale ale po pulației
etc.
Adepții modelului preventiv au contestat necesitatea și eficiența măsurilor represive,
au pledat pentru abolirea sistemului penal și realizarea unor programe sociale, economice,
educaționale menite să înlăture sau să anihileze factorii cri minogeni, argumentînd că individul
este supus acțiunii unor factori străini voinței lui și, astfel, el nu este în toate cazurile liber să
aleagă între bine și rău. Cu toate acestea, reprezentanții școlii pozititviste au avut de jucat un
rol apreciabil și în perfecționarea sistemului represiv de reacție social, Amintim aici ideea că
pedeapsa nu trebuie să constituie o ispășire, ci un mijloc de autoapărare a societății, că
pedeapsa trebuie proporțională cu periculozitatea făptuitorului ș.a.m.d. E.Ferri, re ferindu -se la
prevenția generală, spunea că ea își poate atinge scopul nu at ât prin severitatea pedepsei, c ât
prin siguranța represiunii.
²³ Octavian Bejan și Valeriu Bujor ,2013 ” Introducerea în criminologie și Securitate criminologică ,
”p.33 -34

18
Modelul preventiv reprezintă o reacție socială preinfracțională, are loc înaintea
comiterii de infracțiuni și urmărește neadmiterea săv ârșirii lor, a neproducerii criminalității.
Obiectul modelului preventiv îl constituie cauzele criminalității, deci factorii care generează
acest fenomen. Mijloacele Utilizate sunt preponderent sociale, economice, într -un cuv ânt
extrajudiciare.

19
Capitolul 2

Probațiunea si Asistența Socială în reintegrare a sociala
a femeilor eliberate din detentie

2.1 Noțiun ea instituției de probațiune .Definiții
Din punct de vedere etimologic, termenul probațiune provine din latinescul probatio
– perioadă de încercare.Condamnații care în perioada de încercare își schimbau
comportamentul, îndeplinind condițiile, obligațiile și restricțiile impuse,erau iertați și
eliberați.² ⁴
Istoric -cronologic "probation" este una dintre primele sancțiuni comunitare,
"intermediare" reglementate ca măsură alternativă la pedeapsa privativă de libertate. Apariția
sa a fost determinată, pe de -o parte, de necesitatea dezvoltării sistemelor judiciare adaptate
delicvenței juvenile, iar pe de alta, de apariția unor noi curente în criminologie care pledează
pentru controlul infracționalității din afara sistemului justiției penale. Ea reflectă mutații
esențiale la nivelul filosofiei tradiționale a pedepsei și funcțiilor sale.
În limba română s -a tradus prin “reabilitare si supraveghere comunitara”. Această
traducere a fost folosită și în Ordonanța 92/2000 care reglementa activitatea serviciilor
comuni tare specializate. Termenul de "probațiune" care s -a încetățenit și este cel mai frecvent
utilizat este impropriu. În legislația română sensul termenul de "probațiune" are cu totul alte
conotații. El se referă la sistemul probelor reglementate în cadrul di feritor ramuri ale
drepturlui procesual civil, penal, etc. În timp ce traducerea termenului de "probation" prin
"reabilitare și supraveghere" reflectă parțial conținutul și natura instituției, nici el nu
surprinde o trăsătură esențială a acestui tip de sa ncțiune comunitară – respectiv, aceea de
perioadă de încercare. Ideea de perioadă de încercare, de a doua șansă acordată celui care a
comis o infracțiune, face parte din "nucleul dur" al definirii acestei sancțiuni neprivative de
²⁴ Victor Zaharia, Hans -Gunnar Stey, Vladimir Popa, Vitalie Popa ,2011” Manualul consilierului de
probațiune” p.6

20
de libertate. De aceea, considerăm că cel puțin deocamdată acest tip de sancțiune comunitară
nu și -a găsit încă un termen satisfăcător în limba română. ²⁵
Robert M. Bohm și Keith N. Haley, definesc probațiunea ca fiind o sentință impusă
de către instanțe asup ra infractorilor care fie au pledat vinovați, fie au fost găsiți vinovați.
Din punct de vedere sociologic M. Tomic -Malic și D. Kalogeropoulos, definesc
probațiunea ca fiind o modalitate de penalizare cu fundament socio -pedagogic, caracterizată
printr -o co mbinație între supraveghere și asistență. Scopul principal fiind acela de a oferi
subiectului posibilitatea de a -și modifica atitudinea față de viața în societate, și de a se
reintegra în mediul social, la libera sa dorință și fără riscul de a încălca din nou o normă
penală.
În ceea ce privește definirea probațiunii, literatura de specialitate apreciază că nu
există un concept care descrie și explică unitar această sancțiune comunitară. "Sistemele de
probațiune reflectă particularitățile de timp și spațiu, culturale, economice, ale politicilor și
practicii penale dint -un anumit stat, păstrând însă, în același timp, câteva trăsături
fundamentale comune, precum și identitatea și orientarea profesională a consilierilor de
probațiune." ²⁶
În documentele Națiunilo r Unite probațiunea, ca sancțiune dispusă printr -o hotărâre
judecătorească, este definită ca metodă aplicată unor infractori selectați, ce constă în
suspendarea condiționată a pedepsei și punerea lor sub supravegherea personală a
consilierului de probațiun e pentru a i se acorda asistență și "tratament". ²⁷
Alte definiții prezente în literatura de specialitate caracterizează probațiunea ca
sistem (public sau privat) care administrează furnizarea unor servicii speciale și care
funcționează de regulă ca subsistem al sistemului mai larg al justiției penale. Serviciile
asigurate se referă atât la operațiuni de reabilitare cât și de supraveghere.
Probațiunea a fost de asemenea caracterizată „ca metodă de pedepsire cu un
pronunțat caracter socio -pedagogic, ce constă în echilibrul dintre supraveghere și asistență.Ea
se aplică, fără taxă, unor infractori selectați în funcție de particularitățile de personalitate, tipul

²⁵ Ioan Tohătan” Introducere în Probațiune” – Note de Curs, p. 2.
²⁶ Harris, R. (1995) : Reflections on Comparative Probation in K.Hamai, R.Ville, R.Harris, M.Hough and
U.Zvekic (eds) Probation Round the World. A Comparative Study London and New York :Routledge p.4
²⁷ Organizația Națiunilor Unite (1954 ) European Seminar on Probation Londo n 20-30 October 1952. New
York : United Nations (Document St -TAA -SER.C), p. 4.

21
de infracțiune comis și receptivitate, în relație cu un sistem al cărui scop este de a oferi
infractorului o șansă de a -și schimba stilul de viață, de a se integra în societate fără riscul de a
comite noi fapte penale." ²⁸
În unele state probațiunea apare ca o sancțiune, ceea ce face ca aria și sfera de aplicare
a activităților sale să fie limitate, astfel că în noua abordare a penalizării infractorilor
“probațiunea este definită ca o modalitate de intervenție prin activități cu fundament
sociopedagogic, caracterizate printr -o combinație între supraveghere și asistență. Ea este
aplicată delicvenților selecționați în funcție de personalitatea lor criminologică, scopul
principal fii nd acela de a oferi subiectului posibilitatea de a -și modifica atitudinea față de
viața în societate și de a se reintegra în mediul social, la libera sa dorință și fără riscul de a
încălca din nou norma penală ”.²⁹
Un alt argument necesar pentru reflectarea reală a complexității și importanței
instituției probațiunii apare enunțarea procesului de implementare a probațiunii, care este un
proces de durată, ce implică instruirea și dezvoltarea aptitudinilor personalului i mplicat; de
asemenea, este nevoie de timp și pentru elaborarea și evaluarea noilor practici de
implementare.
Probațiunea este o rezultantă firească a evoluției societății umane în domeniul
sancționării celor care, sub diferite forme, încalcă regulile de co mportament unanim
acceptate. Practic, probațiunea a reprezentat punctul de trecere la un stadiu superior în
domeniul sancționării, nu prin înlăturarea vechiului sistem bazat exclusiv pe principiul izolării
infractorului de comunitate, ci prin constituirea unui sistem alternativ, bazat pe principiul
menținerii și sancționării infractorului în comunitate, consilierea acestuia în vederea adaptării
și bunei integrări în societate.
Dintr -o altă perspectivă se poate afirma că probațiunea a reprezentat elementul d e
legătură dintre pedepsele neprivative de libertate (amenda) și cele privative (închisoarea).
Astfel, dacă o societate, într -o anumită perioadă de dezvoltare, cu un grad anumit de apreciere
a condițiilor fundamentale ale vieții sociale și cu o anumită ier arhie a valorilor sociale, a
stabilit modul de sancționare a faptelor care aduc atingere ordinii sociale, nu de puține ori
realitatea a demonstrat că este foarte greu de atins perfecțiunea în stabilirea unei corelații între
atingerea adusă valorilor social e și sancțiunea ce trebuie aplicată. Probațiunea își găsește

²⁸ Cartledge, C.G., Tak, P.J.P și Tomic – Malic, M (1995) : Probation in Europe . . in K.Hamai p.3 -4
²⁹ . Kevin Haines (Marea Britanie ). Ce este probațiunea . În: Manualul consilierului de rein tegrare
socială și supraveghere . Editura „Themis“, p.56.

22
aplicabilitate și în cazul sancționării cu închisoarea, durata executării sancțiunii în regim
privativ de libertate putând fi redusă, concomitent cu aplicarea probațiunii pe durata ce ar mai
fi rămas de executat din pedeapsă.
2.1.1 Principiile probațiunii
Din reglementările normativ -juridice și bunele practici de probațiune, pot fi deduse
următoarele principii ale probațiunii:
1. respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, respectarea
demnității umane;
2. neadmiterea discriminării;
3. ajutorul imediat , presupune că persoana în conflict cu legea beneficiază de suportul
consilierului de probațiune în termene cât mai restrânse;
4. sprijinirea și încurajarea permanentă a subiecților probațiunii, asistați și consiliați,
în vederea reintegrării lor în societate și asumării de responsabilitate pentru propriile acțiuni,
prin formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire
socială;
5. apropierea , presupune reducerea la maxim a distanței geografice, dar și psihologice,
astfel încât beneficiarul să simtă sprijinul permanent din partea consilierului de probațiune,
existența încrederii reciproce pentru realizarea adecvată a responsabili tăților asumate;
6. oportunitatea , presupune dozarea intervenției, implicarea ori de câte ori este
necesară, dar fără exces. Tot de aici derivă și principiul minimei intervenții, care presupune că
nu trebuie utilizată mai multă constrângere și monitorizare decât sunt necesare;
7. individualizarea și continuitatea , presupune că intervențiile consilierului de
probațiune trebuie să corespundă nevoilor sociale ale persoanei în conflict cu legea penală și
că aceste intervenții au un caracter organizat, bazate pe un traseu de reintegrare socială;
8. participarea comunității la procesul de asistență, consiliere psihosocială și de
monitorizare a comportamentului subiectului probațiunii. De aici derivă și principiul
coordonării eforturilor, care ne sugerează rolul de manager de servicii comunitare al
consilierului de probațiune;

23
9. eficiența și normalizarea , presupune că eforturile consilierului de proba – țiune
trebuie să finalizeze cu reintegrarea deplină în comunitate a persoanei în conflict cu legea și
reducerea la maxim a diferenței dintre beneficiarul serviciului de probațiune și alți membri ai
comunității respective. ³⁰
2.1.2 Scopurile și obiectivele probațiunii
Serviciile de probațiune au ca atribuții reintegrarea socială a femeilor care au săvârșit
infracțiuni, menținute în stare de liberare, supravegherea executării obligațiilor stabilite de
instanța de judecată în sarcina acestora, precum și asistență și consiliere femeilor condamnate,
la cererea acestora.
Mai întocmesc și referate de evaluare la cererea orga nelor de urmărire penală și a
instanțelor de judecată, colaborează cu instituțiile publice și private, precum și cu persoanele
fizice și juridice din raza lor de competență, în vederea identificării: a locurilor de muncă
disponibile, a cursurilor școlare ș i a celor de calificare profesională.
Urmăresc de asemenea, întreptarea și reintegrarea socială a femeilor condamnate la
pedeapsa închisorii, a căror pedeapsă a fost grațiată total prin lege, și a minorilor care au
săvârșit fapte prevăzute de legea penală. Serviciile de probațiune se mai ocupă și de victimele
infracțiunilor. ³¹
În ceea ce privește caracterul activităților de probațiune, literatura de specialitate
oferă o multitudine de interpretări și opinii, argumentate într -o manieră mai mult sau mai
puțin ștințifică. Mărul discortiei l -a constituit, în principal, problema dacă probațiunea
reprezintă o pedeapsă sau un control asistențial, plecându -se de la premisa că pedeapsa
reprezintă cauzarea unei suferințe, a unei dureri, în timp ce controlul asistenția l reprezintă
acordarea de ajutor și sprinjin pentru influențarea comportamentelor oamenilor fără a cauza
suferința. Astfel, din lucrările publicate în domeniul probațiunii care au dezbătut și această
problemă rezultă, în general, trei atitudini cu privire la această situație conflictuală.

³⁰Victor Zaharia, Hans -Gunnar Stey, Vladimir Popa, Vitalie Popa, 2011 ” Manualul consilierului de
probațiune” p.15-16
³¹ Constandache, Costel; Neamțu, George (coord.), Tratat de Asistență Socială: Probațiune în
România , Editura: Polirom, Iași, 2011, p. 1090 – 1091.

24
Într-o primă apreciere susținută, de personalul de probațiune care nu a lucrat niciodată
cu asistenții socialii, se consideră că activitățile de probațiune fac parte din sfera juridicului.
Este admis faptul că în desfășurarea activităților sunt utilizate și metode din activitatea de
asistență socială, însă acestea au un caracter complementar datorită faptului că, această
probațiune se încadrează în domeniul justiției penale, ceea ce face ca activitatea să aibă u n
caracter juridic. În consecință, personalul de probațiune poate utiliza metode de asistenșă
socială, dar valorile de bază ale activitățiilor lor sunt diferite de cele ale asistenței sociale.
O a doua poziție, a fost aceea care, punând accent într -o mai m are măsură pe
caracterul de asistență socială a probațiunii, afirmă retragerea definitivă a acesteia din
sistemul justiției penale și izolarea în cel al asistenței sociale. Această separare vizează,
exclusiv, activitățile de asistență socială din complexul de activități ce le propune probațiunea.
Astfel probațiunea va putea deveni un serviciu social specializat pentru delincvenți, în timp ce
alte aspecte ale muncii de probațiune să fie îndeplinite de alte agenții.
Cea de -a treia și probabil singura care ar putea aduce o rezolvare problemei, este
evident calea de mijoc. Probațiunea va fi menținută în sistemul justiției penale, îndeplinind
totodată și unele funcții ale asistenței sociale pe baza unei delimitări clare a sarcinilor și
rolurilor.³²
Totuși, probl ema este deosebit de complexă. Astfel, dacă probațiunea nu poate exista
fără sancțiuni și măsuri aplicate în libertatea infractorilor, care sunt resortul sistemului penal,
tot așa nu se poate vorbi de probațiune fără activități de asistență și consiliere, care sunt de
resortul asistenței sociale . Serviciile de probațiune întocmesc, pe baza unei anchete sociale, la
solicitarea instanțelor de judecată, referate de evaluare de natură să ofere informații cu privire
la infractor. Referate care își găsesc pe dep lin utilitatea în cadrul procesului de înfăptuire a
justiției penale și care au un caracter pur de asistență socială.³³
O altă categorie de activități ce țin, de asemenea, de însăși esența probațiunii o
constituie fără îndoială activitățiile de asistență și consiliere prin care se realizează în mediul
liber, în general, cea de -a doua funcție a pedepsei, și anume cea de reeducare în vederea
reintegrării sociale a infractorilor și prin aceasta a întăririi gradului de siguranță socială și
prevenirea săvârșiri i de noi infracțiuni.
³² Pavel Abraham, Victor Nicolăescu și Ștefăniță Bogdan Iașnic, „ Introducere în Probațiune ”, Editura:
Național, 2001, p. 90
³³ Ibidem, p. 91 -92

25
Desfășurarea activităților de asistență și consiliere demonstrează nu numai caracterul
umanist al probațiunii, ci și o nouă manieră activă de ajutorare, în special a celor care au
comis infracțiuni. Cu secole în urmă aproape nimeni nu privea corecția ca pe un proces de
reabilitare a celor care au încălcat legea. Sistemele tradiționale nu au avut în vedere nevoile,
puterile sau limitările infractorului.
Abordările mai noi ale comportamentului infracțional au subliniat caracterul
introducerii unor reforme umaniste; trecerea de la ideologie punitivă la ideologia reabilitării.
În acest mod, în am plul proces al corecției infracționale și -au făcut apariția o serie de metode
împrumutate și adaptate din psihologie, sociologie, psihologie socială, în general din științele
sociale și comportamentale. Aceste activități vizează în primul rând ajutorarea i nfractorilor
supuși la probațiune pentru a putea face față obigațiilor impuse de instanță, cât și pentru
modificarea comportamentului acestora în vederea conformării la normele generale
considerate ca fiind valabile de către societate.
Activitatea de asist ență și consilierea au un caracter deosebit de complex, ele
presupunând o activitate de evaluare, ca proces de apreciere formală și analiză primară a
problemelor și trebuințelor delicventului, precum și a riscului pe care îl reprezintă pentru
societate, ur mată apoi de diagnosticarea, pe baza căruia sunt apoi stabilite strategiile de
acțiune și formele concrete de acțiune.
În ultima perioadă se constată o diversificare a metodelor de lucru vizavi de
delincvent. De asemenea, în prezent sunt aplicate și alte t ehnici, cum ar fi: formele de acțiune,
care pun accent pe o abordare mult mai comunitară (munca de grup) ce permite desfășurarea
activității asupra unui ansamblu de cazuri, de aceiași factură.
Totodată, au fost inițiate și alte modalități de acțiune specif ice, în funcție de tipul de delicvent:
munca desfășurată pe baze contractuale, programe specializate în domeniul abuzurilor de
alcool sau droguri etc. Așa cum am mai menționat, serviciile de probațiune pot desfășura
activități de asistență și consiliere și cu privire la infractorii aflați în stare de deținere, în
special în penitenciare, deși asistența socială nu este principalul scop al unei închisori. În
cadrul penitenciarelor, serviciile de probațiune furnizează un suport femeilor detinute care, în
mare majoritate se simt uitați de lume, nimeni neinteresându -se de ei și de problemele lor.
Activitatea de asistență și consiliere se realizează prin elaborarea și aplicarea unor programe
de educație civică, etică și morală, educație igenico -sanitară, precum și programe de terapie
psiho -socială. Participarea femeilor detinute la aceste programe are loc

26
fie prin voluntariat (în majoritatea cazurilor), fie prin recomandarea administrației
penitenciarului, fie din oficiu.
De asemenea, în vederea introducerii la com isia de liberare condiționată se
întocmește un referat de evaluare pentru cei care au participat la programele de asistență,
referate ce conțin informații de natură de a arăta gradul de modificare a comportamentului,
posibilitățile reale de reintegrare în societate și bineînțeles riscul pe care aceștia îl prezintă
pentru societate. Dar activitatea de asistență și consiliere desfășurată de către serviciile de
probațiune în penitenciare mai are și un alt obiectiv major, și anume pregătirea femeilor
detinute p entru libertate. Astfel, fie că este vorba de expirarea duratei pedepsei privative
stabilite de instanță, fie că este vorba de liberarea condiționată sau sub supraveghere,
deținutele sunt incluși în programe speciale de pregătire în scopul micșorării șocu lui trecerii
de la mediul închis la mediul liber, precum și asigurarea reinserției sociale după o perioadă de
transformări intervenite atât la nivelul individului, cât și al societății.
Activitatea de asistență și consiliere poate avea ca obiect nu numai infractorii,
ci și celălalt pol al infracțiunii, respectiv, victimele infracțiunilor. În ultima perioadă se
manifestă la nivel mondial o preocupare crescândă pentru protecția victimelor infracțiunilor,
martorilor, minorilor aflați în dificultate etc.
Astfe l, spre exemplu, nu de puține ori realitatea a demonstrat puternicele traume, nu
numai fizice, ci și psihice la care pot fi supuse, uneori, victimele infracțiunilor. În acest sens,
au fost elaborate și dezvoltate o serie de programe ce au ca principal obie ctiv reintegrarea
socială a victimelor infracțiunilor. Ar fi nedrept să acordăm sprijin numai celor care au
pricinuit răul, fără a ne ocupa de cei care au suferit răul.³ ⁴
Probațiunea, ca și alte sancțiuni comunitare este, sub raportul naturii juridice, o
sancțiune penală. Prin scopurile și obiectivele urmărite ea se distanțează însă de sistemul
tradițional centrat pe represiune și izolare. Valorile pe care s -a construit, obiectivele și
scopurile pe care le urmărește contribuie, de asemenea, la definirea pro bațiunii și, pe această
cale, l a poziționarea sa distinctă în sistemul sancțiunilor penale existent în diferite legislații
naționale. După Joutsen și Zvekic (1994, p.28) scopurile probațiunii sunt:

³⁴ Pavel Abraham, Victor Nicolăescu și Ștefăniță Bogda n Iașnic, „Introducere în Probațiune ”,
Editura: Național, 2001, p. 95 -96

27
a.) Reabilitarea și controlul infracționalității;
b.) Reintegrarea comunitară;
c.) Pedeapsa;
d.) Prevenirea săvârșirii de noi fapte penale.³ ⁵
Serviciile de probațiune sunt servicii publice care asigură supravegherea modului în
care infractorii mențiunți în stare de libertate își respectă condițiile și își îndeplinesc
obligațiile. În general, scopul acestor servicii este de a întări siguranța publică prin reabilitarea
comportamentală a infractoril or. Pentru îndeplinirea acestui scop, consilierii de probațiune
desfășoară o serie de activități specifice, cum ar fi: întocmesc referate de evaluare pentru
parchete sau instanțe, supraveghează infractorii în comunitate, asistă și consiliează
infractoarele în vederea acoperirii nevoilor criminogene, pregătesc deținutele pentru
eliberare etc. În funcție de climatul penal din fiecare țară, serviciile de probațiune pun
accentul pe una sau mai multe dintre aceste activități.
Legea 129/2002 este o lege special ă, care definește principiile activității, structura,
organizarea și responsabilitățile serviciilor, precum și pregătirea personalului. Este deci, o
lege cu aspecte administrative, cu puține elemente de procedură și fără prevederi de drept
penal substanția l.
La art. 1 al Legii 129/2002 este definit rolul serviciilor de probațiune: „Art. 1. În
vederea reintegrării sociale a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, menținute în stare de
libertate, și a supravegherii executării obligațiilor stabilite de insta nța de judecată în sarcina
acestora, se înființează, sub autoritatea Ministerului Justiției, servicii de reintegrare socială a
infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative, denumite în continuare
servicii de reintegrare socială și supraveghere, ca organisme specializate, fără personalitate
juridică”.
Prin urmare, rolul serviciilor de reintegrare socială și supraveghere este de a reintegra
social infractorii și de a supraveghea executarea obligațiilor stabilite de instanță. Prin
stabilirea acestui rol, legiuitorul român a reamintit cele două componente esențiale ale
activității de probațiune: asistență și supraveghere. ³⁶

³⁵ Ioan Tohătan” Introducere în Probațiune ” – Note de Curs, p. 5
³⁶ Hanibal Dumitrașcu „ Consilierea în Asistență Socială ”, 2012, Iasi, p. 204 -205

28
2.2 Sistemul de asistență socială

In societatea modernă asistența socială a devenit o activitate complexă,
multidisciplinară, înalt specializată și profesionalizată, distinctă de alte domenii de
specializare.
Asistența socială (Social work, în țările de limbă engleză) desemnează un ansamblu de
instituții, programe, măsuri, activități profesionalizate, servicii specializate de protejare a
persoanelor, grupurilor, comunităților cu probleme speciale, aflate tempora r în dificultate,
care, datorită unor motive de natură economică, socioculturală, biologică sau psihologică, nu
au posibilitatea de a realiza prin mijloace și eforturi proprii un mod normal, decent de viață.
Obiectivul intervenției asistenței sociale este de a sprijini pe cei aflați în dificultate să
obțină condițiile necesare unei vieți decente, ajutându -i să-și dezvolte propriile capacități și
competențe pentru o funcționare socială corespunzătoare.
Aceste persoane sau grupuri, pe o perioadă de timp mai s curtă sau mai îndelungată, nu
pot duce o viață activă, autosuficientă, fără un ajutor economic sau fără un suport fizic, moral,
social sau cultural din exterior. Ajutorul are în vedere, de regulă, o perioadă limitată de timp,
până când persoanele în dificu ltate își găsesc resurse sociale, psihologice, economice de a
putea duce o viață normală, autosuficientă. Următoarele categorii constituie în mod special
obiectul intervenției asistenței sociale: familiile sărace, copiii care trăiesc într -un mediu
familial /social advers, abandonați și instituționalizați, minorii delincvenți, tinerii neintegrați,
persoanele dependente de drog, alcool, persoanele abuzate fizic, sexual, persoane cu
dizabilități fizice sau mintale, persoanele cu boli cronice fără susținători le gali, persoanele
vârstnice neajutorate, persoanele care au suferit în urma calamităților naturale, sociale,
persecuții și discriminări de orice tip etc.
Asistența socială, ca parte esențială a protecției sociale, reprezintă un mod operativ de
punere în apl icare a programelor de protecție socială pentru categoriile menționate mai sus.
Ea asigură, astfel, prin serviciile sale specifice, atenuarea parțială a inegalităților existente,
ajutându -i să se integreze normal în comunitate, dar mai ales să -și recapete propria lor
autonomie.
Sistemul asistenței sociale se bazează pe următorul principiu: din fonduri bugetare de
stat sau din fonduri obținute voluntar de la indivizi sau de la comunitate sunt sprijinite
persoanele în dificultate, în funcție de profilul neces ităților lor. În acest caz, prestația se face
în funcție de nevoile existente, conform principiului solidarității, nefiind dependentă de vreo

29
contribuție personală anterioară, ca în cazul asigurărilor sociale. De regulă. sprijinul
acordat persoanelor în ne voie prin sistemul asistenței sociale nu este precizat decât în limitele
generale prin lege, urmând a fi specificat prin analiza de la caz la caz a situațiilor concrete,
prin anchete sociale efectuate de specialiști în asistență socială. Un sistem social c omplex de
asistență socială este complementar, cu profesioniști de înaltă pregătire bazată pe competențe
moderne.
În societatea contemporană, asistența socială se orientează spre realizarea următoarelor
funcții:
● identificarea și înregistrarea segmentului populației ce face obiectul activităților de
asistență;
● diagnoza problemelor socioumane cu care persoanele vulnerabile sau grupurile cu
risc crescut se pot confrunta într -o anume perioadă de timp și în anumite condiții
socioeconomice și culturale date;
● dezvoltarea unui sistem coerent de programe, măsuri, activități profesionalizate de
suport și protecție a acestora;
● identificarea variatelor surse de finanțare a programelor de sprijin;
● conștientizarea propriilor probleme de către cei aflați în situații de risc;
● stabilirea drepturilor și modalităților concrete de acces la serviciile specializate de
asistență socială, prin cunoașterea cadrului legislativ – instituțional;
● suportul prin consiliere, ter apie individuală sau de grup, în vederea refacerii
capacităților de integrare socioculturală și economică;
● prevenție; promovarea unor strategii de prevenire a situațiilor defavorizante;
● dezvoltarea unui program de cercetări științifice la nivel naționa l și local privind
dimensiunea problemelor celor aflați în situații speciale .³⁷
Asistența socială abordează probleme la diferite niveluri:
– la nivel individual (asistența economică, psihologică, morală pentru persoanele în
nevoie, cum ar fi șomerii, cei dependenți de drog, alcool, cei cu probleme de integrare în
muncă. victime ale abuzurilor de orice fel etc.);
– la nivel interpersonal și de gru p (terapii de familie, ale cuplului, ale grupurilor
marginalizate);
– la nivel comunitar (rezolvarea conflictelor etnice, grupale, mobilizarea energiilor
individuale și colective pentru refacerea resurselor necesare integrării lor normale).

³⁷ Elena Zamf ir “ASISTENȚA SOCIALĂ FAȚĂ ÎN FAȚĂ CU SOCIETATEA RISCURILOR ”,2012 p.124 -125

30
Nu de puține ori asistența socială încearcă să furnizeze celor în nevoie cunoștințe
competente despre modul în care aceștia se pot constitui în grupuri de presiune sau pot
dezvolta un program sistematic de „lobby” pe lângă forurile decizionale, facilitând
posibilitatea unor opțiuni de politică socială activă în favoarea lor. Specialiștii în asistență
socială, în țările dezvoltate cu tradiție, sunt tot mai mult solicitați în a lucra atât în sistemul
instituțional de stat al asistenței și protecției sociale, cât și în sectorul nonguvernamental, care
asigură însă servicii sociale specializate indivizilor, grupurilor în nevoie. În ultimul timp, un
fapt semnificativ legat de dezvoltarea s istemului instituțional se referă la organizațiile
nonguvernamentale care s -au dezvoltat spectaculos, realizând o împletire a activităților
profesionalizate cu o largă participare bazată pe voluntariat. Organizațiile nonguvernamentale
și nonprofit preiau o serie de funcții de protecție ale statului, ele fiind un punct de plecare
important în construcția societății civile.
Asistеnța socială dеzvoltată rapid după 1990 a avut mai dеgrabă un caractеr
fragmеntat, constituit mai alеs în jurul unor situații dе cri ză, fără priorități clar stabilitе.În
prima pеrioadă după 1990 sistеmul dе asistеnță socială urmărеa asigurarеa unеi protеcții
minimalе lеgislația adoptată în acеastă pеrioadă având în vеdеrе dеzvoltarеa unui sistеm dе
bеnеficii pеntru dеpășirеa pеrioadеi dе tranzițiе cătrе o еconomiе dе piață.
Dе asеmеnеa, încеrcarеa dе dеscеntralizarе rapidă carе a avut loc mai alеs după 1997
a gеnеrat incoеrеnță organizațională, costuri socialе ridicatе, și a scăzut capacitatеa dе
supеrvizarе și control, în acеlași timp funcționând mai multе instituții dе coordonarе pе
domеnii sеctorialе cum sunt copiii în dificultatе, pеrsoanеlе vârstnicе, pеrsoanеlе cu handicap
еtc.
Legea nr. 292/2011 reglementează cadrul general de organizare, funcționare și
finanțare a sistemului național de asistență socială în România, înlocuind Legea nr. 47/2006
care constituia legea cadru a sistemului de asistență socială . Legea nr. 292/2011 reprezintă un
act norm ativ reformator în materia securității sociale, care, deși nu transpune legislația
internațională și europeană, se fundamentează și reglementează obiective și soluții prevăzute
în Convenția drepturilor copilului, Convenția ONU privind drepturile persoanelo r cu nevoi
special din 2006, Carta socială europeană. Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii
Europene, Recomandarea Consiliului European 92/444/CEE privind criteriile comune
referitoare la resurse suficiente și asistență socială în sistemele de protecț ie socială, Rezoluția
Parlamentului European din 2008 referitoare la promovarea incluziunii sociale și combaterea

31
sărăciei, Strategia Europa 2020, precum și Regulamente UE de coordonare a
sistemelor de securitate social.
Inițiatorii legii au stabilit că impactul social al reglementării vizează:
 Eficientizarea sistemului de asistență socială
 Asigurarea sustenabilității serviciilor sociale și dezvoltarea acestora în mediul rural și
zonele afectate de sărăcie;
 Diminuarea costurilor cu îngrijirea prin dezvoltarea îngrijirii la domiciliu;
 Facilitarea accesului beneficiarilor de servicii sociale pe plan local;
 Dezvoltarea pieței mixte de servicii sociale;
 Implicarea beneficiarilor de asistență socială în viața socială, în programele de
recuperare și reins erție;
 Asigurarea pentru persoanele cu nevoi speciale a unui nivel de trai decent prin
îmbunătățirea îngrijirii și asistenței;
 Prevenirea riscurilor de marginalizare și excluziune socială, diminuarea sărăciei mai
ales cu privire la grupurile vulnerabile. ³⁸
Argumentele care au stat la baza elaborării acestui act normativ și care au răspuns
întrebării: „De ce o nouă lege a asistenței sociale?” au fost: evoluția demografică; schimbările
intervenite în structura familiilor; dinamica negativă a pieței muncii; pr esiunea reducerii
cheltuielilor publice și lipsa personalului de specialitate
Asistența socială în România este definită de următoarele principii de bază:
 Fiecare persoană și familia acesteia sunt responsabile de dezvoltarea capacității de
integrare social ă;
 Rolul statului este acela de a crea oportunități egale, și în subsidiar de a acorda
beneficii sociale;
 Asistența socială este complementară drepturilor de asigurări sociale;
 Dacă efectul serviciilor sociale este același cu cel al beneficiilor sociale, p rimează
serviciile sociale;
 Drepturile de asistență socială sunt evaluate din punctul de vedere al eficacității lor
pentru a putea fi ajustate și a daptate nevoilor beneficiarilor;
³⁸Ioan Tohătan” Sistemul de asistență socială ” – Note de Curs, p. 3 -4

32
 Bene ficiarii sistemului de asistență socială trebuie să contribuie la inserția pe piața
muncii, eliminând dependența față de ajutoarele de la stat.
Noutățile pe care Legea nr. 292/2011 le aduce ar putea fi sintetizate după cum
urmează:
 nouă modalitate de stabilire a nivelului și cuantumurilor drepturilor de asistență
socială prin raportarea la indicatorul social de referință reglementat de Legea nr.
76/2002;
 Instituirea venitului minim de inserție;
 Caracterul selectiv al beneficiilor sociale care privesc: prevenirea și combaterea
sărăciei; susținerea familiei și copilului; sprijinirea persoanelor cu nevoi speciale; și
acordarea lor persoanelor cu nevoi deosebite;
 Introducerea formularului unic de solicitare a drepturilor de asistență socială;
 Introducerea u nei limite maxime pentru transferurile financiare;
 Definirea unor noi termeni cum ar fi: îngrijire de lungă durată, persoane fară adăpost;
 Criterii de evaluare complexă a persoanelor cu handicap și a pensionarilor de
invaliditate;
 Reglementări privind fina nțarea și personalul specializat.
În susținerea Strategiei privind reforma în domeniul asistenței sociale din România
2011 -2013, Ordinul nr. 1313/2011 stabilește obiectivele planului de acțiune, după cum
urmează:
 Îmbunătățirea echității prin armonizarea pr evederilor privind testarea mijloacelor de
subzistență ce stau la baza acordării venitului minim garantat, alocațiilor de sprijin
pentru familii și ajutoarelor de încălzire și acordarea acestora;
 Creșterea gradului de participare socială a beneficiarilor d e prestații sociale prin
creșterea gradului e participare la cursuri de formare, recalificare și reconversie
profesională a beneficiarilor de venit minim garantat și condiționarea menținerii
prestațiilor sociale pentru cei apți de muncă;
 Eficientizarea uti lizării fondurilor în sistemul de asistență socială prin reducerea
fraudelor la solicitarea beneficiilor; reducerea erorilor în procesul de calcul și acordare
a prestațiilor; îmbunătățirea focalizării prestațiilor sociale (evaluarea fondurilor și a
nevoilo r);
 Îmbunătățirea eficienței funcționale a sistemului de asistență socială prin: introducerea
formularului unic și armonizarea criteriilor de evaluare a nevoii speciale între pensiile
de invaliditate și prestațiile pentru persoanele cu handicap;
 Creșterea capacității de analiză, prognoză și planificare strategică, monitorizare,
evaluare și control prin: încheierea de protocoale de schimb de date între Agenția
Națională de Prestații sociale, CNPP, ANOFM, MFP și ANAF; verificarea încrucișată
a datelor; elabor area de planuri de acțiune sectoriale și întărirea capacității de control
și monitorizare;

33
 Îmbunătățirea calității resurselor umane din sistem prin: asistenți sociali calificați;
elaborarea de standarde de control și informarea „în cascadă” a acestora cu n outățile
legislative. ³⁹
Sistemul național de asistență socială – reprezintă ansamblul de instituții, măsuri și
acțiuni prin care statul, reprezentat de autoritățile administrației publice centrale și locale,
precum și societatea civilă intervin pen tru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor
temporare ori permanente ale situațiilor care pot genera marginalizarea sau excluziunea
socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităților [art. 2 alin. (1) din Legea nr.
292/2011]. Sistemul nați onal de asistență socială intervine subsidiar sau, după caz,
complementar sistemelor de asigurări sociale [art. 2 alin. (2) din Legea nr. 292/2011],
Sistemul național de asistență socială se compune din: sistemul de beneficii de asistență
socială și sistem ul de servicii sociale.
Scopul sistemul național de asistență social este dezvoltarea capacităților individuale, de
grup sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creșterea calității vieții și promovarea
principiilor de coeziune și incluziune soci ală [art. 2 alin. (3) din Legea nr. 292/2011],
Măsurile și acțiunile de asistență socială se realizează astfel încât [art. 2 alin. (4) din Legea nr.
292/2011]:
a) să constituie un pachet unitar de măsuri corelate și complementare;
b) serviciile sociale să primeze față de beneficiile de asistență socială, în cazul în care costul
acestora și impactul asupra beneficiarilor este similar;
c) să fie evaluate periodic din punctul de vedere al eficacității și eficienței lor pentru a fi
permanent adaptate și ajus tate la nevoile reale ale beneficiarilor;
d) să contribuie la inserția pe piața muncii a beneficiarilor;
e) să prevină și să limiteze orice formă de dependență față de ajutorul acordat de stat sau de
comunitate. ⁴⁰

³⁹Ibidem p.5-6
⁴⁰ Legea 292/2011 – sistemul național de asistență socială

34
2.2.1 Structura serviciilor de asistența sociala
Asistența socială este formată din două componente/ măsuri distincte: serviciile
sociale și prestațiile sociale.
OG 86/2004 clasifică serviciile sociale în servicii sociale primare, servicii sociale
specializate:
I. Serviciile sociale primare au un caracter general și urmăresc prevenirea sau
limitarea unor situații de dificultate sau vulnerabilitate. Principalele activități desfășurate de
SSP sunt:
– activități de identificare a nevoii sociale individuale, familiale și de grup; dacă este
cazul, trimiterea persoanei sau familiei la servicii specializate.
– activități de informare privind drepturile sociale și obligațiile benef iciarului;
– măsuri și acțiuni de urgență în situații de criză;
– măsuri și acțiuni de menținere în familie și comunitate a persoanei aflate însituație
dificilă;
– activități de consiliere primară;
– activități de organizare și dezvoltare comunitară;
– acțiuni de sensibilizare a opiniei publice locale;acțiuni de colaborare cu alte servicii.
II.Serviciile sociale specializate au ca scop menținerea, refacerea sau dezvoltarea capacității
de funcționare socială a indivizilor și familiilor.
Activitățile specifice sunt cele de:
– recuperare și reabilitare;
– suport și asistență pentru familiile și copiii în dificultate;
– suport și asistență pentru persoanele vârstnice;
– suport și asistență pentru persoanele cu handicap, dependente de droguri,victime ale
violenței domestice, victime ale traficului de persoane etc.
– mediere socială;
– consiliere;

35
– îngrijire medico -socială pentru persoanele în situația de dependență totală sau
parțială din cauza vârstei, dizabilității, bolilor cronice sau bolilor incurabile. Se bazează pe
colaborarea cu serviciile medicale. ⁴¹
2.3 R eintegrarea socială a femeilor eliberate din deten ție
Conținutul procesului de reintegrare și recuperare, practic, nu poate depăși nivelul
actual de educație, cultură, aspirații și civilizație al întregii societăți.Finalitatea spre care se
tinde, adică aceea ca deținuta să traverseze pedeapsa fără a i se altera personalitatea și
comportamentul, iar la liberare să -și manifesteopțiunea de a duce o viață în respect față de
lege și normele morale, constituieastăzi o problemă a modelului de educație în societate, iar
soluționarea ei nu stădoar în fața sistemului penitenciar, ci și a întregii societății.
Este mai bine să previi decât să pedepsești. Acest dicton, vechi și înțelept, se adresează
și subiecților, structurilor și substructurilor instituționale implicate în activitatea de reeducare
a individului.
Specialiștii străini (V.Fox, Peter Lejins, Michèle -Laure Rassat ș.a.) se pronunță
împotriva metodelor general folosite de tratare a infractorilor, argumentându -și poziția prin
insuficiența cunoștințelor științifice în domeniul dat. Cu toate acestea, trebuie să ținem cont de
faptul că cel care săvârșește o infracțiune, oricât de gravă ar fi aceasta, nu este și nu poate fi
considerat în genere ca irecuperabil și situat în afara procesului educativ, ci, dimpotrivă,
trebuie implicat cu mai mulă amploare în acest proces. Problema capătă o intensitate aparte
când ne raportăm la recuperarea delincvenților de orice natura .⁴²
Delincventul est e un individ care, în aparență, are un surplus de experiențe neplăcute și
care simte că trăiește într -o lume lipsită de confort și amenințătoare, totodată. Sentimentul lui
de autoapreciere pare să fie subminat, de aceea, nu se simte afectat dacă este criti cat sau chiar
încarcerat. Neavînd un statut social de apărat, teama de a -l pierde nu -l motivează să facă
eforturi pentru a se conforma normelor sociale. Din acest motiv, sarcina serviciilor de
probațiune constă nu numai în simpla punere în executare a obli gațiilor, dar și în reintegrarea
socială a persoanei supuse probațiunii. . Pentru a atinge acest scop proba țiunea trebuie
⁴¹ OG 86/2004
⁴²Buciuceanu Mariana,” Asistența socială și justiția juvenilă: modalități de integrare și cooperare.
Cule -gere de articole elaborate în bazacomunicărilor la Conferința științifică din 22 aprilie 2005 ”,
p.170

36
realizată conform unei metodici bine determinate a cărei părți compone nte pot fi: atragerea
membrilor comunității în procesul de executare; estimarea riscului de recidivă; posibilitatea
prevenirii recidivei. ⁴³
Reintegrarea socială presupune „restructurarea caracterului infractorului astfel încît
acesta să poată activa în societate fără a comite, pe viitor, infracțiuni ”. În acest proces trebuie
să intervină toți factorii sociali, iar reintegrarea va fi efectivă d acă se va realiza în diferite
direcții. Acestea ar fi:
– reintegrarea individuală psihosocială
– reintegrarea culturală (realizată șiprinposibilitățide calificareprofesională)
– asigurarea unei șanse delincventului pentru a -și dezvolta inteligența în sens pozitiv.⁴⁴
Asigurarea unei game multiaspectuale de reintegrare nu poate fi îndeplinită doar de
organele de stat. . Din acest motiv, în multe țări, în procesul reintegrării sociale a inf ractorilor
supuși probațiunii su nt atrași membrii comunității sau chiar întreaga comunitate unde
locuiește persoana respectivă.
Implicarea comunității în procesul reintegrării sociale nu este un proces chiar atît de
ușor, precum ar părea la prima vedere. Volumul și gradul de implicare a comunității depinde,
în cea ma imare p arte, de faptul dacă societatea aprobă sancțiunea dată sau nu o aprobă.
Comunitatea trebuie inclusă în procesul de executare a probațiunii pentru a argumenta și
condiționa conformarea persoanei cu normele morale de care se conduc membrii societății.
Este necesar ca mediul social să fie o parte a procesului de comunicare morală cu infractorul.
Intervenția comunității, în varianta sa ideală, trebuie să aibă drept scop determinarea
infractoarei să conștientizeze că fapta sa este una greșită și să accepte cenzura existentă în
comunitate cu privire la unele fapte antisociale, regret ând, totodată, cele săv ârșite.
Astfel, femeile eliberate din detentie supuse probațiunii nu vor fi respinse de membrii
comunității, ale cărei reguli le va accepta și le va re specta. În acest mod, femeile eliberate din
detentie vor dispune de cele mai mari șanse pentru o reintegrare reușită în comunitate .⁴⁵
În procesul de reintegrare, mediului familial îi revine un rol important, și anume,
asigurarea individului, prin mijloace specifice, cu noi raporturi sociale, noi modele de
comportament, influențarea acestuia de a pune capăt faptelor delincvente anterior
⁴³ Tănase I uliana,” Rolul factorilor de control social în integrarea postpenală a infractorilor ”,
înBrezeanu Ortansa (coordonator),Integrarea social postpenală a infractorilor între realitate și
perspectivă,București, 1999, p.11
⁴⁴ Alexandru Spoială,2009 “ Probațiunea și reintegrarea socială a infractorilor ”. p.187
⁴⁵ Ibidem,p.193

37
săvârșite,reorient ându-le spre scopuri dorite și permise de societate .
Pentru o reintegrare mai ușoară în societate este necesar ca fosta deținută să cunoască
și să învețe regulile societății care tot nu sunt suficiente din motiv că este necesară înțelegerea
și respectarea legilor. Fiecare trebuie să înțeleagă că a respecta legile nu este ușor, dar este
absolut necesar dacă vrea să tră iască printre ceilalți oameni și să nu fie pedepsită. Orice
deținută trebuie să înțeleagă că societatea încearcă să realizeze o împărțire dreaptă a bunurilor,
a locurilor de muncă, a posibilităților de educație, a premiilor, a banilor. Depinde de tine să îți
construiești o viață frumoasă învățând, muncind, punând în valoare talentele. Oamenii se
deosebesc unii față de alții. Fiecare are anumite capacități, aptitudini, talente. Acestea nu sunt
însă suficiente. Este nevoie de muncă și perseverență pentru a ajunge la success. ⁴⁶
Femeile care s -au aflat în detenție o perioadă îndelungată de timp nu întotdeauna se
pot orienta corect în libertate. Dar dacă se iau în calcul restricțiile de regim în penitenciare,
reglementarea întregii vieți și termenele mari de pedeapsă, comportamentul n ormal și
orientarea condamnatei devine problematică. Sarcina principală a unor asemenea acțiuni este de a
descoperi capacitățile și posibilitățile condamnatelor , de a le stimula inițiativa.
Ținând cont de faptul că comportamentul infracțional este determinat de numeroși
factori particulari și sociali, în rezolvarea problemei de resocializare și reintegrare a
condamnatelor în fiecare caz este necesar un tratament diferențiat,individual, prin aplicarea
celor mai eficiente forme și me tode de lucru. în acest scop trebuie stu diate personalitatea și
istoria dezvoltării sale criminale , identificate motivele și factorii, care l-ea împiedicat să
respecte legea, determinate particularitățile ei psihologice .
Pentru rezolvarea problemelor ex-deținutelor se cer intervenții de natură:
– material
– psihologică
– educațională
– spirituală.

Intervențiile de natură materială pot consta în: se propune a nu se oferi sume de bani
pentru a putea evita crearea de dependență economică sau stare de leneveală și de neîmplicare
în acțiunile societății, pe piața muncii, : îmbrăcăminte, produse alimentare, de curățenie etc.

⁴⁶IRP, Raport: evaluarea necesităților în domeniul reintegrării sociale a persoanelor liberate din
detenție , Chișinău, 2007

38
Intervențiile de natură psihologică pot consta în întîlniri cu beneficiarul și discuții și
analize pe tema problemelor întîmpinate de ace sta, pe o perioadă de timp.
Cele legate de latura educațională pot fi: cursuri de instruire pent ru o meserie, cursuri
pentru cele care nu au terminat o școală, nu au o diplomă, excursiii educative și de formare
profesională, cursuri de pregătire parentală și socio -relaționare.
Referitor la Intervențiile de natură spirituală putem avea în vedere partea morală și
religioasă a fiecărei persoane, stabilirea unei relații cu ceea ce înseamnă mesajul ș i credința,
oferindu -i-se aceste ia posibilitatea să găsească în aceste practici o concretizare și un scop al
formării sale .⁴⁷
Integrarea socială a femeii eliberate din detentie , care a stat izolat ă de societate o
perioadă de timp, se realizează mai greu, dar cu ajutorul familiei, are un grad d e reușită mai
mare decît al unei individ e care dorește să se integreze în societate, dar este lipsit ă de ajutorul
familiei. Astfel, familia, prin mijloace spec ifice, poate asigura individei noi raporturi sociale,
noi modele de comportament, ruperea cu faptele delincvente anterior săvîrșite și reorientarea
spre scopuri dorite și permise de societate. ⁴⁸
Oricare ar fi strategiile sau programele utilizate pentru a facilita reintegrarea fostelor
deținute, este unanim acceptat că aceste a au nevoie de ajutor pentru o integrare reușită. Pentru
a se descu rca și trăi în societate, fostele condamnate trebuie să fie imp licate în activități
sociale, într -un mediu constructiv și benefic, necesitînd o comunicare continuă cu familia,
organizațiile implicate și cu comunitatea.

2.3.1 Activitatea d e asistare și consiliere în serviciile de probațiune în
reintegrare sociala
Activitatea de asistență și consiliere în cadrul unui serviciu de reintegrare socială și
supraveghere are ca scop redarea unei persoane care a săvârșit infracțiuni comunității din care
face parte, într -o formă care să garanteze protecția acelei comunități. Pentru ca intervențiile de
asistență și consiliere să se îndrepte spre această finalitate și în același timp să satisfacă
rapor tul optim “cos t/eficiență”, ele trebuie să fie ghidate de principiile de eficiență ale

⁴⁷ Raport de monitorizare și evaluare a activității de reintegrare socială a persoanelor liberate din
locurile de detenție . Institutul de Reforme Penale, Chișinău, 2009 p. 40 -43
⁴⁸ Ghidul rudelor personelor condamnate , Institutul de Reforme Penale,2006. , p.65

39
oricărei intervenții din domeniul specific la care ne referim. Aceste principii de eficiență, cu
valabilitatea deja verificată, sunt:
– Principiul nevoii criminogene: “Programele de intervenție care țintesc factorii în
legătură directă cu infracțiunea au o probabilitate mai mare de eficiență”;
– Principiul riscului: “Intensitatea și durata intervenției trebuie să fie direct corelată
cu nivelul riscului; astfel, pentru un risc crescut, se impun programe de intensitate crescută și
durată mai lungă”;
– Principiul responsivității: “Eficiența programelor de intervenție care corespund
stilului de învățare al clientului și al consilierului este direct proporțională cu angajare a
clientului ca participant activ “;
– Principiul integrității: “Intervenția trebuie să fie riguros condusă și furnizată,
respectându -se coerența: intrării (resurse umane, materiale, financiare, de timp) / ieșirii
(rezultate imediate, impact) și coerența T eorie / design” .⁴⁹
Activitatea de asistență și consiliere a infractorilor reprezintă modalitatea prin care se
realizează de o manieră efectivă, reabilitarea persoanelor aflate în conflict cu legea penală.
Așadar, consilierii de probațiune trebuie să urmăr ească în primul rând motivarea
persoanelor supravegheate, de a conștientiza impactul negativ al problemelor cu care se
confruntă și de a întreprinde demersurile pentru rezolvarea lor.
Pe de altă parte, ei nu trebuie să piardă din vedere și faptul că, prin modelul pe care îl
oferă persoanelor supravegheate (prin comportament, empatie, mod de relaționare, limbaj
etc.), se pot constitui în veritabile modele în cadrul procesului de schimbare.
La nivel organizațional, serviciile de probațiune trebuie să urmărea scă dezvoltarea și
consolidarea parteneriatelor cu instituțiile și specialiștii din comunitate care pot oferi servicii
adecvate nevoilor sociale și criminogene ale persoanelor supravegheate.
De asemenea, procesul de dezvoltare și acreditare a unor programe structurate de
lucru cu infractorii, trebuie să fie continuate de către Ministerul Justiției, Direcția de
probațiune, cu atât mai mult cu cât programele de lucru dezvoltate până în prezent nu acoperă
⁴⁹ Ioan Tohătan Introducere în Probațiune – Note de curs, p. 53

40
decât o parte din nevoile criminogene .⁵⁰
Practica în asistența socială este ghidată profund de o serie de valori și pri ncipii care
pornesc de la specificul activităților: ajutorarea indivizilor aflați în dificultate sau în situații de
criză, datorate fie unor cauze individuale, fie sociale. ⁵¹
Componenta de asistență și consiliere are un caracter facultativ. La art. 3 din L egea
129/2002 se arată care sunt condițiile de acordare a asistenței și consilierii: „art. 3. (1) La
cererea persoanelor prevăzute în art.1, serviciile de reintegrare socială și supraveghere le pot
asigura asistență și consiliere în vederea îndreptării și reintegrării sociale a acestora.
Activitatea de asistență și consiliere urmărește:
– schimbarea comportamentului infracțional prin conștientizarea de către
beneficiar a faptei săvârșite, a consecințelor acesteia și asumarea responsabilității
pentru fapta c omisă;
– motivarea beneficiarului în dezvoltarea responsabilității și autodisciplinei,
elaborarea și derularea unor programe eficiente de asistență și consiliere,
în funcție de nevoile identificate ale beneficiarului;
– sprijinirea beneficiarului în vederea satisfacerii unor nevoi speciale referitoare
la educație, pregatirea profesională, locul de muncă, locuință, grupul
de prieteni etc. ⁵²
Asistarea este un demers specializat de acordare a ajutorului de către o persoană
specializată unei alte persoane aflate î n imposibilitatea momentană sau permanentă de a -și
rezolva problemele, prin facilitarea accesului la resursele comunității.
Consilierea este o metodă care facilitează cunoașterea, dezvoltarea, acceptarea
emoțională, maturizarea și mobilizarea opti mă a resurselor personale în vederea formulării și
rezolvării unor probleme specifice și luării unor decizii prin utilizarea optimă a relației
interpersonale consilier -beneficiar . Consilierea este o acțiune desfășurată individual sau cu
mai multe persoane, orientată spre dezvoltare personală, sprijin în situațiile de criză, ajutor

⁵⁰ Hanibal Dumitrașcu, „Consilierea în Asistență Socială”, Editura: Polirom, 2012, Iași, p. 220
⁵¹ Ibidem, p. 27
⁵² Victor Zaharia, Hans -Gunnar Stey, Vladimir Popa, Vitalie Popa ,” Manualul consilierului de
probațiune ” 2011,p.73

41
psihoterapeutic, rezolvarea problemelor.Referitor la locul consilierii, se susține importanța
desfășurării acestei acțiuni în cabinetul consilierului, dar se acceptă din ce în ce mai mult
faptul că o c onsiliere eficientă poate avea loc și în alte spații, deoarece consilierul nu se află
întotdeauna în situația de a -și alege spațiul optim de lucru. ⁵³
Hotârârea de Guvern 1239/2000 face referire doar la câteva principii de lucru care
trebuie respectate în d erularea activității de asistență și consiliere pe baza Planului de
reintegrare socială și supraveghere. În exercițiul acestor principii, obligațiile serviciului de
reintegrare socială și supraveghere sunt corelative cu drepturile persoanei care a solicita t
asistență și consiliere și anume:
– dreptul persoanei supravegheate de a fi informată cu privire la posibilitatea
solicitării de asistență și consiliere, încă de la prima întrevedere de supraveghere, precum și
cu privire la modalitățile practice în car e poate fi sprijinită în vederea reintegrării sale în
sociatate ( art.45 alin.4 – HG 1239/2000 );
– dreptul persoanei de a accepta sau de a refuza oferta de asistență și consiliere
înscrisă în atribuțiile serviciului de reintegrare socială și supraveghere; astfel, potrivit art. 45
alin. 5 și alin. 6, a art. 48 alin.1 – HG 1239/2000 și a art. 3 – OG 92/2000 introdus prin Legea
129/2002, activitatea de asistență și consiliere se desfășoară numai la cererea/cu acordul
persoanei;

– dreptul persoanei de a benefi cia de un proces de reintegrare socială individualizat,
derulat pe baza unui plan de asistență adaptat nevoilor individuale ale persoanei care solicită
asistența și consilierea ( art. 45 alin.2 – HG 1239/2000 );

– dreptul persoanei asistate și consiliate d e serviciul de reintegrare socială și
supraveghere de a cere încetarea procesului de asistență și consiliere, respectiv ieșirea
persoanei din programul de intervenție elaborat în acest scop ( art. 49 lit. a -HG 1239/2000 ).⁵⁴
Planul de asistență și consiliere reprezintă instrumentul principal pe baza căruia se
realizează activitatea de asistență și consiliere, întrucât în acest document sunt conținute
obiectivele intervenției, în vederea diminuării nevoilor criminogene identificate ale persoanei,
reducerii riscului de recidivă și creșterii șanselor de reintegraree socială a acesteia.

⁵³Ibidem,p.74
⁵⁴ Ioan Tohătan, „ Introducere în Probațiune – Note de Curs ”, p. 70

42
Capitolul 3
Sistemul penitenciar și aspectele generale ale acestuia
3.1 Prezentare generală
În decursul timpului, administrația penitenciară din România s -a aflat fie în subordinea
Ministerului de Interne, fie în subordinea Ministerului Justiției. Din 1990 Direcția Generală a
Penitenciarelor a reintrat în subordinea Ministerului Justiț iei.
Între 1977 și 1989, s -a dispus desființarea sau demolarea unui număr important de
închisori,fapt care a condus în timp la un fenomen de supraaglomerare, prezent și astăzi; cele
rămase s -au transformat în colonii de muncă, nefiind modernizate aproape d eloc.Un alt aspect
caracteristic acestei perioade a fost utilizarea repetată și sistematică a grațierilor pentru a
rezova problema supraaglomerării.Toate aceste măsuri au fost luate în încercarea regimului
comunist de a ascunde realitatea existenței infra cționalității în societatea românească. Din
păcate, aplicarea acestei politici penale a avut defecte devastatoare asupra sistemului
penitenciar românesc,care la începutul anilor 90, a pus în fața unor schimbări radicale, a
cunoscut o puternică dezorganizar e.
Pentru apropierea sistemului peniteciar românesc de standardele europene în materie,
imediat după 1990 s -a trecut la declanșarea unei reforme penitenciare care viza mai multe
aspecte, printre care :
-îmbunătățirea condițiilor de detenție;
-umanizarea sistemului penitenciar;
-modernizarea dotărilor penitenciare;
-reducerea supraaglomerării din unitățile penitenciare;
-edificarea unor penitenciare noi, moderne, funcționale la standarde europene;
-revizuirea legislației penale și execuțional penale;
-demilitarizarea sistemului penitenciar;
-realizarea unei bune colaborări cu societatea civilă.
În ultimii ani, o parte dintre aceste obiective au fost atinse, altele sunt în curs
de realizare,autoritățile interne,experții internaționali în domeniu, organizațiile
nonguvernamentale ce monitorizează modul în care sunt respectate drepturile persoanelor

43
condamnate, precum și mijloacele de comunicare în masă fiind de acord în a aprecia că
sistemul penitenciar din România se află în progres evident, în spiritul recomandărilor
europene în materie.
Eforturile Direcției Generale a Penitenciarelor și ale Minist erului Justiției se concretizează în :
a) soluționarea definitivă și la nivel european a problemelor privind cazarea,pregătirea
și educarea
b) reducerea fenomenului suprapopulării penitenciare și îmbunătățirea condițiilor de
detenție prin crearea unui numă r de X locuri de cazare și îmbunătățirea celor existente,
acordarea unor noi plafoane la drepturile deținuților la pachet, vi zită și cumpărături,
extindereafolosiriideținuților lamuncă, în activități productive cu plată sau în folosul
comunității;
c) îm bunătățirea gradului de siguranță a spațiilor de detenție și prevenirea evenimentelor
negative; astfel, în anul 2002 în sistemul penitenciar s -au înregistrat 6 părăsiri ale locului de
muncă și o singură evadare, fapt pozitiv, raportându -ne chiar la situați a pe plan european;
d) modernizarea spitalelor penitenciare existente
e) dare în funcțiune a centrelor de pregătire și recuperare a cadrelor pentru personalul din
cadrul Ministerului Justiției și al Birecției Generale a Penitenciarelor de la Amara, Sovata,
Rodbav (Brașov) Eforie Sud;
f) creșterea considerabilă a numărului operatorilor civili, inclusiv din mass -media, în
penitenciare și al ONG -urilor care derulează programe de susținere morală, reeducare și
reinserție socială a persoanelo r condamnate .⁵⁵
În prezent sistemul penitenciar cuprinde 45 de unități subordonate Direcției Generale
a Penitenciarelor, structurate astfel:
-35 de penitenciare dintre care 9 de Maximă Siguranță (la Aiud, Arad, București –
Jilava, București -Rahova, Craiova, Gherla, Iași, Mărgineni, Poarta Albă);
– 23 de penitenciare închise în care există și secții semideschise;
– l peniteciar în regim semideschis, la Pelendava (Craiova);
– 1 penitenciar pentru minori și tineri la Craiova;
– l penitenciar pentru femei, la Târ gșor;
– 3 centre de reeducare pentru minori, la Găești, Tichilești, Târgu Ocna;
– 6 spitale penitenciare la București -Jilava, Colibași, Dej, Poarta Albă, Târgui Ocna și,
ultimul înființat, București -Rahova (chirurgie).
⁵⁵Dan Banciu, Sociologie juridică , Ed. Hzperion, București, 1995, p.154.

44
Sistemul penitenciar mai cuprinde Școala Militară de Administrație Penitenciară de la
Târgu Ocna, o Bază de Aprovizionare, Gospodărire și Reparații la București și o Subunitate
de pază și escortare deținuți t ransferați. ⁵⁶
Organizațiile formale diferă de alte tipuri de unități sociale pentru că au stabilite spre
realizare scopuri specifice, mai mult sunt construite deliberate și reconstruite pentru a atinge
scopuri specifice.
În sens strict penitenciarul es te destinat cazării,deținerii acelora care au fost
condamnați.Condamnarea și detenția în penitenciar este consecința socială pe care trebuie să o
suporte indivizii care s -au angajat într -un comportament deviant, în particular acele forme de
devianță prevăz ute de legea penală.
Penitenciarul este mai mult decât o structură de izolare, este un instrument al
sistemului de control social,designat să reformuleze deținutul, să -l schimbe dintr -un pericol
social și o obligație din punct de vedere economic într -un cetățean pașnic și util
societății.Penitenciarul întâmpină conflicte și factori de mediu cum sunt izolarea, violența,
intimitatea limitată,diseminarea tehnicilor criminale, care se produc în cadrul unor seminarii
ale viciului, uneori cu participarea gard ienilor, ca o strategie a deținuților pentru a -și face
șederea în penitenciar mai suportabilă.
Pentru a înțelege penitenciarul și scopurile sale este necesar să înțelegem viața din
interiorul penitenciarului „trebuie să vedem viața penitenciarului că cev a mai mult decât o
problemă de ziduri, gratii, celule și lacăte…trebuie să vedem penitenciarul ca pe o societate în
societate” (Sykes,1958,apud Westem,2006).
Odată ce un deținut este înconjurat de zidurile închisorii, el devine subiectul operațiilor și
funcțiilor aceste instituții.Penitenciarul operează într -o manieră în care își exercită influența
asupra relațiilor sociale ale deținuților rezidenți în interiorul zidurilor.Această influență este o
problematică importantă, ce se extinde în alte dime nsiuni cum sunt activitatea, libertatea și
suportul. Penitenciarul a fost inițial destinat să pedeapsească deținutul și să -i protejeze pe
ceilalți, în societate, de victimizare.Controlarea deținuților în penitenciar a fost tot ceea ce era
necesar pentru a demonstra atingerea scopurilor organizaționale. Similar, pedeapsa unui
individ,arată celorlalți membri ai societății, faptul că criminalitatea constă și astfel să
descurajeze.Un beneficiu indirect al izolării este reprezentat de faptul că impunerea sanc țiunii
penale standardele morale ale societății .⁵⁷
⁵⁶ George Neamțu,Dumitru Stan , Asistență socială. Studii și aplicații , Iași, Ed. Polirom, 2005,p206
⁵⁷ Nicolae,Jurcau, Penitenciarul mediu psihosocial distinct, ,Cluj -Napoca,2008. pag 290

45
3.2 Funcționarea și Organizarea sistemul penitenciar
Penitenciarele sunt organizate și funcționează ca unități subordonate Direcției
Generale a Penitenciarelor, fiind conduse de către un comandant militar sau un director civil,
ajutat de doi -trei locțiitori.Aceștia asigură custodia persoanelor condamnate de instanțele de
judecată la pedeapsa cu închisoarea.
În prezent penitenciarul are o „semnificație politică deosebită” deoarece tratamentul
deținuților este expresia nivelului socio -cultural al unei țări, prin ilustrarea f elului cum sunt
respectate drepturile omului și al nivelului de civilizație al societății.Deși reprezintă un sistem
suport al mediului social, având drept scop principal acela de a servi comunitatea,
penitenciarul este încă o „frontieră” a civilizație i, neavând capacitatea de a fi contemporan
cu societatea în care funcționează.”
În literatura de specialitate termenul de „mediu total,” folosit pentru prima dată de
Goffman, este folosit pentru a desemna locurile în care indivizii își petrec tot timpu l muncă și
odihnă.Din punct de vedere metodologic, un asemenea mediu este considerat un laborator
natural, reprezetând medii izolate și închise.Spațiul carceral prezintă anumite caracteristici
particulare: ⁵⁸
– Un spațiu închis( potrivit structurii și funcț ionalității sale)
– Un spațiu dihotomic(divizează populația penitenciară în două grupuri: de o parte și
cealaltă a gratiilor);
– Un spațiu al autorității și al interacțiunii asimetrice( din punct de vedere
tranzacțional);
– Un câmp de forțe în care sunt consacrate conflictelor determinate de tacticile de
dominare și cele de rezistență
– Un spațiu al întâlnirilor(comunitatea penitenciară constituie o lume de oameni
iprestigiu,dar în acelaș timp, un spațiu în care acesta se poate redobândi sau reconstrui,dar pe
un nou temei: aureola „unei cariere infracționale,” care face dintr -un anonim, un lider
informal).
Având în vedere toate aceste caracteristici, este evident c ă apar anumite interdicții
formale, care restrâng desfășurarea anumitor activități și comportamente, de a avea contact
cu familia, de a personaliza spațiul de locuit, de a avea inițiative.Suprapopularea restrânge
spațiul individual,ne mai fiind respectată nici minima distanț ă intimă.
⁵⁸ Gheorghe,Florian, Psihologie Penitenciară .Ed. OscarPrint,București,2001. pag 110

46
Lipsa obiectelor personale, unor spații de retragere în intimitatea individului,creează
sentimente de anomie, frustrare, și anexietate.Pe lângă faptul că închisoarea reprezintă un
mediu izolat și restrâns, se adaugă și în mediul penitenciar constituie o situație deosebită,
cu amplă rezonanță în mediul de viață al persoanei respective, atât pe durata detenției, dar
și după aceea, în liberta te.
3.2.1 Funcțiile și principiile penitenciarului
Penologia este știința care studiază prin anumite sancțiuni definite în dicționar ul
limbii române ca pedepse.În Legislația română, art.52Codul Penologia este știința care
studiază mijloacele de apărare socială contra faptelor antisociale declarate infracțiuni. ⁵⁹
Infracțiunile sunt pedepsite prin Penal definește pedeapsa ca fiind o „măsură de constrângere
și un mijloc de reeducare a condamnatului, scopul pedepsei fiind prevenirea săvârșirii de noi
infrac țiuni.” ⁶⁰ Prin executarea pedepsei se urmărește formarea unei atitudini corecte față de
muncă, față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială.
În literatura de specialitate s -au atribuit diferite funcții pedepsei, o sinteză fiind ofe rită
de Cristian Bocancea și George Neamțu:
A) Funcția de intimidare colectivă,sau descurajare, care se referă la efectul inhibitor al
sancțiunilor penale asupra persoanelor, altele decât delicvenții condamnați;
B) Funcția de prevenire socială pprin intim idare colectivă,adică delincventul nu va
recidiva, datorită dezavantajelor primei pedepse;
C) Funcția de neutralizare, care se referă la aspectul utilitar al pedepsei; delincventul
este oprit să comită alte infracțiuni, prin privarea de libertate sau a lte drepturi pentru o
anumită perioadă de timp;
D) Funcția de retribuire a delincventul trebuie să resimtă pedeapsa ca o răsplată a
nedreptății pe care a comis -o, ca o restabilire a echilibrului rupt prin actul său. ⁶¹
Enrico Ferri afirmă că „pedeapsa rep rezintă un mijloc de apărare socială. Este răspunsul pe
care societatea îl dă faptelor criminale,care de fapt sunt fapte antisociale, lovind într -un fel
sau altul valorile pe care societatea le protejează.”

⁵⁹ Stănișor,Emilian,(Coord) ,Penologie ,București,Ed.Oscar Pint,2002 pag 50
⁶⁰ Abraham ,Pavel,(Coord), Introducere în Probațiune ,București,Ed.Național pag 70
⁶¹ Bocancea,Cristian,Neamțu,Gheorghe, Elemente de Asistență Socială Iași,Ed.Polirom.1999. pag 260

47
În sistemul penal românesc, pedeapsa cu închisoarea reprezintă tipul principal de
pedeapsă aplicată infractorilor, care constă în privarea de libertate a acelui condamnat, prin
plasarea într -un mediu închis unde este supus unui regim de viață impus.
Conținutul pedepsei privative de libertate constă în izolarea persoanei condamnate de
societate, de familie,scoaterea acesteia din mediul de viață pe o perioadă determinată de timp,
prin hotărârea de condamnare și supunerea acesteia unui regim de viață sever, pentru a
determina o schimbare în con știința și atitudinea sa față de valorile sociale. Pentru realizarea
eficienței pedepsei privative de libertate, eficiența concretizată în integrarea socială
postpenală a persoanei delincvente, este necesară respectarea unui set de principii care
reglemen tează executarea pedepsei. Conform criminologului Ion Oancea, aceste principii
sunt:
– Principiul legalității executării pedepsei în care se stipulează că obligațiile și
drepturile condamnatelor sunt prevăzute de lege.În penitenciar,persoana condamnată tre buie
să rămână zi și noapte și să muncească în timpul zilei;
– Principiul individualizării executării pedepsei, conform căruia executarea pedepsei
trebuie efectuată după capacitățile, posibilitățile și condițiile persoanei condamnate.Din acest
punct de ved ere, bărbații execut pedeapsa în anumite condiții, femeile în altele, și minorii în
condiții diferite față de majori;
O importanță deosebită are principiul tratamentului umanist; deși condamnatul a
săvârșit o crimă, autoritatea statului, administrația și personalul penitenciarului trebuie să îl
trateze cu seriozitate și severitate,dar nu cu cruzime,batjocură sau bătaie.Potrivit acestui
principiu, pedeapsa trebuie să fie severă dar dreaptă.
Principiul realizării îndreptării privește orientarea și scopul pe depsei astfel încât, după
executarea acesteia, fostul deținut să se poată integra între oamenii cinstiți din societate, care
respectă normele de conduită legală și socială.Realizarea acestui principiu este dificilă, dar
considerată posibilă.Condițiile di n penitenciar, unde este o atmosferă încărcată, cu relații
tensionate între oameni, determină o îngreunare a procesului de reeducare.Activitatea
educativă din penitenciar reprezintă principala modalitate de remodelare a personalității
delincventului și de modificare a comportamentului acestuia, în raport cu normele și valorile
acceptate în societate. ⁶²
⁶² Ion Oancea Probleme de criminologie Ed.All. Educațional București , 1994 pag.40

48
3.3 Tipuri de sisteme penitenciare
In timp s -au cristalizat câteva tipuri de sisteme penitenciare, în funcție de condițiile
economice, politice, sociale, în funcție de criteriile după care erau separați deținuții, de
conținutul drepturilor și obligațiilor, de specificul formelor de intervenție pentru reabilitarea
acestora .⁶³
Cele mai ilustrative sunt:
a) Sistemul închisorii în comun
Este un sistem simplu, economic, în care deținuții locuiesc în comun ziua șl noaptea,
au dormitoare comune, iau masa în săli de mese comune, muncesc împreună în atelier.
Bărbații sunt separați de femei. Sistemul poate fi funcțional dacă se stabilesc criterii
raționale de separațiune și dacă se aplică intervenții specifice pentru susținerea și
reabilitarea celor condamnați.
b) Sistemul celular (pennsylvanian)
Este opus celuilalt, anterior postat, și presupune izolarea completă a deținutului, ziua
și noaptea. într -o formă izolarea este totală, condamnații neputând lua legătura între ei sau cu
alte persoane. Se plimbau în curți izolate, câte un dețin ut în curte, iar la activitățile religioase
purtau pe față o glugă pentru a nu putea fi recunoscuți. Intr -o altă formă deținuții erau separați
doar între ei, dar puteau comunica zilnic cu personalul închisorii, cu membrii societăților de
patronare. Sistem ul sugera ideea că în singurătatea celulei condamnatul medita asupra răului
făcut, îndreptându -se. Sistemul a fost abandonat, întrucât determina cel mai adesea
dezechilibrarea psihică a condamnaților, împingând la sinucidere.
c) Sistemul auburnian
A fost organizat pentru prima dată la închisoarea din Auburn, New York, în 1816. In
acest'sistem deținuții erau izolați pe timp de noapte, dar ziua munceau în comun, desfășurau
alte activități în comun, fără a avea însă voie să comunice între ei. Regim ul, bazat pe o
disciplină severă, a fost apreciat ca necorespunzator.
d) Sistemul progresiv
Pleacă de la ideea că este riscantă pentru societate trecerea bruscă a condamnatului
de la regim celular la cel de libertate. Comdamnatul ar trebui pregă tit și adaptat pentru viața

⁶³George Neamțu,Dumitru Stan , Asistență socială. Studii și aplicații , Iași, Ed. Polirom, 2005,p191

49
din comunitate, trecând prin faze succesive, în funcție de gradul îndreptării sale, de la detenția
celulară de zi și de noapte la libertatea totală. Dovedindu -și eficiența, din 1828 sistemul a
suferit îmbunătățiri, fiind preluat la sfârșitul secolului al XlX -lea de mai multe țări europene
(Finlanda, Norvgia, Danemarca, Grecia, Italia). ⁶⁴
c) Sistemul reformator de origine ameri cană
Este bazat pe ideea sentinței neterminate, fără o durată prestabilită, considerându -se
că este absurdă o condamnare pe termen fix întrucât nu se poate ști dinainte de cât timp ar fi
nevoie pentru reeducarea unui deținut. Sistemul s -a aplicat prima dată în 1876 la închisoarea
Arnira din New York, care primea cu precădere nerecidiviști mai tineri de 30 de ani.
Presupunând renunțarea la condamnările fixe, cărora 11 se substituiau pe termen nelimitat,
sistemul a făcut loc arbitrariului în pr actica instanțelor judecătorești. ⁶⁵
Executarea pedepselor privative de libertate și măsura arestării preventive (în unele
cazuri) se realizează în așezământe de detenție aflate în subordinea administrației
penitenciare. Izolarea persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate este necesară
atât sub aspect punitiv, restrictiv de drepturi și libertăți, cât mai ales pentru a face posibilă
aplicarea unui tratament și a unui regim penitenciar care să permită realizarea scopului și
funcții lor pedepsei.
Dacă funcția represivă se realizează prin impunerea izolării de comunitate și prin privațiunile
pe care le suportă, funcția de reeducare se realizează prin muncă, prin desfășurarea unor
activități utile în penitenciar, prin derularea unor pro grame de profesionalizare, prin
implicarea deținuților în activități cultural -educative, moral -religioase și prin acordarea de
recompense persoanelor care prezintă dovezi temeinice de îndreptare.
Prin prisma celor de mai sus, peni tenciarele sunt instituții ce fac parte din
organele de stat cu competență exclusivă și specială în asigurarea executării în concret a
pedepsei prin supunerea condamnatului la regimul de detenție și aplicarea față de acesta a
mijloacelor stabilite prin leg e în vederea reeducării lui. Ca organe specializate ale
administrației de stat, Direcția Generală a Penitenciarelor și penitenciarele subordonate
acționează în numele și sub controlul Ministerului Justiției pentru punerea în executare a
hotărârilor judecăt orești în domeniul aplicării pedepsei închisorii, în scopul reeducării
condamnaților și al reabilitării lor.
Principalele sarcini ce revin penitenciarelor sunt:
⁶⁴ George Neamțu,Dumitru Stan , Asistență socială. Studii și aplicații , Iași, Ed. Polirom, 2 005,p191 -192
⁶⁵Ioan Durnescu , Asistența Socială în Penitenciar , Ed.Polirom, Iași, 2009,p. 67

50
a) asigurarea deținerii persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii, a persoanelor
arestate preventiv și a celor sancționați cu închisoarea contravențională urmărind:
– legalitatea și evidența persoanelor depuse în penitenciar;
– asigurarea pazei, escortării și supravegherii deținuților;
– folosirea la muncă, în condițiile legii, a persoanelor condamnate;
b) aplicarea regimului legal de deținere prin :
-asigurarea separațiunii deținuților conform criteriilor legale de deținere;
– acordarea drepturilor legale;
– aplicarea judicioasă a măsurilor disciplinare și stimulatorii;
– întărirea spiritului de ordine și disciplina;
c) organizarea procesului de educare a deținuților prin :
– cursuri de școlarizare;
– cursuri de profesionalizare;
– activități cultural -sportive etc;
d) organizarea și desfășurarea activității de studii și cercetare în vederea modernizării și
perfecționării activității din penitenciar;
e) organizarea și desfășurarea muncii privind selecționarea și promovarea personalului de
penitenciar.
Ca unități militare, penitenciarele se constituie în componența a forțelor armate, ca
forță destinată apărării, având misiuni specifice și atribuții determinate în timp de pace, la
mobilizare și la război. In realizarea acestor misiuni. Direcția Generală a Penitenciarelor și
unitățile subordonate colaborează cu unitățile Ministerului de Interne, Serviciului Român de
Infor mații, Ministerului Apărării Naționale, cu alte organe ale administrației publice locale. ⁶⁶

⁶⁶ George Neamțu,Dumitru Stan , Asistență socială. Studii și aplicații , Iași, Ed. Polirom, 2005,p203 –
204

51

Capitolul 4

Psihologia penitenciară a femeii deținute

4.1 Psihologia persoane i deținute
Fenomenul de devianță este de obicei înțeles ca un fapt psihologic deși el este
în primul rând sociologic. De exemplu, deși nevroza se manifestă ca boală individuală,
existența ei are o origine colectivă și trebuie înțeleasă ca rezultat al aces tui proces colectiv.
Astfel, se va putea vorbi de o nevroză socială pe baza analizei faptelor sociale sau de grup
care prezintă caracteristicile nevrozei. Deci plecând de la nevroza individuală se va ajunge,
găsind simptome comparabile, de la nevroza grupu lui social.
Femeile deținute au o intensă trebuință de a fi percepuți ca provocând simpatie: ele iși
atribuie calități deosebite și se prezintă ca victime ale unor împrejurări de neevitat. .
Confesiunile au diverse motivații : nevoia de confirmare a propriei versiuni, nevoia de ajutor,
nevoia de eliberare dintr -o tensiune, nevoia de a impresiona sau epata.
Factorul care se impune cu brutalitate având consecințe ample asupra deținuților noi
depuși, este constituit de supraaglomerarea închisorii. Un penitenciar este supraaglomerat
atunci când a fost depășită capacitatea sa de cazare, fapt ce afec tează vizibil condițiile de viață
ale deținuților. Determinarea pragului de aglomerare este desigur o problemă organizațională
care implică evaluarea modului cum se asigură serviciile esențiale pentru populația carcerală:
siguranța deținerii, hrănirea, asi stența medicală, curățenia, activitățile recreative. ⁶⁷
Mai încet sau mai repede se instalează la multe deținute o intoleranță emoțională față
de ambianța penitenciară: procesul începe cu aspectele privind condițiile fizice ale detenției
spațiu restrâns, mirosuri neplăcute, somn dificil, baie posibilă doar când este programat,
zgomot permanent și continuă cu cele rezultate din relațiile interumane agresiuni verbale,
zvonuri absurde, vorbărie interminabilă, opinii divergente, practici anormale la vedere în sfera
sexualității, înstrăinarea cu forța a unor bunuri personale, umilințe de tot felul care adâncesc o
dată în plus sentimentul singurătății. Reveriile devin frecvente, șederea îndelungată în fața
ferestrei se accentuează, regresiunea la trebuințele fizi ologice este tot mai profundă. Când
devii „nimeni", când statutul persoanei dispare problema demnității pare un lux inutil.
⁶⁷ Floare Chipea, Ordinea social și comportament deviant , Ed. Cogito, Oradea, 1996,p. 56

52
Apar bizazeriile comportamentale, exces ele, minciunile, vidul interior : este perioada
resentimentelor în care totul este devalorizat famile, rude, prieteni, chiar propria persoana iar
dorința de răzbunare este tot mai puternică. Se fac denunțuri, se deschid procese de divorț, se
refuză vizita familiei, nu se răspunde la scrisori. Această perioadă se instalează la aproximativ
doi ani de la depunerea în penitenciar și durează uneori destul de mult (câțiva ani).
Autorănirile, greva foamei, înghițirile de obiecte cuie, ace, sârme, bare de pat sunt
foarte frecvente. „Complexul zidurilor" este atotputernic : dezamăgit de ce se află în jurul său,
deținutul se refugiază în sine, dar dacă nici aici nu găsește nimic, se cufundă total în condiția
de deținut.
Cu toate aceste consid erații pesimiste, după un timp deținuta se liniștește : cere să iasă
Ia muncă, primește diferite responsabilități, participă la întrecerile sportive, continuă cursurile
școlare, se califică într -o nouă meserie, citește Biblia, ia parte la bucuriile și neca zurile
celorlalți.
Desigur, liberarea pune problema noii identități sociale a persoanei : după executarea
pedepsei cu închisoarea, omul este privit altfel de către cei din jur, în special cu neîncredere. E
o chestiune mai ales de tărie morală a trăi în noile condiții, când trebuie să facă față la multe
cerințe, comparativ cu numărul lor redus din timpul executării pedepsei. ⁶⁸
Personalitatea femeii de ținute este de multe ori dramatic, generând conduite si
manifestări diferite de cele din societatea civilă . Este foarte important să considerăm că
fiecare femeie deținută este un unicat, avand propria individualitate si personalitate, propriile
sentimente si trăiri psihice, manifestandu -se si trăind diferit fiecare moment al vieții, in
funcție de propria sa su biectivitate. Toate acestea au multiple cauze si determinări care țin de
trăsăturile sale temperamentale, volitive si de caracter, de educația primita si nivelul sau de
instruire, de mediul in care s -a format si a trăit pana la venirea in penitenciar. Deos ebit de
important pentru evoluția femeii deținute este gradul de siguranța biologica si psihologica pe
care îl va percepe in noul mediu de viata. Astfel, la venirea in penitenciar, deținuta se
confruntă cu situații neobișnuite si stări conflictuale, care o dezechilibrează si care determină
izolarea ei fizică si psihică. Singurătatea o copleșește si deținuta are sentimentul separării de
ceilalți si astfel, va experimenta lipsa de comunicare, va simți lipsa suportului afectiv –
emoțional, a identificării cu gru pul, prin lipsa sentimentului de apartenență .

⁶⁸ George Florian , Psihologia Penitenciară. Studii și cercetări, București, Ed. Oscar Print, 1996, p.51 -52

53
Dramatismul condamnării la închisoare devine evident prin dezintegrarea treptată a
personalității, fiind afectate toate componentele acesteia : afectivitatea, motivația, voința,
temperamentul, aptitudinile si caracterul.
Fiind elementul central al personalității, afectivitatea ”duce greul” frustrărilor impuse
de privarea de libertate, dezvoltându -se sentimentul de victimizare ; deținutele resimt puternic
la nivel afectiv, lipsa de intimitate personală, fapt care duce la ”t ocirea sensibilității” si la
manifestarea frecventă a rautăților si a urii, considerate la un moment dat normale. ”Ura, ca
amestec ce ostilitate, intoleranta si agresivitate, este îndreptata câtre acele persoane sau
grupuri care îl fac pe individ sa se sim tă intr -o situație de inferioritate .
Aceste interacțiuni interpersonale, bazate pe intimidare, agresivitate, ură, conduc in
mod inevitabil la apariția fricii si a înstrăinării umane. Deținutele se tem pentru propria viată,
se tem că vor contracta boli incu rabile sau rușinoase, le este frica că vor cădea pradă
disperării. Această frică si supunere in fata ”asupritorilor” duc la o dependentă emoțional –
afectiva a celor asuprite, dezvoltându -se ”Cultura tăcerii”. Femeile deținute nu mai sunt in
stare să expri me clar ceea ce simt, ceea ce vor. Confuzia întreținută atat la nivel social cat si
psihologic, de modelele socioculturale impuse, le împiedică sa -si formuleze propriile
necesitați si să se facă ințelese de cei din jur. Neexistând alternative culturale, ch iar in relațiile
dintre deținute, acestea comunică in formele impuse din afara, nivelul conștiinței lor
rămânând la un stadiu incapabil să descifreze esența evenimentelor cu care se confruntă. In
aceste condiții, acțiunile deținutelor sunt îndreptate spre o formă sau alta de adaptare, prin
găsirea unor modalitati de rezolvare a necesitaților lor in limitele unui ”strict biologic,
neuman”. Astfel, in aceasta fază, deținutele isi pierd una din calitațile esențiale ale vieții, si
anume libertatea psihică si sp irituală, isi pierd propria semnificație existențială, devenind niște
simple obiecte. In acest mediu frustrant, pentru a evita ajungerea in stadiul amintit anterior,
deținutele recurg la mecanisme psihologice de apărare, care să le permită să suporte o
perioadă indefinită universul in care trăiesc .
Aceste modalitati de apărare pot fi de mai multe feluri : imature (prin somatizare,
introspecție, proiecție, comportament pasiv -agresiv, regresie) ; nevrotice (deplasare,
disociație, inhibiție, izolare, reprimare , intelectualizare, sexualizare) ; narcisiace (negare,
distorsiune) sau mature (anticipare, umor, sublimare, altruism). Deținutele isi construiesc
astfel ”o nișă de rezistență intr -un mediu in care nu exista posibilitatea de luptă si nici de
evadare”. Medi ul penitenciar nu le apare permisiv si stimulativ ,ci dimpot rivă, ostil. ⁶⁹

⁶⁹Florian, Gheorghe, Psihologie Penitenciara , Bucuresti, Editura Oscar Print, 2001;

54
In această situație, deținutele pot deveni distructive, mai ales atunci când sentimentul de
neputință le copleșește.
Individul izolat si neputincios este împiedicat in realizarea potențialităților sale
senzoriale, emoționale si intelectuale. Ii lipsește securitatea interioară si spontaneitatea, care
sunt condițiile acestei realizări … s -ar părea ca doza de distructivitate întâlnită la indivizi este
proporțională cu măsura in care este împiedicată expansivitatea vieții.
Toate aceste aspecte constituie forme de represiune psihologică a persoanelor private
de libertate, represiune accentuată in condi țiile in care rețeaua de suport social a acestora este
foarte redusă, deținutele găsind cu greu pe cineva care să le ajute in momentele de cumpănă.
Degradarea psihologică, sentimentul însingurării, durerea, dorul de libertate si de cei
dragi, rămași in afa ra penitenciarului, sunt mult mai accentuate in cazul mamelor care executa
pedepse privative de libertate. Aceste mame suferă o durere intensă la separarea de copiilor.
Adesea, ele sunt singurele susținătoare ale copiilor lor, principala sursă de suport fi nanciar si
emoționale. In timp ce atunci când un bărbat intra in închisoare, soția sau concubina isi asumă
sau continuă sa isi asume responsabilitățile pentru creșterea copiilor. Reversul nu este valabil.
De multe ori, femeile nu au la cine să se întoarcă si permanent sunt in pericol de a pierde
custodia copiilor. Pentru toate aceste mame încarcerate, separarea de copii este cea mai mare
pedeapsă, care produce deznădejde, sentimente de vină si anxietate referitoare la bunăstarea
copiilor.
Efectul încarcerăr ii nu se resimte doar asupra femeilor deținute, ci si asupra copiilor
acestora. Cercetările au demonstrat ca aceștia au o tendință mai mare de a se confrunta cu
multe din problemele care in general sunt legate de absența părintească, precum respectul de
sine scăzut sau relații slabe cu semenii. Se poate constata cu ușurința, ca pe tot parcursul
executării pedepsei, trăirea afectiva a femeii deținute se concentrează asupra problemelor
legate de copii ei. Indiferent daca in libertate a fost o mama bună sau ma i puțin bună, acum
realizează ca singura investiție afectivă pe care o poate realiza in aceste condiții, este aceea
privind copiii lăsați afara in cele mai diferite situații. Responsabilitate resimțita fata de soarta
copiilor este direct proporționala cu v ârsta acestora, multe din cauzele abaterilor disciplinare
fiind generate de lipsa unor informații sau de aflarea unor știri proaste despre copiii lor.
Se pare că in multe situații, femeia inselată ca soție, decăzută din aprecierea
profesională ca urmare a infracțiunii, sancționată social pentru moralitatea sa, isi regăsește in
atributul de mama sprijinul necesar pentru reabilitarea in proprii ei ochi. De altfel, fie că
realizează conceptual sau simte instinctiv, calitatea de mamă este cea care nu i se poate lua in

55
nici o situație, iar deținutele ridică probleme serioase in acest sens . In plus, acești copii se
lupta cu sentimente de anxietate, ru șine, tristețe, izolare sau vin ă.
Este de remarcat faptul că, atunci când sentimentele materne sunt autentice,
posibilitatea redresării morale a femeii deținute se conturează cu mai multa speranță de
finalizare pozitivă. Depinde foarte mult de modul in care se întreține si se sprijină, in locul de
deținere, dezvoltarea acestui sentiment, fiind absolut necesare, anumite programe
educaționale in acest sens. De asemenea, un rol foarte important in reconstrucția morală si
refacerea personalității femeilor deținute îl au consilierea, terapia psihologică precum si
relația care se creaza intre educator, respectiv psiholog, car e au responsabilitatea ghidării si
susținerii deținutei, si aceasta, care are nevoie de ajutor. Intre psiholog si femeia deținută
trebuie sa se dezvolte o relație nondirectivă, deschisă, onestă, care să ofere posibilitatea
dezvoltării sentimentului de încr edere si a dorinței de schimbare. Cele două persoane invață
împreuna să comunice si să descopere sursele umanizării, integrității si autonomiei
individuale.
Scopul acestei psihoterapii îl reprezintă refacerea si menținerea sănătății psihice si
morale a femeilor detinute, dezvoltarea abilitaților adaptative la mediul de viată penitenciar,
redarea încrederii in propria persoana si a încrederii că reabilitarea este posibilă si că relațiile
cu persoanele dragi pot fi refăcute si păstrate, că aceste femei pot fi din nou ”mame
adevărate” la ieșirea din penitenciar.
4.2 Femeia în penitenciar
Femeile ocupă un loc important în penitenciare, iar cele mai multe au săvârșit
infracțiuni mai puțin grave. Persoanele cu slăbiciuni necesită o atenție sporită din partea
personalului, asigurându -li-se medicamente, tratament medical.
Închisorile sunt destinate în principal bărbaților și regulile și regulamentele lor sunt
definite de bărbați. Deoarece femeile sunt întotdeauna deținute în proporție mai mică peste
tot, ele ocu pă adesea o unitate adiacentă sau separată într -o închisoare de bărbați și sunt
subiectul acelorași reguli generale, care nu se adresează nevoilor sau intereselor lor specifice.
Având un spațiu pe care îl împart cu deținuții bărbați și fiind un grup minori tar, există puține
programe pentru femei și facilități recreative limitate, inclusiv puține ore în afara celulelor lor.
În multe țări în care sunt închisori doar pentru femei, există o singură unitate într -o
arie geografică foarte largă. Câteodată există d oar o închisoare pentru femei în întreaga țară și
foarte multe categorii de deținute sunt ținute împreună. Astfel, izolarea geografică, fiind foarte

56
departe de casă, înseamnă mai puține vizite și mai mult abandon. Ținând cont de faptul câ
femeile au de mul te ori copii care depind de ele, izolarea socială este o problemă mult mai
grea din punctul de vedere al acestora. Deoarece exisă atât de puține femei deținute,
programele medicale, educative și profesionale foarte rar se adresează nevoilor lor, deoarece
ele sunt destinate bărbaților deținuți. în multe țări în care sunt închisori doar pentru femei,
există o singură unitate într -o arie geografică foarte largă. Câteodată există doar o închisoare
pentru femei în întreaga țară și foarte multe categorii de dețin ute sunt ținute împreună. Astfel,
izolarea geografică, fiind foarte departe de casă, înseamnă mai puține vizite și mai mult
abandon. Ținând cont de faptul câ femeile au de multe ori copii care depind de ele, izolarea
socială este o problemă mult mai grea d in punctul de vedere al acestora. Deoarece exisă atât
de puține femei deținute, programele medicale, educative și profesionale foarte rar se
adresează nevoilor lor, deoarece ele sunt destinate bărbaților deținuți.
Este clar câ femeile în închisoare au nevo i diferite de cele ale bărbaților și este și mai
clar că în acest domeniu paritatea genului înseamnă tratament diferit. Populația feminină din
închisori crește rapid și, în unele regiuni ale lumii, mult mai rapid decât cea masculină. în țări
precum Statele Unite și Anglia, numărul femeilor din închisori crește dublu față de numărul
bărbaților. Creșterea criminalității feminine a fost în centrul a numeroase studii și, cu toate că
explicațiile fenomenului au fost variate în decursul timpului, acum este accept at faptul că
participarea largă a femeilor în diferite sfere ale vieții a avut ca rezultat noi oportunități,
inclusiv de comitere a infracțiunilor, și că un climat dur de pedepsire în multe țări și o
abordare diferită a femeilor infractoare în sistemul jus tiției penale au contribuit, de asemenea,
la aceste schimbări. ⁷⁰
Studii ale populației feminine a închisorilor din diferite țări arată câ legile dure pentru
droguri au un impact profund asupra creșterii numărului de femei în închisori, cu toate că în
aface rile cu droguri femeile dețin poziții periferice și adesea merg la închisoare din cauza
implicării rudelor sau partenerilor bărbați sau deoarece ele sunt folosite de către traficanții de
droguri drept curiere care să ia drogurile dintr -o țară și să le tran sporte în alta. adesea pentru
foarte puțini bani.
În urma studiilor făcute și a constatărilor în penitenciare, a reieșit că majoritatea
femeilor deținute au vârsta sub 30 de ani, cele mai multe sunt sărace, needucate, fără
calificare, muncitoare și neangaj ate la data arestării.

⁷⁰Ioana T.Butoi si Tudorel Butoi, curs universitar”Psihologie Judiciara” 2004 p.58

57
Infracțiunile pentru care sunt condamnate sunt infracțiuni nonviolente, contra proprietății sau
infracțiuni legate de droguri sau cele cunoscute ca „infracțiuni ale sărăciei". Atunci când este
comisă o infracțiune violentă de către ele, este cel mai adesea săvârșită împotriva cuiva
apropiat lor.
Spre deosebire de bărbați, femeile din închisori sunt adesea părinte singur, majoritatea
având copii care d epind de ele. înainte de a fi încarcerate, cele mai multe au fost abuzate
psihic sau sexual. Atunci când femeile sunt părinte singur, copiii lor sunt mai predispuși să
sfârșească în cămine de copii, comparativ cu părinții bărbați deținuți.
Crima organizată transnațională afectează toate regiunile lumii și contribuie mult la
creșterea semnificativă a numărului de femei infractoare. Ele sunt în mod esențial curiere de
droguri, numite adesea „catâri", sunt plătite foarte puțin și sunt practic abandonate când s unt
descoperite de către poliție. Atunci când sunt în închisoare, ele se confruntă cu probleme
particulare, nefiind familiarizate cu limbajul local și neînțelegând regulile oficiale și
neoficiale ale închisorii și, astfel, izolarea lingvistică și culturală adaugă poveri în plus la
dificila lor situație. Cel mai adesea, aceste femei deținute sunt la sute de kilometri depărtare
de casă și vor ispăși întreaga pedeapsă fără să primească măcar o vizită.

4.2.1 Diferențele dintre femeile și bărbații deținuți

Abordând problema dintr -un alt punct de vedere, putem spune că cea mai definitorie
caracteristică a femeilor aflate în penitenciar este chiar genul lor, care le diferențiază net de
populația penitenciară masculină majoritară. Este important de evidențiat a ceastă
caracteristică, deoarece are implicații majore asupra modului în care înțelegem nevoile acestei
categorii de persoane și modul cel mai eficient în care ne putem adresa lor. Astfel:
-legat de comportamentul lor infracțional, bărbații și femeile se im plică în mod diferit
ca participare, motivare și pericol, pentru ei înșiși și pentru alții;
-extinderea infracțiunilor comise de femei este, cu câteva excepții, mai mică decât la
bărbați;
-infracțiunile comise de femei sunt în medie mai puțin grave, mai puțin violente și mai
mult legate de furt și droguri;
-ponderea femeilor care comit infracțiuni este relativ mică – 4,8% din populația
penitenciară din România;

58
-relația dintre a fi victimă și infractor joacă un mare rol în viața femeilor. La începerea
unei cariere infracționale contribuie abuzul de acasă, sărăcia, traumele și uzul excesiv de
droguri și alcool;
-femeile reacționează la supraveghere, detenție și tratamente diferit față de bărbați. Ele
sunt mai puțin violente în cursul detenției decât bărbaț ii, comit abateri disciplinare minore;
sunt puternic influențate în a se simți responsabile și a avea grijă de copiii lor. de familia lor;
sunt mai receptive la programele socio -educative; se simt mai responsabile pentru relația cu
personalul închisorii și colegele de detenție; se implică mai mult în menținerea unui mediu
înconjurător curat, sănătos și intimizat.
Un rol major în viața femeilor private de libertate este crearea unui mediu de detenție
bazat pe securitate, demnitate și respect. Femeile au nevo ie de un mediu (tratament și
detenție) care este sigur și plin de grijă, din punct de vedere fizic și mental. Femeile infractor
apreciază atunci când au un loc sigur unde să trăiască, ținând cont de nevoia lor de ajutor și
siguranță fizică, creând premise pentru a putea face față abuzului de acasă și a asigura un
ajutor pentru victimele abuzurilor. Securitatea în penitenciar înseamnă prevenirea evadărilor
și menținerea unui mediu uman destins între deținuți și personal, care să facă improbabile
manifestăril e agresive și autoagresive.
O proporție semnificativă a femeilor din penitenciar are un nivel educațional sub
medie și puțină experiență de muncă. Multe dintre deținute sunt analfabete. Nivelul scăzut de
educație nu este un factor cauzal în sine, ci mai de grabă un indicator al mediului social în care
se regăsesc atât victimele, cât și agresorii, mediu caracterizat de marginalizare și excluziune
socială.
Pentru femeia deținută, viața în penitenciar aduce consecințe majore în viața
personală: distrugerea fami liei, degradarea fizică și morală. Deși încearcă să își motiveze actul
infracțional comis, să îl prezinte ca fiind finalul unui proces fără alternative, că oricine ar fi
fost în locul lor ar fi procedat la fel, acestea trebuind să le apere de remușcări, el e cred mai
puțin în reabilitare și consideră pedeapsa ca pe „o învățătură de minte".
Cercetând căile prin care se ajunge la infracțiune, s -au identificat o serie de probleme –
cheie în producerea și susținerea criminalității feminine. Astfel, foarte multe de ținute au
suferit abuzuri fizice care par să fie rădăcina unui comportament infracțional ulterior, a unei
dependențe și criminalități ulterioare. Cauzele violenței intrafamiliale sunt variate: sărăcie,
conflicte intraconjugale, infidelitatea soțului sau so ției, consumul de alcool sau tulburări
psihice ale soțului. Legătura dintre criminalitatea feminină și consumul de droguri este foarte
puternică. Femeile încep adesea să consume droguri la îndemnul partenerilor lor, care

59
continuă frecvent să le aprovizio neze cu droguri. Deseori, femeile eșuează în
încercările lor de a renunța la droguri. Multe dintre ele încearcă, prin prostituție, să își susțină
financiar partenerii, care sunt și ei consumatori de droguri, dar adesea au parte de violență din
partea acest ora: totuși, multe femei rămân în continuare atașate de partenerii lor, în ciuda
abuzului și neglijării. Consumul de alcool reprezintă, de asemenea, un factor important în
generarea și menținerea ciclului violenței. Cu toate acestea, femeile nu denunță vio lența până
în ultima fază, împărtășind credința că bărbatul este stăpânul casei. în aceste condiții, lipsite
de sprijin și speranță, femeile ajung să se apere prin atac și să comită omoruri în urma cărora
toată familia are de suferit, cu consecințe negativ e și pentru societate.
Unele femei mai în vârstă acționează ca un părinte, le ajută pe cele mai tinere și s -a
observat că fac acest lucru cu grijă și cu sensibilitate. în unele cazuri, acest lucru compensează
faptul de a fi despărțite de propria lor famili e. Sunt însă și situații în care pe alte femei le
revoltă rolul de părinte impus. Deținutele cu vârste peste 60 de ani, în număr relativ mic, nu
sunt cazate separat, ci, pentru a putea fi ajutate la efectuarea unor munci gospodărești de
deținute mai tinere , sunt repartizate împreună cu acestea, în funcție și de natura relațiilor
afective dintre ele, fapt ce are un impact pozitiv asupra stării lor psihice. ⁷ˡ

4.2.2 Condițiile de existență în mediul carceral al femeilor

Șocul arestării se datorează în unele cazuri lipsei de experiență a femeilor privind
închisoarea sau procesul de justiție penală, motiv pentru care primirea femeilor condamnate
este atent monitorizată și are ca scop, pe lângă furnizarea de informații asupra regimului de
detenție la care vor fi supuse, și scăderea impactului emoțional negativ pe care contactul cu
închisoarea îl are asupra psihicului. ⁷²
Pentru persoanele care se află în situația de a ispăși o pedeapsă privativă de libertate,
legăturile atât cu familia, cât și cu comunitatea sunt limitate de o serie de reguli stricte.
Penitenciarul, ca instituție cu funcție socio -educativă ce pregătește individul pentru o
reintegrare calitativă în societate, este dator să ofere maximum de facilități pentru ca acest
contact să nu se întrerupă, deoar ece deținutul este izolat, dar nu exclus din societate.

⁷ˡPetrache Zidaru, ” Drept penitenciar ”.“Tratamentul penitenciar ”.“Regimul penitenciar ”.“Practica penitenciară ”
, Editura Universul Juridic, București, 2001, p. 126
⁷²ibidem,p.128

60
Având în vedere că familia este microgrupul cel mai important și mai plin de
semnificații de care aparține un individ, este de înțeles de ce fiecare persoană păstrează un
sentiment aparte pentru aceasta, pentru unii despărțirea fiind chiar traumatizantă. Șocul
privării de li bertate este pregnant mai ales pentru populația feminină a închisorilor și cu atât
mai mult pentru acea categorie de deținute care sunt mame și care continuă să își facă griji
pentru copiii care sunt dependenți de ele.
Multe femei, când ajung prima dată în închisoare, sunt într -o stare de mare confuzie și
anxietate. Anxietatea se manifestă prin potop de lacrimi, țipete, amenințări cu sinuciderea,
comportamente autoagresive, de împotrivire la respectarea regulamentului de ordine
interioară al penitenciarului . Alteori, manifestările disperate încep după câteva zile sau se
rezumă doar la plâns, pe care nu îl pot explica, concomitent putând sâ apară diferite stări
somatice: slăbesc, au insomnie, sunt dezorientate în timp. Șocul depunerii în penitenciar este
perceput diferit de femeile deținute, mai cu seamă în situația în care preexistă dezordini
emoționale. în penitenciar, psihologii trebuie sâ identifice motivele care au condus la
dezechilibrul psihic. Alte deținute manifestă o totală nepăsare și indiferență fa ță de ceea ce se
întâmplă în penitenciar. ⁷³
De aceea, este important a înțelege psihicul deținutei, fiind necesar să se studieze
efectele negative ale izolării fizice, psihice și sociale, caracteristice privării de libertate. în
penitenciar are loc o înloc uire a simbolurilor exterioare ale persoanei cu statutul de deținută,
care standardizează modul de viață și estompează până la anulare diferențele dintre deținute.
Astfel, „demnitatea, sănătatea, munca, egalitatea, omul, protecția, iubirea etc. sunt apreci ate
prin prisma stării de deținut și ierarhizare în funcție de presiunea trebuințelor nesatisfăcute în
mediul penitenciar.
Multe dintre femei stau prost cu sănătatea din cauza abuzului de stupefiante, a
violenței domestice etc. Spre deosebire de deținuții bărbați, care par să se adapteze la
realitățile practice ale încarcerării, multe dintre femei nu -își părăsesc grijile de afară. Aceasta
este o consecință logică a rolului femeii, a faptului că ele au grijă mai mult de casă și copii.
Femeile din penitenciar sunt mai mult expuse stresului penitenciar: ruptura de familie și de
copii, mai ales dacă sunt mici, este mai acut resimțită de ele; stigmatizarea lor chiar de propria
familie, pentru infracțiunile săvârșite, este mai mare decât în cazul bărbaților; soții lor. rămași
acasă, sunt mai puțin devotați decât femeile în general, așa că fac eforturi mai mici să vină la
penitenciar și să le viziteze.
⁷³ ibidem,p129

61
Tot legat de măsurile speciale de tratament ce se adresează femeilor în general și celor
gravide sa u mamelor sunt impuse de: nevoile fiziologice speciale ale acestora (menstruația,
nașterea, lăuzia, alăptarea), impactul special al privării de libertate asupra stării psihice a
deținutei; specificitatea patologiei feminine și vulnerabilitatea lor mai mare . Medicul de
penitenciar trebuie să fie preocupat pentru respectarea cu strictețe în penitenciar a măsurilor
de igienă și tratament pentru deținute (dușuri zilnice, prosoape igienice, lenjerie intimă spălată
sau nouă, consultații medicale de specialitate, curățenie în încăperi și la locul de muncă
etc.).⁷⁴
Regimul disciplinar al femeilor: Violența este întâlnită mai rar la deținute, în schimb,
este prezentă o formă specifică de agresivitate, care se manifestă sub forme diferite, și anume:
crearea dependențe i, manipularea informațiilor, distribuirea pachetelor cu alimente,
împiedicarea unora să participe la activitățile recreative, însușirea hainelor aflate în cea mai
bună stare etc.
4.2.3 Personalul penitenciarului
Așezămintele pentru femei au un personal feminin. Aceasta nu exclude totuși ca.
pentru motive profesionale, cadrele de sex masculin, precum medicii, învățătorii, să nu își
exercite atribuțiile în secțiile rezervate femeilor. Personalului feminin i se cere să aibă aceleași
calități care se cere pe rsonalului penitenciarelor pentru bărbați.
Din cauza experiențelor trecute sau din cauza precedentelor culturale, unele deținute
preferă să fie văzute de un medic femeie sau de o asistentă medicală. Pentru a se asigura
servicii medicale cât mai eficiente, care să țină seama de împrejurările mai largi care
influențează starea de sănătate a deținutelor, personalul medical al penitenciarului urmează în
permanență o serie de precepte: respectul față de pacient, confidențialitatea, comunicări făcute
pacientului, diagnostic, tratament etc., stricta respectare a standardelor profesionale și a
codurilor etice. în acest scop, se urmărește respectarea normelor de igienă personală și
colectivă în secțiile de deținere. în locurile de muncă și în sectoarele cu risc epide miologie,
respectiv blocul alimentar, stația centrală de aprovizionare cu apă potabilă, magaziile de
alimente, sectorul agro -zootehnic.
Personalul medical trebuie să realizeze vaccinarea efectivului de deținute conform
catagrafiei, să deruleze programe de prevenire și depistare precoce vizând o serie de boli cu
incidență mare în patologia femeii: boli ale aparatului genito -urinar, cancerul uterin și mamar.
HIV/SIDA. boli cu transmitere sexuală în general. TBC.

⁷⁴ ibidem,p.130

62
O altă situație care merită tot interesul conducerii penitenciarelor este aceea a
deținutelor care au născut și după o perioadă de timp au fost despărțite de copiii lor, deoarece
condițiile de închisoare nu permit creșterea acestor copii, care ajung de obicei în instituții de
ocrotir e sau, în cele mai fericite cazuri, sunt luați de familie și crescuți fără ca mama să fie
lângă ei. în multe state europene. în penitenciarele pentru femei există centre „Mama și
copilul”, create cu scopul de a furniza cazare pentru deținutele femei împreu nă cu copiii lor cu
vârste cuprinse între 0 -18 luni. Prin astfel de măsuri se creează condițiile necesare ca mamele
să ofere toată dragostea și îngrijirea lor copiilor născuți în aceste condiții.
4.2.4 Drepturile, obligațiile și sancțiunile femeilor în pen itenciar
Persoana condamnată ajunsă în penitenciar este traumatizată din punct de vedere
psihologic. Venind în locul de detenție deja tensionată de contactul cu autoritățile judiciare, de
desfășurarea procesului, se vede dintr -o dată frustrată de ambianța profesională și familiară,
de limitarea libertății de mișcare și petrecere a timpului liber. Procesul de adaptare la
fenomenul de încarcerare coincide cu adoptarea unei atitudini de ostilitate față de lumea de
afară, față de personalul din penitenciar. Tot odată, deținutele dezvoltă atitudini de solidarizare
cu celelalte deținute din grupul lor, asigurându -și sprijin la nevoie. De fapt, deținutele se află
în permanentă interacțiune cu celelalte deținute, dezvoltând anumite comportamente, relații
care pot fi de cooperare sau de conflict.
Deținutele trăiesc într -un mediu închis, intrând în relații cu aceleași persoane și, pentru
a putea supraviețui, este necesar să se integreze într -un anumit grup. Grupul este definit ca
fiind „un ansamblu de persoane interdepe ndente, acest criteriu fiind elementul de bază al
oricărei grupe. În acest mediu închis, deținutele au anumite obligații și pot exercita anumite
drepturi, care insă nu pot fi identificate cu drepturile cetățenilor liberi. Drepturile deținutelor
se referă l a o plajă largă de domenii. Astfel, ele privesc relațiile cu personalul penitenciar,
cum ar fi dreptul la hrană, dreptul la îngrijire medicală, dreptul la asistență medicală etc., sau
privesc relațiile cu familia, dreptul la pachete de alimente, dreptul la vizită, dreptul la
corespondență. De asemenea, nu trebuie ignorate drepturile ce au legătură cu respectarea
demnității umane. Aceste drepturi se exercită din momentul în care condamnata a pășit pe ușa
penitenciarului, se mențin pe toată durata executării pedepsei privative de libertate și se sting
odată cu momentul eliberării efective, definitive. Drepturile condamnatelor pe timpul
executării pedepsei sunt acordate prin lege. iar. pe de altă parte, ele sunt garantate, în
exercitarea lor, prin faptul că per sonalul din penitenciare este obligat să le respecte și să le
asigure exercitarea. Persoanele private de libertate pot beneficia de vizita intimă.

63
De asemenea, au dreptul de a primi vizite, pachete de alimente etc. Alte drepturi sunt
dreptul la petiționar e, la corespondență etc. Condamnatele pot purta haine civile și sunt
obligate să mențină igiena la locul de executare. Ele au obligația să participe la activitățile
educative, religioase, de instrucție școlară etc.
În cazul în care condamnatele nu respectă obligațiile din penitenciar, pot fi sancționate
cu măsurile disciplinare prevăzute de lege a 254/2013. ⁷⁵
Munca în penitenciar este strâns legată de pregătirea deținutelor pentru viața în cadrul
comunității , munca prestată de persoanele condamnate este în general remunerată în raport de
natura activității, calitatea produselor executate și randamentul obținut. Munca este
importantă, deo arece deținutele pot obține reducerea perioadei de executare a pedepsei. Ea se
poate presta în unități sau ateliere de lucru proprii ori în anumite societăți din afara
penitenciarului. Prin desfășurarea muncii se pot atinge următoarele scopuri:
– educativ -preventiv, care are în vedere obișnuirea condamnaților cu munca
organizată, pentru a deveni o necesitate organică;
-discipli nar și de antrenament fizic și psihic, pentru recuperarea socială a
condamnatului;
-economic -social, în sensul că penitenciarul recuperează o parte din cheltuielile
efectuate de către stat cu deținerea. întreținerea și reeducarea condamnaților, iar. pe de altă
parte, aceștia dobândesc o calificare într -o meserie. ⁷⁶

⁷⁵Legea 254/2013
⁷⁶ ibidem,p.131 -132

64
Capitolul 5
Sistemul de s upraveghere a persoanelor eliberate din detenție

5.1 Dispoziții generale
Procesul de reintegrare socială începe în instituția penitenciară din ultimele 6 luni de
detenție și continuă până în prima zi a eliberării, iar în cazul eliberării condiționate înainte de
termen urmează și după liberare.
Pregătire pentru eliberare a deținuților are ca scop sprijinirea acestora în vederea unei
cât mai bune reintegrării sociale și profesionale, ajutându -le în rezolvarea problemelor legate
de situația lor socială sau viața personală. Pregătirea pentru eliberarea trebuie să desemneze
forme multiple de asistență psiho -social ă care să vizeze sprijinirea deținuților să trăiască și să
se regăsească în comunitate.
Responsabili pentru realizarea procesului de pregătire pentru eliberare a deținuților
sunt următorii specialiști:
a) asistentul social/educatorul (din cadrul institu țiilor penitenciare);
b) consilierul de probațiune (din cadrul organului de probațiune).
Conlucrarea Oficiului Central de Probațiune și a birourilor de probațiune cu
Departamentului Instituțiilor Penitenciare și instituțiilor acestuia, este direcționată s pre
planificarea și exercitarea metodelor comune de reintegrare socială al persoanelor ce se
eliberează din detenție, cât și a schimbului de informații în acest sens.
În domeniul reabilitării psihosociale cu deținuții consilierul de probațiune are
următoa rele atribuții:
a) pregătirea pentru liberare și oferirea unui suport informațional pentru supravegherea
post-liberatorie;
b) desfășurarea discuțiilor individuale cu deținutul și consemnarea datelor pentru
lucrul individual educativ;
c) înaintarea propu nerilor pentru frecventarea unei programe sau unui curs de
calificare profesională;
d) aplicarea unor programe de educație civică, etică și morală, de educație igienico –
sanitară;
e) restabilirea legăturilor sociale a deținuților cu rudele apropiate ale acestuia;

65
f) realizarea măsurilor de consiliere individuale, ce determină schimbarea gândirii și
comportamentului deținutului și vor dezvolta o personalitate prosocială.
În domeniul reabilitării psihosociale cu deținuții consilierul de probațiune este ob ligat:
a) să efectueze vizite regulate în penitenciare pentru asigurarea reintegrării sociale a
persoanelor ce se eliberează din detenție;
b) să evalueze factorii statici, dinamici și personali pentru determinarea riscului de
recidivă și a pericolului social;
c) să colaboreze cu personalul specializat în asistență și consiliere din cadrul
administrației penitenciarelor, în stabilirea unui plan de măsuri privind pregătirea pentru
eliberare (în derularea unor programe privind activitățile lucrative, soci o-educative, de
instruire profesională pentru persoanele ce se eliberează din detenție, etc.);
d) să colaboreze cu organizațiile guvernamentale și neguvernamentale în vederea
asigurării reintegrării sociale a persoanelor eliberate din detenție;
e) să id entifice necesitățile de susținere psihologică;
f) să identifice exigențele de promovare a tinerilor pentru a face studii și/sau
recalificare profesională;
g) să stabilească necesitățile de acordare a asistenței medicale;
h) să asigure confidențialitate a datelor cu caracter personal, protecția și asistența
socială în vederea reintegrării în societate.
În domeniul activității de pregătire a deținuților pentru liberare consilierul de probațiune este
obligat:
a) să efectueze vizite lunare în penitenciarele dislocate în unitățile administrativ –
teritoriale, pentru a se informa despre persoanele care se eliberează din detenție;
b) să întocmească Ancheta privind reintegrarea socială a persoanei eliberate din
penitenciar în vederea transmiterii și informării ob ligatorii a birourilor teritoriale în a cărui
rază teritorială va domicilia condamnatul după eliberare ( Anexă nr.1 );
c) să participe la ședințele Comisiei penitenciare, evaluând șansele de reintegrare în
societate;
d) să identifice necesitățile condamnat ului privind stabilirea domiciliului după
eliberare, stabilirea relațiilor cu familia și rudele apropiate;
e) să determine cerințele de angajare în câmpul muncii.
Pregătirea pentru liberare, face parte din procesul de reabilitare al deținuților și are
drept scop sprijinirea acestora în vederea unei cât mai bune reintegrări sociale. Deținutul

66
trebuie să fi tratat ca individ, ca individualitate, cu dreptul de a fi ascultat, de a fi acceptat, de
a discuta confidențial, de a fi înțeles, de a fi ajutat. Etapa de pregătire pentru liberare a
deținuților este parte a unui complex de intervenții educative și sociale ce se realizează în
urma planificării executării pedepsei de comun acord cu asistentul social/educatorul (din
instituțiile penitenciare) și consilierul de probațiune (din cadrul organului de probațiune).
Consilierul de probațiune va efectua:
a) evaluarea psihologică a deținutului;
b) evaluarea nevoilor sociale, de educație, școlare, profesionale, evaluarea criminologică,
etc. ( evaluarea se realizează prin colectarea de informații ce se obțin de la deținut , rude,
vecini, loc de muncă, loc de studii, administrația publică locală, etc.);
c) menținerea legăturii cu comunitatea;
d) realizarea medierii între deținut și familie;
e) desfășurarea programelor educative ( Anexă nr.2 ).⁷⁷
5.1.1 . Metodologia de intervenție a consilierului de probațiune în reintegrarea socială a
deținuților:
I. Metode de lucru cu deținuții, folosite de consilierul de probațiune la nivel individual:
1) Interviul – intervievarea calitativă , centrată pe problemă, narativă, biografică. Prin
intervievarea calitativă se ascultă oamenii așa cum își descriu felul cum înțeleg lumea,
universul în care trăiesc și acționează;
2) Consilierea – centrată pe rezolvarea de proble me și consiliere centrată pe persoana;
3) Interviul motivațional – are ca scop identificarea și dezvoltarea motivației pentru
schimbare. Interviul motivațional este mai mult o tehnica a consilierii sau o cale de a fi cu
deținutul. Este o cale de a debloca deținutul și de a începe procesul de schimbare;
4) Anchetarea – are ca scop stabilirea statutului și contextului social în care deținutul trăiește,
pregătirea psihologică a deținutului pentru liberare.
II. Metode de lucru cu deținuții folosite de asistentul social/educatorul și consilierul de
probațiune, la nivelul grupului:
1) Brainstormingul – este o tehnică folosită în principal pentru a aduna informații de la
participanți și pentru a concentra atenția grupului asupra unei probleme anume.
Brainstormingul este o tehnică ideală de introducere a unei teme.

⁷⁷Regulament privind activitatea consilierilor de probațiune la pregătirea pentru liberare și reintegrare socială a
deținuților , Aprobat prin Ordinul OCP, nr. 159 din 10.12.2013

67
2) Jocul de rol – este o tehnică adecvată programelor de restructurare comportamentală. Este
un teatru scurt jucat de participanți. Scopul acestei metode este de a transpune în viața
circumstanțe sau evenimente care nu sunt familiare participanților. Jocul de rol poate f acilita
înțelegerea unei situații și încurajarea empatiei îndreptate spre cei care sunt implicați în joc.
3) Prezentarea unor filme, imagini video, înregistrări audio – aceste sunt instrumente
puternice pentru educația juridica și cetățenească și foarte populare în rândul tinerilor.
Discuțiile după vizionarea unui film pot constitui un început bun pentru activități viitoare.

5.1.2 Etapele de pregătire pentru liberare
În cazul eliberării condiționate înainte de termen, în scopul pregătirii pentru eliberare,
cu cel puțin 6 luni înainte de expirarea termenului de executare a pedepsei închisorii,
condamnatele care își execută pedeapsa în regim comun și care nu au sancțiuni disciplinare
nestinse sânt transferați în regim de resocializare.
Ancheta privi nd reintegrarea socială a persoanei liberate din penitenciar va fi
completată cu strictețe și corectitudine pentru o evaluare finală corectă. Ancheta privind
reintegrarea socială a persoanei eliberate din penitenciar în 3 zile lucrătoare, după întocmire,
se va transmite la biroul de probațiune în a cărei rază teritorială urmează să domicilieze
deținutul după liberare, și respectiv, unde va fi luat la evidență. Ancheta privind reintegrarea
socială a persoanei eliberate din penitenciar, obligatoriu, va fi ana lizată de către consilierul de
probațiune responsabil, care urmează să întreprindă acțiuni în dependență de necesitățile
deținutului la eliberare și pentru verificarea datelor cuprinse în anchetă.
Consilierul de probațiune va verifica veridicitatea informației privind adresa
domiciliului indicat în anchetă și atitudinea familiei față de condamnat la întoarcere. În cazul
în care datele comunicate și înregistrate în anchetă se vor constata că nu sunt veridice,
consilierul de probațiune va întocmi un ra port prin care va informa instituția penitenciară
vizavi de datele incorecte comunicate de deținut.
Ancheta privind reintegrarea socială a persoanei eliberate din penitenciar parvenită în
Biroul de probațiune și rapoartele întocmite în urma acț iunilor întreprinse până la luarea în
evidență a condamnatului se anexează la dosarul personal al acestuia deschis în baza liberării
condiționate înainte de termen din penitenciar.
Vizita lunară a consilierilor de probațiune se efectuează pentru informarea deținutului
despre activitatea desfășurată de birourile de probațiune și facilitarea suportului acordat după
eliberare prin posibilitatea încheierii Contractului de acordare a asistenței psihosociale

68
persoanelor liberate din locurile de detenție în confor mitate cu Ordinul MJ . După
necesitate, la solicitarea din partea deținutului, consilierul de probațiune va oferă consultații
individuale.
Cu trei luni înainte de punerea în libertate a condamnaților se vor desfășura activități
de asistență și consiliere, c onform particularităților socio -psiho -comportamentale identificate.
Înainte de punerea în libertate, consilierul de probațiune va informa condamnații din
penitenciare cu privire la posibilitatea de a contacta organul de probațiune și de a fi incluși,
după punerea în libertate, în programe de consiliere vocațională (alcătuire CV, listă cu oferte
de muncă etc.), în vederea ocupării unui loc de muncă sau continuării studiilor. ⁷⁸

5.1.3 Includerea deținutului în programul de pregătire pentru liberare
I. Obiective :
1. Derularea unor programe care să corespundă nevoilor deținuților: de consolidare a
abilităților sociale și a autocontrolului și de reorientare comportamentală;
2. Păstrarea și consilierea legăturii cu familia (acolo unde există);
3. Menținerea legăturii cu comunitatea;
4. Oferir ea de informații despre instituțiile ce pot asigura asistență și suport după
liberare.
II. Activități :
1) Programe de consolidare a abilităților sociale:
a) de comunicare verbală și non -verbală;
b) susținerea unui interviu și căutarea unui loc de muncă;
c) rezolvarea conflictelor;
d) interacțiune comunitară.
Principalele tehnici de lucru, utilizate în cadrul acestor programe, sunt: jocul de rol,
psihoterapie, consiliere, etc.
2) Programe de consolidare a autocontrolului pot fi realizate împreună cu psihologul
penitenciarului și au drept scop dezvoltarea capacității de autocontrol în situații limită.

⁷⁸Ibidem

69
5.2 Supravegherea propriu -zisă
Supravegherea persoanelor care au primit pedepse neprivative de libertate este o
componentă a activității serviciilor de reintegrare socială și supraveghere.
Activitatea de supraveghere își găsește aplicabilitate în cazurile în care instanța de
judecată pronunță o sentință cu supunere la probaț iune, cum ar fi: condamnarea cu suspendarea
condiționată a executării pedepsei; liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen;
liberarea de răspunderea penală și pedeapsa penală a minorilor; munca neremunerată în folosul
comunității etc
Prin sentinț a de supunere la probațiune, condamnatei i se impun unele condiții
obligatorii, care constituie obiectul activităților de supraveghere ale serviciilor de probațiune .
Aceste condiții pot varia de la maximă generalitate (prezentarea la întâlnirile cu
persona lul de probațiune, anunțarea schimbării domiciliului, precum și a oricărei deplasări ce
depășește o anumită durată, comunicarea și justificarea schimbării locului de muncă etc.),
până la condiții speciale, în funcție de specificul psihosocial al delicventu lui, identificat prin
raportul de evaluare (participarea la grupuri de terapie sau de instruire, supunerea la unele
măsuri de control, tratament sau îngrijire medicală, tratament de dezalcoolizare sau
dezintoxicare, nefrecventarea anumitor locuri etc.).
Termenul de supraveghere nu trebuie interpretat în sens strict, supravegherea
reprezentând un complex de activități care se află într -o strânsă interdependență.
Supravegherea propriu -zisă este precedată de o activitate cunoscută în literatura de
specialita te ca luarea în sarcină a infractorului supus la probațiune.
Activitatea de luare în sarcină presupune realizarea într -un termen cât mai scurt cu putință, de
regulă între 5 și 10 zile, a unei prime întrevederi între infractor și lucrătorul de probațiune
desemnat cu supravegherea sa, al cărei scop principal este de a informa și explica
infractorului, atât verbal, cât și în scris, în limba pe care o înțelege, condițiile impuse de
instanța de judecată în sarcina lui, consecințele unui comportament inacceptabil , inclusiv
posibilitatea revocării libertății supravegheate și executarea pedepsei în penitenciar. De
asemenea, este adusă la cunoștința infractorului dreptul acestuia de a adresa plângere cu
privire la modul de efectuare a supravegherii, precum și posibil itatea încheierii probațiunii
înainte de termenul stabilit de instanța de judecată dacă se consideră că au fost făcute progrese
serioase, atât în respectarea condițiilor impuse, cât și în direcția reintegrării sociale a acestuia.

70
Activitatea de luare în sarcină mai presupune solicitarea și obținerea unui nou
consimțământ al infractorului cu privire la supunerea la probațiune.
De asemenea, premergătoare supravegherii este întocmirea unui plan individual de
supraveghere în care se stabilesc, pe lângă elemen tele generale (condițiile impuse, durata
supravegherii etc.), și elemente speciale, precum: nevoile sau problemele reale ale
infractorului, natura și frecvența întâlnirilor, colaborarea cu alte persoane sau instituții etc. De
asemenea, ar fi bine ca planul de supraveghere să fie întocmit, pe cât e posibil, de comun
acord cu infractorul. Mai mult, planul de supraveghere trebuie să aibă un caracter flexibil,
care să permită actualizarea acestuia la diferite intervale de timp pentru a -l adapta atât la
progrese le sau insuccesele înregistrate de infractor, cât și la evoluția nevoilor sau problemelor
acestuia.
Supravegherea propriu -zisă se realizează printr -o serie de activități, pornind de la
observarea până la contactul direct cu infractorul. De asemenea, aceast a se poate realiza atât
prin prezentarea infractorului la sediul serviciului de probațiune sau în alte locuri stabilite, cât
și prin efectuarea de controale inopinate la domiciliu, la locul de muncă sau chiar în locurile și
mediile frecventate anterior de către infractor, în care prezența acestuia a fost interzisă prin
condițiile stabilite de instanță. Activitatea de supraveghere se poate realiza și printr -o strânsă
colaborare cu organele de poliție, organizații neguvernamentale sau cu voluntari. ⁷⁹
Obiectiv ele supravegherii infractoarelor eliberați condiționat, în cadrul comunității,
sunt analoage cu cele specifice infractorilor aflați sub un ordin de probațiune. Aceste
obiective sunt:
-protejarea publicului;
– prevenirea recidivei;
-reintegrarea cu succes î n comunitate .
Asigurarea unei supravegheri eficiente necesită un standard profesional ridicat atât din
partea serviciilor de probațiune, cât și din partea personalului de probațiune, care, în general,
să determine stabilirea unei relații profesionale, în c are infractoarea să fie sfătuită, ajutată și
sprijinită pentru:

⁷⁹”Managementul serviciilor de reintegrare socială și supraveghere ”, Anul I, nr. 4/2002, București, 2002,
Ministerul Justiției, România ,p.14

71
– asigurarea cooperării și conformării ei la condițiile acestea;
– asumarea de către ea a responsabilității pentru delictul comis și determinarea ei de a
coopera în vederea evitării comiterii de delicte în viitor;
– susținerea ei în rezolvarea dificultăților personale legate de delict și de a câștiga noi
abilități;
– motivarea și ajutarea infractoarei să se schimbe în bine și să devină un membru
responsabil și pașnic al comunității;
– evaluarea riscului său de a recidiva și/sau să prezinte un pericol pentru public și a
reacționa în mod adecvat la acest risc. ⁸⁰
Programele de supraveghere trebuie adaptate cu grijă la circumstanțele fiecărei
infractoare , de exemplu, pentru a face față dificultăților de angajare sau dezavantajelor rasiale.
Munca serviciilor de probațiune trebuie să fie liberă de orice discriminare bazată pe rasă, sex,
religie, handicap, orientare sexuală sau orice altă bază improprie .
Toate serviciile de probațiune trebuie să evalueze o politică de șanse egale, efectiv
implementată, monitorizată și revizuită.

5.3 Asistență și consilie re
O altă categorie de activități, ce țin de esența probațiunii, se referă la asistență și
consiliere prin care se realizează în mediul liber, în general, cea de a doua funcție a pedepsei,
și anume cea de reeducare în vederea reintegrării sociale a infract oarelor, astfel fiind garantat
gradul de siguranță socială și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.
Aceste activități vizează în primul rând ajutorarea infractoarelor supuse la probațiune
pentru a face față obligațiilor impuse de instanță, precum și pe ntru modificarea
comportamentului acestora în vederea conformării la normele generale considerate ca fiind
valabile de către societate.
Activitatea de asistență și consiliere are un caracter deosebit de complex, ea
presupunând evaluarea, ca proces de aprec iere formală și analiză primară a problemelor și
nevoilor delicventului, precum și a riscului pe care -1 reprezintă pentru societate, urmată apoi
de diagnosticare, pe baza căreia sunt apoi stabilite strategiile de acțiune și formele concrete de
acțiune.
În acest scop se aplică diferite tehnici, cum ar fi: acțiuni care pun accentul pe o
abordare mult mai comunitară (munca de grup) a unui ansamblu de cazuri de aceeași factură.

⁸⁰Ibidem,p.16

72
Sunt inițiate și alte acțiuni specifice, în funcție de delicvent: mu nca pe baze
contractuale, programe specializate pentru combaterea abuzurilor de alcool și/sau droguri etc.
Activitatea de asistență și consiliere poate avea ca obiect nu numai infractorii, ci și
celălalt pol al infracțiunii, respectiv, victimele infracțiun ilor.
În ultima perioadă se manifestă la nivel mondial o preocupare crescândă pentru
protecția victimelor infracțiunilor, martorilor, minorilor aflați în dificultate și nu numai.
Astfel, spre exemplu, nu de puține ori realitatea a demonstrat puternice trau me, nu
numai fizice, ci și psihice, la care pot fi supuse, uneori, victimele infracțiunilor. În acest sens,
au fost elaborate și dezvoltate o serie de programe ce au ca principal obiectiv reintegrarea
socială a acestora. Ar fi nedrept să acordăm sprijin nu mai celor care au pricinuit rău, fără a ne
preocupa și de cei care au suferit rău.
De exemplu, Serviciile de Probațiune din Anglia și Țara Galilor consacră mai mult de
10% din activitatea lor pentru a ajuta instanțelor în aprecierea nevoilor copiilor ai că ror părinți
divorțează sau se separă, ori atunci când familia e implicată într -un conflict de drept privat. ⁸¹

5.4 Importan ța familiei în reabilitarea și reinserția socială a femeilor
deținute

Familia reprezintă „o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai mulți
indivizi, uniți prin legături de căsătorie si/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin latura
biologică si/sau cea psihosocială” ⁸²
Familiile deținutelor le susțin atât cât pot, acest suport emoțional le dă speranță în
viitorul pentru unele apropiat, pentru altele mai îndepărtat.
Deținutele care nu au susținere din partea părinților, fraților, copiilor percep negativ
familia. Deținutele vorbesc direct despre faptul că familiile s -au dezis de ele și că ele nu
mențin relațiile cu n imeni dintre membrii familiei. La întrebarea despre felul în care își percep
familia nu urmează răspunsuri desfășurate. Deseori, deținutele se rezumă la un simplu „Nu
știu”.
Juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obli gații
care-și au originea în acte juridice precum căsătoria, înfierea, rudenia sau în raporturi
asimilate relațiilor de familie.

⁸¹Ibidem,p.17
⁸² Mitrofan, C. Ciupercă, 1998, p.17

73
Din punct de vedere sociologic, familia desemnează grupul social fundamental, care
asigură menținerea continuității biologice a societății prin procreare, îngrijirea și educarea
copiilor, precum și menținerea continuității culturale prin trasmiterea către descendenți a
limbii,obiceiurilor, modurilor de conduită.
Famili a îndeplinește funcții fundamentale în raporturile cu individul și cu societatea.În
orice societate, familia reprezintă factorul primordial socializării și integrării sociale a
indivizilor, cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute trebuințe le membrilor săi.
Scopul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate este prevenirea săvârșirii de
noi infracțiuni, prin represiune sau constrângere, pe de o parte, convingere și sprijin pentru
reintegrarea socială pe de altă parte.
Perioadă la fel de dificilă ca și izolarea de societate , readaptarea nu poate fi realizată
cu succes fără susținere și încurajare din parte familiei, prietenilor și a autorităților locale.
Pentru că reinserția să fie efectivă și eficientă., eforturilor depuse de ambele părți., persoana
care va fi în libertate și societatea, trebuie să fie, pe cât de posibil, egale și simultane.
La eliberarea din penitenciar femeia deținută trece din nou printr -o perioadă de
readaptare, perioadă dificil de parcurs fără susținere și în curajare dn partea familiei.
Există posibilitatea ca în timpul detenției, deținuta să -și fi făcut sau refăcut sistemul de
valori, fapt ce ar putea fi determinant pentru comportamenul ulterior eliberării.Modalitatea în
care s -a operat în sistemul de evalu ări al persoanei poate fi diferită în sens pozitiv(persoana
conștientizează pericolul încălcării legii, consecințele penale și morale ale acestui fapt) în sens
negativ( în mediul penitenciar, sub influența celor din jur, persoana ajunge să creze că nu est e
vinovată pentru fapta comisă, este vinovată că a fost prinsă și în consecință, trebuie să
specializeze pentru a evita acest lucru în viitor).Există posibilitatea ca la eliberarea persoanei
condamnate, indiferent de efectele detenției asupra sistemului să u de valori, aceasta să se
considere absolvită de orice vină prin executarea pedepsei și în consecință, să apară frustrări
conflictuale atunci când se confruntă de situația de a fi respinsă din cauza cazierului.
În această situație familia trebuie să îndeplinească un rol de suport, pentru ca
femeia să poată depăși această fază să -și înțeleagă noul statut și noile roluri pe care le are de
îndeplinit. Executarea pedepsei nu coincide cu absolvirea de orice vină în față societății.
Persoana care a execut at o pedeapsă privativă de libertate, este vinovată nu numai pentru fapta
comisă ci și pentru săvârșirea ei în închisoare.Aceasta eticheta cu care societatea îl
cataloghează pe fostul deținut nedându -i nici o șansă de a se reintegra.În mod cu totul
paradox al societatea are o reacție puternică în sens negativ, de respingere față de fostul
deținut, chiar dacă fapta în sine nu reprezintă un pericol social ridicat.Se obsevă că aceasta

74
este pus în situația de a plăti pentru a doua oară pentru fapta sa, situație pe care o poate
considera inacceptabilă.
Fosta persoană condamnată trebuie să facă eforturi mari a recâștiga încredrea
societății, pentru a schimba reprezentarea pe care o au ceilalți despre ea. Aceste eforturi pot fi
făcute cu mare greutate de persoana care nu conștientizează poziția în care se afla în
momentul eliberării și care nu are un suport adevcat din partea familiei și a celor apropiați.
Reîncadrarea fostelor femei deținute în mediul social și familiar se face deseori doar
formal, fără ca acest proces extrem de complex să fie urmărit și sprijinit suficient.Este
necesar să menționăm că nu doar femeia trebuie să facă eforturi deosebite în adaptarea și
reintegrarea sa socială, ci și grupul în care ea revine și de aceea este foarte important că
pregătirea preeliberatorie să fie făcută nu doar cu femeia deținută, ci și cu familia
acesteia.Astfel, este necesar ca această pregătire profesională, de preferință psihologi, asistenți
sociali și sociologi.De asemenea, este necesar ca familiile să știe care sunt instituțiile și
organizațiile guvern amentale și nonguvernamentale de la care pot să ceară sprijin atunci când
au nevoie.
Autoritățile locale,precum primăriile prin Serviciul Social, poliția, agențiile de
formare și ocuapre profesională și inspectoratele școlare județene, prin implicarea l or, pot să
contribuie și să ofere resurse în vederea sprijinirii persoanei liberate din penitenciar, precum și
familiei acesteia.Un mare sprijin poate oferi comunitatea religioasă din cadrul căreia fac parte
persoana liberată și familia acesteia.
Rolul hot ărâtor pe care familia trebuie să îl îndeplinească și pentru care ar trebui să fie
pregătită anterior liberării, vizează două dimensiuni:
 Dimensiunea afectivă încurajează și susție afectiv persoană, îi arată înțelegere,
aprobare sau dezaprobare după caz în eforturile și încercările sale adaptive;
 Dimensiunea instrumentală familia îi oferă ajutor material persoanei liberate și
anume locuința găsirea unui loc de muncă, informații în legătură cu posibilitățile pe
care le are.
Familia îndeplinește și rolul d e verigă de legătură între persoana eliberată și societate,
mediind reluarea legăturilor cu mediul social mai larg.O bună acceptare din partea familiei
are ca efect și o acceptare de sine, cu adoptarea unor comportamente adecvate și bine primite
social.
Este important ca femeia liberă să conștientizeze că toate trăsăturile relațiilor cu
ceilalți acceptare, respect, încredere trebuie recâștigate și pentru aceasta trebuie să depună

75
anumite eforturi.De asemenea este necesar ca familia să răspundă adecvat la î ncercările de
reinserție socială și să conștientizeze impactul pe are îl poate avea reacția sa în modelare,
determinarea comportamentului ulterior al persoanei.Trebuie, de asemenea să găsească și a
ceea cale de mijloc(nici acceptare condiționată, nici resp ingere totală), care să îi furnizeze
persoanei implicate încrederea și curajul de a suporta schimbările prin care va trebui să
treacă, până la resocializarea și reintegrarea sa completă în sistemul relațiilor sociale
Pentru a avea loc reechilibrarea și r einserția socială a fostei persoane deținute,
trebuie depuse eforturi de ambele părți(individ,societate), aceste eforturi trebuind să fie
simultane și egale.Atunci când eforturile sau disponibilitatea există de o singură parte, când
intensitatea încercări lor este disporționată față de cea a răspunsului obținut, acest proces
amplu și complex eșuează și de aceea, este important ca fiecare element a relației să
conștientizeze atât cât scopurile cât și mijloacele prin care pot fi atinse.

76
Capitolul 6

Partea practică

6.1 Studiu de caz

Date personale :
Nume, prenume: V.V
Vârsta: 68 ani
Domiciliu stabil : Județul Maramureș
Naționalitatea: Româna
Sex: feminin
Nivel de școlarizare :8 clase
Stare civilă : divorțată
Mediul de origine: rural
Vârsta comiterii delictului: 44 de ani
Pedeapsa : condamnată definitiv la 17 ani de închisoare, din care a executat cea mai
mare parte.
Fapta comisă: omor
În vârstă de 68 de ani acum, V. V est e, probabil, una dintre femeile din România care
poate spune fără să exagereze că a avut o viață de coșmar, demnă de un scenariu de film de
groază. În 1994, atunci când era în floarea vârstei, la 44 de ani, a fost chemată la Poliție să dea
osimplădeclarați e.S-amaiîntorsdupăzece ani.
Anchetatorii care investigau atunci o crimă, petrecută în Comarnic, au considerat că
Viorica este principalul suspect și au dispus arestarea ei. Ulterior, femeia a fost și condamnată
definitiv la 17 ani de închisoare, d in care a executat cea mai mare parte.
Cu doar câteva luni înainte să fie eliberată din penitenciar, principalul vinovat de
crimă î și recunoaște fapta, iar V. este lăsată în libertate. Prea târziu pentru femeia care a
suportat atât amar de vreme umilințe și greutăți deși nu era vinovată cu nimic. După ce a fost
eliberată, prahoveanca mai primește o lovitură.

77
Statul român nu -i acordă nicio despăgubire pentru faptul că a ținut -o încarcerată
degeaba zece ani. Femeia mai are o singură dorință acum. Să aibă o bătrânețe liniștită, dacă
tinerețea i -a fost zdruncinată de oameni care nu au știut să -și facă meseria. Liniștea nu și -o va
găsi, spune femeia până ce nu va reuși să -l privească direct în ochi pe procurorul care a trimis –
o nevinovată în spatele gratiilor.
Crima a avut loc în anul 1994, iar vict ima a fost soacra lui V.V , o femeie de aproape
70 de ani la acea dată. Bătrâna locuia singură, la o distanță de câteva case de fiul și de nora ei.
Nu era în relații bune cu aceștia, așa că întâlnirile erau cât se paot e de rare. La un moment dat,
vecinii constată că bătrâna, o femeie foarte activă și prezentă pe străzile din localitate, a
dispărut brusc. A fost căutată acasă, dar nici urmă de ea.
Speriate, rudele au venit la Comarnic și au alertat autoritățile, dar au î nceput căutările
și pe cont propriu. Dacă nu au găsit niciun indiciu în casă, una dintre nepoate a mers în spatele
casei unde a verificat terenul să vadă dacă nu cumva cineva săpase recent o groapă. Instinctul
a fost bun. Cadavrul bătrânei a fost găsit îng ropat în grădină. A urmat apoi ancheta firească în
astfel de cazuri, iar printre sus pecți s -a aflat și V.V , nora victimei. Vecinii știau că cele două
femei nu se înțelegeau, iar polițiștii au ales să meargă pe această pistă.
“M-au chemat la poartă și mi -a zis să merg la Poliție să dau o declarație cu datele pe
care le știam eu despre bătrână. Când am plecat, nu știam unde mă duc, … I -am spus copilului,
care atunci avea doar șapte ani, să stea cuminte că mama se întoarce repede acasă. Eram
convinsă de asta . De unde… M -am întors după zece ani”, își amintește de parc ă ar fi fost ieri,
V.V.
Femeia a fost arestată preventiv, încarcerată la Centrul d e detenție , unde a și rămas
până la finalul procesului. V. spune că totul a fost un coșmar și că a rezistat în spatele gratiilor
doar cu ajutorul medicamentelor. Mai mult, acum după ce totul a trecut, V. are curajul să
spună că tot ceea ce a scris în declarația dată la Poliție i -a fost dictat de procuror și că ea nu a
recunoscut niciodată crima. Mai mult, femeia susține că nu s -a făcut reconstituirea faptei, deși
ea ar fi solicitat acest lucru. În plus, arma crimei, o mașină de tocat carne, a fost găsită mult
mai târziu, ascunsă în clo setul din curte, după ce V. a fost incriminată.
“Procurorul dicta și eu scriam. Nu -mi doream decât să scap mai repede și să mă întorc
acasă. Nu am recuno scut nicio crimă”, spune V .

78
A recunoscut însă că nu se afla în relații bune cu soacra ei, că certuri și altercați au mai
fost, fapt ce i-a determinat pe anchetatori să considere că se află în fața criminalului care nu a
vrut altceva decât să se răzbune pe bătrâna c are îi făcea zile negre. V. , femeie simplă, spune
că nu și -a dat seama că fiecare cuvânt rostit de ea va fi folosit în anch etă, iar faptul că a fost
sinceră, recunoscând că nu o plăcea pe soacra ei, a dus la condamnarea ei definitivă. A primit
o pedeapsă de 17 ani de închisoare și a fost încarcerată la Penitenciarul de Femei de la
Târgșor. La puțin timp d upă această lovitură, V. primește o alta. Soțul ei alege să -și refacă
viața, divorțează și se mută cu o altă femeie cu care trăiește și în prezent.
“Copiii mei au făcut foamea. Fetița mea cea mică a luat -o o rudă . A fost chin să stau
în închisoare și să știu că lor nu le este bine. Nu era zi în care să nu plâng. Nu mi s -au mai
uscat ochii de atunci”, spune V .
La un moment dat, V. primește o altă veste. Unul dintre băieții săi, F. C. V este arestat
și el sub acuzația d e furt. Din închisoare,F. C face un auto – denunț în care rec unoaște că el
este cel care o omorâse pe bunica sa, A. V , dar scrisoarea trimisă de băiat autorităților nu este
luată în considerare de prima dată. După ani de zile de la denunț, o echipă de p rocurori de la
Parchet decide să se uit e mai atent asupra cazulu i V. Are loc o confruntare între mama și fiu,
un nou proces, care se judecă de data aceasta la Tribunal, iar V. este lăsată în libertate.
În septembrie 2007, la 13 an i de la comiterea faptei, F. C. V, fiul V.V este condamnat
la 15 ani pentru omor. Mama sa , care executase nevinovată zece ani din pedeaspă, ieșise deja
de trei ani din închisoare și încerca să -și refacă viața.
Ajunsă acasă dup zece ani de regim de detenție, V. V a făcut tot posibilul să -și refacă
viața. Avea 54 de ani, o poveste urâtă în spate , soțul divorțase de ea, dat trebuia să
supraviețuiască. A decis să plece din țară și a ales Spania. Rămâne aici aproape doi ani, dar,
ghinionul care a urmărit -o în tot acest timp nu s -a oprit la graniță.
“Îmi era bine în Spania. Aveam unde să stau, unde s ă lucre z, aveam un salariu, eram
cuminte, mă înțelegeam bine cu cei pentru care lucram doar că s -a întâmplat să fiu atacată de
hoți în casă. A fost noaptea, hoții au intrat pe geam și m -am speriat foarte tare. Le -am spus
șefilor mei să mă ajute să mă întor c în țară pentru că nu vroiam să mor prin străinătate”,
povestește V .
Acasă, femeia a luat -o de la capăt. Cu banii pe care îi câștigase în Spania și -a angajat
un avocat și a dat statul în judecată pentru a obține daune morale. Din păcate lucrurile nu au

79
fost favorabile pentru V. nici de data aceasta. În primă instanță, Tribunalul îi acordă femeii o
pensie de 900 de lei pe lună, o sumă mică, în comparație cu chinurile prin care trecuse, dar era
un venit. Doar că, în urma rec ursului, Curtea de Apel anulează și acest minim efort pe care
statul ar fi putu să -l facă pentru a o ajuta pe V . Femeia rămâne cu suma de 1.000 de euro
daune morale, bani pe care nici în ziua de astăzi nu i -a văzut.
Aceasta încearcă acum, tot în instanță, ca statul român să accepte faptul să-i adauge la
vechimea din muncă cei zece ani pe care ea i -a petrecut în spatele gratiilor.
“Eu am acum 400 de lei pensie. Ce pot să fac cu ei? Înainte de această nenorocire eu
aveam un serviciu. Eram cameris tă la hotelul M . Dacă nu ajungeam nevinovată l a închisoare,
acum aveam și eu o pensie normal din care puteam să trăiesc. Eu am muncit în închisoare, la
bucătărie, la dispensar și în grădină. Nu am stat degeaba acolo. Vreau ca anii aceștia să -mi fie
adăugați la vechime. Es te dreptul meu”, a precizat V. V.
Femeia spune că nu dorește mila nimănui. Chiar și acum, ajunsă la o vârstă destul de
înaintată nu se ferește de muncă. “Merg unde sunt chemată. Muncesc cu ziua. Nu mi -e rușine
de muncă”, spune V .
Deși fiul ei și -a ispășit pedeapsa și a ieșit din închis oare, nu a reușit încă să reia
relațiile cu mama sa.
“El s -a cumințit acum. Stă în altă parte, nu stă cu mine. Ne vedem, mă mai vizitează,
dar nu stă mai mult de cinci minute. Cred că îi este rușine încă” mărturisește V.
Singura satisfacție a acestei femei care a trecut prin atâtea este că fiica ei cea mică,
fetița de șapte ani pe care a lăsat -o în curte spunându -i că se întoarce repede acasă, a răzbit
singură în viață, chiar dacă în cea mai importantă perioadă a fost departe de mama ei. “A făcut
o facultat e și este la casa ei”, povestește V.V.
După atâția ani în care s -a luptat cu autoritățile, pentru a -și găsi dreptatea, V.Veste
decisă să nu se lase până ce, într -o bună zi, va pleca și -l va căuta pe procurorul care i -a distrus
viața. „Am să -i spun doar atât? Dormiți bine? Copiii dumneavoastră sunt bine? Că ai mei nu
sunt!”.

80
Concluzii

Concluzionând cele expuse, putem afirma că criminalitatea feminină este mult mai
restrânsă în raport cu cea masculină,că femeile comit mai puține infracțiuni, însă acest procent
mic al participării femeilor în comiterea infracțiunilor este unul variabil. De asemenea,
femeile comit anumite tipuri de infracțiuni care nu pot fi săvîrșite de bărbați, ca
pruncucider ea, prostituția, totuși neputând fi stabilite anumite limite.
În concordan ță cu Regulile europene condi țiile de deten ție trebuie să fie conforme
principiilor de demnitate uman ă, de nediscriminare și de respectare a vie ții private și de
familie .
Nevoile și situa țiile specifice ale femeilor încarcerate trebuie luate în considerare în
cazul hot ărârilor judec ătorești, în dreptul penal și în unit ățile penitenciare .
Sistemul penitenciar trebuie astfel conceput, inc ât sa le men țină deținutelor și nu
numai lor,ci tuturor condamna ților , starea de s ănătate, fizic ă și mintala, respectul propriu, sa
le dezvolte sim țul responsabilit ății si sa -si formeze acele aptitudini si îndem ânări care le vor
permite sa se re întoarc ă in societate cu o șansa mai buna de a trai in conformitate cu normele
legale.

Reabilitarea socială a femeilor deținute și reintegrarea lor în comunitate respectiv, în
familie înseamnă, pe lângă toate sfaturile practice și asistență oferită, ca fosta deținută să fie
ghidată astfel încât să-și schimbe sistemul de valori în sens pozitiv, să învețe cum să se
comporte într -un mod social adecvat și responsabil.Îndeplinirea acestor obiective depinde
foarte mult de oferirea unor soluții alternative, concrete și viabile, atât de către autoritățil e
abilitate cât și de către societate în ansamblul ei.
Suportul familiei este foarte important în susținerea femeii deținute, atât în perioada
detenției, cât și în momentul eliberării.Prin urmare, există o mare problemă umană care este
mult mai greu de re zolvat.Aici societatea ar trebui să aibă un rol determinat, asumat atâta
timp cât femeia deținută se va întoarce în sânul ei la ispășirea pedepsei.
Sa constatat că îmbunătățirea relațiilor dintre mamele deținute și copii, femeia
deținută are șanse mari de reabilitare, de reintegrare în viața socială și familială, și astfel
micșorarea recidivei în rândul femeilor.

81
Persoanele eliberate din detenție se reântorc în societate purtând cu ei experiența
căpătată în detenție.În cele mai dese cazuri aceasta este negativă, de aceea statul este interesat
de persoana anterior condamnată să înceapă cât mai curând un mod de viață social acceptabil
și să nu săvâr șească din nou infracțiuni.Revenind la libertate, fostele condamnate se ciocnesc
cu o multitudine de probleme, printre care probleme locative, financiare, familiale, cu
anturajul etc. Destrămarea familiei diminuează considerabil capacitățile de adaptare ale
condamnatelor după eliberare, ele nu doresc să muncească, au o atitudine neconștincioasă față
de îndeplinirea obligațiunilor de serviciu, nu învață.De aceea fotificarea relațiior cu familia,
ajutorul acordat condamnatelor în menținerea unor relații nor male cu rudele și asigurarea
influenței lor pozitive servește ca o premisă importantă ale unei includeri reușite a femeilor
eliberate din detenție.
De ajutorul familiei(soț, copii,frați surori, bunici și alte rude) depinde cât de reușit se
va adapta fos ta condamnată în societate.Dar nu în toate cazurile rudele sunt pregătite să le
acorde acest ajutor.
Penitenciarul pentru femei poate avea și un dezavantaj destul de mare și anume
distanța mare care împiedică familiile să vină în vizită săptămânal aș a cum le este permis.În
România există o singură închisoare de femei, așa că pentru o persoană transferată dintr -un
oraș îndepărtat este aproape imposibil că aceasta, să își poată menține contactul cu familia sau
persoanele apropiate.
Deținuta trebuie suți nută, încurajată să -și analieze(să facă o introspecție a propriei
vieți) condiționările, experiențele trecute, să conștientizeze impactul acestora, a atitudinilor
inadecvate asupra comportamentului, să înțeleagă și să accepte că toate aceste experiențe,
reprezentări trecute nu pot constitui scuze pentru actul lor.Ele trebuie ajutate în a înțelege că
dispun de resurse umane potențial latente care le -ar ajuta să -și reconsidere atitudinea față de
lume, viață, sine, să -și reproiecteze procesele de decizie și co ntrol, ieșind de sub incidența
acestor experiențe trecute care le -au marcat tragic existența.

82
Bibliografie
1. Abraham ,Pavel,(Coord), Introducere în Probațiune ,București,Ed.Național
2. Alexandru Spoială,2009 “ Probațiunea și reintegrarea socială a infractorilor ”.
3. Băbălău, C., 1998, ” Criteriile de stabilire în concret a gradului de pericol social ”
4. Bălan, A, 2008, ” Criminalitatea feminină ”, (Ed. CH Beck, București)p.63 -64.Banciu, D.,
Rădulescu, S.M. și Voicu M., 1985, ” Introducere în sociologia devian ței”, (Ed. Științifică
și Enciclopedică, București).
5. Bocancea,Cristian,Neamțu,Gheorghe, Elemente de Asistență Socială Iași,Ed.Polirom.1999.
6. BuciuceanuMariana,”Asistența socialăși justiția juvenilă: modalități de integrare și coopera
re. Cule -gere de articole elaborate în bazacomunicărilor la Conferința științifică din 22
aprilie 2005 ”,
7. Butoi, T. și Butoi I -T., 2001, ”Psihologie judiciară ”, (Editura Fundației România de
Mâine, București)
8. Butoi,T., Voinea, D., Iftenie, V., Butoi, Al., Zărnescu, C -tin, Prodan, M. C., Butoi, I.T.și
Nicolae, L.G., 2004, ” Victimologie ” (curs universitar), (Editura Pinguin Book, București),
9. Cartledge, C.G., Tak, P.J.P și Tomic – Malic, M (1995) : Probation in Europe . . in
K.Hamai
10. Constandache, Costel; Neamțu, George (coord.), Tratat d e Asistență Socială: Probațiune
în România , Editura: Polirom, Iași, 2011
11. Dan Banciu, Sociologie juridică , Ed. Hzperion, București, 1995
12. Elena Zamfir “ ASISTENȚA SOCIALĂ FAȚĂ ÎN FAȚĂ CU SOCIETATEA
RISCURILOR ”,2012
13. Ferri, E., 1929, ” Drept criminal. Principii de drept criminal ”, vol. I, (Tipografia și
Legătoria de cărți „Închisoarea Văcărești”, București),
14. Floare Chipea, Ordinea social și comportament deviant , Ed. Cogito, Oradea, 1996
15. Florian, Gheorghe, Psihologie Penitenciara , Bucuresti, Editura Oscar Print, 2001
16. George Florian , Psihologia Penitenciară. Studii și cercetări, București, Ed. Oscar Print,
1996 -2001
17. George Neamțu,Dumitru Stan , Asistență socială. Studii și aplicații , Iași, Ed. Polirom,
2005
18. Hanibal Dumitrașcu „ Consilierea în Asistență Socială ”, 2012 , Iasi

83
19. Harris, R. (1995) : Reflections on Comparative Probation in K.Hamai, R.Ville, R.Harris,
M.Hough and U.Zvekic (eds) Probation Round the World. A Comparative Study London
and New York :Routledge.
20. Iacob, A., Măndășescu, H., Bălțatu, S. și Ignat, C., 2 008, ” Metodologia investigării
infracționalității ”, (Editura Sitech, Craiova),p.67; ; Butoi,T., Voinea, D., Iftenie, V.,
Butoi, Al., Zărnescu, C -tin, Prodan, M.C., Butoi, I.T.și Nicolae, L.G., 2004,
”Victimologie ” (curs universitar), (Editura Pinguin Book, București)
21. L.G., 2004, ” Victimologie ” (curs universitar), (Editura Pinguin Book, București)
22. Iacob, V., Drăghici, C -tin, 2008, ” Prevenirea criminalității ”,( Editura Sitech, Craiova)
23. Iacobuță Ioan Al. Criminologie ,Iași ,2002, ed. „Junimea ”
24. Ioan Durnescu , Asistența Socială în Penitenciar , Ed.Polirom, Iași, 2009
25. Ioan Tohătan Introducere în Probațiune – Note de curs
26. Ioan Tohătan” Sistemul de asistență socială ” – Note de Curs
27. Ioana T.Butoi si Tudorel Butoi, curs universitar”Psihologie Judiciara” 2004
28. Ion Oancea Probleme de criminologie Ed.All. Educațional București , 1994
29. IRP, Raport: evaluarea necesităților în domeniul reintegrării sociale a persoanelor
liberate din detenție , Chișinău, 2007
30. Kevin Haines (Marea Britanie ). Ce este probațiunea . În: Manual ul consilierului de
reintegrare socială și supraveghere . Editura „Themis“,
31. Liiceanu, A, Ștefana Saucan, D. și Micle, M.I., 2004, ” Violența domestică și
criminalitatea feminină ”, (Institutul National de Criminologie, București)
32. Manualul polițistului antidro g, 2002, ( Editura Ministerului de Interne, București)
33. Mitrofan, C. Ciupercă, 1998
34. Nicolae,Jurcau, Penitenciarul mediu psihosocial distinct, ,Cluj -Napoca,2008
35. Octavian Bejan și Valeriu Bujor ,2013 ” Introducerea în criminologie și Securitate
criminologică ”
36. Organizația Națiunilor Unite (1954 ) European Seminar on Probation London 20 -30
October 1952. New York : United Nations (Document St -TAA -SER.C)
37. Pavel Abraham, Victor Nicolăescu și Ștefăniță Bogdan Iașnic, „ Introducere în
Probațiune ”, Editura: Național, 20 01,
38. PetracheZidaru,” Drept penitenciar ”.“Tratamentul penitenciar ”.“Regimul penitenciar ”.“P
ractica penitenciară ”, Editura Universul Juridic, București, 2001

84
39. Raport de monitorizare și evaluare a activității de reintegrare socială a persoanelor
liberate din l ocurile de detenție . Institutul de Reforme Penale, Chișinău, 2009
40. Regulament privind activitatea consilierilor de probațiune la pregătirea pentru liberare și
reintegrare socială a deținuților , Aprobat prin Ordinul OCP, nr. 159 din 10.12.2013
41. Robinson, Susan E., 1998, ” From victim to offender: Female offenders of child abuse ”,
European Journal of Criminal Policy and Research 6
42. Stănișor,Emilian,(Coord) ,Penologie ,București,Ed.Oscar Pint,2002
43. Stănoiu, R.M., 2006, ” Criminologie ”, ed. a VII -a Ed. Oscar Print, București
44. Tănase Iuliana,” Rolul factorilor de control social în integrarea postpenală a
infractorilor ”, înBrezeanu Ortansa (coordonator),Integrarea social postpenală a
infractorilor între realitate și perspectivă,București, 1999
45. Valeriu Buj or, ”Teoria general ă a dreptului și de stat ” Chisinau
46. Victor Zaharia, Hans -Gunnar Stey, Vladimir Popa, Vitalie Popa, 2011 ” Manualul
consilierului de probațiune”
47. Vintileanu și M. Roman, Femeia în criminalitate , 2000

Acte normative

1.Legea 254/2013
2.Legea 292/2011 – sistemul național de asistență socială
3. OG 86/2004
4. OCP, nr. 159 din 10.12.2013
5. OG 92/2000
Studii și articole

1.”Managementul serviciilor de reintegrare socială și supraveghere”, Anul I, nr. 4/2002,
București, 2002, MinisterulJustiției,România,
2.Ghidul rudelor personelor condamnate, Institutul de Reforme Penale,2006
3. ttp://www.scribd.com/doc/6541483/CESARE -LOMBROSO Orientare -Biologica -in-Teoria –
Cauzalitatii -in-Criminologie

85
Declarație pe propria răspundere cu privire la autenticitatea
lucrări de licență

Subsemnata Szilaghi Georgiana Narcisa ,legitimat ă cu C.I seria MM nr. 812417, CNP
2771002302042, absolventă a Universită ții Tehnice din Cluj -Napoca,Centrul Universitar
Nord din Baia Mare, Facultatea de Litere, programul de studii Asisten ță Socială, promo ția
2017, în calitate de autor, declar pe propria răspundere că lucrarea de licență, cu titlul,
„Probațiunea si Asistența Socială în reintegrarea social ă, privind femeile foste deținute.” este
rezultatul proriei activități intelectuale, pe baza cercetărilor mele și pe baza informațiilor
obținute din surse care au fost în textul lucrăii și în bibliografie.
Declar că această lucrare nu conține porțiuni plagiale iar sursele bibliografice au fost
folosite cu respectarea legislației române și a convențiilor internaționale privind drepturile de
autor.
Declar că această lucrare nu a mai fost prezentată în fața unei ale comisii de examen
de licență .
În cazul constatării ulterioare a unor declaraț ii false, voi suporta sancțiunile
administrtive, respectiv anularea examenului de licență .

Nume,Prenume :

Baia Mare Semnatu ra:
Data:

86
CURRICULUM VITAE

INFORMAȚII PERSONALE

Numele si prenumele: Petruse (Szilaghi) Georgiana Narcisa
Data si locul nașterii : 02.10.1977 ; Satu Mare
Adres a: România, jud. Maramureș, loc. Baia Mare, str.Victoriei 101A/6
Telefon : 0743103776
E-mail: cissagiuli @gmail.com
Naționalitate: română
EDUCAȚIE ȘI FORMARE
Studii liceale : Liceul Economic Baia Mare
Studii universitare : Universitatea de Nord Baia Mare,Facultatea de Litere, Catedra de
Asistență Socială; Specializarea Asistență Socială

EXPERIENȚĂ PROFESIONALĂ
Perioada 2004 -prezent : Manager la sc.RENTEX srl.
APTITUDINI ȘI COMPETENȚE
Aptitudini și competențe : bune abilit ăți de comunicare ; corectitudine, seriozitate,
responsabilitate ; spirit de echip ă, receptivitate la nou , dorința de a învăța.
Limba maternă : Română
Limbi străine cunoscute: Engleză • Abilitatea de a citi – satisfacator
• Abilitatea de a scrie – satisfacator
• Abilitatea de a vorbi – satisfacator