Probatiunea In Procesul Civil
CUPRİNS
Introducere
Capitolul I-Noțiuni generale privind procesul civil
Secțiunea I – Noțiunea și rolul procesului civil
Secțiunea a II-a – Structura procesului civil
Capitolul II – Probațiunea și probele
Secțiunea I – Noțiunea și scopul probațiunii judiciare
2.1.1. Noțiunea probelor judiciare
2.1.2. Clasificarea probelor
2.1.3. Probe directe și probe indirecte
2.1.4. Probe primare și probe secundare
2.1.5. Probe judiciare și probe extrajudiciare
2.1.6. Probe materiale și probe personale
Secțiunea a II-a – Subiectul, obiectul și sarcina probei
2.2.1. Subiectul probei
2.2.2. Obiectul probei
2.2.3. Sarcina probei
Secțiunea a III-a – Reguli comune privind admisibilitatea, administrarea și
aprecierea probelor
2.3.1. Condiții procedurale de admisibilitate a probelor
2.3.2. Reguli comune de administrare și apreciere a probelor
2.3.3. Admisibilitatea probelor
2.3.4. Propunerea probei
2.3.5. Încuvințarea probelor
2.3.6. Administrarea probelor
2.3.7. Aprecierea probelor
2.3.8. Asigurarea probelor
Secțiunea a IV-a – Convenții asupra probelor
Capitolul III – Probațiunea în procesul civil
Secțiunea I – Proba prin înscrisuri
3.1.1.Noțiune și clasificare
3.1.2.Înscrisuri autentice
3.1.3 Înscrisuri sub semnătură privată
3.1.4 Alte înscrisuri
3.1.5 Administrarea probei prin înscrisuri
Secțiunea a II-a – Proba prin declarațiile martorilor
3.2.1.Admisibilitatea probei cu martori
3.2.2. Persoane care pot fi ascultate ca martori
3.2.3 Administrarea probei cu martori
3.2.4 Aprecierea probei cu martori
Secțiunea a III-a – Mărturisirea (recunoașterea
3.3.1. Noțiunea, natura juridică și caracterele mărturisirii
3.3.2. Felurile mărturisirii
3.3.3. Admisibilitatea mărturisirii
3.3.4. Indivizibilitatea mărturisirii
3.3.5. Administrarea. Interogatoriului
3.3.6. Puterea doveditoare. Efecte
Sectiunea a IV-a – Rapoartele de expertiză
3.4.1. Noțiuni generale
3.4.2. Admisibilitatea si administrarea expertizei
3.4.3. Puterea doveditoare a expertizei
3.4.4. Cercetarea la fața locului
Secțiunea a V-a – Prezumțiile
3.5.1. Noțiuni
3.5.2. Clasificarea prezumțiilor
3.5.3. Prezumții legale
3.5.4. Prezumții simple
3.5.5. Prezumții relative
3.5.6. Prezumții legale absolute
Concluzii
Bibliografie
LİSTĂ ABREVİERİ
art. – articol;
alin. – alineat;
C. civ. – Codul civil
C. com. – Codul comercial;
C. proc. civ. – Codul de procedură civilă;
C. proc. Pen. – Codul de procedură penală
C. fam. – Codul familiei;
C. pen. – Codul penal;
Dec. – decizia;
Ed. – editura;
Ed. St. Si Enc. – Editura Știintifică si Enciclopedică
lit. – litera;
lg. – legea;
nr. – numărul
op. cit. – opere citato
p. – pagina
pct. – punctul
R.R.D. – „Revista română de drept”
S. civ. – Secția civilă
İntroducere
Probele au o importanță hotărâtoare atât în procesul civil, cât și în procesul penal, ca și în general în viața juridică.
În limbajul juridic noțiunea de probă are un sens deosebit de cuprinzător, accepțiunea rezultând adesea din contextul exprimării. Într-un sens larg, folosit mai ales de nespecialiști ( sau de organele judiciare în contactul cu persoanele neavizate cu terminologia juridică științifică, în scopul de a se face mai ușor înțelese), termenul cuprinde atât proba – în adevăratul său sens –, cât și mijloacele de probă, procedeele probatorii, dar și unele concepte care au numai legătură cu probele .
La fel ca și alte ramuri de drept și dreptul procesual civil este guvernat nu numai de norme de drept, ci și de principii ale dreptului procesual civil.
Datorită importanței lor, unele din principiile procesului civil se regăsesc în Constituție și în legi speciale, sau în Codul Civil, dar s-a spus în literatura de specialitate că unele principii procesuale sunt consacrate în documente cu caracter internațional cum ar fi: Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Prin mijlocirea probelor subiecții de drept pot stabili în fața instanțelor judecătorești evenimentele din care izvorăsc drepturile lor și tot din realitatea acestor evenimente judecătorii desprind existența drepturilor în litigiu. În lipsa probelor, drepturile civile subiective nu pot fi fructificate, iar adevărul cu privire la faptă nu poate fi stabilit, administrarea probelor fiind strâns legată de realizarea regulii de bază „a aflării adevărului”, iar în cea mai mare parte a procesului se pune problema legată de probe și mijloace de probe. A afla adevărul într-o cauză înseamnă în general, a stabili dacă o faptă există și care sunt circumstantele acesteia, toate acestea realizându-se cu ajutorul probelor.
Din punct de vedere gnoseologic, proba este un instrument de cunoaștere prin care organul judiciar urmarește aflarea adevarului. Din punct de vedere etimologic, proba este un instrument de dovedire, manifestat în condițiile contradictorialitații procesului, când părțile folosesc sau propun administrarea probelor în scopul dovedirii susținerilor si argumentarilor făcute. În acest caz proba are rolul de suport material, faptic al cererilor si concluziilor părtilor sau combaterii susținerilor adverse.
Probele sunt mijloace prin care se asigură realizarea drepturilor subiective în situații cu caracter litigios.
Formarea convingerii judecătorului cu privire la realitatea stării de fapt, pe care trebuie să-și întemeieze hotărârea pronunțată, atârnă de o corectă și completă desfășurare a probațiunii și de valoarea probelor administrate. De aceste elemente depinde temeinicia și chiar însăși legalitatea hotărârilor judecătorești, pentru că, de cele mai multe ori, o hotărâre judecătorească netemeinică este și nelegală, sub aspectul probațiunii, fie pentru că instanța judecătorească nu a stăruit îndeajuns în vederea descoperirii adevărului și a prevenirii oricăror greșeli în cunoașterea faptelor, așa cum obligă art. 22 alin. . proc. civ. și, respectiv, art. 5 alin.1 C. proc. pen., fie pentru că a nesocotit alte reguli ale probațiunii judiciare.
Apoi, pe lângă rolul de a da instanțelor judecătorești posibilitatea de a stabili adevărul cu privire la starea de fapt și de a pronunța, astfel, hotărâri temeinice și legale, asigurându-se respectarea drepturilor subiective, probele mai îndeplinesc și rolul de a preveni litigiile civile.
Probele sunt “entități de fapt” extraprocesuale (adică există în afara procesului civil) ele privind însă obiectul procesului civil, iar prin administrarea lor în desfășurarea procesului judiciar ele capătă un caracter procesual.
Tot așa, și mijloacele de probă sunt realități extraprocesuale, care capătă, de asemenea caracter de categorie juridică procesuală, prin reglementarea folosirii lor în cadrul procesului civil .
Cadrul instituțional al probelor și mijloacelor de probă îl constituie codul de procedură civilă..
În procesul civil de regulă se urmărește protecția judiciară a unor interese private, ceea ce impune un rol important al părților nu numai în declanșarea procesului, ci și în desfășurarea acestuia și, mai ales, în a decide soarta procesului civil (principiul disponibilității).
Sub aspectul propunerii și administrării probelor în procesul civil s-a prevăzut însă, Codul de procedura civilă și dreptul instanței de judecată de a interveni din oficiu, ordonând administrarea de probe pe care ea le consideră necesare “chiar dacă părțile se împotrivesc” (în această privință principiul disponibilității trebuie sa cedeze locul principiului superior al aflării adevărului).
Acest mod de determinare a regimului juridic al probatoriilor în procesul civil a căpătat consacrare și în practica judiciară statuându-se în mod explicit ca „În ceea ce privește rolul activ al judecătorului… acesta nu se substituie voinței părților, fiind însă obligat să descopere adevărul și șă dea părților ajutor activ în apărarea drepturilor și intereselor legitime”.
Acest mecanism procesual de realizare a probatoriului necesită unele clarificări de ordin legislativ și doctrinar, nu numai jurisprudențial, pentru că, într-adevăr, deși prin procesul civil se urmărește protecția judiciară a unor interese private și faptul că joacă principiul disponibilității, pe de altă parte, indiferent de natura procesului: civil sau penal, acționează un principiu fundamental, superior celorlalte reguli procesuale, acela al “aflării adevărului”, și, de asemenea, trebuie asigurat și un “echilibru procesual” care presupune posibilitatea judecătorului de a influența cursul procesului atunci când constată că se produc dezechilibre de natură procesuală din cele mai diferite motive (lipsă sau inegalitatea de pregătire a părților, neglijențe sau superficialități ale părților etc).
Reclamantul având cel dintâi sarcina probei, fiindcă el face primul o propunere instanței judecătorești, va fi obligat să dovedească săvârșirea sau producerea faptului care a creat raportul juridic între el și pârât, pentru a demonstra în acest mod nașterea dreptului pe care îl pretinde și implicit, a obligației corelative a pârâtului, acestea împreună – dreptul și obligația corelativă – formând conținutul raportul juridic respectiv.
Dar, nu se poate cere reclamantului să mai dovedească în continuare că nu a intervenit nici un alt fapt care să fi împiedicat crearea raportului juridic sau să fie de natură a pricinui ineficacitatea faptului creator de raport juridic deja dovedit, sau că ulterior, după crearea raportului juridic litigios, nu a intervenit nici un fapt care să fi modificat sau să fi stins acel raport juridic. Aceasta, întrucât a se cere reclamantului să dovedească că astfel de fapte nu s-au produs ar însemna să i se impună o probațiune multiplă, dificilă și uneori chiar imposibilă, ceea ce ar fi irational, inechitabil.
Este mult mai simplu, mai ușor, mai rațional și mai echitabil ca pârâtul să dovedească – dacă este cazul – că astfel de fapte au intervenit efectiv. Acest mecanism probatoriu este de altfel în interesul său, pentru că, invocând și dovedind asemenea fapte, acestea vor avea drept efect anihilarea obligației corelative procesuale care este stabilită în sarcina sa prin proba creării raportului juridic litigios administrată de reclamant.
Într-adevăr, reclamantul nu ar putea fi obligat să probeze crearea raportului juridic litigios și totodată să facă și dovada unor fapte care să anihileze acțiunea intentată de el.
Ca atare, în cadrul acțiunii de probațiune, instanța de judecată (în procesul civil) va recurge la formule raționale, echitabile și eficiente de repartizare a sarcinii probei între părțile litigante după cum urmează: reclamantul va face proba creării raportului juridic litigios dintre el și pârât (dovedind că s-a încheiat actul sau că a fost săvârșit faptul ori că s-a produs evenimentul care a creat raportul juridic din conținutul căruia face parte și dreptul ce se pretinde și obligația corelativă a pârâtului, a cărei executare este cerută); iar pârâtul, pus în această poziție, poate invoca – dacă este cazul – și, implicit, va fi obligat să dovedească, faptele-obstacol care au împiedicat crearea raportului juridic litigios (ilicitatea obiectului ori a cauzei), faptele de natură să pricinuiască ineficacitatea faptului creator de raport juridic litigios (cum ar fi de exemplu, incapacitatea sa de exercițiu, eroarea, dolul etc), faptele ulterioare care au modificat raportul juridic litigios creat, faptele ulterioare care au stins dreptul creditorului la acțiune în sens material (prescripția de exemplu), faptele ulterioare care au stins însuși raportul juridic dintre părți.
Este într-un fel, o transpunere pe planul probatoriului, a mecanismului de sesizare a instanței civile de judecată cu plângere, căreia i se suprapun întâmpinări și cereri reconvenționale ale pârâților.
Acest drept al judecătorului, de a repartiza sarcina probei între reclamant și pârât, descompunând-o, în mod rațional, între cele două părți, rezultă din îndatoună o probațiune multiplă, dificilă și uneori chiar imposibilă, ceea ce ar fi irational, inechitabil.
Este mult mai simplu, mai ușor, mai rațional și mai echitabil ca pârâtul să dovedească – dacă este cazul – că astfel de fapte au intervenit efectiv. Acest mecanism probatoriu este de altfel în interesul său, pentru că, invocând și dovedind asemenea fapte, acestea vor avea drept efect anihilarea obligației corelative procesuale care este stabilită în sarcina sa prin proba creării raportului juridic litigios administrată de reclamant.
Într-adevăr, reclamantul nu ar putea fi obligat să probeze crearea raportului juridic litigios și totodată să facă și dovada unor fapte care să anihileze acțiunea intentată de el.
Ca atare, în cadrul acțiunii de probațiune, instanța de judecată (în procesul civil) va recurge la formule raționale, echitabile și eficiente de repartizare a sarcinii probei între părțile litigante după cum urmează: reclamantul va face proba creării raportului juridic litigios dintre el și pârât (dovedind că s-a încheiat actul sau că a fost săvârșit faptul ori că s-a produs evenimentul care a creat raportul juridic din conținutul căruia face parte și dreptul ce se pretinde și obligația corelativă a pârâtului, a cărei executare este cerută); iar pârâtul, pus în această poziție, poate invoca – dacă este cazul – și, implicit, va fi obligat să dovedească, faptele-obstacol care au împiedicat crearea raportului juridic litigios (ilicitatea obiectului ori a cauzei), faptele de natură să pricinuiască ineficacitatea faptului creator de raport juridic litigios (cum ar fi de exemplu, incapacitatea sa de exercițiu, eroarea, dolul etc), faptele ulterioare care au modificat raportul juridic litigios creat, faptele ulterioare care au stins dreptul creditorului la acțiune în sens material (prescripția de exemplu), faptele ulterioare care au stins însuși raportul juridic dintre părți.
Este într-un fel, o transpunere pe planul probatoriului, a mecanismului de sesizare a instanței civile de judecată cu plângere, căreia i se suprapun întâmpinări și cereri reconvenționale ale pârâților.
Acest drept al judecătorului, de a repartiza sarcina probei între reclamant și pârât, descompunând-o, în mod rațional, între cele două părți, rezultă din îndatorirea sa de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul și a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor deduse judecătii și, de asemenea, din rolul său activ în conducerea procesului și în desfășurarea probațiunii, în temeiul căruia el poate pune în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar neinvocate de părți, și “să ordone orice probe pe care le socotește utile, chiar dacă părțile se împotrivesc” (principiul oficialității probatoriului în procesul civil).
În această concepție, judecătorul, și nu părțile, este conducătorul procesului civil , el intervenind activ în desfășurarea acestuia (inclusiv în privința administrării probelor), îndrumă mersul procesului și dă efectiv ajutor părților în ocrotirea drepturilor și intereselor legale.
Acest drept (și îndatorire) a judecătorului de a interveni activ în desfășurarea procesului civil și în particular în administrarea probatoriilor este consacrat într-o serie de reguli instituite de Codul de procedură civilă.
Și în doctrina occidentală contemporană se afirmă – așa cum se subliniază și în literatura noastră juridică – că specific timpului de astăzi este justiția dialogului, se observă dorința de îndepărtare de regulile procedurii clasice, căutându-se eficacitatea intervenției judiciare, rapiditatea și suplețea; se subliniază că, față de rolul și oficiul pe care și-l asumă în societatea contemporană, judecătorul nu poate fi nici un executant și nici un automat, deoarece acțiunea sa nu se poate reduce la exercițiul unei singure funcții, care s-ar epuiza în operațiunea de aplicare a legii; se consideră, dimpotrivă că legitimitatea judecătorului rezultă tocmai din interpunerea pe care o operează în chiar nucleul unui raport de forță. Deci judecătorului-arbitru, i se substituie în zilele noastre
judecătorul activ care nu poate lăsa desfășurarea procesului la capriciile sau la discreția totală a părților, în felul acesta judecătorul având posibilitatea și să atenueze diferențele de ordin social și economic dintre părți, să asigure un echilibru procesual și prin aceasta principiul egalității și mai ales să afle adevărul.
Institutia probelor este calificată ca o institutie centrala a procesului civil, probele fiind deosebit de importante pentru protecția si ocrotirea drepturilor subiective civile. Incă din dreptul roman s-a consacrat adagiul: "idem est non esse et non probari", așadar ceea ce nu se probează este identic cu ceea ce nu există. Tocmai de aceea se vorbește despre un drept subiectiv procesual – dreptul la probă, care dublează și întărește dreptul subiectiv substanțial.
Întrucât nu poate rezolva litigiul dedus judecății numai pe baza afirmațiilor parților, acestea trebuind să fie dovedite, urmează ca pe baza acestora judecatorul să-si formeze convingerea intima și să pronunțe hotărârea. În prezent, judecătorul nu se poate refugia în spatele insuficienței probei pentru a respinge o cerere, chiar dacă în trecut era inactiv în căutarea probelor. În vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare.
Cât privește una dintre parti, nu este suficient să fie sau să se pretindă titularul unui drept pentru a obține o satisfacție în fața instanței. Deși dreptul subiectiv nu este dependent în existența sa de probă, există totuși o dependența pe planul eficacitații, întrucât absența probei nu permite titularului dreptului să il invoce în mod eficient și să obțină recunoașterea efectelor juridice care îi sunt atașate.
În cele ce urmeză voi încerca să tratez intr-un mod amplu problematica probelor și a mijloacelor de probă în procesul civil, lucrarea de față urmărind în principiu dezvoltarea ideilor mai sus expuse.
CAPİTOLUL 1
NOȚİUNİ GENERALE PRİVİND PROCESUL CİVİL
Secțiunea I – Noțiunea și rolul procesului civil
Colectivitate umană, indiferent de poziționarea sa în timp și spațiu, își creează pe parcursul evoluției sale, anumite scari valorice larg acceptate și relativ impuse, acceptate de catre membrii acesteia. Odată cu apariția formelor evoluate de organizare a societății , au apărut instituții care veghează la conservarea și apărarea acestor valori în cadrul relațiilor umane, ajungându-se la elaborarea normelor de drept. Aceste norme impun o anumită ordine socială – ordinea de drept.
Încălcarea acestor norme juridice impune intervenția statului prin organele sale de specialitate, la nevoie recurgând la forța de constrângere. Așadar, numai statului îi revine dreptul și respectiv sarcina de a înfăptui justiția. Și acest lucru este realizat prin desfășurarea unei activități foarte complexe, de către organele de stat competente, cu participarea părților interesate, pentru a soluționarea stărilor de conflict apărute între membrii societății sau chiar între aceștia și autoritățile publice. Această reprezinta o activitate complexă. Modalitatea specifică prin care justiția se înfăptuiește este procesul civil.
Din puținele texte ale Codului, ale unor instituții constitutive, care pot fi repartizate noțiunii și entității numite "procesul civil", rezultă că această operă judiciară este deschisă oricărei persoane care are capacitate civilă (persoană fizică, persoană juridică), ca și capacitate de folosință, că el poate fi pornit, în temeiul unei cereri calificate, de "oricine pretinde un drept împotriva altei persoane", că reclamantul (cel care îl pornește/îl declanșează) este ținut să-și exercite toate drepturile, prerogativele și îndatoririle procesuale pentru a-i asigura "desfășurarea normală" (sub sancțiunea suspendării judecății) și că el are caracter facultativ atât relativ la pornire cât și la încetare (disponibilitatea acțiunii civile).
Aceste texte evocă constituția și fenomenologia procesului civil, a căror surprindere este necesară în demersul nostru. Noțiunea și entitatea procesului civil sunt compatibile cu abordările sociologice și fenomenologice. Procesul civil poate fi considerat in sine un fapt social, din prisma faptului că mobilizează indivizi și alți actori sociali, autorități publice; investighează statute, situații juridice (fondate pe drepturi și interese) revendicate, se finalizează cu o decizie publică obligatorie, creatoare de statu-quo-uri juridice, garantate de forța publică pentru instalarea și menținerea lor.
În același timp, procesul civil are o dinamică, o cadență, o fizionomie și o fiziologie, a căror funcționare, exteriorizare, antrenează un intens și interesant proces cognitiv, elaborări strategice fondate pe idei și concepții de factura demersului critic. Procesul civil pretinde și o tehnică specială, anume aceea judiciară, dar nu una invariabilă, complet programată și incompatibilă cu atitudinile afectiv-voliționale, cum este aceea a proceselor și procedeelor fizice, chimice sau mecanice. Norma juridică procesuală este, deopotrivă, compatibilă și dependentă în vigoarea, eficiența ei, cu, și de opțiunile celor care le cer și le intuiesc aplicația.
Termenul de proces derivă din cuvântul latin processus care semnifică înaintare, progres. În vorbirea curentă prin cuvântul progres se înțelege o succesiune de operații, de stări sau fenomene prin care se efectuează o lucrare; evoluție, dezvoltare; acțiune. În sens juridic, termenul semnifică un litigiu aflat sub incidența normelor juridice, activitatea desfășurată în scopul soluționării lui, succesiunea de acte și fapte pe care le implică declanșarea, întreținerea și finalizarea acestei activități, raporturile ce se stabilesc între toți cu care, în forme și de pe poziții specifice, concură la desfășurarea activității procesuale.
Procesul civil poate reprezenta „orice conflict sau neînțelegere între două sau mai multe persoane, care face obiectul unei acțiuni civile deschise în fața unui organ de jurisdicție”. O definiție larg acceptată de autorii de drept procesual civil prezintă această instituție ca fiind activitatea desfășurată de către instanță, părți, organe de executare și alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanțele judecătorești a justiției în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor și intereselor civile deduse judecății și executării silite a hotărârilor sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevăzute de lege.
Conceptul de „proces civil” nu trebuie confundat cu cel de „procedură civilă”. Procedura civilă însumează ansamblul formelor și condițiilor prevăzute de lege privitoare la organizarea și funcționarea organelor de jurisdicție, la modul de judecată și soluționare a cauzelor civile și la executarea hotărârilor sau altor acte cărora li se atribuie calitatea de titluri executorii. Așadar, rocedura civilă definește totalitatea normelor după care se conduce și soluționează procesul civil.
Astfel, o acțiune care motivează procesul civil poate să fie exercitată pentru o anumită dimensiune a pretenției, cu o anumită fondare (fundamentare legală) dintre două sau mai multe disponibile iar în probarea faptelor pe care se sprijină pretenția, există o anumită libertate de selecție și programare, ș.a.
Apoi, fiecare parte mizează pe o adaptare, pe o interpretare posibilă și convenabilă a textelor de lege incidente în speță, luând în calcul oportunități (o nouă orientare a jurisprudenței), contextul social, economic și politic (operativitatea cerută de legislativ, de executiv sau de încărcarea instanței; predispoziția pentru interpretarea extensivă sau restrictivă, motivată social-economic, a textelor incidente, ș.a.); judecătorii, deși sunt reputați cu independență și olimpianism, nu sunt imuni la un anumit curs al evenimentelor, la o anumită cristalizare și caracterizare a actualității judiciare ( fenomenul cămătăriei, vezi reacția la fiscalitatea excesivă și la agresivitatea autorității fiscale, vezi prejudecățile în materie de privatizare și de întreprindere particulară).
Din această perspectivă, noțiunea și entitatea (pentru că el agregă și articulează într-o arhitectură particulară elementele instituționale, normative și volițional juridice) de proces, primește cel puțin următoarele accepțiuni:
a) Litigiul, pricina, cauza litigioasă, formată prin exercitarea unei acțiuni, introducerea cererii de chemare în judecată, care a investit instanța și care se află într-un anumit grad de jurisdicție – în primă instanță ("fondul" sau primul fond) sau într-o cale de atac la instanța superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată (cale de atac de reformare) sau la instanța care a pronunțat hotărârea atacată (cale de atac de retractare). Este sensul întrebuințat în majoritatea textelor de procedură care enunță termenul corespunzător.
b) Activitatea de judecată a instanței judecătorești desfășurată potrivit normelor de procedură citate de Codul de procedură civilă sau de alte legi de procedură civilă sau cuprinzând norme de procedură civilă. Se deosebește astfel acest proces de celălalt proces judiciar care face rațiunea justiției – procesul penal, desigur.
c) În sensul cel mai larg, care interesează tratarea noastră, noțiunea de proces civil, desemnează "exercițiul funcției jurisdicționale de către instanțele judecătorești prin soluționarea, potrivit normelor de procedură civilă, a litigiilor (pricinilor, cauzelor judiciare) date în competența acestora, prin asistența și controlul jurisdicțional privitor la activitatea jurisdicțională a altor autorități și la executarea silită a hotărârilor jurisdicționale". Această accepțiune permite următoarele observații și circumstanțieri indispensabile pentru rigoarea demersului cognitiv relativ la acest gen de proces judiciar:
– sunt judecate ca procese civile și litigiile care izvorăsc din alte raporturi juridice decât cele civile, cum ar fi acelea de drept comercial, drept administrativ, dreptul familiei, dreptul muncii, drept financiar-fiscal, etc.; altfel spus nu numai exercițiul acțiunii civile declanșează/formează procesul civil;
– procesul civil nu se concepe și nu se identifică numai ca exercițiu al unei jurisdicții depline, înțelegând prin aceasta investirea instanței cu o cerere în contencios judiciar civil pe care o judecă în fond (în primă instanță), aceste judecăți urmându-i judecata în căile de atac și eventual, în cazul hotărârii susceptibile de executare, executarea silită; procesul civil se desfășoară, se înfăptuiește și pentru a controla hotărârile altor jurisdicții decât cea civilă (contenciosul-fiscal în fața contestației administrative; arbitrajul privat; contenciosul concurențial prejudicial, etc.) și pentru a da asistență eventual pentru a-și aplica jurisdicția în cazul inoperabilității jurisdicției speciale, unei astfel de jurisdicții (cum este cazul cu cea arbitrală cu cea administrativ-facultativă) sau a unor proceduri de factură necontencioasă (valorificarea acțiunilor cambiale, dizolvarea și lichidarea societăților comerciale); pentru executarea silită a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii, etc.
Din punct de vedere etimologic, prin proces se înțelege mers, evoluție, dezvoltare, desfășurare a unui fenomen, a unui eveniment etc. Nu se îndepărtează prea mult de acest înțeles obișnuit nici noțiunea de proces în înțeles tehnic, juridic, deoarece și acesta presupune o evoluție de la sesizarea instanței și până la actul final al judecații, care este hotărârea. Între cele două puncte extreme se situează dezbaterile. O atare desfășurare evoluează cu ajutorul și pe baza unor acte de procedura, care sunt astfel ordonate de lege încât să asigure finalitatea procesului, care constă în pronunțarea unei hotărâri.
După cum am precizat, activitatea desfășurată în cadrul procesului civil, de către organelor de specialitate, reprezintă o formă de intervenție a statului în viața socială, atunci când ordinea de drept este încălcată, când apar conflicte de interese în circuitul civil, fiind încălcate sau contestate drepturi subiective, protejate juridicește. De aici se pot desprinde funcțiile procesului civil.
Conform art. 1 alin 1 din Legea 303 din 28 iunie 2004 pentru organizarea judecătorească „instanțele judecătorești înfăptuiesc justiția în scopul apărării și realizării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, precum și a celorlalte drepturi și interese legitime, deduse judecății”. Apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor se poate realiza doar într-un „stat de drept, democrat și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate” – art. 1 alin. 3 din Constituția României. Rolul procesului civil, în primul rând, este acela de a proteja aceste valori constituționale menționate mai sus.
Așadar, pe cale judiciară nu se valorifică numai drepturile și interesele civile, în sens subiectiv, ci și dreptul însuși, în mod obiectiv, consacrat în normele juridice, căci normele juridice civile nu pot fi încălcate „fără să se încalce și drepturile civile subiective și, invers, nu se poate încălca un drept civil subiectiv fără ca, în același timp, să se încalce și norma juridică prin care este recunoscut și afirmat ca atare”.
Deci, procesul civil este un mijloc procedural prin care se înfăptuiește justiția, iar aceasta este cea mai importantă garanție a democratizării unei societăți. Fără autoritate judecătorească autentică, credibilă și eficientă, nu este posibilă nici o democrație reală.
Secțiunea a II –a – Structura procesului civil
Din definiția procesului civil rezultă că , în desfășurarea sa, procesul civil parcurge două mari faze: judecata și executarea silită.
Prima fază poate cuprinde judecata în primă instanță și judecata în căile de atac.
Judecata în primă instanță parcurge, de regulă, trei etape: etapa scrisă, etapa dezbaterilor și etapa deliberării și pronunțării hotărârii. Fiecare dintre aceste etape are obiective proprii. Etapa scrisă începe cu cererea de chemare în judecată, care este actul de procedură prin care partea interesată (reclamantul) supune judecății o pretenție pe care o formulează împotriva unei alte părți (pârât). Acesta din urmă poate să răspundă printr-o întâmpinare, care este un alt act de procedură scris, prin care pârâtul se apără împotriva pretenției reclamantului. Se poate întâmpla ca pârâtul să renunțe la atitudinea sa defensivă și să formuleze pretenții proprii față de reclamant, prin intermediul unei cereri reconvenționale. Etapa scrisă are ca scop stabilirea cadrului procesual, în ceea ce privește obiectul și părțile, precum și informarea reciprocă a părților despre pretențiile și mijloacele lor de apărare, care, în același timp, sunt aduse la cunoștința instanței. Însă judecătorul nu poate soluționa litigiul numai pe baza afirmațiilor făcute independent de fiecare parte, fiind necesară o a doua etapă, cea a dezbaterilor în ședința de judecată, ce are ca scop formarea convingerii judecătorului cu privire la raportul juridic dintre părți.
Dezbaterea dintre părți este condusă și controlată de judecătorul sub ochii căruia se desfășoară, care este însă ținut și el de respectarea unor principii fundamentale. Tratarea tradițională a acestor principii, păstrarea celor cu o viabilitate independentă de factură regimului politic și adaptarea celor care reclamă modificări, sunt criterii după care se face o selecție a acestor principii. Aceste principii rezidă în cel puțin următoarele aspecte:
existența unor principii bine determinate și identificate înseamnă o garanție de calitate pentru un sistem de justiție;
principiile sunt cele care reprezintă elementele de stabilitate, de regularitate ale unei justiții și antrenează prefacerile necesare ale dreptului substanțial;
principiile oferă soluția, în situațiile în care dreptul material nu oferă texte;
principiile reprezintă prima și ultima exigență după care trebuie apreciată calitatea unei hotărâri judecătorești; o hotărâre judecătorească trebuie să treacă mai întâi de examinarea acestor principii, în lipsa promovării acestora, calitatea ei rămâne discutabilă.
Această etapă este foarte complexă și se desfășoară, de regulă, la mai multe termene de judecată, dând posibilitatea părților să-și susțină în mod real și contradictoriu pretențiile și apărările, să-și administreze probele, să le analizeze și să pună concluzii. După încheierea dezbaterilor, urmează etapa deliberării și pronunțării hotărârii.
Prin epuizarea acestor etape se finalizează judecata în primă instanță, de fond, însă partea nemulțumită de hotărârea primei instanțe poate declanșa etapa apelului. Apelul este o cale de atac, suspensivă de executare și devolutivă adică provoacă o nouă judecată de fond în fața instanței de apel. Hotărârile pronunțate de această instanță, precum și hotărârile date fără drept de apel, pot fi atacate, de partea interesată, prin intermediul recursului. Recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă, deoarece nu se judecă pricina pe fond, ci hotărârea atacată cu recurs. Poate exista și o altă etapă, recurgându-se la o altă cale extraordinară de atac (contestația în anulare, revizuirea, recursul în interesul legii, recursul în anulare), ce privesc hotărârile definitive sau irevocabile. Judecata oricărei căi de atac parcurge, la rândul ei, cele trei etape ca și în cazul judecății în primă instanță, aceasta din urmă reprezentând dreptul comun în materie, în sensul că dispozițiile ce reglementează judecata de primă instanță, în măsura în care nu sunt incompatibile, se vor aplica și în cadrul judecății în căile de atac.
Cea de-a doua fază, a execuției silite, intervine în cazul susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forței de constrângere a statului și în cazul altor titluri executorii, dacă debitorul nu își execută de bună voie obligația.
Executarea silită reprezintă procedura prin intermediul căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, obligă, cu ajutorul organelor de stat competente, pe debitorul său, care nu-și execută de bună voie obligația ce decurge dintr-un asemenea titlu, de a o aduce la îndeplinire în mod silit.
Sediul materiei privind executarea silită este reprezentat de CAP. IV
Efectuarea executării silite- Secțiunea Sesizarea organului de executare art 662- 725 Cod procedura civila. Se observă faptul că legiuitorul a reglementat în detaliu aspecte privind obiectul executării silite, modul de sesizare a organului de executare, când se poate exercita executarea silită, contestația la executare, urmărirea silită asupra bunurilor și altele.
Este de reținut legalitatea urmăririi silite, asigurată prin controlul instanței și prin supravegherea exercitată de procuror. Așadar, rolul instanței nu încetează în această fază; ea trebuie să controleze permanent activitatea organului de executare, arbitrând totodată interesele părților în conflict.
Nu este obligatoriu ca procesul civil să parcurgă ambele faze; dacă debitorul își execută de bună voie obligația sau când hotărârea judecătorească nu este susceptibilă de executare silită (de exemplu, hotărârile pronunțate în cererile în constatarea existenței sau inexistenței unui drept, cele prin care se respinge cererea în chemare în judecată etc.), cea de-a doua fază va lipsi. Este posibil însă să existe numai faza executării silite, atunci când creditorul pune în executare un alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească (de exemplu, un act autentic notarial, o cambie etc.).
Uneori, nici faza judecății nu parcurge toate etapele: fie că nu are loc dezbaterea, deoarece reclamantul renunță la judecată sau lasă cererea în nelucrare și se perimă, fie că nu are loc deliberarea întrucât părțile sting litigiul printr-o tranzacție, fie că hotărârea pronunțată nu este atacată prin intermediul căilor de atac.
Totalitatea fazelor și etapelor pe care le parcurge procesul civil constituie, în ansamblu, sistemul procesului civil, care poate diferi chiar în cadrul aceluiași tip de proces, de la o legislație la alta, întrucât el dă expresie particularităților și condițiilor concrete ale fiecărei legislații.
CAPİTOLUL II
PROBAȚİUNEA Șİ PROBELE
Secțiunea I – Noțiunea și scopul probațiunii judiciare.
2.1.1. Noțiunea probelor judiciare și clasificarea acestora.
Probațiunea în procesul civil este activitatea logico-practică bazată pe principiul contradictorialității, îndreptată spre dobândirea unor cunoștințe juste despre circumstanțe care au importanță pentru soluționarea cauzei, desfășurată de către toți subiecții procesului civil.
Cu alte cuvinte, activitatea desfășurată în sensul valorificării probelor reprezintă probațiunea judiciară, adică:
a) Stabilirea prin mijloacele admise de lege a actelor și faptelor care au creat, modificat sau stins raportul juridic dedus judecății;
b) Raportarea acestor acte și fapte la dispozițiile legale, în scopul stabilirii drepturilor și obligațiilor subiective ce revin părților din litigiu.
Probațiunea se compune din acțiuni procesuale ale instanței, ale părților, altor persoane cointeresate în vederea prezentării probelor, administrării și aprecierii lor în scopul stabilirii adevărului obiectiv și emiterea unei hotărâri legale și întemeiate de către instanța judecătorească.
Probațiunea judiciară trebuie să se caracterizeze prin: liberalism – ca expresie a principiului disponibilității în procesul civil, aflat sub controlul instanței și în limitele prevăzute de lege; egalitate, în condițiile prevăzute de lege, pentru garantarea egalității de șanse a părților și a imparțialității justiției; loialitate – semnificând buna-credință în stabilirea adevărului; activism, din partea celor aflați în litigiu și a instanței pentru stabilirea adevărului și, în cele din urmă, a dreptății consacrate judecătorește.
Scopul probațiunii rezidă, în primul rând, din sarcinile procedurii civile stabilite în primele articole ale codului de procedura civila. În mod special, scopul probațiunii judiciare nu se reduce doar la colectarea și prezentarea probelor, ci și la aprecierea acestora de către instanța de judecată, adică la formularea unor concluzii logice care ar permite motivarea hotărârii judecătorești.
Etapele probațiunii judiciare sunt după cum urmează:
Determinarea circumstanțelor de fapt pe care se întemeiază pretențiile și obiecțiile părților. Inițial, determinarea obiectului probațiunii este pusă pe seama părților, dar totuși determinarea definitivă a circumstanțelor importante pentru justa soluționare a cauzei revine instanței.
Determinarea, colectarea și prezentarea probelor care confirmă sau infirmă existența circumstanțelor de fapt pe care se întemeiază pretențiile și obiecțiile părților. Determinarea probelor constă în stabilirea surselor de informație care ar putea dovedi existența circumstanțelor de fapt pe care se întemeiază pretențiile și obiecțiile părților. Colectarea probelor este realizată de către participanții la proces, care la rândul lor, pot solicita concursul instanței. Prezentarea probelor ca act procesual constă în punerea lor la dispoziția instanței.
Cercetarea probelor – perceperea lor de către instanța de judecată. Mijloacele de cercetare a probelor sunt acțiunile procesuale grație cărora probele devin accesibile pentru perceperea și înțelegerea lor de către instanța de judecată și de către participanții la proces.
Aprecierea probelor se face prin admiterea unor probe și respingerea altor probe, precum și argumentarea preferinței unor probe față de altele.
Realizarea justiției în statul de drept nu se poate înfăptui fără un sistem probator corespunzător, care să asigure aflarea adevărului în cauzele supuse judecății, sistem realizat prin ansamblul mijloacelor de dovadă. Probele constituie un factor important în opera de distribuire a justiției, întrucât fără probe, hotărârea judecătorească este practic imposibilă. Numai administrând corect și în totalitate probele, judecătorul poate să cunoască raporturile reale dintre părți, faptele care au generat conflictul dintre acestea și apoi, pe baza probelor administrate să aplice corect legea în cazul cercetat. Cuvântul probă provine de la latinescul „probatio”, care la rândul său provine de la „probus”.
Probele sunt deci mijloacele juridice care servesc la realizarea drepturilor subiective civile, îndeosebi împotriva celor care le nesocotesc sau care le contestă. În literatura de specialitate s-a arătat că probele sunt mijloace care asigură realizarea dreptului, întrucât constituie elemente de cunoaștere prin intermediul cărora instanța află adevărul, fiecare împrejurare nouă reprezentând un element prin care se realizează procesul de cunoaștere, de apropiere treptată de adevăr, până la dezvăluirea sa completă. Codul civil și Codul de procedură civilă folosesc cuvântul „dovadă” în loc de probă, ultimul fiind mai des întâlnit în literatura de specialitate și în practică.
În literatura de specialitate, noțiunii de probă i se dau mai multe înțelesuri.
În sens larg, prin probă se înțelege acțiunea de stabilire a existenței sau inexistenței unui anumit fapt, adică operațiunea de prezentare în justiție a mijloacelor de convingere prin care se stabilește existența acelui fapt. În acest sens vorbește și art.249 din Codul de procedură civilă: „Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.”
Prin probă, în sens larg se mai înțelege mijlocul legal prin care se poate stabili faptul ce trebuie dovedit, adică toate mijloacele de convingere admise de lege: înscrisurile, declarațiile martorilor, mărturisirea unei părți, expertiza, cercetarea la fața locului, probele materiale, prezumțiile.
Rezultatul la care s-a ajuns prin folosirea mijloacelor de probă, măsura în care acestea au reușit să formeze convingerea judecătorului despre existența sau inexistența faptului pretins reprezintă tot o accepțiune în sens larg a noțiunii de probă. Se spune, de exemplu, că proba este completă sau incompletă, suficientă sau insuficientă, convingătoare sau neconvingătoare. În ce privește indicarea măsurii în care un mijloc de probă poate fi convingător se întrebuințează expresiile de putere sau forță probantă ori probatorie.
În sens restrâns, prin noțiunea de probă înțelegem, pe de o parte, mijlocul legal prin intermediul căruia se stabilește în justiție existența unui fapt juridic (înscris, declarație, mărturisire, expertiză), iar pe de altă parte, faptul probator, adică un fapt material care o dată dovedit printr-un mijloc de probă este folosit la rândul său, pentru a dovedi un alt fapt determinant în rezolvarea unei cauze. Din acest punct de vedere faptele sunt de două categorii:
fapte care trebuiesc dovedite, denumite și fapte principale (facta probanda sau res probantae), care constituie însuși obiectul probațiunii. Exemple în acest sens sunt: încheierea unui contract, strămutarea hotarului între două proprietăți;
fapte probatorii (facta probantia sau res probantes), adică acele fapte care nu constituie însuși raportul litigios, dar care sunt folosite pentru a se ajunge la stabilirea existenței sau inexistenței raportului dedus judecății.
În doctrina civilistă, în termeni de dicționar, proba ar fi orice mijloc de convingere admis de lege care poate servi pentru a demonstra în fața unei instanțe de judecată sau a altui organ jurisdicțional existența ori inexistența unui fapt juridic, precum și a oricăror alte situații și împrejurări referitoare la raporturile juridice dintre părți. În mod obișnuit, însă, noțiunea de probă este folosită în sensul de mijloc de probă precum înscrisuri, martori, prezumții, mărturisirea uneia din părți, expertiza, cercetarea la fața locului.
În concluzie, proba poate fi definită ca fiind mijlocul juridic de stabilire a existenței dreptului subiectiv și a obligațiilor civile, operațiunea de prezentare în fața justiției a mijloacelor de probă, precum și rezultatul obținut prin folosirea diferitelor mijloace de probă în aflarea adevărului, în pricina dedusă judecății.
Printre mijloacele de probă enumerate de art. 250 din C. proc.civ alături de martori, prezumții și mărturisirea unei părți, este menționat expertiza, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la fața locului sau prin orice alte mijloace prevazute de lege și dovada prin înscrisuri, iar art. 265-308 Cod de procedură civilă prevăd normele după care se administrează proba prin înscrisuri.
2.1.2. Clasificarea probelor
Probele pot fi împărțite în mai multe categorii în funcție de diferite criterii. Clasificarea probelor în categorii nu urmărește o ierarhizare a lor, căci în dreptul nostru toate probele sunt lăsate la libera apreciere a judecătorului care le cântărește după intima sa convingere, bazată pe conștiința sa juridică. Clasificarea probelor prezintă însă importanță, atât teoretică cât și practică, deoarece prin gruparea probelor în diferite categorii se scot în evidență caracterele lor comune și particularitățile lor, asemănările și deosebirile dintre ele, însușirile diferitelor probe, ceea ce ajută la pătrunderea esenței probelor și la folosirea lor rațională.
2.1.3. Probe directe și probe indirecte
După cum legătura dintre probă și faptul generator de drepturi în litigiu este nemijlocită sau mijlocită printr-un alt fapt, probele se clasifică în probe directe și probe indirecte.
Sunt probe directe acelea care se află într-o legătură nemijlocită cu faptul generator de drepturi în litigiu, referindu-se în mod direct la acest fapt. Așadar, prin proba directă se tinde să se dovedească faptul principal, raportul juridic dedus judecății. Înscrisul care constată actul juridic din care izvorăsc drepturile și obligațiile părților, mărturisirea unei părți care recunoaște dreptul adversarului, depozițiile martorilor care au asistat la săvârșirea faptului juridic în litigiu și, în anumite cazuri expertiza, probele materiale, toate acestea sunt probe directe, deoarece legătura dintre ele și faptul generator de drepturi în litigiu este directă și nemijlocită, iar – în cazul probelor materiale – proba se confundă chiar cu faptul de dovedit.
Prin proba indirectă nu se tinde să se dovedească faptul sau raportul juridic contestat, ci un fapt vecin și conex, pentru ca apoi, pe cale de inducție, să se ajungă la constatarea existenței sau inexistenței faptului necesar a fi dovedit. De exemplu, prezumțiile simple, denumite și prezumții ale omului, care nu sunt stabilite expres de lege și pe care organul învestit cu soluționarea unei pricini le stabilește și aplică de la caz la caz (articolul 1203 din Codul civil dispune că prezumțiile care nu sunt stabilite de lege „sunt lăsate la luminile și înțelepciunea magistratului; magistratul nu trebuie să se pronunțe decât întemeindu-se pe prezumții care să aibă o greutate și puterea de a naște probabilitatea; prezumțiile nu sunt permise magistratului decât numai în cazurile când este permisă și dovada cu martori, afară numai dacă un act nu este atacat că s-a făcut prin fraudă, dol sau violență”.
În principiu, proba directă este admisibilă într-o manieră generală; cea indirectă este admisă numai în cazurile prevăzute de lege. Totuși, se impune o distincție:
ca regulă generală, faptele materiale pot să fie probate prin orice mijloace posibile; cel mai adesea, constatarea printr-un înscris a unui simplu fapt este imposibilă;
actele juridice, dimpotrivă, sunt în general supuse regimului probelor preconstituite. În consecință, de regulă, proba cu martori și prezumțiile nu sunt admisibile în litigiile care au ca obiect convenții scrise sau alte acte juridice.
2.1.4. Probe primare și probe secundare
În funcție de caracterul lor original sau derivat, probele se clasifică în primare și secundare. Cele primare sunt probe nemijlocite, aflate într-un raport direct cu faptul principal susceptibil de probare, sunt așa-zisele probe din „prima sursă”. De exemplu, înscrisul întocmit și semnat de către părți pentru constatarea încheierii unui act juridic, depoziția unui martor despre fapte la care a asistat sau pe care le cunoaște personal etc.
Probele secundare sunt probe mediate, mijlocite, aduse la cunoștința instanței printr-un factor intermediar; sunt așa-zisele probe din „a doua sau a treia sursă”. De exemplu, copiile de pe un înscris original, depozițiile martorilor care relatează fapte pe care nu le cunosc personal, ci de la alte persoane sau auzite sunt probe secundare, ele având un caracter derivat din alte probe originale. Probele secundare pot fi reținute de instanță, dar ele reclamă – în măsura în care este posibil – verificarea concordanței lor cu probele originale din care derivă.
2.1.5. Probe judiciare și probe extrajudiciare
După cum probele se efectuează în fața instanței sau în afara acesteia ele se clasifică în judiciare și extrajudiciare.
Depozițiile martorilor, cercetarea la fața locului, mărturisirea unei părți făcută în cadrul răspunsurilor la interogatoriu ori la întrebările președintelui instanței sau făcută spontan în instanță și alte probe care se efectuează în fața instanței care judecă procesul în care ele se folosesc, sunt probe judiciare. Înscrisurile și alte probe întocmite sau efectuate în afara instanței de judecată sunt probe extrajudiciare. Probele judiciare dintr-un proces pot fi folosite și în alt proces, dar nefiind administrate în procesul în care urmează a fi din nou folosite, ele vor fi considerate în acest nou proces ca fiind probe extrajudiciare.
2.1.6. Probe materiale și probe personale
După criteriul naturii lor probele se clasifică în probe materiale și personale.
Probele materiale sunt lucruri din lumea exterioară care prin înfățișarea sau starea lor, prin însușirile sau particularitățile pe care le prezintă, prin urmele lăsate de anumite fapte asupra lor sau prin poziția în care se află pot dovedi sau contribui la dovada unor fapte generatoare de drepturi, cum sunt, de exemplu: lucrurile care prezintă degradări pricinuite prin folosință anormală sau necorespunzătoare, lucrurile care au defecte, vicii, semne care le fac necorespunzătoare convenției părților, lucrurile care prezintă urme de stricăciuni provocate de accidente, terenurile inundabile prin poziția lor, încăperile care prin repartizarea lor într-un apartament nu sunt repartizabile etc. Constituie probe materiale și rănile, semnele sau invaliditatea pricinuite omului prin boli, accidente sau acțiuni omenești, omul fiind privit în aceste cazuri ca și un lucru.
Probele personale constau în fapte ale omului care pot fi: pozitive (declarații consemnate în înscrisuri sau făcute oral), negative sau de abținere (de exemplu, ascunderea sau distrugerea unui înscris, lipsa nejustificată a părților de la interogatoriu, neprezentarea de către părți a înscrisurilor a căror înfățișare a fost ordonată de către instanță), de raționament (ca în cazul prezumțiilor simple și a celor legale).
După modul în care judecătorul le percepe, probele pot fi grupate în alte două categorii: probe având ca rezultat perceperea personală a faptelor de către judecător (de exemplu, cercetarea la fața locului) și probe având ca rezultat perceperea faptelor de către o altă persoană (de exemplu, martorul).
În literatura juridică și în practica juridică, noțiunea de probă este folosită cu mai multe sensuri.
Într-un prim sens, prin probă se ințelege acțiunea prin care se poate ajunge la stabilirea faptelor sau împrejurărilor care au dat naștere conflictului dintre părțile în litigiu; privită din acest sens, noțiunea de probă este legată de ideea de sarcină a probei.
Într-un al doilea sens, prin probă se ințelege mijlocul prin care, în cauzele supuse judecății, se poate ajunge la stabilirea adevărului; în acest sens, noțiunea de probă se referă la mijloacele de probațiune judiciară admise de lege: înscrisurile, depozițiile martorilor, mărturisirea uneia dintre părți, cercetarea la fața locului.
Într-un al treilea sens, prin noțiunea de probă se înțelege rezultatul acțiunii de probațiune judiciară; din acest punct de vedere se spune că proba este completă sau incompletă, convingătoare sau neconvingătoare.
În mod obișnuit, noțiunea de probă este folosită în cel de-al doilea sens, adica în înțelesul de mijloace de probațiune judiciară.
În literatura juridică se mai vorbește și de un alt înțeles al noțiunii de probă, și anume acela de fapt probator, adică un fapt material care, odata dovedit printr-un mijloc de probă, este utilizat, la rândul său, pentru a stabili existența sau neexistența unui alt fapt material, determinant în soluționarea pricinii. Din acest punct de vedere, faptele se împart în:
Fapte principale (facta probanda sau res probantae) care constituie raportul litigios dedus judecății și care trebuie dovedite;
Fapte probatorii (facta probantia sau res probantes) care nu constituie raportul litigios dar care contribuie la dovedirea existenței sau inexistenței raportului litigios.
Secțiunea a II –a – Subiectul, obiectul și sarcina probei
2.2.1. Subiectul probei
Subiectul probei este judecătorul, deoarece probele au scopul de a-l convinge pe judecător asupra existenței sau inexistenței raportului juridic dispus justiției. Astfel, o importanță deosebită are retorica avocaților cât și experiența judecătorului ca om și ca profesionist.
Obiectul probei
Prin obiect al probei se înțelege totalitatea actelor și faptelor ce urmează a fi stabilite într-o anumită cauză pentru ca aceasta să poata fi just soluționată.
Toate faptele și împrejurările care trebuiesc dovedite pentru soluționarea cauzei (…) formează noțiunea de obiect al probațiunii. În acest sens, prin fapte – ca obiect al probațiunii – se înteleg fenomenele lumii materiale: normele legale nu constituie obiect al probațiunii, deoarece organele judiciare sunt obligate să cunoasca legea.
Conținutul probei – diferit de conținutul obiectului probațiunii – este ceea ce dă în vileag proba (datele informative sau elementele de informare pe care le procură proba) și trebuie să fie în concordanță cu obiectul probațiunii, conducând la confirmarea sau infirmarea acesteia. În caz contrar nu există probe, ci numai aparența unei probe
Obiect al probei sunt faptele juridice și actele juridice care au creat și modificat raportul juridic dedus juridic, ori faptele care au determinat ineficacitatea acestuia și au dat dreptul de a cere constatarea nulității actului juridic, anularea, rezilierea acestuia, etc. faptele care trebuie dovedite pot fi materiale sau psihologice, pozitive ori negative. Obiectul probei îl constituie așadar elementul de dovadă pentru a demonstra existența unui drept subiectiv civil și a obligației corelative.
Obiect al probațiunii judiciare poate fi orice act sau fapt cu semnificația judiciară din care se poate deduce nașterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice civile litigioase.
Din principiul că în fața instanței trebuie dovedite numai faptele și împrejurările care au dat naștere litigiului dintre părți, rezultă că normele de drept nu pot constitui obiect al probațiunii judiciare. Aplicarea normelor de drept la faptele stabilite este în sarcina judecătorului care cunoaște sau este presupus că ar cunoaște legea.
Parțile au dreptul să indice, să discute sau să interpreteze legea, însă prin acestea ele nu fac act de probațiune judiciară, ci participă numai la pregătirea materialului pe baza căruia judecătorul își va îndeplini sarcina sa de a face aplicarea normelor de drept în cazul supus judecații.
De aici trebuie reținut faptul că normele de drept se invocă și se interpretează dar nu se probează.
Numai în mod excepțional când în fața unei instanțe judecătorești se invocă existența și se cere aplicarea unei legi străine, partea care cere acest lucru trebuie să facă dovada existenței și cuprinsul acestei legi.
În procesul civil, faptele care trebuie să fie dovedite sunt fie fapte materiale, fie fapte psihologice.
Faptele materiale sunt faptele care se exteriorizează cum ar fi: cauzarea unui prejudiciu unei persoane prin vătămarea corporala; distrugerea unei cladiri, rănirea unui animal; sau cauzarea unui prejudiciu ca rezultat al unei inundații, cutremur, furtună.
Faptele psihologice sunt faptele care nu se pot exterioriza, ele fiind deduse de rezultatul lor. De exemplu: dolul, reaua credință, voința de a vătăma, etc.
În ceea ce privește obiectul probațiunii judiciare se face deosebirea între faptele pozitive și cele negative.
În ceea ce privește faptele negative se susține că nu ar putea forma obiect al probațiunii judiciare, pentru că proba negativă este imposibilă. Dar această susținere nu este exactă. Faptele negative pot și trebuie să fie dovedite prin proba faptelor pozitive contrarii. Se poate dovedi, de exemplu, că o anumită persoană, într-o anumită zi și la o anumită ora, nu se afla într-un anumit loc, deoarece se gasea într-altul. În unele cazuri, însăși legea este aceea care prevede necesitatea dovedirii faptelor negative, cum ar fi cazul dispariției unei persoane. În cazul în care o persoană este dispărută și există indicii că a încetat din viață, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puțin 2 ani de la data primirii ultimelor informații sau indicii din care rezultă că era în viață. Dacă data primirii ultimelor informații sau indicii despre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate, termenul prevăzut anterior se socotește de la sfârșitul lunii în care s-au primit ultimele informații sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârșitul anului calendaristic.
Ceea ce nu se poate dovedi sunt faptele negative nedefinite. Aceste fapte nu pot fi dovedite nu pentru faptul că sunt negative, ci pentru că sunt nedefinite și probarea lor ar necesita dovedirea unei serii nesfârșite de fapte pozitive, ceea ce este practic imposibil. De exemplu, nu se poate dovedi că o anumita persoana nu a fost niciodata într-o anumită localitate, pentru că ar trebui să se dovedească zi cu zi, că acea persoana s-a aflat într-o altă localitate.
Același lucru este valabil și pentru faptele pozitive nedefinite. Nu se poate cere și nu se poate face dovada că o anumită persoană și-a trăit viața într-un anumit oraș pe care nu l-a părăsit niciodată.
2.2.3. Sarcina probei
Conform Noului Cod de Procedura Civilă, în privința sarcinii probei, acesta dispune că: " Fiecare dintre părți are sarcina să dovedească faptele pe care își întemeiază în litigiu pretenția sau apărarea."
Pentru că în procesul civil ambele parți fac afirmații în vederea dovedirii sau apărării drepturilor și intereselor lor, se deduce că sarcina probelor este obligatorie atât pentru reclamant cât și pentru pârât.
În materia probelor sarcina reclamantului este mai grea decât cea a pârâtului, deoarece in situația în care reclamantul nu-și dovedește afirmațiile, i se va respinge acțiunea ca fiind neîntemeiata, pentru că ceea ce nu s-a dovedit este considerat că nu există. Dacă reclamantul nu și-a dovedit nici una din afirmațiile sale, pârâtul se poate situa numai pe poziția negării, fără a fi ținut să dovedească ceva. De exemplu, atât timp cât reclamantul susține că l-a împrumutat pe pârât cu o sumă de bani, dar nu a putut face dovada afirmațiilor sale, pârâtul poate nega existența creanței. Dacă reclamantul a făcut dovada împrumutului, pârâtul este obligat să iasă din activitatea negării și să se apere sau să-și dovedească afirmațiile făcute.
De reținut este faptul că sarcina probei revine mai întâi reclamantului și după ce acesta și-a dovedit afirmațiile sau l-a determinat pe pârât să facă unele afirmații, sarcina probei revine și pârâtului.
La rândul său, reclamantul poate combate apărările sau afirmațiile pârâtului, făcând noi afirmații pe care este obligat a le dovedi.
În concluzie, sarcina probei se împarte între reclamant și pârât, și trece de la unul la altul, în funcție de atitudinea adoptată.
Excepții de la regula sarcinii probei
De la regula potrivit căreia partea care a făcut o afirmație în fața instanței de judecată trebuie să o dovedească, există unele excepții:
a) Când legea scutește complet pe una din părți de sarcina probei. Acest caz se referă la scutirea de probă a parții care invoca în favoarea sa o prezumpție legală relativă. Prezumția legală dispensă de orice dovadă pe acela în favoarea căreia a fost făcuta". Deci beneficiarul unei prezumții legale relative este în mod practic dispensat de sarcina probei, oricare ar fi poziția lui în proces. Dacă partea potrivnică vrea să stabilească prezumția stabilită de lege este obligată să administreze proba contrarie.
b) Când legea trece sarcina probei pe seama părții care nu a făcut nici o afirmație. Acest caz se referă la proba în cadrul acțiunii în contestarea recunoașterii paternitații precum și la situația litigiilor de muncă. Deși în cadrul procesului mama copilului, copilul recunoscut sau descendenții săi au calitatea de reclamanți, aceștia nu sunt obligați să probeze nimic, urmând ca autorul recunoașterii, iar în cazul decesului moștenitorii săi, deși pârât în proces, fără să fi fost nimic probat împotriva sa, trebuie să probeze adevărul recunoașterii sale. În cazul litigiilor de muncă privind contestația împotriva deciziei de desfacere a contractului de muncă, precum și contestația împotriva dispoziției de imputare, sarcina probei este răsturnată, deoarece dovada temeiniciei și legalitații măsurii luate îi revine unitații pârâte.
Secțiunea a III -a – Reguli comune privind admisibilitatea, administrarea
și aprecierea probelor
2.3.1. Condiții procedurale de admisibilitate a probelor
Pentu a se dovedi faptele și împrejurările care le-au dat naștere, în cauzele civile nu pot fi folosite decât acele mijloace de proba care întrunesc condițiile de admisibilitate impuse de lege. Aceste condiții sunt:
Legalitatea probei implică următoarele cerințe:
a) Proba să fie prevăzută de legea procesuală în vigoare la data încuviințării administrării ei. De exemplu, în sistemul nostru probator actual, legea nu mai prevede ca mijloc de probă jurământul religios al parților. În ceea ce privește proba actelor juridice, soluția diferă după cum forma solemnă este cerută de lege ad validatem sau numai ad probationem. În cazul ad validatem, dacă în momentul încheierii actului juridic legea cerea, pentru validitatea lui, forma solemnă și ea nu a fost îndeplinită, actul juridic e lovit de nulitate, iar aceasta nu se acoperă prin faptul că o lege nouă nu ar mai cere forma solemnă; dacă în momentul încheieri actului juridic legea cerea doar acordul de voință al părților, o lege nouă care ar impune forma solemnă nu afectează validitatea actului juridic. În această situație, legea nouă se aplică numai dacă desființeaza cerința ad probaionem (impusă de legea veche) și îngăduie mijloace de probă noi.
b) Proba să nu fie inadmisibilă în cauza în care se judecă sau pentru faptele care urmează a fi dovedite sau contradovedite. De exemplu, deși e prevăzut de lege, în procesele de divorț mijlocul de proba al interogatoriului cu privire la motivele de divorț este inadmisibil (articolul 612 alin. ultim C. proc. civ.); în procesele al căror obiect este de o valoare mai mare de 250 lei, este inadmisibila proba cu martori a actelor juridice(art. . civ.)
Pertinența probei. În fața instanței nu pot fi administrate decât acele probe care au legătură cu obiectul procesului și folosesc instanței la soluționarea cauzei. De aceea se spune că o proba este pertinentă atunci când are legatură cu obiectul procesului.
Verosimilitatea probei. Verosimilitatea probei înseamnă că faptele ce urmează a fi dovedite trebuie să fie cu putință și să nu contrazică legile naturii. Deci, proba cerută trebuie să tindă la dovedirea unor fapte reale, posibile, demne de a fi crezute.
Concludența probei. Concludența probei înseamnă strânsă ei legatură cu faptele și împrejurările cauzei, puterea ei doveditoare menită a forma convingerea judecătorului despre existența sau inexistența faptului probat. Concludența probei implică întotdeauna și pertinența ei; o proba concludentă este întotdeauna și pertinentă, iar pertinența unei probe nu presupune neaparat și concludența ei. De exemplu, proba că anumite bunuri mobile au fost date în depozitul unei persoane este o proba concludentă în acțiunea deponentului pentru restituirea acelor bunuri. Faptul că deponentul era sau nu și proprietar asupra acelor bunuri constituie un aspect al pertinenței care poate fi prezumat și nu al concludenței probei depozitului.
Aprecierea probelor este operațiunea mentală făcută de către instanță pentru a determina puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și al tuturor probelor împreuna.
Este de remarcat că toate probele se apreciază liber.
2.3.2. Reguli comune de administrare și apreciere a probelor
În cadrul proceselor, în legatură cu materialul probator, instanța trebuie să examineze mai întâi admisibilitatea probelor, apoi să le administreze pe cele încuviințate și, cu ocazia deliberării, să aprecieze probele administrate. În afară de regulile specifice fiecărui mijloc de probă, există și anumite reguli comune pe care le vom examina în cele ce urmează.
2.3.3. Admisibilitatea probelor
Pentru aprecierea admisibilității unei probe în cadrul procesului civil, instanța trebuie să examineze admisibilitatea probelor, apoi să le administreze pe cele încuviințate, și cu ocazia deliberării, să aprecieze probele administrate.
Se pune problema de a se stabili dacă împrejurarea de fapt dată în vileag cu ajutorul probelor, altfel spus, obiectul probei, are sau nu corelație cu obiectul probațiunii în cauză și deci dacă faptele, datele, întâmplările concrete a căror dovedire se solicită sunt de natură a ajuta soluționarea cauzei. Această corelație se examinează din diferite puncte de vedere, ridicând problema admisibilității, pertinenței, concludenței și utilității probelor .
În privința admisibilității probelor există anumite condiții care trebuie îndeplinite și anume:
– Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului – Art. 255 alin 1 C. pr. civ
– proba să fie legală – adică să nu fie oprită de legi materiale/procesuale. Este inadmisibilă proba pentru combaterea prezumției legii absolute sau, în acțiunea de divorț este inadmisibil interogatoriul pentru dovedirea motivului de divorț.
– proba să fie verosimilă – adică să tindă la dovedirea unor fapte reale, posibile, demne de a fi crezute, să nu contrazică legile naturii.
– proba să fie utilă – proba este inutilă când tinde la dovedirea unor fapte incontestabile.
– proba să fie pertinentă – adică să aibă legătură cu obiectul procesului.
– proba să fie concludentă – adică să ducă la rezolvarea cauzei respective. Este posibil ca o probă să fie pertinentă dar să nu fie concludentă. Astfel, într-o cerere ce are ca obiect repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, proba cu martori solicitată de către pârât pentru a dovedi ca au fost și alte participări, este o proba pertinentă dar nu și concludentă, pentru că în materie delictuală, este prevăzut că răspunderea este solidară. Dacă însă pârâtul solicită încuviințarea unei probe pentru a dovedi culpa concurentă a victimei, proba este pertinentă și concludentă pentru că, în asemenea cazuri, răspunderea se împarte între autorul faptului ilicit și victimă.
În momentul propunerii probei, conform art.258 Cod procedura civila, instanța examinează concludența probei. „Probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere.” În acest sens, ea va cere părților să descrie împrejurările ce urmează a fi dovedite cu ajutorul probei respective. Textul permite examinarea probei fără verificarea concludenței numai dacă există primejdia ca ea să se piardă prin întârziere.
În legătură cu administrarea probelor trebuie examinate trei aspecte:
– Administrarea probelor se face în fața instanței de judecată, în ordinea stabilită de aceasta:
– Aprecierea probelor constă în aprecierea mentală făcută de instanță pentru a determina puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale tuturor probelor împreună:
– Administrarea constituie o garanție a drepturilor de apărare ale părților.
O probă devine inadmisibilă în măsura în care legea o interzice expres. Inadmisibilitatea unei probe (…) poate decurge din contradicția ei cu cunoștiințele științifice sau atitudinile morale ale organului judiciar. În sensul acesta instanța nu poate admite dovedirea unor împrejurări despre care s-ar susține a fi supranaturale, acestea venind in contradicție cu explicațiile științifice ale fenomenului, de altfel, instanța nu poate admite nici încercarea dovedirii unui potențial caracter moral al unei fapte care contrazice categoric concepțiile etice generale.
În orice alte situații respingerea ca inadmisibile a unor probe trebuie considerată greșită.
Practica judiciară a impus ca odata ce instanța a admis o probă, nu se mai revine asupra dispoziției decât în măsura în care se poate dovedi că acea probă este neconcludentă, inutilă ori administrarea acesteia este imposibilă, revenirea astfel asupra probelor admise se poate face numai cu arătarea motivelor ce o fac inutilă și cu dreptul părții interesate de a proteja admisibilitatea acesteia.
2.3.4. Propunerea probei
Propunerea probelor se face de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare.
În acest sens, procesul civil începe printr-o procedura scrisa, părțile având obligația să-și comunice reciproc pretențiile și apărările. Reclamantul face cererea de chemare în judecată, iar pârâtul întâmpinarea (conform art. 30 coroborat cu art 148 si art 200 C. proc. civ.).
Dacă cele doua părți nu au propus probe prin cerere și întâmpinare, o pot face până la prima zi de înfățișare (conform art.254 si art 260 alin 3 Cod Procedura civila ).
Art.260 alin. 7 prevede ca partea care a lipsit de la propunerea și încuviințarea dovezii, este obligată să ceară dovada contrarie la ședința următoare, iar în caz de împiedicare, la prima zi când se înfățisează.
Dacă o parte renunță la probele pe care le-a propus, cealaltă parte și le poate însuși, iar daca ambele renunță, instanța, dacă consideră că sunt necesare, poate ordona din oficiu administrarea probelor. Partea decăzută din dreptul de a proba va putea totuși să se apere discutând în fapt și în drept temeinicia susținerilor și a dovezilor adversarului (art. 263 C. proc. civ.)
2.3.5. Încuviințarea probelor
De cele mai multe ori, încuviințarea probelor se face după dezbateri contradictorii.
Asupra probelor impuse de părți instanța se pronunță printr-o încheiere motivată, atât în caz de admitere cât și în caz de respingere a acestora.
Încheierea de admitere este preparatorie (care nu leagă instanța) deci, ea poate reveni asupra ei cu obligația de a motiva de ce proba a devenit inutilă.
Când administrarea probei încuviințate necesită cheltuieli, instanța va pune în vedere părții care a cerut-o să depună la grefă, de îndată sau în termenul fixat de instanță, dovada achitării sumei stabilite pentru acoperirea lor. În cazurile în care proba a fost dispusă din oficiu sau la cererea procurorului în procesul pornit, instanța va stabili, prin încheiere, cheltuielile de administrare a probei și partea care trebuie să le plătească, putându-le pune și în sarcina ambelor părți.
Nedepunerea sumei în termenul fixat atrage decăderea părții din dreptul de a administra dovada încuviințată în fața acelei instanțe.
Depunerea sumei se va putea însă face și după împlinirea termenului, dacă prin aceasta nu se amână judecata.
Dispozițiile prezentate anterior se aplică și în cazul în care administrarea probei se face prin comisie rogatorie.
2.3.6. Administrarea probelor
Conform art. 260 cod procedura civila, probele de administrează în fața instanței de judecată, în ordinea în care aceasta consideră că pot contribui la soluționarea pricinii. Dovezile se administrează înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului. Instanța este obligată să administreze dovada încuviințată dacă partea nu a revenit asupra ei, chiar și atunci când aceasta parte lipsește. Dovada și dovada contrarie vor fi administrate în același timp.
Codul nostru de procedură civilă a renunțat la instituția judecătorului delegat care putea administra probele în cadrul unei etape pregătitoare, consacrând principiul nemijlocirii ce constă în obligativitatea instanței de a cerceta direct și imediat toate elementele ce servesc la lămurirea împrejurărilor cauzei. Deci, în activitatea de judecată, judecătorul trebuie să se sprijine pe probe primare ce implică un raport nemijlocit între proba și fapt. Astfel, deși părțile pot depune la dosar copii certificate de pe înscrisuri, judecătorul va cerceta înscrisurile originale pe care părțile trebuie să le depună la grefă sau să le aibă asupra lor . La audierea martorilor, judecătorul trebuie să stabilească dacă ei au perceput personal faptele pe care le relatează și, în acest caz, să nu se bazeze pe depoziții extrajudiciare, ci să asculte nemijlocit martorii. Dacă este nevoie de cunoașterea exactă a unor situații de fapt, judecătorul nu trebuie să se mulțumească cu schițe, ci să realizeze o cercetare locală.
Pentru a se administra probele, părtile și procurorul pot face propuneri pe care instanța le admite sau respinge după o anumită procedură. Instanța nu se mărginește la readministrarea probelor din dosar sau administrarea probelor solicitate la propunerile părților si procurorului, ci în vederea aflării adevarului își exercită atribuțiile în mod activ ( art. . pr. pen.).
Deși în prezent probele se administrează nemijlocit de întregul complet de judecată, fie la sediul instanței, fie la locul unde se află proba, nu se cere în mod obligatoriu ca administrarea tuturor probelor să se facă în fața acelorași judecători, adică cu respectarea principiului continuității, pentru că în sistemul nostru procesual el are o aplicare restrânsa la pronunțarea hotărârii de către judecătorii care au judecat cazul respectiv.
Exista excepții de la regula potrivit căreia administrarea se face direct de către instanța ce soluționează pricina, excepții care se impun datorita necesității unei bune administrări a justiției.
Un exemplu în acest sens îl constituie administrarea probei prin comisie rogatorie de către Tribunalul Județean sau, dacă în localitatea respectivă nu există instanțe de acest grad, de către judecătorie.
Probele administrate de o instanță necompetentă sau de la o instanță de la care pricina a fost strămutată, ori într-o cerere perimată pot rămâne caștigate judecății, cu excepția situației când se invocă motive temeinice .
2.3.7. Aprecierea probelor
Toate probele sunt apreciate liber, fiind desfășurate probe formale a căror forță probantă era stabilită de lege. Probele sunt apreciate de către judecător în etapa deliberării, fără să exercite vreo îngrădire, hotărârea urmând a se pronunța pe baza acestor probe, în raport cu intima sa convingere.
Instanțele de fond sunt suverane în aprecierea sincerității și utilității probelor propuse și administrate de părți, astfel că ele pot înlătura pe cele pe care nu le consideră utile, cu obligația de a motiva de ce le înlătură.
Instanța trebuie să analizeze cu aceeași obiectivitate și complet probele tuturor părților din proces deoarece omisiunea analizei probelor uneia dintre părți, atrage casarea hotărârii.
2.3.8. Asigurarea probelor
Conform art. 359 cod procedura civila cand o parte are interes sa previna o posibila disparitie a unui mijloc de proba pe care il considera important pentru a face dovada unei pretentii, atunci aceasta poate sa ceara asigurarea acesteia.,
Un exemplu ar putea fi situatia in care o persoană, martor într-o pricină, s-a îmbolnăvit sau pleacă definitiv din țară, dacă s-ar apela la procedura obișnuită, adică audierea să se facă în decursul desfașurării procesului, respectiva persoană să nu mai poată fi audiată.
Art. 364 prevede că „oricine are interes să constate de urgență mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea unui lucru, sau să dobândească recunoașterea unui înscris, a unui fapt sau drept, va putea cere administrarea acestei dovezi dacă este primejdie ca ele să dispară sau să fie greu de administrat în viitor”.
Asigurarea probelor se poate face și doar cu consimțământul celui care urmează să se prezinte în fața instanței pentru asigurarea dovezii respective, chiar daca in perspectiva nu exista un pericol care sa planeze asupra ei.
Existența unui proces în curs nu justifică respingerea cererii, dacă există urgența determinată de existența unui pericol de dispariție a probei ori de îngreunare sau imposibilitate de administrare în viitor.
Asigurarea se poate solicita prin cerere adresată:
– Cererea se va îndrepta, înainte de judecată, la judecătoria în circumscripția căreia se află martorul sau obiectul constatării, iar în timpul judecății, la instanța care judecă procesul în prima instanță.
Partea va arăta în cerere probele a căror administrare o pretinde, faptele pe care vrea să le dovedească, precum și motivele care fac necesară asigurarea acestora sau, după caz, acordul părții adverse.
Cererea adresată instanței este judecată în camera de consiliu, chiar și fără citarea părților și se pronunță printr-o încheiere.
Încheierea poate fi atacată cu recurs dacă asigurarea s-a făcut pe cale principială, în 5 zile de la pronunțare (dacă părțile au fost prezente), sau de la comunicare (dacă părțile nu au fost citate).
Dacă asigurarea a fost făcută pe cale incidentală, încheierea fiind premergătoare, poate fi atacată numai odată cu fondul pricinii.
Codul de procedura civila reglementează și o procedură de constatare a faptelor. Astfel, conform art. 359 Cod procedura civuilă, oricine are interes să constate de urgență o anumită situație de fapt ce ar putea să înceteze ori să se schimbe până la administrarea dovezilor, va putea cere instanței în circumscripția căreia urmează să se facă constatarea și pe lângă care funcționează executori judecătorești, să delege un executor judecătoresc care să constate la fața locului aceasta situație de fapt.
Președintele instanței poate încuviința această cerere chiar fără înștiințarea aceluia împotriva căruia se cere și, dacă acesta nu a fost de față, i se va da o copie a procesului-verbal de constatare. Președintele admite sau respinge cererea respectivă prin încheiere. Acest proces verbal face proba până la dovada contrarie.
Administrarea probei și constatarea prin executorul judecătoresc în circumscripția căruia urmează să se facă constatarea va putea constata la fața locului această stare de fapt- Art 364 Cod procedura civila
Probele care au fost conservate prin aceasta procedură pot fi folosite și de partea care nu a cerut administrarea lor, iar cheltuielile prilejuite vor fi avute în vedere de instanța care judecă fondul (art. 362 alin 2 cod procedura civila)
Efectul – constituie o probă în procesul ce va urma, probă ce va fi opozabilă parților citate în procedura de asigurare a dovezilor. Proba astfel confecționată poate fi combinată cu orice alt mijloc de probă și o data terminată procedura, proba va aparține cauzei și nu parții care a cerut-o.
Secțiunea a IV- a – Conveții asupra probelor
Prin convenții asupra probelor se înțeleg acele acorduri de voință prin care părțile se abat, derogă, de la normele legale ale probațiunii judiciare, fie anterior unui proces, fie în cursul unui proces civil.
Convențiile asupra admisibilității, obiectului sau sarcinii probelor sunt valabile, cu excepția celor care privesc drepturi de care părțile nu pot dispune, a celor care fac imposibilă ori dificilă dovada actelor sau faptelor juridice ori, după caz, contravin ordinii publice sau bunelor moravuri -Art – 256 Cod procedura civila
În orice proces civil, există anumite reguli privind admisibilitatea, administrarea și aprecierea probelor, reguli prevăzute de Codul Civil și Codul de Procedură Civilă.
Pentru parți aceste reguli nu sunt însa obligatorii, ele având dreptul, tot ca efect al legii, să deroge de la acestea, încheind o convenție într-una din formele acceptate de lege.
Astfel, se înțeleg prin convenții asupra probelor acele acorduri de voință prin care parțile deroga de la normele legale ale probațiunii judiciare, fie într-un proces în curs de judecată, fie în vederea unui eventual proces viitor.
Nici un text de lege nu interzice parților să încheie asemenea convenții, așa încât, în principiu, ele sunt valabile dacă îndeplinesc condițiile generale de valabilitate a convențiilor Neexistând niciun text de lege care să impună respectarea unor condiții speciale de formă, aceste convenții sunt consensuale, deci sunt valabile indiferent de formă, cu condiția să poată fi dovedite în fața instanței de judecată.
În practica judiciară s-a arătat că sunt valabile și trebuie respectate convențiile încheiate de parți asupra probelor, cu excepția celor prin care s-ar îngreuna dovedirea adevaratelor raporturi juridice dintre parți și cu excepția celor prin care s-ar încălca unele dispoziții legale imperative ori ordinea publică sau bunele moravuri.
Sunt deci valabile atât convențiile privitoare la sarcina probei sau la obiectul acesteia, cât și cele privitoare la admisibilitatea, administrarea sau la puterea doveditoare a probelor, dacă prin aceste convenții nu se aduce atingere rolului activ al judecătorului, nu se restrânge sfera probelor admisibile, nu se limiteaza puterea de liberă apreciere a judecătorului cu privire la probele administrate.
Capitolul III
Probațiunea în procesul civil
Secțiunea I – Proba prin înscrisuri
3.1.1. Noțiune și clasificare
Prin înscris se înțelege orice fel de declarație despre un act sau fapt juridic, făcută prin scrieri de mână sau dactilografiere, litografiere sau imprimare, pe hârtie sau orice material( pânză, lemn, metal, etc)
Prin înscris se mai înțelege orice consemnare scrisă care poate infirma sau confirma fapte sau împrejurări cu privire la existența sau inexistența raporturilor juridice civile care formează obiectul cauzei date spre judecare.
Înscrisurile sunt unul dintre cele mai relevante mijloace de probă, ușor de păstrat, ușor de administrat în fața instanței și greu alterabile prin trecerea timpului, iar uneori sunt condiție de valabilitate a unui raport juridic ce urmează de altfel a fi probat. De aceea în cazul unui litigiu, parțile nu au interes să discute despre conținutul înscrisului, ci despre condițiile de validitate a actului juridic, cum ar fi de exemplu: autentificare, semnătura, data, competența funcționarului care a întocmit actul etc.; pe care trebuie să le îndeplinească orice înscris.
Faptul că înscrisurile se întocmesc chiar în momentul încheierii actului juridic fac ca ele să fie cele mai potrivite mijloace de proba . Astfel ele sunt cele mai credibile mijloace de probă deoarece, martorii de exemplu, pot fi influențati între timp, sau pentru că expertiza e doar o părere a unui expert.
Clasificarea înscrisurilor
Înscrisurile se împart în următoarele mari categorii:
Înscrisurile preconstituite
Înscrisurile nepreconstituite
În majoritatea cazurilor, înscrisurile sunt mijloace de probă preconstituite, adică se întocmesc dinainte în acest scop. Astfel odată cu perfectarea unei vânzări se încheie și înscrisul doveditor al acestei operațiuni, în caz de litigiu înscrisul va servi ca pricipal mijloc de probă.
La rândul lor, înscrisurile preconstituite se împart în:
Înscrisuri originare care sunt acele înscrisuri întocmite în vederea constatării încheierii, modificării sau stingerii unui raport juridic între părți
Înscrisuri recognitive sunt înscrisurile întocmite în vederea recunoașterii existenței unui înscris originar pierdut, în scopul de a-l înlocui. Acest înscris produce aceleași efecte ca și înscrisul originar și dispensează partea de înfațișare a acestuia când:
– actul de recunoaștere cuprinde cauza și obiectul datoriei, precum și data înscrisului originar;
– actul de recunoaștere are o durată de 30 ani, este ajutat de posesiunea de lungă durată, sau de unul ori de mai multe acte de recunoaștere ulterioară care exprimă același conținut
Înscrisuri confirmative. Aceste înscrisuri au drept scop să întărească un act anulabil, prin confirmarea, ratificarea lui. Pentru ca un act confirmativ să fie valabil, el trebuie să cuprindă: obiectul, cauza, natura obligației și să facă mențiuni despre viciul care face ca actul originar să fie anulabil și mențiuni despre intenția părților de a acoperi viciul
3.1.2. Înscrisul autentic
Înscrisul autentic este acel înscris care s-a încheiat cu respectarea solemnitaților cerute de lege de către un funcționar public, la locul unde s-a făcut actul, investit prin lege să facă acest lucru.
În sens larg, actul autentic îl reprezintă orice act încheiat de un funcționar de stat în cadrul competenței lor legale. De exemplu: actele de stare civilă, hotărârile judecătorești, actele de procedură îndeplinite de executorii judecătorești.
În sens restrâns, actele autentice sunt numai actele notariale.
În unele cazuri, încheierea în formă autentică a actelor juridice este obligatorie, iar în alte cazuri este facultativă, dar dacă legea o cere, atunci actele juridice vor fi încheiate în formă autentică. Această cerință este prevăzută, de exemplu, pentru donații sau pentru ipotecile convenționale.
Potrivit prevederilor art. 16 din Lg. 5/1973, contractul de închiriere a locuințelor proprietate de stat trebuie încheiate în formă scrisă. Această cerință este prevăzută nu pentru valabilitatea contractului, ci numai pentru dovada acestuia. Din aceasta cauză, lipsa înscrisului prevăzut de lege nu poate fi înlocuit de alte mijloace de probă.
O excepție de la acest principiu este și acela conform căruia strămutarea proprietații din momentul când părțile s-au înțeles asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul nu se va fi numărat.
Este lăsată la latitudinea părților încheierea în formă autentică a actelor juridice ori de câte ori legea nu cere în mod expres acest lucru pentru existența actului. Dar în practică părțile recurg la forma autentică datorită avantajelor pe care le prezintă forța probantă a acestor acte.
Condiții de valabilitate ale actelor autentice.
Conform art. 269 Cod procedura Civila pentru ca un act autentic să fie valabil, trebuie să îndeplinească două condiții:
1) Actul să fie întocmit de un funcționar competent;
2) Actul să fie îndeplinit cu respectarea formalitaților prevăzute de lege.
În legătură cu prima condiție, se cere ca funcționarul public care dă autenticitatea actului să fie investit cu această calitate și să lucreze în limitele ce i-au fost conferite prin lege. De aceea nu au valoare de acte autentice actele întocmite de un funcționar necompetent, actele întocmite de un funcționar care nu mai are dreptul să funcționeze la data întocmirii respectivului act, actele întocmite de un funcționar prin depășirea atribuțiilor sale.
În ceea ce privește a doua condiție, se cere ca actul să fie întocmit cu toate formele pe care legea le prevede pentru acea categorie de acte. Dintre cele mai importante formalițăti care se cer a fi respectate cu ocazia încheierii actelor notariale enumerăm: verificarea identității părților, consemnarea datei la care actul a fost încheiat, semnarea actelor de către părți și de către notar, înregistrarea actului în registrele biroului notarial.
Sunt legi speciale care prevăd pentru unele categorii de acte și îndeplinirea altor formalități. De exemplu: în cazul căsătoriei, prezența viitorilor soți concomitent și în persoană, exprimarea consimțământului în forma verbală. În cuprinsul actului, funcționarul competent a-l autentifica trebuie să facă mențiunea că toate prevederile legale privind actul juridic ce urmează a fi autentificat au fost îndeplinite.
Puterea doveditoare a actului autentic. Art.270 cod procedura civila: „Înscrisul autentic face deplină dovadă, față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condițiile legii. De aici rezultă faptul că actul autentic face dovadă, prin el însuși față de orice persoană despre ceea ce funcționarul competent constată personal la întocmirea acelui act.”
Din cele prezentate anterior, se desprind următoarele caracteristici importante:
a. Actele autentice fac, în ceea ce privește mențiunile cu privire la faptele petrecute în fața agentului instrumentator și constatate personal de acesta prin propriile simțuri, dovada deplină până la înscrierea în fals. Astfel, fac dovadă până la înscrierea în fals: data înscrisului autentic, mențiunile cu privire la prezentarea părților și modul de identificare a acestora, faptul semnării însrisului de către părți în fata agentului instrumentator, constatarea că cele cuprinse în act exprima voința părților.
b. Mențiunile privitoare la conținutul actului sau, cu alte cuvinte, mențiunile referitoare la realitatea celor declarate în act de către părți și care n-au putut fi constatate personal de agentul instrumentator, fac dovadă până la proba contrarie. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, părțile se prezintă în fața notarului și declară că s-a plătit prețul vânzării și s-a predat obiectul, iar în realitate aceste lucruri nu s-au facut. Declarațiile făcute de părți cu ocazia redactării sau numai a autentificării unui act pot fi răsturnate prin proba contrarie, întrucat agentul instrumentator a luat act de declarațiile părților fără a avea și posibilitatea să controleze în ce măsura corespund realității. Dar, datorită caracterului convențional al declarațiilor conținute în înscris, care face ca în intentia părților, înscrisul întocmit să oglindească exact și complet raportul juridic încheiat, proba contrarie nu poate consta decât dintr-un înscris, sau cel puțin dintr-un început de dovadă scrisă, completată de proba cu martori.
c. Înscrisul autentic se bucură de prezumția de validitate, în sensul că cel care îl folosește este scutit de orice dovadă, proba contrară revenind celui care îl contestă.¹
d. Faptul că un act juridic a fost întocmit în formă autentică nu exclude posibilitatea ca împotriva sa să fie introdusă o acțiune în constatarea nulității sau anulării lui pentru încălcarea legii sau pentru vicii de consimțamânt( eroare, dol, violență), ori pentru lipsa de capacitate, situații care pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.
e. Posibilitatea de a fi investit cu formulă executorie, ceea ce permite punerea sa în executare fără ca între parți să fi urmat o judecată. Deci, înscrisurile autentice pot fi investite cu formulă executorie care permite urmărirea silită a bunurilor debitorului, fără a fi necesară în acest scop o hotărâre judecătorească.
În legătură cu acest aspect, în literatura juridică, s-a arătat că " partea nu este obligată să aleagă calea investirii cu formulă executorie a înscrisului autentic, ci poate să introducă o cerere de chemare în judecată, folosind înscrisul autentic ca mijloc de probă. Dacă înscrisul autentic este deja investit cu formulă executorie, o eventuală cerere de chemare în judecată ar urma să fie respinsă ca fiind lipsită de interes, deoarece partea are deja un titlu executoriu.".
Actul autentic neregulat este actul care nu are calitatea de a fi autentic, deoarece nu s-a respectat una sau alta din condițiile impuse de lege pentru încheierea actelor autentice," actul care nu poate fi autentic din cauza necompetenței sau a necapacității funcționarului sau din lipsă de forme este valabil ca scriptură sub semnătură privată dacă s-a iscălit de părțile contractante." Din moment ce se cere doar semnătura părților, aceasta lasă să se deducă că celelalte condiții cu privire la actele sub semnătură privată sunt îndeplinite, sau se consideră a fi îndeplinite. În cazul în care înscrisul nu este semnat, valoreaza început de dovadă scrisă. Dacă forma autentică este cerută pentru valabilitatea actului juridic, sancțiunea actului neregulat este nulitatea absolută a operațiunii.
3.1.3. Înscrisul sub semnătură privată
Înscrisurile sub semnătură privată sunt acele care poartă semnătura părților, indiferent de suportul său material. El nu este supus niciunei alte formalități, în afara excepțiilor anume prevăzute de lege. În general, singura formă cerută pentru valabilitatea înscrisului sub semnătură privată este semnătura părților. Cu privire la întocmirea acestor acte, legea nu prevede nici o regulă. De aceea, înscrisul sub semnătură privată poate fi scris de părți sau de un terț la mașină sau de tipar, în orice limbă sau chiar prin semne convenționale, cu condiția ca actul să fie semnat de persoanele între care se încheie. Singurul care face excepție de la această regulă este testamentul olograf care trebuie scris în întregime, datat și semnat de mâna testatorului.
Condiții de valabilitate a actului sub semnătură privată.
1.Semnătura. De regulă, semnătura părților între care se încheie actul trebuie să se facă prin arătarea numelui și prenumelui acestora; se poate însă ca părțile să semneze actul și în forma în care ele obișnuiesc să se iscalească în viață (în forma prescurtată, anumite semne grafice).
Înscrisul sub semnătură privată, prin care o singură parte se obligă către o alta să-i plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile, trebuie să fie în întregime scris cu mâna celui care îl subscrie sau cel puțin ca, în afară de semnătură, să fie scris cu mâna sa "bun și aprobat pentru…", cu arătarea în litere a sumei sau a cantității datorate.
Când suma arătată în cuprinsul înscrisului este diferită de cea arătată în formula "bun și aprobat", se prezumă că obligația nu există decât pentru suma cea mai mică, chiar dacă înscrisul și formula "bun și aprobat" sunt scrise în întregime cu mâna sa de cel obligat, afară numai dacă se dovedește în care parte este greșeală sau dacă prin lege se prevede altfel.
Regula cuprinsă în art. 275 Cod procedura civilă a fost edictată pentru a se înlătura fraudele ce se practicau în trecut prin luarea unei semnături în alb. În literatura juridică s-a arătat că " scopul art. 1180 este deci de a împiedica pe un creditor puțin scrupulos de a abuza de semnătura în alb a debitorului sau, abuz care ar putea să aibă loc prin înscrierea în act a unei sume mai mari decât cea datorată, ceea ce devine cu neputință prin împrejurarea că obligația trebuie să fie scrisă în întregimea ei cu însăși mâna debitorului, sau cel puțin ca el să arate în litere suma sau cătimea la care el se obligă, pentru că literele sunt mai greu de falsificat decât cifrele."
La regula edictată de art.275, alin. 1 și 2 cod procedura civilă aduce unele excepții. Nu sunt supuși la această regulă comercianții fie că obligațiile contractate de dânșii au sau nu caracter comercial, industralii, slugii și oamenii care muncesc cu ziua. Legea scutește pe comercianți de formalitatea bunului și aprobat din cauza că experiența afacerilor îi face apți a se apăra în contra fraudei. În activitatea comercială nu de multe ori se utilizează procedeul semnăturilor date în alb, îndeosebi în materia titlurilor de credit (cambia în alb).
În ceea ce privește cultivatorii de pământ , artizanii și lucrătorii cu ziua, la epoca adoptării Codului Civil, excepția se întemeia pe împrejurarea că multe din aceste persoane știau a semna fără a ști că legea a trebuit să valideze obligațiile lor fără formalitatea bunului și abrobat, pentru a nu sili aceste persoane să recurgă la forma autentică. Însa, cum s-a arătat în literatura de specialitate, această excepție ridică textului o mare parte din utilitatea sa, pentru că aceste persoane, din cauza ignoranței și lipsei de experiență, sunt cele mai expuse a fi fraudate și exploatate.
Cu privire la aplicarea în practică a dispozițiilor cuprinse în art.275, alin. 1 și 2 cod procedura civilă ele se referă:
– numai la convențiile din care se nasc obligațiile unilaterale, nu și la cele care produc obligații reciproce între părți;
– numai la obligațiile care au ca obiect consumul de bani sau o cătime determinată de bunuri fungibile; obligațiile care au drept obiect un corp cert și determinat, dispozițiile art.275, alin. 1 și 2 cod procedura civilă nu le sunt inaplicabile. De asemenea, dispozițiile art.275, alin. 1 și 2 cod procedura civilă nu se aplică la obligațiile de a face sau de a nu face, mandatului verbal dat spre a face un împrumut și nici actelor care, de la început alcătuite sub forma autentică, au rămas valabile numai ca acte sub semnătură privată, pentru că la întocmirea lor, intenția parților a fost de a încheia un act autentic valid și nu au fost în măsura să prevadă că actul trebuia făcut conform cu art.275, alin. 1 și 2 cod procedura civilă
Formalitatea "bun și aprobat" nu se aplică nici la o simplă chitanță, fiindcă ea nu constituie obligație, ci constată plata, tinzând la liberațiunea debitorului.
Art. 275 alin 2 cod procedura civila. arată că în caz de nepotrivire dintre suma aratătă în act si cea din formula "bun și aprobat", debitorul se consideră obligat pentru suma cea mai mică, chiar dacă actul a fost scris în întregime de mâna sa.
Sancțiunea nerespectării condiției de formă a înscrisului sau a formalitații impuse decodul de procedura civila., atunci când este cazul, este nulitatea înscrisului care este lipsit de putere probatorie în fața instanței.
b) Data actului sub semnătură privată. Datarea actului sub semnătură privată nu constituie o formalitate necesara pentru validitatea actului.
În ceea ce privește efectul probant al datei pusă pe un înscris sub semnătură privată, art. 278 cod procedura civila, face distincție dupa cum este vorba de părțile contractante sau de terți: între părțile contractante, data înscrisului face dovada pâna la proba contrarie, iar fața de terți mențiunea datei nu este opozabilă decât după ce aceasta a devenit o dată certă.
Data de pe un act sub semnătură privată devine certă în oricare din urmatoarele împrejurări:
– din ziua în care actul s-a înfațișat la o instituție de stat (notarii publici sunt competenți să dea dată certă înscrisului sub semnătură privată la cererea părților interesate);
– din ziua în care s-a înscris în registrul public;
– din ziua morții aceluia sau a unuia dintre cei care l-au semnat;
– data certa se mai poate constata prin menționarea actului, fie chiar și în rezumat, în actele făcute de funcționarii de stat ( procesele verbale de aplicare a unui sechestru).
În mod excepțional, data unui înscris sub semnătură privată, cum ar fi chitanțele care conțin împrumuturi sub 250 lei, testamentele olografe, este opozabilă terților, până la proba contrarie, fără a mai fi nevoie să fi devenit dată certă.
c) Formalitatea multiplului exemplar. Când un înscris sub semnătură privată conține o convenție sinalagmatică, el trebuie făcut în atâtea exemplare originale câte părți cu interese contrare sunt. Părțile care au aceleași interese pot avea toate un singur exemplar original. Fiecare exemplar trebuie să cuprindă mențiunea despre numărul originalelor făcute.
Scopul îndeplinirii acestor formalitați este acela de a asigura tuturor părților contractante posibilitatea ca la nevoie fiecare dintre ele să poată dovedi atât drepturile cât și obligațiile personale dar și obligațiile celorlalți contractanți.
Formalitatea multiplului exemplar nu constituie o obligație generală pentru toate înscrisurile sub semnătură privată. În conformitate cu legea, această formalitate nu este necesară în următoarele cazuri:
– când deși actul cuprinde o convenție sinalagmatică și a fost întocmită într-un singur exemplar, a fost dată în păstrarea unui terț;
– când contractul s-a încheiat între absenți adică prin corespondență ;
– când convenția cuprinde o obligație unilaterală cum ar fi împrumutul sau un act unilateral de voință cum este testamentul;
– condiția formalitații multiplului exemplar nu se impune în materie comercială unde dovedirea convențiilor se poate face prin orice mijloc de probă;
Neîndeplinirea formalitații multiplului exemplar atrage numai nulitatea înscrisului ca atare, nu și nulitatea convenției însăși, care poate fi dovedită prin orice alte mijloace de probă îngaduite de lege (mărturisirea, dovada cu martori).
Lipsa mențiunii numărului de exemplare pe înscrisul redactat nu constituie temei de nulitate a acestuia, dacă se face în fapt dovada că înscrisul a fost redactat în numărul de exemplare cerut de lege.
Asimilarea actului sub semnătură privată cu actul autentic. Asimileaza actul sub semnătură privată cu actul autentic, atunci când actul este recunoscut de cel căruia i se opune sau dacă a fost declarat ca valabil prin verificarea de scripte.
Rațiunea acestei asimilări este justificată prin faptul că în ambele cazuri dovada conținutului actului este pe deplin făcută.
Recunoașterea poate fi făcuta în mod expres sau tacit prin necontestarea actului.
Dacă partea care și-a recunoscut semnătura sau a cărei semnătură a fost verificată prin procedura verificării de scripte, pretinde că înscrisul a fost falsificat după semnare , prin ștersături, adăugiri sau îndreptări, ori că înscrisul conține un fals intelectual, ea va putea să defăimeze înscrisul ca fals.
3.1.4. Alte înscrisuri
Înscrisurile nepreconstituite
Aceste înscrisuri se deosebesc de înscrisurile preconstituite prin aceea că ele nu s-au încheiat cu scopul de a servi ca mijloc de probă în justiție. Drept urmare, dacă este cazul, ele pot fi totuși folosite ca mijloc de probă în procesele civile, însă numai în mod excepțional și în lipsă de alte probe.
Din această categorie fac parte:
1. Mențiunile făcute de creditori pe titulul de creanță;
2. Registrele, cărțile și hârtiile casnice;
3. Registrele comerciale;
4. Scrisorile misive;
5. Telegramele;
6. Răbojurile.
Mențiunea făcută de creditori pe titlul de creanță.
Asemenea mențiuni au putere doveditoare, chiar daca nu sunt semnate și datate de creditor, dacă tind a proba eliberarea debitorului de datorie.
Aceeași putere doveditoare o are și scriptura făcută de creditori pe dosul, marginea sau josul duplicatului unui act sau chitanță, dar numai dacă duplicatul se află în mâinile debitorului .
Puterea doveditoare a acestor mențiuni este lăsată la aprecierea instanței judecătorești, deoarece ele au caracterul unor mărturisiri extrajudiciare scrise. Când mențiunile au fost scrise de creditor pe duplicatul titlului de creanță sau pe chitanță, puterea lor doveditoare este întarită de faptul că aceste înscrisuri se află în mâinile debitorului. Creditorul, împotriva căreia aceste mențiuni vor fi invocate, va putea să le combată, în ambele cazuri, prin orice mijloace de dovadă, inclusiv martori și prezumții, ele nefiind înscrisuri, care să nu poată fi combătută decât prin alte înscrisuri.
Registrele, cărțile și hârtiile domestice.
Prin registre, cărți și hârtii domestice se înțelege: condici, caiete, carnete, un număr de foi legate împreună sau foi volante pe care o persoană are obiceiul de a menționa acte și fapte juridice care o interesează ( venituri, cheltuieli, plăți, vânzări sau cumpărări, în scopul de a le păstra amintirea ).
Aceste registre și hârtii domestice prezintă următoarele caracteristici:
– ținerea lor este facultativă;
– mențiunile trecute pe ele pot fi scrise de cel care le ține sau de o alta persoană însărcinată anume de acesta;
– mențiunile scrise pot fi datate sau nedatate, semnate sau nesemnate.
Registrele și hârtiile domestice nu fac nici o impresie în favoarea celui care le ține, nici pentru a dovedi eliberarea sa de obligație, nici pentru a dovedi un drept împotriva altuia, căci nimeni nu-și poate crea singur dovezi în favoarea sa și împotriva altora. Dacă însă cealaltă parte din litigiu se referă la aceste registre sau hârtii și convine ca ele să fie folosite în proces, instanța judecătorească le poate reține ca mijloc de dovadă, urmând sa le aprecieze puterea doveditoare în funcție de încrederea pe care acestea i-o pot inspira.
Mențiunile înscrise în registrele și hârtiile domestice fac dovada împotriva celui care le-a scris în următoarele cazuri:
– când ele anunță în mod neîndoielnic primirea unei plăți, în sensul larg de executare a unei obligații;
– când ele cuprind recunoașterea unei obligații față de terț, cu arătarea expresă că mențiunea s-a făcut pentru a ține loc de titlu în favoarea terțului creditor.
În ambele situații, mențiunile trebuie scrise sau semnate de proprietarul registrului sau hârtiei volante, iar dacă au fost notate de către o altă persoană, aceasta să fi fost însărcinată în mod special cu notarea respectivelor mențiuni.
Puterea doveditoare a mențiunilor înscrise în registrele și hârtiile domestrice este lăsată la aprecierea instanțelor de judecată, ele nu îndeplinesc decât rolul de mărturisiri extrajudiciare scrise. Instanța le poate reține în întregul lor sau numai in parte. Cel împotriva căruia ele sunt invocate le poate combate, chiar în lipsa unui început de dovadă scrisă, prin orice mijloace de dovadă, inclusiv martori și prezumții.
Registele profesioniștilo
În concepția modernă prin Registrele profesioniștilor, întocmite și ținute cu respectarea dispozițiilor legale, pot face între aceștia deplină dovadă în justiție, pentru faptele și chestiunile legate de activitatea lor profesională.
După modul în care sunt cerute și reglementate de lege, registrele profesioniștilor se împart în :
a) Registre obligatorii: registrul jurnal , registrul inventar și registrul copier.
b) Registrele facultative- sunt acele registre ce se utilizeaza în contabilitatea comercială dar care nu sunt obligatorii, registre care sunt foarte variate și depind de volumul și natura activității desfașurate.
Forța probantă a registrelor profesioniștilor arată că registrele profesioniștilor au o putere probatorie completă, în sensul că, odata admise în instanță, sunt valabile, aprobă faptul pretins, independent de împrejurarea că ele sunt sau nu însoțite sau întemeiate pe existența unor acte sau piese justificate. Întrucat forța lor probantă se întemeiază pe mărturisirea scrisă extrajudiciară a comerciantului, acesta nu poate combate conținutul registrelor sale.
a)Puterea probatorie a registrelor în favoarea celor care le-au ținut. În conformitate cu C. com. , registrele obligatorii regulat ținute pot face dovada între comercianți pentru fapte și chestiuni de comerț. Aceste efecte sunt strict reglementate de către lege și se bazeaza pe ideea de regularitate sancționată și posibilitatea verificării sau confruntării registrelor adversarilor.
Condițiile realizării efectului probatoriu în favoarea comerciantului care a ținut registrul sunt următoarele:
1. Registrele să fie obligatorii;
2. Registrele să fie regulat ținute;
3. Registrele fac proba în favoarea comerciantului în raporturile cu alt comerciant, deoarece numai în astfel de raporturi este posibil controlul reciproc. Credința conferită registrelor își are suportul în posibilitatea confruntării lor, iar dacă una din părți nu este comerciant, registrele de comerț nu fac dovadă împotriva necomerciantului;
4. Litigiul să fie de natură comercială, adică trebuie să decurgă dintr-o operațiune comercială, care constituie fie o faptă de comerț obiectivă, fie o faptă de comerț subiectivă.
Operațiunea trebuie să aibă caracter comercial pentru ambele părți; dacă operațiunea este civilă pentru una dintre părți, registrele comerciale nu fac dovadă în favoarea celui care le-a ținut, întrucât comercianții nu sunt obligați să înregistreze operațiile civile, ceea ce înseamnă că lipsește posibilitatea confruntării posturilor reciproce din registre.
b) Puterea probatorie a tuturor registrelor împotriva celor care le ține. Registrele comercianților, chiar neregulat ținute, fac proba împotriva lor. De această dată, legiuitorul nu condiționează această putere probatorie. Registrele fac credința indiferent dacă sunt sau nu regulat ținute și fac probă nu numai registrelor obligatorii, ci și cele facultative, în afaceri chiar necomerciale față de un comerciant, precum și în favoarea necomercianților.
Totuși, partea care intenționează să se servească de aceste registre nu poate scinda conținutul lor.
c)Prezumțiile în favoarea comerciantului izvorâte din registrele facultative regulat ținute. Registrele facultative pot să constituie prezumții în favoarea comerciantului care le-a ținut, dacă datele sunt regulat menționate, iar prezumțiile sunt temeinice, precise, concordante și în relație cu înscrisurile din registrele obligatorii. Aceste prezumții vor putea fi completate cu alte mijloace de probă admise de lege, în cazurile concrete.
Scrisorile misive.
Corespondența între două persoane poate conține, uneori, mărturisirea extrajudiciară a unor fapte probatorii, în acest caz ea poate servi ca mijloc de probă în justiție. Folosirea scrisorii de către destinatar este supusă la restricții variabile, în raport cu conținutul scrisorii, care poate avea un caracter confidențial. Protecția legală a secretului corespondenței este un aspect al dreptului oricărei persoane de a nu i se divulga viața sa personală. Problema limitelor folosirii în justitie a corespondenței este legată de conținutul confidențial al scrisorii.
Terții pot folosi în justiție scrisorile misive, în aceleași condiții, dar ei trebuie să dovedească că au intrat în mod licit în posesia scrisorii respective, căci, dacă au dobândit-o printr-un act delictuos( sustragere sau fraudă), asemenea fapte, sancționate de Codul penal, constituie o piedică la prezentarea scrisorii.
Așa cum se subliniază în literatura juridică, dacă trebuie respectat ceea ce constituie element confidențial într-o scrisoare misivă, celelalte piedici legate de considerații nu pot fi reținute, această opunere venind în conflict cu principiul adevărului obiectiv și cu dreptul instanței de a încuviința și ordona orice mijloc de probă necesar. Deci, temeinicia opunerii va fi apreciată de instanța de judecată. Ca probă, scrisoarea misivă este o mărturisire extrajudiciară. De exemplu, dacă o scrisoare, semnată de autorul ei, cuprinde o remitere de datorie, ea constituie un adevărat înscris sub semnătură privată. Dacă scrisoarea cuprinde o mărturisire a autorului, aceasta este o mărturisire extrajudiciară scrisă, care va fi primită chiar dacă obiectul litigiului nu poate fi dovedit prin martori, căci restricția. se referă numai la mărturisirea extrajudiciară verbală.
Telegramele.
Telegramele, ca mijloc de probă, Ceea ce este caracteristic pentru un astfel de înscris, este faptul că destinatarul telegramei nu primește originalul ei care este trimis de expeditor, ci o copie certificată de un funcționar de stat. Acestuia, la rândul său, i s-a transmis prin semne mesajul de la un alt funcționar care a primit originalul de la un expeditor. Deoarece funcționarul de la sosire nu are originalul în fața sa, el nu dă destinatarului o copie după semnele primite care, dacă este contestată, nu constituie o dovadă.
Dacă transmiterea s-a făcut corect, telegramele fac dovadă la fel ca înscrisul privat, cu condiția ca originalul să fi fost semnat de expeditor. În cazul în care este semnat de o altă persoană, va avea aceeași forță probatorie, cu condiția ca cel interesat să poată face dovada că telegrama a fost prezentată la oficiul telegrafic de către transmițător sau, cel puțin, că a fost trimisă de către acesta la oficiu.
Se stabilește responsabilitatea pentru o trimitere uniformă, făcând trimitere la principiile generale în materie de culpă. Transmițătorul telegramei se prezumă în afară de orice culpă, dacă trimite telegrama recomandat sau colaționat- această operație constând în repetarea cuprinsului telegramei de către oficiul care o primește contra unei suprataxe, scriindu-se în telegramă cuvântul "colaționat". În operațiile comerciale curente ( mai ales pe plan internațional) se folosește mai mult telexul, care prezintă avantajul eliminării erorilor de transmitere.
Răbojurile
În literatura noastră juridică, printre alte înscrisuri figurează și răbojurile, care, spre deosebire de celelalte înscrisuri, constituie o probă preconstituită.
Răbojul a fost un mijloc de probă utilizat în trecut în mediul rural de persoanele care nu știau să scrie și să citească, materializată într-o bucată de lemn, despicată longitudinal în două subdiviziuni egale, pe care se marcau prin crestături transversale identice prestațiile unilaterale sau succesive ale parților. Dacă cele două subdiuviziuni ale răbojului( câte una la fiecare parte) alăturate, coincideau în ceea ce privește crestăturile făcute pe ele, atunci acest lucru echivala cu dovada existenței prestațiilor, considerându-se că proba era făcută numai până la concurența numărului cel mai mic de crestături identice ca formă.
Forța probantă a răbojurilor este, până la proba contrară, dacă se îndeplinește condiția crestăturile să fie egale și corelative. Dacă această condiție nu este îndeplinită, puterea probatorie este până la concurența numărului cel mai mic de crestături. Această nepotrivire se poate dovedi că este pricinuită de reaua credință a uneia din părți.
3.1.5. Administrarea probei prin înscrisuri
Frecvente și de o mare importanță în procesul civil sunt înscrisurile. Ele constituie mijloace de probă în măsura în care cuprind în conținut fapte sau mijloace de natură să contribuie la aflarea adevărului.
În procesul civil, înscrisurile sunt anexate cererii de chemare în judecată și întâmpinării. Înscrisurile ca mijloace de probă se vor depune în copii , părțile fiind obligate să aibe asupra lor, în ședință, originalul înscrisului, sau să îl depună în grefă, în păstrare. De asemenea, mijloacele de probă prin înscrisuri pot fi depuse în prima zi de înfățișare. Dacă înscrisul nu se află la partea care dorește să îl folosească, instanța poate dispune să fie prezentat, iar dacă partea nu vrea, l-a ascuns sau l-a distrus, instanța poate socoti că acesta are conținutul pe care îl pretinde partea ce a solicitat înfățișarea lui.
De asemenea, legea prevede că dacă un înscris este în posesia unui terț, acesta să poată fi citat ca martor,cu cerința expresă de a prezenta înscrisul, sub sancțiunea plății unei despăgubiri pentru fiecare zi de întârziere. În acest sens, dacă înscrisul este în posesia unei unități, regie, societate comercială și se refuză prezentarea documentului, sancțiunea cu amendă va fi primită de către șeful unității.
În situația unor documente cu caracter special, cum ar fi cartea funciară, registrul de stare civilă, etc, cercetarea se va face la fața locului sau prin comisie rogatorie.
Există și situații în care instanța are îndoieli cu privire la autenticitatea înscrisului sau acesta este contestat. În aceste situații se va trece la:
Verificarea în scripte – aceasta intervine atunci când se contestă un înscris sub semnătură privată
Dacă partea căreia i se opune înscrisul ( cu excepția moștenitorilor ) declară că nu recunoaște scrisul sau semnătura, partea din înscris va scrie și semna sub dictarea președintelui completului. Dacă refuză, se socotește ca o recunoaștere a scrisului sau semnăturii.
În situația în care această verificare nu este concludentă, se va recurge la expertiză.
Procedura falsului – ea intervine în cazul înscrisurilor autentice, care în privința constatărilor personale ale agenților instrumentatori, fac dovada până la înscrierea în fals.
Dacă partea căreia i se opune actul susține că acesta este fals, se va constata prin proces-verval de către președinte starea materială a respectivelor înscrisuri, urmărind a constata dacă există pe suportul acestora adaugiri, ștersături și alte mențiuni decât cele ce rezultă în mod normal din cuprinsul acestora. După ce această verificare este facută, părțile și grefierul vor semna respectivele acte pentru a nu fi schimbate, încheindu-se un proces-verbal.
În situația în care partea interesată susține în continuare că actul este un fals, procedura este aceea în care actul este înaintat de către instanță procurorului competent, în vederea cercetării pentru infracțiunea de fals, împreună cu procesul-verbal, judecata fiind astfel suspendată până la primirea rezultatelor cercetărilor.
Secțiunea a II – a – Proba prin declarațiile martorilor
Martorii sunt acele persoane străine de proces care, chemate în fața instanței, sunt obligate de a relata despre acte și fapte în legatură cu cauza care se judecă și sunt utili la rezolvarea ei.
Relatarea făcută de martor în fața instanței poartă denumirea de depoziție de martor sau probă testimonială.
Mijlocul de probă nu este martorul ca persoană, ci depoziția sa, care este definită ca fiind acea relatare făcută de o persoană, oral, în fața organelor judiciare, despre un fapt trecut precis și pertinent pe care îl cunoaște.
Însă există posibilitatatea ca persoana să nu fi perceput direct cu simțurile sale faptele pentru care este chemată să vorbească, ci a auzit despre fapte de la o altă persoană. Această depoziție poartă denumirea de mărturie indirectă și este acceptată de către sistemul nostu de drept pentru că persoană a auzit despre fapte și este în stare să indice persoana de la care a auzit realitatea contestată.
În procesul civil proba cu martori nu se poate folosi oricând, posibilitatea folosirii ei fiind limitată. Legea civilă nu admite proba cu martori în cazul în care parțile litigante au posibilitatea de a-și procura probe scrise.
Astfel suntem îndreptațiți să credem că proba cu martori nu e o probă de drept comun, ci o probă de excepție.
3.2.1. Admisibilitatea probei cu martori
Problema admisibilității probei cu martori este reglementată în codul de procedura civila la Art 309-326
Nu este neapărat necesar să probăm prin înscris faptele materiale producătoare de efecte juridice cum ar fi: inundație, cutremur, trăsnet (fapte naturale) sau uciderea ori rănirea unei persoane ( fapte ale omului care pot fi dovedite cu martori indiferent de valoarea obiectului ). Când dreptul de proprietate a fost dobândit prin mijloace originare cum ar fi uzucapiunea sau ocupația, dovada proprietații se poate face și prin administrarea probei cu martori.
Interdicția de a se dovedi cu martori, prin excepție, se referă totuși și la anumite fapte naturale, stări de fapt care, datorită interesului social pe care îl reprezintă nu poate fi dovedit cu martori. Cum ar fi de exemplu: faptul nașterii sau al morții; starea civilă; care potrivit legii se pot dovedi numai prin certificatele de stare civilă.
În art. 309 cod procedura civila . se prevede că „nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-a zis înainte, la timpul sau în urma confecționării actului, chiar cu privire la o sumă ce nu depășește 250 de lei” .
Înscrisul reprezentând voința reală a parților din momentul încheierii contractului este firesc că această voință să nu poată fi dovedită decât prin înscrisul întocmit la acea dată. Concluzionând, regula de față nu permite dovada cu martori nici în contra nici peste cuprinsul actelor scrise, chiar dacă valoarea ce se are în discuție nu depașește 250 de lei. Modificarea voinței părților va putea fi posibilă prin întocmirea unui nou înscris.
Regula de față nu trebuie înțeleasă într-un mod absolut. Astfel, ea trebuie să țină seama de anumite reguli derogatorii cum ar fi:
a) ea se referă numai la părțile contractului pentru terțele persoane care vor să combată prevederile înscrisului se poate folosi proba cu martori;
b) se poate aplica doar pentru înscrisurilor preconstituite;
c) proba cu martori devine admisibilă numai când se încearcă dovedirea cauzei ilicite a înscrisului, dolul, violența sau eroarea uneia dintre părți în momentul încheierii contractului;
d) proba cu martori devine admisibilă și atunci când se tinde dovedirea împrejurărilor de fapt posterioare încheierii actului, aceasta cu condiția să nu contravină actului și să nu ducă la modificarea înscrisului;
e) când se urmărește a dovedi unele clauze obscure, echivoce și este necesară lămurirea lor, întrucât a interpreta nu înseamnă a proba în contra sau peste cuprinsul contractului.
Începutul de dovadă scrisă se arată în art.310 cod procedura civila
Se socotește început de dovadă scrisă orice scriere, chiar nesemnată și nedatată, care provine de la o persoană căreia acea scriere i se opune ori de la cel al cărui succesor în drepturi este acea persoană, dacă scrierea face credibil faptul pretins.
Constituie început de dovadă scrisă și înscrisul, chiar nesemnat de persoana căreia acesta i se opune, dacă a fost întocmit în fața unui funcționar competent care atestă că declarațiile cuprinse în înscris sunt conforme celor făcute de acea persoană.
Începutul de dovadă scrisă poate face dovada între părți numai dacă este completat prin alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumții.
Pentru ca să existe un început de dovadă scrisă și astfel proba cu martori să poată fi admisă, legea cere întrunirea următoarelor condiții:
a) existența unei scripturi în sensul oricărui fel de înscris cum ar fi: orice fel de scriere, însemnări, note, declarații extrajudiciare,chitanțe care atestă primirea unei sume de bani. Poate fi socotit de asemenea un început de dovadă scrisă orice înscris autentic care s-a întocmit fără respectarea formalităților prevăzute de lege, un înscris sub semnătură privată nesemnat, sau căruia îi lipsește mențiunea de 'bun și aprobat' ori a fost făcut fără a se menționa numărul de exemplare originale, o scrisoare și exemplele pot continua. Se consideră a fi un început de dovadă scrisă refuzul nejustificat al părții de a se prezenta ori de a răspunde în fața instanței atunci când ea este chemata la interogatoriu.
b) înscrisul să provină de la partea căreia i se opune sau de la o alta persoană pe care o reprezintă partea;
c) înscrisul să poată fi crezut.
Imposibilitatea de a preconstitui sau de a pastra proba scrisă nu se aplică atunci „când creditorului nu i-a fost cu putință a-și procura o dovadă scrisă despre obligația ce pretinde, sau a conserva dovada luată”. Ca exemplu indicăm următoarele patru cazuri în care preconstituirea unui înscris sau conservarea lui este imposibilă:
a) la obligațiile ce se nasc din cvasi-contracte, din delicte sau cvasi-delicte;
b) la depozitul necesar, în caz de incendiu, ruină, tumult sau naufragiu și la depozitele ce fac călătorii unde trag; în toate aceste cazuri judecătorul va avea în vedere calitatea persoanelor și circumstanțele faptului;
c) la obligațiile contractante în caz de accidente neprevăzute, când nu era cu putință realizarea de înscrisuri;
d) când creditorul a pierdut titlul ce-i dădea aceasta calitate, dintr-o cauză de forță majoră neprevăzută și fără a i se putea imputa în această privință o comportare culpabilă.
Enumerarea făcută anterior nu este strictă și nici limitativă putându-se adaugă alte cazuri cum ar fi:
a) imposibilitatea morală de a preconstitui înscrisuri din cauza raporturilor de încredere dintre părți( cum ar fi raporturile dintre soți și rudele apropiate; raporturile dintre prieteni; dintre medic și pacient; raporturile dintre inferior și superior) când creditorul nu poate cere dovada scrisă.
Când valoarea pretențiilor formulate prin acțiune este mai mare de 250 de lei nu se poate primi proba cu martori, afară de cazul în care pârâtul consimte sau există un început de dovadă scrisă. Nu poate fi îndoială că în relațiile obișnuite între părțile arătate anterior sunt incompatibile cu comportări din care ar reieși o lipsă de încredere a unora față de alții, cum ar fi aceea de pretindere de a întocmi înscrisuri pentru constatarea operațiilor juridice existente.
Indiferent din ce fel de relații izvorăște imposibilitatea morală, este esențială constatarea existenței în realitate a unei atare imposibilități care trebuie să fie apreciată în raport cu calitatea persoanelor și circumstanțelor faptelor, temeinic verificate de către instanță, partea interesată fiind obligată să dovedească prin orice mijloace de probă împrejurările de fapt din care a rezultat pretinsa imposibilitate morală.
b) cazurile de depozit în care, în mod obișnuit, nu se întocmesc înscrisuri,cum ar fi de exemplu, depozitul de haine făcut la garderoba unei săli de spectacole, restaurante, biblioteci.
Proba obligațiilor comerciale în care se arată că obligațiile și plățile în materie comercială se probează cu' martori, ori de câte ori autoritatea judecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimonială.
Judecătorul are dreptul de a acorda sau dimpotriva de a respinge proba cu martori solicitată, cu obligația de a motiva decizia sa. Spunem aceasta deoarece o altă reglementare ne indică faptul că instanța de apel este în măsură să procedeze la refacerea sau completarea probelor administrate de prima instanță, iar pentru a verifica modul de administrare a probelor de către instanța a cărei hotărâre se cere desființată, trebuiesc cunoscute motivele pentru care s-au încuviințat ori s-au respins anumite mijloace de probă.
b) Proba cu martori este admisibilă și în contra sau peste ceea ce cuprinde un înscris. Însă admisibilitatea probei cu martori trebuie realizată doar în funcție de împrejurări, însă avându-se în vedere ca prin folosirea acestei probe să nu se încalce voința părților.
Dovada bunurilor proprii între soți. Prin art. 340 Cid civil se prevede ca între soți dovada calitații de bun propiu se poate realiza prin orice mijloc de probă:
a) Dovada că un bun este propriu se poate face între soți prin orice mijloc de probă. În cazul prevăzut la art. 340 lit. a) cod civil, dovada se face în condițiile legii.
Însă, dacă bunurile au venit în proprieatatea soțului prin intermediul actelor juridice solemne, forma cerută de lege nu poate fi suplinită prin alte mijloace de probă.
b) Oricare dintre soți poate dovedi, folosind oricare mijloc de probă, chiar proba cu martori, chiar împotriva sau peste conținutul unui act scris, că anumite bunuri nu sunt comune, ci sunt bunuri propii.
3.2.2. Persoanele care pot fi ascultate ca martori
Dacă orice persoană care are cunoștințe dobândite direct cu propriile simțuri despre fapte sau împrejurări privitoare la o cauză penală poate dobândi calitatea de martor, în Codul de pocedură penală se prevăd anumite incompatibilități, în sensul că persoana care este martor, să fie scutită de obligația de a depune declarație.
Sunt scutiți de a fi martori:
– Slujitorii cultelor, medicii, farmaciștii, avocații, notarii publici, executorii judecătorești, mediatorii, moașele și asistenții medicali și orice alți profesioniști cărora legea le impune să păstreze secretul de serviciu sau secretul profesional cu privire la faptele de care au luat cunoștință în cadrul serviciului ori în exercitarea profesiei lor, chiar și după încetarea activității lor;
Persoanele prevăzute anterior, cu excepția slujitorilor cultelor, vor putea totuși depune mărturie, dacă au fost dezlegate de secretul de serviciu ori profesional de partea interesată la păstrarea secretului, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
– judecătorii, procurorii și funcționarii publici, chiar și după încetarea funcției lor, asupra împrejurărilor secrete de care au avut cunoștință în această calitate
Vor putea, de asemenea, depune mărturie și persoanele prevăzute la acestă categorie dacă autoritatea sau instituția pe lângă care funcționează ori au funcționat, după caz, le dă încuviințarea.
– cei care prin răspunsurile lor s-ar expune pe ei înșiși sau ar expune pe vreuna din persoanele: rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv; soțul, fostul soț, logodnicul ori concubinul la o pedeapsă penală sau la disprețul public.
Prima categorie de persoane care nu pot fi audiate ca martor sunt cele obligate să păstreze secretul profesional. În temeiul Cod procedură penală persoana obligată să păstreze secretul profesional nu poate fi ascultată ca martor cu privire la faptele și împrejurările de care a luat cunoștință în exercițiul profesiei, fără încuviințarea persoanei sau unității față de care este obligată a păstra secretul profesional. Această interdicție corespunde legii penale care incriminează fapta de divulgare a secretului de stat, serviciu și al celui profesional în articolele 169, 196 și respectiv 298 din Codul penal.
Prin secret profesional se înțelege secretul la care se referă legea penală, anume secretul de stat, de serviciu, și cel al profesiei, deoarece persoanele care îl dețin au dobândit cunoașterea lui din exercițiul unei activități profesionale. Legea nu nominalizează sfera persoanelor obligate să păstreze secretul profesional, dar doctrina admite că în această categorie intră orice persoană fizică ce se află sub sub jurisdicția legii penale române și care îndeplinește un serviciu public sau privat și în virtutea căruia ia cunoștință de anumite date ori informații care constituie secrete de stat, de serviciu sau profesionale. Interdicția pentru secretul profesiei, medici, farmaciști, avocați, notari, arhitecți, preoți este determinată de interesul încrederii cetățenilor în discreția persoanelor cărora îl încredințează, pentru secretul de stat și de serviciu interesul de a fi păstrat chiar față de justiție se justifică prin apărarea unor importante valori sociale. Divulgarea unor secrete pe care o persoană le deține în virtutea profesiei, ar putea aduce grave prejudicii materiale sau morale unor persoane cât și provocarea neîncrederii în exercitarea unor profesii. În cazul nerespectării acestei dispoziții legale, persoana care divulgă fără drept anumite date care i-au fost încredințate sau de care a luat cunoștință în virtutea profesiei, săvârșește infracțiunea de divulgare a secretului profesional prevăzută în art. 196 alin.1 Cod penal.
Termenul de profesie se referă la ocupația, la îndeletniciri cu caracter permanent pe care o exercită în baza unei calificări corespunzătoare. În virtutea profesiei pe care o exercită avocații, medicii, preoții pot afla informații despre aspectele particulare din viața unei persoane, cum sunt cele referitoare la sănătate, situația financiară, situația familială, sau viciile persoanei în cauză. Dacă persoana fizică sau juridică fie de drept privat, fie de drept public față de care martorul este obligat să păstreze secretul încuviințează divulgarea secretului, atunci încetează, în temeiul Codului de procedură penală, obligația de a păstra secretul și persoana astfel dezlegată de secretul profesional poate fi audiată ca martor. În practică s-a considerat că nu mai este necesară încuviințarea pentru anumite date, informații în virtutea profesiei dacă aceste aspecte erau deja publice, de notorietate. Persoana care este obligată să păstreze secretul profesional poate fi ascultată ca martor și fără încuviințarea persoanei sau unității în anumite cazuri prevăzute de lege. În situația în care secretul constă în date sau informații referitoare la săvârșirea unor infracțiuni contra siguranței statului prevăzute în Codul penal – nedenunțarea – există obligația de a divulga asemenea cazuri. Această situație se întâlnește și atunci când s-ar afla despre săvârșirea unor infracțiuni grave de omor, tâlhărie, delapidare.
În concluzie, interesul public al descoperirii adevărului în materie penală trebuie să primeze oricărui interes particular atunci când este vorba de săvârșirea unei infracțiuni. Pentru a opera interdicția se cere condiția ca faptele sau împrejurările pentru a căror relatare este ascultat martorul, să fie cunoscute din exercițiul profesiei sau al serviciului, însă dobândirea acestor cunoștințe din alte surse nu împiedică ascultarea. Astfel, un avocat nu poate fi audiat ca martor despre faptele încredințate lui de persoana căreia îi acordă asistență juridică, dar dacă aceste fapte le-a perceput în afara exercițiului profesiei, avocatul poate fi ascultat ca martor asupra acestor fapte. Codului de procedură penală la Art 114 alin 3 prevede „calitatea de martor are întâietate față de calitatea de apărător, cu privire la faptele și împrejurările pe care acesta le-a cunoscut înainte de a deveni apărătorul sau reprezentantul vreuneia dintre părți”. Această întâietate ar trebui să existe și la alte persoane de exemplu judecător, procuror care au cunoscut fapte sau împrejurări înainte de a veni cauza spre judecare în fața autorității din care fac parte.
A doua categorie de persoane care nu pot fi ascultate ca martor în cauza penală, sunt cele care au calitatea de părți. În procesul penal la stabilirea adevărului pot contribui și declarațiile părții vătămate, părții civile sau părții responsabile civilmente. Declarațiile părților pot aduce elemente de fapt cu privire la fapta comisă, modul de comitere a faptei, la persoana făptuitorului sau urmările faptei. Având poziția procesuală de părți, aceasta este incompatibilă cu cea de martor, întrucât nimeni nu poate fi martor în propria sa cauză: “nemo testis ideoneus in re seva”. Codul de procedură penală prevede că „persoana vătămată poate fi ascultată ca martor, dacă nu este constituită parte civilă în cauză sau nu participă în proces ca parte vătămată”. Astfel, incapacitatea părților de a fi chemate ca martori este limitativă, în sensul că persoanele care și-au pierdut calitatea de părți în cauză pot fi ascultate ca martori. În practică, s-a menționat că nici o dispoziție legală nu interzice într-o cauză de luare de mită audierea ca martor a mituitorului atunci când acesta este scos din cauză pentru motivele de nepedepsire prevăzute de lege. Audierea ca martor a persoanei vătămate nu poate avea loc după ce s-a constituit parte civilă și a renunțat la despăgubiri dar a continuat să participe în proces ca parte vătămată. Legea procesuală nu a prevăzut vreo incapacitate de a fi ascultate persoanele cu antecedente penale, chiar dacă anterior au săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă.
Cod procedură penală prevede și o excepție, respectiv aceea potrivit căreia nu pot fi ascultați ca martori în cauza supusă revizuirii: martorul, expertul sau interpretul care au săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art.260 Cod penal, în cauza a cărei revizuire se cere și un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana ce a efectuat acte de cercetare penală, care a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere.
Dacă partea vătămată a fost ascultată totuși în calitate de martor, declarația sa poate fi valorificată ca mijloc de probă în măsura în care se coroborează cu fapte sau împrejurări care să rezulte din ansamblul probelor existente la dosar.
3.2.3. Administrarea probei cu martori
Proba cu martori trebuie propusă prin cererea de chemare în judecată, prin întâmpinare ori cererea reconvențională. În același timp cu propunerea probei cu martori părțile au obligația de a indica prin înseși aceste acte numele și locuința martorilor propuși.
La prima zi de înfățișare, proba cu martori poate fi propusă de reclamant prin acțiune modificată sau prin cerere separată. Pârâtul de asemenea va putea cere proba cu martori, fie prin întâmpinare fie prin cerere separată. Conform art. 311 C. proc. civ. dacă proba cu martori a fost încuviințată de instanță, partea este obligată sub sancțiunea decăderii, să depună lista cu martori în termen de 5 zile de la admitere.
Proba cu martori poate fi dispusă și din oficiu de către instanță, în virtutea rolului său activ. De asemenea instanța poate limita numărul martorilor propuși.Această limitare se face pe baza principiului egalității părților, în sensul de a încuviința ascultarea unui număr egal de martori pentru fiecare parte.
După ce martorii au fost propuși, se va trece la discutarea și încuviințarea ascultării lor. Partea care propune proba cu martori este obligată să arate și ce anume dorește să dovedească în fața instanței. În caz contrar instanța are tot dreptul de a respinge proba solicitată. Instanța este îndreptățită să respingă proba cu martori și atunci când împrejurarea ce trebuie dovedită reiese din actele administrate la dosar, proba cu martori fiind astfel inutilă.
Instanța este obligată ca odată cu încuviințarea probei să precizeze și faptele sau împrejurările asupra cărora aceștia urmează să depună marturie.
Partea căreia i s-a încuviințat proba cu martori are obligația ca în termen de cinci zile să depună suma fixată pentru transportul și despăgubirea martorilor, acest termen este un termen de decădere. Dacă această obligație nu a fost respectata și martorii se prezintă la instanța, decăderea prezentată anterior se acoperă.
Pentru a preveni evenimentele negative nu este admisă schimbarea martorilor, cu excepția cazurilor extreme: moarte; dispariție sau alte motive bine întemeiate.
Orice persoană care are cunoștință de faptele sau împrejurările cauzei, poate fi ascultat ca martor în cauză.
De la acest principiu există însă și unele excepții. Astfel, în Codul Procesual sunt stabilite o categorie de persoane care nu pot depune mărturie și o altă categorie care sunt scutite de a fi martori.
Potrivit art. 315 alin 1 Cod procedură civilă nu pot fi ascultați ca martori: rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv.
În practică se spune că " calitatea de rudă a unui martor cu una din părți constituie o piedică legală pentru ascultarea sa în proces".
După ce martorii propuși au fost încuvințați, se dispune citarea lor. La termenul fixat pentru audieri se strigă toți martorii, cei prezenți sunt audiați, iar celor absenți li se dă un nou termen.
Ordinea ascultării martorilor va fi stabilită de către președintele completului, ținându-se seama și de cererea părților. De regulă se ascultă întâi martorii reclamantului și după aceea pe cei ai pârâtului. Martorii sunt introduși în sala pe rând; martorii neascultați neavând voie să asiste la audierea celorlalți martori; martorii ascultați rămân în sală până la sfârșitul dezbaterii asupra cauzei.
După introducerea în sala de ședințe, președintele completului îl va întreba pe martor datele de stare civilă și datele asupra aprecierii depoziției lui. Art. 318 Cod procedură civilă reglementează în amănunt acest lucru dupa cum urmează:
Numele, îndeletnicirea, locuința și vârsta;
Dacă este rudă sau afin cu una din părți și în ce grad, în caz afirmativ;
Dacă se află în serviciul uneia din părți;
Dacă este în judecată, în dușmănie sau în legături de interes cu una din părți.
Potrivit art. 319 C. proc. civ. înainte de a fi ascultat martorul depune următorul jurământ: "Jur că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să-mi ajute Dumnezeu." În timpul depunerii jurământului martorul va ține mâna pe Biblie sau pe o Cruce. Martorul de altă religie nu va ține mâna pe Biblie sau pe Cruce.
Martorul fără confesiune va rosti următoarele: "Jur pe onoare și conștiință că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu." Mai există și categoria de martori care din motive de credință sau din motive de conștiință nu depun jurământul iar în fața instanței vor rosti următoarea formulă: "Mă oblig că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu."
După depunerea jurământului președintele completului de judecată îi va atrage atenția martorului că, dacă nu va spune adevărul, săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă. Minorul de mai puțin de 16 ani nu va fi nevoit să spună jurământul dar i se va atrage atenția să spună adevărul.
După îndeplinirea formalităților, se trece la audierea propriu-zisă a martorului. În procesul civil martorul este întrebat mai întâi de partea care l-a propus și după aceea de partea adversă. Toate întrebările se pun prin intermediul președintelui. Dacă președintele instanței de judecată observă că o întrebare nu are legatură cu cauza procesului, este jignitoare, sau tinde să aducă în lumină împrejurări ilegale; întrebarea respectivă va fi oprită de către judecător. La cerea părții întrebarea oprită va fi consemnată în încheierea de ședință și aici se va consemna și motivul respingerii.
În timpul audierii, martorului îi este interzis să citească răspunsuri scrise dinainte, el putând însă să folosească cu încuviințarea președintelui, unele însemnări cu privire la cifre sau denumiri.
Depoziția martorului se consemnează în scris de grefier, după dictarea președintelui, după care se semnează de către martor, de grefier și de președintele instanței pe fiecare pagină și la sfârșit. În cazul în care martorul nu vrea sau nu poate să semneze, se va consemna acest lucru în procesul verbal de audiere.
Pentru evitarea alterării depoziției martorului orice adăugiri, ștersături sau completări trebuie să fie încuviințate și semnate de președinte, grefier și martor, sub sancțiunea de a nu avea nici o valoare, iar locurile nescrise de pe formularele pe care se iau depozițiile, trebuie să se anuleze prin linii, astfel ca să nu se poata adăuga după. Dacă este necesar, instanța poate lua martorului încă o depoziție, atunci când se consideră că s-a omis să fie întrebat despre anumite chestiuni. Dacă depozițiile martorilor sunt contradictorii, instanța poate proceda la confruntarea lor, încheindu-se un proces-verbal în care se consemnează noile declarații.
Prezentarea și declararea faptelor de care are cunoștință o persoana este o obligație cetătățenească. Dispozițiile legale nu impun părții să aducă martori și nici sancțiunea decăderii din proba testimoniala, iar instanța pe baza rolului său activ trebuie să pună în vedere părților să indice adresa martorilor în cauză pentru a emite citațiile, și eventual a mandatelor ori sancționarea în caz de neprezentare. Numai după respectarea procedurii descrise mai sus instanța poate să recurgă la decaderea din proba încuviințată, dacă martorul nu se prezintă.
Dacă o persoana citată nu se prezintă în instanță, ea poate fi adusă cu mandat de aducere, putându-i-se aplica, prin încheiere executorie, o amendă de la 500 la 3000 lei; pentru motive temeinice amenda poate fi ridicată.
Dacă și după luarea acestor măsuri martorul nu se înfățișează, instanța va putea trece la judecarea cauzei, partea fiind decăzută din proba cu martorul respectiv.
În cazul refuzului de a depune mărturie ca martor, sancțiunea este amendă de la 1000 de lei la 5000 de lei, putând fi obligat și la despăgubiri față de partea care l-a propus.
3.2.4. Aprecierea probei cu martori
Analiza depozițiilor martorilor trebuie făcută atât în raport cu persoana martorului, cât și cu faptul sau împrejurările la care acesta se referă în mărturia sa. În aprecierea depoziției martorilor, instanța trebuie să rezolve, două probleme:
a) problema sinceritații sau falsitații depoziției martorilor;
b) problema corelației dintre relatările martorului și faptele prezentate de către acesta.
Prima problemă se poate rezolva prin confruntarea depozitției martorului cu împrejurările de fapt stabilite suficient de precis prin alte mijloace de probă, precum și prin aprecierea unor elemente exterioare cauzei cum ar fi: afecțiunea sau dușmănia dintre martor și una dintre părți, dacă martorul este sau nu interesat în proces.
A doua problemă se rezolva prin efectuarea unui examen asupra facultăților fizico-psihice ale martorului: perceperea; memorizarea; evocarea faptului perceput și memorizat.
Drept urmare instanța, în legatură cu aptitudinile prezentate anterior va trebui să verifice starea simțurilor, inteligența, afectivitatea și memoria martorului; locul, timpul și condițiile în care s-a desfașurat percepția; intervalul de timp care s-a scurs de la momentul percepției; capacitatea de redare a faptului redat și memorat.
În urma acestor examinări instanța poate ajunge la concluzia că depoziția martorului este sinceră și merită a fi reținută, fie că este nesinceră sau neconcludentă pentru cauză care urmează a fi înlăturată.
Dacă instanța constată că martorul cu știință a făcut afirmații mincinoase sau nu a spus tot ceea ce știa, ori a fost mituit, va încheia un proces verbal cu privire la cele constatate și va trimite pe martor în fața organelor judiciare penale.
Forța probantă a mărturiei este lăsată la aprecierea instanței. Instanța după ce a apreciat depoziția martorului, va trebui să se pronunțe asupra faptelor și împrejurărilor asupra cărora martorul a depus, în sensul dacă a fost probat și în ce măsură. Rezultatele la care se poate ajunge sunt: faptul probat a fost dovedit și nu lasă urmă de îndoială, lasă îndoială asupra realitații, este nesigur și va trebui dovedit prin alte mijloace de probă.
Secțiunea a III – a – Mărturisirea (recunoașterea)
3.3.1.- Noțiune , natura juridică și caracterul juridic al mărturisirii
Recunoașterea sau mărturisirea este o modalitate de probă prin care una din părți confirmă existența sau inexistența unor fapte sau împrejurări pe care cealaltă parte se sprijină în dovedirea pretențiilor sau în apărarea sa.
O situație exemplificativa poate fi aceea în care pârâtul recunoaște că a comis fapta ilicită cauzatoare de prejudicii în dauna reclamantului; reclamantul recunoaște că a primit o parte din suma pe care i-a împrumutat-o pârâtului.
Recunoașterea este o formă de informare directă cu ajutorul căreia se poate ajunge la cunoașterea faptelor și împrejurărilor care au dat naștere litigiului, precum și pentru stabilirea adevăratului raport dintre părți.
Recunoașterea este un act unilateral, producându-și efectele fără a mai fi necesar acceptul celeilalte părți. Drept urmare din momentul în care a fost exprimată ea nu mai poate fi retractată, deci este irevocabilă.
De la regulă irevocabilității există o excepție anume aceea că poate fi retrasă recunoașterea făcută în eroare de fapt.
În principiu, recunoașterea este un act personal și de aceea ea nu poate fi făcută decât de titularul dreptului litigios sau de un mandatar cu procură specială a acestuia. În ceea ce privește pe reprezentanții legali, aceștia vor putea face recunoașteri în fața instanței, dar numai pentru actele și faptele săvârșite de ei în această calitate.
Pentru ca o recunoaștere să poată fi imputată părții care a făcut-o este necesar ca persoana să fie capabilă și conștientă în momentul săvârșirii ei, iar voința ei să nu fi fost viciată. Recunoașterea făcută de partea lipsită de discernaământ( minorii, interzișii) precum și în cazul în care s-ar afla într-o anumită stare de inconștiență temporară ( beție involuntară sau hipnoză) precum și în cazul în care ar fi victimă unei violențe ( fizice sau psihice) ori a altor mijloace( promisiuni, îndemnuri, înșelăciune) care au drept efect alterarea voinței, nu pot avea putere doveditoare.
Practica judiciară a arătat că o recunoaștere făcută sau nu în fața judecătorului este admisă numai dacă are legatură cu drepturile de care partea poate să dispună, dacă se referă la un fapt afirmat de partea adversă, dacă este liberă și expresă.
Verificarea admisibilitații mărturisirii implică examinarea a două aspecte din compunerea condițiilor ce trebuie îndeplinite și anume: dacă voința a fost conștientă, liberă, și dacă acesta declarând că nu și-a îndeplinit o anumită obligație, nu s-a aflat în eroare de fapt.
Împrejurările concrete în care a avut loc recunoașterea trebuie să excludă orice suspiciune cu privire la existența unei presiuni obiective.
Pentru ca o presiune să ducă la imposibilitatea mărturisirii ea trebuie să se concretizeze prin exercitarea unor amenințări grave, cu un rău considerabil și iminent, de natură să determine persoana să facă declarații neadevarate.
Trebuie supusă verificării eventuala eroare de fapt în care se putea afla partea când a facut mărturisire referitoare la îndeplinirea unor obligații.
Exercitându-și dreptul la apărare, părțile sunt în măsură să și dispună de acest drept. Recunoașterea de către o parte a dreptului celeilalte părți constituie și un mijloc de probă în folosul celeilalte părți pentru dovedirea faptelor sau a împrejurărilor ce-i sunt favorabile, ori al dreptului pe care și-l apără.
Recunoașterea nu este obligatorie pentru instanța în sensul că aceasta ar urma să o accepte fără a mai verifica dacă corespunde sau nu cu adevărul. În virtutea rolului său activ, judecătorul are dreptul să coroboreze recunoașterea cu celelalte mijloace de probă și numai dacă acesta corespunde cu adevărul va reține faptul sau împrejurarea recunoscută, cu toate consecințele ce decurg. În caz contrar, o va respinge și se va vedea nevoit să-și formeze convingerea pe baza celorlalte probe.
Recunoașterea nu se poate oferi decât la împrejurări de fapt ce sunt în legatură cu drepturi de care părțile pot să dispună. Recunoașterea unor împrejurări de fapt ce sunt în legătură cu drepturi de care părțile nu pot să dispună sau să tranzactioneze asupra lor nu are nici o valoare.
Interogatoriul nu este admis în cazurile în care legea cere ca un anumit fapt juridic să fie dovedit printr-un mijloc de dovadă, cum este cazul actelor și faptelor de stare civilă care pot fi dovedite doar prin certificate de stare civilă.
După locul unde actul recunoașterii are loc distingem: recunoașterea judiciară și recunoașterea extrajudiciară.
o Recunoașterea sau mărturisirea judiciară este recunoașterea făcută înaintea instanței de judecată care judecă procesul în care are loc actul recunoașterii.
În articolul 349 Cod procedura civila se prevede Mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva aceluia care a făcut-o, fie personal, fie prin mandatar cu procură specială.Mărturisirea judiciară nu poate fi divizată împotriva autorului decât în cazurile când cuprinde fapte distincte și care nu au legătură între ele. De asemenea, mărturisirea judiciară nu poate fi nici revocată, afară numai dacă se face dovada că a fost urmarea unei erori de fapt scuzabile. Mărturisirea judiciară nu produce efecte dacă a fost făcută de o persoană lipsită de discernământ sau dacă duce la pierderea unui drept de care cel care face recunoașterea nu poate dispune .
Recunoașterea judiciară poate fi spontană, aceasta este făcută fără intervenția judecătorului sau a celeilalte părți, și provocată atunci când se obține prin chemarea la interogatoriu. Recunoașterea spontană se consemnează în încheierea de sedință, iar cea provocată în procesul verbal de interogatoriu, pe baza întrebărilor formulate de cealaltă parte.
o Recunoașterea sau mărturisirea extrajudiciară este recunoașterea făcută de orice parte înafara instanței de judecată. Această recunoaștere poate fi făcută verbal sau sub formă scrisă. Reglementarea codului de procedura civilă în această materie anume art. 350 Cod procedura civila precizează :" Mărturisirea făcută în afara procesului este un fapt supus aprecierii judecătorului, potrivit regulilor generale de probațiune.Mărturisirea extrajudiciară verbală nu poate fi invocată în cazurile în care proba cu martori nu este admisă.
Astfel recunoașterea extrajudiciară verbală va fi admisă ca mijloc de probă numai în cazurile când se admite și proba cu martori. Recunoașterea extrajudiciară scrisă nu este reglementată de către Codul Civil, astfel ea rămâne supusă regulilor privitoare la proba prin înscrisuri. În general înscrisurile preconstituite nu sunt altceva decât o formă de materializare a unei recunoașteri extrajudiciare făcută în scopul de a produce efecte juridice.
Sunt considerate a fi recunoașteri extrajudiciare: recunoașterea făcută într-o cerere adresată unei autoritați; declarația consemnată într-un proces verbal întocmit de un funcționar al statului; și declarațiile făcute n fata instanței dar în cadrul unui alt proces; cea făcută într-un testament sau scrisoare.
3.3.2.- Felurile mărturisirii
Atunci când partea chemată la interogatoriu se prezintă și recunoaște toate pretențiile părții adverse recunoașterea poate fi: simplă, calificată sau complexă.
Mărturisirea simplă apare atunci când partea chemată la interogatoriu recunoaște fără nici un fel de rezervă faptele ce i se impută. Avantajul acestei recunoașteri îl reprezintă faptul că cel care face recunoașterea în cadrul primei zile de înfațișare este exonerat de plata cheltuielilor de judecată.
Mărturisirea calificată este recunoașterea care se realizează prin unele adăugiri privitoare la împrejurări anterioare sau concomitente faptului ori faptelor pretinse de către partea adversă, care sunt făcute pentru a altera sau modifica existența sau calificarea juridică a raporturilor dintre părți.
Mărturisirea complexă se realizează atunci când se recunosc anumite fapte pretinse de partea adversă și, simultan, se adaugă un fapt nou, posterior faptului recunoscut care are menirea de a diminua sau stinge efectele juridice ale recunoașterii. De exemplu, pârâtul recunoaște că a împrumutat de la reclamant suma pretinsă, dar adaugă că a restituit-o, cumpărătorul recunoaște că a primit ceea ce a format obiectul vânzării și adaugă că nu datoreaza prețul convenit deoarece a descoperit că bunul are vicii care-l fac inutilizabil.
Recunoașterea nu poate fi luată decât în întregime împotriva celui care a facut recunoașterea. În principiu, în legislația noastră este consacrată regula indivizibilității mărturisirii.
În ceea ce privește mărturisirea simplă, în aplicarea acestei reguli nu se ivesc greutăți. În legătură cu ultimele două forme ale mărturisirii sunt dificultăți. Se pune întrebarea dacă instanța trebuie să rețină recunoașterea făcută în întregime sau poate s-o scindeze reținând numai faptul principal și să înlăture faptul adăugat. Se pune deci problema indivizibilității și divizibilității recunoașterii calificate și complexe.
În practica judiciară și doctrina anterioară anului 1948 s-a decis ca în ceea ce privește mărturisirea calificată, instanța nu poate s-o scindeze reținând numai faptul principal și să înlăture faptul adăugat, ori să oblige partea care a făcut recunoașterea să facă dovada rezervelor sale. Recent, în literatura juridică s-a exprimat opinia potrivit căreia ar trebui să se revină la această soluție, argumentându-se că "judecătorul nu poate scinda o mărturisire calificată, deoarece partea, dând o altă calificare juridică faptului recunoscut, nu a făcut practic o mărturisire."
În ceea ce privește mărturisirea complexă, se făcea distincție după cum între cele două fapte exista sau nu legătură de conexitate. Mărturisirea complexă era considerată ca fiind indivizibilă în cazurile în care între faptul principal și faptul posterior exista o conexitate, în sensul că acesta din urma îl presupune în mod necesar pe cel dintâi, adică este urmare a celui dintâi; sunt considerate astfel de cazuri atunci când faptul posterior distinct ce se recunoaște este poate, remiterea de datorie, novația, rezoulțiunea. Mărturisirea era considerată scindabilă dacă între cele două fapte nu exista legatură de conexitate, adică faptul posterior distinct este o altă obligație între aceleași persoane, care o stinge pe cea dintâi, cum ar fi compensația, iertarea de datorie.
Ulterior intrării în vigoare a Decretului 205/1950, prin care a fost abrogat art. 1200 pct. .civ. și a fost modificat art. 1206 alin.2 C.civ., s-a emis teza conform căreia regula indivizibilității nu mai este obligatorie pentru judecător.
În această opinie se considera că regula indivizibilității își găsea rațiunea în caracterul de probă legală deplină a mărturisirii, caracter izvorât din calificarea ei ca act juridic. S-a arătat că de vreme ce mărturisirea judiciară nu mai este privită ca un act de renunțare la un drept, fiind transformată într-o proba obișnuită, pusă alături de mărturisirea extrajudiciară, este lăsată la aprecierea judecătorului, care este "în drept să accepte recunoașterea în total sau în parte, după cum ea este în întregime sau numai în parte în concordanță cu realitatea."
Se considera că, deși în legislația noastră s-a păstrat regula indivizibilității mărturisirii, datorită acțiunii principalelor principii ale dreptului procesual civil: descoperirea adevărului obiectiv, rolul activ al judecătorului și libera apreciere a probelor, ea și-a pierdut caracterul absolut. Regula indivizibilității mărturisirii constituie o simplă îndrumare pentru judecători, care vor putea primi mărturisirea în totalitate sau în parte, având posibilitatea de a pune în vedere părților să mai administreze probe ori să le ordone din oficiu.
După cum este făcută sau nu în cursul procesului în cauză, mărturisirea poate fi: judiciară și extrajudiciară.
Mărturisirea este judiciară atunci când îndeplinește cumulativ urmatoarele condiții:
– este făcută în cadrul unui proces valabil sub aspectul competenței
– este făcută chiar în procesul în care este folosită ca mijloc de probă;
– este facuta inaintea judecatorului
Orice mărturisire care nu îndeplinește cumulativ condițiile menționate mai sus este o mărturisire extrajudiciară.
Mărturisirea este extrajudiciară când are loc în afara unei judecăți. De exemplu: recunoașterea făcută în fața procurorului, într-un testament, într-o scrisoare. Se mai consideră mărturisire extrajudiciară cea făcută în fața unei instanțe necompetente din punctul de vedere al competenței materiale, cea făcută în același proces, dar cu privire la problemele străine de proces, cea făcută într-o acțiune adresată instanței.
Mărturisirea extrajudiciară făcută în scris poate fi folosită în orice proces. Existența și cuprinsul ei se dovedesc prin însuși înscrisul în care este cuprinsă, cu o putere doveditoare corespunzătoare acestuia. De exemplu, o mărturisire extrajudiciară cuprinsă într-un înscris autentic nu va putea fi combătuta în ceea ce privește existența și cuprinsul ei, decât în condițiile în care poate fi combătut un înscris autentic.
În principiu, ambele forme de mărturisire (judiciară și extrajudiciară- orale sau scrise), exprese sau tacite, sunt lăsate la aprecierea judecătorului. Cât privește puterea doveditoare, instanța are îndatorirea legală de a le examina și motiva pentru ce le ia în considerare sau le înlatură.
Ținând cont de ansamblul dispozițiilor normative în vigoare, nu poate fi vorba de o apreciere arbitrară, ci de una logic fondată, luând în considerare și celelalte probe existente în cauza respectivă.
3.3.3. Admisibilitatea mărturisirii
Recunoașterea este admisă în toate cazurile, excepție de la această regulă făcând mărturisirea ca dovedire a motivelor de divorț în procesele civile cu asemenea spețe.
Mărturisirea nu va fi admisă de către instanță dacă prin aceasta s-ar încălca dispozițiile legale ori prin admisibilitatea acesteia se poate ajunge la pierderea unor drepturi la care nu se poate renunța, sau care nu pot face în mod evident subiectul unor tranzacții.
3.3.4. Indivizibilitatea mărturisirii
Regula potrivit căreia o mărturisire complexă nu poate fi divizată (scindată), în sensul că instanța de judecată, soluționând procesul în care aceasta a fost făcută, nu poate să ia în considerare numai primul ei element (recunoașterea faptului invocat de către partea adversă) și să-l nesocotească pe cel de-al doilea (faptul posterior la care face referire, în completare, autorul mărturisirii), ci dimpotrivă, trebuie să adopte aceeași poziție față de ambele elemente ale mărturisirii, fie acceptand-o, fie înlăturand-o în întregul ei.
Consacrată și în dispozițiile Codului civil de la 1864, regula indivizibilității mărturisirii a fost larg împărtășită și consecvent susținută de juriștii burghezi. Ba a fost menținută în Codul civil (printr-o inadvertență cu ocazia modificărilor aduse codului în anii socialismului), cu toate că în prezent această regulă nu mai este în deplină concordanță cu realitățile sistemului nostru probator, în care mărturisirea nu mai este „regina probelor", ci un mijloc de dovadă obișnuit, supus – ca toate celelalte mijloace de dovadă – liberei aprecieri a judecătorului, întemeiată pe conștiința sa juridică.
3.3.5. Administrarea interogatoriului
Când reclamantul dorește să se folosească în dovedirea pretențiilor sale de interogatoriul pârâtului, el va trebui să propună acest mijloc de probă prin cerere de chemare în judecată, cerând judecătorului să ordone înfățișarea pârâtului în persoană.
La termenul fixat instanța de judecată, în întregul completului său, are dreptul de a încuviința sau de a respinge interogatoriul pârâtului solicitat de către reclamant. Pârâtul poate cere și el prin întâmpinare chemarea reclamantului la interogatoriu. Chemarea la interogatoriu poate fi dispusă și din oficiu de către instanța în orice fază a procesului.
Când instanța a încuviințat sau a ordonat chemarea la interogatoriu, în citația care se trimite părții chemate trebuie să existe o mențiune specială:" personal la interogatoriu". Aceasta pentru ca partea să ia la cunoștință faptul că trebuie să se prezinte personal la instanță. Sancțiunea neprezentării este decăderea.
Se va putea încuviința sau ordona proba interogatoriului numai când este vorba de chestiuni de fapt și cu respectarea următoarelor condiții: ca faptele să fie personale ale părții chemate; faptele să fie în legatură cu pricina, putând duce la dezlegarea ei.
Pot fi chemate la interogatoriu numai părțile ce se află în litigiu precum și persoanele asimilate acestora cum ar fi: intervenienții; chemații în garanție. Nu poate fi chemat la interogatoriu procurorul atunci când acesta a introdus acțiunea.
Uneori legea îngăduie ca recunoașterea să fie făcută și prin mandatar, cu condiția, ca procura să fie special dată pentru a recunoaște anumite fapte.
Dacă partea dorește însă să-și mențina poziția contradictorie, ea trebuie să se prezinte personal în fața instanței. La persoanele incapabile interogatoriul se poate lua reprezentanților legali, care însă nu vor putea fi întrebați decât despre faptele proprii săvârșite de ei în această calitate.
Statul și celelalte persoane juridice răspund în scris la interogatoriul ce li se va comunica. Aceasta deoarece persoanele juridice își exercită și își îndeplinesc obligațiile prin organele lor de conducere.
La termenul fixat partea care propune interogatoriul, sau instanța din oficiu, va formula întrebările, și pe aceeași foaie se vor trece și răspunsurile.
Partea chemată la interogatoriu va fi întrebată de către președinte asupra fiecărui fapt în parte. Cu încuviințarea judecătorului părții chemate la interogatoriu i se pot pune și alte întrebări de către: procuror, partea potrivnică. Partea chemată la interogatoriu nu are voie să citească răspunsurile date mai înainte și nici să se consulte cu apărătorul său. În cazul în care partea chemată la interogatoriu demonstrează că pentru a răspunde la anumite întrebări are nevoie de cercetarea unui înscris, instanța va fixa un nou termen de judecată.
Atât întrebările cât și răspunsurile trebuie semnate pe fiecare pagină de către judecător, de grefier și de către părți: întrebările se semnează pe josul foii de partea care a propus interogatoriu, iar răspunsurile de către partea chemată la interogatoriu după ce în prealabil a citit răspunsurile scrise. Când se fac adăugiri, ștersături sau schimbări, acestea vor fi semnate în același mod, sub sancțiunea de a nu putea fi luate în considerare. Dacă una din părți nu poate sau nu vrea să semneze, se va face mențiune despre acest fapt în josul paginii.
Se pot produce diferite efecte în funcție de conduita pe care o are persoană chemată la interogatoriu, conduita acesteia se poate manifesta astfel:
a) partea se prezintă la interogatoriu dar tăgăduiește faptele sau împrejurările pretinse;
b) partea nu se prezintă la interogatoriu sau dacă se prezintă refuză să raspundă la întrebările ce i se pun;
c) partea se prezintă și recunoaște cele susținute de partea adversă.
În prima situație descrisă anterior, anume atunci când partea care se prezintă la interogatoriu tăgăduiește faptele pretinse, partea adversă trebuie să dovedească susținerile sale prin folosirea altor mijloace de probă.
În cazul refuzului de a se prezenta sau de a răspunde la întrebări se creează prezumția de recunoaștere tacită. Această prezumție însă nu are un caracter absolut. Astfel atunci când este posibilă administrarea unor alte mijloace de probă, se ajunge la concluzia că conduita aleasă este un început de probă care în coroborare cu probele existente pot stabili împrejurările reale ale cauzei.
În cazul în care nu există posibilitatea administrării altor probe instanța poate ajunge la concluzia că lipsa sau refuzul de a răspunde la interogatoriu, este o mărturisire deplină ce va fi în avantajul cert al părții care a propus acest mijloc de probă.
3.3.6. Puterea doveditoare. Efecte
Având de rezolvat un conflict între două părți cu interese contrarii, instanța de judecată trebuie să cunoască adevăratele raporturi dintre părți, drepturile și obligațiile acestora, precum și să stabilească faptele și împrejurările care au dat naștere conflictului.
Afirmațiile, recunoașterile sau negările părților au, în cadrul unui proces civil, importanța lor. Acestea singure nu pot forma convingerea intimă a judecătorului asupra fondului cauzei, pentru că fiecare parte litigantă afirmă, recunoaște sau neagă ceea ce-i convine pentru a-și aduce câstig de cauză.
De aceea, stabilirea adevărului și justa soluționare a fiecărei cauze civile nu se poate face decât pe bază de probe.
Chiar dacă judecătorul cunoaște legea, el este însă străin de adevăratele raporturi dintre părți. Probele sunt mijloacele cu ajutorul cărora se poate ajunge la stabilirea existenței sau neexistenței actelor și faptelor de care depinde recunoașterea drepturilor sau intereselor ce formează obiectul neînțelegerii dintre părțile aflate în litigiu.
Importanța probelor în cadrul procesului civil se relevă și cu ocazia controlului judiciar. Numai dacă se sprijină pe dovezi întemeiate și apreciate ca atare, hotărârile pronunțate de instanțele inferioare vor rezista controlului exercitat de instanțele ierarhic superioare; în caz contrar hotărârile în care din probele administrate nu se poate trage o concluzie justă sau anumite fapte au fost declarate ca fiind stabilite fără a avea dovezi suficiente, în urma administrării de noi probe în apel, pot fi desființate. Dacă soluția dată în cauză este rezultatul unei greșeli grave de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, sau rezultatul omisiunii instanței de a se pronunța asupra unei dovezi administrate, care este hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, în recurs, asemenea hotărâri pot fi casate.
Efecte
Prin mijlocirea probelor subiecții de drept pot stabili în fața instanțelor judecătorești faptele din care izvorăsc drepturile lor sau vinovăția ori nevinovăția în cazul faptelor cu caracter penal și tot din realitatea acestor fapte judecătorii desprind existența drepturilor în litigiu, respectiv vinovăția sau nevinovăția persoanelor cărora li se impută fapte cu caracter penal. În lipsa probelor, drepturile civile subiective nu pot fi valorificate, iar în domeniul penal adevărul cu privire la faptă nu poate fi stabilit, administrarea probelor fiind strâns legată de realizarea regulii de bază ”a aflării adevărului”, iar în cea mai mare parte a procesului penal se pune problema legată de probe și mijloace de probe. A afla adevărul într-o cauză penală înseamnă, în general, a stabili dacă o faptă există și de cine a fost săvârșită, dacă întrunește toate elementele constitutive ale unei infracțiuni, dacă făptuitorul răspunde penal pentru fapta sa. Or, toate acestea se realizează cu ajutorul probelor.
Probele sunt mijloace prin care se asigură realizarea drepturilor în situații cu caracter litigios și, respectiv, pe baza lor se fundamentează condamnarea pentru fapte prin care a fost înfrânta legea penală.
Așadar, probațiunea constituie o parte de cea mai mare însemnătate atât a procesului civil, cât și a procesului penal, fără de care instanțele judecătorești nici nu și-ar putea îndeplini misiunea ce le revine. Prin mijlocirea probelor ce se administrează în cazul probațiunii, instanțele judecătorești "au posibilitatea să stabilească adevărul” (principiul procesual fundamental) și, întemeindu-se pe acesta, să dea hotărâri juste cu privire la drepturile în litigiu și respectiv, fundamentarea (temeinicia și legalitatea) hotărârii de condamnare în penal.
Formarea convingerii judecătorului cu privire la realitatea stării de fapt, pe care trebuie să-și întemeieze hotărârea pronunțată, atârnă de corecta și completa desfășurare a probațiunii și de valoarea probelor administrate. De aceste elemente depinde temeinicia și chiar însăși legalitatea hotărârilor judecătorești, pentru că de cele mai multe ori o hotărâre judecătorească netemeinică este și nelegală, sub aspectul probațiunii, fie pentru că instanța judecătorească nu a stăruit îndeajuns în vederea descoperirii adevărului și a prevenirii oricăror greșeli în cunoașterea faptelor, așa cum obligă C. proc. civ. și, respectiv, proc. pen., fie pentru că a nesocotit alte reguli ale probațiunii judiciare.
O hotărâre judecătorească, civilă, prin care datorită unor probe demne de încredere, neîndoielnice și bine administrate, s-a reușit să se stabilească în mod exact starea de fapt, corespunzătoare adevărului, și să se dea, temeiul acesta (al probelor), o soluție justă (corectă), va avea putere de convingere și față de instanțele judecătorești de control judiciar. Mai mult, chiar puterea ei de convingere va trece și dincolo de incinta instanțelor judecătorești și va contribui la sporirea încrederii în justiție, precum și la întărirea legalității.
În procesul civil de regulă se urmărește protecția judiciară a unor interese private, ceea ce impune un rol important al părților nu numai în declanșarea procesului, ci și în desfășurarea acestuia și, mai ales, în a decide soarta procesului civil (principiul disponibilității).
Sub aspectul propunerii și administrării probelor în procesul civil s-a prevăzut însă, în art. 260 C. proc. civ.,” Administrarea probelor se va face în ordinea stabilită de instanță” și dreptul instanței de judecată de a interveni din oficiu, ordonând administrarea de probe pe care ea le consideră necesare Art 254 Cod Proc. Civ „Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc”
Acest mod de determinare a regimului juridic al probatoriilor în procesul civil a căpătat consacrare și în practica judiciară statuându-se în mod explicit că "În ceea ce privește rolul activ al judecătorului… acesta nu se substituie voinței părților, fiind însă obligat să descopere adevărul și să dea părților ajutor activ în apărarea drepturilor și intereselor legitime”.
Acest mecanism procesual de realizare a probatoriului necesită unele clarificări de ordin legislativ și doctrinar, nu numai jurisprudențial, pentru că, într-adevăr, deși prin procesul civil se urmărește protecția judiciară a unor intrerese private și că joacă principiul disponibilității, pe de altă parte, indiferent de natura procesului: civil sau penal, acționează un principiu fundamental, superior celorlalte reguli procesuale, acela al "aflării adevărului", și , de asemenea, trebuie asigurat și un "echilibru procesual” care presupune posibilitatea judecătorului de a influența cursul procesului atunci când constată că se produc dezechilibre de natura procesuală din cele mai diferite motive (lipsa sau inegalitatea de pregătire a părților, neglijențe sau superficialității ale părților etc).
Cel ce face primul o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească” – actori incumbit probatio . Dacă reclamantul "este mai întâi” obligat să facă dovada pretențiilor pe care le formulează, sarcina probei nu-i incumbă însă în întregime și în mod exclusiv lui. Nu ar fi nici logic, nici just și uneori nici posibil. Și atunci, în astfel de situații, sarcina probei se repartizează între reclamant și pârât, așa încât, dintre elementele pe care le presupune o "probațiune completă” unele vor trebui dovedite de reclamant, iar altele de pârât.
Sectiunea a IV-a Rapoartele de expertiză
Noțiuni generale
Aflarea adevărului (…) necesită cunoașterea și rezolvarea unor probleme de strictă specialitate pe care organul judiciar nu le stăpânește. În asemenea cazuri se recurge la cunoștințele unui expert, dispunându-se din oficiu sau la cerere efectuarea de expertize.
Când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști, va numi, la cererea părților ori din oficiu, unul sau 3 experți. Termenul va fi stabilit astfel încât depunerea raportului de expertiză la instanță să aibă loc conform dispozițiilor art. 336.
În asemenea cazuri, în care sunt necesare a fi aduse lămuriri edificatoare și pertinente, se apelează la expertize, putându-se efectua expertize medico-legale, contabile, judiciare, tehnice, etc.
Expertiza este deci mijlocul de probă prin care se aduce la cunoștința organelor judiciare opinia unor specialiști cu privire la acele împrejurări de fapt pentru a căror lămurire sunt necesare cunoștințe deosebite.
Constatarea tehnico-științiică poartă asupra unor situații de fapt sau a unor mijloace de probă prin intermediul cărora se dovedesc anumite împrejurări: specialistul își exprimă un punct de vedere referitor la o problemă de specialitate, putându-se interpreta chiar și constatările tehnico-științifice anterioare.
Admisibilitatea și administrarea expertizei
În vederea stabilirii unor împrejurări de fapt, atunci când părerea unor specialiști este necesară, se poate apela la expertiză, ori de cate ori este nevoie.
Există de altfel și situații în care expertiza se impune a fi facută, sub sancțiunea nulității hotărârii, cum ar fi:
expertiza psihiatrică în materia punerii sub interdicție:
expertiza medico-legală pentru stabilirea vârstei, în cazul înregistrării tardive a nașterii:
expertiza pentru stabilirea valorii bunului gajat, în materie de gaj:
expertiza privind evaluarea aportului în natură, avantajele rezervate fondato- rilor, operațiunilor încheiate de fondatori în contul societății ce se constituie și pe care aceasta urmează să le ia asupra sa.
Oricare dintre părți, ori instanța din oficiu, poate solicita efectuarea unei expertize.
Expertiza se face numai prin birourile locale de expertiză și numai de către specialiști atestați ca atare. După ce proba a fost încuviințată prin încheiere, la solicitarea instanței, biroul local va propune o listă de experți, din care se va alege unul sau mai mulți experți. Dreptul de a alege experți aparține instanței de judecată, dar și orcărei dintre părți, cu condiția ca aceștia să figureze în evidența biroului local.
Există însă și situații în care nu există experți autorizați, iar atunci, din oficiu sau la cererea orcărei dintre părți, judecătorul poate admite (solicita) punctul de vedere al uneia sau mai multor personalități, specialiști din domeniul respectiv.
Odată numit, un specialist are obligația de a efectua respectiva expertiză, el neavând posibilitatea de a refuza sarcina decât sub influența unor motive temeinice, refuzul nejustificat de a efectua expertiza fiind sancționat cu amendă si plata de despăgubiri.
Pe de altă parte, experții pot fi recuzați pentru aceleași motive ca și judecătorii, cu regula ca recuzarea să fie cerută în 5 zile de la numirea expertului în situația în care este deja cunoscut motivul cererii, sau același termen de la data la care s-a ivit motivul de recuzare. Cererea de recuzare va fi soluționată în sedință publică, iar ca o condiție principală este citarea obligatorie a părților și a expertului în cauză.
Obiectul expertizei cât și întrebările la care trebuie să raspundă specialistul se stabilesc de către organul judiciar, care fixează și termenul la care sunt citate părțile și se citează expertul desemnat.
Astfel, prin încheiere instanța va stabili:
obiectul precis al expertizei și întrebările la care expertul trebuie să dea răspuns:
data la care trebuie depus raportul de expertiză intocmit de către expertul numit:
fixează provizoriu remunerarea expertului.
în același sens, al stabilirii normelor, a regulilor referitoare la cerințele și efectuarea unei expertize, dacă aceasta nu se poate realza direct în ședință și este necesară o perioadă de timp pentru efectuarea acesteia, instanța va fixa un termen.
Punctul de vedere al expertului se materializează într-un raport scris de expertiză întocmit la terminarea expertizei și care trebuie să conțină: partea introductivă – care indică organul care a dispus expertiza, numele expertului, data dispunerii expertizei si a întocmirii raportului, obiectul fixat și întrebările la care va răspunde; expunerea – descrierea amănunțită a operațiunilor efectuate; concluziile expertului – cu privire la obiectul expertizei și la intrebările care s-au pus.
Acest raport de expertiză, înainte de a fi pus la dispoziția instanței, va trebui depus la biroul local pentru verificare, depunerea acestuia la dosar fiind impusă a se realiza cu minim 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată.
Instanța poate aprecia și admite concluziile expertizei când ele se impun prin temeiul științific, puterea de convingere, coroborarea cu celelalte mijloace de probă, etc.
Instanța poate dispune completarea raportului cu un supliment sau poate dispune o noua expertiză.
3.4.3. Puterea doveditoare a expertizei
Expertiza urmează regulile generale de administrare și apreciere a probelor intr-un proces civil, astfel că judecătorul nu este legat de concluziile acesteia, proba find astfel lăsată la aprecierea instanței.
În unele situații, expertiza nu poate fi anulată decât printr-o lucrare de specialitate similară. Astfel, exemplificând, expertiza de înlăturare a paternității nu poate fi înlocuită decât printr-o probă cu valoare științifică egală.
Poziția de a admite sau nu rezultatele unei expertize trebuie motivată de către instanță. De asemenea, există și situații în care sunt administrate expertize ce au concluzii contradictorii, obligația ce îi revine instanței în aceste situații fiind aceea de a admite motivat pe una dintre ele sau să le respingă.
Cercetarea la fața locului
În scopul soluționării obiective a unui proces civil, se poate dispune cercetarea la fața locului, ale cărei obiective principale sunt perceperea nemijlocită de către instanță a locului cercetat și a celorlalte mijloace materiale de probă existente în zonă.
Cercetarea la fața locului este un act procesual, se poate face, la cerere sau din oficiu, când instanța apreciază că ea este necesară pentru lămurirea procesului.
Cercetarea la fața locului se face, cu citarea părților, de către judecătorul delegat sau de către întregul complet de judecată. Prezența procurorului este obligatorie când participarea acestuia la judecată este cerută de lege.
Instanța poate, de asemenea, încuviința ca ascultarea martorilor, experților și părților să se facă la fața locului.
Astfel, întâlnim procedura de cercetare la fața locului mai ales în litigiile locative, în procesele de grănițuire sau în cele privind servituțiile, dar și în spețele aparținând dreptului familiei.
Cercetarea la fața locului se supune unor reguli de procedură, astfel:
nu există limitare în timp a activităților de cercetare;
cercetarea va fi completă, ea va fi independentă de orice ipoteză preconcepută sau de alte anticipări ori de ceea ce rezultă din alte probe administrate;
caracterul organizat, pe sectoare, dacă este cazul, al cercetării;
consemnarea în cursul cercetării a tuturor constatărilor făcute, a elementelor ce prezintă însemnătate pentru cauză, în vederea trecerii acestora în procesul-verbal de cercetare la fața locului, proces-verbal ce va fi anexat la dosarul cauzei;
cercetarea la fața locului se realizează de întregul complet de judecată, inclusiv a procurorului dacă participarea sa la judecată este obligatorie.
Există o fază statică a cercetării la fața locului, în care se constată starea de fapt, dar și o fază dinamică, în care se trece la examinarea și perceperea obiectelor ce fac obiectul examinării.
În spețele speciale, ca cele legate de dreptul familiei, legea prevede necesitatea efectuării anchetelor sociale efectuate de către autoritatea tutelară, cu scopul de informare a instanței.
În situația spețelor ce fac referire la încredințarea copiilor minori, la stabilirea locuinței copilului minor dacă părinții nu locuiesc împreună ( iar aceștia nu au ajuns la un acord cu privire la acest aspect), la decăderea din drepturile părintești, la stabilirea obligației de întreținere datorate minorului precum și a felului și modalităților de executare a obligațiilor de întreținere, legea prevede ca obligatorie efectuarea unei anchete sociale.
Secțiunea a V – a – Prezumțiile
3.5.1. Noțiuni
Prezumțiile sunt consecințele ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. După cum s-a susținut de către doctrină, în definirea prezumțiilor trebuie să ținem seama de faptul că orice probă, cu excepția probelor materiale, implică o operație de inducere a existenței unui fapt generator de drepturi necunoscut din existența unui fapt probatoriu cunoscut (înscris, mărturisire) datorită conexitații între acele fapte. Procesul deplasării obiectului probei de la un fapt necunoscut la un fapt cunoscut, pentru a putea trage apoi concluzia existenței celei dintâi din cunoașterea celui de-al doilea, nu este propriu prezumțiilor, ci este comun tuturor probelor cu excepția probelor materiale.
Cu ajutorul prezumțiilor nu se pot dovedi direct faptele sau împrejurările care au dus la nașterea litigiului dintre părți, ci un alt fapt vecin și conex, care este cunoscut și din existența căruia se va trage apoi concluzia despre existența sau dimpotrivă despre inexistența faptului ce trebuie dovedit. Ca un exemplu, din faptul cunoscut al nașterii unui copil în timpul căsătoriei, fapt care se poate dovedi cu certificatul de căsătorie al parinților și certificatul de naștere al copilului, legea ajunge la concluzia că acel copil are ca tată pe soțul mamei.
Prezentând concluzii logice pe care legea le trage sau magistratul le trage de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut, prezumțiile se aseamănă cu probele indirecte: caracteristica principală atât a unora cât și a altora constând în faptul că pentru dovedirea adevăratelor raporturi dintre părți, judecătorul trebuie să facă uz de aceleași operațiuni logice; inducția sau deducția realitaților împrejurărilor cauzei pe calea raționamentelor de la cunoscut la necunoscut.
Specific prezumției îi este dubla deplasare a obiectului probei: odată de la faptul generator de drepturi, necunocut sau greu de dovedit, la un fapt vecin și conex cu acesta, necunoscut asemenea dar ușor de dovedit și odată de la acest fapt vecin și conex la un fapt probator cum ar fi un înscris sau o mărturie. Această dublă deplasare a obiectului probei se realizează fie de către judecător, fie de către legiuitor, dupa felul prezumției.
3.5.2. Clasificarea prezumțiilor
După cum sunt opera judecătorului sau a legii prezumțiile sunt de doua feluri: prezumții legale și prezumții simple.
Prezumțiile legale se împart după forța lor probantă, în două categorii principale: prezumții absolute împotriva cărora, odată ce au fost stabilite, nu este admisă nici o dovadă contrarie și prezumții relative care pot fi combătute cu dovada contrară, acestea fiind majoritare în sistemul nostru de drept.
Practica mai distinge alte trei categorii de prezumții:
a) prezumții iretragabile care nu pot fi combătute deloc;
b) prezumții care pot fi combătute numai cu anumite probe limitativ admise, în anumite condiții;
c) prezumții relative, care pot fi combătute cu ajutorul oricărui mijloc de probă.
3.5.3. Prezumții legale
Prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumția trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex, pe care se întemeiază aceasta. Prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel.
Sunt prezumții legale acelea care sunt determinate special de către lege. Astfel ajungem la concluzia că numărul prezumțiilor legale sunt ca și număr strict și limitativ descris de lege.
Prezumțiile legale au următoarele caracteristici:
1) sunt limitate ca număr datorită faptului că nu există prezumții legale fără text, iar textele sunt de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse la alte cazuri;
2) produc o inversare a sarcinii probei, adică atunci când este admisă proba contrarie, cel ce tinde la răsturnarea prezumției trebuie să facă dovada faptului generator de drepturi și obligații, faptul contrar fiind dovedit în privința beneficiarului prezumției legale;
3) au o putere doveditoare diferită.
Cu titlu de exemplu vom descrie patru principale cazuri de prezumții legale care sunt:
a] prezumția de nulitate a actului făcut în frauda dispozițiilor legale.
Declară ca fiind nule liberalitățile realizate în favoarea persoanelor incapabile dacă sunt făcute în formă deghizată sub forma unui contact oneros sau prin intermediul unei persoane interpuse cum ar fi: tatăl; mama; copiii sau soțul incapabilului. Sunt de asemenea nule actele încheiate între tutor, soțul acestuia ori o rudă în linie dreaptă a tutorelui, pe de o parte și minor de cealaltă parte; declararea ca fiind nulă a oricărei clauze care ar autoriza pe creditor să-și apropie sau să dispună de gaj fără îndeplinirea formelor prevăzute de C. com.
b] prezumția de dobândire a proprietății în anumite împrejurări determinate. Prin art. 339 Cod civil „ Bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie ale soților”, prezumă că posesorul unui bun mobil are și calitatea de proprietar al acestui bun; art. 35 alin. 1 din Legea 31/1990 dă naștere prezumției care spune că bunurile constituite ca aport în societate sunt proprietatea acesteia;
c] prezumția de liberațiune a debitorului ce rezultă din anumite împrejurări de fapt determinate de remiterea voluntară a titlului de credit de creditorul debitului:
d] prezumția de autoritate de lucru judecat care exprimă faptul că o hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă exprimă adevarul.
Cum am menționat și anterior mai există și alte prezumții reglementate de Codul civil cum ar fi: prezumția că posesorul posedă pentru sine, sub nume de proprietar; prezumția că termenul în convenții este stipulat în favoarea debitorului; subînțelegerea condiției rezolutorii în contractele sinalagmatice; prezumția culpabilității locatarului în cazul producerii unui incediu; prezumarea bunei credințe.
Mai sunt și alte prezumții, astfel. pe lângă prezumțiile amintite a paternității copilului și a comunității de bunuri a soților, găsim înscrise și alte prezumții cum ar fi: prezumția privind timpul legal de concepție; prezumția de mandat tacit între soți. În Decretul 31/1954 găsim înscrisă prezumția de moarte a persoanei declarată moartă; de acceptare sub beneficiu de inventar a moștenirii ce i se cuvine unui minor. În materie comercială găsim următoarele prezumții: în obligațiile comerciale codebitorii sunt ținuți solidari; sunt considerate a fi actele de comerț orice act încheiat de un comerciant; mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit; actele sau faptele neînregistrate în registru comerțului nu pot fi opuse terților.
Valoarea probantă a prezumțiilor legale
Nici o dovadă nu este primită împotriva prezumțiilor legale, când legea în temeiul unei astfel de prezumții, anulează un act oarecare, ori nu dă drept de a se reclama în judecată, cu excepția cazurilor în care legea permite dovada contrară și afară de ceea ce se va zice în privința mărturisirii ce ar face o parte în judecată. De aici ne putem da seama că prezumțiile legale sunt absolute și relative.
3.5.4. Prezumțiile judiciare
Definiția legală a prezumției judiciare este aceea că În cazul prezumțiilor lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori.
Prezumțiile judiciare se caracterizează prin:
a) sunt nelimitate,legea neenumerându-le;
b) sunt permise numai atunci când este permisă și proba cu martori;
c) puterea lor doveditoare este lăsată la latitudinea judecătorului.
Prezumțiile judiciare sunt concluziile logice pe care judecătorul le poate trage de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.
Pentru aprecierea prezumțiilor simple ca element de convingere a judecătorului, este acela că el trebuie să îndeplinească un întreit caracter: să fie grave, precise și concordante.
Caracterul gravității se naște atunci când faptele din care se deduce prezumția au o semnificație care poate să impresioneze rațiunea cuiva, în sensul de a crea o anumită convingere.
Condiția preciziunii rezidă din legătura sigură și directă dintre ele și faptul dovedit.
Caracterul concordanței este îndeplinit numai în cazul în care judecătorul se găsește în fața mai multor împrejurări pe baza cărora el va urma a-și clădi un raționament. În această situație este foarte important ca faptele ce sunt invocate să aibă legatură între ele, iar invocarea unora să nu fie ușor de contestat.
Admisibilitatea prezumțiilor judiciare
După cum am menționat și anterior prezumțile judiciare pot fi aplicate doar în cazul în care se poate admite proba cu martori. Astfel faptele interzise a fi dovedite prin proba cu martori ar putea fi dovedite cu orice mijloc de probă admițându-se martorii pentru dovedirea unui fapt vecin și conex, din care s-ar putea trage apoi concluzii asupra existenței faptului oprit de a fi dovedit prin martori.
Trebuie să reținem faptul că prezumțiilor judiciare li se aplică toate excepțiile de la regulile restrictive ale probei testimoniale. Prezumțiile sunt totuși admisibile când: există un început de dovadă scrisă; partea se afla în imposibilitatea de a-și procura o dovadă scrisă depre actul încheiat; când partea s-a aflat în imposibilitatea de a-și păstra proba preconstituită; partea adversă refuză să răspundă sau să se înfățișeze la interogatoriu. Prezumțiile sunt admise, de asemenea și atunci când faptul generator de drepturi este un fapt material, cât și în cazurile în care valoarea obiectului contractului depașește suma de 250 de lei; și pentru a dovedi frauda, dolul sau violența săvârșite cu ocazia încheierii actului.
Efectul probator al prezumțiilor judiciare
Spre deosebire de prezumțiile legale care scutesc de sarcina probei pe cel în favoarea căreia acționează, prezumțiile simple nu conferă acest avantaj procesual, aceasta deoarece nu conferă concluzii de maximă generalizare, ci concluzii particulare care nu pot avantaja sau nu există de la caz la caz.
Prezumția judiciară este supusă controlului judiciar pe calea recursului când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.
Prezumția judiciară se poate întemeia pe orice împrejurare probatorie directă sau indirectă, chiar și incomplete sau incerte, precum și pe concluziile trase de judecător în anumite situații.
3.5.5. Prezumțiile relative
Prezumțiile legale relative sunt acele prezumții care pot fi combătute prin orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori sau cu ajutorul prezumțiilor simple. Prezumțiile relative constituie regula în această materie; astfel putem înțelege că numai în cazuri expres prevăzute de lege prezumțiile au caracter absolut și nu dau posibilitatea probei contrare.
Însă, cu toate acestea, sunt anumite prezumții care nu pot fi combătute decât prin anumite mijloace de probă, cum ar fi de exemplu: la prezumția de proprietate comună asupra zidului despărțitor dintre două vecinatăți se aplică proba înscrisurilor sau a semnelor de necomunitate; la prezumția de paternitate numai tatăl prezumat poate cere răsturnarea acestei prezumții; la prezumția de răspundere pentru paza lucrului poate fi răsturnată numai prin arătarea forței majore care a dus la distrugerea lucrului ori însăși culpa victimei; la prezumția de culpă comună a tuturor gestionarilor se poate combate prezumția numai prin lipsa congestionarului în perioada în care s-ar cauza lipsa din gestiune sau existența unui caz de forța majoră.
3.5.6. Prezumțiile legale absolute
Prezumțiile absolute sunt acelea care nu pot fi combătute prin nici un mijloc de probă, în unele cazuri cu excepția recunoașterii. Această excepție pe care legea o creează poartă denumirea de: excepția contra-dovezii prin recunoaștere.
Prezumțiile absolute se divid în două categorii:
a) prezumțiile absolute care nu pot fi combătute prin nici un alt mijloc de probă, putem enumera aici: prezumția de autoritate a lucrului judecat; prezumția de cea mai lungă și cea mai scurtă perioadă de gestație cu ajutorul cărora se poate stabili timpul legal de concepție; prezumția de fraudă în virtutea căreia se anulează cesiunea unui drept litigios făcută unui judecător, procuror sau avocat. Aceste prezumții mai poartă denumirea de prezumții irefragabile.
b) prezumțiile absolute care nu pot fi combătute decât prin recunoaștere, cum este prezumția prin care se deduce faptul plății din împlinirea unor termene de prescripție pentru anumite categorii de creanțe și care pot fi răsturnate prin recunoașterea debitorului că nu și-a achitat obligația.
Efectul probator al prezumției legale
Prezumția legală dispensă de orice altă dovadă pe acela în favoarea căreia este făcută'. Textul nu este exact deoarece beneficiarul prezumției trebuie să dovedească faptul juridic conex pe care trebuie să se sprijine prezumția și care la urma urmei este mult mai ușor de făcut. De exemplu, la prezumția de comunitate de bunuri trebuie să se facă dovada faptului că bunul a fost dobândit în timpul căsătoriei.
Odată ce partea și-a dovedit faptul că prezumția este în avantajul său este scutită de a mai face o alta probă, dovada contrarie căzând în sarcina celeilalte părți.
Concluzii
În cele ce urmează voi argumenta motivele principale care au stat la baza alegerii de a realiza această lucrare.
Societatea moderna se bazeaza pe relatiile dintre oameni, pe schimburile ce se produc permanent si inerent intre acestia. Fluxul permanent de conexiuni ce se nasc din relatiile interumane, face ca frecvent sa apara intre acestia o serie de neintelegeri ce vizeaza indeplinirea in intreg sau in parte a raporturilor astfel aparute intre parti.
Spiritul civic, corectitudinea ca principiu de viata, onoarea pana la urma, sunt elemente ce cu timpul s-au diluat in perceptia generala a societatii, aparand astfel situatii in care posesorul unei obligatii ( de a face, de a nu face, de a da), atunci cand este adus in fata instantei si pus sub juramant sa recunoasca obligatia ce ii revine, acesta trece cu usurinta peste valorile umane amintite, ajungand a sustine chiar si faptul ca nu il cunoaste pe reclamant
Avand in vedere faptul că un proces este un duel al probelor parților, putem spune că acestea au importanță atât pentru judecător cât și pentru parți.
Astăzi mai mult ca oricând se aplică vechiul adagiu al romanilor: "idem est non esse et non probari" care poate fi tradus prin formula "a fi sau a nu fi probat este tot una", aspect juridic ce ridica importanta bunei administrari si aprecieri a mijloacelor de proba existente in cadrul unui proces civil.
Consider că o justiție este calitativă atunci când hotărârile instanțelor judecătorești sunt egale sau tind a fi egale cu adevărul cauzei sub toate laturile existenței sale. De multe ori adevărul juridic nu corespunde cu adevărul de fapt al cauzei, deoarece în urma administrării probatorului judecătorul poate ajunge la o altă convingere intimă decât faptele care au dus la desfășurarea procesului.
Astfel judecătorul prin decizia sa poate denatura în totalitate adevărul, dând o soluție greșită; poate schimba sau interpreta în mod greșit anumite aspecte care au dus la formarea conflictului, prin hotărârea sa făcând dreptate numai în parte; dar mai poate exista și o soluție caracteristică unui sistem de drept și nu unei interpretări umane, anume faptul că judecătorul se vede nevoit, datorită procedurii sau legii pe care o aplică, să decidă împotriva convingerii sale intime.
O hotărâre judecătorească civilă prin care datorită unor probe demne de încredere, neîndoielnice și bine administrate, s-a reușit să se stabilească în mod exact starea de fapt, corespunzătoare adevărului, și să se dea, temeiul acesta (al probelor), o soluție justă (corectă), va avea putere de convingere și față de instanțele judecătorești de control judiciar. Mai mult, chiar puterea ei de convingere va trece și dincolo de incinta instanțelor judecătorești și va contribui la sporirea încrederii în justiție, precum și la întărirea legalității.
Administrarea probelor în cadrul procesului civil este strâns legată de realizarea principiului fundamental al "aflării adevărului”, iar acest obiectiv procesual se reflectă perfect în ”sistemul probatoriu” instituit prin Codul de procedură civilă, acesta conținând reguli pertinete referitoare la ”rolul activ al judecătorului” și la "sarcina probei”.
În art. 129. alin. . pr. civ. se prevede că "judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală pentru aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc” (adică pot ordona și din "oficiu” administrarea unor probe, atunci când aceasta este necesar).
Probele sunt deosebit de importante pentru protecția și ocrotirea drepturilor subiective civile. Odată declanșat un proces civil, probele au o importanță primordială.
Rezumând cele expuse în legătură cu mecanismul administrării probatoriilor în procesul civil, trebuie să se rețină că în concepția modernă (contemporană) referitoare la probațiunea judiciară, aceasta nu mai constituie un atribut lăsat exclusiv la discreția părților litigante, pentru că nici procesul civil în ansamblul său, nu mai reprezintă o chestiune de interes pur privat, o chestiune numai a părților. Dimpotrivă, indiferent de natură situațiilor litigioase, aceasta interesează în egală măsură și societatea, deoarece prin soluționarea promptă și justă a cauzelor litigioase, pe baza adevărului, se garantează, fără nici o distincție, indiferent de ce natură, realizarea drepturilor subiective, cu respectarea legalității, asigurându-se astfel un climat social armonios, fiind înfăptuit și rolul educativ al justiției.
Așadar, probațiunea constituie o parte de cea mai mare însemnătate a procesului civil, fără de care instanțele judecătorești nici nu și-ar putea îndeplini misiunea ce le revine. Prin mijlocirea probelor, ce se administrează în cazul probațiunii, instanțele judecătorești “au posibilitatea să stabilească adevărul” (principiul procesual fundamental) și, întemeindu-se pe acesta, să dea hotărâri juste cu privire la drepturile în litigiu și respectiv, fundamentarea (temeinicia și legalitatea) hotărârii
Astfel, importanta cunoasterii legislatiei, cu precadere a legislatiei referitoare la probatiune, devine indispensabila oricarui cetatean, caci inerent, fiecare dintre noi poate ajunge avand o calitate sau alta, in fata unei instante civile, penale, de contencios administratie, etc. Sunt de parere ca este extrem de important pentru fiecare dintre noi sa avem macar cunostinte minime despre cum si ce putem folosi ca probe in procesele civile, sunt de parere ca o cunoastere minima a legislatiei face ca echipa client-avocat sa functioneze eficient, astfel realizandu-se scopul de a aduce in fata instantei judecatoresti un probatoriu care sa confirme cauza, dreptul subiectiv pretins, maximizand astfel posibilitatea afisarii in fata judecatorului a unui tablou complet al faptelor, al evenimentelor si al raporturilor ce nasc drepturi subiective ce le dorim protejate.
.
Bibliografie
Tratate
1. Apetrei Mihai, “Drept procesual penal”, Editura Victor, București, 2004,
2. A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil, Universitatea București, 1975,
3. A. Ionașcu, „Probele în procesul civil”, Editura Științifică, București, 1969,
4. Dan Botez, „Audierea martorilor in procesul penal” Ed.Universul Juridic, 2012
5. D. Radu, Ghe. Durac, Drept procesual civil, Ed. Junimea, Iași, 2001,
6. Dimitrie Alexandresco-"Explicațiunea teoretică și practică a Dreptului civil român în comparațiune cu legile vechi și cu principalele legislațiuni străine", Ed. Tipografia Națională, Iași
7. D. Rizeanu "Forța probantă a prezumpțiilor simple, în R.R.D"
8. F. Marcu, C. Maneca, Dicționar de neologisme, Ed.Academiei, București, 1978
9. Florea Măgureanu, Înscrisurile – mijloace de probă în procesul civil, Ed. All, București, 1998,
10. Florea Măgureanu, Drept procesual civil, ed. a IV-a, Ed. All Beck, București, 2001,
11. G. Boroi " Administrarea dovezilor, în Codul de procedura civilă comentat și ordonat"; Editura All; București 1994
12. Grațian Porumb-"Problema indivizibilității mărturisirii", Ed. Didactică și pedagogică, București, 1966,
13. Ion Deleanu , Tratat de procedură civilă, Editura C.H. Beck, București, 2007
I Leș, Tratat de drept procesual civil Ed. All Beck, București, 2001,
INestor Principiul jura novit curia în cazul aplicării legii străine, în "Studii și cercetări juridice" I. P. Filipescu "Tratat de dreptul familiei" Editura All, București 1993 Petre Anca " Dovada calitații de bun propriu, în încheierea căsătoriei și efectele ei" Editura Academiei Republicii Socialiste România, București 1980
16. I. Stoenescu, S. Zilberstein, Executarea silită în procesul civil, Ed. Șt. și Enc., București, 1983, p. 8.
17. I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, E.D.P., București, 1983, p. 35.
18. Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein-" Drept procesual civil român", Ed. Didactică și pedagogică, București
19. Ligia Dănilă, Drept procesual civil. Partea specială, Editura C. H. Beck, București, 2009,
20. Neagu Ion, ” Tratat de drept procesual penal”, Editura Global Lex, București, 2007
R. Perrot, „Les pouvoirs du juge dansle proces civil”, apud V. M. Ciobanu, F. Ost, „Quelle jurisprudence, pour quele societe?, în J. van Compernole, apud V. M. Ciobanu
21. Ștefan Rauschi " Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică." Edit. Fundației Chemarea Iași
22. Theodoru Grigore, “Drept procesual penal. Partea generală”, Editura Cugetarea, Iași, 2007
23. Viorel Mihai Ciobanu, „Tratat teoretic și practice de procedură civilă”, vol.I, Editura Național, București, 1997,
24. V. Daghie, I. Apostu, E. Guriță, Elemente de procedură civilă și administrativă, Ed. Național, București
Dictionare
Dicționar latin-român, Ed. Șt. Și Enc., București, 1983, p. 974.
Dicționar explicativ al limbii române, Ed. Univers enciclopedic, București, 1996, p. 853.
Dicționar de procedură civilă, Ed. Șt. și Enc., București, 1983, p. 401.
Dicționar de neologisme, F. Marcu, C. Maneca, Ed.Academiei, București, 1978,
Spețe
Curtea de Apel Constanța, S. Civ., dec. nr. 452/1994, în “Culegere de practică judiciară 1993-1994, p. 134 Vasile Pătulea, Conținutul oficialității în revista „Dreptul” nr. 11/2006, p. 122
Tribunalul Suprem Secția civilă, dec, nr. 570/1973, în C.D. 1973, p. 100
Reviste
Dreptul nr. 9/2012 – I. Deleanu, Loialitatea în procesul civil,
Dreptul” nr. 11/2006 -Conținutul oficialității – Vasile Pătulea,
Dreptul nr. 7/1992
Legislație
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Art. 6 pct.- adoptata la 04.11.1950 – Roma -România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului la data de 20 iunie 1994.
Legea 303din 28 iunie 2004- privind statutul magistraților- Publicata în Monitorul Oficial nr. 576 din 29 iunie 2004, și republicată în Monitorul Oficial nr. 826 din 13 septembrie 2005
Decretului 205/1950- pentru modificarea art. 1206 și 1906 din Codul civil, pentru abrogarea art. 1200, pct. 3 și art. 1207-1222 din același Cod, precum și pentru abrogarea art. 53 din codul comercial Publicat în BULETINUL OFICIAL nr. 68 din 12 august 1950
DECRET nr. 31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice publicat in BULETINUL OFICIAL Nr. 8 DIN 30/01/54
Legea 5/1973Legea privind administrarea fondului locativ și reglementarea raporturilor dintre proprietari și chiriași – Publicată în Buletinul Oficial nr. 47 din 31 martie 1973
Legea 31/1990- Legea societăților comerciale – Publicată în M.O. nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, modificată și completată aduse de către: LEGEA nr. 302 din 24 octombrie 2005; LEGEA nr. 164 din 15 mai 2006; LEGEA nr. 85 din 5 aprilie 2006; LEGEA nr. 441 din 27 noiembrie 2006; LEGEA nr. 516 din 29 decembrie 2006; ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 82 din 28 iunie 2007; ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 52 din 21 aprilie 2008; LEGEA nr. 284 din 14 noiembrie 2008; LEGEA nr. 88 din 8 aprilie 2009; ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 43 din 5 mai 2010; ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 54 din 23 iunie 2010; ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 90 din 29 septembrie 2010; LEGEA nr. 202 din 25 octombrie 2010; ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 37 din 13 aprilie 2011; LEGEA nr. 71 din 3 iunie 2011; ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 2 din 28 februarie 2012; ORDONANȚA DE URGENȚA nr. 47 din 1 septembrie 2012; LEGEA nr. 76 din 24 mai 2012******); LEGEA nr. 187 din 24 octombrie 2012; LEGEA nr. 255 din 19 iulie 2013.
Constituția Romaniei – Publicata în M.O. nr. 767 din 31.10. 2003
Cod Civil – Legea 287 din 17 iulie 2009 – Publicată în Monitorul Oficial 511 din 24 iulie 2009 și republicată în Monitorul Oficial nr. 505 din 15 iulie 2011
CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ din 1 iulie 2010 (*actualizat*)
(Legeanr. 135/2010 – actualizat până la data de 7 februarie 2014*) – Publicat în Monitorul Oficial – 486 din 15 iulie 2010
CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ din 1 iulie 2010(**republicat**)(*actualizat*) (Legea nr. 134/2010-republicată**)-Publicat în Monitorul Oficial- 485 din 15 iulie 2010, republicat în Monitorul Oficial nr 545 din 3august 2012: (2)
=== bibliografiе ===
Bibliografie
Tratate
1. Apetrei Mihai, “Drept procesual penal”, Editura Victor, București, 2004,
2. A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil, Universitatea București, 1975,
3. A. Ionașcu, „Probele în procesul civil”, Editura Științifică, București, 1969,
4. Dan Botez, „Audierea martorilor in procesul penal” Ed.Universul Juridic, 2012
5. D. Radu, Ghe. Durac, Drept procesual civil, Ed. Junimea, Iași, 2001,
6. Dimitrie Alexandresco-"Explicațiunea teoretică și practică a Dreptului civil român în comparațiune cu legile vechi și cu principalele legislațiuni străine", Ed. Tipografia Națională, Iași
7. D. Rizeanu "Forța probantă a prezumpțiilor simple, în R.R.D"
8. F. Marcu, C. Maneca, Dicționar de neologisme, Ed.Academiei, București, 1978
9. Florea Măgureanu, Înscrisurile – mijloace de probă în procesul civil, Ed. All, București, 1998,
10. Florea Măgureanu, Drept procesual civil, ed. a IV-a, Ed. All Beck, București, 2001,
11. G. Boroi " Administrarea dovezilor, în Codul de procedura civilă comentat și ordonat"; Editura All; București 1994
12. Grațian Porumb-"Problema indivizibilității mărturisirii", Ed. Didactică și pedagogică, București, 1966,
13. Ion Deleanu , Tratat de procedură civilă, Editura C.H. Beck, București, 2007
I Leș, Tratat de drept procesual civil Ed. All Beck, București, 2001,
INestor Principiul jura novit curia în cazul aplicării legii străine, în "Studii și cercetări juridice" I. P. Filipescu "Tratat de dreptul familiei" Editura All, București 1993 Petre Anca " Dovada calitații de bun propriu, în încheierea căsătoriei și efectele ei" Editura Academiei Republicii Socialiste România, București 1980
16. I. Stoenescu, S. Zilberstein, Executarea silită în procesul civil, Ed. Șt. și Enc., București, 1983, p. 8.
17. I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, E.D.P., București, 1983, p. 35.
18. Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein-" Drept procesual civil român", Ed. Didactică și pedagogică, București
19. Ligia Dănilă, Drept procesual civil. Partea specială, Editura C. H. Beck, București, 2009,
20. Neagu Ion, ” Tratat de drept procesual penal”, Editura Global Lex, București, 2007
R. Perrot, „Les pouvoirs du juge dansle proces civil”, apud V. M. Ciobanu, F. Ost, „Quelle jurisprudence, pour quele societe?, în J. van Compernole, apud V. M. Ciobanu
21. Ștefan Rauschi " Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică." Edit. Fundației Chemarea Iași
22. Theodoru Grigore, “Drept procesual penal. Partea generală”, Editura Cugetarea, Iași, 2007
23. Viorel Mihai Ciobanu, „Tratat teoretic și practice de procedură civilă”, vol.I, Editura Național, București, 1997,
24. V. Daghie, I. Apostu, E. Guriță, Elemente de procedură civilă și administrativă, Ed. Național, București
Dictionare
Dicționar latin-român, Ed. Șt. Și Enc., București, 1983, p. 974.
Dicționar explicativ al limbii române, Ed. Univers enciclopedic, București, 1996, p. 853.
Dicționar de procedură civilă, Ed. Șt. și Enc., București, 1983, p. 401.
Dicționar de neologisme, F. Marcu, C. Maneca, Ed.Academiei, București, 1978,
Spețe
Curtea de Apel Constanța, S. Civ., dec. nr. 452/1994, în “Culegere de practică judiciară 1993-1994, p. 134 Vasile Pătulea, Conținutul oficialității în revista „Dreptul” nr. 11/2006, p. 122
Tribunalul Suprem Secția civilă, dec, nr. 570/1973, în C.D. 1973, p. 100
Reviste
Dreptul nr. 9/2012 – I. Deleanu, Loialitatea în procesul civil,
Dreptul” nr. 11/2006 -Conținutul oficialității – Vasile Pătulea,
Dreptul nr. 7/1992
Legislație
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Art. 6 pct.- adoptata la 04.11.1950 – Roma -România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului la data de 20 iunie 1994.
Legea 303din 28 iunie 2004- privind statutul magistraților- Publicata în Monitorul Oficial nr. 576 din 29 iunie 2004, și republicată în Monitorul Oficial nr. 826 din 13 septembrie 2005
Decretului 205/1950- pentru modificarea art. 1206 și 1906 din Codul civil, pentru abrogarea art. 1200, pct. 3 și art. 1207-1222 din același Cod, precum și pentru abrogarea art. 53 din codul comercial Publicat în BULETINUL OFICIAL nr. 68 din 12 august 1950
DECRET nr. 31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice publicat in BULETINUL OFICIAL Nr. 8 DIN 30/01/54
Legea 5/1973Legea privind administrarea fondului locativ și reglementarea raporturilor dintre proprietari și chiriași – Publicată în Buletinul Oficial nr. 47 din 31 martie 1973
Legea 31/1990- Legea societăților comerciale – Publicată în M.O. nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, modificată și completată aduse de către: LEGEA nr. 302 din 24 octombrie 2005; LEGEA nr. 164 din 15 mai 2006; LEGEA nr. 85 din 5 aprilie 2006; LEGEA nr. 441 din 27 noiembrie 2006; LEGEA nr. 516 din 29 decembrie 2006; ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 82 din 28 iunie 2007; ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 52 din 21 aprilie 2008; LEGEA nr. 284 din 14 noiembrie 2008; LEGEA nr. 88 din 8 aprilie 2009; ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 43 din 5 mai 2010; ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 54 din 23 iunie 2010; ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 90 din 29 septembrie 2010; LEGEA nr. 202 din 25 octombrie 2010; ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 37 din 13 aprilie 2011; LEGEA nr. 71 din 3 iunie 2011; ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 2 din 28 februarie 2012; ORDONANȚA DE URGENȚA nr. 47 din 1 septembrie 2012; LEGEA nr. 76 din 24 mai 2012******); LEGEA nr. 187 din 24 octombrie 2012; LEGEA nr. 255 din 19 iulie 2013.
Constituția Romaniei – Publicata în M.O. nr. 767 din 31.10. 2003
Cod Civil – Legea 287 din 17 iulie 2009 – Publicată în Monitorul Oficial 511 din 24 iulie 2009 și republicată în Monitorul Oficial nr. 505 din 15 iulie 2011
CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ din 1 iulie 2010 (*actualizat*)
(Legeanr. 135/2010 – actualizat până la data de 7 februarie 2014*) – Publicat în Monitorul Oficial – 486 din 15 iulie 2010
CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ din 1 iulie 2010(**republicat**)(*actualizat*) (Legea nr. 134/2010-republicată**)-Publicat în Monitorul Oficial- 485 din 15 iulie 2010, republicat în Monitorul Oficial nr 545 din 3august 2012: (2)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Probatiunea In Procesul Civil (ID: 129139)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.