Probatiunea Ca Metoda de Reducere a Riscului de Recidiva In Sistemul Penal

CUPRINS

Capitolul I. Probațiunea. Aspecte generale

Conceptul de” Probațiune”

Perspectiva istorică Probațiunii în România

Etapa actuală de dezvoltare a Probațiunii

1.3.1. Atribuțiile din prezent ale Probațiunii

1.3.2. Activitățile principale ale Probațiunii

Întocmirea referatului de evaluare

Supravegherea în comunitate

1.3.3. Organizarea și funcționarea actuală a Probațiunii în România

Capitolul II. Recidiva și modalități de intervenție în vederea reducerii riscului de recidivă. Experiența românească.

Definire

Tendințe ale fenomenului de recidivă în România

Riscul recidivei

Analiza criminologică a existenței stării de recidivă

Cauzele

Recidiva ca stil de viață

Teorii criminogene

Unele considerații privind reducerea riscului de recidivă în sistemul instituționalizat

Cadrul juridic de reducere a riscului de recidivă

Politici și măsuri de reducere a riscului de recidivă

Prevenirea recidivei

Modelul axat pe înăsprirea pedepselor

Metoda incapacitării selective

Modelul bazat pe reabilitarea infractorilor

Reintegrarea socială a recidiviștilor

Capitolul III. Cercetare privind probațiunea ca metoă de reducere a recidivei

3.1. Scopul și obiectivele cercetării

3.2. Ipotezele cercetării

3.3. Metodologia utilizată

3.4. Rezultatele obținute și interpretarea lor

3.5. Concluzii

CAPITOLUL I

PROBAȚIUNEA. ASPECTE GENERALE

Conceptul de “Probațiune”

În cadrul politicii minimalizării numărului condamnaților la privațiune de libertate sunt elaborate metode alternative de sancționare și anume sancțiuni nonprivative de libertate. Scopul acestor metode nonprivative este de a pedepsi infractorul într-un mod adecvat, limitindu-i într-o oarecare măsură libertatea. La realizarea acestui scop, „partea leului” revine unei sancțiuni care este denumită probațiune. Probațiunea există pretutindeni în lume, în țări dintre cele mai diferite din punct de vedere politic și cultural.

Probațiunea este privită doar ca sancțiune de drept penal sau ca alternativă a privării de libertate, fiind definită ca „o procedură de sancționare prin intermediul căreia persoana condamnată la privațiune de libertate, fiind subiectul obligațiilor impuse de curte, este liberată înainte de a fi trimisă în închisoare”. O definiție asemănătoare ar fi: „hotărârea instanței de a plasa infractorul sub supravegherea ofițerului de probațiune pentru o perioadă cuprinsă între 6 luni și 3 ani impusă (numai cu acordul persoanei vinovate) în locul sancțiunii cu închisoarea”. În acest sens poate fi menționată părerea savantului Dean J. Champion care definește probațiunea ca fiind „menținerea în comunitate a infractorilor condamnați cu suspendarea condiționată a pedepsei, evitându-se astfel incarcerarea celor care dau dovadă de un bun comportament, sub supravegherea unui ofițer de probațiune”. (Spoială, 2009)

Din punct de vedere etimologic, termenul de “probațiune” provine din latinescul “probation” și era utilizat în justiția penală din Anglia pentru a desemna o procedură prin care magistrații puteau suspenda temporar o sentință pentru a-i oferi condamnatului răgazul necesar să se adreseze reginei pentru a obține o grațiere. Într-o altă ordine de idei, probațiunea însemna iertarea unor categorii mai mici de infractori (vagabonzi, prostituate, șarlatani), aceștia având obligația de a avea un comportament adecvat sau o perioadă de demonstrație sau o încercare de iertare. (Durnescu apud Abadinsky, [1997] 2000)

Probațiunea este folosită în locul încarcerării, în primul rând pentru tineri, infractori primari și infractori condamnați pentru violări minore ale legii. Condițiile probațiunii includ în general restricții în ceea ce privește consumul de alcool, posesia de arme de foc și părăsirea teritoriului, aflat în jurisdicția curții (instanței) care a luat măsura. Violarea condițiilor probațiunii poate duce la revocarea ei de către judecător și impunerea unei hotărâri cu executarea pedepsei în penitenciar. Spre deosebire de detenție, probațiunea este considerată a fi o modalitate de asistare și control a infractorului pe perioada când acesta este lăsat să trăiască în comunitate, sub supraveghere. Un aspect important al probațiunii vizează faptul că este un act judiciar lăsat la latitudinea statului, dar nu poate fi înțeles ca un drept. (Stănișor, 2003)

În opinia lui M. Tomic-Malic și D. Kalogeropoulos (1998), probațiunea reprezintă o modalitate de penalizare cu fundament sociopedagogic, caracterizată atât prin supraveghere, cât și prin asistența infractorilor în comunitate.

O definiție clasică a probațiunii a fost dată de (Cartledge, 1995) : „…o metodă de sancționare cu bază socio-pedagogică, caracterizată de o combinație între supraveghere și asistare. Această metodă este aplicată într-un sistem liber (fără taxe) infractorilor selectați în conformitate cu personaliatea infracțională, tipul infracțiunii și receptivitatea de care dau dovadă și în relație cu un sistem al cărui scop este de a-i oferi infractorului șansa modificării atitudinii sale față de viață în societate și oportunitatea de a se integra în mediul social fără riscul de a încălca din nou normele sociale și penale”. (Szabo,2009)

Pe lângă mandatul legal, definiția probațiunii îl cuprinde și pe cel organizațional, întrucât un sistem de probațiune este acela care răspunde la următoarele criterii:

Are o organizare distinctă- sistemul de probațiune este administrat separat în cadrul sistemului de justiție penală;

Are o funcție judiciară- sistemul de probațiune are o funcție judiciară, iar plasarea individului în probațiune se realizează ca urmare a unei decizii judiciare;

Are mandat legal- probațiunea trebuie să se bazeze pe un mandat legal;

Presupune supraveghere- plasarea infractotului în probațiune presupune și supravegherea sa. Liberarera condiționată fără supraveghere nu înseamnă probațiune.

Are loc în comunitate- probațiunea nu înseamnă numai controlul infractorilor, ci și sprijinirea lor în procesul de reajustare la comunitate.

(Buzducea, 2010 apud Hamei et al. 1995, p. 17)

Ideea că probațiunea nu este o instituție de control a infracționalității, conduce la înțelegerea probațiunii ca fiind o organizație cu un scop specific în cadrul sistemului de justiție penală, serviciul de probațiune reprezentând un subsistem a cărui responsabilitate este reprezentată de munca cu infractorii identificați. În concluzie, probațiunea nu reprezintă un factor care ar putea explica creșterea infracționalității, dar nici un factor care să aibe un efect major în reducerea ratei infracționalității. Schimbările sociale din punct de vedere politic și economic sunt mult peste puterea practicii de probațiune în reducerea infracționalității. Drept urmare, în cadrul sistemului de justiție penală, fiecare instituție are propriul său rol: poliția are rolul de a aresta infractorii, parchetele trimit în judecată infractorii, instanțele de judecată sancționează infractorii, închisorile dețin infractorii trimiși de către instanțele de judecată, iar serviciul de probațiune spre deosebire de celelalte instituții are un rol distinct, îndeplinind o serie de funcții specializate, esențiale în operarea sistemelor moderne de justiție penală, misiunea serviciului de probațiune fiind protecția societații. (Durnescu, 0000)

Perspectiva istorică a Probațiunii în România

Primele forme ale instituției probațiunii se întâlneau în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în Marea Britanie și S.U.A., metoda folosită fiind aceea de a permite unor infractori să rămână pe timpul suspendării pedepsei, în libertate, beneficiind de sprijinul unor persoane care își ofereau voluntar serviciile. În S.U.A. primul voluntar a fost John Augustus care a acordat sprijin unui număr de 1152 de delicvenți bărbați și 194 femei. Prima măsură legislativă care introduce instituția probațiunii în S.U.A., a fost dată în anul 1878, în statul Massachusetts, iar în anul 1917, 31 de state din America aveau reglementată măsura probațiunii. În Marea Britanie originea probațiunii este legată de numele tipografului Frederick Rainer. (Stănișor, 2003)

Secolul XIX este secolul în care se pune mult mai mult accent pe înțelegerea și tratamentul aplicat infractorilor. Este secolul în care se naște criminologia pozitivistă care aruncă asupra crimei și criminalului o nouă lumină ce permite o înlocuire a paradigmei centrate pe păcat și voință divină cu un nou cadru teoretic bazat pe liberul arbitru, determinism și personalitate. Tot în acest secol se naște psihiatria și conceptual de sănătate mintală ce explică anumite acte infracționale. (Durnescu, 2008)

Nașterea închisorilor a reprezentat un alt factor important în apariția și dezvoltarea probațiunii deoarece “fără închisoare ar fi fost pentru probațiune foarte dificil să își asume o identitate ca prevedere legală, întrucât închisoarea era forma principală de pedeapsă, iar probațiunea era în loc de pedeapsă”. (Durnescu, 2008 apud Vanstone, 2004, p. 21)

România a dispus de elemente de probațiune încă din perioada lui Carol al II-lea. Probațiunea este o instituție tânără în România ce se află în curs de dezvoltare. Prima instituție de drept penal material ce anticipează apariția probațiunii în Țările Române este cea de liberare condiționată din anul 1874, prin prevederile sale fiind considerată la acea vreme una dintre cele mai progresiste legi de executare. (Durnescu, 2008)

În România, următorul act normativ cuprinde idei legate de reabilitarea infractorilor. Idei precum: suspendarea executării pedepsei, liberarea condiționată sau asistența postpenală, fiind introduse în Codul Penal de la 1936. În articolul 50 al Codului Penal este menționt faptul că, fiecare tribunal va coordona activitatea unei societăți patronale cu scopul reintegrării sociale a foștilor infractori și diminuării a ceea ce francezii numesc la crise de la liberation. În articolul 65 al Codului Penal se menționează pentru prima dată în legislația românească instituția suspendării executării pedepsei. Din anul 1992 se introduce o nouă formă de suspendare a executării pedepsei sub supraveghere. Între 1994 și 1997, rata criminalității a crescut semnificativ de la 421 la 496 la 100.000 de locuitori. Potrivit World Prison Population (Home Office, 2000), rata custodială medie pentru Europa a fost de 150 la 100.000 de locuitori, de vreme ce în România rata custodială era de 225, ducând la o supraaglomerare a penitenciarelor.

(Durnescu, 2005)

Acest lucru a determinat ca în anul 1997, conform ordinului Ministrului Justiției nr. 510/c/1997, la inițiativa organizației Europa pentru Europa, să se înființeze la Arad primul centru experimental de probațiune din România.

Faza experimentală (1997-2000)- pe durata acestei faze, Ministerul Justiției împreună cu alte organizații nonguvernamentale, a testat în practică o serie de activități și tactici specifice probațiunii: referate de evaluare pentru instanță, planuri de supraveghere a modului în care persoanele condamnate își îndeplinesc măsurile și obligațiile. În această perioadă au fost înființate 11 astfel de centre de probațiune (Arad, Găești, Focșani, Gherla, Dej, Cluj, Iași, Pitești, Târgoviște, Timișoara, București).

Fig. 1: Date statistice privind distribuția clienților pe centre de probațiune în anul 2000

Faza de dezvoltare a infrastructurii (2000-2011)- s-a adoptat Ordonanța Guvernului nr. 92/2000 în baza căreia au fost înființate servicii de probațiune pe lângă toate tribunalele din țară. În anul 2001 au fost înființate 28 de servicii de probațiune, iar în 2002, 13 servicii, astfel că în anul 2002 existau servicii în toate județele tării. Au urmat angajări succesive de personal, până la un număr de 250 de consilieri de probațiune. În anul 2004 se adoptă un nou Cod Penal, Legea nr. 301/2004 ce cuprinde prevederi extinse cu privire la atribuțiile serviciilor de probațiune

Faza de consacrare legislativă (după 2011)- intră în vigoare un nou Cod Penal, cuprinzând măsuri educative aplicabile minorilor (de exemplu, stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână), precum și alte forme de individualizare a pedepsei cu executare în comunitate (de exemplu, amânarea aplicării pedepsei). (Buzducea, 2010)

În prezent, în România există 41 de servicii de probațiune, câte unul la fiecare județ însă, se planifică dublarea acestora. În martie 2007, Ministerul Justiției a propus spre dezbatere publică o serie de proiecte legislative, iar în februarie 2009 au fost aprobate de către Guvern. Proiectele prevăd introducerea unor instituții de drept penal ce lărgesc simțitor atribuțiile serviciilor de probațiune (Szabo, 2009).

Etapa actuală de dezvoltare a Probațiunii

Perioada reorganizării (februarie 2014)- Direcția de Probațiune a fost reorganizată în Direcția Națională de Probațiune, dobândind calitatea de structură cu personalitate juridică, în cadrul Ministerului de Probațiune, în contextul în care serviciile sunt coordonate metodologic. (Ministerul Justiției)

1.3.1. Atribuțiile din prezent ale Probațiunii

Dacă se examinează atribuțiile Serviciilor de Probațiune din țările europene, se identifică o gamă largă de atribuții ale acestora ce presupune:

Furnizarea către autoritățile judiciare a informațiilor de înaltă calitate (pre-sentință și rapoarte de anchetă socială) și evaluări necesare la condamnare sau alte decizii;

Stabilirea direcțiilor strategice de acțiune în domeniul probațiune, în vederea implementării strategiei justiției ca serviciu public;

Dezvoltarea, organizarea și supervizarea sancțiunilor comunitare și asigurarea că sunt eficient implementate;

Organizarea și coordonarea procesului de executare a pedepselor și măsurilor neprivative de libertate specifice domeniului Probațiunii;

Oferirea de sprijin, financiar, social și psihologic, asistare bazată pe metode de lucru sociale la orice nivel, pe toată durata contactului inculpaților cu sistemul de justiție penală;

Gestionarea resurselor umane ale Sistemului de Probațiune;

Organizeazarea pregătirii profesionale a personalului din sistem și organizarea cursurilor de pregătire în activitatea de probațiune;

Organizează și coordonează alocarea, mișcarea, evidența și controlul cheltuielilor materiale și de investiții a mijloacelor și echipamentelor din dotare;

Sublinierea responsabilităților clienților pentru rezolvarea problemelor lor;

Prevenirea infractorilor de la recidivă, în sensul cel mai larg posibil, prin reîntărirea încrederii în sine și auto-disciplină, precum și întărirea abilității de a se manifesta într-un context social;

Contribuție la siguranța societății prin încurajarea infractorilor să devină membrii ai societății care respectă legea, prin supervizarea și monitorizarea efectivă a acestora în vederea reducerii recidivei și dezvoltării acelor competențe care contribuie la un stil de viață pozitiv și integrare socială;

Identificarea și dezvoltarea calităților persoanle ale clienților, precum și a resurselor sociale care susțin reintegrarea socială;

Susținerea infractorilor și asistarea lor în reabilitare;

Oferirea de asistență familiilor infractorilor în vederea menținerii și îmbunătățirii relațiilor cu ei și de a elimina obstacolele integrării sociale;

Organizarea medierii dintre victimă și infractor. (Kalmthout et al., 2003

1.3.2. Activitățile principale ale Probațiunii

Întocmirea referatului de evaluare

Modalitatea prin care serviciul de reintegrare socială și supraveghere comunică cu instanța este însăși referatul de evaluare care, are rolul de a asista instanța în procesul de individualizare a pedepsei, oferind judecătorului o evaluare profesională a naturii comportamentului anti-social precum și a măsurilor care trebuie luate pentru a reduce probabilitatea de recidivă. (Durnescu, 0000)

În faza de judecată consilierii de probațiune pregătesc pentru instanță referatul de evaluare. Este o asemănare cu ancheta socială care vine însă cu un plus de informații în ceea ce privește perspectiva criminologică asupra inculpatului, cauzele care au condus la săvârșirea infracțiunii. În realizarea referatului de evaluare nu este necesară intervenția avocatului, a procurorului sau a asistentului social, ci este punctul de vedere al unei instituții calificate, independente ce poartă denumirea de Serviciu de Probațiune. (Stănișor, 2003)

Este structurat pe cinci capitole, astfel: primele trei capitole prezintă înformații personale cu privire la inculpat (mediul familial și social, nivelul instrucției școlare și profesionale, trecutul infracțional, comportamentul înainte și după comiterea infracțiunii, precum și factori favorizanți ai comportamentului infracțional). Aceste date se pot obține fie prin interviu față în față sau telefonic cu membrii familiei, colegi de muncă sau școală, prieteni, vecini, rude, profesori, fie prin consultarea documentelor, dosarului penal, expertize, catalogul școlar. Rolul acestor informații este acela de a prezenta în mod obiectiv aspecte despre persoana inculpatului, fapt ce îi formează judecătorului o imagine cât mai completa a cazului. Inculpatul este membru al unei comunități care are o anumită cultură, un sistem de valori propriu, o personaliate structurată în urma interacțiunii dintre el și mediul social în care trăiește și, nu în ultimul rând, propriile aspirații de viață. Ultimele două capitole sunt de analiză și sinteză a informațiilor prezentate în primele capitole ale referatului. Aceste capitole impun cunoștințe aprofundate de criminologie, sociologie și psihologie, la care se adaugă abilități de analiză și sinteză. În urma procesului de analiză și sinteză a informațiilor, consilierul de probațiune trebuie să prezinte judecătorului factorii care influențează conduita generală a inculpatului, predicții cu privire la riscul de recidivă precum și perspctivele de reintegrare socială. Toate aceste conduc la individualizarea pedepsei, tinându-se cont de pericolul social pe care inculpatul îl prezintă și nevoile acestuia.

În lucrul cu clienții, consilierul de probațiune/reintegrare socială și supraveghere trebuie să respecte o serie de principii și atitudini, începând chiar din faza întocmirii referatelor de evaluare. Acestea sunt: atitudine non-discriminatorie, tratarea tuturor clienților în același mod, respect, încredere, acceptare necondiționată, transparență și onestitate, oferirea unui model pro-social de comportament și nu în urltimul rând confidențialitate. (Boboș et al., 2002)

Una dintre condițiile importante ale unei bune practici este excluderea din conținutul referatelor a elementelor discriminatorii legate de etnie, rasă, sex, vârstă, religie, orientare politică ale persoanei pentru care este realizat referatul.

Metodologia de lucru pentru întocmirea referatului de evaluare presupune:

Instanța de judecată care solicită întocmirea referatului de evaluare;

Alocare cazului unui consilier de probațiune/reintegrare socială și supraveghere de către seful serviciului. Se stabilește prima întrevedere cu clientul care trebuie să aibă loc în primele 7 zile de la data primirii solicitării instanței de judecată. Se consultă dosarul penal;

Interviul presupune întâlnirea cu clientul. Dacă acesta nu se prezintă, v-a fi sesizată instanța de judecată. În culegerea informațiilor și a interviurilor există o serie de pași precum: 1. Explicarea scopului interviului, a confidențialității;

2. Intervievarea clientului;

3. Identificarea surselor relevante cazului;

4. Completarea formularelor necesare;

5. Intervievarea celorlalte surse relevante cazului.

Referatul va fi scris de către consilierul responsabil de caz imediat după intervievarea clientului și după verificarea tuturor surselor și a informațiilor;

Monitorizarea presupune citirea referatului de către un coleg pentru a se asigura calitatea acestuia și ulterior avizat de către șeful serviciului, înregistrat și trimis instanței de judecată.

Pe lângă identificarea factorilor ce influențează conduita generală a persoanei și estimarea riscului de recidivă despre care vom vorbi în capitolul următor, foarte importantă este și evaluarea perspectivelor de reintegrare socială ale inculpatului. În acest sens se ține cont de dorința acestuia de reabilitare, dorința membrilor familiei sau a cunoscuților de a-l susține în procesul de reabilitare, oportunitățile pe care le oferă mediul în care trăiește (studii, calificări, loc de muncă), programele educaționale care pot corecta comportamentul antisocial al inculpatului (managementul furiei, diminuarea consumului de alcool și drog), condițiile mediului social în care inculpatul trăiește (anturaj, familie). Pentru elaborarea perspectivelor de reintegrare se pot avea în vedere limitele încadrării juridice ale faptei, iar soluțiile psihosociale pot compensa factorii care influențează în mod negativ conduita generală a clientului și se vor aduce la cunoștință factorii pozitivi care pot compensa factorii negativi. (Boboș et al., 2002)

Riscuri și dificultăți:

În realizarea referatelor se pot face greșeli precum identificarea unui risc de recidivă deosebit de ridicat, dar cu perspective de reintegrare în societate optimiste. Atenție sporită la coerența prezentării;

Supraevaluarea riscului de recidivă de către consilierul de probațiune, din dorința de a proteja mai mult societatea. Este foarte importantă argumentația acestor aprecieri.

Exprimarea stereotipă și discriminatorie. (Durnescu, 0000)

Supravegherea în comunitate

Cea mai importantă activitate a instituției probațiunii este supravegherea sancțiunilor și măsurilor comunitare. Cel mai bun exemplu este munca în folosul comunității (MFC) însă, se poate menționa și suspendarea executării pedepsei prin interzicerea de către instanță a: frecventării barurilor, conducerii anumitor vehicule, chiar și prin susținerea urmării unor cursuri de control al agresivității sau comportamentului antisocial. În situația în care persoana inculpată nu respectă cele impuse de instanță, serviciul de probațiune are obligația să sesizeze instanța și se pot lua măsuri precum revocarea măsurii executării pedepsei în comunitate și respectiv la condamnarea pedepsei cu închisoarea. (Stănișor, 2003)

Supravegherea în comunitate reprezintă componenta principală a activității de reintegrare socială și supraveghere. Conform Ordonanței nr 92/2000 și Hotărârea Guvernului 1293/2000, coroborate cu prevederile Codului penal și Codului de procedură penală, supravegherea se referă la controlul pe care consilierul de reintegrare socială și supraveghere îl exercită asupra conduitei clientului, în vederea monitorizării modului în care acesta respectă măsurile și/sau obligațiile impuse de către instanța de judecată prin hotărârea judecătorească de sancționare.

Scopul supravegherii se suprapune în mare măsură cu cel al serviciilor de reintegrare socială și îl reprezintă întărirea gradului de siguranță socială. Obiectivele a căror îndeplinire faciliteazăatingerea scopului sunt:

Reintegrarea socială a persoanelor care au săvârșit infracțiuni și sunt menținute în stare de libertate (art. 1, O.G. 92/2000);

Prevenirea săvârșirii a noi infracțiuni (art. 4, al. 1, H.G. 1239/2000) alături de reducerea riscului de punere în pericol a siguranței publice (art. 24, al. 2, H.G. 1239/2000). (Costandache et al., 2002)

Menținerea în comunitate a persoanelor care au intrat în conflict cu legea penală are ca scop reducerea ratei infracționalității, scăderea riscului de recidivă și creșterea gradului de siguranță publică. Menținându-le în comunitate, li se oferă șansa de a-și conștientiza faptele și de a-și asuma responsabilitatea asupra actelor antisociale. Supravegherea în comunitate se poate realiza atât prin stabilirea unui plan de intervenție cu beneficiarul în funcție de nevoile acestuia și de evaluarea riscului de recidică, cât și prin includerea sa într-un program de dezvoltare care îl poate ajuta să-ți dezvolte comportamentul într-un mod pozitiv. Foarte importantă este și menținerea legăturilor cu familia, cu școala, cu locul de muncă sau alte cluburi culturale sau sportive unde ar putea sa-și petreacă timpul liber în mod constructiv. În completarea acestora vine și munca neremunerată în folosul comunității pe care inculpatul trebuie să o desfășoare.

După încredințarea de către instanță a inculpatului în supravegherea serviciului de reintegrare socială și supraveghere, consilierul se ocupă de cazul acestuia, iar activitatea de supraveghere în comunitate presupune:

Începerea supravegherii la 5 zile de la comunicarea hotărârii definitive precum și întocmirea planului de supraveghere;

Întocmirea dosarului de supraveghere;

Stabilirea datelor fixe ale ședințelor de consiliere individuală;

Precizarea punctualității întâlnirilor;

Îndeplinirea obligațiilor impuse de către instanța de judecată precum și aducerea la cunoștință a neacceptării încălcării condițiilor pe care beneficiarul trebuie să le respecte;

Identificarea nevoilor ascunse și a soluțiilor de satisfacere ale acestora;

Monitorizarea și evaluarea datelor, programului și a activităților, precum și evaluarea finală și a evoluției din punct de vedere comportamental a beneficiarului de care consilierul responsabil de caz trebuie să țină cont.

Planul de supraveghere conține:

Nevoile sau problemele identificate ale inculpatului (evaluarea inițială și reevaluarea nevoilor criminogene precum cauzele comportamentului infracțional sau informații necesare stabilirii obiectivelor intervenției de reabilitare);

Riscul săvârșirii de noi infracțiuni (predicții cu privire la probabilitatea de a săvârșii noi infracțiuni, evaluarea riscului de periculozitate pentru alte persoane și de sinucidere sau autovătămare);

Descrierea activității și a locului de executare a pedepsei supravegheate precum și natura, frecvența întrevederilor dintre consilier și inculpat. (Costandache et al., 2002)

Motivarea schimbării comportamentale trebuie să corespundă nevoilor și intereselor persoanei în cauză, reintegrarea în societate a persoanelor care au comis fapte penale presupune acordul și asumarea responsabilității acestora de a comite noi infracțiuni, iar schimbarea este posibilă în măsura în care ea este dorită.

Fig. 2: Volumul de muncă cu populația prin evaluări și supravghere 2001-2002

(Kalmthout et al., 2003)

Fig. 3: “Cercul Schimbării”- Prochaska și DiClemente

II.

V. III.

IV.

Asistarea persoanelor condamnate

Asocierea termenilor de asistență și consiliere în practica și metodologia serviciilor de probațiune explică îmbinarea intervenției psihologice (centrată pe nevoile persoanei) cu cea socială (centrată pe integrarea în comunitate a persoanei sau repunerea ei în rețeaua socială). Totuși, există diferențe între acești doi termeni care, pot fi înțelese prin următoarele definiri:

Asistarea presupune acordarea de ajutor de către o persoană specializată unei persoane aflate în imposibilitatea momentană sau permanentă de a-și rezolva problemele, prin facilitarea accesului la resursele comunității.

Consilierea se referă la relația interpersoanlă consilier-clint, care facilitează cunoașterea, dezvoltarea, acceptarea emoțională, maturizarea și mobilizarea optimă a resurselor personale în vederea rezolvării unor probleme specifice, controlul stărilor de criză, îmbunătățirea relațiilor cu ceilalți, menținerea unor schimbări comportamentale, cognitive, afective și luarii unor decizii.

Asistarea se constituie printr-un proces de întrajutorare și se realizează printr-o serie de metode și tehnici specifice care conturează domeniul asistării, cum ar fi: consilierea, medierea, consultanța, psihoterapia, programe de consilierea individuală și de grup.

Procesul de asistență și consiliere

Un rol important în procesul de asistare îl are automotivarea persoanei sau ajutorul de specialitate în vederea conștientizării problemelor și solicitarea sprijinului.

CLIENT CONSILIER

INVESTIGARE

DIAGNOSTIC – CONCLUZIE

PLAN DE ACȚIUNE – PRACTICA (IMPLEMENTAREA PLANULUI)

FINALIZAREA

EVALUAREA REVIZUIREA

UN NOU PLAN Fig. 4

Pași:

Stabilirea indicatorilor;

Măsurarea rezultatelor reale și compararea lor cu rezultatele planificate;

Evaluarea cauzelor aparițieieventualelor discrepanțe dintre rezultatele așteptate și cele obținute (pot fi atât pozitive cât și negative);

Luarea măsurilor de corectare prin modificarea obiectivelor și schimbarea planului (ce merge, cum merge, ce nu merge, unde nu a mers).

Planul de asistare reprezintă instrumentul principal pe baza căruia se realizează activitatea de asistare. În conformitate cu art. 46 alin. 2 din H.G. 1239/2000, modificat prin H.G. 747/2008, planul de asistare este întocmit cu implicarea persoanei solicitante.

În concluzie, activitatea de asistență și consiliere în cadrul unui serviciu de probațiune are ca deziderat redarea siguranței atât persoanei care a săvârșit infracțiuni asupra comunității din care face parte, cât și comunității respective. (Ghedeon și Groza, 2008)

Organizarea și funcționarea actuală a Probațiunii în România

Potrivit legii, Serviciul de Probațiune este un serviciu aflat sub autoritatea Ministerului Justiției. Responsabilitățile globale de gestionare revin Departamentului de Reintegrare Socială și Supervizare din cadrul Ministerului Justiției (Departamentul Probațiune).

Structura instituțională

Serviciile de probațiune sunt responsabile în fața reprezentanților instanțelor din punct de vedere administrativ și în fața Departamenmtului de Reintegrare Socială și Supervizare pentru activitatea profesională. Departamentul este responsabil pentru politicile privind evoluția, standardele și metodele practicii, de asemenea, este responsabil în clasificarea persoanlului. Cu toate că Serviciile de Probațiune funcționează în cadrul instanței, ele sunt independente în activitatea de zi cu zi.

Fig. 5: Structura Sistemului Judiciar Român

Departamentul de Probațiune este condus de către un director cu un fundament juridic, numit de către Ministrul Justiției la recomandarea directorului Departamentului de Probațiune. Persoana nominalizată este selectată printr-o competiție deschisă, cu condiția de a avea cel puțin un an de experiență în domeniu. Fiecare serviciu are între 2-15 consilieri de probațiune.

Departamentul de Probațiune coordonează și direcționează Serviciul de Probațiune. O modaliatate de a monitoriza activitățile de probațiune este aceea prin sistemul național de informații. Managementul informațional este bazat pe un sistem de colectare și analiză a informațiilor cu privire la clienți și personal așa că, la sfârșitul fiecărei luni, baza de date a Ministerului Justiției este actualizată și disponibilă pentru a informa managementul și politica deciziilor.

Numiți consilieri de probațiune sau inspectori de probațiune, aceștia trebuie să aibe în vedere următoarele criterii:

Să fie cetățeni ai României cu domiciliul în România;

Să fie capabili să citească și să scrie în limba română;

Din punct de vedere medical și psihologic să fie capabili să-și asume responsabilitățile, certificați de către specialiști;

Să aibe cel puțin 25 de ani;

Să nu prezinte condamnări anterioare și să prezinte o bună reputație;

Să dețină o specializare în Asistență Socială, Psihologie, Sociologie, Drept, Științele Educației, Medicină sau Teologie sau să dețină un certificat de calificare în probațiune;

Să urmeze un curs de probațiune și să fie selectați printr-o recrutare competitivă pentru această poziție.

Fig. 6: Baza educațională a consilierilor de probațiune, Martie 2002

Drepturile clienților

Drepturile suspecților și infractorilor sunt menționate în Constituția României. Anumite drepturi precum dreptul la o judecată corectă sau dreptul la prezumția de nevinovăție sunt, de asemenea, menționate în Codul Penal. În funcție de situația infractorilor, drepturile prevăzute și în alte legi sau regulamente, pot fi aplicate. Drepturile deținuților sunt prevăzute în Legea Închisorii nr. 23/1969, iar drepturile persoanelor aflate în supravegherea Serviciului de Probațiune sunt deseori descrise în Ordonanța Probațiunii nr. 92/2000. Unul dintre principalele drepturi ale clienților probațiunii este acela de a fi informat cu privire la acestea, dar și obligațiile pe care le are pe toată durata supervizării. La prima întâlnire a consilierului de probațiune cu clientul, se oferă clientului, scris sau verbal, regulile de comportament și ceea ce este de așteptat să facă, instrucțiuni privind procedura de reclamații în situația în care clientul nu este mulțumit de modul în care consilierul aplică sentința. Reclamațiile pot fi preluate de către Șeful Serviciului sau de către Ministrul Justiției care pot lua măsuri în privința respectării drepturilor clienților.

Bibliografie

Durnescu, I. (2005) „Probațiunea și metodele sale de lucru cu infractorii”. În Neamțu, G. și Stan, D. (coord.). Asistența socială: studii și aplicații. pp. 297. Iași: Editura Polirom;

Szabo, A. (coord.), (2009). Perspective ale dezvoltării instituției probațiunii în România. Raport de cercetare. București: Editura Universității din București;

Buzducea, D. (coord.), pref. De Malcolm Payne, (2010). Asistența socială a grupurilor de risc. Iași: Editura Polirom ;

Spoială, A. (coord.), (2009). Probațiunea și reintegrarea socială a infractorilor. Ed. a 2-a. – Ch.: S.n. Centrul editorial al USAM;

Durnescu, I. (2008) „O istorie a probațiunii în România”. În Schiaucu, V. și Canton, R. (coord.). Manual de probațiune. București: Euro Standard

Boboș, D. M., Drăgotoiu, M., și Pușcașu, D. (coord.), (2002). Ghid de bune practici. Refereatul de evaluare. București: Editura Didactică și Pedagogică;

Stănișor, E. (coord.), (2003). Delicvența juvenilă. București: Editura Oscar Print;

Durnescu, I. (coord.), (0000). Manualul consilierului de reintegrare socială și supraveghere. Craiova: Editura Themis;

Costandache, C., Florea, N., Groza, R., Mihăilă, P., (coord.), (2002). Ghid de bune practici. Supravegherea și asistența persoanelor condamnate. București: Editura Didactică și Pedagogică;

Kalmthout, A. M., Roberts, J., Vinding, S., (coord.), (2003). Probation and Probation Services in the EU accession countries. Olanda: Editura Wolf Legal;