Prlic Nr 1200dpi [305943]

C u p r i n s

Introducere

Argument 5

Plan de idei 7

Termeni cheie 10

Lucrarea teoretică în contextul proiectului de diplomă 12

Metode de cercetare 14

Evoluția în timp a dotărilor complementare locuirii

Istoria ideii de echipament sociocultural 17

Programe “noi”: parcul de cultură și odihnă | cinematograful 21

Reevaluarea centrelor de cartier 24

Resurse ale vieții urbane

Diversitatea 33

Memoria 36

Cultura comunității locale 40

Instrumente de acțiune pentru regenerarea comunitară

Redefinirea practicii de arhitectură 45

Interacțiunea dintre procese și proiecte 45

Arhitectura participativă 48

Teoria unui spațiu comunitar 50

Potențialul programului de Centru Comunitar 55

Concluzii 65

Anexă fotografică 67

Bibliografie 75

I. Introducere

Argument

Proiectul de diplomă realizarea unui Centru Comunitar în cartierul Floreasca. Programul va urmări aducerea împreună a [anonimizat]: CIVISM, [anonimizat], dar și în generarea unor viitoare interacțiuni.

[anonimizat] a doua jumătate a secolului XX, a generat construirea a numeroase ansambluri de locuințe colective. În urma acestui fenomen au rezultat o serie de nevoi complementare locuirii ce au generat diferite abordări. [anonimizat]-un loc al unei comunități. Într-un moment în care critica de arhitectură deplânge neputința spațiu public de a-i [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat] o sinteză a concluziilor , cu influențe directe asupra modului de abordare a proiectului de diplomă.

În prima parte a [anonimizat], având ca studiu de caz cartierul Floreasca: [anonimizat] , dar și de comunitatea care s-a menținut sub diferite forme până în prezent.

[anonimizat]. Cu scopul de a [anonimizat] a pune în valoare expresia arhitecturală a acestor edificii. [anonimizat]-parc-[anonimizat].

A doua parte a [anonimizat] a spațiului, [anonimizat].

În cea de-a [anonimizat] o căutare a posibilităților de redefinire a [anonimizat], care trebuie să lucreze pentru binele colectiv. Plecând de la ideea punctul culminant al gestului arhitectural nu este materializarea fizică a obiectului, ci problematica abordată în realizarea acestuia, ca parte a unei rețele sociale în care consecințele sunt mult mai semnificative decât obiectul în sine, se vor observa diferite practici alternative de arhitectură. Explorând abordările colaborative ale procesului arhitectural, apare promisiunea unui spațiu al cărui succes ține de posibilitățile multiple de devenire ale acestuia și de implicare.

Totodată, se vor urmări care sunt instrumentele din domeniul sociologic, care permit arhitecților să lucreze în mod diferit cu spațiul și cu oamenii, pentru obținerea unui răspuns în favoarea comunității. Care este potențialul arhitecturii participative și cum poate fi acest proces de colaborare susținut în termeni economici și sociali? Se vor căuta noi seturi de valori atribuite producției de arhitectură, văzută ca un exercițiu de comunicare și cercetare, menită să dezvolte abilitățile unei comunități locale.

Ultima parte va fi o concluzie rezultată în urma studiului, care va conduce la o serie de principii de intervenție în cadrul proiectului de diplomă, cu privire la transformarea unui spațiu public într-un loc al unei comunități.

Plan de idei

Introducere

Argument. În urma prezentării intenției proiectului de diplomă, de a realiza un Centru Comunitar, se va descrie scopul lucrării de disertație, de a investiga procesul de regenerare comunitară la nivelul cartierelor de locuințe colective. În continuare, va fi prezentat succint parcursul lucrării, alcătuit din patru părți ce urmăresc: evoluția dotărilor de cartier, resursele vieții urbane, instrumentele de acțiune pentru regenerarea comunitară și concluziile, cu influențe directe asupra proiectului de diplomă.

Scopul lucrării în studiul pentru proiectul de diplomă. Prezintă contextul sitului ales pentru proiectul de diplomă împreună cu motivația alegerii, din perspectiva ideilor principale dezbătute pe parcursul lucrării. Scopul final este acela de a extrage o serie de concluzii generale, care să influențeze modul de abordare al proiectului de diplomă.

Metode de cercetare. Urmărește descrierea diverselor metode de studiu abordate în cadrul subiectului de interes al lucrării.

Evoluția în timp a dotărilor complementare locuirii

Istoria ideii de echipament sociocultural. Subcapitolul urmărește diverse modele teoretice din trecut, care au stat la baza relației dintre locuire-comunitate-spațiu public. Aceste modele se vor studia urmărind relațiile sociale generate, cât și valabilitatea lor în prezent. Contextul cartierului de locuințe colective a generat o serie de nevoi ce nu puteau fi susținute de blocul tip al perioadei socialiste. Aceste nevoi au fost externalizate, devenind prelungiri ale locuinței, materializate sub forma dotărilor de cartier, care reprezentau o formă de spațialitate colectivă a acestuia.

Programe “noi”: parcul de cultură și odihnă | cinematograful. Modelele trecutului au generat componentele unui mod de viațădotări. Se va cerceta momentul și modalitatea în care aceste programeparcul de cultură și loisir și cinematograful au pătruns în uzanțele de proiectare, împreună cu modul în care au evoluat. Care au fost motivele care au determinat folosirea acestui tip de dotare la nivelul cartierelor de locuințe?

Reevaluarea centrelor de cartier. Capitolul propune o reevaluare a gândirii inițiale ce a stat la baza alcătuirii acestor centre și influențele în modalitatea de conformare și comportare a spațiului în prezent. În dorința redescoperirii noțiunii de spațialitate colectivă, se vor urmări posibile abordări contemporane, care se vor axa pe gradul de actualitate a acestor spații și pe relația lor cu nevoile oamenilor. Studiul de caz parcul Cinematografului Floreasca, ca spațiu purtător al unor semnificații care au potențialul de liant social. Se vor urmări particularitățile fizice ale parcului, care contribuie la calitățile acestuia. Totodată, vor fi punctate problematicile la nivelul zonei: aspectul privatizărilor excesive exercitate în diferite forme asupra spațiului public, alături de cosumerismul postsocialist. Scopul final este descoperirea modalității prin care aceste spații pot fi oferite înapoi comunității.

Resurse ale vieții urbane

Diversitatea. Capitolul urmărește potențialul acestei resurse de a contribui la modificarea dinamicii sociale la nivelul cartierului. Se vor identifica condițiile generale indispensabile pentru generarea diversității și raportarea lor la studiul de caz al cartierului Floreasca.

Memoria. Valențele comunitare ale spațiului public pot fi puse în valoare dacă se pornește de la memoria colectivă, ca resursă pentru intențiile viitoare asupra locului. În urma analizării unor tipare ale memoriei, se va identificarea acelor elemente care se înscriu în sfera familiarului. Acestea țin de particularitățile locului și de modul în care sunt percepute de locuitori și vor fi analizate în urma unor interpretări mnemonice.

Cultura comunității locale. Aceasta își are rădăcinile în memoria și complexitatea activităților care se întâmplau în mod tradițional în locul respectiv, fiind legate de competențele teritoriale ale acestuia. Se va urmări care sunt tipurile de activități, altele decât cele de factură comercială, care să ofere posibilitatea de a lua parte, sau de a iniția , generând o cale de implicare pentru consolidarea comunității.

Instrumente de acțiune pentru regenerarea comunitară

Redefinirea practicii de arhitectură. Pornind de la interacțiunea dintre procese și proiecte, în prezent există o serie de grupări civice, care au potențialul de a influența mai mult sau mai puțin rezultatul practicii de arhitectură. Se vor urmări elementele comune ale acestor organizații: ce a stat la baza formării lor care este scopul acestora și metodele prin care activează. De asemenea, se redefinirea practicii de arhitectură, ca instrument ce produce un efect dincolo de materializarea constructivă a obiectului, aducând în atenție valoarea spațiului neconstruit, ca premisă a unor inițiative spontane.

Teoria unui spațiu comunitar. Va propune în primul rând o analiză a trăsăturilor fizice ale spațiului, care au influențe directe asupra comportamentului uman, contribuind la interacțiunea socială și la atractivitatea spațiului public. În al doilea rând se va cerceta potențialul programului de centru comunitar, diferitele procese de materializare ale acestuia și instrumentele cu care operează pentru a genera noi forme de raportare la cartier.

Concluzii

Finalul studiului va avea în vedere ilustrarea unor principii de intervenție, ce au ca scop transformarea unui spațiu public într-un loc al unei comunități. Urmărind perspectivele diverse din care a fost făcut studiul, această idee finală va reprezenta o sinteză a concluziilor rezultate în urma fiecărui subcapitol și exprimarea unei opinii personale în legătură cu problematica abordată.

Termeni cheie

Comunitate.

Descris în text ca:

“ Ceea ce este comun mai multor ființe sau lucruri.”

O semnificație asemănătoare, care tratează comunitatea în legătură cu spațiul:

communitas (lat.), se referă la noțiunea de comunitate ca ipostază nestructurată, în care toți membrii sunt egali, permițându-le acestora să împărtășească o experiență comună, în urma unui ritual desfășurat. Acest communitas este caracteristic unor oameni ce experimentează împreună în cadrul unei limite spațiale. Noțiune utilizată pentru a distinge caracterul relațiilor sociale, la nivelul unui cadru de viață comun.

Pune în relație dotările unei vecinătăți, cu gradul de organizare socială:

“Mai intai este vorba despre o colecție de lucruri: locuințe, blocuri și case, străzi și cartiere, teritorii și zone de activitate. Apoi, printr-o operație magică și cu ajutorul vocabulelor comunitate sau colectivitate, se reintroduce conștiința și viața în această colecție de lucruri.”

Cartier.

“Cartierul nu este o comunitate, dar poate fi o vecinătate. Este un spațiu plin de relații și parcursuri, este un spațiu de pășit ce nu se cere depășit, căci are o relativă auto-suficiență funcțională și socială; nu este o proximitate locuită, ci o densitate optimă de parcursuri și de rețele de sociabilitate a locuitorilor unei proximități, de natură să susțină și să promoveze o identitate activă la limita dintre privat și public. Este o externalizare a casei și o interiorizare a orașului, prelungire a domesticului și peninsulă a publicului.”

Comportament urban.

Termen ce descrie comportamentul uman în relație cu orașul sau cu obiectul de arhitectură, în urma efectelor spațiale și psihologice produse de acestea. Urmărește identificarea unor configurații spațiale care influențează interacțiunea, generând implicare. Se leagă de niște locuri privilegiate ca scene ale activităților.

Practici sociale.

Referitor la practică:

“Activitate a oamenilor îndreptată spre crearea condițiilor necesare existenței societății, în primul rând spre producerea și crearea bunurilor materiale și a valorilor culturale.”

Văzute sub forma unei abordări holistice în care:

Practica implică un comportament supus rutinei, care este alcătuită prin intermediul unor elemente , interconectateun mod de a consuma, de a lucra, de a cerceta, de a avea grijă de sine sau de alții.

Aceste practici sociale se referă la activitățile cotidiene și la felul în care ele se întâmplă în cadrul unei societăți Practici precum: mersul la muncă, petrecerea timpului liber, capătă o anumită semnificație pentru oameni, prin prisma rutinei. Se bazează pe situațiile sociale ca legătură între practică și context, evaluând modul în care contextul și cultura sunt în relație cu comunitatea.

Noțiune ce ține de comportament și implică participare, contribuind la regenerarea comunității.

Arhitectura participativă.

Înțeleasă ca metodă alternativă de practică a profesiunii, orientată spre implicarea utilizatorului în procesele de decizie, de realizare și de utilizare. Poate ține de efectele arhitecturii, dincolo de materializarea fizică a intervențiilor (propuse sub formă de construcții, instalații, amenajări cu caracter temporar sau permanent), ca fenomene produse de aceasta cu un impact la o scară mult mai amplă.

„Arhitectura este procesul care dă formă și structură vieții sociale a comunității. Arhitectura nu este un act individual săvârșit de un artist-arhitect și încărcat doar cu propriile lui emoții. Construirea este o activitate colectivă”

Lucrarea teoretică în contextul proiectului de diplomă

Demersul lucrării va avea ca studiu de caz Cartierul Floreasca, unul dintre cartierele bucureștene în care se regăsește încă potențialul folosinței comune a spațiilor. cu vechiul sat Florești, compoziția socială omogenă, maniera de utilizare a locurilor comune, au condus la închegarea unui anumit spirit al comunității, care s-a menținut sub diferite aspecte până în prezent.

Amplasamentul proiectului de diplomă se află în parcul vechiului Cinematograf Floreasca, o zonă care în prezent are un caracter ambiguu datorită diferitelor forme de privatizare la care a fost supus atât parcul, cât și clădirea cinematografului.

Parcul este supus unor degradări estetice care treptat conduc la o anihilare a spațiului public. Obiecte precum: gardul, poarta, pancartele cu anunțarea sectorului apartenent, plantațiile exuberante, reprezintă materializarea unei dorințe de exprimare a posesiei asupra teritoriului și a excesului ca echivalent al bunăstării.

Realizat înperiod caracterizat de schimbări ideologice, de către o echipă de arhitecți peisagiști, parcul cinematografului Floreasca verde în interiorul de blocuri, într-un stil minimalist și hibrid, specific locului.

Principalele transformări parcului au avut în vedere conversia cinematografului în club iar apoi în sală de evenimente, alături de o serie de intervenții punctuale de factură estetică: pavaj, mobilier urban, menite să promoveze imaginea acestuia.

Parcul ar trebui să reprezinte un loc pentru comunitate, pe care aceasta să și-l poată însuși sub diferite forme. Valoarea sa constă tocmai în libertatea de utilizare, fiind un loc al acțiunii și interacțiunii care trebuie să instige la explorare. Intervenția propusă în cadrul proiectului de diplomă va urmări potențarea acestor calități.

Cinematograful a avut același parcurs înclinat spre privatizare. La începutul perioadei proiectării cartierului, parcul avea prevăzut un club muncitoresc spre zona mediană. Acesta a fost desființat iar spre limita sudică a parcului a fost construit cinematograful.

dezvoltarea tehnologiei, apariția altor forme de loisir, degradr fizic și lips de administrare permanentă, funcționarea cinematografelor ca a condus la demolare sau conversie. În cazul cinematografului din Floreasca, acesta a fost convertit inițial în club, iar apoi în sală de evenimente închiriat care își însușesc prin aceste evenimente ocazionale o bună parte din spațiul public al parcului.

Lucrarea va încerca să exploreze instrumentele care vizează recompunerea socială a cartierului, în urma interpretării colecțiilor de experiențe și istorii, care stau la baza memoriei colective și a identității locului.

Metode de cercetare

Metodele de cercetare au presupus parcurgerea diverselor problematici identificate cu privire la cartier, la modul în care acesta s-a transformat din perspectiva spațiului public și relația acestuia cu locuitorii. Punctele cheie au urmărit: istoria care a generat un anumit tip de spațiu (din punct de vedere configurativ și al dotărilor), resursele care pot contribui la îmbunătățirea cartierului și instrumentele de acțiune care stau la baza activării acestor resurse.

S-au urmărit ca principale surse de informație, bibliografi ce tratează subiecte precum: comunitate, cartier, spațiu public, echipament sociocultural, arhitectură participativă, comportament urban, memorie.

Fiind un studiu care se axează pe problemele sociale, interviuri cu locuitorii zonei, domeniile de activitate ale grupării civice ale cartierului (Floreasca Civică), cât și o serie de filme documentare relevante pentru comportamentul în spațiul public.

II. Evoluția în timp a dotărilor

complementare locuirii

Istoria ideii de echipament sociocultural

Contextul perioadei socialiste a subordonat dotările de cartier, unei ample forme de propagandă, menite să controleze instrumentele de comunicare către mase. Preocuparea perioadei pentru locuințele colective și serviciile necesare acestora, reprezenta o primă relaționare dintre arhitectură, sistemul social și comunitate. Amplasarea clădirilor cu destinații socioculturale în interiorul de locuințe colective, devenise un tipar al modului de configurare al cartierelor, având ca scop aparent, ridicarea nivelului cultural al maselor, alături de habitatului. Aceste dotări erau menite să satisfacă necesitățile de viață ale individului și ale colectivității.

În continuare, se vor urmări aspectele ce au stat la baza configurației acestor dotări, în urma unei analize a modelelor ideologice ale urbanismului și apoi observarea lor în raport cu cartierul de locuințe colective.

Incertitudinea relației orașului cu societatea, rezultată în urma industrializării, a condus la apariția unor modele de proiecții spațiale menite să reorienteze imaginea orașului viitor: modelul progresist și modelul culturalist.

Modelul urban progresist lucrări ale lui Owen, Fourier, Considerant, Cabet, Proidhon, Richardson, Godin, Verne și Wells are ca fundament critica orașului industrial. Dezordinea este considerată ca fiind cauza alienării individuale și a nemulțumirilor sociale, iar ordinea este răspunsul cheie, dedus în urma unei analize raționale ale nevoilor omului-tip.

Caracteristicile spațiale propuse de acest model pornesc de la

spațiul deschis, igienizat și înverzit, care are potențialul de a un cadru pentru timpul de recreere, ca simbol al progresului

educerea complexității orașului tradițional prin segregarea funcțiunilor locuire, muncă, cultură și recreerece va genera o ordine-tip, care va putea fi aplicată oricărui grup uman, indiferent de timp și loc.

Acest model exercită o anumită constrângere prin rigiditatea cadrului spațial, obiectivul comun fiind acela al eficientizării maxime.

Vechile valori ale orașului împreună cu spațiul urban își pierd semnificația. Cu toate acestea ideea de comunitate se regăsește în preocupările modelului progresist, prin intermediul formelor arhitecturale adoptate. Modelele locuirii colective, precum falansterul, familisterul, reprezentau adevărate forme de coagulare socială, dar al căror rezultat arată că aducerea împreună a locuirii alături de dotările subordonate acesteia, fără a ține cont de mediul exterior, nu o soluție, diminuând potențialul devenirii spațiului public al , ce va avea întotdeauna un rol important în ceea ce privește relațiile sociale.

Modelul urban culturalistde la lucrări ale lui Pugin, John Ruskin, William Morris, Ebenzer Howard) are ca punct de pornire orașul bazat pe istorie și tradiție, încercând să le recupereze prin intermediul unei arhitecturi . Problematica grupării umane este definită de particularitățile și originalitatea sa, fiecare membru al comunității constituind un element de neînlocuit. Idealizarea trecutului fundamentează acest model, iar procesul definitoriu nu mai este progresul ci cultura. Modelul se concentrează mai puțin pe “nevoile materiale ale comunitații”, în favoarea celor spirituale.

Caracteristicile spațiale ale acestui model urmăresc

contrastul cu natura în starea ei cât mai

ordinea organică, singura ce „are puterea de a integra aporturile succesive ale istoriei și de a ține seama de particularitățile sitului

spațiilor publice.

dificiile de factură comunitară și culturală sunt centrul de interes al modelului culturalist, unde agrementul este folosit pentru dezvoltarea armonioasă a individului. Problematica coagulării sociale pornește de la legăturile dintre spațiul destinat locuinței și spațiul public, alături de echipamentele urbane propuse.

În modelului culturalist apar

conceptul de oraș grădină, o formă de așezare umană, apărut ca în fața problematicii suprapopulării centrelor orașelor industriale. Centrul Orașului Grădină este reprezentat de un parc ce conține clădiri publice importante, înconjurate de un inel de spații comerciale. Întreaga suprafață a orașului este înconjurată de terenuri agricole, iar noile așezări urbane vor fi conectate de centru prin intermediul unui sistem de căi ferate. Acest tip de planificare urbană rezolvă problema orașului și a exteriorului său în mod unitar, aducând comunității beneficii la o scară largă, urmărind un nou standard de sănătate și confort.

unit de vecinătate urmăre coeziunea urbană prin definirea unui cartier autosuficient, în care natura funcțiunilor existente poate oferi utilizatorilor confortul adecvat, care va sta la baza unei comunități . Acesta consideră că unitatea de vecinătate va cuprinde o arie bazată pe o rază de cinci minute de mers pe jos, ale cărei componente vor fi 2000-4000 de locuințe, o grădiniță și o școală, un centru comercial, un centru comunitar, o biserică și un bar, funcțiuni ce vor susține majoritatea evenimentelor la nivelul comunităților locale.

Valabilitatea unității de vecinătate se menține până în prezent, aceasta oferind comunității niște limite spațialelocuri percepute ca familiarului, necesare pentru dezvoltarea și susținerea unei comunități locale.

În cazul cartierelor de locuințe colective, dotările socioculturale reprezentau o formă de satisfacere a nevoilor locuitorilor, contribuind la calitatea vieții în cadrul acestor ansambluri, dar și o modalitate de reducere a deplasărilor, cu scopul decongestionării centrului.

Acestea ocupau 10-20% din suprafața terenurilor destinate ansamblurilor de locuințe, procent ce putea crește direct proporțional cu densitatea (înălțimea clădirilor de locuit).

Aceste dotări depindeau de

particularitățile demografice ale locului

frecvența de utilizare și durata de funcționare

aria de deservire

dimensiunea așezării

Primele intervenții de acest fel în relație cu ansamblurile de locuințe colective erau programe precum casele de cultură, cluburile muncitorești, magazinele universale.

Materializate sub forma unor edificii monumentale, acestea considerate un eșec de către sociologi, nu aveau capacitatea de a se lăsa de populația căreia i se adresau. Această identitate estetică caracterizată de o anumită grandoare anulează sentimentul de intimitate, impunând un anumit comportament etic și estetic.

Concluzii

Deși răspunsurile acestor modele în gândire și proiectare s-au concretizat diferit, căutările urmăreau un scop comun: acela al unui spațiu urban domestic, cât mai adecvat comunității. Viața socială a cartierului este reprezentată de relația individ-comunitate urbană, care trebuie să se raporteze la schimbările societății și să țină pasul cu așteptările locuitorilor.

Creșterea urbană a generat o serie de nevoi precum “varietatea, personalizarea, implicarea utilizatorilor, mixitatea, convivialitatea, sustenabilitatea”, nevoi rezultate din concretizările planificărilor anterioare.

Direcțiile de cercetare abordate în continuarea lucrării se vor axa pe problematizarea locuințelor în relație cu noile moduri de viață și pe gruparea acestora în jurul unor amenajări publice, în scopul stimulării potențialului social la nivelul ansamblurilor de locuințe colective. Realitatea vieții sociale a cartierului se confruntă cu o înstrăinare față de cadrul în care se desfășoară practicile cotidiene.

Scopul acestor dotări de cartier, va fi acela al unei prelungiri a locuirii, o completare a acesteia cu funcțiuni care să ofere oamenilor activități din diferite puncte de vedere: cultural, educațional, participativ, comercial. Aceste posibilități de petrecere a timpului liber pot genera un spațiu semnificativ pentru comunitate, care poate contribui la conturarea identității cartierului.

Dotările de cartier cu valențe culturale se adresau educării maselor, în special a tineretului, iar crearea unor programe de arhitectură noi, adaptate societății socialiste, era unul dintre domeniile de exercitare a puterii partidului.

“e poate considera faptul că, în afară de noua alcătuire pe care o propuneau programele de arhitectură “socialiste”, există două trăsături generale comune: caracterul social al programelor și cel reprezentativ al construcțiilor.” Majoritatea dotărilor social-culturale ilustrau o formă de reprezentare a statului în comunitate, iar rezultatul a fost un “balans între reprezentare și tipizare, cantitate și varietate”.

Programe „noi”: parcul de cultură și odihnă | cinematograful

Nevoia de a găsi o relație între forma fizică și nevoile socipsihologice face parte din căutările perioadei de final ale realismului socialist. Controlul asupra acestor spații, văzute ca un pentru exercitarea influențelor , gener excelența socială specifică orașului ideal, conform idealurilor realist-socialiste.

Parcul de cultură și odihnă

Unul dintre programele acestei viziuni era reprezentat de parcul de cultură și odihnă. Element cheie al orașului socialist, acest tip de spațiu public a brusc în jurul anului 1952, în marile cartiere cu scopul de a oferi oamenilor un mediu care combină discursul politic cu un loc de menținere al sănătății.

Motivele care au determinat folosirea acestui tip de dotare cartierel de locuințe, au fost dezvoltarea fabricilor și a unor cartiere insalubre, creșterea populației orașului atenuarea diferențelor de clasă socială. Acestea reprezentao formă spațiu public cu acces nerestricționat, care oferea un prilej de discuție și particip la deciziile comune.

„Parcul de cultură și odihnă reprezintă un element cultural nou, necunoscut în orașele capitaliste (…), ce combină o largă muncă de educație politică, cu îmbunătățirea sănătății milioanelor de muncitori. Prin parcurile de cultură și odihnă (…) trec zilnic zeci și sute de mii de muncitori de diferite vârste și sex, cu diferite gusturi și înclinări estetice, parcul
deservindu-i pe toți ca vizitatori în masă și răspunzând în același timp cerințelor individuale ale fiecăruia.”

Caracteristicile acestor parcuri, conform observațiilor lui Titu Evolceanu, constau în

utilizări variate ale spațiilor plantate, pentru deservirea utilizatorilor

alternarea zonelor de calm și de odihnă, tratate în stilul , cu zonele educative, tratate în arhitectural

zonepentru jocul copiilor, grupate în jurul intrărilor

pentru festivități în aer liber, cu teatre și pavilioane pentru muzică și în unele cazuri, zone pentru practicarea sporturilor.

“În alcătuirea acestor parcuri intrau: stadioane, teatre și cinematografe de vară, dar și restaurante, biblioteci și alte construcții sportive și de loisir. Toate elementele arhitecturale, atent studiate și exprimate într-un limbaj vizual simplificat, ușor de înțeles, erau amplasate în parcuri cu alei desenate geometric, în spiritul unui control total asupra elementului natural. Importanța acordată acestor mari suprafețe verzi era subordonată construirii marilor cartiere, fiind veriga de închidere a relației locuire-industrie și deci, un rezervor de sănătate fizică și mentală, cu destinație precisă către oamenii muncii.“

Se poate observa relația dintre geometria arhitecturii și rigoarea care, deși inițial fusese specifică spațiilor publice centrale, devenise o modalitate de expresie pentru investițiile publice indiferent de natura lor.

Cinematograful

Conform situației prezentate ca studiu de caz, dotarea de care dispune parcul este reprezentată de cinematograful de cartier.

Industria cinematografiei era unul dintre domeniile în care partidul își exercita puterea, printr-o cenzură absolută bazată pe supravegherea riguroasă a tuturor fazelor de producție. Filmul, văzut ca o formă de propagandă cu un impact direct asupra maselor, trebuia să reprezinte un mijloc de promovare pentru țelurile partidului. Superioritatea acestui program era dată de :

“ 1. Noutatea sa; practic, era o artă contemporană cu revoluția și care în consecință, nu apucase să fie pervertită; și 2. Dimensiunea sa simbolică.(…) Filmul este dovada cea mai palpabilă a posibilității de a trăi în virtualitate, în ireal – prezentul continuu al societății socialiste și, totodată, scuza ei ontologică.”

La începuturile perioadei de proiectare a cartierului Floreasca, în zona mediană a parcului acestuia, era prevăzut un club muncitoresc, care nu a avut o durată de funcționare semnificativă. Acesta a fost demolat, iar către zona de sud a parcului a fost construit cinematograful actual.

Construcția unui astfel de program reprezenta un element cheie al centrului de cartier, fiind un nucleu social al ansamblului de locuințe și generator de spațiu urban”. Cinematograful împreună cu parcul, era situat în interiorul unei insule delimitate de blocuri de locuințe colective, care avea rol în buna funcționare a ansamblui reprezentat de locuire-parc-echipament sociocultural.

Concluzii

Convivialitatea acestor dotări reprezenta component mod de viață. Parcul era un loc al familiarului, al ludicului, al întâlnirii cu ceilalți, aflat în imediata vecinătate a locuinței. Cinematograful era un pol de atracție, cu efect benefic asupra culturii și educației artistice a populației și totodată un de adunare, care va genera în timp o identitate comună a locului. Aceste dotări erau susținute de vecinătatea locuințelor, ai căror utilizatori cotidieni generau un anumit atașament dependență față de loc, esențiale în percepția unei spațialități colective.

Reevaluarea centrelor de cartier

De-a lungul timpului, dotările de cartier au ajuns să fie supuse unor forme diferite de degradare: abandon (rezultat ca lipsă a utilizatorilor), conversie (într-o funcțiune inadecvată), privatizare. În continuare se vor urmări cauzele acestor degradări, punând în discuție reevaluarea modurilor în care aceste dotări au fost gândite inițial. Scopul este o redefinire a celor doi termeni: spațiul și publicul căruia i se adresează.

Motive pentru situația actuală

Tipizare. Deși dotările de cartier răspundeau în mod direct necesităților concrete ale oamenilor, problema a apărut în clipa în care acestea s-au executat sub forma unor proiecte tipizate, fapt ce a generat o lipsă a raportării la context, alături de o indiferență față de situațiile locale.

Această tipizare a fost remarcată și în cazul proiectelor pentru cinematografe, a căror diferențiere constructivă se făcea în funcție de numărul de locuri din cadrul unei săli. (anexă foto pag. 48)

Componente. Ideea care a stat la originea centrului și-a pierdut valențele din trecut, fiindu-i atribuit un circuit cotidian. Centrul, la originea lui, era un spațiu destinat evenimentelor, iar accesul la centru era unul ceremonios, fiind cadrul exclusiv al unor ritualuri. Structura centrului avea în sa, cele mai importante două clădiri ale așezării: Biserica, Primăria și piața ca spațiu unic premergător celor două. În societatea modernă, biserica nu mai are influențe semnificative asupra comunității, devenind o alegere individuală, iar primăria nu mai este un spațiu folosit pentru a dezbate problemele orașului.

Schimbările tehnologice și spațiale. Spațiul construit nu mai reprezintă o limită a urbanului și a vieții sociale. Termenul de unitate de vecinătate își pierde parțial semnificația într-o lume definită de mobilitate.

Aparent totul se poate întâmpla astăzi oriunde, dat fiind că socială în acest urban fără de loc” nu mai e legată de locuri privilegiate ca scene ale . De asemenea, dispărând atributul decisiv al , Melvin Webber propune redefinirea sferei publice drept comunitate fără proximitate”, căci indivizii pot construi sociabilitatea prin intermediul multiplelor , din care fac parte în mod simultan.”

Acest urban fără de loc, nu anulează spațiul public, ci conduce la redefinirea acestuia, ținând seama de rolul de liant social pe care îl au noile tehnologii de comunicare.

Abordări contemporane ale programului studiat

Parcurile reprezintă spații volatile, care se află în situații extreme precum suprapopularea sau pustietatea. Acestea pot fi adevărate valori pentru împrejurimi, dar cu toate acestea puține parcuri reușesc să își atingă adevăratul potențial. Cu toate acestea, fiecare parc prezintă anumite particularități, ce îl fac să se comporte într-un anumit fel.

Pentru a înțelege modul în care funcționează acest program în contemporaneitate, se vor avea în vedere ca studii de caz, exemplele parcurilor prezentate de Jane Jacobs în capitolul The uses of neighborhood parks, din cartea The Death and Life of Great American Cities. Se va urmări identificarea trăsăturilor generale care duc la succesul sau unui parc de cartier, cu extragerea unor concluzii relevante pentru Parcul Cinematografului Floreasca.

Conform observațiilor făcute de Jane Jacobs particularitățile ce conturează succesul în de utilizare ale parcului sunt:

Mixitatea vecinătăților imediate și dispunerea lor spațială. Această varietate de funcțiuni care delimitează parcul, are capacitatea de a genera o secvențialitate continuă în materie de utilizatori și utilizări. Acest diversitate se concretizează într-o utilizare permanentă a spațiului parcului datorită programelor diferite al celor care îl frecventează. Parcul devine un loc al comunicării dintre aceste funcțiuni.

Calitățile designului. S-au observat în cazul parcurilor intens utilizate, patru elemente comune de design: complexitatea, centralitatea, lumina și împrejmuirea.

Complexitatea este legată de varietatea de motive pentru care oamenii vin în parc. Ea se referă și la instrumente ale , ca factori vizuali ce contribuie la o permanentă senzație de redescoperire: denivelări ale terenului, grupări de arbori diferiți, direcții de privire cu multiple centre de interes. Aceste exprimări subtile ale diferențelor oferă complexitate, care la rândul său generează curiozitate în rândul utilizatorilor.

Centralitatea reprezintă un loc al adunării, al spectacolului, fiind un punct de atractivitate la nivelul parcului. Acesta are potențialul unui spațiu eveniment, care poate avea un anumit simbolism, generând a atașare față de loc.

Lumina nsorirea reprezintă un aspect important în designul unui parc. De aceea este importantă înălțimea clădirilor ce înconjoară parcul, pentru a evita disconfortul provocat de umbrirea acestuia în perioade inadecvate.

Împrejmuirea definește spațiul exterior al parcului, creând un anumit scenariu la nivelul cartierului. Aceste clădiri reprezintă un al parcului, în care oamenii găsesc diferite loisir, în funcție de cererea la nivel local. Dacă un parc nu poate fi susținut de această diversitate de împrejmuiri în mod natural, parcul trebuie să capete un caracter specializat, prin intermediul unor activități precum: sport, activități de tip festival, activități culturale. Rolul parcului este de a contribui la închegarea diferitelor funcțiuni , fiind un element plăcut de legătură. De-a lungul procesului, ele adaugă un element în plus la diversitatea deja existentă, oferind la rândul lor ceva comunității.

Parcul cinematografului Floreasca

Cazul parcului cinematografului Floreasca reprezintă un parc de cartier cu un anumit potențial, generat de amplasare, memoria locului și împrejurimi, potențial care s-a pierdut de-a lungul timpului datorită diferitelor evenimente.

“Gândit în pragul unor schimbări ideologice, parcul avea același aer hibrid ca întreg cartierul: întorsese clar spatele realismului socialist, dar nu apucase să integreze pe deplin așa-numitul “modernism socialist”.

Menit să deservească noile ansambluri de , parcul a fost proiectat în faza inițială de o echipă de arhitecți peisagiști, într-o manieră geometriă, ce avea ca centru clubul muncitoresc. Compoziția simetrică a parcului era menită să ofere monumentalitatea obligatorie noii clădiri, care reprezenta punere în scenă a vieții sociale a proletariatului. În următoarele faze de proiectare, acest club muncitoresc este mutat către periferia zonei verzi, iar funcțiunea sa este ulterior înlocuită cu cea a unui cinematograf.

acestor evenimente a fost procesul de privatizare asupra spațiului public care s-a dezvoltat pe mai multe niveluri, afectând atât parcul cât și cinematograful:

Întâi, cinematograful a dispărut, transformat rând pe rând în club de Bingo și discotecă. modernistă, una din cu iz expresionist ale vremii, i-a fost acoperită de o pânză. Apoi au apărut garduri scunde de-a lungul perimetrului verde, iar aleile discret, din dale de ciment minimaliste, au fost înlocuite de largi cărări, alcătuite din plăci de aglomerat care pavează de trotuare din unora dintre zisele „chic”. Pe una din peluze a apărut o sculptură de mici dimensiuni – capul pictorului Schweizer-Cumpăna (ce îl leagă oare de Floreasca?) – ce trist de pe un suport ridicol îmbrăcat în gresie de proastă calitate. De pe soclul lui de travertin, Garibaldi se preface că nu îl vede. Copacii s-au îndesit, -se cu specii noi ce se încadrează strident în vechile vegetale, în timp ce râuri de flori acoperă peluzele. Bomboana pe colivă, o fântână de marmură s-a în cinematografului delăsat, ce ar fi putut beneficia de bani pentru a- regăsi o utilizare mai inteligentă.”

Cinematograful a fost convertit în club, care după o perioadă scurtă și-a mutat locația într-o zonă centrală a orașului, iar apoi spațiul a fost transformat în sală de evenimente. Această sală de evenimente nu numai că se adresează în totalitate unor privați, contribuie la degradarea modului de folosire al parcului – de multe ori cu prilejul organizării acestor evenimente private se îngrădește zona adiacentă construcției, fiind o baieră pentru comunitatea locului. De asemenea clădirea are un regim de funcționare redus, fiind în restul timpului un spațiu vid, inaccesibil publicului, care nu mai are potențialul de a anima viața cartierului, pierzându-și simbolic de altădată.

Spațiul parcului a devenit o recuzită pentru primăriile de sector: apariția gardurilor sub diferite forme, panoul pe care scrie numele primăriei de sector ce se ocupă de întreținerea parcului, mobilierul urban din ce în ce mai inestetic, ilustrează o tendință către cantitate în detrimentul calității, și o dorință de însușire a spațiului public ca imagine a competențelor de factură politică.

Concluzii

Toate aceste componente identificate, ce fac parte din echiparea socioculturală a cartierului Floreasca, reprezintă o serie de locuri bazate pe o colecție de experiențe și istorii la nivelul memoriei colective, care au potențialul activării unei comunități urbane. Această diversitate a împrejmuirilor, alături de caracterul unei identități comune, creează un anumit grad de convivialitate și poate oferi un cadru p desfășurr evenimentelor comunității. Acest spațiu public situat la limita dintre abandon și supra-amenajare, poate influența calitatea vieții în cadrul ansamblurilor de locuințe colective.

În continuarea lucrării se va urmări această realitate a vieții sociale a cartierului , urmărind cadrul de desfășurare al practicilor cotidiene de locuire împreună cu ceilalți, ca proces ce nu ține doar de proximitate, nu ține doar de arhitectură, ține de modul în care este trăit spațiul.“

Resurse ale vieții urbane

D i v e r s i t a t e a

Datorită faptului că standardizarea a dominat procesul de realizare al cartierelor – atât în ceea ce a privit construcția de locuințe, cât și echipr sociocultural a acestora, a rezultat o anumită monotonie, o indiferență față de situațiile locale, împreună cu dificultatea de asumare a spațiului de către comunitatea .

Un prim scop al acestui capitol este acela de a urmări diferite procese ce pot conduce la modificarea dinamicii sociale la nivelul cartierului, având în vedere aspectul diversității ca principală resursă.

Diversitatea este coexistența unor funcțiuni cât mai variate, creându-se posibilitatea unor scenarii generatoare de viață urbană. Conform studiului lui Jane Jacobs, menționat în capitolul The generators of diversity din cartea The death and Life of Great American Cities, există patru condiții indispensabile pentru generarea diversității la nivelul orașului și al cartierului:

Cartierul trebuie să deservească cel puțin două funcțiuni primare, care vor asigura în spațiul public, prezența unor oameni cu programe și scopuri diferite, dar care vor avea în comun folosirea acestor funcțiuni primare.

Această primă ipoteză urmărește interdependența dintre locuire-dotări și stradă-utilizatori.

Multitudinea de funcțiuni primare asigură prezența permanentă a oamenilor de-a lungul unei străzi, fapt ce va genera un impact pe plan economic și social, contribuind totodată la felul în care este percepută strada.

Această alcătuire trebuie să fie adecvată tuturor categoriilor de utilizatori la nivelul cartierului (rezidenți, muncitori, vizitatori) și să aibă un anumit grad de adaptabilitate la nevoile acestora. Deși se va adresa direct utilizatorilor și va deservi specificul zonei, scopul acestei alcătuiri nu va fi limitat. Se pot remarca astfel două tip de diversitate

iversitate primară, ce are în vedere funcțiuni primare precum: clădiri de birouri, fabrici, locuințe, anumite zone de recreere. Orice funcțiune primară singulară nu generează diversitate, fiind necesar ca aceasta să fie pusă în relație cu o funcțiune secundară.

Astfel, poate fi generată diversitatea secundară, ce reprezintă întreprinderile care se dezvoltă ca răspuns al prezenței funcțiunilor primare, fiind folosite de oamenii care sunt atrași de cele primare. Dacă această diversitate de tip secundar se dezvoltă la un nivel ridicat, ea se poate transforma oricând într-o funcțiune primară.

În cazul cartierului Floreasca, funcțiunile primare identificate sunt ce rezidențial și ce de recreere, iar intervenția proiectulde diplomă va consta în echiparea socioculturală cartierului, prin reactivarea unui obiect-reper-atractor care are potențialul de a deveni o funcțiune primară.

Majoritatea insulelor urbane trebuie să fie de dimensiuni reduse, existând oportunitatea frecventă generată de prezența intersecției.

Prezența unor insule urbane de gabarite mari, duce la apariția unor străzi cu un caracter izolat, definite de monotonie și standardizare comercială, având loc o segregare a utilizatorilor străzii și impunând un traseu utilizatorilor. Insulele urbane de dimensiuni reduse, au capacitatea de a rute alternative, generând la rândul lor o fluiditate în utilizare.

În cazul cartierului Floreasca, această fluiditate a utilizării străzilor poate fi sesizată în zonele planificate pentru dezvoltarea de locuințe individuale, iar în cazul zonei de intervenție pentru proiectul de diplomă, fluiditatea accesului este asigurată de Parcul Cinematografului Floreasca.

Cartierul trebuie să aibă în structura sa clădiri ce variază ca vechime, în avantajul unui randament economic.

În momentul în care o zonă a orașului conține numai clădiri noi, afacerile care se vor dezvolta acolo sunt cele capabile să suporte costurile unor astfel de clădiri. Pentru a fi capabile sa suporte aceste costuri, afacerile trebuie sa fie ori foarte profitabile, ori subvenționate. Multe dintre aceste afaceri de dimensiuni reduse, aparent nesemnificative, sunt necesare pentru percepția de siguranță la nivelul străzii și pentru viața cartierului.

Reabilitarea și extinderea Cinematografului Floreasca va face parte din acest proces dinamic, în care o clădire veche va fi valabilă pentru noi funcțiuni, în acord cu necesitățile actuale ale utilizatorilor.

Trebuie să existe o concentrare suficientă de populație în acel loc, indiferent de scopul pentru care se află acolo.

Există o conexiune între concentrarea de oameni și funcțiunile care pot fi găzduite de un loc.

Pentru funcționarea adecvată a unor dotări, este nevoie de o densitate mare de populație, capabilă să le susțină și să genereze diversitate.

Deși evoluția demografică a unui cartier este imprevizibilă, în cartierul Floreasca această densitate ridicată a populației există și se află în continuă expansiune, datorită creșterii considerabile din ultima perioadă a numărului proiectelor pentru locuințe și clădiri de birouri propuse în această zonă.

M e m o r i a

În încercarea de a identifica elementele care generează atașa de loc – dependență de loc – identitatea locului, se va analiza potențialul unui spațiu public prin prisma memoriei colective. Aceasta va fi interpretată din punct de vedere mnemonic, “bazându-se pe relația gândurilor cu suportul lor vizual investit cu semnificație, imposibil de uitat.”

Interviuri cu locuitorii din cartierul Floreasca

“ – Exerciiu… închizi ochii și primul gând când te gândești la Floreasca este….?

-Toboganul de Piatră din Parcul Floreasca, care a rămas la fel de mare indiferent de cât de mult am crescut eu.”

“ Chiar primul? Castanul din faa geamului meu. “

“ – Există un loc în Floreasca care ți-e foarte drag? “

“Parcul. Toboganul, și locul de joacă din centrul parcului, care era cândva un câmp de levănțică.”

“Locul preferat e o amintire, din păcate. E lanul de levănțică din parcul Verdi. Acum nu am un loc anume preferat, îmi plac mult străduțele dintre Ceaikovski și Verdi, dar îmi place cartierul întreg, mai ales e acoperit de zăpadă, sau când sunt pomii în floare. Îmi place că încă sunt oameni care își usucă rufele în spațiile dintre blocuri. Îți dă un sentiment de . Din păcate, lucrurile s-au schimbat mult (…).“

Fotografia cu cinematograful, așa cum arăta el „pe vremuri”, îmi amintește de cât de prețuit era.
Odată, mi-am luat de la școală (la cererea lor), un grup de 20 de eleve de-ale mele de la liceul pedagogic și ne-am dus acolo în Floreasca să vedem un film, deși acel film rula i la un cinematograf care nu era atât de departe de școală.

“ îmi amintesc și eu cu nostalgie vremea , intram la film aproape in fiecare zi, să văd și să revăd filmul săptămânii. Si era un film „de afara”, doamne, era sala arhiplină, se si pe culoarele de trecere dintre scaune. Îmi amintesc perfect că am văzut filmul „Corsarul” cu Eroll Flynn de fix șapte ori, atâtea zile câte avea săptămâna”

„Era frumos…Peste tot în cartier ne simțeam "acasă"!
Mergeam la un film, o prăjitură bună. Vara la ștrand, iarna la patinoar!”

„De la telefonul public agățat de perete mai dădeam telefoane la prieteni să afară…

Noi, copiii mergeam numai la cofetărie”

„Cum sa uităm ! In cartier nu aveam prea multe distracții. Cinematograful și cofetăria. Era un mare răsfăț să mergi la un film și după aceea la cofetărie. mea favorita era …”

În urma discuțiilor cu locuitorii cartierului se pot observa următoarele cuvinte cheie care au o interpretare particulară:

“castanul… “ sugerează relația dintre interior și exterior, contactul omului cu natura, diminuat, dar încă prezent în ceea ce privește viața la bloc.

„a rămas la fel, indiferent de cât de mult am crescut eu…” exprimă o anumită atașare, o raportare personală care te face să îți amintești un lucru prin prisma a ceea ce a fost cândva, implicând siguranța faptului că nu se va schimba niciodată.

„locul preferat e o amintire…” în contradicție cu sintagma precedentă care se baza pe permanență, acum este vorba despre nostalgia unui loc care s-a schimbat complet.

„sentiment de …” această intimitate a cartierului este dată de vecinătate, familiaritate, cotidian, care întrețin un mod de viață la comun.

„Fotografia cu cinematograful (…) îmi amintește de cât de prețuit eraface referire la alterarea la care a fost supus un element care făcea parte din memoria locului.

În loc de concluzii voi încercă să identific ce anume a generat ușurința de a da uitării un loc cu semnificație la nivelul comunității prin înțelegerea raporturilor dintre memorie și spațiu.

Memoria colectivă în raport cu spațiul

În trecut, tradiția era fundamentul memoriei colective. Aceasta oferea o singură soluție, care se adapta condițiilor locale, fără riscul de a greși. În prezent, grupurile de oameni nu mai au instincte artistice, care să genereze tradiții solide.

Un spațiu cu o anumită semnificație colectiv este caracterizat prin faptul că elementele ce îl compun au un sens inteligibil pentru membrii grupului, deoarece acestea corespund diferitelor aspecte ale structurii din respectiva societate, cel n celor mai stabile caracteristici ale ei.” Evenimentele ce s-au întâmplat în acel cadru spațial creează o anumită legătură cu locul.

În continuare se vor urmări acele aspecte ale locului, care îl fac să capete semnificație la nivel colectiv, prin prisma memoriei sociale specifice studiului de caz.

Memoria socială reprezintă acea formă a memoriei care este stabilită în funcție de relațiile de apropiere dintre oameni, în cazul de față fiind conturată de vecinătatea proximă. “Memoria socială nu este neapărat de natură publică, ea se înscrie în sfera familiarului ca intimitate.”

Conform observațiilor lui Auguste Comte, starea de echilibru mintal este dată de faptul că obiectele cu care intrăm în contact zilnic nu se schimbă decât în mică măsură, reușind astfel să ne ofere o imagine de de stabilitate. Astfel, locul și grupul își pun amprenta unul asupra altuia, ajungând ca toate acțiunile grupului să fie traduse în termeni spațiali. Această atașare față de un loc (dată de obișnuință, de siguranța că nu se va schimba) este importantă deoarece facilitează participarea comunității, sub forma unor obiceiuri locale.

În cazul cinematografului Floreasca, această neschimbare, generatoare de siguranță și atașare, nu mai este posibilă datorită diferitelor scenarii la care cinematograful a fost supus de-a lungul timpului. Deși funcțiunea s-a schimbat, forma a rămas aceeași, cu diferite adiționări și reabilitări nesemnificative, care nu au ținut seama de caracterul locului. Proiectul de diplomă va încerca recuperarea identității locului, atât estetic, cât și funcțional, abordând memoria locului nu ca un depozitar pasiv de fapte, ci ca un proces activ de , de sens.”

C u l t u r a comunității locale

Cultura cartierului își are rădăcinile în sensul și memoria istorică a activităților care au avut loc în mod tradițional într-o zonă, precum și în complexitatea activităților și a rețelelor necesare rezidenților săi pentru a-și continua cu succes obiectivele personale și de grup. Se vor urmări avantajele abordării unei planificări culturale în cadrul cartierului și procesele care stau la baza acesteia.

Avantajele activităților culturale la nivel de cartier sunt:

oferirea activităților la scară mică, implicând participarea directă a localnicilor, cu efecte asupra coeziunii sociale;

încurajarea de a lua parte sau de a iniția ceva, oamenii având astfel oportunitatea de a se identifica cu propriul cartier;

combinarea unor activități culturale ce aparțin unor domenii diferite, încurajând inovarea în producția culturală, alături de cooperarea dintre artiști și oameni de știință și încrucișări între diferite forme culturale;

reducerea diferențelor dintre sectorul public, privat și cel voluntar

Scopul planificării culturale este de a vedea modul în care resursele culturale pot contribui la dezvoltarea integrată a unui loc. Plecând de la competențele teritoriale, pentru a maximiza potențialul resurselor culturale, este important ca acestea să fie coordonate cu inițiativele de arhitectură și planificare urbană, menite să producă un spațiu flexibil. Acest spațiu, conform definiției lui Michael Walzer(1986) nu este conceput cu un anumit tip de utilizare în minte single minded spaceci este open mindedconceput pentru o varietate de utilizări, inclusiv utilizări neprevăzute și este folosit de cetățeni care fac lucruri diferite și sunt pregătiți să tolereze interese diferite și lucruri pe care nu le fac în mod obișnuit

Factorii de decizie din diferite domenii, nu ar trebui să utilizeze resursele culturale ca instrumente pentru atingerea obiectivelor non-culturale, ci să-și permită transformarea propriei mentalități și ipoteze prin contactul cu cultura locală.

Acest lucru se poate întâmpla dacă factorii de decizie politică învață din cele cinci seturi de atribute ale gândirii care caracterizează procesele de producție creativă.

Această gândire tinde să fie:

flexibilă, în rețea și interdisciplinară;

orientată spre inovare, originală și experimentală;

critică, să adreseze permanent întrebări, provocări;

orientată spre oameni, umanistă și non-deterministă;

"cultivată" și informată prin cunoașterea critică a tradițiilor expresiei culturale.

Mai mult, noțiunea de spațiu publiclegată de strategiile de recreere a unei sfere publice locale la nivel de cartier, ar trebui să profite la maximum de oportunitățile oferite de noile tehnologii ale informației, care sunt, potrivit lui Castells, mijloacele prin care locurile pot continua să existe ca atare. Deși există un oarecare scepticism față de pretențiile comunității virtuale, despre puterea internetului de a genera sociabilitate fără locCastells susține că strategiile media de cartier pot contribui la contracararea standardizării specifice spațiilor fluxurilor și de a exercita un anumit control local asupra imaginilor externe ale cartierului însuși.

De asemenea este importantă diversitatea și calitatea facilităților la nivelul comunității, cât și modul în care aceste facilități interacționează între ele. Juxtapunerea comerțului cu cultura, alături de, sau chiar înlocuirea culturii publice, reprezintă o acțiune tot mai prezentă la nivelul cartierului. În filosofia și practica urbanistică europeană a existat o trecere de la ideea orașului ca un ansamblu funcțional, către ideea orașului ca o imagine care să fie comercializată la nivel . În consecință, resursele autorităților locale pentru proiectele de cartier și comunitate au scăzut. Inițiativele care ar fi putut fi canalizate în inovația creativă și celebrarea comună, aleg să întruchipeze o politică culturală elitistă, nepotrivită și străinăfață de nevoile cetățenilor locali.

Pericolele dezvoltării politicilor culturale urbane orientate spre consum, arată că este riscant ca orașele să se bazeze pe modele orientate spre consum, deoarece depind de factori asupra cărora autoritățile locale nu au practic niciun control, de la variațiile nivelului venitului disponibil al locuitorilor și al vizitatorilor . (Zukin, 1995)

Concluzii

Practicile ce țin de consumul cultural, generează forme de implicare socială care contribuie la conturarea identității locului și a comunității implicate.

Transformarea unor spații publice în spații pentru comunitate pornește de la competențele teritoriale ale locului. Punerea în valoare a acestora se poate face prin intermediul unor programe culturale ce vor duce la dezvoltarea unei identități colective, alături de identități culturale specifice și de spații și oportunități pentru schimbul intercultural. Activitățile culturale reprezintă mai mult decât simplul consum de bunuri comercializate, urmărind consultarea comunitară și implicarea la nivel de vecinătate.

V. Instrumente de acțiune pentru regenerarea comunitară

Redefinirea practicii de arhitectură

În prezent, spațiul construit nu mai reprezintă instrumentul principal pentru întreținerea urbanului și a vieții sociale. Această nevoie de schimbare poate proveni din neajunsurile mediului urban, sau din dorința de creare a unor oportunități. Deși cauzele schimbărilor sunt diferite, ele au la bază trei motive comune:

presiunea financiară versus noile valori;

Această nouă valoare se schimbă, urmărind semnificația arhitecturii dincolo de produsul finit al construcției. Arhitectura poate fi practicată ca un exercițiu de comunicare și cercetare menită să dezvolte abilitățile unei comunități locale.

noile instrumente și metode pentru realizarea schimbărilor;

De cele mai multe ori acestea țin de implicare, un exemplu concret în acest sens fiind reprezentat de diferitele grupuri de inițiative civice de cartier (reunite oficial în cadrul proiectului Rețeaua Civică București) care au scopuri variate precum: protejarea și extinderea spațiilor verzi, salvarea monumentelor sau a clădirilor ce adăposteau odată cinematografe, construir excesiv. Relația cu autoritățile publice este astfel esențială pentru calitatea vieții în cartier, consultarea, informarea și implicarea cetățenilor cu privire la viitoarele decizii alcătuind bazele unui proces sustenabil.

condițiile politice și de mediu.

Interacțiunea dintre procese și proiecte

Pentru a înțelege posibilitățile de redefinire ale practicii de arhitectură, se vor urmări principiile și rezultatele semnificative ale unui proiect de regenerare urbană.

În acest scop se va studia proiectul R-urban din cadrul biroului de arhitectură (aaa) atelier darchitecture autogereatelier pornit din dorința de explorare a urbanismului participativ, ca un răspuns la provocările actuale ale mediului.

Unul dintre rezultatele principale ale atelierului, este strategia de implementare intitulată R-Urban, ce reprezintă un model pentru o regenerare de tip bottom-up, centrată în jurul huburilor civice. Pornind de la ideea lui Henri Levebvre din anii 70, bazată pe caracterul social pe care un spațiu pulic trebuie să fie capabil să îl genereze, în prezent atelierul urmărește o serie de proiecte realizate în co-producție cu utilizatorii.

Implementat pentru prima oară în Paris și Londra, proiectul poate fi adaptat oricărei locații, ajungând să aibă un impact la nivel local, regional și dincolo de acestea, permițând comunităților să se dezvolte prin intermediul unor activități interconectate. Strategia a fost prezentată primăriei locale,cu care s-a stabilit un parteneriat ce includea un număr de organizații civice și rezidenți locali.

Aceste huburi civice funcționează într-un circuit local închis, realizând un echilibru între consum și producție, încurajând oamenii să adopte un mod de viață bazat pe principii sustenabile.

Principiile de bază ale proiectului R-urban:

urmărește angajarea colectivă în procesul de auto-furnizare în contextul transformării orașului, având un impact la scara mică, ce poate genera producție la scară largă;

urmărește dreptul cetățenilor de a fi informați, de a decide, de a acționa și de a administra viitorul propriului mod de viață;

presupune o arhitectură de tip bottom-up;

creează o rețea de proiecte cetățenești, în jurul unor facilități colective;

designerii, arhitecții și planificatorii îndeplinesc roluri multiple: inițiatori, utilizatori, consultanți, mediatori, sub forma unor diferite parteneriate civice;

sunt autonome din punct de vedere financiar, prin intermediul economiilor diverse de tipul finanțărilor bazate pe cercetare, finanțări culturale, salarii academice, comisioane profesionale, muncă comunitară și activistă.

Concluzionând, noile moduri de practicare ale arhitecturii țin de:

Diversificarea rolului arhitectului;

Importanța caracterului local;

Dezvoltarea unor politici și strategii care conlucrează pentru binele comun;

Răspunsul la întrebările: este real? este corect? este viabil?

Arhitectura participativă

La nivelul practicii, arhitectura trebuie să la rolul autoritar utilizatorul la pasivitate, făcând ca proiectarea, utilizarea să fie un proces care implică comunitatea. Implicarea acestora în sistemul decizional ce contribuie la schimbări ale modului de a trăi, dă naștere unei proiectări inductive, care pleacă de la locale concrete.

Deși în prezent arhitectura participativă nu operează la o scară amplă în România, aceasta reușește să aibă un impact la nivelul rețelelor comunităților existente prin implementarea unor proiecte mici, care răspund nevoilor identificate.

Fiecare cartier are trăsături particulare, ce pot fi folosite ca resurse pentru identitatea cotidiană prin intermediul diferitelor tipuri de interveții.

Abordarea acestor intervenții care aduc rezultate imediate, transformând spațiile urbane subutilizate, este făcută sub Lighter, Quicker, Cheaper . Aceste proiecte reprezintă mijloace pentru transformarea viziunii unei comunități, ele putând fi implementate, optimizate și personalizate în funcție de modul în care sunt acceptate de comunitate. Asemenea abordări se bazează pe intervenții treptate, utilizând experimente sustenabile și actori locali.

Având în vedere diferite experimente din trecut precum – manifestul lui Yona Friedman , „Architecture mobile”, care prevedea necesitatea unui nou tip de arhitectură bazată pe libertatea individului, pe imprevizibil și pe caracterul ludic al vieții, sau Drop City, comunitate înființată pornind de la dorința de desființare a , ca rezultat al consumerismului, materializat sub forma unei arhitecturi sustenabile, cu un limbaj repetitiv dar în același timp personalizat în funcție de utilizator scopurile acestui mod de a practica arhitectura pe principii mai presus de obiectul în sinepe importanța utilizatorului în raport cu noul mod de viață prevăzut, ca o ocazie a implicării în procesul de decizie al acestui mediu nou.

Concluzii

Important este faptul că la baza abordărilor participative stă un proces bazat pe o pre-etapă de discuție și cercetare cu oamenii locului, având ca scop impulsionarea comunității de a participa la procesul efectiv de revitalizare, totodată având și un scop educativ.

Dincolo de scopul punctual, aceste proiecte își propun să funcționeze ca un impuls pentru acțiuni viitoare și să reverbereze ca modele valabile de practică, capabile în timp să schimbe mentalități și să genereze noi moduri de folosire ale cartierului.

Teoria unui spațiu comunitar

Prin natura evoluției cartierelor de locuințe, caracterizată de o ignorare a implicațiilor psihologice pe care le are designul clădirilor asupra comportamentului uman, viața socială cartierului a fost neglijată, iar contactele directe din spațiile publice au încetat să existe.

Capitolul va urmări prezentarea calităților subtile ale spațiului, care au influențe asupra interacțiunii oamenilor în spațiile publice, cât și modificarea parțială a dinamicii activităților din aceste spații prin intervenții de proiectare, având ca scop final definirea unui spațiu comunitar semnificativ.

Activitățile comunitare au la bază , interese, sau probleme comune. De aceea este important ca în realizarea/regenerarea unui spațiu destinat comunității, să fie luate în considerare particularitățile locului și nevoile diferiților rezidenți și utilizatori. Scopul spațiilor comune este de a sprijini perceptiv și funcțional structura socială, oferind un fundal pentru viața urbană.

Spațiile publice din cartierele rezidențiale au potențialul de a fi asumate mai puternic de către locuitori datorită caracterului intim și familiar al unui loc de uzanță zilnică. Ele devin parte a habitatului colectiv, beneficiind de un grad mai mare de responsabilitate colectivă.

Înțelegerea și anticiparea modului în care spațiul este simțit de către oameni, este o condiție necesară pentru o comunicare cât mai bună între individ/comunitate și loc.

Premisele care stau la baza activităților comunitare țin de o serie de calități ale locului, rezultate în urma unor percepții spațiale bazate pe diferite simțuri (vizuale, olfactive, tactile).

Pornind de la aceste percepții asupra spațiului, factorii care pot influența interacțiunea socială și generează atractivitatea la nivelul spațiului public sunt determinați de:

mpiedicarea contactelor Incurajarea contactelor

Înțelegerea simțurilor umane. O condiție absolut necesară pentru proiectarea și dimensionarea

spațiilor în aer liber și a clădirilor”, ce conduce la o percepție favorabilă a spațiului.

Influența cea mai puternică asupra percepției spațiului, este dată de simțul văzului. Conform studiilor realizate de Jan Gehl, pentru o percepție cât mai bună a lucrurilor, este necesar ca acestea să se afle în fața privitorului și aproximativ la același nivel cu acesta (exemplul poate fi observat în cazul cinematografelor, teatrelor). Câmpul vizual social trebuie să ajungă la o distanță redusă pentru a declanșa posibilitatea unor întâlniri relevante social. Distanțele reduse au potențialul de a spații ce au un anumit grad de intimitate, în timp ce spațiile mari sunt de cele mai multe ori percepute ca fiind reci și impersonale. Aceste distanțe influențează percepția dimensiunilor arhitecturale. În cartierele de dimensiuni modeste, aceste spații mici, străzi înguste, detalii ale construcțiilor, pot fi percepute îndeaproape și pot fi însușite cu ușurință de către locuitori sau utilizatori frecvenți.

Calitatea amenajărilor urbane și . În domeniul public, activitățile se dezvoltă în diversitate și durată prin prezența oamenilor: dacă într-un loc sunt prezenți mulți oameni, tind să se alăture mai mulți și să se declanșeze o serie de evenimente. Viața în spațiile publice din cartierele de locuințe nu mai oferă șansa unei cumulări de activități semnificative și stimulante de evenimente, ducând la o dezintegrare a acestora și la o minimizare a contactului cu societatea înconjurătoare. Motive precum privatizările spațiului public, lipsa dotărilor adecvate în vecinătatea imediată, lipsa ocaziilor și durata scăzută de petrecere a timpului în aer liber, au condus la un nivel de activitate redus în afara locuinței și a zonei de muncă.

Această calitate a dotărilor pentru un spațiu public comunitar, poate fi dată de anumite particularități ale designului ce țin de:

Modul de amplasare al spațiilor de odihnă.

Dispunerea acestora trebuie să fie ghidată de o analiză aprofundată a caracteristicilor spațiale și funcționale ale locului, ținând cont de orientare și perspective. Cele mai favorabile locuri pentru stat se regăsesc la marginea spațiilor deschise.

Calități estetice oferite de :

diversitatea în utilizare, posibilitatea obiectelor de a fi folosite și în alte scopuri decât cele pentru care au fost proiectate;

să asigure confort și posibilitatea de a fi folosite de toate categoriile de utilizatori;

să fie perceptibile, expresive;

să aibă un caracter interactiv;

să potențeze spiritul locului;

să instige la dialog și comunicare.

Relația spațiului public cu spațiul privat. Un spațiu public primitor are calitatea de a stimula trecerea de la mediul privat la cel public, felul în care este realizată granița dintre cele două medii fiind definitorie pentru acest lucru. De cele mai multe ori locuitorii cartierelor se află fie într-un spațiu complet privat, fie într-o zonă complet publică, acest spațiu de tranzit încetând să existe.

În cazul zonei alese pentru realizarea proiectului de diplomă, această graniță dintre spațiul public și privat este reprezentată de parc, care va funcționa precum un element de legătură între cele două tipuri de spații.

Un alt avantaj al zonei de intervenție, îl reprezintă faptul că oferă posibilitatea rezidenților blocurilor din imediata vecinătate, de a observa în mod direct ce se întâmplă în spațiul public, generându-se astfelposibilitatea de a vedea și dorința de a participa”, întregul scenariu al locului acționând ca o invitație la viața comunității.

Un alt aspect al relației public-privat de la dorința de a-i privi pe ceilalți fără a fi văzuți. Acest obicei reprezintă un aspect ce poate fi tradus în materie de spațiu prin prezența unor elemente de tranziție precum: nișe, colonade, vegetație, alături de prilejul unor locuri de odihnă în cadrul acestora; Aceste elemente dau naștere unor situații de spațiu semipublic / semiprivat, în care utilizatorii sunt doar parțial vizibili.

Prezența unor activatori ai spațiului public. Aceștia pot oferi posibilități multiple de folosire, obișnuită sau neconvențională ale unui obiect, pot instiga la interacțiunea fizică cu acesta, pot fi declanșatori ai mișcării, se pot tuturor categoriilor de oameni.

Destinația sau prezența unor catalizatori dominanți la nivelul spațiului public.

lângă oportunit de recreere în aer liber, trebuie să ofere și posibilitatea oamenilor de a se implica într-o acțiune. O particularitate a acestor activități este că ele ar trebui să cuprindă și transferarea micilor activități casnice în spațiul public, acesta devenind o prelungire a locuinței. Diferite activități precum hobbyuri, luatul mesei, artă publică, târguri cu caracter temporar, au potențialul de a genera diverse practici de utilizare ale spațiului public și de individualizare a acestuia. Activitățile complexe ale comunității iau naștere în mod natural din activitățile mărunte de zi cu zi.

Acești catalizatori regăsiți în spațiul public pot fi reprezentați de: ale spațiului care acționează precum niște activatori ai spațiului public, de prezența diferitelor evenimente cu caracter temporar (târguri, expoziții, workshopuri), cât și de prezența unei destinații dominante, care poate fi reprezentată de un spațiu care induce o ierarhie, fie prin intermediul unui program de arhitectură, fie printr-un loc recunoscut la nivel colectiv ca susținător de evenimente, fie printr-o combinare a acestora.

În continuarea studiului lucrării de disertație, se va urmări potențialul programului de Centru Comunitar ca susținător al relațiilor dintre activitățile umane și spațiu, cu scopul revitalizării vieții urbane în cartierele de locuințe colective.

Potențialul programului de Centru Comunitar

Organizarea activităților și funcțiunilor la nivelul cartierului este un aspect important al vieții sociale a acestuia. Realizate sub influența perioadei socialiste, cartierele de locuințe colective au reprezentat un mediu de viață preproiectat, incapabil să răspundă necesităților din ce în ce mai variate ale oamenilor. Deoarece blocul nu putea îngloba aceste necesități, soluția a fost dată de externalizarea acestora sub forma dotărilor de cartier. De-a lungul timpului, aceste dotări nu au avut o evoluție care să funcționeze împreună cu spațiul public sau cu nevoile locale, ele reprezentând mai mult o simplă luare în posesie a spațiului în vederea obținerii unui profit, iar caracterul lor de multe ori s-a dovedit a fi temporar, alterând identitatea locului.

În prezent, evoluția acestor dotări de cartier va avea la bază noțiunea de integrare, ce constă în funcționarea împreună, a unor categorii diverse de persoane și funcțiuni. Această fuziune de evenimente și participanți va genera o anumită coagulare pe plan social și o reinterpretare a relațiilor la nivelul comunității locale.

În continuarea studiului se vor urmări calitățile programului de centru comunitar și instrumentele cu care acesta operează pentru a genera noi forme de raportare la cartier. Scopul final va avea în vedere identificarea unor tendințe de dezvoltare viitoare, cu privire la practicile transformative ale spațiului public, pentru experimentarea unor noi metode de producție arhitecturală, bazate pe permeabilitate, flexibilitate și pe contribuția publicului pe care îl deservesc. În urma studierii unor exemple relevante, se vor evidenția acele trăsături/calități comune ale centrelor comunitare și principiile care stau la baza alcătuirii acestora.

Clasificarea exemplelor de centre comunitare:

din punctul de vedere al modului de realizare a Centrului Comunitar;

din punctul de vedere al programului (tema) – spațiile pe care le alcătuiesc;

din punctul de vedere al tratării (elemente de limbaj arhitectural).

1. Din punctul de vedere al modului de realizare a Centrului Comunitar se pot remarca trei direcții principale:

Un prim exemplu va trata centrele comunitare realizate sub forma unor intervenții punctuale, de gabarit redus, alegând ca studiu de caz Centrul Tei, realizat de studio BASAR.

Pretextul realizării acestui proiect a urmărit crearea unui parteneriat civic-public cu autoritățile locale, fiind primul echipament comunitar urban de acest fel. Centrul reprezintă un loc de întâlnire și socializare, unde  se în jurul unor probleme curente ale cartierului.

Procesul realizării s-a desfășurat inițial în cadrul unor ateliere de idei, parte a proiectului Spații Urbane în Acțiune, cu scopul de a combina cercetarea socială cu o implicare comunitară exemplară. În urma diverselor ateliere de lucru întâlniri organizate în comunitate în ultimii ani, centrul își propune să îndeplinească necesitățile identificate la nivelul comunității.

Gestionarea centrului comunitar este făcută de cetățeni:

Astfel, transferul de la consumator de public la cel de co-producător, beneficiază de un format într-un de colaborare solidaritate, în care pot regăsi identitatea unde spiritul civic poate canaliza energia.”

Configurația a presupus o structură minimală, alcătuită dintr-un container maritim, amenajat și echipat adecvat din punct de vedere tehnologic.

Efectele produse de acesta: Întâlniri comunitare, campanii, petiții, scrisori deschise, ateliere adulți, ateliere elevi și copii, seri interculturale, film, teatru, concerte, lectură.

Concluzionând, centrul este realizat în urma unui proces colaborativ dintre arhitecți și locuitori, care au preluat organizarea totală a acestuia după realizarea constructivă. Această intervenție, deși are un gabarit redus, satisface o multitudine de nevoi ale comunității, fiind suficient de flexibilă încât să se adapteze diversității cerințelor acesteia.

1.2. Un al doilea exemplu va urmări potențialul centrului comunitar rezultat în urma
reabilitării unor clădiri abandonate.

În orașul din Italia, conceptul de centru comunitar se regăsește sub denumirea de “Case del Quartiere” (Case ale Cartierului).

Pretextul realizării a urmărit recuperarea unor spații ale cartierului. Motivul pentru care acestea au fost denumite case se datorează faptului că au fost pentru a fi resimțite, folosite și trăite de către toată lumea ca fiind propria lor casă.

Procesul care a stat la baza realizării a pornit ca o inițiativă la nivelul cartierului: în unele cazuri a fost un proces de tip bottom-up inițiat de organizații ale societății civile, sau a colaborării dintre comunitățile locale și diferite asociații, având sprijinul municipalităților. În faza inițială, acest proces nu a fost gândit pentru a fi planificat sau coordonat la nivel de oraș, fiecare casă de cartier fiind stabilită independent față de celelalte. Această conectare la nivel de oraș a fost o urmare a succesului lor, promovată apoi de locale.

Gestionarea este făcută de cetățeni împreună cu primăria, în urma unui proces colaborativ. Important este faptul că acestea nu fac parte dintr-un cadru instituționalizat, fiind entități dezvoltate spontan și creativ, libere să își organizeze activitățile și modul de funcționare.

Configurația acestora este preluată în urma unor trăsături particulare ce țin de relația cu vecinătatea, modul de organizare, spiritul locului. Ele sunt rezultatul renovării unor clădiri vechi, abandonate și transformate în spații atractive, ca parte a procesului de regenerare la nivelul cartierului. Prin urmare, principalele calități ale acestui program constau în recuperarea unor spații ale cartierului, rezultând o continuitate la nivelul identității locului, cât și atractivitatea generată de designul inovator.

Efectele produse de acestea: diversitate educațională, culturală și socială, oferirea de servicii publice.

Concluzii: Casele de artier sunt realizate printr-un proces participativ, prezent pe toată durata de implementare a proiectului. Acestea sunt menite să stimuleze socializarea, permițând o dezvoltare integrată a oamenilor, ideilor și proiectelor. Aceasta funcțiune trebuie să fie determinată de comunitatea și asociațiile locale. Utilizatorii nu sunt doar consumatori de servicii, ci și organizatori ai activităților din cadrul programului.

Este important ca acestea să își mențină autonomia, având un model de organizare bazat pe un parteneriat între sectorul public, cel privat și comunitatea locală.

Programul trebuie să fie sustenabil din punct de vedere economic și trebuie să se adreseze tuturor tipurilor de utilizatori, având un caracter non-exclusivist.

Este important să nu se impună o uniformizare a acestor case de cartier. Deși programul a ajuns să facă parte dintr-o rețea mai amplă, diversitatea generată de particularitățile fiecăreia reprezintă o resursă principală pentru caracterul locului.

1.3. Un ultim exemplu, va urmări modul în care este abordat programul de centru comunitar, sub forma unui obiect cu un anumit limbaj arhitectural, care este realizat de arhitecți pentru comunitate.

Pretextul este acela de a oferi servicii publice pentru comunitățile înconjurătoare, urmărind coagularea acestora prin intermediul unor funcțiuni necesare acesteia.

Procesul care a stat la baza realizării, nu a implicat participarea comunității, ci colaborări strict profesionale necesare demersurilor arhitecturale.

Gestionarea se face de către diferite grupuri locale, dar și de întreprinzători ai unor afaceri locale destinate comunității.

Configurația este caracterizată de permeabilitate, existând o permanentă relație cu exteriorul. Conceptul a pornit de la specificul localității, în care viața la curte și râul care trece prin acest loc sunt principalele forme de activitate. Percepția la nivel de ansamblu este aceea a unui spațiu permeabil, traversat de natură, ce conlucrează cu aceasta pentru o redefinire a limitelor dintre interior și exterior.

Funcțiunile cuprinse în cadrul centrului comunitar sunt spații destinate dezvoltării unor afaceri locale, evenimente sociale, expoziții de artă, activități pentru și copii, sport, magazine.

Efectele la nivelul comunității constau în posibilitatea de dezvoltare a micilor afaceri locale, coagularea comunității prin diferite evenimente socioculturale sau de dezvoltare profesională.

Concluzii:

În cazul unui centru comunitar proiectat de către arhitecți, fără implicarea directă a comunității locale, dar ținând cont de nevoile acestora și raportându-se la specificul locului, acest program își poate îndeplini funcția de loc al comunității prin varietatea funcțională pusă la dispoziția acestora, dar și prin modul în care aceste funcțiuni interacționează între ele.

În urma studiilor de caz cercetate, se pot extrage o serie de concluzii cu privire la caracteristicile comune din punct de vedere al principiilor urmărite și al limbajului arhitectural al acestui program.

Elemente ce țin de limbajul arhitectural:

Accesibilitatea oferită de permeabilitatea volumului prin redefinirea relației dintre spațiul privat-spațiul public;

Folosirea unor materiale locale, regenerabile, sau care se integrează în specificul locului;

Caracterul reprezentativ dat de:

formă, ce reprezintă un atractor la nivelul comunității, bazată pe o imagine ludică, dinamică, permeabilă, flexibilă (fiind capabilă să se adapteze diferitelor necesități);

design, care are un caracter interactiv, poate fi folosit în scopuri cât mai variate, este realizat din materiale reutilizabile, acționează ca un semnal la nivelul locului;

Interacțiunea dintre formă și loc prin legătura permanentă între interior-exterior (relația cu natura, cu spațiul public), cât și între ce alcătuiesc ansamblul;

Deși adăpostește funcțiuni diferite trebuie să fie perceput ca un întreg la nivel de ansamblu.

Din punct de vedere funcțional:

Trebuie să existe o mixitate funcțională, ce derivă din nevoile comunității (profilul locuitorilor și resursele existente în cazul cartierului Floreasca);

Aceste programe conținute de centru, trebuie să ofere posibilitatea funcționării permanente;

Acestea se pot baza pe activități de tip hobby-uri, dezvoltare personală, sau care vizează îmbunătățirea vieții la nivelul comunității;

Funcțiunile trebuie să mențină un raport în favoarea culturii și a instigării la interacțiune și nu în favoarea comerțului;

Să susțină activități de zi cu zi, ce satisfac nevoi cotidiene:

Principii de funcționare ale unui Centru Comunitar

V. Concluzii

Lucrarea s-a axat pe potențialul comunitar al spațiilor publice din cartierele de locuințe colective, urmărind diferite practici sociale ca instrumente de regenerare.

Evoluția socială, economică și spațială a acestor ansambluri, a ignorat resursele spațiului public care, prin caracterul său experimental, volatil, ar fi putut răspunde punctual diverselor necesități din cadrul acestora. Deși erau proiectate conform acelorași principii, fiecare cartier întâmpină o varietate de probleme născute din particularitățile locului, iar spațiul public din cadrul acestor ansambluri poate reprezenta un instrument de lucru pentru o regenerare locală cu potențial de extindere.

Înțelegerea relației dintre spațiul public și comunitate, a condus la o reinterpretare a resurselor existente și la intervenții noi care să potențeze acest dialog. Buna funcționare a unui spațiu public definit în contextul limitei oferite de vecinătate, pornește de la înțelegerea valorilor care stau la baza unei comunități contemporane și materializarea acestora sub diferite forme.

Arhitectura acționează astfel în urma interpretării colecției de resurse existente la nivelul locului, iar procesul și efectul acesteia este la fel de important ca proiectul în sine. Acționarea sub forma unui exercițiu de comunicare și cercetare, menită să dezvolte abilitățile unei comunități locale prin participare, poate conduce la crearea unui spațiu folosit și asumat, atât funcțional, cât și identitar. Această semnificație a spațiului public al cartierului, poate rezulta în prezent, în urma implicării comunității sub forma unor colaborări interactive, arhitectura fiind parte a acestor rețele sociale care contribuie la reactivarea posibilităților variate de valorificare ale locului.

Proiectul de diplomă va urmări realizarea unui centru comunitar pe baza principiilor rezultate pe parcursul lucrării, raportându-se la contextul dat de caracterul locului.

Relația cu parcul va conduce la o soluție ce permite continuitatea acestuia, obiectul propus fiind parte a acestui peisaj existent, încercând să îl pună în valoare. Se va ține cont de principiile de alcătuire ale centrului comunitar identificate: gestul acestuia de a iradia configurativ generând diferite modalități de raportare la acesta complexitatea relațiilor de vizibilitate caracterul ludic, flexibil permeabilitatea limitei dintre exterior și interior cât și dintre utilizările diferite conținute la interior.

Din punct de vedere funcțional , va ține seama de diversele tipare de comportament ale diferiților utilizatori (cei care locuiesc, cei care vizitează, cei care muncesc acolo) dar și de interacțiunea acestora, în cadrul unui spațiu deschis și fluid care instigă la animarea spațiului public.

Scopul final este acela al oferirii unor facilități comunitare, urmărind recuperarea unui loc care în trecut aduna comunitatea, prin punerea în valoare a posibilităților multiple de devenire ale spațiului.

VI. Anexă fotografică

Tipizare în cazul cinematografelor de cartier

Elemente de limbaj arhitectural/configurare spațială studiate pentru programul de centru comunitar

Centru comunitar, Towada, Aomori Prefecture, Japan, arhitectură: KengoKuma & Associates

Centru comunitar, China, arhitectură: VectorArchitects

Trecut…

Prezent…

Bibliografie

Cărți

POPESCU, Carmen, Projected happiness, Old Myths and New Ambitions in a Bucharest Neighborhood, Alfrun Kliems și Marina Dmitireva (dir.), The Post-socialist City. Continuity and Changes in Urban Space and Imagery, Berlin, 2013

TULBURE, Irina, Arhitectură și urbanism în România anilor 1944-1960: constrângere și experiment, Simetria, București, 2016

RĂUȚĂ, Alex, TULBURE, Irina, FLOREA, Elena, BEJENARU, Matei, LĂȚEA, Puiu, ILFOVEANU, Nicu, SAVU, Șerban, ȘERBAN, Alina, Uzina de fapte și ale povestiri (nemărturisite), București, 2017

MIHAIL, Ciprian, Artă, tehnologie și spațiu public, Paideia, București, 2005

PELTEACU, Mihaela, DAMIAN, Laurențiu, Sala de cinema, PRO CULTURA, București, 2018

IOAN, Augustin, Arhitectura (supra)realismului socialist, Paideia, București, 2012

WHYTE, William Hollingsworth, The Social Life of Small Urban Spaces, Project for Public Spaces, New York, 1980

GEHL, Jang, Life between buildings:Using Public Space, Island Press, 1971

SITTE, Camillo, Arta construirii orașelor.Urbanismul după principiile sale artistice, Editura Tehnică, București, 1992

GOODMAN, PercivalPaul, Communitas. Ways of Livelihood and Means of Life, New York, 1947

OLDENBURG, Ray, The great good place. Cafes, coffe shops, bookstores, bars, hair salons and other hangouts at the heart of a community, Marlowe&Company, New York, 1989

LEFEBVRE, Henri, The Production of Space, Blackwell, Cambridge Center, Massachusetts, USA, 1991

JACOBS, Jane, The Death and Life of Great American Cities, Vintage Books, New York, 1961

OLDENBURG, Ray, The Great Good Place, Marlowe&Company, New York, 1989

HALBWACHS, Maurice, The collective memory, University of Chicago Press, 1992

GRAY, Diane, Europe city – Lessons from the European Prize for Urban Public Space. Centre de cultura contemporània de Barcelona , LARS MÜLLER PUBLISHERS, Barcelona, 2015

ESPOSITO, Roberto, Communitas. The origin and destiny of community. STANFORD UNIVERSITY PRESS, USA, 1998

Webografie

SCHNEIDER, Tatjana, interviu pentru CLUSTER: architecture as a quietly revolutionary practice, 2011, http://www.cluster.eu/2011/04/21/spatial-agency-a-conversation-with-tatjana-schneider-on-architecture-as-a-quietly-revolutionary-practice/ , consultat la 23.03.2019

MIHĂILESCU, Vintilă, articolul Faceți loc! , 2018, http://arhitectura-1906.ro/2018/09/mnemonics-o-viziune-ludica-asupra-libertatii/, consultat la 23.03.2019

ACUM. Dosare bucureștene. Spațiul public și reinserția socială a proiectului artistic și arhitectural https://www.uauim.ro/departamente/itcp/cercetare/ACUM_4.pdf  , consultat la 19.03.2019

Barometrul de consum cultural 2017, https://www.culturadata.ro/barometrul-de-consum-cultural-2017-cultura-in-pragul-centenarului-marii-uniri-identitate-patrimoniu-si-practici-culturale/, consultat la 19.03.2019

Articole

GHYKA, Celia, Spațiul public: mort, pierdut, recâștigat (incursiune în dimensiunile multipleale spațiului public)

SANCHEZ, Jose – Architecture for the Commons – Participatory Systems in the Age of Platforms

Silverman, R. M., Community-Based Organizations: The Intersection of Social Capital and Local Context in Contemporary Urban Society, Wayne State University Press, Detroit, (2004)

NORA, Pierre, Between Memory and History: Les Lieux de Mémoire, Representations, No. 26, Special Issue: Memory and Counter-Memory, pag. 7-24, University of California Press, 1989

FRIEDMAN, Yona, On Models of Utopias and Social EcologyAuthor, Leonardo, sursa: Leonardo, Vol. 5, No. 1 pp. 37-41, Marea Britanie, 1972

WALZER, Michael, PUBLIC SPACE A Discussion on the Shape of Our Cities, https://www.dissentmagazine.org/pdfs/walzerurban.pdf

BIANCHINI, Franco, GILHARDI, Lina, THE CULTURE OF NEIGHBOURHOODS: UK AND EUROPEAN PERSPECTIVES, https://www.academia.edu/1639542/The_culture_of_neighbourhoods_A_European_perspective

Filme

The Social Life of Small Urban Spaces accesibil la : https://www.youtube.com/watch?v=uowJa3pstlw