Privire Istorica Asupra Partidelor Politice

Din antichitate și până în contemporaneitate, politicul și politica (respectiv, domeniul politic al vieții sociale) au suscitat interesul a numeroși și mari gânditori. Punctele de vedere exprimate în acest sens – în funcție de vremuri, de interese etc. – fie că au fost convergente, fie că au fost divergente, au un mare merit: au condus la constituirea politologiei ca știință. Etimologic cuvântul „politologie” provine din limba greacă de la polis – stat, cetate și logos – știință, adică știința despre stat, cetate, alfel spus, știință politică. Studiul politicului și firesc al politicii s-a realizat sub denumirea de știință politică până în deceniul al VI-lea, când a fost introdus termenul de politologie de către germanul Eugen Fischer Baling și promovat de Gert von Eynern (1954). În același timp, termenul este introdus și în Franța de către A. Therive.

Știința politică – după cum consideră omul de știință englez John Bernal – „nu va fi niciun manual pentru politicienii dornici de succes, ci va constitui o parte integrantă din studiile și activitatea practică a fiecărui cetățean”.

Se impune o observație și anume, noua denumire nu este doar o schimbare de etichetă, ci și de viziune asupra politicului și politicii ca domenii și părți distincte ale vieții sociale, ba mai mult credem că politicul nu poate fi separat de politică (poate numai din considerente didactice) tot așa cum trupul nu poate fi separat de suflet și invers.

Astăzi asistăm la creșterea considerabilă a înrâuririi domeniului politic asupra celorlalte laturi ale vieții sociale, atât pe plan intern, cât și pe plan extern, ceea ce reclamă specializarea și profesionalizarea activității politice. Oamenii politici sunt tot mai solicitați la o instruire metodică pentru stăpânirea regulilor jocului politic. O mare importanță capătă în acest context pregătirea politică sistematică a generațiilor mai tinere, pregătire la care o contribuție mare este chemat să aducă și învățământului superior.

Lucrarea de față se apleacă cu precădere asupra sistemului politic, mai exact asupra principalelor concepte cu privire la partidele politice. În orice societate, activitatea politică se realizează atât prin intermediul statului și al structurilor acestuia, cât și prin organizații de tip nestatal, cum sunt partidele politice, primele formațiuni de acest gen.

Existența unui partid presupune organizarea unei grupări de indivizi pe baza unor interese comune. Activitatea lui necesită în prealbil elaborarea unui program care să cuprindă atât obiective, scopurile și idealurile grupului social reprezentat, cât și mijloacele și instrumentele care urmează a fi utilizate.

Nu mai încape îndoială că, în teorie cel puțin, partidele iau naștere prin gruparea cetățenilor în organizări politice diferite, după ideile lor cu privire la direcția pe care trebuie s-o urmeze dezvoltarea. Gruparea cetățenilor în partide este un fenomen social. La temelia oricărei grupări politice stă hotărârea conștientă a fiecăruia dintre membrii săi de a urma în viața publică o anumită direcție.

În organizarea democratică a statelor contemporane, partidele politice sunt „organele de căpetenie ale vieții constituționale”. Valoarea lor depinde de măsura în care aceasta izbutesc să contribuie, prin activitatea pe care o desfășoară, la realizarea scopurilor acestei vieți. În programele partidelor politice, scopurile acestea pot să fie multe și diverse, întrucât se confundă, în practică, cu nenumăratele măsuri ce se pot lua, după timpuri și împrejurări, pentru asigurarea bunului mers al treburilor publice, în diferitele țări cu regim constituțional.

Spre a înțelege mai bine formarea partidelor, trebuie analizate motivele care pot să determine hotărârea cetățenilor de a-și îndrepta activitatea politică pe un drum sau pe altul. Aceste motive pot să fie foarte numeroase. În practică mai ales, motivele de ordin individual, pot să fie atât de variate încât să descurajeze pe cel ce ar voi să le treacă în revistă, cu intenția de a le clasifica. Cu toate acestea, le-am putea reduce la două mari categorii: una de ordin logic, alta de ordin psihologic. Cea dintâi privește valoarea generală a ideilor în jurul cărora se formează grupările politice: cea din urmă, folosul personal pe care membrii lor pot să-l tragă, direct sau indirect, individual sau ca unități ale unei categorii sociale.

În organizarea democratică a Statelor moderne, partidele politice, spre a putea aspira să guverneze, trebuie să reprezinte masa națională întreagă, tinzând să satisfacă, în proporții juste și legitime, potrivit cu cerințele solidarității sociale și cu posibilitățile de realizare ale momentului, toate interesele ei – în măsura în care se împacă cu datoria supremă a statelor respective de a-și conserva existența și cu obligația lor permanentă de a-și asigura dezvoltarea.

CAPITOLUL I

Privire istorică asupra partidelor politice

„În Franța au existat totdeauna, chiar și sub amenințarea iminentă a unui pericol comun, diviziuni și partide, adică dialog. Grație acestuia există minunatul echilibru din cultura noastră: echilibrul în diversitate”.

A. Gide, Journal, 1940

1.1. Apariția și evoluția partidelor politice

La început, gândirea politică reprezenta un element de seamă al cunoașterii, o componentă a ceea ce vechii greci numeau Sofia – „înțelepciune”, cunoaștere în ansamblu, nediferențiată, „Alma mater” – mamă spirituală atât a filosofiei, cât și a științelor.

Într-o perioadă îndelungată de timp, gândirea politică s-a dezvoltat în cadrul filosofiei ca filosofie politică, folosind atât procedee proprii cunoașterii filosofice, cât și procedee științifice de investigare a proceselor politice.

Primii care discută problemele politice prin prisma categoriei de interese sunt sofiștii, care pun în centrul dezbaterii problema statului, respectiv felul în care se va reorganiza cetatea.

Cele mai semnificative contribuții la constituirea reflecției teoretice asupra politicului le-au adus Platon și Aristotel.

În lucrările „Republica sau Statul” și „Legile”, Platon descrie un model de stat ideal care identifică cu societatea. După părerea lui, statul este o întruchipare a ideii eterne de creat de Dumnezeu.

Apreciind că oamenii pot fi conduși fie prin constrângere și violență, fie prin convingere, Platon consideră că politica este arta de a-i conduce pe oameni prin consimțământul acestora, că arta politică nu poate fi practicată de oricine, ci numai de cei inițiați.

O altă mare personalitate de numele căreia se leagă gândirea politică antică greacă este Aristotel (398 – 322 î. Ch.), elevul lui Platon. Autorul cărții „Politica” este preocupat de studiul sistematic al politicii. El consideră că politica este cea mai înaltă dintre toate științele, este știința supremă, știința arhitectonică, știința stăpână.

Animat de aforismul „prieten îmi este Platon, dar mai prieten îmi este adevărul”, face o analiză critică a doctrinei lui Platon cu privire la stat, la sistemul de guvernământ.

Omul, afirmă Aristotel în lucrarea „Politica”, este social prin natura lui. Starea politică se explică în primul rând prin apartenența lui la societate.

Atât Platon, cât și Aristotel s-au impus și în gândirea politică prin inițierea de sisteme de organizare socială.

Aportul romanilor la dezvoltarea teoriei politice este mai șters decât în cazul teoriei dreptului și administrației.

Se remarcă, totuși, gândirea politică a lui Marcus Tullius Cicero (106 – 43. î. Ch.), autorul lucrărilor: „De Republica”, „De officiis”, care consideră că forma ideală de guvernare ar fi o combinație de monarhie, aristocrație și democrație. În absența dreptății – afirmă el – s-ar ajunge la tiranie, oligarhie, ohlocrație. Considerând că acțiunea politică trebuie să se bazeze pe cunoaștere, vorbește despre necesitatea unei științe politice „civilis scientia”.

Gruparea cetățenilor în partide este un fenomen social, deși evident prin definiție, lucrul devine vizibil pentru observarea empirică în cazurile în care orientarea cetățenilor înspre unn partid sau altul e determinată de curente mai mult sau mai puține puternice ale opiniei publice. Acet fenomen social însă, când îl analizăm, se descompune într-o sumă de acte psihice individuale. La temelia oricărei grupări politice stă hotărârea conștientă a fiecăruia dintre membrii săi de a urma în viața publică pe o anumită direcție – de a tinde la realizarea unui anumit scop, pe anumite căi.

Într-un anumit sens, geneza partidelor politice este legate de anumite etape ale dezvoltării orânduirii sclavagiste, marcate de adoptarea unor forme democratice de organizate și conducere socială.

Studiul politicului ca subsistem al sistemului social global acordă un loc semnificativ originii, evoluției, rolului, funcțiilor partidelor politice. Literatura de specialitate vorbește de existența partidelor politice încă din Antichitate sub forma unor grupuri umane constituite în baza unor interese și a unor idealuri comune, de mai lungă sau mai scurtă durată, dar în niciun caz cu caracter permanent. Asocierea avea de obicei un caracter social sau ocult. După realizarea interesului sau în cazul înfrângerii asociația se destrăma sau își înceta activitatea, rămânând în așteptarea unor „vremuri mai bune”. Despre originea, organizarea, caracterul și scopul acestor organizații politice ne oferă informații prețioase Homer, Tucidide, Xenofon, Plutarh, Platon, Aristotel ș.a. Tucidide evocă, în lucrarea Războiul peloponeziac (431 – 404), lupta dintre partidele cu opinii diferite care, potrivit opiniei sale, „nu se alcătuiau în armonie cu legile pentru binele general, ci alături de ele, pentru foloase personale”. În cadrul acestor conflicte interne, arată Tucidide, „partidele democratice chemau pe atenieni, aristocrații, pe spartanieni”.

Roma antică prezintă scena unor confruntări în care distingem un curent reformator – cel al plebeilor – și un curent conservator – cel al patricienilor. Din aceste confruntări plebeii au obținut o serie de drepturi: dreptul de a fi cetățean roman, dreptul de a participa și a alege magistrați – tribunii poporului înzestrați cu puteri excepționale, dreptul la căsătorie între plebei și patricieni etc. Cea mai remarcabilă prezență a plebeilor la viața politică romană este participarea lor la elaborarea Legii celor XII table. Grupările (partidele) politice s-au constituit în jurul unor mari personalități: Cicero, Catilina, Frații Gracchi, Pompei, Cezar etc.

Participarea partidelor politice la viața politică din republica romană a determinat diversificarea formelor de desfășurare a activității politice: senat, magistraturi reprezentate prin edili, chestori, tribuni, adunări populare cu rol sporit. La un moment dat, s-a vorbit despre partidul senatului și partidul poporului, iar magistrații adoptau opinii diferite în funcție de interesele pe care le apărau.

Instaurarea imperiului a dus la scăderea treptată a rolului acestor instanțe politice. Împotriva așteptărilor, s-au acutizat nemulțumirile diferitelor categorii sociale, s-au adâncit conflictele și s-au accentuat antagonismele dintre interesele grupărilor politice, fapt ce a dus la părbușirea imperiului și la alcătuirea unor noi configurații sociale pe baze feudale. Noua societate, societatea feudală, a făcut din monarhia absolută instituția politică cea mai importantă și a antrenat partidele politice în rezolvarea rivalităților dintre cercurile monarhice. Spre sfârșitul feudalismului, societatea apare grupată în partida nobilimii, a clerului, a țărănimii, și în starea a III-a, în care sunt prezente elementele cu atitudine antifeudală de orientare burgheză, care vor juca rolul principal în viitoarea societate capitalistă. Cum societatea era dominată de teologie, popoarele și țările lumii se grupau în mari partide religioase: creștinism, islamism, mozaism, brahmanism, budism, confucianism etc., corespunzător marilor religii ale lumii. Ca o particularitate specifică acestei societăți, partidele politice apar cu precădere în rândul nobilimii sub forma laică și ecleziastică, iar către sfârșitul orânduirii și în starea a III-a. Și în feudalism, partidele politice au o existență efemeră, sunt lipsite de programe politice menite să dea coerență activităților, să unifice scopurile și să armonizeze interesele, nereușind să funcționeze ca instituții consolidate ale vieții politice și să se manifeste ca instituții structurale ale statului. Din aceste motive nici nu au putut să atragă la viața politică a societății mari categorii sociale, să acționeze ca forțe politice cu largă recunoaștere și cu putere de a influența hotărâtor evenimentele sociale, economice, culturale, politice, nemaivorbind de slaba lor capacitate de a determina schimbări radicale în societate.

Despre existența partidelor politice, în sensul de instituții structurale ale politicului, în măsură să desfășoare o activitate sistematică, temeinic organizată, potrivit unui proiect chibzuit de dirijare a proceselor sociale complexe în direcția unor interese bine conturate urmărite de categorii mari de oameni sau de clase sociale, capabile să atragă la participarea politică activă importante forțe sociale, putem vorbi începând cu epoca modernă. Apariția lor își are originea în procesele social-economice, culturale și politice specifice perioadei de trecere de la feudalism la capitalism, în stările conflictuale dintre clasele sociale aflate la putere și cele din opoziție, în procesul luptei antifeudale și afirmării claselor interesate în trecerea la capitalism.

Partidele politice au apărut din necesitatea resimțită de noile clase sociale în ascensiune de a atrage la lupta pe care o desfășurau împotriva feudalismului și a celorlalte categorii sociale nemulțumite și interesate în schimbarea ordinii sociale. Partidele politice s-au afirmat ca instrumente de mobilizare și de conducere a luptei antifeudale. Au fost, în realitate, adevăratele laboratoare de producere a principiilor și valorilor pe care urma să se edufuce viitoarea societate capitalistă, centrele teoretice de elaborare a strategiilor și a tacticilor adecvate condițiilor specifice în care activau.

Pe măsură ce societatea se consolida, partidele politice au început să îndeplinească rolul de forță politică mediatoare între masa alegătorilor și instituțiile statale de esență democratică și de instanță creatoare a instituțiilor democratice care asigură funcționarea coerentă și autoritatea instituțiilor și organismelor statale: parlament, guvern, instituția șefului statului, instanțele juridice și de drept ca puteri care își păstrează autonomia în raport cu puterea legislativă și cu cea executivă. Una din problemele cheie ale activității partidelor politice în epoca modernă a fost întemeierea statului naționale ca element catalizator în opera de instaurare a noului tip de economie, economia de piață, concurențială. De aceea, activitatea partidelor politice s-a desfășurat într-un climat de entuziasm și avânt național, ceea ce le-a facilitat întinse și puternice legături cu categoriile largi ale populației.

Unii politologi, (Lapalombara și Weiner), au vorbit despre trei moduri de abordare originii partidelor politice:

a) instituționalistă, aparținându-i lui Maurice Duverger, care leagă apariția partidelor politice de apariția și dezvoltarea vieții parlamentare, ca efect al organizării democratice a societății;

b) de tip istoric și conflictual care consideră că originea partidelor este legată de conceptul de criză și dă o importanță prea mare faptelor și evenimentelor;

c) e legată de conceptul de dezvoltare; explică apariția partidelor prin conceptul răspândirii largi a modernizării, introduce în explicație baza socială și economică. Daniel L. Seilor și Georges Lavau vorbesc de cea de a patra manieră, cea funcționalistă, care examinează funcția societară asumată de partidele politice.

1.2. Partidele politice în societatea contemporană

Tipologia partidelor politice este o problemă teoretică importantă. Literatura politologică vorbește despre o diversitate de criterii ideologice-doctrinare, organizatorice, compoziției sociale, în raport de interesele și perioada istorică în care au apărut etc. Din punct de vedere ideologic-doctrinar partidele politice sunt liberale, conservatoare, socialiste, social-democratice, naționale, naționaliste, creștin-democrate, neoliberale, neoconservatoare ș.a.m.d. Constituirea lor pe criterii ideologice-doctrinare ar avea originea în clivajele existente în societatea europeană. Susținătorii acestei orientări sunt de părere că „evoluția politică a Europei a fost afectată din punct de vedere istoric de trei revoluții succesive: revoluția națională, revoluția industrială și revoluția industrială”. Fiecărei revoluții îi corespunde un clivaj cu două axe, una funcțională și alta teritorial-culturală. „Astfel, revoluția națională generează pe axa funcțională clivajul Biserică/Stat, iar pe axa teritorial-culturală, clivajul centru/periferie. Revoluția industrială adaugă împărțirii precedente, pe de o parte, pe axa funcțională, clivajul capitaliști/muncitori iar, pe de altă parte, pe axa teritorial-culturală, clivajul sector primar/sector secundar. Cât privește revoluția internațională, aceasta nu afectează decât latura muncitorească a clivajului dintre capitaliști și muncitori, pe care o împarte în stânga comunistă și cea necomunistă”. Pe aceste clivaje au apărut diferite partide ideologii corespunzătoare. Teoria clivajelor susținută de Rokkan, la care face referire Daniel L. Seiler, duce la concluzia existenței a opt familii puternice de partide politice în Europa: „partidele muncitorești și aliații lor, partidele patrimoniale, democrația creștină, autonomiștii, centraliștii, ecologist-agrarienii, anticlericalii și, în sfârșit, producătorii”. Fiecare familie de partide are o serie de trăsături comune.

Partidele din familia muncitorească denumite: socialiste, social-democrate, muncitorești, au apărut din nevoia de a apăra interesele muncitorilor; au plecat de la nivelul întreprinderilor și au ajuns la nivel național folosind sprijinul sindicatelor, dar și-au însușit ideologia Internaționalei socialiste. Toate partidele muncitorești sunt partide de masă, în general centralizate, dar respectă tendințele spre pluralism și mitul internaționalismului. Programul politic afirmă întâietatea muncii față de capital, voința și interesele materiale și morale ale clasei muncitoare, cerința de a interveni în mecanismele economice cu scopul de a asigura o mai echitabilă distribuire a veniturilor și refuzul de a recunoaște dogma autorității patronatului în întreprindere. Alte idei ar fi: socialismul, naționalizările, planificarea economiei, importanța pieței, cu deosebirile specifice de la o țară la alta.

Partidele comuniste sunt privite ca o ramură a social-democrației. Ele se deosebesc de partidele a căror ramură sunt prin aceea că s-au organizat după modelul conceput de Lenin, constituit pe principiile centralismului democratic, disciplinei de fier a membrilor de partid, afilierii obligatorii la Internaționala a III-a comunistă și respectării hotărârilor cominternului.

Organizarea pe principiile ideologice leniniste, fidelitatea față de teoria leninistă a trecerii de la capitalism la socialism, a construcției socialismului având ca ax central teoria luptei de clasă au fost note definitorii ale partidelor comuniste create după modelul partidului bolșevic.

După încetarea războiului rece, partidele comuniste de inspirație leninistă au intrat într-o puternică stare de criză, fiind nevoie de transformarea lor în partide care nu-și mai asumă ca doctrină marxism-leninismul.

Partidele patrimoniale numite și partide de dreapta sau partide burgheze. „Toți oamenii politici și toate forțele politice care constituie constelația dreptei europene au un puternic numitor comun: atașamentul față de societatea liberală, de libera inițiativă și de economia bazată pe profit”. Din familia acestor partide, numite patrimoniale, pentru că apără moștenirea patrimonială, fac parte partidele conservatoare, liberale, radicale, partidele de extremă dreapta.

Ideologia acestor partide, în general partide de orientare liberală, a fost expusă într-o formă deosebit de clară de către Jean Durieux într-un text publicat de Parlamentul European, în 1975. „Noi, liberalii, credem în libera inițiativă și în libera concurență, dreptul la proprietate și în dreptul la grevă. Avem încredere în economia de piață pentru că este singurul mijloc prin care se poate asigura descentralizarea necesară pentru a da individului puterea reală de decizie privind economia. Ceea ce ce noi vrem să evităm este reducerea individului la o unitate de producție sau de consum. Liberalii consideră creșterea economică ca fiind cel mai sigur mijloc de apărare a intereselor celor săraci. Suntem pentru deschiderea de piețe interne și organizarea economică și socială a regiunii. Liberalismul se opune ca Statul să intervină oriunde și oricând. Rolul autorității centrale trebuie să se rezume la a completa, dar niciodată la a înlocui inițiativa privată”. Bazinul electoral al acestor partide îl formează marii proprietari, bancherii care-i regrupează în jurul lor pe toți proprietarii obiectivi și subiectivi, iar ca masă de manevră așa-zișii independenți – comercianții, meșteșugarii, liber profesioniștii, micii patroni, masa salariaților care posedă un patrimoniu. Influența lor a crescut după încheierea războiului rece.

Partidele clericale activează în țările catolice din Europa Occidentală și în țările eterogene (Germania, Țările de Jos și Elveția). „Puternic înrădăcinate într-o rețea de sindicate și de organizații sociale, cooperatiste și culturale, acestea au reușit să grupeze lumea catolică și să frâneze expansiunea partidelor muncitorești”.

Organizarea lor este făcută după modelul partidelor de mase, asociind elemente ale burgheziei cu elemente muncitorești, ceea ce face să apară contradicțiii între cele două rmauri, dar unitatea le este asigurată de influența bisericii. Din rândul lor fac parte partidelem creștin-democrate, cu o diversitate bogată de titulaturi. Caracteristicile lor sunt: „interclasicismul” adică baza militantă și electorală depășește barierele de clasă, fiind formată din adepții răspândiți în toate clasele sociale, în funcție de implicarea lor în comunitatea catolică. Se sprijină pe sindicatele revendicative și pe suprareprezentarea țăranilor, deoarece ruralul are un grad mai ridicat de practică religioasă.

Caracteristica lor este orizontalitatea, adică acoperă întregul eșicher politic de la dreapta la stânga, practicând o diversitate ideologică, iar rolul lor e „poziția de balama” adică de partid de legătură cu celelalte partide cu ideologii clar determinate. Datorită interclasicismului lor și eterogenității ideologice, partidele creștin-democrate comunică ușor cu celelalte partide, participă la colaborări și tratative laborioase cu celelalte partide, în special în situațiile când rezultatul alegerilor impune formarea unor coaliții de guvernare. Prezența lor în viața politică este mai des întâlnită în Belgia, Luxemburg, Țările de Jos, Austria și în Italia, unde programele lor politice satisfac un spectru mai larg de opțiuni electorale pentru că acordă atenție problemelor de interes mai general susținute și de biserică.

Partidele anticlericale sunt prezente în țări ca Franța, Spania și Portugalia sub o „formă particulară și agresivă a liberalismului”, se manifestă printr-un „raționalism volterian și scientist, în care lupta pentru progresul social și uman, contra obscurantismului merge până la distrugerea Bisericii Catolice, bastion al reacțiunii, căreia trebuie să-i smulgi „sufletul de copil”. În cazul acestor partide (Partidul Liberal Belgian, cel italian și spaniol, radicalii francezi) este mult mai puternică atitudinea anticatolică. Pluralismul lor e religios.

Partidele de centru și stato-naționaliste. S-au născut în procesul de edificare a națiunilor și se caracterizează prin poziția de dreapta. Înclinația spre dreapta rezidă în poziția față de capitalism și în acceptarea unei atitudini mai autoritare din partea instituțiilor statului și implicit din partea liderilor politici. Exponentele centraliștilor în contemporaneitate sunt considerate: R.P.R.-ul francez, Fine Gael din Irlanda, Partidul de Independență Islandez, Partidul Național Maltez, Partidul Radical Democrat Elvețian, F.P.O. Austriac. Evoluția lor le-a transformat în factori de mediere între lumea industrială și de afaceri și alte forțe politice. Este cunoscut faptul că generalul de Gaulle, după război, a guvernat împreună cu comunișgtii francezi, Jacques Chirac, lider de seamă al gaullismului de astăzi, a câștigat favorurile patronatului francez, dar a știut să facă un pas înapoi când studenții sprijiniți de stânga au ieșit în stradă nemulțumiți de inițiativa guvernului de a nu mai garanta, pe perioadă limitată, locul de muncă al tinerilor absolvenți. Centraliștii nu s-au simțit stânjeniți să colaboreze, ori de câte ori situația a cerut, cu partidele muncitorești. Despre partidele de centru, literatura politologică afirmă că sunt mediatoare ale burgheziei mici și mijlocii, sau în vocabularul leninist al partidelor burgheziei naționale, care pot să ajungă până la păturile sociale de jos prin mesajul transmis.

Proiectul lor politic este vag și unificator, ceea ce le face accesibile păturilor sociale eterogene în jurul unui nucleu valoric cu conținut naționalist. În general ele sunt susținute de electoratul din metropole, mai legat de valorile naționale și mai sensibil la chemările care invocă drepturile națiunii majoritare de a dispune și a gestiona resursele naturale de care dispune comunitatea națională în virtutea dreptului natural de prim locuitor al unui teritoriu pe care i l-a hărăzit Creatorul.

Rolul lor inițial a fost acela de a construi Statul-națiune și, de aici, teza că orice diviziune etnică, religioasă sau socială este antinațională. Nici divizarea societății în clase sociale cu interese opuse (eventual antagonice) nu este recunoscută, fiind considerată ca un mijloc de slăbire a unității naționale și a statului național, de învrăjbire a claselor și a populației, de încetinire a progresului social, apreciat exclusiv din perspectiva acumulării profitului și de concentrare a bogăției în mâini din ce în ce mai puține. De asemenea, susțin procesul de modernizare a țării, justifică intervenția Statului în economie, sunt împotriva imperialismului economic al marilor puteri și a acțiunilor societăților multinaționale străine. În privința integrării europene, atitudinile sunt divergente. Națiunile mari au o atitudine rezervată, iar cele mici sunt favorabile. Fidel Gael a căutat să folosească integrarea europeană pentru a pune capăt dependenței economice față de Regatul Unit al Marii Britanii și să progreseze în direcția industrializării unor ținuturi preponderent agricole.

Centralismele pot deveni extreme și atunci avem de-a face cu partide de tip neofascist, ajungând la idea monopartidismului, la un monism politic absolut: „Un popor, un stat, un conducător!”. Detașarea față de vechile fascisme se face prin atenuarea cultului personalității, adoptarea unei poziții conciliante față de pluralismul politic, renunțatrea la ideea autarhiei economice etc.

Alianța Națională din Italia, partidul de orientare neofascistă, a participat la coaliția guvernamentală a lui Berlusconi ca un partener loial și fidel. Frontul Național al lui Jean-Marie Le Pen, nu se consideră fascist, dar se plasează în zona unui naționalism ostil integrării europene, respinge emigrarea, considerând-o un element de insecuritate alături de șomaj, nu face apologia autoritarismului și a Statului absolut. În Țările de Jos, neofascismul ia forma manifestărilor xenofobe, făcând din emigrare sursa tuturor relelor și a pericolelor care pot destabiliza și crea haos în societate. Xenofobia lasă deschise supapele teoretice pentru reactualizarea practicilor rasiste.

Partidele autonomiste au apărut și ca o reacție la politicile centraliste acuzate de neglijarea gravă a periferiei. Factorul care mobilizează periferia poate fi lingvistic, religios, etnic, regional, sau o combinație între mai mulți factori de acest gen. „Astfel că ideologia acestor partide va îmbrăca uneori forma unei conștiințe naționale: etnia sau dominator ca o entitate distinctă, care revendică fie independența, fie reatașamentul față de patrie sub forma unui sentiment puternic, ca în cazul iredentismului”. Formele de organizare și de manifestare ideologică a acestor partide sunt variate, de la creștin-democrație la social-democrație, de la liberalism la naționalism de extracție extremistă. Autonomiștii nu au încredere în puterea centrală și în birocrație, apără granițele și obiceiurile locale, graiurile regionale și dialectele, valorile provinciei, tradițiile păstrate mai ales în mediul rural, credința religioasă și practicile rituale, se opun, în general, capitalismului, dar nu în forma luptei de clasă, ci a apărării celor mici. Activitatea lor se caracterizează prin mijloace și metode populiste de propagandă naționalistă, religioasă, economică, democratică de inspirație romantică și post romantică.

Peisajul partidist european este destul de complex, diversificat, dinamic până l o anumită fluidizare a ideologiilor și doctrinelor, ceea ce arată că teza apolitismului cvasitotal al populației este discutabilă și superficială.Viața politică atrage interesul majorității populației și dorința de a participa efectiv la procesul de conducere a societății. De aceea, teza unei clase de politicieni profesionalizați pare să fie depășită la începutul acestui mileniu. Omenirea, sau măcar o parte a ei, a înțeles că nu-și poate încredința în totalitate destinul unor politicieni a căror profesiune singură este politica.

1.3. Orientări doctrinare ale partidelor politice

Evoluția istorică și profilul acțiunilor politice ale diferitelor partide politice pun în evicență diversitatea lor doctrinară. Această diversitate se concretizează în programele partidelor, dar și în acțiunea lor politică. Prin urmare, un partid politic se definește și după programul și doctrina pe care le promovează mai mult sau mai puțin consecvent, evident neexistând o concordanță deplină între etichetă și conținut, între doctrină și acțiune.

De regulă, partidele se constituie cu scopul de a propune electoratului orientări politice și de a obține puterea ca mijloc de a pune aceste orientări în practică.

„Orientările, scopurile și mijloacele de înfăptuire a lor sunt reflectate de platformele și programele partidelor politice. Principalele curente doctrinare promovate de partidele politice sunt: liberalismul, conservatorismul, social-democrația, democrația creștină ș.a.”.

Liberalismul modern caută să reformeze autoritatea politică. Principiul fundamental al liberalimsului modern precizează că guvernarea este necesară, dar nu este naturală. Autoritatea politică este convențională. Libertatea este condiția omenească naturală. Liberalii moderni apar într-o vreme în care salariul devenise deja principala (daca nu chiar singura) sursă de subzistență pentru majoritatea indivizilor, lucru care nu era valabil în secolele XVII, XVIII și în prima jumătate a secolului XIX. Din acest punct de vedere, liberalismul modern apare ca o simplă dezvoltare a principiilor liberalismului clasic în circumstanțe noi (liberalii clasici fiind ei înșiși preocupați de bunăstarea salariaților, în principal a muncitorilor).

Eticheta de „liberal” o întâlnim pentru prima dată folosită de către un partid politic din Spania, în 1810, dar programul acestui partid imita, de fapt, fidel constituționalismul englez.

Originile liberalismului modern le întâlnim în gândirea politică a „Revoluției glorioase” din Anglia de la 1688. Constituționalismul, toleranța religioasă și activitatea comercială promovate de această revoluție devin în secolul al XVIII-lea stindardul liberalismului european și american. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea are loc trecerea de la liberalismul clasic, care în esență susținea libertatea individului în raport cu statul, la neoliberalism. Acesta din urmă, cuprinzând mai multe variante, susține necesitatea intervenției statului în principalele domenii ale vieții sociale.

Partidele conservatoare apar pentru prima dată în Anglia pe baza curentului thory (conservator). Aceste partide își propun, de regulă, apărarea instituțiilor existente, susțin reformele mici, economia mixtă, menținerea instituțiilor parlamentare și de guvernare. Forma modernă a condus spre introducerea votului universal. Cu timpul, apare și se dezvoltă neoconservatorismul. Ideologia politică a partidelor neoconservatoare constituia avanpostul luptei anticomuniste. Nu pacea, ci victoria asupra comunismului era stindardul luptei conservatorilor de pretutindeni.

Înainte de a deveni doctrină, conservatorismul a fost o stare de spirit, o atitudine, care a însoțit politicul de-a lungul întregii sale evoluții istorice. Ca doctrină politică, conservatorismul a apărut ca o reacție la ideile liberale susținute de revoluțiile burgheze și se pronunță pentru apărarea ordinii sociale, și a instituțiilor tradiționale, împotriva înnoirilor și schimbărilor.

Partidele democrat creștine s-au format prin îmbinarea punctului de vedere creștin asupra ideilor de „dreptate” economică și socială cu cel liberal asupra ideii de „democrație politică”. Aceste partide apără valorile tradiționale, cu deosebire ale bisericii și ale familiei. Sprijină programe de asistență socială, se pronunță pentru conciliere și cooperare. În cadrul spectrului politic, aceste partide se situează la centru.

Partidele social-democrate susțin necesitatea creării unui stat liber cu mijloace pașnice, bazat pe votul universal, pe respectarea drepturilor civile, asigurarea protecției sociale.

Partidele social-democrate au o origine comună cu partidele socialiste, dintre care unele au devenit, cu timpul, partide comuniste. Deși în cadrul doctrinei social-democrate există o diversitate de orientări teoretico-ideologice, în prezent asistăm la unele clarificări teoretice și la distanțarea de unele poziții înguste din trecut. Există și unele partide care se definesc doar ca democrate. Acestea se conduc după principiul organizării de alegeri periodice democratice și libere, de retragere liberă de la actul de guvernământ în cazul unui insucces electoral.

Unii politologi, (Lapalombara și Weiner), au vorbit despre trei moduri de abordare a originii partidelor politice:

a) instituționalist, aparținându-i lui Maurice Duvarger, care leagă apariția partidelor politice de apariția și dezvoltarea vieții parlamentare, ca efect al organizării democratice a societății;

b) de tip istoric și conflictual care consideră că originea partidelor este legată de conceptul de criză și dă o importanță prea mare faptelor și evenimentelor;

c) e legată de conceptul de dezvoltare; explică, apariția partidelor prin conceptul răspândirii largi a modernizării, introduce în explicație baza socială și economică. Daniel L. Seilor și Georges Lavau vorbesc de cea de a patra manieră, cea funcționalistă, care examinează funcția societară asumată de partidele politice.

Dacă în Antichitate, în sclavagism și în feudalism, partidele politice erau asociații voluntare, conștiente, în general de scurtă durată, ale unor grupuri umane care aveau interese și idealuri comune exprimate generic sub numele de „binele comun”, termen cu determinări vagi și sensuri extrem de relative și care acționau în general pe principii secrete cu caracter conspirativ, în epoca modernă termenul a dobândit semnificații și conținuturi cu totul noi. Max Weber definește partidele politice ca asociații de oameni create pe principiile opțiunii libere, voluntare, cu anumit program, cu obiective ideale și materiale, considerate necesare pentru evoluția societății. Weber accentuează aspectele: organizatoric, voluntar, liber, al partidelor politice. David Hume pune accent pe programul partidelor politice și neglijează aproape total aspectul organizatoric. Maurice Duvarger evidențiază atât importanța activității de organizare, cât și pe cea de elaborare a programului, dar arată dificultățile teoretice inerente în definirea precisă, clară a partidelor politice. Existența lor e însă o condiție indispensabilă a democrației. A refuza existența lor în societatea contemporană înseamnă a refuza să acționezi. Acolo unde s-a instaurat democrația sau acolo unde se doreștte organizarea societății pe principiile și valorile democrației trebuie să existe un număr de partide politice care se diferențiază între ele prin programe și ideologii. O definiție ceva mai cuprinzătoare o întâlnim în scrierile lui Sigmund Neumann. „Partidul politic este organizația închegată a forțelor politice active ale societății, preocupate de controlul asupra puterii guvernamentale…el reprezintă acea verigă mare care leagă forțele sociale și ideologiile de instituțiile guvernamentale oficiale și le angajează în activitatea politică într-un cadru mai larg al comunității politice”. Definițiile propuse de diferiți ideologi sunt extrem de variate, accentuând elementul comun în jurul căruia se grupează oamenii după semnificația pe care o are în diferite epoci.