Privire de Ansamblu Asupra Economiei S.p. China

CAPITOLUL 1

PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA ECONOMIEI

R.P. CHINA

Înțelegerea de fond a resorturilor, formelor de realizare și finalităților acestui proces uriaș de transformări înnoitoare pe care le comportă tranziția sistemului economic chinez este facilitată de păstrarea permanentă în atenție a câtorva trăsături definitorii ale societății și modelului socio-cultural specifice acestei țări:

Ø populația Chinei reprezintă peste o cincime din populația întregului glob, ceea ce conferă o dimensiune impresionantă atât a efortului național de dezvoltare economică și socială, cât și a impactului acestei dezvoltări asupra economiei lumii;

Ø civilizația chineză, una dintre cele mai proeminente și mai bine individualizate din lume, s-a dezvoltat o lungă perioadă în condițiile unei izolări considerabile, facilitată și de barierele fizice ce delimitează arealul național;

Ø intervențiile străine, de la colonialismul european la imperialismul japonez, au avut efecte negative profunde asupra societății chineze, soldate, printre altele, cu pierderi teritoriale și cu intensificarea tendințelor regionaliste;

Ø populația Chinei este puternic concentrată în regiunile costale, estice, zona centrală și cea vestică a teritoriului țării fiind mult mai puțin populate, mai aride și mai puțin productive;

Ø centralizarea puternică a puterii politice de la revoluția din 1949 și crearea Republicii Populare Chineze și până la începutul reformei economice din anul 1978 au imprimat modelului socio-cultural național mentalități pe care actuala reformă economică își propune să le modifice fundamental;

Ø China rurală constituie un segment puternic tradiționalist al societății chineze, modul de viață a populației rurale nesuferind transformări majore nici sub impactul Revoluției culturale, nici sub cel al actualei modernizări;

Ø efortul apreciabil de modernizare pe care l-a antrenat reforma economică a condus la înregistrarea unor rezultate apreciabile; în același timp, societatea chineză rămâne precumpănitor rurală, cu un grad limitat de urbanizare și industrializare, concentrate îndeosebi în zona de est. Pe fondul acestor trăsături care explică multe dintre orientările reformei și modurile specifice de rezolvare a problemelor specifice acesteia, vor putea fi evidențiate performanțele înregistrate de economia chineză în ultimele două decenii de reformă, principalii factori care au determinat revirimentul economic începând din anul 1978, momentul inițierii procesului de reformă, precum și perspectivele întrevăzute de specialiștii chinezi ai continuării acestui proces.

1.1. R.P. CHINA – ASPECTE MONOGRAFICE

China (Zonghua Renmin Gongheguo), țară din estul Asiei, a treia țară ca suprafață (după Rusia și Canada) și cu cea mai mare populație dintre toate statele lumii, este mărginită în nord de Republică Mongolă și de Rusia; în nord-est de Rusia și Korea de Nord, în est de marea Galbenă și Marea Chinei de Est; în sud de Marea Chinei de Sud, Vietnam, Laos, Myanmar (cunoascuta și cu numele de Burmă), India, Bhutan și Nepal; în vest este mărginită de Pakistan, Afghanistan și Tadjikistan și în nord-vest de Kyrghistan și Kazahstan. Chinei îi aparțin mai mult de 3400 de insule. Are o suprafață de 9.571.300 km2, neincluzând Hong Kong, Măcău și teritoriul care se afla sub controlul Republicii Chineze din Taiwan, pe care China îl consideră o provincie renegată. În 1971, Națiunile Unite au admis “Republica Populației Chineze” (principalul teritoriu chinez) și au exclus “Republica Chineză” (Taiwan) din parteneriat. Cu toate că majoritatea guvernelor din toată lumea nu recunosc Taiwanul ca stat independent, insula menține totuși o economie și un guvern distinct. Hong Kong, oficial un teritoriu britanic, i-a revenit Chinei în 1997. Cu toate acestea, informațiile prezentate în această lucrare nu se referă și la Hong Kong, care menține o economie separată și are o autonomie politică considerabilă. Aceste date deasemenea nu includ Măcău, localizată lângă Hong Kong pe coasta de sud a Chinei, care este un teritoriu chinezesc administrat de Portugalia.

“Câteva caracteristici rețin atenția de la prima vedere pentru cel ce se apropie de istoria Chinei. În primul rând, unitatea spațiului și coeziunea civilizației. În pofida pustiitoarelor revolte sociale, a conflictelor dinastice și a războaielor civile, sau a repetatelor invazii externe, care au determinat diviziuni ale unității statale, mai mult sau mai puțin durabile, acestea nu au avut consecințe geopolitice ireparabile.”

Capiatala Chinei este Beijing, cel mai populat centru urban este Shanghai. China are peste 20 de orașe mari cu o populație minimă de 1 milion de locuitori. Profile de orașe:

Beijing – capitala Chinei cu o populație de 5,8 milioane de locuitori (10,8 milioane în 1999)

Shanghai – 15,1 milioane locuitori

Tianjin – 4,6 milioane locuitori

Shenyang – 3,6 milioane locuitori

Wuhan – 3,3 milioane locuitori

Guanghzou – 2,9 milioane locuitori

Chongqing – 2,3 milioane locuitori

Nanjing – 2,1 milioane locuitori

Xian – 2,0 milioane locuitori

China încadrează o mare varietate de forme de relief și varietate corespunzătoare de resurse naturale. În general, cele mai mari înălțimi de pe teritoriul Chinei se găsesc în vest, unde se afla unii dintre cei mai înalți munți de pe Pământ. Trei dintre aceștia, munții Tien Shan, Kunlun și Qinling, datează din perioada Paleozoică de ridicare muntoasă (orogeneza), care a început în perioada Carboniferă și s-a terminat în perioada Permiană, când toate porțiunile de pământ ale Terrei s-au unit pentru a forma un singur supercontinent, Pangaea. Munții Himalaya, sunt de origine mai recentă. S-au format când sedimentele odată depozitate într-o mare mezozoică, numite “tethys”, au fost strânse într-un loc și ridicate la suprafață datorită coliziunii Indiei cu Eurasia, eveniment ce a început în timpul epocii Oligocene a perioadei Terțiare, în urmă cu aproximativ 40 milioane de ani.

Numeroasele tipuri de munți ale țării închid o serie de platouri și bazine care furnizează o considerabilă sursa de apă și de resurse minerale. Varietatea de tipuri climatice, de la subpolara la tropicală și incluzând mari zone alpine și deșertice, suporta o magnifică viața animală și o deosebită flora.

Munții ocupă aproximativ 43% din teritoriul Chinei; platourile muntoase mai ocupă încă 26 de procente; bazinele, așezate în principal în zonele aride, ocupa 19%.Numai 12% din totalul teritoriului reprezintă zonele de câmpie.

Mai mult de o cincime din totalul populației Pământului trăiește în China. China a dat naștere celei mai vechi civilizații din lume și are o istorie ce datează din urmă cu 3500 de ani. “Zhonghuo”, numele chinezesc pentru “țara”, înseamnă “teritoriul central”, o referință la credința chinezească în care se spune că țara era centrul geografic al Pământului și singura civilizație adevărată. În secolul al XIX-lea, China a devenit o națiune slabă din punct de vedere economic și politic, dominată de puteri străine.

1.2. DEBUTUL REFORMEI ECONOMICE

Începutul procesului de reformă economică și de deschidere puternică a economiei chineze spre exterior s-a produs în anul 1978, la doi ani după încetarea Revoluției culturale care adusese economia chineză la marginea prăpastiei. La cel de al XI-lea Congres Național al Partidului Comunist Chinez s-a hotărât schimbarea profundă de orientare a efortului național de pe făgașul politic al luptei de clasa spre cel al dezvoltării economice, realizată prin “reforma profundă și deschidere”.

Din acel moment, economia chineză a cunoscut o dezvoltare neîntrerupta și în ritmuri înalte, mult superioare celor înregistrate de alte țări recunoscute pentru ritmul alert al creșterii lor economice. Potrivit datelor statistice, rata medie de creștere anuală a Produsului Intern Brut, în intervalul 1978-2001, a fost de 9,8%, cu două vârfuri înregistrate în anii 1984 și 1992, când ratele de creștere au fost de circa 15%, respectiv 14%. Aceste rezultate mai mult decât încurajatoare au demonstrat justețea noilor orientări economice și au confirmat teza potrivit căreia în sistemul economiei planificate numai guvernul central era entuziast, pe când în sistemul economiei de piață atât guvernul central, cât și guvernele locale, departamentele, întreprinderile și indivizii sunt entuziaști.

Creșterea semnificativă a performanțelor economice s-a reflectat suficient de rapid în îmbunătățirea nivelului de trai al populației. S-a rezolvat, în măsura apreciabilă, problema asigurării hranei și a articolelor de îmbrăcăminte pentru cea mai mare parte a populației. Nivelul mediu național al consumului pe locuitor rezident a crescut de la RMB 184 yuani în 1978 la RMB 2675 yuani în 2000, adică de circa 13,7 ori.

Agricultura, care a constituit sectorul în care a început reforma economică în 1978, a înregistrat creșteri apreciabile ale performanțelor: producția agricolă brută a crescut de la 304,77 milioane de tone în 1978 la 494,17 milioane tone în 1997, adică de 1,62 ori. Producțiile totale de cereale și de bumbac au ajuns la 40,7 milioane tone, respectiv 60,7 milioane tone, China devenind primul producător mondial de bumbac.

Industria avea înainte de începerea procesului de reformă o structură profund dezechilibrata, în cadrul căreia industria grea, inclusiv cea chimică, aveau ponderi mult prea ridicate față de o configurație normală a industriei prelucrătoare, în timp ce sectoarele industriei ușoare, legate nemijlocit de standardul de viață a populației, erau mult mai puțin dezvoltate. Ca urmare a ajustărilor structurale determinate procesul de reformă, structura producției industriale s-a îmbunătățit semnificativ, iar industria și-a mărit considerabil capacitatea de a satisface cerințele interne în creștere și diversificare continua și de a realiza surplusuri pentru export. Sectorul terțiar al economiei, care înaintea demarării reformei reprezenta numai 23,7% din PIB, și-a accelerat puternic creșterea după anul 1978, ajungând, în 2001, să reprezinte 32,1% (sectorul primar – 18,7%; sectorul secundar – 49,2%).

Ajustările structurale realizate în cadrul procesului de reformă s-au desfășurat în cadrul a patru etape ce pot fi identificate în orientările majore ale politicii industriale, în sens larg, a statului.

Prima etapă, 1978-1982, s-a caracterizat prin schimbarea de fond a orientării majore a dezvoltării economice de la industria grea spre sectoarele industriei ușoare și agricultură, astfel încât să se asigure îmbunătățirea rapidă a ofertei de bunuri de consum.

A doua etapă, 1983-1988, a cuprins o a doua schimbare de orientare a politicii industriale, de astă dată spre dezvoltarea industriei extractive, a sectorului energetic și a infrastructurilor. Schimbarea a fost necesară întrucât efortul investițional consacrat industriei ușoare în primul stadiu crescuse peste limitele normale și începuse să provoace noi dezechilibre în economie.

A treia etapă, 1989-1993, a debutat cu stabilirea de către guvernul central a unei politici industriale unitare, coerente, oficiale, al cărei obiectiv central era “reducerea și controlul producției de bunuri de folosință îndelungata cu oferta în exces, îmbunătățirea și creșterea producției bunurilor cu oferta deficitară, îndeosebi concentrarea asupra producției de alimente, bumbac, cărbune, energie electrică, textile și alte produse ale industriei ușoare cu cerere ridicată dar cu oferta redusă, precum și asupra transporturilor, precumpănitor a celor feroviare”. 

A patra etapă a început în anul 1993, când accentul s-a schimbat de pe dimensiunea extensivă a creșterii economice pe cea intensivă a unei dezvoltări economice echilibrate, de factură modernă, axată pe realizarea eficienței superioare în alocarea și utilizarea resurselor, care să asigure creșterea semnificativă a competitivității produselor și serviciilor, penetrarea puternică cu acestea pe piețele internaționale. Pentru atingerea acestor obiective, Consiliul de Stat a adoptat, în anul 1993, “Schița de politica industrială națională pentru anii 1990”, acționând ferm în continuare pentru dezvoltarea intensivă a agriculturii, industriilor de bază și industriilor “pilon”. Un an mai târziu, s-a adoptat de către Consiliul de Stat prima strategie sectorială pentru industria de automobile, ceea ce a marcat debutul unei perioade de stabilire a strategiilor pentru fiecare dintre sectoarele industriale cheie.

Cele patru etape menționate în evoluția politicii industriale, marcate de schimbări de orientări și de reconsiderări ale unor măsuri pe care practica le-a dovedit neadecvate, s-au desfășurat pe fondul principalelor trei stadii ale reformei economice, în care s-au produs ample schimbări instituționale, ale formelor și mecanismelor de desfășurare a activității economice.

1.3. STADIILE REFORMEI

Efortul la scara națională de identificare a celor mai bune și eficiente cai de dezvoltare a economiei chineze, după dezastrul provocat de Revoluția culturală, a permis conturarea treptată a coordonatelor pe care trebuie să se înscrie procesul de reformă, precum și a orientărilor majore ale măsurilor destinate să transpună în fapt coordonatele respective. Viziunea strategică cu privire la coordonatele esențiale ale dezvoltării și la orientările de politică economică s-a perfecționat treptat, a cunoscut schimbări de fond, a determinat, în funcție de judiciozitatea ei, accelerări sau încetiniri ale ritmului reformei. După peste două decenii de reformă, viziunea lui Deng Xiaoping, artizanul recunoscut al reformei profunde a Chinei, s-a dovedit corectă, drumul urmat potrivit acestei viziuni asigurând economiei chineze un ritm rapid de dezvoltare, printre cele mai înalte din lume, premise solide pentru modernizare și creștere a competitivității. Două trăsături majore pot fi desprinse din analiza modului în care s-a înfăptuit până în prezent reforma economiei chineze. Prima este cea a realizării unei reforme graduale, în care, potrivit cuvintelor lui Deng Xiaoping[10], “se tatonează pietrele pentru a trece râul”. Abordarea graduală a reformei a fost indicată întrucât – la această idee subscriind numeroși specialiști – China se găsește și va rămâne încă multă vreme în stadiul socialist primar, având o economie de piață specifică caracterizată printr-un nivel redus al productivității, mult inferior celui înregistrat de economia de piață consolidată din țările dezvoltate; standardul redus de viață al populației, care îi diminuează mult capacitatea de a face față durităților reformei, precum și ritmul lent al schimbării mentalităților fac deci imperios necesară efectuarea reformei “pas cu pas”, într-un ritm mai lent dar cu o avansare sigură și neîntrerupta. A doua trăsătură este aceea că orice schimbare majoră produsă de reformă este mai întâi temeinic experimentată în unități pilot (întreprinderi, forme instituționale noi etc.), după care, pe baza învățămintelor trase din încercările soldate cu succes, schimbarea respectivă se difuzează cu șanse sporite de reușită în întreaga economie.

Primul stadiu, 1978-1984: Realizarea unei economii precumpănitor planificate însoțite de o economie de piață

Reforma a început la nivelul microeconomic și, mai ales, la cel al gospodăriilor din domeniul rural, prin înlăturarea “comunelor poporului” și introducerea unui sistem de contractare a responsabilității gospodăriilor, care lucrau pământul aflat în proprietate publică, de a furniza statului o anumită cantitate de produse agricole pe bază de remunerare echitabilă, proporțională cu cantitatea oferită; sistemul, simplu și logic, constituia însa o ruptură netă cu vechiul sistem egalitarist și nestimulativ specific economiei planificate. Potrivit acestui sistem, surplusul de producție față de cantitatea contractată cu statul putea fi vândut pe piața liberă. Rezultatele aplicării sistemului au fost spectaculoase și rapide, producția agricolă crescând semnificativ, iar standardul de viață al unei bune părți a populației rurale îmbunătățindu-se vizibil.

În paralel cu măsurile luate în ceea ce privește economia rurală, guvernul central a inițiat reformarea managementului întreprinderilor prin reducerea controlului de stat al activității acestora, creșterea puterii lor decizionale în gestionarea propriilor afaceri, introducerea în întreprinderile de stat a sistemului de rețineri pentru nevoile proprii din profit proporționale cu mărimea acestuia, introducerea de stimulente pentru obținerea de performante economico-financiare superioare. Cu sprijinul guvernului central, au început să se dezvolte întreprinderi aflate în proprietate colectivă sau individuală, întreprinderi orășenești și comunale, acestea din urmă extinzându-se rapid și cunoscând un succes deosebit. Prețurile majorității mărfurilor, cu excepția celor esențiale (cereale, bumbac, cărbune) au început să fie liberalizate treptat, fluctuațiile lor fiind de acum încolo determinate exclusiv de echilibrul cererii și ofertei de pe piață. Au fost create în regiunile Guangdong și Fujian primele patru zone economice speciale (ZEE) – Shenzen, Zhuhai, Shantou, Xiamen, considerate drept arii pilot pentru experimentarea mecanismelor economiei de piață și adevărate ferestre deschise către comerțul internațional și economia mondială.

În general, în acest prim stadiu al reformei schimbările produse au fost limitate ca extindere și profunzime, nereușindu-se rezolvarea contradicțiilor fundamentale ale economiei chineze dar producându-se breșe apreciabile în mecanismele de funcționare ale economiei planificate. “Economie precumpănitor planificată” semnifică faptul că mecanismele planificării centralizate se mențineau în partea principală a economiei naționale, cea care determină esențialmente ritmul și direcțiile de dezvoltare ale acesteia; economia de piață, care avea rol complementar, era acceptată în partea mai puțin importantă a activității economice.

Al doilea stadiu, 1984-1992: Realizarea economiei de mărfuri planificate socialiste

În cursul acestui stadiu, concentrarea acțiunilor de reformă s-a deplasat de pe sectorul rural spre cel urban. A Treia Sesiune Plenară a celui de al 12-lea Comitet Central al Partidului Comunist Chinez, desfășurată în octombrie 1984, a adoptat Decizia asupra Restructurării Economice, adoptată la cel de al 13-lea Congres Național al Partidului Comunist Chinez, care a statuat ideea esențială potrivit căreia economia planificată socialista reprezintă un sistem consensual între plan și piața, controlul dezvoltării economice făcându-se prin instrumentele adecvate ale ajustărilor planului și pieței. Complementul necesar și cu profitabilitate superioară al economiei socialiste îl reprezintă, de acum încolo, întreprinderile aflate în proprietate nepublica, precum și noile întreprinderi create cu participarea capitalului străin. În noul sistem în care “economia integrează planul și piața” – în sensul că economia socialistă este una de mărfuri planificată pe baza proprietății publice, dar care nu este exclusiv planificată ca în trecut și nici una de piață complet reglementata de mecanismele pieței –, “Statul controlează piață, iar piața ghidează întreprinderile”. [11]

Principalele direcții de acțiune în cadrul acestui stadiu au fost reforma sistemului de prețuri și reforma întreprinderii. În domeniul prețurilor mijloacelor de producție s-a aplicat “sistemul cu două căi”, potrivit căruia pentru o bună parte a acestor mijloace, evident cea mai consistentă și cu mijloacele cele mai importante, prețurile se stabilesc planificat, pentru restul prețurile fluctuând liber în funcție de jocul cererii și al ofertei de pe piață.

Cel de al doilea pilon al reformei înfăptuite în acest stadiu, reforma întreprinderii, a constat în creșterea puterii decizionale a managementului în domeniile producției, aprovizionării, vânzărilor, gestiunii financiare și a personalului. S-a introdus, pe baza colaborării strânse între guvernul central și guvernele locale, un nou sistem de contractare care garanta Statului posibilitatea de a colecta profiturile, întreprinderile începând să plătească taxe Statului în loc de a-i ceda profitul.

A continuat deschiderea economiei chineze spre exterior, în acest scop principalele măsuri fiind:

Ø desemnarea în mai 1984 a 14 orașe deschise de pe coasta de est, printre care Shanghai, Tianjin, Guangzhou și Dalian, care să permită accesul investitorilor străini în zonele respective pentru inițierea de afaceri;

Ø crearea în 1984 a zonelor de dezvoltare economică și tehnologică în 11 orașe, printre care Dalian, Tianjin și Guangzhou;

Ø crearea în 1985 a zonelor economice deschise în zona costală a deltelor Fluviului Yangtze și Fluviului Perlei;

Ø înființarea în perioadă mai 1988 – martie 1991 a 27 noi zone de dezvoltare de înalta tehnologie în Beijing și Shanghai;

Ø construirea și înființarea în iunie 1990 a Noii Arii Pudong, în Shanghai, cea mai cunoscută și competitiva zona economică specială.

Cel de al doilea stadiu a reprezentat un progres pe calea reformei mult mai consistent decât cel înregistrat în stadiul precedent, principala coordonată a efortului fiind aceea de a crea și consolida o breșă largă în constrângerile specifice vechilor concepte tradiționale și antire-formiste. Inițierea unui nou suflu în activitatea economică prin dinamizarea întreprinderilor de stat pe baza contractării responsabilităților acestora, adoptarea sistemului cu două căi în stabilirea prețurilor și deschiderea puternică a economiei chineze spre exterior au constituit direcțiile majore de acțiune care au dat conținut celui de al doilea stadiu al reformei economice. Trebuie menționată, totodată, inițierea măsurilor de reformare a politicilor macroeconomice, a sistemului de taxare și a instituțiilor financiare, menite să susțină eforturile de dezvoltare accelerată a activității economice, de modernizare și eficientizare a acesteia.

Al treilea stadiu, după 1992: Edificarea economiei socialiste de piață

La cel de al 14-lea Congres Național al Partidului Comunist Chinez, desfășurat în octombrie 1992, Deng Xiaoping a afirmat că principalul obiectiv în cadrul reformei economice chineze este crearea și consolidarea economiei socialiste de piață. După 14 ani de experimentări, conducerea Chinei a confirmat hotărârea de a continua și consolida reforma economică prin menținerea poziției dominante a proprietății publice în activitatea economică, paralel cu dezvoltarea altor forme de proprietate; unitățile economice din cele două forme juridice vor colabora strâns și vor contribui cu mijloace specifice la creșterea competitivității activității economice și la deschiderea în continuare a acesteia spre economia mondială.

În februarie 1993, doua modificări de o importanță deosebită în Constituția Republicii au fost propuse celui de al VII-lea Congres Național al Poporului, și anume, schimbarea sintagmei “economie planificată pe baza proprietății publice” în “economie socialistă de piață”, ceea ce a asigurat fundamentul juridic pentru înfăptuirea în continuare a reformei orientate spre piață, precum și a sintagmei “întreprinderi conduse de stat” în “întreprinderi în proprietatea statului”, ceea ce semnifică faptul că întreprinderile aflate în proprietate publică pot fi conduse și în alte forme decât întreprinderile conduse nemijlocit de către stat. În decembrie 1993, guvernul chinez a stabilit cadrul de bază al creării și consolidării economiei socialiste de piață, care are drept coordonate: − crearea unui sistem modern de întreprinderi caracterizat prin “forma de proprietate clar stabilită, puterea decizională și responsabilitățile precis definite, separarea întreprinderii de administrație, management științific”;

v stimularea și dezvoltarea sistemului de piață ca mijloc principal de alocare a resurselor, construirea unei piețe unificate și deschise bazată pe concurența;

v perfecționarea sistemului de control macroeconomic și îmbunătățirea funcțiilor guvernamentale.

În ceea ce privește prima coordonată, Legea Corporației a fost promulgată în 1993, reglementând formele și mijloacele prin care caracteristicile menționate sunt transpuse în practică organizării și funcționarii întreprinderilor. În scopul conturării sistemului de organizare și funcționare a întreprinderilor, 100 de mari întreprinderi de stat au fost desemnate drept unitati-pilot pentru experimentarea măsurilor preconizate și eventuala reconsiderare a acestora în funcție de rezultatele experimentului; ulterior, experimentul s-a extins la alte 2000 de întreprinderi. În același scop al îmbunatățirii modului de funcționare a întreprinderilor de stat, 18 orase-pilot au fost desemnate în anul 1994 pentru “optimizarea structurii capitalurilor întreprinderilor”, ce avea ca obiectiv reducerea datoriilor întreprinderilor de stat și capitalizarea acestora pentru a face față cu succes presiunilor concurențiale; și acest experiment s-a extins ulterior la 111 orase-pilot. În anul 1995 au fost inițiate experimente privind falimentarea sau fuziunea întreprinderilor ale căror datorii depășeau activele lor, supraviețuirea fiindu-le până atunci asigurată cu subvenții substanțiale de la bugetul de stat.

În domeniile vizate de cea de a doua și a treia coordonată, este de menționat, printre principalele măsuri inițiate, reformarea sistemului financiar prin adoptarea în anii 1994 și 1995 a Legii Băncii Populare a Chinei, Legea Băncilor Comerciale, Legea Documentelor Bancare etc., care înscriu funcționarea sistemului pe coordonatele specifice unei economii moderne și separă activitatea de stabilire a politicilor financiare de cea a finanțelor comerciale. În acest ultim sens, au fost create trei bănci responsabile cu definirea politicilor financiare în domeniile lor specializate – Banca de Export – Import a Chinei, Banca Chineză de Dezvoltare și Banca Chineză de Dezvoltare Agricolă –, precum și alte bănci cu vocație comercială, dintre care unele au rezultat din transformarea unor foste bănci de stat (Banca Industrială și Comercială a Chinei, Banca Agricolă a Chinei, Banca Chineză de Construcții). În domeniul monetar, în scopul asigurării definirii și urmării unei politici coerente a fost creat, de către Consiliul de Stat, Comitetul de Politica Monetară.

În domeniul fiscal, taxele destinate bugetului de stat au fost separate de cele destinate bugetelor gestionate de guvernele locale; totodată, au fost experimentate sisteme de transfer al plăților.

În domeniul schimburilor economice externe, Legea Comerțului Exterior a fost adoptată în 1994, ceea a determinat o adevărată explozie a numărului întreprinderilor înființate cu capital străin – peste 200.000 în 1996, precum și a capitalului străin cumulat din economia chineză, care a atins 283,4 miliarde USD în perioada 1979-1996. Aceasta a contribuit, alături de alți factori, la creșterea rezervelor valutare ale Chinei la 120 miliarde USD în anul 1996, plasând-o, din acest punct de vedere, pe locul al doilea în lume.[12]

Trecerea sintetică în revistă a principalelor orientări și măsuri specifice celor trei stadii în desfășurarea reformei economice demonstrează că eforturile de identificare, fundamentare, reconsiderare și adoptare finală a celor mai potrivite cai de urmat pentru modernizarea economiei chineze și creșterea competitivității acesteia s-au înscris pe câteva coordonate esențiale, păstrate consecvent și armonizate treptat tot mai strâns:

a) asigurarea dezvoltării macroeconomice echilibrate prin strategii și politici adecvate;

b) deschiderea puternică a economiei chineze spre economia mondială pe calea intensificării comerțului exterior și a atragerii puternice a capitalului străin, îndeosebi sub forma investițiilor străine directe;

c) reforma întreprinderilor, în scopul de a le transforma în entități economice relativ independente, responsabile pentru propriile profituri și pierderi, capabile să se restructureze și să se dezvolte prin eforturi proprii;

d) aplicarea politicilor de dezvoltare regională destinate să reducă disparitățile de nivel de dezvoltare dintre regiuni și să întărească potențialul economic al acestora.