Privire Comparativa Asupra Sistemului de Drept Romano Germanic Si a Sistemului de Drept Anglo Saxon

CUPRINS

Capitol I – Aspecte generale privind tipologia dreptului…… 3

Definire…………………………………………………..………. 3

Clasificare…………………………………………………….….. 5

Necesitatea comparării în sisteme de drept………………………. 7

Capitol II – Sistemul romano-germanic. Caracteristici…… 12

Origine………………………………………………………….. 12

Evoluție…………………………………………………………. 15

Etape de codificare……………………………………………… 23

Răspândirea dreptului francez în România……………………… 27

Capitol III – Sistemul anglo-saxon. Trăsături specifice…… 30

Origine………………………………………………………….. 30

Evoluție…………………………………………………………. 32

Instituții……………………………………………………..……34

Caracteristici actuale………………………………………….….40

Capitol IV – Aspecte comparative de ansamblu privind

instituțiile juridice…………………………..… 44

Bibliografie ………………………………………………….. 48

CAPITOLUL I

Aspecte generale privind tipologia dreptului

Definire

Spațiul tot mai mare acordat în ultimul timp în literatura juridică problematicii formei dreptului nuanțarea aspectelor multiple ale acesteia în relația cu conținutul, denotă recunoașterea acestui aspect al dreptului pentru înțelegerea corectă a modului în care dreptul pătrunde în țesătura raporturilor sociale, influențând conduita oamenilor și ocrotind valorile sociale majore.

Totodată păstrarea în forma dreptului a unor reziduuri tradiționale, permite abordarea științifică a chestiunii existenței, peste timp, a unor permanențe juridice (“constantele dreptului”)- elemente indispensabile oricărei legislații.

Existența acestor constante juridice nu exclude, evident procesul schimbării, al devenirii permanente a dreptului. Acest proces implică transformări în conținutul normativ al dreptului, modificări cantitative și calitative în compunerea instituțiilor și ramurilor dreptului, în raport de un complex de factori economici, sociali, ideologici, culturali. Cu cât timp înainte s-a evidențiat faptul, că transformarea dreptului este un reflex al evoluției economice-sociale, neputând exista legislația valabilă tuturor timpurilor. În această lumină s-a admis și idea “progresului juridic”. Această idee apare la jumătatea secolului al XVIII-lea și este datorată lui Turgot. El concepe dezvoltarea în mod spontan, ca urmare a înlănțuirii tuturor lucrurilor, dar mai ales ca efect al transmiterii culturii. La Kant idea apare ca un postulat al conștiinței noastre morale. La sfârșitul secolului XVIII–lea și începutul secolului al XIX-lea se produce o puternică reacție împotriva ideii de progres.

Perfecționarea elementelor de tehnică juridică era de natură, se considera, a asigura acea “plenipotență logică” a construcțiilor legislative, în stare să confere acestora durabilitate.

Marile prefaceri sociale produse la începutul acestui secol ca urmare a aplicării în viață a cuceririlor revoluției tehnice, determină reducerea în discuție a problematicii progresului juridic, a recunoașteri posibilității perimării unor reglementării și a necesității intervenției operative a legiuitorului pentru înlăturarea lacunelor legale sau a vidului legislativ. Soluțiile au venit, în general, din perspectiva oferită de orientările sociologice, pluralismului juridic, ipoteză non-dreptului, sau existențialiste.

Așa de pildă, din perspectiva sociologică, Max Weber (considerat a fi cel mai mare sociolog german), promotor al teoriei acțiunii sociale (cu o largă audiție în sociologia americană) consideră că evoluția juridică a societăților moderne se face în sensul unei raționalizări crescânde, atât în privința tehnicii de redactare a materialului normativ, cât și în privința parametrilor sociali ai legii. Socialul în care legea își produce efectele este după Max Weber, o relație între indivizi, relație înzestrată cu un înțeles. Acțiunea este socială în măsura în care “în virtutea semnificației subiective acordate ei de către individul (indivizii) care acționează, ea ține seama de comportarea altora și prin urmare este îndreptată într-acolo”.

Istoria dreptului scoate la iveală sistemele suprapuse de drept, realitate ce aduce în discuție problema tipologiei acestor sisteme, a clasificării lor. Metoda tipologică este larg utilizată în domeniul investigațiilor formale, ea conduce la tipologii și clasificări. Orice tipizare înseamnă “reducerea și egalizarea pragmatică a însușirilor semnificative pentru scopul particular direct în vederea căruia a fost format tipul”. Tipologia implică neluarea în considerare a diferențelor individuale nesemnificative pentru scopul dat, întrucât orice tipologie este subordonată unor scopuri ale cercetării, mai ales în ceea ce privește stabilirea unor uniformități și a valori explicative.

Metoda tipologică are o largă aplicare în științele sociale și ea reprezintă o primă încercare de sinteză, este o sinteză parțială. Tipologiile sunt instrumentale în procesul de cercetare. Ele trebuie constituite în așa fel încât să ajute la analiza unui grup specific de date. Fiind categorii descriptive, unele tipuri reflectă scopul (tipul euristic), altele ordinea serială (tipul polar), caracterul însușirilor (tipul pur), funcțiunea (tipul clasificator) etc.

Științele juridice utilizează de multă vreme metoda tipologică (tipologico-clasificatoare). Încă în dreptul roman se utiliza tipul bunului proprietar, al lui “pater familias” etc.

În general, tipologiile juridice sunt realizate în drept prin considerarea elementelor și relațiilor reale de viață juridică pentru a putea cunoaște mai precis ce mecanisme sau relații structurale au fost stabilite într-o arie de probleme juridice.

Clasificare

Clasificarea tipurilor de drept trebui să plece de la considerarea atât a laturilor conținutului dreptului cât și de la trăsăturile specifice ale modului de exprimare a acestui conținut.

În tipologia dreptului mai poate fi luate în calcul și multe alte criterii cum ar fi: dependența de tipologia sistemelor de organizare socială, apartenență (conectarea) la un bazin de civilizație juridică etc.

În raport cu criteriul propus de Poirier – dependența de tipologia sistemelor de organizare socială, de poate construi, pe baza metodei tipologico-clasificatoare, un tablou a sistemelor de drept în plan suprapus istoric : dreptul sclavagist, dreptul feudal, dreptul burghez, dreptul socialist. Fiecare din aceste sisteme de drept prezintă trăsături specifice în conținutul instituțiilor fundamentale, în figura juridică specifică construcțiilor juridice,

în ponderea izvoarelor etc. O atare tipologie nu anulează diferențele specifice ale diverselor sisteme particulare coexistente în același spațiu istoric. Totodată, trebuie avut în vedere rolul puternic pe care-l joacă tradiția în configurarea instituțiilor de bază ale dreptului, chiar în cadrul aceleiași tip istoric de drept. Așa spre pildă, dreptul roman-dreptul de tip sclavagist, s-a înscris definitiv în istoria dreptului prin trăsături impuse de sistemul organizării economico – sociale specifice statului roman – republica, imperiul, dominatul.

Așa spre exemplu, între modurile de dobândire proprietății apare târziu prescripția logissimi temporis în dreptul bizantin (pe timpul lui Constantin și a lui Teodosiu) cu scopul de a se aplica chiar bunurilor tezaurului, împăratului și bisericilor. Alteori s-a invocat motivul de utilitare socială sau de moralitate pentru a justifica transformările unei instituții. Spre pildă, în epoca primitivă, din considerațiile utilitare, s-a admis dobândirea proprietății de către posesor, și deci deposedarea proprietarului, prin efectul simplu al trecerii timpului. Mai târziu, pe baza unei jurisdicții ideale, s-a reacționat împotriva acestei situații, cerându-se posesorului anumite condiții de moralitate (buna credință), sau s-a procedat la lungirea timpului necesar pentru a prescrie. Acesta era la un început de un an sau doi, la sfârșit (în dreptul lui Justinian) este de trei, zece două zeci și chiar treizeci de ani. Este acesta un ilustrativ exemplu de selecție a instituțiilor juridice în diverse perioade de dezvoltare a unei societăți.

Evoluția istorică a tipurilor de drept a marcat serioase progrese în planul abordării calificate a diverselor domenii ale relațiilor sociale. Revoluțiile Burgheze au impus o seamă de trăsături reglementării juridice, cum ar fi, libertatea proprietății, autonomia de voință, legalitatea etc. sporirea actuală a complexității vieții sociale a determinat o lărgire a ariei de cuprindere a reglementării; a apărut astfel, necesitatea abordării unor domenii necunoscute până acum, spre exemplu : dreptul nuclear, dreptul mediului, cooperarea internațională în domeniul protecției drepturilor omului etc.

Potrivit criteriului aparenței dreptului la un bazin de civilizație juridică în dreptul comparat s-a realizat și altă tipologie-familia de drept. René David analizează următoarele familii de drept : anglo-saxonă (common-law), dreptul socialist, dreptul musulman, hindus, chinez, japonez (al Extremului-Orient ) și dreptul Africii negre și al Madagascarului. Diferențele specifice dintre aceste familii ce alcătuiesc marile sisteme de drept contemporan sunt de natură ideologică-juridică (limbajul juridic, conceptele juridice, considerentele filosofice etc.)

3.Necesitatea comparării în

sistemul de drept

Dimensiunea comparativă a devenit una din caracteristicile ,ajore ale gândirii juridice contemporane. Cel care ar încerca să cerceteze trăsăturile intime ale acestei gândiri n-ar putea face abstracție de transformările petrecute, în deosebi în ultimele decenii, în modul de a aborda fenomenul juridic național. Dacă înainte de război cercetarea comparativă era o excepție, ea a devenit în zilele noastre o metodă curentă care conferă, indiscutabil, o optică mai complexă, adesea surprinzătoare, ca și asupra locului pe care îl ocupă sistemul juridic al fiecărei țari în ansamblu marilor sisteme juridice ale lumii contemporane.

Dintr-un studiu, cel mai adesea exegetic, aplecat în mod exclusiv asupra propriei legislații, cercetarea juridică își găsește o nouă dimensiune, dobândește un nou orizont mai vast, devenind capabilă să aprecieze mai bine locul și valoarea reală a fiecărei instituții, dacă a nu fiecărei reglementări în parte.

Pentru juristul care cunoaște, oricât de profund, numai sistemul propriei sale țări, contactul cu dreptul comparat capătă proporțiile unui reviriment și îl determină adesea să-și modifice multe din reprezentările pe care și la făcuse asupra acestui sistem. Chiar existența similitudinilor, și similitudini există numeroase între sistemele de drept – este importantă, căci ea certifică identitatea anumitor nevoi sociale care au reclamat reglementări asemănătoare.

Deosebirile, pe de altă parte îl fac conștient de caracterul limitat al unor instituții cărora, în lumina proprie sale legislații, era tentat să le confere o valoare universală și îl ajută ca, prin cunoașterea esenței acestor reglementări, să înțeleagă deosebirile dintre realitățile sociale care le-a impus. Căci dreptul comparat nu este doar un mijloc de îmbogățire a cunoștințelor juridice, ci și o cale singură pentru mai buna înțelegere a realităților altor societăți din lumea de astăzi.

Se spune de obicei-nu se știe cine a făcut cel dintâi această observație-că dreptul comparat seamănă, într-o oarecare măsură cu studiul istoriei. Astfel cum istoria permite o anumită distanțare de societatea prezentă, atât de utilă pentru a o înțelege în întreaga ei dialectică, tot astfel dreptul comparat permite, la rândul său, un efect de distanțare folositor, în primul rând pentru înțelegerea complexă a propriului sistem de drept.

Interesul deosebit pe care îl prezintă cunoașterea legislației altor state este pus într-o lumină deosebită de rolul excepțional jucat de aceasta în activitatea de elaborare a proiectelor de acte normative.

Nu este vorba despre un îndemn la import necritic de legislație, ci de cunoașterea experienței legislative a altor state, de cunoașterea reglementărilor, dar și a rezultatelor pe care le-au dat acestea în momentul alegerii unei anumite soluții legislative. În acest sens, Metodologia generală de tehnică legislativă privind pregătire și sistematizarea proiectelor de acte normative acordă o atenție deosebită documentării comparative în perioada elaborării științifice a proiectelor de acte normative. Exigența deosebită pentru cunoașterea reglementărilor străine, de care dau dovadă cele mai înalte foruri de decizie din țara noastră, confirmă odată în plus utilitatea cercetărilor de drept comparat.

În afara aportului incontestabil pe care îl are la cunoașterea legislației naționale-aspect sub care el prezintă o metodă de studiu a dreptului propriu-dreptul comparat se dovedește, în această epocă în care legăturile economice dintre state se dezvoltă într-un chip fără precedent, în care revoluția științifică-tehnică aduce noi modalități de comunicare și impune regândirea multora din conceptele consacrate, un element indispensabil în raporturile de comerț exterior, de cooperare economică internațională, de drept instituțional privat.

Cunoașterea sistemelor de drept ale altor state prezintă însă interesa și sub alt aspect. Ocupându-se de problema reorganizării facultăților de drept, marele jurist care a fost Nicolae Titulescu acorda studiilor de drept comparat un loc central în pregătirea viitorilor juriști.

Pentru Titulescu, dreptul comparat, cunoașterea instituțiilor juridice ale altor state nu înseamnă numai prilejul de a da studenților o cultură juridică

deosebită, cultură ce ar rămâne sterilă în absența oricăror implicații în activitatea practică pentru care sunt pregătiți aceștia. Cu orizontul și intuiția sa deosebite, el a înțeles nu numai rațiunea sa practică, ci și valoarea morală superioară a studiului dreptului comparat.

Această valoare decurge, în concepția lui Titulescu, din faptul, că prin cunoașterea adâncă a instituțiilor juridice ale altor state, a gândirii și experienței juridice a acestor, dreptul comparat reprezintă un prețios instrument de “adâncire a înțelegerii și colaborării între popoare”, un adevărat “remediu contra izolării juridice”, capabil să creeze un anumit climat de înțelegere și de respect a ideii de drept a altor popoare.

Cunoașterea legii străine reprezintă așadar o permisă necesară atât pentru mai bună înțelegere a propriului sistem de drept, a perfecționării acestuia, cât și pentru desfășurarea unei activități de comerț exterior și de cooperare internațională cât mai eficiente. Permisă necesară, dar nu și suficientă, deoarece simpla cunoaștere a unei legislații străine, neînsoțită de un studiu comparativ cu propria legislație, nu poate conduce la rezultate însemnate.

Dreptul comparat, ca metodă de cercetare, a reușit să stabilească anumite reguli de comparare a sistemelor, instituțiilor juridice și normale de drept în afara cărora orice comparație riscă să ducă la rezultate false. Diversitatea sistemelor juridice întâlnite astăzi în lume este atât considerabilă încât, sub multe aspecte, legislațiile naționale nici nu sunt comparabile. A compara ceea ce e comparabil, aceasta este chei reușitei în dreptul comparat. Ea reclamă însă cunoașterea profundă a acestui “comparabil”, cu alte cuvinte o cunoaștere adâncită a sistemelor juridice ale lumi contemporane. Iată de ce studiul împărțirii juridice a lumi de astăzi reprezintă o necesitate pentru efectuarea oricărei investigații comparatiste.

Pentru comparatiști, studiul marilor sisteme sau de familii de drept este, în același timp, rezultatul final al unor îndelungate cercetări, dar și permisă necesară a oricărei comparații.

Lumea contemporană se prezintă împărțirea în câteva mari sisteme sau familii de drept între care, criteriul esențial de deosebire îl constituie tipul istoric de dreptul căruia ele îi aparțin.

CAPITOLUL II

Sistemul romano-germanic- caracteristici

Origine

În doctrina comparatistă există un acord cu privire la momentul apariției dreptului romano-germanic și anume că acel moment se situează în secolul al XVIII-lea al erei noastre. Dar, elementele juridice au ființat și înainte de această dată.

Există, bineînțeles, dreptul roman, care se aplică pe aceste teritorii, existau, de asemenea, cutumele aplicabile peste tot în Europa, dintre care rolul preponderent l-au avut cutumele franceze și germane. A fost o epocă de acumulări, în care, cu trecerea secolelor, s-a sintetizat un nou sistem de drept.

În această sintetizare un rol deosebit au avut universitățile medievale. Universitățile italiene, franceze și germane în care marii juriști ai epocii au creat o doctrină juridică care s-a ridicat deasupra frontierelor, tinzând la o generalizare care era împiedicată de suveranitatea națională.

După căderea Imperiului roman, Europa s-a trezit împărțită în nenumărate state care s-au grăbit sa își formeze sisteme juridice proprii. Opera întreprinsă de universitățile europene venea într-un fel împotriva acestei tendințe, ele erau înclinate să întreprindă o operă de sinteză și să apeleze la marele fond juridic pe care îl reprezintă dreptul roman, cu prestigiul și perfecțiunea sa formală, superior din punct de vedere tehnico-juridic cutumelor locale.

Așadar, prima etapă a procesului de universalizare a constituit-o recepția dreptului roman, receptare care s-a lovit de forța cutumei (avem în vedere marile cutumiare, adică acele colecții de cutume care erau alese și sistematizate de jurisconsulți).

Trebuie semnalat aici rolul pe care l-au avut școlile glosatorilor și postglosatorilor. Ultimi au avut un succes excepțional în Germania (ideile lor fiind continuate în acea țară de școala pandectiștilor), aducând dezvoltări considerabile dreptului roman și punând bazele unor direcții noi de evoluție a dreptului privat, cum ar fi dreptul comercial sau dreptul internațional privat în Franța, însă, a dominat școala “umaniștilor” care s-a îndreptat spre purificarea dreptului roman, la înlăturarea oricărei influențe externe, la readucerea lui In starea originală.

Pătrunderea dreptului roman a continuat și prin codificările întreprinse în diferite țări europene cu începere din secolul al XVIII-lea. Prin adoptarea unor coduri civile au fost introduse, în multe state, un număr important de principii și norme romane. Astfel, au fost: codul francez din 1756, codul prusian din 1794, ca și codurile civile adoptate în secolul al XIX-lea, cum ar fi codul francez sa codul austriac, codul german din 1900 ori codurile elvețiene din 1881, 1907 și 1911.

Nu trebuie să omitem, de asemenea, receptarea codului civil francez de către numeroase țări cum ar fi Belgia, Olanda, Luxemburg, Polonia, România, Egipt și statul Louisiana. El a reprezentat un puternic izvor de inspirație pentru codurile italian, spaniol și chiar polonez și a fost exportat, prin intermediul acestora din urmă, în toate statele Americii Latine.

Grupând sistemul juridic francez și sistemele naționale înrudite :italian, spaniol, portughez, belgian cele din America latină etc., precum și sistemul german, această mare familie în care sistemele naționale, sau format pe baza dreptului roman, se caracterizează, în primul rând, prin preponderența legii scrise. Specifică acestor sisteme este existența codurilor civile și comerciale, adevăratelor monumentelor legislative grupând reglementări din domenii întregi de relații sociale, supuse unei sistematizări riguroase. Codul civil francez din 1807, codul civil german (B.G.B) din 1900, cele mai cunoscute dintre acesta, se aplică și în ziua de astăzi. În deosebi codul francez, strâns legat de numele lui Napoleon, a avut un destin de excepție, fiind receptat nu numai în statele în care în timpul imperiului napoleonian sau în cel al expansiuni coloniale, astfel cum aminteam mai sus, au fost supuse dominației franceze, ca și în alte state în care influența franceză a avut doar aspecte culturale. Într-adevăr, codul civil adoptat în 1864 sub domnia principelui Alexandru Ioan Cuza și aflat în vigoare în țara noastră, desigur cu modificări substanțiale, este o reproducere destul de fidelă a codului francez.

Autorii care au cercetat istoria dreptului european sunt de acord cu momentul apariției dreptului romano-germanic se situează în secolul al XIII-lea al erei noastre. Astfel cum arată R. David, elementele juridice au finanțat ți înainte de această dată. Există, bineînțeles dreptul roman, care se aplică pe vaste teritorii, existau de asemenea cutumele aplicabile peste tot în Europa, printre care rolul preponderent l-au avut cutumele franceze și germane.

Focare ale culturii timpului, universitățile europene, pe amintim îndeosebi pe cele italiene, franceze și germane, au strâns în jurul lor pe mari juriști consulți, format cu toții la școala dreptului roman, și au reușit să creeze o doctrină juridică cu un caracter universal. Lucru prea ușor explicat prin faptul că în universitățile medievale nu se preda dreptul pozitiv, care în secolul amintit, ca și în cele care i-au urmat era, de fapt dreptul cutumial al unor mici state feudale.

Universitățile erau înclinate, așadar să întreprindă o operă de sinteză și să apeleze la marele fond juridic pe care îl reprezenta dreptul roman. În sprijinul acestui mod de a proceda veneau prestigiul și perfecțiunea formală a dreptului roman. Expresia a unei civilizații strălucite, drept unitar și unificator, totodată, acestea erau departe de imperfecțiunile de care dădeau dovadă unele cutume și erau un mijloc excelent în opera de unificare națională ce începuse în Germania și Italia.

2. Evoluție

Primul mare piron al dreptului romano-germanic este sistemul juridic francez. Istoria dreptului francez se împarte în trei perioade.

Cea dintâi, purtând denumirea de “ancien droit”, se întinde de la origini până laz data prescrisă de 17 iunie 1789, când s-a format adunarea constituantă.

Prin “acien droit” (dreptul vechi) se înțeleg numeroase cutume aflate în vigoare pe întreg teritoriu de astăzi al Franței. Indiferent dacă provinciile făceau parte sau nu din “ țările de drept scris”, dreptul roman era scris în toate universitățile medievale. De marea răspândire a studiilor de drept roman sunt legate numele unor juristconsulți ca André Alciat sau Jacques Cujas (Cujacius).

Cea de a doua, care este perioada revoluției franceze este cunoscută sub numele de “ drept intermediar” și durează până la începuturile perioadei codificărilor napoleoniene. Era timpul în care o serie de măsuri au tins la eliminarea discriminărilor făcute de dreptul succesoral feudal, la eliminarea vestigiilor dreptului canonic și la amplificarea regimului ipotecar organizând publicitatea ipotecară, reglementând ipoteca asupra sa însăși etc. Sunt acte normative din acea perioadă (datele adoptate în anii 1789, 1790 și 1795 precum și legea din 1294) care introduceau elemente noi, revoluționare, rupând cu privilegiile feudale și contribuind la conturarea cadrului juridic propice dezvoltării relațiilor capitaliste.

În sfârșit, cea de-a treia etapă începută în timpul Imperiului și care continuă până astăzi este caracterizată prin marile codificări întreprinse în cadrul dreptului privat între care un rol important ocupând Codul civil francez din 1804.

Codul lui Napoleon înlătură vestigiile orânduirii feudale din regimul proprietății mobiliare și imobiliare, din raporturile succesorale, din relațiile de familie, noul cod promova constant principiile de libertate, egalitate și fraternitate proclamate de revoluția franceză. Astfel codul se bazează pe proprietatea privată și pe principiile consensualismului instituind libera circulație a pământurilor. Însă în materie succesorală și de familie Codul civil francez din 1804 reprezintă o anumită întoarcere înapoi față de principiile revoluționare, de exemplu: restabilirea voinței șefului de familie care redobândește într-o măsură considerabilă, dreptul de a dispune morțiș cauza de bunurile sale; restaurarea “autorității părintești”; reintroducerea instituției separației de corp; reducerea în mod considerabil a motivelor de divorț etc. Sigur că aceste neajunsuri au fost înlăturate prin modificările începute din anul 1964, adevărate reforme care prefigurează un nou tip de legislație civilă (bazată pe studii sociologice prealabile), marcând ceea ce s-a denumit “evoluția pașnică a dreptului civil, contemporan”, având o deschidere directă și asupra altor ramuri de drept.

În afara codului civil trebuie menționate alte două codificări de mari proporții care jalonează evoluția dreptului privat francez și anume codul comercial din 1806 și codul de procedură civilă din 1807 – ambele fiind amplu modificate ulterior.

Prin aceste trei coduri de drept privat sistemul juridic de drept privat francez a fost conturat în liniile sale definitorii și supus unui fenomen de receptare de diferite grade, fenomen care a avut loc uneori prin forța armelor, alteori datorită calităților incontestabile ale culturii franceze.

Contradicțiile dintre cutume, caracterul fragmentar și incomplet a unora dintre ele, instabilitatea ce le caracteriza, au determinat necesitatea redactării lor. Prin redactare, cutuma era cuprinsă într-un moment al evoluției sale, imperfecțiunile erau înlăturate, contradicțiile evitate, iar lacunele uneori suplinite. Astfel au apărut marile culegeri de cutume, denumite “cutumiere”, dintre care amintim “Marile cutumier al Normandiei” din secolul al XII-lea sau “forte vechea cutumă din Bretania” din secolul al XIV-lea.

În anul 1454, regele Chars al VII-lea a emis celebra ordonanță din Montil-les Tours, prin care a stabilit obligația redactării cutumelor. În temeiul ei a început o activitate laborioasă, care a durat mai mult de un secolși a avut ca rezultat stabilizarea cutumelor. Opere rezultate erau foarte diferite atât ca întindere, cât și ca valoare. Cutuma din Paris, de exemplu, considerată a fi cea mai bine redactată, numără 362 de articole, iar cea din Orleans nu mai puțin de 492.

În afara dreptului cutumiar trebuie semnalate edictele, declarațiile, scrisorile patentele etc., cunoscute împreună sub numele de ordonanțe, acte normative emanând de la puterea regală, care își găseau aplicarea pe întreg regatul.

Revoluția franceză a furnizat substanța profundelor transformări legislative petrecute în perioada așa numitului “ drept intermediar”.

Sensul numeroaselor legi adoptate după 17 iunie 1789, dată la care Statele generate s-au transformat în Adunarea Constituantă a constat în sfărâmarea mecanismului statului feudal și în crearea unui mecanism propriu celui modern.

Istoricul elaborării și a codului civil, care avea să poartă în cele din urmă numele lui Napoleon, este deosebit de elocvent pentru a înțelege modul de formare a marelui sistem romano-germanic. Bonaparte însuși afirma, pe insula Sfânta Elena: “ Gloria mare nu este aceea de a fi câștigat patruzeci de bătălii. Ceea ce nimeni nu va stinge, ceea ce va trăi etern, este codul meu civil, sunt procesele verbale ale Consiliului de Stat”.

Cel de al doilea mare pilot al sistemului romano-germanic este sistemul juridic german. Dacă sistemul francez conferă substanță unei însemnate părți din sistemele naționale pe care le putem numi și romaniste, dreptul german reprezintă cea de a doua sursă principală al acestora, al doilea canal prin care s-a alimentat marele sistem de drept romano-germanic. Cercetarea istoriei dreptului german pune foarte lesne în evidență unitatea fundamentală dintre aceștia și dreptul francez, unitate ce îndreptățește încadrarea într-unul și același mare sistem de drept.

Există, desigur între sistemul francez și cel german deosebiri, care uneori sunt însemnate. Există în conținutul normativ, dar și în expresia tehnică ale acestora, diferențe care pentru un specialist reprezintă o importanță deosebită. Există mai ales o mentalitate juridică diferită, care desparte pe juristul latin de cel german și care nu poate trece nesesizată deoarece doctrina juridică din Franța, Italia, Spania etc., pe de o parte, și cea din Germania pe de altă parte, ca importante curente de gândire, școli juridice care au reflectat cel mai înalt grad acest unghi diferit de abordare.

Toate aceste diferențe însă rămân la suprafața lucrărilor. Pătrunzând în interior se poate lesne observa un fond normativ comun datorat atât receptării paralele a dreptului roman, cât și a unor numeroase elemente identice ce se puteau întâlni în cutumele franceze și germane care au trecut, parcurgând diferite avataruri, în codificările moderne. De astfel, codul francez a reprezentat un exemplu-chiar dacă nu a fost reprezentat în parte – pentru autorii proiectului codului civil german.

La început a fost cutuma. Această aserțiune poate defini cel mai bine perioada originilor sistemului german, situată în cel de al doilea și al treilea secol al mileniului nostru, în care nu despre preponderența cutumei trebuie vorbit, ci despre exclusivitatea ei ca sursă de drept. Adagii populare, definind mentalitatea epocii, spuneau : “cutuma este sfântă “ sau “cutuma este dreptul“.

Cu începere din secolul al XII-lea își fac apariția acele consolidări ale cutumei ce poartă denumirea de “Oglinzi”. Saxenspiegel (oglindă saxonă) cea mai cunoscută dintre acestea datorită lui Eike von Repgowe, sau Schwabenspiegel (oglindă șvabă) reflectă dreptul întreg al acestor stătulețe din secolul amintit.

Peste acest drept cutumiar s-a suprapus, începând din secolul al XV-lea, dreptul roman. Receptarea a fost mult ușurată de faptul că Sfântul Imperiu Roman de origine german se socotise continuatorul Imperiului Roman astfel încât dreptul acestuia apărea în ochii juriștilor timpului ca însăși dreptul imperiului german.

Institutele lui Justinian, de exemplu, erau aplicate aici în mod direct cu titlu de Kaiserrecht (drept imperial). Este citat, ca o curiozitate faptul că unele legi ale împăraților Frederic I și Frederic al-II-lea au fost inserate în modul cel mai firesc în Codul lui Justinian.

Impactul dintre dreptul cutumiar și cel roman a lăsat urme. Dreptul roman a devenit aplicabil, însă numai cu titlu subsidiar. Această subsidiaritate a fost profund minată de o regulă procedurală, care și-a făcut loc cu trecerea timpului, potrivit căreia partea ce invocă în susținerea pretențiilor sale normele de drept roman se bucură de fundata intentio, în sensul că adversarului său îi revenea sarcina de a dovedi existența unei norme de drept german care înlocuise regula romană. În cazul în care o astfel de probă nu se putea face, dreptul; roman se aplică fără nici o rezervă.

Un moment de seamă în procesul de formare a sistemului german este reprezentat de codificarea realizată în Prusia în anul 1794. Inițiativa elaborării unui cod general care să cuprindă nu numai materia dreptului privat, dar și pe cea a dreptului constituțional, al celui administrativ, a celui canonic, ba chiar și a dreptului penal aparținut lui Frederic cel Mare, care nu a trăit pentru a-și vedea înfăptuit visul. Allgemeines Landrecht (A.L.R) cuprinzând 17000 de paragrafe este opera unui mare jurist practician al timpului, Carl Gottieb Svarez.

Marea perioadă de înflorire a dreptului german a rămas însă în secolul al XIX-lea. Este epoca de înflorire a celebrei scoli istorice care deosebea între așa-numitul “drept al pandectelor” sau “dreptul roman actual”, pe de o parte și

dreptul privat german ale cărui instituții se dezvoltaseră în afara influenței dreptului roman, pe de altă parte. Cele mai însemnate realizări legislative ale acestui secol au fost codul civil german (Bürgerliches Gesetzbuch – B.G.B.) promulgat în 1869 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1900, și codul civil general austriac (Allgemeines Bürgerliches Gesetzbuch – A.B.G.B.). Întreaga dezvoltare a dreptului privat în țările de limbă germană a avut loc în jurul acestor două coduri.

Codul civil german aduce elemente inedite printr-un limbaj tehnicist uneori inaccesibil persoanelor neinițiate. El ne înfățișează o structură originală care urmează fidel ordinea de materii obișnuită a tratatelor de pandecte (unul din izvoarele principale ale conținutului normativ al codului fiind tocmai dreptul roman).

În secolul XX, ca urmare a uriașelor zguduiri petrecute în Germania, B.G.B.-ul a fost de multe ori modificat fiind adoptat realităților noi.

Aici trebuie subliniat că după intrarea în vigoare a codului civil german literatura de specialitate a început să se preocupe de o serie de aspecte teoretice care a căpătat dimensiuni considerabile. Era problema rolului judecătorului în interpretarea textului de lege atunci când acesta nu era clar sau complet. Astfel, în legătură cu această problemă au apărut, la început, două școli de drept. Prima din ele – “școala jurisprudenței conceptuale” – îl obliga pe judecător să nu iasă din spiritul, dacă nu, din legea codului, găsindu-și fundamentul soluției în acest cod, chiar dacă soluțiile nu erau indicate expres. Cealaltă – “școala dreptului liber” – promova idea unei suveranități absolute a judecătorului care privea, în cazul unor lacune în lege, să dea soluția pe care o credea de cuviință. La acesta două școli li s-a alăturat așa numita “jurisprudență a intereselor”, care spunea că judecătorul trebuie să se pună în situația legiuitorului, să întrevadă ce interese anume ocrotea acesta, spre a le promova la rândul său.

Ceea ce este important legat de această teorie, e faptul că ele toate conferă judecătorului rolul, nu al unui istoric, al unui filolog sau al unui logician, ci pe cel al unui investigator al necesităților sociale și economice.

Cel de-al doilea monument legislativ – poate nu chiar atât de însemnat ca B.G.B.-ul – este codul de comerț din 1861. Acest cod a fost supus numeroaselor modificări încât după 1897 s-a vorbit de un nou cod comercial. Interesant cu privire la acest cod comercial general este că el a impus numeroase inovații în materia societăților comerciale, reglementând materia concernelor și introducând o instituție comercială importantă – societatea cu răspundere limitată – care ulterior a avut o răspândire în dreptul comercial portughez, austriac, polonez, bulgăresc, francez, etc.

Fărâmițarea dreptului German nu a condus la desființarea dreptului privat, care sub denumirea sub numele de “ drept comun” a rămas același în multe din statele apărute pe ruinele fostului Imperiu.

O doctrină și o jurisprudență uniforme au facilitat aplicare acestui “drept comun”. Este epoca de înflorire a celebrei școli istorice, ilustrată de nume cum sunt cele ale lui Frederic Karl von Savigny Einhorn, Puffendorf, Dernburg. Potrivit acestei școli, în dreptul german se deosebeau așa numitul “drept al pandectelor” sau “dreptul roman actual” , pe de o parte și dreptul privat german” ale căror instituții se dezvoltaseră în afara influenței“ dreptului roman” de pe altă parte.

Dorința de unificare a dreptului privat din țările germane (cu excepția Austriei) a fost idea care i-a condus pe cea din întâi. Justus Thibaud profesir la Heidelberg, a publicat în 1814, de pe pozițiile școlii dreptului natural, o carte intitulată “Despre necesitatea unui drept civil comun german”. subliniind că unificare dreptului privat în Germania ar fi fost de natură să contribuie la uniformizarea moravurilor și obiceiurilor.

Replica i-a fost dată de școala dreptului, condusă de același Slvigny, pe care l-am menționat mai sus. Această școală era de principiu, ostilă oricărei codificări, care contravenea ideii de elaborare spontană a dreptului, permisă necondiționată a concepțiilor sale. În anul 1873 propunerea făcută de doi lideri ai partidului național-liberal-Miguel și Lasker – a fost acceptată trecându-se la elaborarea codului civil . De abia în anul 1888, după treizeci de ani de lucru, comisia a publicat primul proiect al codului. Numai procesele verbale numărau 14000 de pagini iar lucrările pregătitoare cuprindeau 6 volume. Amploarea lucrărilor nu a prezentat însă un argument hotărâtor, proiectul stârnind valuri de obiecții.

Proiectul, în cea de a doua versiune, a fost supus Reichstagului în anul 1896, dar nu a fost adoptat decât după efectuarea unei noi serii de modificări substanțiale. Intrarea sa în vigoare a fost fixată la 1 ianuarie 1900.

3. Etape de codificare

Fenomenele de receptare au jucat și mai joacă încă în ziua de astăzi, un rol însemnat în formarea marilor familii de drept. Sunt frecvente cazurile în care un stat neavând un sistem juridic satisfăcător adoptă legislația altui stat, pe care in acest fel o nostrifică. Fenomenele de receptare s-au adoptat fie prestigiului și calități intrinseci ale legislației receptate, cum s-a și întâmplat în cazul dreptului roman, fie forței armelor, prin ocuparea militară a unui stat de către altul ca își ia propriul lui sistem de drept, întotdeauna în condițiile în care sistemul receptat convenea structuri sociale și intereselor clasei de putere în societatea care îl prelua.

Prima etapă a procesului de universalizare a constituit-o, evident, recepția dreptului roman, care a conferit Europei un sistem juridic mai mult sau mai puțin unitar.

După căderea Imperiului Roman, Europa s-a trezit împărțită în nenumărate state care s-au grăbit să-și formeze sistemele juridice proprii.

Opera întreprinsă de universitățile europene veneau într-un fel împotriva acestei tendințe de fărâmițare prin crearea unui corp de principii și de reguli universale aplicabile.

Universitățile erau înclinate așadar să întreprindă o operă de sinteză și să apeleze la marele fond juridic pe care îl reprezenta dreptul roman cu prestigiul și perfecțiunea sa formală superior, incontestabil, din punct de vedere tehnico-juridic cutumelor locale, mijloc excelent în opera de unificare națională care începuse în Germania și Italia.

Din secolul al XVIII-lea, dreptul roman dobândește pe această cale din ce în ce mai mult teren în Europa. Procesul de receptare a dreptului roman s-a lovit, așadar de forța cutumei.

În cadrul operației de redactare a cutumelor, autorii care făceau parte din cei mai prestigioși juriști ai timpului au apelat adesea la cunoștințele de drept roman de acoperirea lacunelor dar și – pe alocuri – pentru a corecta anumite soluții care veneau în contradicție cu principiile dreptului roman.

În această a treia-și ultimă – epocă a dreptului roman, sunt reflectate anumite influențe greco-orientale, care au alterat, puritatea ideologică a sistemului de drept.

Nu putem trece peste această fază inițială a formări sistemului romano-germanic fără a aminti câteva din codificările ce se înregistrau în secolele XV și XVI ale erei noastre, menite să creeze o adevărată punte între dreptul roman și cel al evului mediu pe de o parte, și cel al marilor invazii ale popoarelor migratoare, îndeosebi germanice din secolele IV și V, pe de altă parte.

Dintre cele mai importante codificări, notăm:

-Edictum Theodorici, promulgat în a doua jumătate a secolului a V-lea la Nardo, de Theodoric II, regele vizigoților:

-Codex Euricianus, promulgat pe la 475e.n.de regele Euric:

-Lex Romana Visigothorum (denumit și Brevarium Alarici), promulgată de regele Alaric II, în Provență:

-Lex Romana Burgundiorum, promulgată de regele Gundobad, mort în 516, în regatul Burgundiei.

Aceste complicații au stat la baza receptări dreptului roman și au constituit mai târziu, un material prețios pentru codificările realizate în cursul Evului Mediu.

În unele țări, cum a fost Belgia și Olanda receptarea dreptului roman a fost aproape totală. În alte state ea a avut numai un caracter parțial, ea fiind strânsă la un anumit număr de reglementări ori la anumite regiuni geografice. În Franța, de exemplul, se poate deosebi două zone bine demarcate. Partea de nord-est, învecinată cu Germania, era denumită “țara de drept scrisă” în timp ce partea de sud-vest era denumită “țara de drept nescrisă”, în care guvernau cutumele locale.

Un rol însemnat în receptarea dreptului roman l-au avut școlile glosatorilor și postglosatorilor. Dacă cei din întâi își propuseseră ca scop să stabilească, practicând pe marginea scrierilor clasice, glose sau adnotări- sensul exact al dispozițiilor postglosatori au încercat începând cu secolul al XIV-lea să dea expresie unei noi preocupări. Prin intervențiile lor ei au adus dezvoltări considerabile dreptului roman, punând bazele unei noi direcții de evoluția dreptului privat, sau cum ar fi dreptul comercial sau dreptul internațional privat. În felul acesta postglosatori au făcut o operă de creație, realizând nu numai fuziunea dreptului roman cu prevederi ce își găseau originea în cutume, ci și îmbogățirea acestuia cu dispoziții noi, ale căror autori erau ei însuși. S-a născut prin aceasta un drept roman modernizat, cunoscut sub denumirea de” usus-modernus pandectarum”, corespunzător relațiilor de producție care începuseră să se impună.

În Portugalia și Spania usus modernus pandestarum a fost stopat în bună măsură prim buna cunoscuta legea “citatelor” care impunea ca, în cazurile de dubiu, să se recurgă la opiniile a trei juristconsulți: Bartolus, Baldus, Accursis.

Dimpotrivă școala postglosatorilor a avut un succes excepțional în Germania, unde a fost continuată de gândirea juridică germană până în secolul al XIX-lea, culminând cu colaborarea codului civil german de la 1900.

Receptarea dreptului roman nu s-a oprit însă aici. Una dintre căile cele mai însemnate ale pătrunderii sale în Europa au fost codificările întreprinse în diferitele țări europene, cu începere din secolul al XVIII-lea. Prin adoptarea unor coduri civile au fost introduse în multe state, un număr mare important de principii și norme din dreptul roman. Astfel, au fost: codul Bavarez din 1756, codul prusian din 1794, ca și codurile civile adoptate în secolul al XIX-lea, cum ar fi codul francez sau codul austriac, codul german din 1900 ori codurile elvețiene din 1881,1907 și 1911.

O influență însemnată asupra formării sistemului de drept al statelor occidentale a avut și canonic catolic. Prin dreptul canonic “ trebuie înțeles două corpuri deosebit de reguli” . Primul dintre ele este așa – numit drept “divin” care în concepția teologicilor catolici, recunoaște anumitor percepte, izvorâte din Sfânta Scriptură, caracterul unor norme juridice.

Dar despre dreptul catolic, în adevăratul sens al cuvântului nu se poate vorbi decât în cazul “dreptului canonic uman”. Sursa principală a acestuia a fost “Opus juris canonici”, elaborat în secolul al XV-lea și format din alăturarea mai multor acte normative fundamentale ale bisericii catolice.

În afara izvoarelor tradiționale, dreptul canonic catolic are și izvoare moderne. Principalul dintre acestea, pe care se bazează întregul drept canonic actual, așa numitul “Codex juriscanonici”, adoptat în anul 1917 și datorat papei Benedict al XV-lea, act care ținea în mod însemnat seama de transformările ce s-au produs în moravurile societății occidentale.

Influența exercitată de dreptul canonic, asupra dreptului civil din sistemul romano-germanica fost astfel, cum se poate lesne remarca, masivă și esențială. Receptarea dreptului canonic catolic a avut loc în principal pe două căi. În unele țări, ca în regiunile catolice ale Germaniei, dreptul canonic a fost receptat, împreună cu dreptul roman, fără un act de introducere formală, ca și cu ar fi fost unul și același corp de reguli. În alte țări însă, receptarea a avut loc în temeiul concordantelor încheiate de Vatican cu statele respective.

Se poate reține însă, indiferent de cale care a fost urmată, că dreptul canonic catolic a exercitat o importantă influență asupra dreptului din țările occidentale, contribuind la configurarea marelui sistem romano-germanic.

4. Răspândirea dreptului francez în România

Este cunoscut, că toate țările din Europa de Est- R.D.Germană, Ceho-Slovacia, Polonia, Yugoslavia, Ungaria și România aveau înainte de ocupația sovietică sistemele de drept romano-germanic. Chiar și Rusia Țaristă se încadra în acest sistem.

Receptarea dreptului francez în Principatele Române nu s-a făcut pe un loc gol. Se poate afirma că mult înainte chiar de receptarea legislației franceze, dreptul român privat se înscria categoric în aria dreptului romano-germanic, originile sale găsindu-se în dreptul roman clasic și în vechiul drept dac.

Cercetările privind conținutul dreptului cutumiar, aplicabil timp de secole în ambele Principate și cunoscut peste hotare în deosebi sub numele de “jus Valachicum”, pun în lumină existența unui număr mare de elemente romanice. Astfel, familia era organizată la fel ca la romani, instituția centrală fiind aceea “patria patestas”, care conferă capului familiei, bărbatul, drepturi deosebit de întinse asupra membrilor acesteia.

Ar fi, desigur, exagerat să considerăm “jus Valachiucum” drept un corp de reguli de origine exclusiv romană. Dar, incontestabil, dreptul roman a fost receptat în Principatele Române în primul rând pe cale pravilelor și a manualelor de drept care erau aplicate ca adevărate legi, cu alte cuvinte, pe calea dreptului normativ.

Dreptul aplicabil în primele timpuri era un drept cutumiar, cunoscut sub numele de “obiceiul pământului”.

În Transilvania, spre deosebire de cele două Principate, ca urmare a ocupației maghiare a început să se aplice un drept străin care, însă, nu era antagonic în esența sistemului românesc, reclamându-se în mare parte de la aceeași familie de drept. Chiar și acolo, în anumite regiuni, a rămas aplicabil “jus Valachicum”.

Din secolul al XIV-lea asistăm în Muntenia și Moldova la un proces de receptare a unui proces bizantin, pravilele aplicabile în cele două țări inspirându-se din aceasta și realizând o anumită unitate legislativă. Anul 1838 poate fi considerat ca începutul adevărat al epocii introducerii legislației franceze în Principatele Române. În anul 1830 o fost introduse în românește și adoptat ca lege națională în Muntenia Codul Comercial Francez, pentru ca 1852, în Principatele Știrbey să fie adoptat Codul Penal Napoleonian.

Prin decretul domnesc din 11 iulie 1864, Consiliu de Stat, creat de curând de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, după modelul similar francez – care mai târziu avea să se transforme în Consiliu Legislativ, a fost însărcinat cu elaborarea unui proiect de Cod Civil, având indicația de a urma modelul Codului Francez și a modificărilor aduse acestuia prin Codul Civil Italian din 1856. Trebuie arătat că proiectul de Cod a fost precedat de adoptarea uni serii de largi parțiale de inspirație franceză.

Elaborarea proiectului Codului Civil a venit într-o perioadă în care întreaga Europă era frământată de dorința de codificare. În majoritatea statelor europene au fost adoptate la acest început de secol, coduri civile, comerciale sau penale.

Urmând modelul francez, Codul Român proclama că proprietatea este dreptul pe car îl are cineva de a se bucura și de a dispune de el în mod exclusiv și absolut însă în limitele determinate de lege (art.480.).

În decursul anilor, legislația civilă adoptată sub domnia lui Cuza, și îndeosebi Codul Civil, a suferit însemnări însemnate. Codificarea materiei comerciale a avut loc cu mai bine de două decenii înaintea celei civile. Primele dispoziții specifice vizând relațiile comerciale pot fi întâlnite în Regulamentul Organic al Munteniei, intrat în vigoare în 1831. În Moldova, traducerea Codului Francez nu s-a făcut. Din acest motiv, după unirea Principatelor din1864, Codul de comerț din Muntenia devine “Condica de comerț a Principatelor Române”

Această condică a rămas în vigoare până la 1 septembrie 1887, când a fost adoptat un nou cod comercial. Noua reglementare și-a luat drept model codul comercial italian, codificare de mare prestigiu în viața juridică a timpului, care rezultă dintr-o izbutită amalgamare a prevederilor codului comercial francez cu legea comercială germană, și cu legislația societăților comerciale din Belgia.

Ca și codul civil, acest cod comercial este și astăzi în vigoare și este de presus că în condițiile dezvoltării economiei României odată cu extinderea privatizării, își va relua din sfera de aplicare inițială.

CAPITOLUL III

Sistemul anglo-saxon. Trăsături specifice

Origine

Common-law reprezintă cel de al doilea mare sistem juridic contemporan. Timp de secole, dezvoltarea sistemelor juridice a avut loc în paralel, pe continentul european, pe de altă parte, în insulele britanice, pe de alta, fără contacte reciproce prea frecvente și mai ales fără ca vreunul din aceste sisteme să exercite o influență reală asupra celuilalt.

S-au creat în felul acesta două medii juridice diferite, două lumi juridice închise – cea “continentală” și cea “insulară”- care se ignorau reciproc.

În prefața uneia din lucrările sale, consacrată dreptului englez, Rene David punea în lumină consecințele ce s-au răsfrânt asupra vieții economice franceze din necunoașterea dreptului englez. Prețul cu care comercianți francezi au plătit indiferența, lipsa de interes a juriștilor lor, nu poate fi măsurată.

Într-adevăr, rolul jucat de dreptul englez în comerțul internațional este considerabil. Dominația pe care Anglia a exercitato timp de mai bine de un secol asupra comerțului mondial a impus în practica relațiilor comerciale tipurile de contracte engleze chiar atunci când părțile aveau alte naționalități precum și competența instanțelor arbitrale engleze.

Puternica influență economică din vremea noastră a Statelor Unite ale Americii a accentuat ascendentul instituțiilor de common-law. Întregul drept al comerțului internațional este profund tributar tehnicilor contractuale engleze și americane. Contractele de know-how, factoring, leasing, franchaising, practica trustului sau al agency-ului atât de răspândită atât în transporturile de cooperare economică internațională, folosesc elementele tehnice ale sistemului de common-law.

Acest sistem juridic, foarte diferit sub raport tehnic de sistemele denumite “continentale”, nu este ușor de cunoscut. El este produsul unei evoluții îndelungate, petrecute în condițiile specifice ale insulelor britanice, fruct al unei mentalități juridice cu totul diferit de cea întâlnită pe continentul european, deosebită de tradiționalismul cartezian, tributară uni gândiri pragmatice.

Common-law reprezintă un sistem juridic ce guvernează încă pe teritorii întinse ce depășesc cu mult limitele Marii Britanicii. Dacă insulele britanice nu sunt guvernate în întregime de acest sistem dreptul englez s-a impus datorită expansiuni coloniale britanice, pe vaste teritorii din Africa, Asia și America. Desigur imperiul britanic nu mai este astăzi decât o amintire. Cea mai mare parte a fostelor posesiuni coloniale și-au dobândit în zilele noastre independența. Legăturile pe care le mai păstrează în cadrul Commonwealth-ului așa numita “comunitate britanică de națiuni” au mai degrabă un caracter economic, excluzând, în marea majoritate a cazurilor dependența politică.

Este interesat însă că toate aceste colonii au păstrat moștenirea sistemului de common-law. Acesta este valabil nu numai pentru statele Common wealth-ului, dar și pentru altele cum ar fi Statele Unite ale Americii care au ieșit de mult din orbita politică, economică și culturală a metropolei.

Această paternitate a sistemului de drept creat în insulele britanice, surprinzătoare la prima vedere, își găsește însă explicații solide. În multe, chiar în marea majoritate a teritoriilor ce aparținuseră altădată coroanei britanice, dreptul introdus de colonizatori a găsit un teren vid – căci aceștia reprezentau primele populații ce stăpâneau efectiv teritoriile în cauză – și care a adus cu ele propriu lor sistem de drept. În alte teritorii dreptul coloniștilor este confruntat cu sistemele juridice locale, adesea arhaice și cutumiare, care erau departe de perfecțiunea common-law-ului, neputând reprezenta o soluție de schimb. În sfârșit în alte țări, cum ar fi India sau Pakistanul, din confruntarea dreptului englez cu sistemele juridice bine conturate și profund înrădăcinate, sunt cel hindus sau cel musulman, au reprezentat înrădăcinări hibride, care au împrumutat atât din calitățile, cât ți din defectele ambelor sisteme.

Un rol însemnat în puternica implantare a dreptului englez a fost jucat de Comitetul judiciar al consiliului privat britanic care avea statutul de instanță supremă peste toate jurisdicțiile din teritoriile coloniale, cu excepția Indiei, Pakistanului și a Canadei, instanță ce a desfășurat o amplă și profundă operă de unificare a dreptului teritoriilor coloniale după modelul englez.

Evoluție

Născut în insulele britanice, sistemul nu guvernează în întregime aceste insule. Mai precis, al se aplică în Anglia, în Țara Galilor și în Irlanda, dar nu se întinde asupra Scoției, care rămâne supusă unui sistem juridic propriu.

Common-law-ul nu-și găsește, de asemenea, aplicarea integrală nici în insulele orkney și Shatland. Insula Man este guvernată încă de o veche cutumă de origine scandinavă, datând din secolul al VIII-lea, în timp ce insulele Jersey și Guernesey din Canalul Mânecii sunt supuse unor vechi legiuiri de origine franceză. Noile state independente au păstrat parțial aceste sisteme de drept, care au fost ulterior dezvoltate, potrivit acelorași legități ale common-law-ului, instanțele naționale. Common-law-ul a fost sistemul juridic al unei societăți feudale în tiparele căruia a fost turnat conținutul unui drept burghez.

Deși locul ocupat îndeosebi în zilele noastre, de dreptul scris este considerabil, dreptul englez rămâne, îndeosebi datorită mentalității juriștilor insulari, un drept al precedentelor. Precedentul juridic reprezintă incontestabil, mecanismul cel mai important în formarea acestui sistem, steaua sa polară. Este frecvent și astăzi în fața instanțelor engleze, invocarea unor decizii judiciare datând de secole. Lucrurile merg atât de departe încât, chiar în prezența unui text de lege sau a unei reguli de drept cutumiar, judecătorii preferă să invoce hotărârile judecătorești care au făcut anterior aplicarea acestora, decât să aplice în mod direct textul sau regula care stabilește sediul materiei.

Acest drept al precedentului cuprinde, cel mai adesea reguli extreme de tehnice și de formaliste, accesibile doar specialiștilor, făcute pentru tribunale, iar nu pentru justițiabili. Mecanismul de formare explică în bună parte, caracterul original al dreptului englez. Influențele din exterior nu sunt numeroase. Sunt rare sistemele de drept moderne care au rămas atât de puțin afectate de evoluțiile produse în dreptul altor țări ca dreptul englez. Nici măcar dreptul roman – cu toată îndelungata sa stăpânire a insulelor britanice de către romani, nu a avut, la timpul său, o influență prea însemnată. Dreptul englez s-a arătat, de la primele sale începuturi, conservator și nereceptiv.

Gândindu-ne la puternica expansiune pe care a cunoscut-o acest drept în alte continente suntem tentați să introducem între sistemele de drept o distincție în: în sisteme de import și sisteme de export. Common-low-ul ar ilustra prin excelență această din urmă categorie.

3.Institiții

Aspectul cel mai original al Common-law-ului este reprezentat de coexistența a trei subsisteme normative autonome și paralele, care reglementează, fiecare, uneori în mod diferit sau chiar contradictoriu, relațiile sociale : common-law (în sens restrâns ), equity și statute-law. Ele exprimă, de fapt, cele trei izvoare principale ale dreptului englez.

Cel mai vechi dintre ele este common-law. (Termenul de “common-law” are, după cum se poate lesne înțelege, două accepțiuni de întindere diferită. Prin common-law în sens larg, este denumit marele sistem de drept de origine engleză. În sens restrâns, termenul indică unul din cele trei izvoare, ori subsisteme, sau mai precis ramuri de reglementări care sunt tipice marelui sistem de drept). El rămâne încă, chiar în timpurile noastre, astfel cum se exprimă un autor englez, “cea mai fundamentală parte a dreptului nostru”.

Common-law-ul își găsește originile în cutumele aflate în vigoare înainte de cucerirea normandă și care au fost menținute și după aceasta, printr-o declarație a lui Wilhem Cuceritorul. El reflectă opera de unificare a acestor cutume locale într-un drept comun pentru întregul regat, datorată exclusiv Curților regale de la West-minister.

Privit din afară, common-law-ul apare ca o însumare de precedente. Mecanismul prin care cazurile în speță ajung să formeze un sistem de drept închegat este în stare decisis.

Regula precedentului a început să se contureze cu începere de la finele secolului al XVIII-lea. Deciziile curților de justiție: Înalta Curte, Curtea de Apel, Camera Lorzilor, (instanța supremă) se impun jurisdicțiilor de rang inferior. Curtea de Apel – mai mare în rang, poate anula o decizie dată de Curtea de Apel.

Noul precedent îl anulează pe cel vechi. Deciziile date de Curtea de Apel o leagă pe ea însăși, cu excepția cazurilor în care sunt incompatibile cu cele date de Camera Lorzilor sau în care au fost pronunțate per incuriam, deci sunt nelegale. Camera Lorzilor, organ judiciar suprem este întotdeauna legată de hotărârile sale.

O dispută care durează de secole, a apărut în jurul problemei la rațiunile autorității precedentului. Blackstone și alți autori mai vechi considerau că judecătorul, care rezolvă o nouă problemă de drept nu face altceva decât să degajeze o normă de drept internațională și să o consacre. Hotărârea pe care o dă reprezintă în această optică, o mărturie a judecătorului asupra existenței normei, pe care ceilalți judecători sunt chemați a o arma.

Împotriva acestei teorii calificată drept “ficțiune copilărească” care caută să atribuie common-law-ului valoarea eternă, s-au ridicat o serie de mari nume ale dreptului englez, ca Austin, Benthal sau Henry Maine, acesta din urmă considerând sistemul englez ca pe un drept de sorginte cutumiară, scris într-o manieră deosebită de legislațiile continentale, nu în coduri ci în culegeri de jurisprudență.

Mai aproape de noi, Salmond și Dacey propun abandonarea acestor teze, recunoscând că judecătorii au o putere legislativă proprie, pe care o exercită în mod deschis și legal. Autorii moderni par totuși să aducă anumite atenuări asupra acestei afirmații. Arminjon și colaboratorii săi subliniază și ei că efectul principiului stare decisis constă în aceea că face, în fapt, din judecător un legiuitor. Ei subliniază însă că, în teorie, cel puțin, judecătorul nu are puterea de a modifica cutuma existentă. El este presupus doar că o declară, că o explică, că o dezvoltă.

Principiul stare decisis suferă în practică anumite atenuări. Judecătorii însăși recurg la anumite distincții artificiale, la raționamente de-a dreptul tendențioase, pentru a ajunge la hotărâri diferite sau chiar opuse precedentului de la care pornesc. Ei sunt scutiți să apeleze la asemenea manopere, atunci când precedentul este în mod manifest nerațional sau prezintă inconveniente, ori dacă este în opoziție cu o regulă socotită “cardinală” în dreptul englez. Equity reprezintă în fond un corectiv adus regulilor de common-law.

La origine Equity dădea expresiei ideii că în fața unei legi nedrepte, supușii pot face apel la rege care, bazându-se pe imperativele conștiinței, putea acționa contra legem restabilind echitatea încălcată. În fapt, nu regele ci funcționarul său, cancelarul era cel ce soluționa plângerile.

Niciodată intervenția cancelarului n-a fost prezentată ca fiind de natură să modifice legea. Dimpotrivă, una din maximele cele mai cunoscute ale dreptului englez este “Equity follow the law” (equity respectă common-law-ul). Cancelarul se ferește întotdeauna de a declara regula de drept inaplicabilă. Mijlocul său, în perioada inițială cel puțin, era acela de a refuza eliberarea unui writ, împrejurare ce lipsea pe una din Părți de dreptul de a sesiza instanța întârziind pe calea unor ordine, executarea anumitor acte sau impunându-i efectuarea altora de natură să anihileze intervenția justiției. În caz de nesupunere, Cancelarul putea ordona întemnițarea celui nesupus ori sechestrarea bunurilor sale.

S-a creat în modul acesta, în decursul secolelor, Curtea Cancelarului considerându-se la rândul său, legată de principiul precedentului, ca a doua reglementare legală, paralelă și uneori contradictorie cu cea dintâi. Aplicare uneia sau celeilalte reglementări a ajuns să depindă de faptul că reclamantul se adresa Curților de la Westministers sau Curții Cancelarului.

Rolul equity-ului în dezvoltarea dreptului englez este enorm. Este suficient să menționăm că multe din instituțiile cele mai însemnate ale acestuia ca trustul, uses injunctions, au fost create de Cancelar. Equity a adus de asemenea o serie de perfecționări și completări esențiale anumitor instituții de common-law. Cercetători de prestigiu ne atrag atenția că equity nu a reușit să devină un sistem normativ complet care să acopere o arie de reglementări asemănătoare cu common-law-ul, rămânând mai curând o colecție de norme oarecum disparate de colective aduse acestuia. Aceste norme își găsesc coerența în lumina unor maxime, desprinse din practica seculară a instanței equity.

Cea mai cunoscută dintre acestea stabilește că “equity acționează in personam, iar nu in rem” (“equity acts in personam, not in rem”).

O a doua maximă prevedea: “equity nu admite ca o vidare a dreptului să rămână fără sancțiune” (Equity does not suffer a wrong to be without a remedy). Acest principiu conferă Curții de equity dreptul sde a recurge la remedii noi – sancțiuni sau soluții inedite – atunci când apreciază că cele oferite de common-law nu sunt suficiente.

“Equity urmează common-law-ul” este principiul potrivit căruia common-law reprezintă baza jurisprudenței Curții de equity, de la care aceasta nu se depărtează decât atunci când comandamentele morale o impun. El exprimă, de asemenea, idea după care Curtea de equity aplică prin analogie, regulile de common-law. Când din punctul de vedere al lui equity, părțile sunt într-o situație de egalitate, se aplică common-law”.

Un alt principiu stabilește că cel care dorește un remediu de equity trebuie să acționeze în equity, ceea ce înseamnă că remediile (soluțiile de equity) nu pot fi obținute folosind procedura de common-law.

Un alt procedeu stabilește că “ equity ține seama de intenție iar nu de formă”. Formularea nu trebuie să ne conducă totuși la idea că spre deosebire de common-law, equity ar fi un sistem ostil formalismului. Din potrivă, formalismul specific dreptului englez găsește și în acest caz un teren propice. Principiile menționate nu sunt, desigur, singurele ce pot fi desprinse din vasta jurisprudență pe care o reprezintă equity.

Cu timpul, legile de dezvoltare ale oricărui sistem normativ bazat pe tehnica precedentului și-au spus cuvântul. Equity, născută ca un remediu împotriva conservatorismului și sclerozei, a dovedit cu timpul ea însăși un sistem sclerozat. Un alt remediu a devenit necesar. În spiritul timpurilor moderne, acest remediu nu putea fi altul decât legea scrisă. După equity, statute-law reprezintă cea de-a doua reacție de acomodare a dreptului englez le imperativele contemporaneității.

Teoria clasică nu vede în lege decât un izvor secundar de drept. Legile nu sunt în această concepție decât o serie de errata și de addenda cum se exprimă René David, de corective, deci aduse acestui corp normativ principal care este dreptul jurisprudenței. Ele apar ca o piesă străină în sistemul dreptului englez.

Interpretarea legii, cel puțin teoretice, este deosebit de restrictivă. Ea se face potrivit cu ceea ce un cunoscut jurist englez, judecătorul Parker, a denumit “regula de aur” care stabilește necesitatea adoptării sensului obișnuit al cuvintelor întrebuințate de legiuitori și a interpretării gramaticale. Judecătorul nu trebuie să cerceteze sursele care l-au inspirat pe legiuitor, nu are dreptul de a lua în seamă utilitatea socială a legii sau tendințele economice.

O altă trăsătură caracteristică a sistemului de statute-law decurge din faptul că dreptul englez nu cunoaște nici abrogarea implicită și nici desuetudinea: ca urmare, rămâne în vigoare un număr enorm de acte normative care nu au fost niciodată abrogate expres și care datează de secole. Aceasta face extrem de dificilă cunoașterea exactă a legii pentru judecător, care nu are niciodată certitudinea că a aplicat exact dispozițiile legale în vigoare. Pentru a se facilita cunoașterea statutelor, s-au alcătuit, în decursul secolelor, culegerii de statute. Aceste colecții de statute nu trebuie înțelese ca fiind niște codificări. Dreptul englez a rămas timp de secole ostil ideii de codificare.

Trebuie să menționăm că în zilele noastre importanța legii scrise nu face decât să crească. Citându-l pe René David putem afirma că legea joacă, în fapt, în Anglia contemporană, un rol care nu este câtuși de puțin inferior celui al jurisprudenței, ea înscriindu-se prin aceasta în rândul principalelor izvoare ale dreptului britanic.

Caracteristici actuale

Rolul și importanța cutumei în sistemul izvoarelor dreptului englez sunt incontestabil în descreștere. Referindu-ne la cutumă va trebui, spre a evita o posibilă confuzie, să subliniem de la început o distincție.

Se vorbește adesea, în anglia, despre o cutumă generală imemorială, care ar putea reprezenta temeiul common-law-ului, întrucât deciziile judecătorești și-ar găsi în ea fundamentul juridic și autoritatea morală. Privind astfel, întreg dreptul englez ar apărea ca având o origine cutumiară.

Teza este desigur inexactă. Această cutumă imemorială nu a fost În realitate decât o simplă ficțiune, destinată să îndepărteze bănuiala că judecătorii ar proceda arbitrar. Dreptul englez nu a avut caracter cu adevărat cutumiar decât înainte de cucerirea normandă când într-adevăr, pe întreg teritoriul insulei se aplica dreptul consuetudinar anglo-saxon. Apariția common-law-ului este legată tocmai de procesul de consolidare a puterii regilor normanzi, care au ținut să înlocuiască vechile cutume cu un drept al precedentelor, operă a curților regale – care să devină dreptul comun al Angliei.

Cutumele aplicabile în prezent rămân, în continuare cutume locale. Nu există așadar o cutumă generală, aplicabilă pe întinsul întregii țări. Dintre cutumele în vigoare, menționăm cele referitoare la vecinătate, la folosirea pășunilor sau a anumitor lacuri ori fluvii etc. Există de asemenea, un mare număr de cutume comerciale.

O cutumă este necesar să îndeplinească două condiții spre a fi luată în considerare de justiție: să provină din timpuri imemoriale și să fie rațională. Spre deosebire de dreptul altor țări, care recunoaște valoarea cutumelor dacă ele sunt stabilite de un timp îndelungat, dreptul englez cere mai mult ca ele să fie imemoriale. Regula a fost stabilită printr-o lege datând din anul 1265, care este încă în vigoare. Potrivit acestei legi este imemorială o cutumă care există deja în anul 1189. E evident că astăzi ar fi greu de făcut proba pozitivă a datei de naștere a cutumei. Legea amintită produce însă consecințe judiciare însemnate, prin faptul că oferă ofine de neprimire categorică în cazul în care se dovedește că o cutumă nu putea exista la data amintită. Regula imemorialității este astfel de natură să înlăture aplicarea unui mare număr de cutume.

Locul ocupat de cutumă în viața generală engleză nu este câtuși de puțin neglijabil. E drept însă că cea mai mare parte a cutumelor în vigoare operează în alte domenii ale dreptului decât în cel civil.

Trebuie subliniat faptul că dreptul englez nu cunoaște împărțirea pe ramuri, atât de obișnuită sistemelor de pe continent. Sistemele dreptului, cu ramurile sale, este fructul unei gândiri carteziene nepotrivită pragmatismului funciar al dreptului englez. Nici măcar împărțirea în drept public Si dept privat, fundamentală pentru sistemul romano-germanic, nu este operantă în dreptul englez.

Termenul de “ramuri” își găsește adesea utilizare în dreptul englez numai că prin el nu se înțeleg dreptul civil, comercial, penal etc., ci cele trei sisteme normative paralele tipice: common-law, equity, statute-law.

În doctrina engleză contemporană există, de asemenea – astfel cum ne arată Schmithoff, o tendință de a împărți dreptul după criterii cunoscute pe continent. Se vorbește, astfel, despre o family law, despre o mercantile law (drept comercial) sau despre un criminal law (drept penal) ori o labour law (dreptul muncii).

Pentru Schmithoff aceasta constituie un stadiu avansat al gândirii juridice engleze contemporane. Ea rămâne însă, după părerea mea, mai degrabă o încercare doctrinară de conturare a unor discipline de studiu decât o tendință profundă a însuși sistemului de drept de a se auto-reorganiza după modelul continental.

Cea de a doua precizare privește proveniența dreptului procesual asupra celui material. “Remedies precede rights”, acest principiu fundamental al dreptului englez exprimă tocmai o astfel de proeminență. Pentru juristul englez este mai important să găsească calea procedurală care poate promova un anumit interes decât dreptul substanțial care îl guvernează.

Adagiul “justice before Truth” (“Justiția înaintea adevărului”), care în ochii noștri poate apărea ca un veritabil cinism, exprimă în fond o constantă fundamentală pentru dreptul englez. Idea dominantă, chiar în zilele noastre, este aceea că persoana chemată în judecată – în penal sau în civil – trebuie să aibă un fair trial să fie deci judecată în mod loial, ceea ce nu este posibil, în concepția juriștilor englezi, decât în temeiul unui due process of law, adică cu respectarea strictă a formelor procesuale.

Dacă forma de procedură este respectată întocmai, soluția la care ajunge judecătorul nu poate fi într-o atare optică decât cea bună. O atare mentalitate se explică evident, prin condițiile istorice ale formării dreptului englez. Neexistând un sistem de norme de drept substanțial bine precizat, judecătorul fiind deci cel chemat să degaje norma de drept aplicabilă era firesc ca modul în care procedează acesta să devină factorul relevant. Particularități importante se pot constata și cu privire la căile de executare. Dreptul englez este definit mai operativ din acest punct de vedere decât cel al multor țări de pe continent.

Refuzul de a executa o hotărâre judecătorească este de neconceput. Procedura executării silite, îndelungată și costisitoare, este necunoscută. Un studiu foarte complet aduce o serie de informații importante asupra modului în care este organizată profesiunea de jurist în Anglia.

Figura centrală în viața juridică britanică este solicitor-ul. Fără a fi vocat, deoarece nu are dreptul de a pune concluzii în fața instanțelor, solicitor-ul are misiunea de a pregăti procesul, de a procura actele necesare părții pe care o servește, de a “solicita” personalul Curții de Justiție în vederea bunei desfășurări a procesului.

Solicitor-ii sunt funcționari ai lui English Supreme Court off Judicature fiind supuși unui strict control profesional în ceea ce privește admiterea, remunerarea, comportamentul, contabilitatea, impozitele. Abaterile de la etica profesională sunt judecate de un tribunal profesional special, prezidat de președintele Curții de Apel.

În fața instanțelor de judecată, concluziile nu sunt puse de regulă, de solicitatori, ci de barrister. Aceștia formează ramura cea mai înaltă a profesiei de avocat și sunt foarte puțin numeroși. În timp ce în Anglia și în Țara Galilor există circa 27000 de solicitatori, numărul barrister-ilor este de numai 2900. Uneori ei nu apar în fața instanțelor, rezumându-se doar la o consultație pentru solicitatori.

În principiu, nici nu există relații între justițiabili și barristeri, aceștia fiind angajați de solicitatori.

Peisajul vieții judiciare engleze este deosebit de viu și colorat. El confirmă faptul că profesiunea juridică reprezintă o carieră bine cotată, foarte bine retribuită și care permite accesul pe cele mai înalte culmi ale societății britanice.

CAPITOLUL IV

Aspecte comparative de ansamblu privind

instituțiile juridice

Formarea acestor mari familii juridice își găsește explicația în apropierea sistemelor de drept din diferite țări ca urmare a transformărilor sociale petrecute în acestea. Istoria dreptului vorbește de mari translații juridice întâlnite în toate timpurile. Fenomenul receptării dreptului unui anumit stat de către altele, de exemplu, s-a repetat de mai multe ori în istorie.

Vom menționa astfel procesul de pătrundere a dreptului roman într-un mare număr de țări din Europa și mai departe, prin intermediul Codului Napoleon, și în țări din alte continente, ca America de Sud ori Africa, sau cel al receptării dreptului englez – common-law – în Statele Unite și în alte țări care au făcut parte din Imperiul colonial britanic. Acțiunea de receptare, ne arată istoria, a avut cauze dintre cele mai diferite: cucerirea militară, dominația politică, economică sau ideologică, ori opera de unificare a legislației unor state, pentru care exemplul cel mai potrivit ni-l oferă țările scandinave.

Receptarea nu este însă singura explicație a formării familiilor de drept, sunt cazuri – și modul de formare a sistemului de drept socialist constituie un exemplu excelent, pentru aceasta – când asemănarea condițiilor social politice din anumite țări se reflectă prin intermediul unei anumite conștiințe juridice, a unei ideologii comune și a unei mentalități juridice asemănătoare în instituții juridice care au trăsături apropiate, fără a se putea vorbi de receptarea dreptului vreunuia dintre aceste state de către altul.

Pe astfel de căi, uneori în decursul unui timp îndelungat, drepturile naționale s-au grupat în mari sisteme sau familii juridice. În cadrul fiecăreia dintre acesta familii asemănările dintre sistemele juridice naționale sunt mai puternice decât deosebirile dintre ele. Determinarea acestor familii nu poate fi de aceea astfel cum arăta, decât rezultatul unor foarte temeinice cercetări comparatiste, care trebuie să pună în lumină elementele comune din sistemele naționale și caracterul lor preponderent.

Desigur că deosebirea esențială ce trebuie făcută între marile sisteme de drept este cea care privește apartenența acestora la un anumit tip istoric de drept, cu alte cuvinte cea care pune la bază criteriul esenței dreptului.

Această deosebire capătă o importanță excepțională în cazul comparării unor instituții sau reglementări din dreptul unui stat socialist cu cele din dreptul unui stat burghez, deci din marile sisteme romano-germanice sau de common-law.

Există însă între marile sisteme de drept, în afara deosebirilor de substanță, cum ar fi cele ce își găsesc sorgintea într-o anumită ideologie pe care o reflectă reglementarea legală, o anumită tipologie a izvoarelor de drept, un conținut specific acordat anumitor concepte de bază, o tehnică legislativă particulară.

Fără a ține seamă de aceste deosebiri, compararea instituțiilor și normelor de drept nu ar avea un caracter științific. Dimpotrivă, luându-le în considerare, cercetătorul familiarizat cu trăsăturile caracteristice ale legislațiilor dintr-un anume mare sistem de drept poate înțelege cu mai multă ușurință o reglementare juridică dintr-un stat ce face parte din cadrul acestuia.

Iată de ce, cunoașterea marilor sisteme juridice actuale ni se pare absolut necesară într-un moment în care dreptul comparat este sortit să se bucure de o răspândire mereu mai largă. Într-adevăr, împărțirea lumii în mari sisteme juridice conturează o adevărată geografie, în care fiecare mare sistem de drept reprezintă un adevărat continent juridic. Montesquieu, bunăoară, își motiva astfel celebra sa teorie:

“Legile … trebuie să fie potrivite cu condițiile fizice ale țării: cu clima – caldă sau temperată – cu calitatea solului, cu așezarea, cu întinderea sa, cu felul de viață al popoarelor – plugari, vânători sau păstori; ele trebuie să fie potrivite cu gradul de libertate, pe care orânduirea statului o poate îngădui, cu religia locuitorilor, cu înclinările, cu bogățiile, cu numărul, negoțul, cu moravurile, cu deprinderile lor”.

Știința juridică materialist dialectică nu ignoră, desigur, influența mediului geografic asupra dreptului, căruia îi recunoaște un anumit rol în configurarea unor instituții juridice. Pentru ea însă acest rol este departe de a fi determinant. Esențială pentru înțelegerea împărțirii lumii în mari sisteme de drept nu este, influența mediului fizic și nici măcar așa numitei “geografii umane”, ci astfel cum am arătat, în ultima analiză, decât expresia intereselor claselor politice dominante într-o societate, cărora statul, aflat în mâinile acestor clase, le conferă valoare juridică, adică forță general obligatorie.

Iată de ce, “geografia juridică” pe care o abordăm nu se va ocupa de stabilirea unor corelații între mediul geografic și lege, ci va căuta să înfățișeze configurarea marilor sisteme juridice ale lumii în care trăim, cu interdependențele, cu transformările lor frecvente, cu contradicțiile pe care le prezintă, cu incertitudinile pe care confruntarea lor le poate suscita.

Sinteza acestui studiu trebuie să fie o hartă imaginară sau chiar una materială a lumii juridice contemporane; suficient de detaliată, pentru a nu crea confuzii între sistemele naționale, rezultat al unei generalizări științifice capabile să pună în lumină factorii comuni care acționează în fiecare mare sistem de drept, această hartă este sortită să devină un instrument de lucru de nelipsit pentru oricare comparatist.

Primii care au inițiat dezvoltarea dreptului comparat au fost René David și Hampson.

Primul Congres de comparație de la Paris este primul moment în care s-a încercat clasificarea în mari sisteme de drept, clasificări promovate de rasă.

Unii autori consideră că sistemele moderne ar trebui împărțite în sistemul indo-european cu câteva subsisteme – latin, german, englez, barbar – și semit, dar această clasificare creează niște non-sensuri cum este acela de a clasifica sistemul egiptean în sistem latin iar cel ceh de influența germană.

S-a încercat să se lanseze un alt sistem de clasificare pe baza legii, cutumei și religiei (Ulman).

BIBLIOGRAFIE

1.VICTOR DAN ZLĂTESCU, Panorama marilor sisteme contemporane de drept, Ed. “Continent XXI”, București, 1994.

2. VICTOR DAN ZLĂTESCU, Geografie juridică contemporană, Editura științifică și enciclopedică.

3.NICOLAE POPA, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, București, 1996.

4.MIRCEA DJUVARA, Teoria generală a dreptului (Enciclopedie juridică), vol. I, II, București, 1930.

5.HEGEL? Principiile filozofiei dreptului, Editura IRI, București, 1969.

6.RENE DAVID, Les grands systems du droit contemporaines, Dalloz, Paris, 1964.

7.JAMES V. CALVI, SUSAN COLEMAN, American Law and legal systemes, New Jersey, 1989.

8.PHILIP JAMES, Introduction to english law, London, 1972.