Privind Metodica Dezvoltarii Calitatilor Motrice Specifice In Perioada Pregatitoare DE Toamna Iarna LA Atletii Aruncatori DE Sulita

CAPITOLUL I INTRODUCERE

PROBLEMATICA CERCETARII, REFLECTAREA TEMEI IN

LITERATURA DE SPECIALITATE

ISTORICUL PROBEI

MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

1.4. SCOPUL LUCRARII SI IPOTEZELE CERCETARII

CAPITOLUL II FUNDAMENTE TEORETICE SI METODICE

PARTICULARITATI

SOMATO-FIZIOLOGICE SI PSIHOLOGICE ALE ARUNCATORILOR DE SULITA

2.1.1. MODELUL CAMPIONULUI OLIMPIC LA PROBA DE ARUNCARE A SULITEI

CALITATILE MOTRICE SPECIFICE IMPLICATE

IN PRACTICAREA PROBEI

2.2.1. FORTA

VITEZA

REZISTENTA

CAPACITATILE COORDINATIVE

2.3. METODE SI MIJLOACE DE DEZVOLTARE A

CALITATILOR MOTRICE FOLOSITE IN PERIOADA DE PREGATIRE

METODE SI MIJLOACE PENTRU FORTA

METODE SI MIJLOACE PENTRU VITEZA

METODE SI MIJLOACE PENTRU REZISTENTA

METODE SI MIJLOACE PENTRU CAPACITATEA DE COORDONARE

2.4. MODELUL IDEAL DE PREGATIRE ( SUB ASPECTUL

NORMELOR DE CONTROL )

CAPITOLUL III PRELUCRAREA SI INTERPRETAREA

DATELOR

3.1. PREZENTAREA SUBIECTILOR

REZULTATELE OBTINUTE LA PROBELE DE

CONTROL

3.3. PREZENTAREA PLANURILOR DE PREGATIRE

3.4. ANALIZA INDICATORILOR DE PREGATIRE

CAPITOLUL IV CONCLUZII SI PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

PROBLEMATICA CERCETARII, REFLECTAREA TEMEI IN LITERATURA DE SPECIALITATE

Evolutia societatii noastre in general si impactul Jocurilor Olimpice Moderne in special, au proiectat actul sportiv in randul fenomenelor sociale care se impun cu necesitate prin efectele obtinute. Fenomenul sportiv este o activitate specifica de intrecere in care se valorifica intensiv formele de practicare a exercitiilor fizice, in vederea obtinerii de catre individ sau colectiv a perfectionarii posibilitatilor morfo-functionale si psihice, concretizate intr-un record, o depasire proprie sau a partenerului.

Atletismul romanesc s-a impus pe plan mondial mai ales in ultimile 4 decenii, prin rezultate valoroase inregistrate in marile intreceri internationale.

In cadrul probelor atletice se delimiteaza net atat prin scop cat si prin valente estetice aruncarile, ca deprinderi stilizate ale omului sub forma impingerii, azvarlirii sau lansarii de diferite obiecte. Aceste deprinderi se concretizeaza in aruncarea greutatii sulitei, discului si ciocanului.

Pentru obtinerea unor rezultate apreciate in lumea atletismului si pentru scoaterea din anonimat a scolii romanesti de aruncari, in special cea de aruncare a sulitei, la baza acesteia trebuie sa stea o buna fundamentare teoretica-metodica asigurata prin editarea unor lucrari de specialitate autohtone.

Lucrarea de fata cuprinde date despre tehnica si metodica antrenamentului la aruncarea sulitei care speram ca vor fi apreciate de cei interesati. Pe marginea acestei teme s-au scris putine lucrari de specialitate care insa nu au pretentia ca epuizeaza subiectul lasand si posibilitatea exprimarii unor puncte de vedere proprii.

Prin actualitatea sa si prin noutatea pe care o reprezinta in domeniu, acest material vine in ajutorul antrenorilor si sportivilor si completeaza materialul, publicatiile referitoare la metodologia dezvoltarii calitatilor motrice in perioada pregatitoare de toamna-iarna.

.

ISTORICUL PROBEI

Aruncarea sulitei este una dintre cele mai vechi probe din atletism. Stramosul sulitei a fost lancea de aruncat, arma folosita de oameni in razboi si la vanatoare cu mii de ani in urma.

In timp de pace, cu ocazia marilor serbari care se organizau sub forma de intreceri, luptatorii greci se indeletniceau cu aruncarea lancilor, ceea ce constituie de fapt prima forma de aruncare a sulitei.

Sulita confectionata din lemn de brad, corn sau frasin, folosita la diverse intreceri era mai scurta decat lancea de razboi si avea la capat un varf lung de metal, iar la celalalt sau la mijloc, un maner imbracat in piele pentru a fi manuita mai usor.

Datele ramase sunt destul de ambigue in privinta formelor de aruncare, dar din unele dintre ele reiese ca se practicau aruncari de pe loc, la tinta, locul de aruncare fiind mai inaltat ( balbia) ; din altele rezulta ca sulita se arunca cu elan la distanta.

In programul Jocurilor Olimpice antice aruncarea sulitei a fost preluata de la greci de catre romani si apoi de popoarele antice.

In Evul Mediu raspandirea armelor de foc a avut ca rezultat eliminarea armelor de aruncare si, in consecinta, intrecerile au fost date uitarii.

Americanul F. Held a contribuit indirect la evolutia tehnicii prin fabricarea unor sulite cu calitati deosebite de planare, a caror folosire a impus marirea vitezei pasilor de aruncare si micsorarea unghiului de eliberare.

Pana la precizarea unor paragrafe din regulamentul probei, intr-o perioada aruncarea sulitei devenise o specialitate a aruncatorilor de disc.

Cu “stiloul spaniol” s-au obtinut rezultate superioare, datorita fortei centrifuge care se acumula in timpul executarii piruetelor( se exercitau 2-4 piruete).

Incepand din anul 1988 Federatia Internationala de Atletism a introdus in concursuri un nou tip de sulita “PLONJOR” avand centrul de greutate mai spre varf fata de sulita “PLANOR” astfel ca performantele s-au redus substantial de la 104.08 m recordul mondial cu sulita planor ( V. Hohn – R.D.G. ) sub 100 m.

Acest lucru era necesar datorita faptului ca aruncarile devenisera periculoase pentru atletii care isi disputau alte probe in partea opusa a stadionului ( inaltime, prajina, lungime, aruncarea greutatii) cat si faptul ca erau dese discutii privind arbitrajul.

In prezent s-au atins performante inalte si cu tipul de sulita “PLONJOR” recordul fiind detinut de J. Zelezny ( Cehia) cu o performanta de 98.48 m.

In cadrul Jocurilor Oimpice moderne, aruncarea sulitei apare pentru prima data in 1908 (Londra). Pana catre anii `30, recordul mondial va fi disputat de Finlanda si Suedia.

Incepand cu Jocurile de la Londra, suprematia sulitei aluneca incet-incet catre tabara finlandeza unde apare o noua generatie de aruncatori mai rapizi, mai agili, mai bine inarmati tehnic, al caror conducator este incontestabil Jonni Myyra.

La Jocurile Olimpice de la Los Angeles din 1932, Matti Jarvinen castiga detasat titlul suprem, cu o aruncare de 72,71m ; atat va masura si turnul ridicat in cinstea sa, constructie care domina si astazi stadionul olimpic din Helsinki . Fnlandezul, lider incontestabil al generatiei sale, va domina aceasta proba atletica pana in 1940 .

In 1952, la Jocurile Olimpice de la Helsinki, pentru prima oara se masoara dupa noul regulament .

In 1956, noul record mondial : 83,66m al lui Janusz Sidlo pune capat definitiv erei sulitelor de lemn .

Intre 1962 – 1963, rezultatele de peste 80 m se inmultesc ; dar nu numai datorita talentului aruncatorilor, ci si faptului ca sulitele tip „Held„ sau suedez sunt puse de acum inainte la dispozitia tuturor .

La 16 octombrie 1968, pe pista sintetica din Mexic, pentru prima data folosita intr-o competitie olimpica, Lusis este rasplatit pentru cei treisprezece ani de efort, cu titlul olimpic, pentru o aruncare care masoara 90,10m .

In finala Jocurilor Olimpice de la Montreal 1976 ungurul Miklos Nemeth, reuseste o dubla performanta : din prima aruncare, devine nou campion olimpic si nou recordmen mondial – 94,58 m . Pentru prima oara, un maghiar figureaza in palmaresul sulitasilor .

Medalia de bronz obtinuta de sulitasul roman Gheorghe Megelea confirma existenta si dezvoltarea unei scoli romanesti de aruncari . Tanarul sulitas roman s-a afirmat pe plan international in 1973 cand a cucerit medalia de argint la Campionatele Europene de juniori cu 74,68 m . Doi ani mai tarziu, la Jocurile Mondiale Universitare isi adjudeca aurul cu 81,30 m, performanta care deschide seria aruncarilor de peste 80 m. La Jocurile Olimpice de la Montreal, intr-o companie selecta, se situeaza pe locul trei ,stabilind totodata si un valoros record national 87,16 m .In 1977, realizeaza cu 88,00 m performanta maxima a carierei, rezultatul contribuind la momentul respectiv recordul Canadei, tara care„ l-a adoptat„

Limita psihologica a celor 100 m este in pericol in 1983, cand americanul Tom Petranoff reuseste o aruncare de 99,72m.

In anul 1984, dupa 40 ani, situatia politica internationala se reflecta din nou nefast saupra sportului . In conditiile in care Jocurile Olimpice de la Los Angeles au fost boicotate , titlul olimpic revine dupa ani de asteptare in Finlanda : Haerkoenen Arto(86,76 m).

In replica, Berlinul vine cu stirea unui record absolut : 104,80m .Este prima ( si ultima pana acum ) aruncare de peste 100 m, cu consecinte imediate asupra regulamentului .Cel care reusise aceasta performanta, se numea Uwe Hohn si avea numai 22 ani .A fost primul si singurul atlet care a depasit granita celor 100 m .

Dupa noua ani , un alt sulitas roman se afirma pe plan international ; la Jocurile Mondiale Universitare din Japonia ( Kobe, 1985 ), Dumitru Negoita , obtine medalia de aur cu o aruncare de 84,62 m . Cu sulita „noua„ reuseste 81,88 m, rezultat care reprezinta inca recordul Romaniei .

Recordul lui Tom Petranoff in 1983 si cel al lui Hohn , au determinat IAAF sa introduca un nou model de sulita incepand cu 1 aprilie 1986 . Noua sulita are centrul de greutate mutat cu 4 cm spre varf , fapt ce scurteaza semnificativ aruncarea , inlaturand in acelasi timp suspiciunile legate de validitatea ei . Cea mai buna aruncare , dupa intrarea in vigoare a acestui articol din regulament , a fost considerata record mondial si a apartinut lui Klaus Tafelmeier : 85,74 m , realizata la Como , la 21 septembrie 1986 .

Recordurile isi reiau cursa ascendenta si se pare ca arumcarea sulitei devine o specialitate europeana : 1993 – Petersburg – 95,54 m si Sheffield – 98,48m . Acesta constituie si astazi recordul lumii si poarta semnatura cehului Jan Zelezny .

Din 1953 , pana in 1976 , recordul a trecut de la 78,70 m , la 94,58 m , ceea ce inseamna un castig de 20% , care se datoreaza in mare parte perfectionarii sulitei si inmultirii pistelor sintetice .

Din 1976 pana in 1985 , s-au mai adaugat aproape 10 m . Regulamentul a modificat sulita ; cu toate acestea din 1986 pana in 1998 , recordul a mai inregistrat un salt de13 m .

Aruncarile de peste 90 m, din ce in ce mai dese, lasa sa planeze o indoiala asupra longevitatii acestui record al lumii .

Acest record a rezistat pânã în 1999 când IAAF a hotãrât schimbarea unor parametri tehnici (C. G. a fost mutat 3 cm spre vârf) și în consecințã modificarea calitãților de planare ale suliței.

Evolutia recordului mondial la aruncarea sulitei barbati:

Cateva elemente de statistica :

primul record mondial oficial : 62,32 m Eric Lemming SWE 1912 ;

primul peste 70 m : 71,01 m Lundqvist SWE 1928 ;

primul peste 80 m : 80,41 m : Bud Held USA 1953 ;

primul peste 90 m : 91,72 m Terje Pedersen NOR 1964 ;

primul peste 100 m : 104,80 Uwe Hohn GDR 1984.

Cu sulita actuala :

primul peste 90 m : 91,46 m Steve Backley GBR 1992 ;

urmatoarele recorduri : 95,54 m si 95,66 m Jan Zelezni CZE1993 ;

cel mai durabil record mondial : 78,70 m Yrjo Nikkanen FIN 1938 ( 14 ani ) ;

cele mai multe concursuri peste 90 m ( cu modelul actual ) : Zelezni 30 ( pana la 7 sept. 2000) .

Superlative :

cele mai multe titluri olimpice : 3 Lemming 1906 / 1908 / 1912 ;

cele mai multe titluri mondiale :2 Zelezni 1993 / 1995 ;

cel mai tanar campion olimpc / mondial :Erik Lundqvist 1928 ( 20 ) ;

cel mai batran campion olimpic / mondial : Tapio Rutavaara FIN 1948 ( 33 ) ;

cei mai buni 3 aruncatori de sulita din toate timpurile :

Matti Jarvinen ( FIN ) : fiu de campion olimpic la disc, a dus reaordul mondial de la 71,01 la 77, 23 si a castigat aurul olimpic in 1932 ;

Janis Lusis ( URS ) : lituanianul a castigat 4 titluri europene si un set complet de medalii olimpice ( aur in 1968 ), stabilind si doua recorduri mondiale ;

Jan Zelezni ( CZE ) : campion olimpic si mondial, posesor al actualului record al lumii, a dominat cu atata autoritate in 1995, incat este ,,responsabil’’ pentru 21 din cele 0,41 m : Bud Held USA 1953 ;

primul peste 90 m : 91,72 m Terje Pedersen NOR 1964 ;

primul peste 100 m : 104,80 Uwe Hohn GDR 1984.

Cu sulita actuala :

primul peste 90 m : 91,46 m Steve Backley GBR 1992 ;

urmatoarele recorduri : 95,54 m si 95,66 m Jan Zelezni CZE1993 ;

cel mai durabil record mondial : 78,70 m Yrjo Nikkanen FIN 1938 ( 14 ani ) ;

cele mai multe concursuri peste 90 m ( cu modelul actual ) : Zelezni 30 ( pana la 7 sept. 2000) .

Superlative :

cele mai multe titluri olimpice : 3 Lemming 1906 / 1908 / 1912 ;

cele mai multe titluri mondiale :2 Zelezni 1993 / 1995 ;

cel mai tanar campion olimpc / mondial :Erik Lundqvist 1928 ( 20 ) ;

cel mai batran campion olimpic / mondial : Tapio Rutavaara FIN 1948 ( 33 ) ;

cei mai buni 3 aruncatori de sulita din toate timpurile :

Matti Jarvinen ( FIN ) : fiu de campion olimpic la disc, a dus reaordul mondial de la 71,01 la 77, 23 si a castigat aurul olimpic in 1932 ;

Janis Lusis ( URS ) : lituanianul a castigat 4 titluri europene si un set complet de medalii olimpice ( aur in 1968 ), stabilind si doua recorduri mondiale ;

Jan Zelezni ( CZE ) : campion olimpic si mondial, posesor al actualului record al lumii, a dominat cu atata autoritate in 1995, incat este ,,responsabil’’ pentru 21 din cele 22 de aruncari peste 89 m ale anului.

In Romania, primul titlu national s-a acordat in anul 1914, pentru o aruncare de 37,90 m. Castigatorul se numea Rudolf Schmettau si era legitimat la Sporting Club Roman Bucuresti. Evolutia recordului national a fost lenta:

In anul 1950 recordul national era 56,17 m (Constantin Bocicai / Metalul Resita );

In 1957 Andrei Demeter depaseste granita celor 70 m ( 73, 16 m);

Prima arincare peste 80 m este realizara de Gheorghe Megelea (82,16 m) 19 ani mai tarziu ( 1976 );

In 1986, cu noul tip de sulita, se obtin 79,58 m ( N. Roata, I.E.F.S. Bucuresti )

Cele mai importante clasari obtinute de sulitasii romani, au fost urmatoarele:

Masculin:

Gheorghe Megelea, medalie de bronz la Jocurile Olimpice de la Montreal 1976 ( 87, 16 m );

Dumitru Negoita, medalie de aur la Jocurile Mondiale Universitare Kobe 1985 ( 84,62 m ).

Feminin:

Jocurile Olimpice:

O medalie de aur ( M. Penes / Tokio, 1964: 60,54 m );

O medalie de argint ( M. Penes / Mexic, 1968: 59,92 m ).

Campionatele Mondiale:

O medalie de argint ( F. Tilea / Goteborg, 1995: 65,22 m ).

Campionatele Europene:

Doua medalii de argint ( M. Diti-Diaconescu / 1962 si M. Penes / 1966);

O medalie de bronz (F. Tilea / 1994 ).

Jocurile Mondiale Universitare:

Trei medalii de aur ( M. Penes / 1965, E. Zorgo-Raduly / 1979, F. Tilea / 1995 );

Doua medalii de argint ( M. Diti-Diaconescu / 1961 si C. Isaila / 1995 );

Doua medalii de bronz ( M. Diti-Diaconescu / 1959 si E. Zorgo-Raduly /1975 ).

Pana in anul 1991, cea mai buna performanta masculina va oscila intre 78-80 m, dupa care va cunoaste o scadere accentuata, ajungand la 75,56 m in anul 2001 si 73,98 m in 2002.

1.3 MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

Legile concursului si antrenamentului sportiv sunt aceleasi indiferent ,

de coordonatele geografice, politice, economice si sociale in care se desfasoara.

Pentru stergerea distantei intre valoarea performantelor existente pe plan mondial si cel national, in proba de aruncare a sulitei, se pune cu acuitate problema orientarii tehnicii si metodicii catre cele mai moderne modele, adaptate la conditiile existente la noi in tara.

In contextul actual, in care se inregistreaza o explozie a performantelor, conceptul de calitate motrica, de dezvoltare a calitatilor motrice, capata noi valente.

Ridicarea continua a nivelului performantelor sportive pe plan mondial, se realizeaza prin perfectionarea tuturor laturilor si componentelor antrenamentului sportiv precum si a instalatiilor si materialelor de concurs.

Totusi, una din cele mai importante parghii ale progresului obtinut in domeniul sportului de inalta performamta, o constituie dezvoltarea substantiala a calitatilor motrice.

Acest lucru necesita aportul unui numar mare de specialisti la realizarea performantelor sportive pe langa cea a sportivului in sine.

Fiind practicant aL acestei probe atletice, am dorit sa sistematizez in lucrare mai multe programe de antrenament, rezultand astfel un material util, ce poate fi consultat de antrenori si sportivi , dar mai ales, cunostintele teoretice acumulate, ma vor ajuta in obtinerea performantelor atat ca sportiv cat mai ales ca antrenor.

Astfel pentru elaborarea si aplicarea pe baze stiintifice a unor structuri de exercitii metodice specifice dezvoltarii calitatilor motrice, se va realiza cresterea corespunzatoare a acestora in perioada pregatitoare.

1.4. SCOPUL LUCRARII SI IPOTEZELE CERCETARII

Lucrarea de fata are ca scop prezentarea modului in care este abordata pregatirea aruncatorilor de sulita-seniori (nivel de performanta), in vederea participarii la concursul national de aruncari lungi, care se desfasoara iarna.

Ipotezele care au stat la baza cercetarii sunt urmatoarele:

în probele de aruncări se cer calități morfologice de excepție, dublate de calități psihice deosebite;

performanțele obținute de aruncătorii de suliță (fete și băieți) sunt condiționate de nivelul de dezvoltare al calităților motrice: viteza, forța, detenta și îndemânarea;

nivelul ridicat (pe plan internațional) al performanțelor în proba de aruncare a suliței conduce la necesitatea stabilirii unor modele operaționale metodice;

linia metodică a Federației Române de Atletism cuprinde mijloace de mare randament judicios eșalonate în programe standard care, aplicate consecvent, conduc la performanțe înalte;

cantitatea de lucru se exprimă în parametri de volum și intensitate, iar calitatea acestuia în indicatori cifrici generali și specific

CAPITOLUL II

FUNDAMENTE TEORETICE SI METODICE

2.1 PARTICULARITATI SOMATO – FIZIOLOGICE SI PSIHOLOGICE ALE ATLETILOR ARUNCATORI DE SULITA

Delimitand continutul notiunii de tip constitutional prin prisma cerintelor antropologiei motrice al carei obiectiv principal este si stabilirea tipului antropologic optim specific fiecarei ramuri de sport, rezulta urmatoarele trei sectiuni importante ale biotipului sportivului:tipul somato-fiziologic, tipul motric, tipul psihic.

Corelatia intre tipul constitutional si performanta sportiva a inregistrat o acreditare mai mica in ochii specialistilor deoarece sportivii care nu se incadrau in parametrii tipologici stabiliti au obtinut totusi performante remarcabile.

Legatura intre tipul constitutional si performanta sportiva are o valoare deosebita atat in selectie cat si in antrenamentul sportiv.

Vom prezenta in continuare cateva corelatii intre tipul constitutional si probele de aruncari:

1.Tipul somatic optim are statura de 185-200 m, situatie peste media pe tara cu 20-25 cm .

Deosebim faptul ca pentru aruncarea ciocanului statura se situeaza , fara a prejudicia proba, la limita inferioara, in timp ce pentru aruncarea discului, greutatii si sulitei, statura se situeaza la limita superioara. Valorile latimilor sunt mai mari decat media.

Diametrul biacromial este de 40 – 44 cm, iar cel bitrohanterial

35 cm.

Greutatea corporala se situeaza intre 85-95 Kg.

Proportia dintre membrele inferioare si trunchi indica o lungime

mai mare a membrelor inferioare fata de trunchi.

Substanta corporala activa trebuie sa se situeze la valori cuprinse intre 82 – 86 % pentru etapa selectiei finale.

Pentru selectia finala dimensiunile plantei se situeaza si intre 20-29 cm. Suprafata palmara este mai mare, cu diametrul longitudinal de 23 – 25 cm si 8 – 10 cm cel transversal.

Testarea gradului de mobilitate articulara (ROSTADT) indica valori mari in articulatia scapulo – humerala.

Testarea fortei musculare indica valori raportate la greutate, de 40 – 50% pentru flexori , 70 – 80 % pentru centura scapulara, 220 – 230% pentru musculatura centurii scapulare si de 180 – 200% pentru cea lombara .

Mentionam de asemenea ca in general pe plan mondial greutatea corporala a crescut .

O problema antropometrica de baza in disciplinele de aruncari este aflarea raportului optim intre forta si greutatea corporala a aruncatorului.

Greutatea corporala mare a atletilor aruncatori nu este avantajoasa decat atunci cand exista suficienta forta pentru proiectarea masei totale.

Valoarea substantei active corporale este deci un factor de conditionare a performantei.

Capacitatea de efort investigata prin proba standard trebuie sa aiba valori foarte bune pentru capacitatea anaeroba (10 secunde) si cu valori bune –medii pentru capacitatea aeroba.

Excitabilitatea neuromusculara a aruncatorilor de performanta are valori foarte bune, ca de altfel si viteza de reactie si viteza de repetitie. Investigatia cardiovasculara FC si TA in repaus si efortul standard trebuie sa se afle in relatii normale, iar revenirea sa se faca in timpul corect.

Particularitati psihologice ale atletilor aruncatori de sulita

Studierea comparativa a datelor dezvoltarii fizice a tinerilor si adultilor arata ca la 14-16 ani unii indici morfologici ca inaltimea, greutatea si perimetrul cutiei toracice se apropie de nivelul adultilor, iar la 18-19 ani ating nivelul acestora din urma.

Pe langa acesti indici, factorul psihic este de foarte mare importanta la aruncatorii de sulita.

Sistemul nervos (din punct de vedere al proceselor fundamentale excitatie si inhibitie) este echilibrat fata de varsta pubertara, ceea ce favorizeaza fixarea reflexelor conditionate si a stereotipurilor dinamice.

Scoarta cerebrala are o mare plasticitate datorita predominantei fortei excitatiei.

Aruncatorii de suilita seniori au capacitatea de a mentine timp indelungat o labilitate functionala inalta a proceselor nervoase fundamentale.

Caracteristica activitatii sistemului nervos central este ca sub influenta emotiilor, ei pot efectua un efort muscular care depaseste nivelul capacitatii de lucru al celulelor nervoase, realizand astfel performante ridicate prin „depasire de sine„. Acest aspect prezinta pericolul supraincordarii si suprasolicitarii organismului, cu repercusiuni nefavorabile care pot determina abandonarea activitatii sportive datorita inrautatirii starii de sanatate.

La aceasta varsta se realizeaza unitatea dintre idealuri si nazuinte, aspiratii si activitatea concreta, productiva, pusa in slujba lor ca si concordanta dintre aptitudini si interese sociale majore.

Aceasta varsta este caracterizata de faptul ca tanarul sportiv isi echilibreaza personalitatea cu cerintele vietii sociale, cu marile responsabilitati ale viitorului. La varsta senioratului, cand de obicei are loc afirmarea pe plan sportiv, se realizeaza si unitatea dintre idealuri printr-o activitate concreta realizata prin performantele sportive, in cazul nostru prin performantele obtinute in concursuri la probele de aruncari.

Aceasta perioada nu este scutita de framantari si contradictii, mai ales cand exista si esecuri inerente activitatii sportive, dar in acelasi timp apare si simtul responsabilitatii, al reprezentarii grupului, clubului din care face parte sau a tarii.

Sub aspect psihologic, performanta sportiva presupune in primul rand o dispozitie innascuta, care poate imbraca forme diferite de exprimare, mergand de la usurinta in rezolvarea unei sarcini motrice ce implica viteza, forta, rezistenta, indemanarea sau echilibrul pana la estetica miscarii, inteligenta motrica, coordonare-precizie sau complexitate.

Modelul psihic prin prisma caruia marii performeri-sulitasi isi pot pune in valoare calitatile motrice, morfo-functionale si pregatirea tehnica, scoate in evidenta urmatoarele trasaturi:

persevernta si constiinciozitate, expresie a vointei cu care se pregatesc si participa la intreceri;

combativitate;

incredere in fortele proprii;

ehilibru afectiv in toate imprejurarile;

Colaborarea dintre psihologi si antrenori a dus la definarea “modelului psihologic al aruncatorului” al carui continut insumeaza numeroase aptitudini si calitati (M.Epuran, 1993):

A. calitati intelectuale:

spirit de observatie;

concentarea, stabilitatea, volumul atentiei;

profunzimea, supletea si rapiditatea gandirii;

imaginatia;

memoria miscarilor si memoria topografica;

B. aptitudini senzoriale:

prceptia vizuala (vedere periferica);

capacitatea de a prelua informatii din mediul extern;

perceptia pozitiei propriului corp;

C. aptitudini neuro si psihomotorii

coordonare motrica;

viteza de executie cat mai ridicata;

viteza de reactie optima;

D. calitati afective:

rezistenta la emotii negative;

incredere in sine;

dragoste fata de munca;

E. calitati temperamentale:

sistemul nervos puternic, echilibrat;

stabiliatate emotionala;

toleranta la frustrari;

anxietate scazuta;

rezistenta la stimuli monotoni;

F. profilul personalitatii:

armonios dezvoltat, caracterizat prin ambiversie cu tendinte spre introversie;

caracter puternic;

constiincios, perseverent;

lucid,curajos, increzator in sine si in resursele personale;

interes pentru problemele teoretice si practice ale activitatii sportive;

Putem sublinia ca elementul caracteristic al acestei probe, este dependenta duratei concentrarii atentiei si mobilizarii vointei inainte de incercare de urmatorii factori:

gradul de precizie al elanului;

importanta incercarii pentru concurent ( timpul de imobilizare se dubleaza pentru ultimile incercari);

particularitati individuale si deprinderi formate in activitate;

2.1.1. Modelul campionului olimpic la proba de aruncare a sulitei

Modelul viitorului campion olimpic sau mondial are la baza dotarea biologica, motrica, psihica. Indicatorii modelului sportivului compatibil cu marea performanta, au urmatoarele profiluri:

Profilul morfologic

Atletii aruncatori de sulita trebuie sa corespunda valorilor unor

indicatori antropometrici, si ei supusi unei dinamici generale determinate de sporirea dificultatii obtinerii suprematiei in arena internationala.

(Centrul de Medicina Sportiva Bucuresti)

Profilul fiziologic

Completarea tabelului potentialului biologic al spotivilor olimpici din care sa rezulte campionul lor reclama insa informatia fiziologica in completarea celei morfologice.

Acesti indicatori sunt:

– consum maxim de oxigen/kg

– consum maxim de oxigen

– putere maxima anaeroba

– capacitate anaeroba alactacida

– volum cardiac

– volum cardiac/kg

– indice de utilizare cardio-vasculara

– economie cardiaca in efort

Profilul biochimic

In ultimul timp numarul indicatorilor biochimici a crescut, concomitent cu modificarea valorilor determinate de imbunatatire a reactivitatii biologice a sportivilor si implicit a performantelor.

Indicatorii biochimici sunt:

hemoglobina

proteine

uree

magneziu

calciu total

calciu ionic

deficit baze repaus

randament biochimic

progres aerob

progres anaerob

Profilul psihologic

Este o proiectare a psihicului uman, un proces complex, greu verificabil care a fost totusi inclus in sfera de cuprindere si de actionare a planului de perspectiva.

Componentele indicatorilor psihologici sunt:

constiinciozitate

perseverenta

rezistenta la stimuli monotoni

autoevaluare

ambivert cu tendinta spre introversiune

echilibru interior

autocontrol

tendinta de afirmare

spirit de obiectivitate

siguranta de sine

toleranta la frustrari

Toate aceste profiluri alcatuiesc o parte esentiala a modelului campionului olimpic. Acestor date si informatii li se adauga si cele de pregatire.

De aceea este nevoie de culegerea unei multitudini de informatii caracteristice concursului olimpic in special din zonele fruntase ale clasamentului care, comparate cu valorile editiilor anterioare al Jocurilor Olimpice, sa scoata in evidenta elementele esentiale si definitorii ale campionului olimpic.

Dintr-o asemenea suma de date se poate elabora modelul prezumtiv al campionului olimpic, in functie de care se opereaza selectia si pregatirea candidatilor olimpici.

2.2. CALITATILE MOTRICE SPECIFICE IMPLICATE IN PRACTICAREA PROBEI

Numerosii specialisti, precum si practica sportiva, atesta ca nivelul de dezvoltare al calitatilor motrice este determinant pentru indeplinirea obiectivelor planificate. Calitatilor motrice le sunt proprii unii parametri prin intermediul carora se pot determina valoarea si aportul fiecaruia la realizarea diferitelor actiuni motrice.

Astfel, pentru determinarea valorii fortei se foloseste un parametru etalon – incarcatura, pentru viteza – repeziciunea miscarilor, iar pentru indemanare – complexitatea si precizia actiunilor. Apreciind masura in care acesti parametri sunt prezenti mai mult sau mai putin intr-o actiune motrica sau un sir de actiuni, ne dam seama cu usurinta de contributia calitatilor motrice la executarea actiunilor respective.

In ultima instanta, actiunea motrica simpla sau compusa, este rezultatul multiplelor forme de combinare a calitatilor motrice cu elemente de tehnica. Nici o actiune motrica oricat de simpla ar fi, nu este structurata doar pe o singura calitate motrica, ci este rezultanta combinarii in proportii diferite a doua sau mai multe calitati sau forme de manifestare a acestora.

Interconditionarea dintre calitatile motrice si efectul actiunilor de miscare este atat de variata incat fiecare calitate motrica trebuie privita ca un factor determinant care conditioneaza manifestarea celorlalte calitati.

Procesul de perfectionare a calitatilor motrice are o importanta hotaratoare in activitatea sportiva si in consecinta, orice exercitiu fizic poate fi caracterizat prin parametrii sai, care corespund fiecare in parte acestor calitati : incarcatura, repeziciunea miscarilor, durata si respectiv gradul de complexitate al miscarii.

O sistematizare a exercitiilor fizice in functie de natura efortului are

ca rezultanta doua grupe:

cu caracter selectiv:

exercitii de forta – cand predomina incarcarcatura

exercitii de viteza – cand predomina repeziciunea miscarilor

exercitii de rezistenta – cand predomina durata, distanta sau numarul de repetari

exercitii de indemanare – cand predomina gardul inalt de coordonare a miscarilor.

in care caracterul dominant se rasfrange asupra a doua calitati motrice – aici intra si exercitiile de forta – viteza, cum ar fi aruncarile.

Aceasta grupa cuprinde deci, calitatile motrice combinate, a caror

metodica de dezvoltare este mai complicata pentru ca trebuie sa respecte particularitatile calitatilor motrice ce se combina si care la un nivel superior de manifestare sunt uneori contradictorii.

Ceea ce starneste insa un interes deosebit din punct de vedere metodic este cunoasterea marimii indicilor celeilalte calitati motrice, ce raport exista intre acestia.

Practica a demonstrat ca manifestarea cu precadere a unei calitati este insotita de indici mai scazuti ai celorlalte calitati. Cunoastem cu totii ca, de exemplu, cu cat se mareste incarcatura sau numarul de repetari ale unui exercitiu, viteza scade, corelatie care actioneaza la fel in toate cazurile.

Putem concluziona ca intre manifestarea calitatilor de forta, viteza, rezistenta exista la un moment dat un raport invers proportional.

Aceasta relatie are o importanta deosebita ; daca in stadiul initial, al pregatirii sportivilor cresterea tuturor indicilor este posibila fara o selectionare riguroasa a mijloacelor, ulterior dezvoltarea la un nivel superior, necesara pentru specializarea sportiva, numai este posibila decat utilizand exercitii fizice precis determinate.

Afirmatia se bazeaza pe faptul ca antrenamentul reprezinta din punct de vedere biologic, un proces de adaptare care se produce intotdeauna pe directia actiunii la care a fost supus organismul respectiv.

Prin urmare, mijloacele folosite trebuie sa corespunda particularitatilor efortului respectiv, a raportului dintre principalele calitati motrice.

Contributia calitatilor motrice la realizarea performantei este determinata in primul rand de raportul dintre calitatile motrice corespunzatoare specializarii sportive si in al doilea rand de nivelul cat mai ridicat al indicilor acestor calitati.

Practicarea exclusiva a specializarii asigura existenta raportului necesar intre calitatile motrice, dar, cresterea la un nivel superior a indicilor fiecarei calitati motrice in parte nu este posibila fara folosirea exercitiilor cu caracter selectiv.

Astazi, selectionarea mijloacelor pentru cresterea indicilor calitatilor motrice in concordanta cu efortul caracteristic probelor de aruncari este o problema de interes major.

Statistica arata ca greseli in alegerea mijloacelor ce asigura pastrarea raportului specific dintre calitatile proprii probei cat si cresterea proportionala a indicilor tuturor calitatilor motrice au dus la plafonari in performanta sau chiar la regretabile regrese.

Am putea concluziona astfel : deoarece organismul se adapteaza in functie de natura si caracteristicile excitantilor la care a fost supus, in metodica dezvoltarii fortei se va apela ca element principal la sporirea vitezei de executie, iar pentru rezistenta la marirea numarului de repetari.

Procesul educarii calitatilor motrice are specificul sau pentru fiecare calitate in parte ; in acelasi timp, calitatile raman in stransa legatura, intrucat in practica este exclusa posibilitatea de a actiona separat asupra unei calitati.

In general, se folosesc mijloace cu caracter selectiv ce, adresandu-se cu precadere unei calitati, actioneaza direct asupra altor calitati.

Interdependenta in dezvoltarea calitatilor motrice, multa vreme observata si confirmata in prezent de datele numeroaselor cercetari stiintifice, produce asa numitul « transfer pozitiv ». Folosind exercitii selective pentru dezvoltarea unei calitati se produce o crestere si a indicilor altei sau altor calitati, situatie intalnita adesea la sportivii cu un nivel scazut al calitatilor motrice. O data cu urcarea pe scara maiestriei sportive, aceasta influenta pozitiva se ingusteaza tot mai mult, pana cand dispare complet si incepe o actiune inversa, asa numitul “transfer negativ”.

Antrenorul trebuie sa tina seama de interactiunile posibile, sa exploateze transferul pozitiv atunci cand acesta poate avea loc si sa rezolve cu pricepere contradictiile ce pot aparea.

Pentru aceasta este necesara alcatuirea unei liste de mijloace indicate in pregatirea sportivului respectiv, acordand fiecarui exercitiu un coeficient de corelatie care sa exprime cifric semnificatia transferului catre efortul specific.

Procesul dezvoltarii calitatilor motrice se realizeaza in principal prin metoda exersarii cu diferitele ei variante.In cadrul acestui proces, este necesar sa se repete si sa se modifice anumite eforturi, pastrand insa tendinta generala de crestere a lor.

In functie de caracterul efortului, metoda exersarii poate folosi eforturi variabile sau eforturi combinate.

Exista metode ce se adreseaza unei calitati sau unei calitati combinate, in vreme ce altele realizeaza o dezvoltare simultana si complexa a tuturor calitatilor motrice.

Dintre metodele destinate dezvoltarii fortei, mai larg utilizata este metoda halterofilului.

Viteza are posibilitati mult mai restranse de dezvoltare, nu putem aminti decat metoda eforturilor repetate cu viteza maxima in conditii naturale usurate sau in conditii ingreuiate.

Calitatile motrice combinate se dezvolta utilizand in general aceleasi

metode, in plus metoda POWER-TRAINING si metoda antrenamentului in circuit.

O alta metoda folosita in dezvoltarea calitatilor motrice cu o aplicatie din ce in ce mai larga odata cu cresterea gradului de antrenament, este intrecerea sportiva. Avantajele acestei metode se manifesta in doua directii :

ofera criterii de apreciere obiectiva a rezultatelor pregatirii.

creeaza o stare de mobilizare maxima a fortelor sportivului .

In incheierea acestui capitol, trebuie amintit ca reactiile organismului la efortul fizic (si deci posibilitatea de a folosi un regim de antrenament sau altul) depinde atat de starea de sanatate a acestuia, de gradul de antrenament, cat si de particularitatile individuale de dezvoltare fizica, de trasaturile activitatii sale nervoase superioare, de varsta, sex, etc.

De aceea, nu trebuie sa uitam ca intre sportivii ce apartin aceleiasi specializari si ale caror rezultate sunt simtitor egale, apar uneori deosebiri esentiale in ceea ce priveste adaptabilitatea la efort, rapiditatea proceselor de refacere, frecventa aparitiei si caracterul simptomelor de oboseala.

Unii sportivi se caracterizeaza printr-o refacere a organismului mai lenta dupa efort, la ei poate interveni o stagnare sau chiar o scadere a performantelor daca se pregatesc dupa un plan tip.

Este cazul, in primul rand, al sportivilor ale caror procese nervoase au forta si mobilitate reduse sau o excitabilitate ridicata. La aceasta categorie de sportivi, progresul se poate realiza prin folosirea unor eforturi mai scazute ca volum si intensitate, cu intervale mari de odihna. In acest caz si observatiile medico-sportive efectuate asupra lor au o importanta covarsitoare.

2.2.1. Forta

In procesul dezvoltarii fortei musculare, organismul sufera anumite modificari, atat in ceea ce priveste latura neuro-musculara cat si structura anatomo-functionala.

Schimbarile esentiale se produc in marile functiuni, in muschi, ligamente, oase.

Exercitiile pentru dezvoltarea fortei actioneaza asupra muschiului care da putere de contractie si asupra sistemului nervos.

Din acest punct de vedere, scopul dezvoltarii fortei este de a face sa lucreze un numar cat mai mare de fibre musculare si de a obtine un curent optim de impulsuri coordonate spre muschii respectivi. Dar nu este suficienta o contractie maxima a tuturor muschilor sinergici pentru a da directia ceruta in miscare, ci trebuie vizata si formarea anumitor raporturi reciproce intre acesti muschi, precum si stabilirea unei activitati coordonate intre antagonisti si agonisti pentru a nu diminua efectul dinamic al miscarii.

Imbunatatirea numai a indicilor de forta nu duce la cresterea rezultatului sportiv. Cresterea masei musculare inrautateste chiar calitatile de viteza si indiferent de cresterea fortei absolute si relative duce la scaderea rezultatului. Scopul dezvoltarii fortei este acela de a pune in lucru un numar cat mai mare de fibre musculare.

Cercetarile efectuate in ultimii ani, pentru dezvoltarea fortei, au demonstrat ca metodele cele mai bune au la baza lucrul cu halterele.

Elementele principale de progresie in metodica dezvoltarii fortei cu ajutorul halterelor sunt volumul si intensitatea. Volumul este determinat de durata ( timpul in ore, numarul lectiilor de antrenament, etc.), de numarul de repetari, dar in principal volumul se refera la cantitatea de greutate pe care o ridica aruncatorul intr-un antrenament, intr-o etapa, in ciclul anual, masurandu-se in kilograme sau tone.

Intensitatea este determinata de sarcina sau incarcatura folosita in fiecare exercitiu ( repetare), in raport cu posibilitatile maxime ale aruncatorului( in procente) dar si de viteza de executie si cu pauzele dintre repetari.

In general volumul si intensitatea variaza in functie de varsta, sex, grad de pregatire, etapa din ciclul anual. O clasificare arbitrara a volumului folosit in antrenament poate fi urmatoarea :

BARBATI  volumul mic 2-4 tone

volumul mediu 4-6 tone

volum mare peste 7 tone

FEMEI volum mic 0,5-1 tone

volum mediu 1-3 tone

volum mare peste 3 tone

Volumul mic se recomanda incepatorilor, varstelor de 16-18 ani, volumul mediu categoriei a II-a si I-a de clasificare, iar volumul mare, maestrilor si celor care in prealabil au lucrat 3 ani cu haltera. In calcularea volumului intra numai exercitiile in care haltera se duce de jos la piept sau de la umeri pana deasupra capului, de jos-sus cu haltera pe umeri.

Exercitiile cu haltera folosite in general de catre aruncatori sunt : smuls, aruncat, impins, la care se adauga o gama destul de variata dar specifica fiecarei probe de genuflexiuni, semigenuflexiuni ( cu prize diferite), impingerea barei tinuta pe umeri, impins culcat cu prize diferite, rotari de trunchi.

Forma si ritmul de exercitiu trebuie sa seveasca la pregatirea musculaturii pentru contractii puternice si rapide. Antrenamentul cu haltera este prezent tot timpul anului, numarul de antrenamente in ciclul saptamanal variind in raport cu gradul de pregatire, varsta, etapa de pregatire.

La sfarsitul fiecarei etape de antrenament se controleaza nivelul fortei cu ajutorul probelor de control. Pe langa exercitiile cu haltera aruncatorii mai folosesc (rareori) in acelasi timp exercitiile speciale in doi, flotari, arcuiri, genuflexiuni, aplecari, extensii de trunchi.

2.2.2. Viteza

Dintre formele de manifestare ale acestei calitati, viteza de executie este cea mai importanta si depinde in mare masura de forta de contractie a musculaturii interesate in gestul tehnic, creandu-se o acceleratie specifica.

Din aceasta relatie, forta musculara si viteza de executie, nu reiese in totalitate dezvoltarea vitezei aruncatorului : musculatura va trebui influentata in sensul dezvoltarii si perfectionarii capacitatii sistemului neuro-muscular, de a raspunde cat mai prompt intr-un timp cat mai scurt si evident in sensul perfectionarii tehnicii.

Viteza generala se manifesta la aruncatori prin posibilitatea de a executa miscari iuti, de a alerga repede pe distante scurte ; de a executa cat mai rapid, miscari selectionate ca forma si ritm, respectiv tehnica de aruncare (mai ales efortul final).

Viteza de executie sau viteza maxima cum este denumita de V. M .ZATIORSKI, se masoara prin timpul scurs intre momentul declansarii si momentul incheierii unei miscari singulare. Aceasta forma a vitezei, priveste miscarile aciclice, in cazul nostru aruncarile. Aceasta forma de manifestare a vitezei este conditionata de multi factori printre care si factori relativ independenti de planul proceselor nervoase astfel :

intensitatea influxului nervos

gradul de excitabilitate al cailor nervoase, respectiv viteza transmiterii influxului nervos

viteza de reactie a muschilor

valoarea de frana a agonistilor (aspect de coordonare neuro-musculara)

forta de contractie a muschilor angrenati in raport cu greutatea obiectelor si masa corpului ( segmentelor ) puse in miscare.

felul si marimea parghiilor

elasticitatea musculara si mobilitate articulara.

Dezvoltarea acestei forme de manifestare a vitezei se poate realiza mai mult pe urma imbunatatirii coordonarii, dezvoltarii fortei maxime optime, imbunatatirii elasticitatii si mobilitatii, perfectionarii tehnicii.

Pentru dezvoltarea vitezei exista o gama larga de exercitii .

Pentru dezvoltarea vitezei generale – alergari sub diferite forme pe distante scurte ( 10-50 ) m in tempo maxim, rotari, rasuciri, aplecari, indreptari, extensii si arcuiri de trunchi si brate executate rapid.

Pentru dezvoltarea vitezei specifice, exercitiile sunt selectionate in functie de specificul probei : pot fi impartite in doua grupe- aruncari cu si fara elan executate cu obiecte mai usoare decat materialul de concurs (sulite de 0,2-0,4 Kg).

Aruncarile executate fara elan, servesc in special la dezvoltarea vitezei de executie a efortului final, iar cele cu elan la dezvoltarea vitezei in aceasta faza in special. La aceste exercitii se pota adauga si cele executate fara obiect (imitari a unor parti de tehnica). Indiferent de tipul exercitiilor ele se vor executa cu viteze mai mari decat cea de concurs (mergand spre maxim). In ciclul anual ponderea exercitiilor de dezvoltare a vitezei generale cade in etapele de pregatire si treptat sunt inlocuite de cele pentru dezvoltarea vitezei specifice in etapele competitionale.

Dezvoltarea vitezei ca sarcina de antrenament poate fi asociata cu perfectionarea tehnicii, cu dezvoltarea fortei, dar si cu alte calitati motrice, avand o dozare ponderata, data fiind viteza mare de executie. In ciclul saptamanal pot fi introduse 2-3 antrenamente in etapele de pregatire si 1-2 in cele competitionale.

2.2.3. Rezistenta

Se poate dezvolta pe doua cai : prin mijloacele specifice probei ( aruncari, exercitii de forta ) si prin exercitiile create in acest scop ( mers vioi alternat cu alergarea pe teren variat, mers pe schiuri, jocuri spotive, exercitii executate in conditii ingreuiate). Ultimele exercitii pot fi introduse de doua ori pe saptamana cu o durata de 15-30 minute in etapele de pregatire si o data in etapele competitioanle.

Rezistenta specifica se realizeaza pe baza numeroaselor repetari intr-un timp dat (60-70 aruncari intr-o ora) ajutand indirect la rezolvarea unor probleme de tehnica.

Capacitatile coordinative

In terminologia moderna, indemanarea, coordonarea, dexteritatea,

iscusinta, mobilitatea si supletea sunt asimilate sub numele de “capacitati coordinative”. Ele il ajuta pe sportiv sa-si coordoneze intr-un mod sigur si economic actiunile motrice in toate situatiile previzibile ( stereotipe ) si/sau imprevizibile ( adaptare ). In general, sunt necesare pentru stapanirea unor situatii care cer actiune rapida si rationala. Capacitatile coordinative stau la baza unei capacitati de invatare senzo-motorie buna ; cu cat nivelul lor este mai ridicat, cu atat mai repede vor putea fi invatate gesturi noi sau dificile.

Economia inerenta, urmare a preciziei ghidarii gesturilor, permite executarea unor miscari identice cu o cheltuiala mica de energie.

Capacitatile coordinative se regasesc sub doua forme: generale si speciale.

Capacitatile coordinative generale sunt rezultatul instruirii gestuale polivalente in diferite sporturi. Ele se manifesta in diferite domenii ale vietii cotidiene si in sport printr-o rezolvare creatoare a problemelor gestuale.

Capacitatile coordinative speciale sunt specifice diferitelor discipline sportive.

Factorii fizici ai performantei influenteaza nivelul capacitatilor coordinative : un minim de forta esre necesar pentru a permite o miscare agila. De asemenea, este neceasara o buna dozare a vitezei daca trebuie sa intervina la un moment dat aptitudinea de a rezolva rapid o problema motorie data intr-o anumita situatie. Mai este nevoie si de o anumita mobilitate la baza capacitatilor coordinative pentru a avea imbinarea spatiala a unei miscari.

Indemanraea si supletea, suportul si premisa performantei in aruncarea sulitei

In faza de initiere, indemanarea sta la baza unei capacitati de invatare senzo-motorie buna. Mai tarziu, ea va asigura o economie de energie inerenta, prin precizia gesturilor, respectiv executarea unor miscari identice cu o cheltuiala mica de forta musculara.

Relatia intre indemanare si celelalte calitati motrice este indiscutabila, pentru ca in orice actiune care se doreste a fi prompta, adecvata si eficienta, este nevoie mai intai de viteza, de forta, pentru a o impune.

Dintre calitatile motrice de baza, indemanarea este indestructibil legata de factorul pregatirii tehnice, sursa perfectionarii ei constituind-o de fapt multitudinea deprinderilor dobandite.

Supletea articulara

Daca indemanarea este in mare parte determinata de interventia sistemului nervos central in coordonarea proceselor neuro-musculare, cu certitudine se poate afirma ca raportul dintre elasticitatea si tonicitatea diferitelor lanturi musculo-ligamentare genereaza componenta ei de amplitudine.

Cunoscuta si sub denumirea de flexibilitate, supletea este capacitatea individului de a putea executa miscari cu mare amplitudine, in una sau mai multe articulatii. Supletea este in legatura cu doua componente ale aparatului locomotor:

articulatiile si in raport cu ele ne referim la suplete sau mobilitate articulara:

muschi, tendoane, ligamente si in acest caz vorbim despre capacitate de intindere.

Supletea sau mobilitatea este capacitatea omului de a efectua miscari cu amplitudine mare. Formal, se disting doua forme de manifestare ale acesteia:

mobilitatea generala, (inregistrata in toate articulatiiile), care permite executarea unor miscari variate cu amplitudine mare;

mobilitatea speciala, care asigura o amplitudine mare si maxima doar in articulatiile solicitate de tehnica probei sportive.

In cazul nostru, o mobilitate buna in articulatia scapulo-humerala,

constituie o premiza pentru obtinerea unei performante valoroase.

Pe langa influenta negativa pe care o poate exercita asupra

performantei sportive, lipsa supletei poate conduce la traumatisme musculo-tendinoase in situatii de antrenament excesiv. Ca regula generala, o suplete buna a tuturor artculatiilor corpului constituie intotdeauna pentru sportiv un avantaj.

METODE SI MIJLOACE DE DEZVOLTARE A CALITATILOR MOTRICE FOLOSITE IN PERIOADA DE PREGATIRE

2.3.1. Metode si mijloace pentru forta

In conditiile in care sunt asigurati factorii de care depinde, forta este o calitate relativ perfectibila. Punctul de plecare in elaborarea conceptiei metodice privind dezvoltarea acestei calitati in atletism, trebuie sa-l constituie faptul ca organismul este complet maturizat morfologic si functional ( pentru eforturile mari de forta) in jurul varstei de 20 de ani si ca dupa aceasta varsta se poate dezvolta inca, destul de multi ani.

Metodele de dezvoltare a fortei se refera in general, la efectuarea unor eforturi musculare adecvate, utilizand in acest scop si in functie de caz, diverse rezistente.

Mijloacele folosite in acest scop pot fi:

pozitii ale corpului corespunzatoare cresterii intensitatii exercitiului ( din genuflexiune, din extensie, etc.)

un partener;

obiecte elastice;

modificarea conditiilor externe ( alergare in panta, pe nisip, etc );

utilizarea gravitatiei si a inertiei.

Metodologia dezvoltarii tuturor formelor de manifestare a fortei are la baza anumite principii si reguli, esentiala fiind ( dupa Ardelean, T. ), regula metodica conform careia incordarile maxime sunt indispensabile pentru dezvoltarea fortei.

Musculatura generala se realizeaza prin dezvoltarea fortei generale si a tuturor grupelor musculare, independent de specialitatea atletului. Bazata pe principiile incarcaturii progresive, aceasta metoda de antrenament confera intregului corp un inalt nivel al fortei, o lunga perioada de timp.

Dezvoltarea musculaturii specifice, ce in ultimii ani face obiectul atentiei din ce in ce mai mult, are la baza dezvoltarii doua principii:

dezvoltarea grupelor musculare solicitate de tehnica probei;

dezvoltarea fortei asociata cu caracteristicile de viteza a specialitatii( puterea, pentru aruncarea sulitei).

Acest tip de antrenament este monoton si dezvolta grupe musculare limitate; este necesar de aceea sa variem antrenamentul pentru a evita reducerea efectelor sale. Variabilitatea se refera la doua aspecte:

o anumita succesiune a antrenamentelor, care sa permita evitarea stereotipiei si monotoniei:

varierea incarcaturii de antrenament, pentru a evita scaderea eficacitatii prin adaptarea sistemului neuromuscular la incarcaturi constante (Weineck, J, 1993).

Specificitatea se obtine prin alegerea:

unei anumite incarcaturi;

unui anumit numar de serii si repetari;

unei anumite viteze de executie;

unei frecvente saptamanale;

tonajului global;

Aceasta varietate de obiective se poate realiza prin diversificareae modificarilor musculare. Astfel:

un numar redus de repetari cu intensitate ridicata actioneaza asupra fortei maxime, stimuland si raporturile de coordonare;

un exercitiu repetat de 6-10 ori cu intensitate de 70-80% din posibilitatile maxime favorizeaza hipertrofia musculara;

incarcaturi reduse, de 50-60% repetate de mai multe ori cu intervale de refacere foarte scurte, dezvolta forta – rezistenta;

aceleasi incarcaturi, repetate de 4-8 ori si executate cu viteza maxima cronometrata, dezvolta forta-viteza.

La inceputul pregatirii, este bine sa se acorde prioritate volumului de lucru, a carui crestere are efecte stabilizatoare. Ulterior va fi crescuta intensitatea, pentru a se realiza o dezvoltare considerabila a fortei. De asemenea, se va acorda o importanta mai mare lucrului de forta, implicand toate grupele musculare, dar si cantitati de lucru. In faza urmatoare se va accentua orientarea specifica a fortei.

Desi forta maxima este rar solicitata ca atare in conditii de competitie, este totusi extrem de util un nivel bun al acesteia pentru performantele de forta – viteaza sau si/ forta – rezistenta. Punerea in actiune a fortei maxime necesita calitati deosebite de concentrare, vointa si o buna coordonare intermusculara in efectuarea exercitiului.

Gradul de hipertrofie musculara influenteaza de asemenea forta maxima. Exceptand cazul culturismului, trebuie sa se evite o executie voluntar lenta. Totodata, in sporturile care implica probleme legate de greutate, dezvoltarea fortei maxime trebuie sa mearga in paralel cu cea a fortei relative, evitandu-se hipertrofia.

In general, antrenamentele fortei maxime trebuie programate la intervale de 36-48 ore, pentru a permite refacerea proteica. Orice sportiv obligat sa reia un antrenament de forta maxima, trebuie sa dispuna de cele mai bune conditii fiziologice si fizice. Nu trebuie uitat faptul ca tendoanele se adapteaza mai lent, iar o frecventa de lucru excesiva afectaeaza echilibrul organic.

O incalzire buna poate preveni multe riscuri.

Un numar redus de repetari, care permite utilizarea unor rezistente foarte ridicate (90-100%), constituie principala forma de lucru pentru dezvoltarea fortei maxime; acest tip de pregatire, care necesita o baza fizica solida, dobandita metodic, nu se poate aplica insa decat sportivilor cu o pregatire indelungata.

Metoda eforturilor mijlocii

Aceasta metoda are ca scop dezvoltarea fortei in regim de viteza, respectiv a fortei explozive si a detentei. In antrenamente se utilizeaza incarcaturi medii, dozate diferit in functie de proba si nivelul de pregatire a sportivului. Pentru aruncatori ingreuierea se cifreaza la 50-80% din posibilitatile maxime. Numarul de repetari 3-5 este efectuat in viteza maxima ( in 6-9 serii ). Viteza de lucru si acceleratia sunt pricipalii factori care produc incordarea.

Metoda este folosita pentru dezvoltarea grupelor musculare implicate in finalul aruncarilor atletice.

Mijloacele de baza sunt haltera de concurs, hanterele, aparatul de forta multifunctional. Lucrul cu efort mijlociu se poate planifica din doua in doua zile in perioada pregatitoare si de 1-2 ori pe saptamana in celelalte perioade.

Exercitiile folosite sunt cele clasice din haltere, exercitii apropiate ca forma si ca structura de proba de specialitate sau chiar parti din proba respectiva. Ele se alterneaza cu miscari de relaxare, de intindere musculara si mobilitate articulara.

Metoda eforturilor mari

Are ca scop dezvoltarea fortei pure ( a fortei musculare optime ). Aplicarea ei se face pentru solicitarea componentelor nervoase ( prin execitii maxime ) si totodata pentru hipertrofia fibrelor musculare, ceea ce are drept consecinta marimea sectiunii fiziologice a muschiului. In cazul tuturor probelor in care este necesara cresterea nivelului fortei absolute, se folosesc incarcaturi de 80-100%.

Principiul metodei ( Baroga, L., 1980 ) consta in realizarea in mod progrtesiv a unor eforturi mari, pana la ingreuieri de 100% cu 1-2 repetari, dupa care se revine de 90% cu 1-2 repetari (in 1-2 serii) si apoi la 80% ( greutatea de baza cu care se realizeaza hipertrofia musculara) cu 1-3 repetari in 6-9 serii.

Aceasta metoda poate fi folosita de 1-2 ori pe saptamana in perioada pregatitoare si o data pe saptamana in celelalte perioade, inclusiv in cea competitionala.

Exercitiile folosite sunt specifice fiecarei probe, se adreseaza principalelor grupe musculare si se realizeaza cu ajutorul halterei de concurs.

Metoda eforturilor maximale si supramaximale

Metoda eforturilor maximale si supramaximale are ca scop realizarea exercitiilor maxime la nivelul sistemului nervos central. Se bazaeaza pe folosirea intensitatilor (incrcaturilor) care oscileaza intre 100-120% din posibilitatile maxime ale sportivului. In esenta este vorba de incercari de a invinge asemenea incarcaturi, angrenand in efort grupele musculare mari, in cadrul unor miscari globale, in regim dinamic, fiind prezenta o oarecare deplasare a materialului si in consecinta o scurtare a muschiului.

Numarul repetarilor este de minimum 1, ca si al seriilor (1-3). Exercitiile efectuate, (3-6), care egaleaza si depasesc posibilitatile limita de moment ale sportivului, urmaresc perfectionarea activitatii neuromusculare si implicit a capacitatii lui de ridicare. Efortul este realtiv dinamic; se planifica o data pe saptamana in perioada pregatitoare si la doua saptamani in celelalte perioade (Ardelean, T., 1990).

Metoda exercitiilor atletice cu incarcatura suplimentara

Constituie metoda indispensabila pentru pregatirea speciala de forta a tuturor atletilor, indiferent de proba, adresandu-se indeosebi atletilor consacrati ( Ardelean, T., 1990)).

Metoda consta in executarea cu o ingreuiere suplimentara a probei de concurs, integral sau pe parti. Ingreuierile pot fi diferite obiecte adecvate sau conditii ingreuiate. Conditiile ingreuiate se refera in cazul aruncarilor la executarea gestului de concurs cu obiecte ingreunate ( sulite umplute cu nisip sau “bandajate” cu plumb). Greutatea obiectelor, diferentiata pentru executii globale sau segmentare, poate fi de 1-10 Kg. Obiectul de concurs ( sulita ) poate fi mai greu de 50 pana la 100%.

Se lucreaza in serii mici (2-4) cu 3-5 repetari.

Exercitiile atletice cu ingreuiere asigura cea mai fina si adecvata prelucrare a fortei specifice. Ele se planifica cu pondere redusa in a doua jumatate a perioadei pregatitoare si cu precadere in perioada pregatitoare speciala.

Folosirea abuziva a acestor exercitii poate afecta tehnica de concurs, prin deteriorarea miscarii, a ritmului si a vitezei de executie. Prevenirea aparitiei acestor efecte negative se poate realiza prin alternarea exercitiilor ingreuiate, cu cele regulamentare.

Un aspect deseori intalnit in practica antrenamentului este imposibilitatea transformarii acumularilor de forta ( din perioada pregatitoare) in calitate specifica (forta exploziva ). Consecinta acestui fapt este stagnarea (in cel mai fericit caz ) sau chiar regresul perfeormantei, insotite de regula de alterarea tehnicii de concurs.

Pentru evitarea acestor situatii, Ardelean, T. formuleaza o regula cu caracter metodic: acumularile de forta pura trebuie transformate din aproape in aproape in calitate specifica, ce la randul ei trebuie integrata in tehnica de concurs.

Antrenarea fortei rapide, necesara in probele de aruncari, dupa Harre, D. si Letz, I. (1986) se realizeaza in 4 etape :

prima etapa are ca obiectiv cresterea capacitatii organismului

de a tolera incarcatura si de a asigura un bun echilibru musculo-articular ;

etapa a doua urmareste cresterea fortei maxime ;

etapa a treia are ca scop cresterea potentiala a fortei cu ajutorul exercitiilor speciale ;

in etapa a patra se construieste potentialul de forta rapida.

Principalele mijloace folosite in scopul dezvoltarii fortei

Selectionarea mijloacelor pentru dezvoltarea fortei la aruncatori presupune :

cunostinte de anatomie, cu accent pe topografia si actiunea grupelor musculare care participa in fazele aruncarii, cu precadere in efortul de aruncare ( final ).

cunoasterea exercitiilor care angreneaza in contractii grupele musculare ce pot realiza tehnica probei, evitand dezvoltarea altora care pot frana (diminua) actiunile optime cerute de legile biomecanicii.

cunoasterea tehnicii probelor, unde tipurile de aruncare ( impingere, azvarlire, lansare ) cer moduri diferite de angrenare ( aplicare ) a fortei. Mijloacele principale sunt exercitiile fizice specifice dezvoltarii fortei in general si in special.

Aceste exercitii sunt :

exercitii bazate pe invingerea greutatii proprii ;

aruncari cu obiectul de concurs, cu obiecte mai usoare sau mai grele ;

exercitii cu accelerare liniara continuata cu franarea vitezei de deplasare ;

exercitii cu ingreuieri ;

exercitii izometrice (I) ;

exercitii cu partener.

Exercitiile din prima categorie sunt si cele mai vechi. Dintre ele putem enumera :

flotarile sub diverse planuri de inclinare ale corpului peste si sub orizontala ;

tractunile in brate executate spre piept ( cu « priza de jos ») sau spre ceafa (cu « priza de sus ») ;

genuflexiunile pe unul sau ambele picioare ; urcarile ( catararile ) pe franghie executate numai in brate ;

flexiile si extensiile de trunchi sau simultan a trunchiului si picioarelor ;

sarituri fara elan in lungime ( cu aterizare pe una sau ambele talpi ), in adancime si pe verticala ;

plurisalturi pe un picior ( sau alternativ ) si pe ambele picioare, etc.

Din categoria a doua fac parte exercitiile atletice de aruncari executate integral sau partial cu obiectul de concurs sau obiecte care au aceeasi forma, dar sunt mai usoare sau mai grele.

De asemenea, forta specifica, forta de aruncare, se mai dezvolta si prin aruncari cu pietre, puduri si mai ales cu mingi medicinale ( umplute ), care nu trebuie sa lipseasca din antrenamentele efectuate iarna in sala. Un mijloc extrem folosit in anii de inceput ai probei de aruncare a sulitei ( 1930-1960 ), a fost reprezentat de loviturile cu toporul.

Din grupa a treia fac parte elanurile specifice probei, urmate de franarea brusca a vitezei de deplasare. In afara acestora, strict specific pentru aruncarea sulitei, se mai pot folosi :

alergarea simpla urmata de blocare ( franare ) ;

pas incrucisat accelerat ( dreptul peste stangul ) urmat de blocare.

Din grupa exercitiilor cu ingreuieri, cel mai des folosite sunt cele cu haltera olimpica, ele vizand atat dezvoltarea fortei generale cat si a celei speciale. In acest scop, pentru dezvoltarea fortei generale, sulitasii folosesc exercitiile clasice ale halterofililor, smulsul si aruncatul halterei, la care se adauga genuflexiunile, semigenuflexiunile, indreptarile de trunchi, impinsul halterei din stand si sezand, rotari de brate si limitari de efort final cu discuri tinute in maini, etc. Exercitiile specifice vizeaza grupele musculare care participa direct la actiunea de aruncare. Dintre aceste exercitii amintim tragerea halterei din culcat dorsal pe banca ( cu coatele permanent indoite – Zelezny, intinse sau indoit – intinse ).

Penultima grupa se bazeaza pe contractii musculare izometrice care se executa la spalier si consta in mentinerea unei pozitii fundamentale, ( arc intins ) urmata de simularea efortului final.

Executiile cu partener sunt in general cele din categoria exercitiilor acrobatice :

« roaba » ;

deplasarea in « roaba » prin saritura ;

ridicarea partenerului pe umeri in lateral ;

« volei » prin prinderea si aruncarea mingii medicinale ( 2-3 kg) din saritura ;

aruncari cu mingea medicinala primita de la partener ( pentru pretensionarea lanturilor musculare ).

2.3.2. Metode si mijloace pentru viteza

Antrenarea vitezei ze bazeaza pe o serie de premise care, prin anumite aspecte o deosebesc de a celorlalte calitati motrice. Prima si cea mai importanta este intensitatea, care trebuie intotdeauna sa fie maxima. Aceasta atrage dupa sine urmatoarele cerinte:

structura exercitiului respectiv sa permita executia in viteaza mare sau maxima;

exercitiul sa fie, in prealabil bine insusit, pentru ca atentia sa poata fi concentrata asupra executiei rapide;

durata exercitiului sa fie in asa fel aleasa incat spre sfarsitul executiei, viteza sa nu scada din cauza oboselii;

executia sa se poata desfasura in conditii variate.

Pentru a asigura conditia – stare de excitabilitate optima, sistem nervos odihnit-lucrul pentru dezvoltarea vitezei se face in prima parte a lectiei, in urma unei incalziri suficiente.

Experimental s-a stabilit ca organismul uman nu poate suporta un efort maxim decat de 6-8 sec. De aceea, trebuie alese exercitii a caror durata sa nu depaseasca o anumita limita, situata in jurul a 4-6 secunde.

In metodica dezvoltarii vitezei, administrarea corecta a pauzelor dintre repetari, ca si a celor dintre serii, prezinta tot atata importanta ca si administrarea corecta a efortului. Durata pauzelor se stabileste in asa fel incat sa asigure o revenire cat mai completa a modificarilor vegetative, dar sa nu depaseasca limita in care se pastreaza starea de excitabilitate optima a scoartei cerebrale.

Se lucreaza in serii scurte de 3-4 repetari, iar numarul seriilor va fi de 3-4, intr-o serie, numai o parte a repetarilor se va efectua in viteza maxima si la primele semne de oboseala, lucrul de viteza se intrerupe. Durata pauzelor intre repetari va fi de 3-4 minute, iar caracterul pauzei – odihna pasiva; intre serii, pauza va fi ceva mai mare, de 5-6 minute, iar caracterul pauzei – odihna activa, pentru intretinerea starii de excitabilitate optima a sistemului nervos. Se repeta exercitii specifice, identice sau foarte aproape ca structura de gestul de concurs integral sau fragmentat.

Se lucreaza analitic pentru viteza elanului, a azvarlirii, iar global in special pentru dezvoltarea vitezei efortului final.

Luand in consideratie realitatile practice, constatam ca intre dezvoltarea fortei si dezvoltarea vitezei nu exista un raport liniar ( ca in cazul detentei ).

Stiind ca un muschi gros ( globulos ) devine mai greu si are viteza si detenta reduse, este important ca in practica sa realizam ingrosarea muschiului mentinandu-i elasticitatea fara a-l scurta. Toate acestea pentru ca biciuirea pe care o poate realiza un muschi intins, este cu atat mai mare cu cat muschiul este mai lung, iar viteza de miscare este mai mare. Un muschi globulos si scurt nu permite intinderea si, chiar daca poate dezvolta viteza, va lipsi amplitudinea diminuand astfel “drumul” pe care aruncatorul actioneaza asupra sulitei.

De aici apare necesitatea de a dezvolta atat elasticitatea cat si viteza de executie a gestului motric, viteza in elan si mai ales in efortul final de aruncare.

Dezvoltarea vitezei generale, puternic conditionata genetic ( mai mult innascuta decat dobandita ) constituie in pregatirea atletica o problema delicata.

Relatia ce se creeaza intre forta contractiei musculare si viteza de executie nu reuseste sa rezolve complet problema dezvoltarii vitezei sulitasului. Este principalul motiv pentru care musculatura trebuie educata in regim de viteza, prin exercitii care se adreseaza sistemului neuro-muscular.

De asemenea, data fiind dependenta vitezei de elasticitatea musculara, de mobilitatea articulara si de rezistenta sportivului vor fi alese acele procedee care dezvolta viteza in relatie cu factorii mentionati. Antrenamentele pentru dezvoltarea vitezei generale ( cu accent pe viteza de deplasare ) sunt localizate in etapele pregatitoare de iarna si primavara.

Viteza de depasare este in stransa corelatie cu viteza de accelerare. Capacitatea de accelerare se dezvolta prin metoda exersarii, pe distante progresiv mai scurte dar cu intensitate, fiecare repetare tinzand spre maximum.

Mijloacele corespunzatoare sunt cele caracteristice sprinterilor:

alergare cu joc de glezne cu accelerare pe distante de 10-30 m;

alergari cu centura (13% din greutatea corpului);

alergari cu remorca (10-15 Kg);

exercitii de supraviteza (alergari la vale, alergari cu vant din spate, cu antrenare mecanica).

Viteza de depasare este conditionata de raportul optim stabilit intre frecventa si lungimea pasului. Practica a demonstrat ca este posibil sa le amelioram pe amandoua. Exercitiile folosite in acest scop sunt de asemenea preluate din recuzita sprinterilor:

exercitii speciale din scoala alergarii;

succesiuni de “pasi saltati”;

sarituri peste garduri cu genunchi intinsi;

alergari in panta ( 10-15 grade );

diverse rotari, rasuciri, extensii, rotari de brate, executate intr-un tempo rapid;

elemente de gimnastica acrobatica;

alergari peste garduri ( 3-4 ) de inaltime reduse;

plurisalturi executate cu viteza maxima.

Pentru dezvoltarea vitezei specifice ( viteza efortului final ) antrenamentele se planifica in perioada pregatitoare de primavara si in etapele competitionale de vara.

Exercitiile alese trebuie sa reflecte cu exactitate conditiile concursului, atat pe plan cinematic, biomecanic, cat si ca precizie a exercitiilor. Acest lucru este posibil daca antrenamentele de tehnica si de forta-viteza sunt concepute ca o sinteza continua, luand in consideratie faptul ca o executie rapida si precisa in acelasi timp presupune ca actiunea de realizat este deja foarte bine automatizata.

Concret, viteza specifica se dezvolta prin:

exercitii specifice;

exercitii integrale ale aruncarilor;

Exercitiile specifice sunt miscari rapide apropiate de elementele tehnicii de aruncare sau identice cu acestea. Exista doua categorii dea asemenea exercitii:

aruncari fara si cu elan, executate cu obiecte mai usoare decat materialul de concurs. In cazul sulitasilor problema este solutionata de existenta sulitelor mici, de 600 gr, care rezolva de asemenea sarcinile antrenamentului de tehnica din saptamana de concurs. Trebuie mentionat ca usurarea materialului nu va depasi 15-20%. Din aruncarile fara elan, o pondere insemnata o au infigerile ( cu doua maini sau cu o mana de deasupra capului).

exercitii de imitare a unor parti de tehnica sau chiar a tehnicii in ansamblu, fara sulita (pasul incrucisat, trecerea in pozitia de arc intins, efortul final, blocajul, elanul ).

2.3.3. Metode si mijloace pentru rezistenta

Capacitatea motrica rezistenta este perfectibila.. In domeniul atletismului metodica dezvoltarii rezistentei este bine elaborata in cazul alergarilor de semi-fond, fond si mai putin in cazul aruncarilor si sariturilor.

Dintre exercitiile folosite in scopul dezvoltarii rezistentei generale, mentionam:

alergare pe plat sau pe teren variat;

schi;

excursii;

jocuri colective cu mingea ( baschet, volei, fotbal ), in conditii ingreuiate (nisip,zapada, cu mingea medicinala);

inot;

alergari 15-20 minute alternate cu mers;

Planurile de pregatire ale unor fosti mari performeri, contin notatii speciale la acest capitol:

Janus Sidlo – recordmen mondial in 1956 cu 83,86 m includea in antrenamentele sale gimnastica acrobatica, luptele si sporturile de iarna. In perioada de pregatire, in fiecare dimineata, alerga 3-4 Km prin padure;

Stephen Backley – recordmen mondial cu 91,46 m in 1992, isi subordoneaza antrenamentele conceptiei ca sulitasul trebuie sa fie un atlet complet. Vom intalni acum si alergare de rezistenta 2×5000 m intr-un tempo sustinut, de doua ori pe saptamana.

Rezistenta generala, conditionand capacitatea generala de lucru a sportivului, constituie baza dezvoltarii rezistentei speciale, fara care aruncatorul nu ar putea efectua in antrenamente un mare numar de aruncari ( 80-100 ), dintre care aproape jumatate cu elan. Sulitasul are nevoie de o rezistenta speciala pentru a putea alerga 1-1,5 km in regim de viteza ( aceasta este distanta elanurilor insumate intr-un antrenament de tehnica ).

Totodata, rezistenta speciala mai inseamna si rezistenta la concurs. Caracterul exploziv al acestei probe solicita la maxim sistemul nervos. In conditiile in care concursul poate dura intre 60 si 90 de minute, fara sa fie special antrenat, aruncatorul nu ar putea face fata cerintelor; antrenamentul specific de rezistenta trebuie sa tina cont de toate datele competitiei pentru a antrena mai bine sistemele biologice si de coordonare aflate la baza acestuia.

Principala cale prin care se dezvolta acest tip de rezistenta este repetarea probei de concurs de un numar mare de ori, cu intensitate maximala (95-100%) si submaximala (85-92,5%). Specialistii recomanda serii scurte de 4-6, cu pauze intre repetari de 1-2 minute, iar pauza intre serii de 8-10 minute. O lectie poate cuprinde 4-6 serii. Caracterul pauzei este pasiv intre repetari, activ ( sprinturi scurte, sarituri si aruncari usoare ) intre serii. In unele etape de pregatire ( iarna, primavara ), aruncatorul executa un numar mare de aruncari la un singur antrenament.

Rezistenta specifica ajuta indirect la rezolvarea sarcinilor pur tehnice. Trebuie mentionat ca, o influenta deosebit de importanta pe linia dezvoltarii rezistentei anaerobe alactacide o au si exercitiile de forta, efectuate cu incarcaturi mari si submaximale.

2.3.4. Metode si mijloace pentru perfectionarea capacitatilor coordinative

In opozitie cu alte forme de solicitare motorie care pot fi dezvoltate prin metode unialaterale de antrenament, aptitudinile coordinative pot fi ameliorate mai ales prin metode si mijloace complexe.

Antrenarea abilitatii nu trebuie sa se faca in stare de oboseala.

In mod conventional, diferentiem doua mari categorii de mijloace:

directe;

exercitii efectuate in conditii neobisnuite ( aruncari efectuate cu sulite ingreuiate, cu elanuri de lungimi si viteze variabile );

exercitii in oglinda ( aruncari efectuate si cu mana mai putin indemanatica );

exercitii pe teren variat ( aruncari la deal, la val );

exercitii combinate( aruncari cu un numar variabil de pasi specifici, cu alinierea sulitei prin diferite stiluri, aruncari cu ochii inchisi, aruncari executate pe vant, cu intensitate si directie diferite );

exercitii atletice ( alergarea de stafeta, de garduri, sarituri, sarituri cu diferite sarcini de indeplinit in timpul fazei de zbor ).

Indirecte;

Jocuri dinamice si sportive, inserate frecvent in pregatirea generala a sportivului in momentele de refacere prin odihna activa ( fotbal, baschet, volei, tenis ). Ele contin acele situatii unice care reclama solutii operative, exacte si economice, ce le dau in final eficienta.

Majoritatea specialistilor sunt de acord ca dezvoltarea mobilitatii, conditioneaza efectuarea eficienta a procedeelor tehnice. De obicei, mobilitatea se asociaza cu o buna performanta fizica, cu miscarile coordonate, si cu un aparat locomotor bine dezvoltat.

Structura si tipul articulatiilor conditioneaza natura miscarilor ce se pot efectua , iar amplitudinea este dependenta in principal de calitatea ligamentelor, tendoanelor si muschilor. Manno R. afirma insa ca “o mobilitate crescuta nu este un factor pozitiv, putand adesea sa aiba efect invers, marind lucrul de tensiune al muschilor intr-un anumit numar de articulatii sau de miscari.”

Exercitiile care dezvolta mobilitatea activa, se pot grupa in doua categorii:

exercitii libere de tipul aplecari, indoiri, rotari, flexii, extensii, balansari. Ele sunt deosebit de eficiente deoarece utilizeaza inertia miscarii. Specifice pentru aruncarea sulitei sunt:

imitarea repetata a efortului final;

arcuiri cu priza la scara fixa;

extensii ale trunchiului cu ajutorul partenerului;

din culcat pe spate, trecere in pod;

“mers in pod”.

exercitii cu ingreuieri care sunt in acelasi timp si mijloace de dezvoltare a fortei de aruncare (toate tipurile de aruncari cu mingea medicinala, exercitiile cu partener).

La aceste procedee oarecum clasice, se alatura si tinde sa devina o “moda”, stretchingul ( sistem de exercitii care implica mentinerea intr-o anumita pozitie a unui segment, pe o durata scurta de ordinul secundelor, in scopul intinderii treptate a unui muschi si a pregatirii lui pentru un efortul specific la care va fi supus ).

Exercitiile folosite in cadrul acestei metode, actionand asupra muschilor influenteaza pozitiv mobilitatea articulara, de fapt aparatul locomotor in ansamblul sau. Acest tip de exercitii se foloseste si in incalzirea sportivului, avand printre altele ca efect: controlul asupra tintei corpului, stimularea frecventei si profunzimii actului respirator si implicit asigurarea confortului general fizic si psihic al organismului.

Nu se admite ca un aruncator de sulita sa fie mai putin flexibil ( mladios ) la nivelul centurii scapulare decat un halterofil. Lucrul pentru supletea, relaxarea si elasticitatea muschilor si al articulatiei umarului trebuie sa constituie unul din obiectivele majore ale antrenamentului sulitasilor, alaturi de cel pentru tehnica si putere. O pledoarie pentru aceasta este “arcul intins” realizat de Jan Zelezny.

MODELUL IDEAL DE PREGATIRE ( SUB ASPECTUL NORMELOR DE CONTROL )

MODELUL IDEAL

MORUTAN CIPRIAN (Profilul aruncatorului in comparatie cu modelul ideal)

BARTHA LORAND (Profilul aruncatorului in comparatie cu modelul ideal)

C. BARTHA LEVENTE (Profilul aruncatorului in comparatie cu modelul ideal)

D. LUCACI SILVIU (Profilul aruncatorului in comparatie cu modelul ideal)

CAPITOLUL III

PRELUCRAREA SI INTERPRETAREA REZULTATELOR

3.1. PREZENTAREA SUBIECTILOR

Subiectii asupra carora a fost efectuat studiul sunt ocupantii locurilor unu , doi, trei , si respectiv sase la Campionatul National de Aruncari Lungi pe Timpul Iernii Seniori si Tineret , martie, 2006 .

3.2. REZULTATELE OBTINUTE LA PROBELE DE CONTROL.

PREZENTAREA SUBIECTILOR COMPARATIV CU MODELUL IDEAL.

3.3PREZENTAREA PLANURILOR DE PREGATIRE ALE SUBIECTILOR, SUB FORMA TABELARA SI GRAFICA (COMPARATIV CU MODELUL IDEAL DE PREGATIRE)

MORUTAN CIPRIAN

BARTHA LORAND

BARTHA LEVENTE

LUCACI SILVIU

MODELUL IDEAL DE PREGATIRE AL ATLETILOR ARUNCATORI DE SULITA SENIORI

3.4. ANALIZA INDICATORILOR DE PREGATIRE

1.Din analiza planului de pregatire al sportivului MORUTAN CIPRIAN se poate constata ca perioada de pregatire toamna-iarna a fost structurata in cinci etape :1-28 octombrie ;1-28 noiembrie ;1-28 decembrie ;3-30 ianuarie si 1-28 februarie.

Prima etapa a cuprins patru cicluri saptamanale plus trei zile pauza activa. Numarul antrenamentelor a fost de 6 pe saptamana. Principalele mijloace de pregatire au fost : aruncarea sulitei fara elan ori cu elan mic (3-7 pasi), aruncari cu mingi medicinale pentru dezvoltarea fortei de aruncare si exercitii cu haltere pentru dezvoltarea fortei generale.

Etapa a doua cuprinde patru cicluri saptamanale, finalizandu-se cu doua zile pauza activa. Numarul antrenamentelor a fost de 8 pe saptamana. Principalele mijloace folosite au fost : aruncarea sulitei fara elan si cu elan mic, aruncari cu mingi medicinale realizandu-se un numar de aruncari mai mare decat in etapa precedenta, exercitii cu haltere si alergarea cu pasi incrucisati.

Etapa a treia cuprinde patru cicluri saptamanale plus doua zile pauza activa si doua zile pauza pasiva. Numarul antrenamentelor a fost de 8 pe saptamana. Principalele mijloace folosite au fost : aruncari cu mingi medicinale, realizandu-se o crestere semnificativa a volumului fata de etapele precedente, aruncari cu bilute pentru dezvoltarea fortei de aruncare specifice, exercitii cu haltere, sarituri si alergare cu pasi incrucisati.

Etapa a patra cuprinde patru cicluri saptamanale, finalizandu-se cu trei zile pauza activa. Numarul antrenamentelor a fost de 10 pe saptamana. Principalele mijloace folosite au fost : aruncarea sulitei fara elan si cu elan intr-o pondere crescuta, aruncari cu mingi medicinale, aruncari cu bilute, exercitii cu haltere, alergari de viteza si sarituri.

Etapa a cincea cuprinde patru cicluri saptamanale. Numarul antrenamentelor a fost de 8 pe saptamana. Principalele mijloace folosite au fost : aruncarea sulitei cu elan, aruncari cu bilute, exercitii cu haltere si sarituri.

2. Din analiza planului de pregatire a sportivului BARTHA LORAND se poate constata ca perioada de pregatire toamna-iarna a fost structurata in cinci etape : 1-28 octombrie ; 1-28 noiembrie ; 1-28 decembrie ; 3-30 ianuarie si 1-28 februarie.

Prima etapa a cuprins patru cicluri saptamanale plus trei zile pauza pasiva. Numarul antrenamentelor a fost de 8 pe saptamana. Principalele mijloace de pregatire au fost : aruncari cu mingi medicinale, exercitii cu haltere si sarituri.

Etapa a doua cuprinde patru cicluri saptamanale, finalizandu-se cu doua zile pauza activa. Numarul antrenamentelor a fost de 11 pe saptamana. Principalele mijloace folosite au fost : aruncarea sulitei fara elan, aruncari cu mingi medicinale, exercitii cu haltere, alergari de viteza, sarituri si alergari cu pasi incrucisati.

Etapa a treia cuprinde patru cicluri saptamanale plus patru zile pauza pasiva. Numarul antrenamentelor a fost de 11 pe saptamana. Principalele mijloace folosite au fost : aruncari cu mingi medicinale, aruncari cu bilute, exercitii cu haltere, alergari de viteza, sarituri si alergari cu pasi incrucisati.

Etapa a patra cuprinde patru cicluri saptamanale finalizandu-se cu trei zile pauza activa. Numarul antrenamentelor a fost de 11 pe saptamana. Principalele mijloace folosite au fost : aruncarea sulitei fara elan si cu elan, aruncari cu bilute, exercitii cu haltere, alergari de viteza, sarituri.

Etapa a cincea cuprinde patru cicluri saptamanale. Numarul antrenamentelor a fost de 9 pe saptamana. Principalele mijloace folosite au fost : aruncarea sulitei cu elan, exercitii cu haltere si sarituri.

3. Din analiza planului de pregatire a sportivului BARTHA LEVENTE se poate constata ca perioada de pregatire toamna-iarna a fost structurata in cinci etape :1-28 octombrie, 1-28 noiembrie, 1-28 decembrie ; 3-30 ianuarie si 1-28 februarie.

Prima etapa a cuprins patru cicluri saptamanale plus trei zile pauza activa. Numarul antrenamentelor a fost de 6 pe saptamana. Principalele mijloace de pregatire au fost : aruncari cu mingi medicinale, aruncari cu bilute, exercitii cu haltere pentru forta specifica, stretching pentru suplete.

Etapa a doua cuprinde patru cicluri saptamanale, finalizandu-se cu doua zile pauza pasiva. Numarul antrenamentelor a fost de 10 pe saptamana. Principalele mijloace folosite au fost : aruncarea sulitei fara elan, aruncari cu mingi medicinale, aruncari cu bilute si exercitii cu haltere pentru forta.

Etapa a treia cuprinde patru cicluri saptamanale plus patru zile pauza pasiva. Numarul antrenamentelor a fost de 10 pe saptamana. Principalele mijloace folosite au fost : aruncarea sulitei fara elan , aruncari cu mingi medicinale si aruncari cu bilute la volum maxim, si exercitii cu haltere, alergari de viteza, sarituri si stretching.

Etapa a patra cuprinde patru cicluri saptamanale, finalizandu-se cu trei zile pauza activa. Numarul antrenamentelor a fost de 10 pe saptamana. Principalele mijloace folosite au fost : aruncarea sulitei fara elan , aruncari cu mingi medicinale, aruncari cu bilute si exercitii pentru forta, alergari de viteza, sarituri si stretching.Etapa a cincea cuprinde patru cicluri saptamanale. Numarul antrenamentelor a fost de 8 pe saptamana. Principalele mijloace folosite au fost : aruncarea sulitei fara elan si cu elan, exercitii cu haltere si sarituri.

4. Din analiza planului de pregatire a sportivului LUCACI SILVIU se poate constata ca perioada de pregatire toamna-iarna a fost structurata in cinci etape : 1-28 octombrie ; 1-28 noiembrie ; 1-28 decembrie ; 3-30 ianuarie si 1-28 februarie.

Prima etapa a cuprins patru cicluri saptamanale plus trei zile pauza activa. Numarul antrenamentelor a fost de 6 pe saptamana. Principalele mijloace de pregatire au fost : aruncarea sulitei fara elan, aruncari cu mingi medicinale, exercitii cu haltere si sarituri.

Etapa a doua cuprinde patru cicluri saptamanale, finalizandu-se cu doua zile pauza pasiva. Numarul antrenamentelor a fost de 10 pe saptamana. Principalele mijloace folosite au fost : aruncarea sulitei fara elan, aruncari cu mingi medicinale, exercitii cu haltere, sarituri si alergari cu pasi incrucisati.

Etapa a treia cuprinde patru cicluri saptamanale plus patru zile pauza pasiva. Numarul antrenamentelor a fost de 10 pe saptamana. Principalele mijloace folosite au fost : aruncarea sulitei fara elan, aruncari cu mingi medicinale, aruncari cu bilute exercitii cu haltere, alergari de viteza, sarituri si pasi incrucisati .

Etapa a patra cuprinde patru cicluri saptamanale, finalizandu-se cu trei zile pauza activa. Numarul antrenamentelor a fost de 10 pe saptamana. Principalele mijloace folosite au fost : aruncarea sulitei fara elan si cu elan, aruncari cu mingi medicinale, aruncari cu bilute, exercitii cu haltere si sarituri.

Etapa a cincea cuprinde patru cicluri saptamanale. Numarul antrenamentelor a fost de 8 pe saptamana. Principalele mijloace au fost : aruncarea sulitei cu elan, aruncari cu bilute, exercitii cu haltere si sarituri.

CAPITOLUL IV

CONCLUZII SI PROPUNERI

4.1.CONCLUZII

Din studiul materialelor de specialitate reiese ca pentru dezvoltarea calitatlior motrice specifice in perioada de pregatire toamna-iarna, se lucreaza in prima parte printr-un volum crescut de munca si o intensitate redusa, iar in a doua parte a perioadei cu o intensitate marita si un volum scazut.

Performantele obtinute de aruncatorii de sulita sunt conditionate de nivelul de dezvoltarea al calitatilor motrice: forta, viteza, detenta si indemanarea.

Mijloacele folosite pentru dezvoltarea capacitatilor motrice specifice sunt in general aceleasi si anume : exercitiile cu haltere, aruncari cu obiectul de concurs, exercitii bazate pe invingerea greutatii proprii si aruncarile cu mingi medicinale.

La atletii aruncatori de sulita seniori in antrenament se pune accentul pe dezvoltarea fortei explozive combinata cu consolidarea unor elemente de tehnica.

In probele de aruncari se cer calitati morfologice de exceptie, dublate de calitati psihice deosebite ceea ce reprezinta unul din principalele “atu-uri” in proba de aruncare a sulitei.

Comparand profilele antropometrice ale aruncatorilor aflati in studiu cu cel al campionului olimpic, rezulta numai doua compatibilitati ( BARTHA LEVENTE , MORUTAN CIPRIAN ) .

Din planurile de pregatire inserate in lucrare, rezulta o repartizare identica a ciclurilor saptamanle in perioada de pregatire.

Toti aruncatorii studiati de noi folosesc un numar mare de aruncari cu mingi medicinale, incadrandu-se in linia metodica recomandata de FRA si la celelalte mijloace.

Sub aspectul calitatilor motrice toti cei patru aruncatori prezinta reale posibilitati de progres.

4.2.PROPUNERI

Pentru aducerea unei modeste contributii la procesul de pregatire al atletilor aruncatori de sulita seniori, imi permit sa fac urmatoarele recomandari :

Este necesar ca bazele materiale sa fie asigurate la parametri optimi.Se poate remarca absenta sau slaba reprezentare in planurile de pregatire de toamna-iarna a unor elemente precum aruncarile cu elan sau fara.Daca ar exista posibilitatea executarii lor in aceasta perioada, performantele atletilor ar creste in consecinta.

Pregatirea psihica a atletilor se dovedeste a fi din ce in ce mai importanta in marile competitii.Este necesar ca aceasta sa fie asigurata de personal specializat, relevandu-se astfel rolul psihologului sportiv.

Antrenamentul de forta trebuie sa constituie centrul programarii pregatirii in probele explozive, cum este si cea de aruncare a sulitei.

Este important ca antrenamentele sa fie personalizate in functie de nivelul de dezvoltare a calitatilor motrice.

BIBLIOGRAFIE

Adam , K.; – Hettinger, Th; Carlos, R.; Kuznetov, A; Schroder, W.- Ce stim despre forta – Traducere C.C.S.D.T., 1972..

Ardelean, T. – Particularitatile dezvoltarii calitatilor motrice in atletism – Editura A.N.E.F.S. 1990.

Avramof, E. – Fiziologia efortului fizic – Editura I.E.F.S., Bucuresti, 1988..

Baroga, L. – Educarea calitatilor fizice combinate – Editura Sport – Turism, 1984.

Berger, I ; Minov, M.I. – Microciclul in metodica antrenamentului – (traducere), C.C.P.S., Bucuresti, 1985.

Berger, I.; Minov, M.I. – Macrociclul in metodica antrenamentului – (traducere), C.C.P.S., Bucuresti, 1988

Bondarciuk, A. – Unic conception de l’enmtrainement du javelot. Le plan de cariere decennar – AEFA,.1992.

Bota, C. – Ergofiziologie – Ed. Globus, Bucuresti, 2000.

C.C.P.S. – Antrenorul federal de atletism – Aruncari, probe combinate – Bucuresti, 1995.

C.C.P.S. –Atletism : aruncari – Bucuresti, 1993.

Dragnea, A. –Teoria si metodica dezvoltarii calitatilor motrice – Editura A.N.E.F.S., Bucuresti, 1991.

Epuran, M.- Factorii psihici ai antrenamentului sportiv – Rev. E.F.S., – Bucuresti, 1988.

Ivan, C. – Unele elemente importante din tehnica actuala de aruncare a sulitei – Sesiunea anuala de referate si comunicari stiintifice – A.N.E.F.S., martie 1998.

Ivan, C. – Evolutia istorica si tehnica a probei de aruncare a sulitei – barbati – studii de doctrorat – referat, 1998.

Ivan, C. – Metode si mijloace de dezvoltare a calitatilor motrice in realizarea performantei in aruncari – studii de doctorat – referat, 1998.

Ivan, C. – Metode operationale experimentale folosite in dezvoltarea calitatilor motrice in proba de aruncare a sulitei barbati – studii de doctorat – referat, 1999.

Ivan, C. – Aruncarea sulitei – Bazele teoretico – metodice ale antrenamentului sportiv, Bucuresti, 2002

Ivan, C. – Culegere de probleme si exercitii pentru aruncarea sulitei – Ed. Sylvi, Bucuresti, 2003.

19.Justinian, C. – Javelin Throwing – Articol Internet, 1987.

Jones, M. – Strongth Conditioning with Medicine Balls – Artcol Internet, 2000.

M.T.S. – C.C.P.S. – Aptitudinile motrice – structura si evaluare, Bucuresti, 1995.

Nagy, A. ; Sabau, I. – Aruncarea sulitei – Ed. C.N.E.F.S. , Bucuresti, 1968.

Nagy, A : Sabau, I. – Atletism – aruncari – Ed. Stadion, Bucuresti, 1971.

Niculescu, M. – Elementele de psihologia sportului de performanta si mare performanta – Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1999.

Sabau, I. – Aspecte noi si contributii privind dezvoltarea fortei in probele atletice de aruncari – Teza de doctorat, A.N.E.F.S., Bucuresti, 1997.

Stoica, M. – Capacitatile motrice – Ed. Printech, Bucuresti, 2000.