Privind Contabilitatea Decontarilor Intrabancare LA Volksbank Romania

PRIVIND CONTABILITATEA

DECONTĂRILOR INTRABANCARE

LA VOLKSBANK ROMÂNIA

C U P R I N S

I N T R O D U C E R E

Sistemul de decontare este în fapt un sistem de plăți indisolubil legat de monedă, iar evoluția acestuia a determinat apariția și perfecționarea sistemului de plăți ca un cadru organizat al transferurilor monetare în scopul finalizării tuturor tranzacțiilor economice și financiare.

În prezent, urmare a aderării României la Uniunea Europeană, sistemul de decontare

Românesc, este interconectat, într-o măsură mult mai mare la sistemul de plăți European și mondial și de aceea, apreciez că o analiză mai atentă a actualului sistem de plăți, ar putea duce la unele schimbări, cu efecte dintre cele mai diverse, având în vedere complexitatea problematicii pe care o cuprinde, chiar și acest capitol , relativ limitat al decontărilor, ca parte al sistemului financiar unitar al țării, respectiv al sistemului financiar European.

Desigur că tematica abordată pe parcursul celor trei ani de facultate, mi-a dat răspuns la cele mai multe dintre problemele pe care le-am parcurs, dar faptul că tema propusă spre dezvoltare, mi s-a părut o temă cu o dinamică mai activă, mai de actualitate și de ce nu și mai de interes pentru viitor, m-a hotărât să o aleg spre susținerea lucrării de licență.

Alegerea mea se datorează și faptului că am înțeles dimensiunea reală în planul practicii financiare, a acestei tematici și mi-am dat seama, că ceea ce am studiat, reprezintă numai o parte foarte mică, a tematicii, numai acea parte generală, de descriere și definire a unui fenomen sau fapt, lucru ce mi-a stârnit curiozitatea și m-a hotărât să o aleg, fiind convinsă că voi afla lucruri noi și de actualitate, nu neapărat ușor de clarificat, dar cu atât mai mult, mai provocatoare.

Tematica aleasă, apreciez că este de maximă actualitate și importanță pentru actualul sistem financiar, care, ca urmare a intrării într-o profundă criză, demonstrează faptul că are mari probleme și de aceea, orice element component al său, se regăsește într-o dinamică foarte rapidă de transformare, de îmbunătățire a activităților și acțiunilor bancare.

Acualul sistem de plăți (decontări) este deschis unor solutii noi ce se doresc viabile pentru viitor, îndeosebi pentru prevenirea unor situații dezastruoase ca cele din prezent și de aceea am senzația, că într-un fel (și îmi permit să fac o comparație), în prezent se lucrează ca la o operație pe cord deschis, contra cronometru, pentru găsirea unor soluții benefice întregului sistem financiar, pentru ieșirea din această cumplită criză.

Desigur că eu personal, la actualul nivel de pregătire, nu am să pot face vreo minune, dar printr-un studiu mai aprofundat, de durată și de complexitate, poate că în viitor am să am o contribuție esențială, la dezvoltarea teoriei și practicii financiare, sau dacă nu, am să fiu sigură, că măcar am încercat.

Îmi încep disertația, făcând apel la memoria colectivă, care ne poartă pe aripile istoriei și care ne spune că sistemul de plăți a apărut din cele mai vechi timpuri ca un set de reguli, la început sub forma unor practici, apoi a unor reguli scrise și emise de conducătorii statelor, mai târziu de bănci și în final de autorități monetare ca institușii specializate ale statului.

În economiile naturale bunurile se schimbau în natură, tranzacțiile fiind cunoscute sub denumirea de troc, o formă de schimb reciproc care presupunea dubla coincidență a necesităților participanților la schimb. În aceasta perioada nu putem vorbi de o plată care presupune existența monedei și deci a unor relații pecuniare, ci de tranzacții care se făceau pe baza unor anumite mărfuri acceptate de comunitate.

Abstractizarea notiunii de marfă intermediară general valabilă a dus la apariția monedei metalice (moneda timpurie) care a făcut, ca din ce în ce mai mult tranzacțiile să se efectueze în acest tip de monedă, întrucât oferea incomparabil mai multe avantaje decât schimbul în natură.

Din acest moment putem vorbi de plăți în monedă și chiar de apariția unor elemente de sistem de plăți prin practici unanim acceptate, cum ar fi metalele de confecționare și forma monedei.

Creșterea schimburilor comerciale și cantitatea limitată a metalelor prețioase au determinat apariția în Evul Mediu a monedei de hârtie, la început sub forma recipisei de depozit eliberate de custozii (aurarii, argintarii) care primeau spre păstrare moneda în metal prețios cu promisiunea eliberării metalului celui care aducea recipisa. Această hârtie a devenit moneda semn întrucât putea fi transmisă de purtător în schimbul mărfurilor pe care le cumpăra.

Nu cu mult mai târziu, apar și băncile comerciale care au creat un cadru organizat și mai sigur pentru plata tranzacțiilor.

Factorul hotărâtor în generalizarea plăților în noul tip de monedă îl reprezintă însă impunerea de către stat a folosirii monedei-hârtie (moneda fiduciară) pentru stingerea tuturor obligațiilor publice și private, la început în Anglia (1708), Franța (1716) și Prusia (1765) și apoi, treptat, și în celelalte state. Pierderea convertibilității monedei-hârtie a făcut ca aceasta să nu mai fie absolut necesară în tranzacții, fiind înlocuită de moneda de cont (scripturală).

Plățile în moneda scripturală sunt considerate un șir de servicii prestate clientelei de către bănci pe baza schimbului de informație între ordonator, bancher și beneficiar în legătura cu transferul unei sume de bani și inscrierea acesteia în conturile a cel puțin doi titulari. Plățile în moneda scripturală se bazează se bazează în primul rând pe fiduciaritatea în moneda și sistemul monetar a tuturor participanților la circuitul monetar (agenți economici și noneconomici, populația și instituțiile de credit) și pe responsabilita-tea asupra monedei asumată de stat prin banca centrală care deține monopolul emisiunii monetare și a reglementărilor privind circulația monetară. Această încredere în monedă (o creanță asupra băncii centrale) și în banca centrală constituie baza evoluției sistemului de plăți.

Plățile în moneda scripturală necesită însă și instrumente specifice de plată care să cuprindă instrucțiunea dată de debitor pentru onorarea plății în favoarea creditorului.

Cele mai vechi instrumente de plată atestate documentar au fost cambiile despre care există informații că circulau în anii 500-600 în China. În jurul anului 1200, Templierii care se ocupau cu diverse tranzacții internaționale au început sa emită viramente și cambii pe numele negustorilor, monarhilor sau tezaurelor statelor feudale.

În 1349 la Barcelona funcționa o bancă de depozit și conturi curente, care se pare că este cea mai veche mențiune despre o bancă comercială.

La începutul secolului al XVII-lea la Amsterdam se practicau recipisele de depozit bancar cu funcție similară cecului, iar în a doua parte a aceluiași secol la Hamburg apare biletul de bancă exprimat într-o monedă de cont convențională (mark banco), după unele opinii, strămoșul cel mai îndepărtat al euro de astăzi.

În continuare, istoria instrumentelor de plată este strâns legată de istoria băncilor.

Progresul rapid în domeniile informaticii și comunicațiilor din ultimile decenii ale secolului trecut a condus la apariția monedei electronice și a plăților electronice care au “comprimat” distanțele și au redus timpul de decontare până la suprapunerea momentului tranzacției cu cel al plății. Instrumentele de plată (decontare) monetară folosite în sistemele de plăți se grupează în două mari categorii: numerarul și instrumentele de plată scripturale (bazate pe suport de hârtie și cele electronice pe suport magnetic sau electronic).

Instrumentele de plată electronice cunosc o expansiune rapidă înlocuind numerarul și instrumentele pe suport hârtie și în același timp se realizează o diversificare continuă în scopul asigurării plății în timp real, reducerii riscurilor și a costurilor de transfer al fondurilor. Volumul tot mai mare al tranzacțiilor și creșterea gradului de bancarizare au determinat trecerea de la decontarea bilaterală a tranzacțiilor dintre bănci prin sistemul conturilor de corespondent la înființarea caselor de compensații cu decontare netă.

Primele case de compensații au apărut în Anglia la 1760 apoi într-un interval de 20 de ani în America, Franța, Italia, Germania. În perioada modernă au apărut case de compensare multinaționale, iar mai recent casele automate de compensare, care prin tehnologiile electronice au redus drastic timpul de decontare.

În România, plățile fără numerar apar la începutul secolului al XVIII-lea și primele atestări documentare vorbesc despre casele de negoț de la București la 1700, Brașov și Sibiu la 1750, unde circulau prin gir (zălog) înscrisuri sub denumirea de poliță. Aceste polițe se decontau pentru stingerea obligațiilor dintre părți. Despre celelalte instrumente de plată (cec, virament) documentele fac mențiuni abia la începutul secolului al XIX-lea.

Prin înființarea Băncii Naționale a României (BNR) în 1880 s-a reglementat circulația monetară și s-a impus semnul monetar al țării. În 1919 se înființează “Case de Compensațiuni în București” ca o asociație de bănci și bancheri, care a stat la baza organizării decontării între bănci per sold. În 1926 se înființează Serviciul Național de Viramente la B.N.R. după modelul serviciilor similare existente la băncile centrale din Germania, Belgia și Franța. Acest serviciu este strămoșul activității de decontare pe bază brută care se desfășoară astăzi la nivel național la B.N.R. și a funcționat fără întrerupere de la înființare.

În 1990, sistemul bancar românesc se reorganizează pe două nivele, banca centrală și băncile comerciale și un nou sistem de decontare și compensare se pune în aplicare în 1995. Totodată, se creează sistemul național de plăți interbancare în care BNR are rolul de conducător. Sistemul de plăți intern se aliniază treptat la sistemul de plăți folosit de Uniunea Europeană, iar în anul 2005 s-a implementat compensarea automată a plăților de mică valoare și sistemul de plată cu decontare brută în timp real a plăților de mare valoare, un sistem folosit, de asemenea, de țările membre ale UE.

Sistemul de plăți a fost definit în diverse variante de către instituțiile de credit și cele de cercetare, fiind reconsiderat în funcție de evoluția monedei și a tehnologiei de înregistrare și transmisie.

Cea mai reprezentativă definiție o considerăm pe cea elaborată de CPSS (Committee for Payment System Secretariat) din cadrul Băncii Reglementelor Internaționale, potrivit căreia:

Sistemul de plăți reprezintă un set de aranjamente pentru descărcarea obligațiilor asumate de agenții economici cu ocazia procurării de resurse reale ori financiare, altfel decât prin barter, deci prin transferul titlului de proprietate asupra unor active, care, în virtutea faptului că sunt larg acceptate sunt cunoscute sub numele de bani.

Această definiție este larg acceptată, atât de organismele internaționale, cât și de băncile centrale din cadrul Uniunii Europene. Sistemul de plăți concentrează toate tranzacțiile de schimb din economie pentru descărcarea de obligații pecuniare și se constituie într-un mecanism integrat cunoscut sub numele de sistem de plăți de interes național aflat sub supravegherea băncii centrale.

Lucrarea de față, abordează tematica decontărilor, în mod special , al decontărilor intrabancare, fiind structurată pe două capitole :

CAPITOLUL – I – ASPECTE GENERALE PRIVIND SISTEMUL BANCAR, în care fac unele aprecieri asupra cadrului juridic și organizarea sistemului bancar,asupra instituțiilor de credit, a funcțiilor și operațiilor specifice acestora, precum și asupra metodelor de evaluare a patrimoniului și a principiilor contabile

CAPITOLUL – II-VOLKSBANK ROMÂNIA – DECONTĂRI NTRABANCARE în care fac referiri asupra teoria decontării intrabancare la Volksbank România, procedee, forme și instrumente de plată, precum și asupra tehnicii de și asupra tehnicii de desfășurare a decontărilor intrabancare și abordărilor contabile specifice acestora.

C A P I T O L U L – I –

ASPECTE GENERALE PRIVIND SISTEMUL BANCAR

1.1. Cadrul juridic și organizarea sistemului bancar

Definirea și cadrul legislativ al sistemului bancar

Definire :

Ansamblul coerent al diverselor categorii de bănci cu capital autohton sau străin, de stat sau privat, precum și combinații mixte ale acestora, ce își desfășoară activitatea pe teritoriul unei țări.

Sistemul bancar răspunde necesităților unei etape a dezvoltării social-economice. Astfel, el reprezintă veriga de legătură între deținătorii de capitari, (persoane fizice și juridice) și economia și societatea reală care are nevoie de aceste capitaluri pentru funcționare și dezvoltare.

Este, în același timp, depozitarul credibil al economiilor ce se formează în societate și intermediarul principal între creditori și debitori in stingerea datoriilor.

Cadrul legislativ al organizării sistemului bancar în țara noastră, este reprezentat de :

Legea privind statutul Băncii Naționale a României ( Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.582 din 30 iunie 2004 ),

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.99 din 6 decembrie 2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului,aprobată, completată și modificată prin Legea nr.227 din 4 iulie 2007 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1027 din 27 decembrie 2006 și respectiv nr.480 din 18 iulie 2007 ),

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.98 din 6 decembrie 2006 privind supravegherea suplimentară a instituțiilor financiare dintr-un conglomerat financiar(Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1023 din 22 decembrie 2006 ) și reglementari conexe,

1.1.2. Caracteristicile și structura sistemului bancar

Caracteristicile principale ale sistemului bancar românesc (conform datelor de la 31 iulie 2008) sunt :

41 instituții de credit (3 cu capital majoritar românesc, 2 cu capital de stat, 26 cu capital majoritar străin, 9 sucursale ale unor bănci străine și o casă centrală a cooperativelor de credit),

54,7 % din activele bancare sunt concentrate în primele 5 bănci din sistem;

Cota de piață a instituțiilor de credit cu capital majoritar străin este de 87,9 %;

Cota de piață a instituțiilor de credit cu capital majoritar privat românesc este de 6,7%;

Cota de piață a instituțiilor de credit cu capital majoritar de stat este de 5,4%.

Pe piața românească operează de asemenea instituții financiare nebancare, precum fon-

nduri de asistență mutuală, case de amanet, societăți de leasing financiar, societăți de cre-dite pentru persoane fizice, societăți de micro-finanțare, societăți de credit ipotecar, socie-

tăți care oferă  operațiuni de  factoring, societăți specializate în finanțarea tranzacțiilor co-

merciale și altele.

Structura sistemului bancar vizează:

pe de o parte cadrul instituțional, format din banca centrală cu rol de conducere și supraveghere, și bancile comerciale și alte instituții financiare asimilate acestora, îndeplinind rolul de intermediar principal în relația economii-investiții,

pe de alta parte, cadrul juridic format din ansamblul reglementărilor care guvernează activitatea bancară, acționând hotărâtor în crearea și funcționarea unui sistem bancar performant, întrucât încrederea în sistemul bancar poate deveni reală numai pe fundalul unei legislații corespunzătoare, racordată la realitățile țării și la principiile și standardele internaționale, ținând seama de caracterul deschis, spre exterior, al sistemului bancar.

În țara noastră, sistemul bancar este organizat pe 2 structuri:

Banca Centrală, de emisiune, respectiv Banca Națională a României

Ansamblul instituțiilor de credit, care se pot constitui și funcționa în una din următoarele categorii:

Bănci, persoane juridice române;

Organizații cooperatiste de credit;

Instituții emitente de monedă electronică;

Bănci de economisire și creditare în domeniul locativ;

Bănci de credit ipotecar;

Sucursale din România ale instituțiilor de credit străine.

Instituție publică independentă, cu sediul central în municipiul București, Banca Națională a României este unica instituție autorizată să emită însemne monetare, sub formă de bancnote și monede, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României.

Banca Națională a României are ca obiectiv fundamental asigurarea și menținerea stabilității prețurilor.

Principalele atribuții ale Băncii Naționale a României sunt:

Elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb;

Autorizarea, reglementarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit, promovarea și monitorizarea bunei funcționari a sistemelor de plați pentru asigurarea stabilitații financiare;

Emiterea bancnotelor și a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;

Stabilirea regimului valutar și suprvegherea respectării acestuia;

Administrarea rezervelor internaționale ale României.

Cooperarea în domeniul stabilității financiare :

Cooperarea dintre Banca Națională a României și celelalte autorități de reglementare și supraveghere a diferitelor sectoare ale sistemului financiar românesc s-a intensificat treptat, pe măsură ce sistemul financiar românesc, în ansamblul său, a devenit mult mai dinamic și complex, determinând întrepătrunderi la nivel instituțional. 

Astfel a devenit necesară conlucrarea dintre autoritățile responsabile cu autorizarea, reglementarea, supravegherea și controlul piețelor componente ale sistemului financiar, pentru a asigura transparența și integritatea sistemului financiar și a piețelor sale componente, respectarea cadrului legal aplicabil, precum și lărgirea.

O bancă este organizată sub forma unei rețele ce cuprinde:

Centralele bancii;

Sucursalele;

Agențiile;

Punctele de lucru.

C e n t r a l a :

Coordonează întreaga rețea. La nivelul centralei se fac raportarile și situațiile de sinteză, se elaborează situațiile financiare anuale prin centralizrea datelor primite de la sucursale.În funcție de activitatea desfașurată și de tipul operațiunilor efectuate, fiecare bancă își organizează structura funcțională la nivelul centralei pe departamente care au în subordine mai multe servicii, ca de exemplu:

Departamentul coordonare;

Departamentul trezorerie;

Departamentul casierie;

Departamentul control;

Departamentu operațiuni externe;

Departamentul relații bancare internaționale;

Departamentul creditare;

Departamentul contabilitate;

Departamentul informatică;

Departamentul resurse umane;

Departamentul juridic;

Departamentul administrativ.

S u c u r s a l a :

Este unitatea operațonală fără personalitate juridică, înființată la inițiativa fiecărei bănci. Ea realizează operațiuni specifice băncii.

Acestea pot fi grupate în:

Operațiuni de mandat;

Operațiuni de comision.

Principalele operațiuni efectuate de sucursală:

Operațuni intra și interbancare;

Operațiuni de casă, în lei și în valută;

Constituirea de depozite;

Operațiuni de creditare și finanțare.

Principalele atribuții ale unei sucursale:

Derularea activitații bancare in teritoriu, respectiv operațiuni de crediatere, încasări și plați, cu sau fară numerar;

Distribuirea plafoanelor de credite transmise de centrala băncii către fiecare agenție din subordinea sa;

Analiza activității desfășurate la nivel teritorial.

Sucursala, în funcție de tipul activității desfășurate, dar și de volumul acestei activități, poate fi organizată pe următoarele compartimente sau servicii:

compartimentul coordonare;

compartimentul trezorerie;

compartimentul casierie;

compartimentul creditare;

compartimentul conturi și viramente;

compartimentul decontari intra și inter bancare;

compartimente specifice oricărei societăți: contabilitate, informatic, resurse

A g e n t i a :

Se înființează tot la inițiativa băncii și efectuează fie operațiuni de mandat, fie operațiuni de comision, iar în unele cazuri ambele tipuri de operațiuni.

Ea este subordonată sucursalei și prin urmare, își desfășoară activitatea sub supravegherea, Îndrumarea și controlul acesteia.

Înființarea unei agenții vine de la idea de “apropiere de clienți”.

De regulă, agenția derulează operațiuni de volum mare, dar de valori mici, clienții ei fiind, în general, persoane fizice.

P u n c t u l d e l u c r u :

Reprezintă unitatea de lucru care funcționează, de regulă, în locuri cu o mare afluență de public ( spre exemplu într-un supermarket).

Organizarea activității unei banci presupune respectarea practicii bancare, prudență și respectarea legislației in vigoare. Totodată, băncile păstrează confidențialitatea tranzacțiilor și serviciilor pe care le ofera, inclusin in ceea ce privește identitatea titularilor.

Instituțiile de credit ( funcții și operații specifice)

O instituție de credit este o entitate a cărei activitate constă în atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public și în acordarea de credite în cont propriu.

Băncile au rol de intermediar între agenții economici, pe de o parte și sistemul bancar, pe de altă parte. Sunt instituții de credit care mobilizează mijloace bănești, finanțează clienții bancari persoane fizice și juridice, efectuează decontări, prestează servicii pentru clientelă.

1.2.1. Funcțiile și activitățile instituțiilor de credit

Băncile îndeplinescu următoarele funcții:

Funcția de mobilizare a activelor monetare prin efectuarea operațiunilor de depozit, cont curent la vedere și la termen în vederea administrării, păstrării și fructificării lor, efectuarea de operațiuni de depozitare a obiectelor de valoare ale clientelei;

Funcția de utilizare a resurselor proprii și atrase prin acordarea de credite clientelei, participarea ca acționar la alte societăți bancare, achiziția de active financiare;

Functia de decontare între titularii de conturi.

Activitățiile instituțiilor de credit

Instituțiile de credit pot desfașura, în limita autorizației acordate, următoarele activități:

Atragere de depozite și de alte fonduri rambursabile;

Acordare de credite, incluzand printre altele: credite de consum, credite ipotecare, factoring cu sau fără regres, finanțarea tranzacțiilor comerciale, inclusiv forfetare;

Leasing financiar;

Operațiuni de plăți;

Emitere și administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărți de credit, cecuri de călătorie și alte asemenea, inclusiv emitere de monedă electronică;

Emitere de garanții și asumare de angajamente;

Tranzacționare în cont propriu și/sau pe contul clienților, în condițiile legii, cu:

Instrumente ale pieței monetare, cum ar fi: cecuri, cambii, bilete la ordin, Valută;

Contracte futures și options financiare;

Instrumente având la bază cursul de schimb și rata dobânzii;

Valori mobiliare și alte instrumente financiare transferabile;

Participare la emisiunea de valori mobiliare și alte instrumente financiare, prin subscrierea și plasamentul acestora ori prin plasament și prestarea de servicii legate de astfel de emisiuni;

Servicii de consultanță cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri și alte aspecte legate de afceri comerciale, servicii legate de fuziuni și achiziții și prestarea altor servicii de consultanță;

Administrare de portofolii și consultanță legată de acestea;

Custodie și administrare de instrumente financiare;

Intermediere pe piața interbancară;

Prestare de servicii privind furnizarea de date și referințe în domeniul creditării;

Închiriere de casete de siguranță;

Operațiuni cu metale și pietre prețioase și obiecte confecționate din acestea;

Dobândirea de participații la capitalul altor entități;

Orice alte activități sau servicii, în măsura în care se circumscriu domeniului financiar, cu respectarea prevederilor legale speciale care reglementează respectivele activități.

1.2.2. Operațiunile instituțiilor de credit

Operațiunile care afectează patrimoniul băncilor și care produc cheltuieli și venituri se împart în două categorii:

Operațiuni principale;

Operațiuni secundare.

Operațiuni principale;

Operațiuni active : Constau în intermedieri de plăți, acordări de credite, plăți de dobânzi, încasări de comisioane, astfel :

Acordarea de credite către clientela băncii pe termen scurt, mediu sau lung respectând principiile creditării bancare, precum și de avansuri în conturile curente (credite de descoperire în cont);

Operațiunile cambiale constau în scontare și pensiune

S c o n t a r e a : Este operațiunea prin care banca primește de la clienți efecte comerciale în schimbul cărora acordă creditul de scont. Creditul de scont reprezintă valoarea nominală a efectelor comerciale din care se deduce agio, unde, agio este egal cu taxa de scont plus comisionul bancar.

P e n s i u n e a : Reprezintă operațiunea prin care o bancă comercială preia efectele comerciale sau publice de la clientul debitor cu condiția răscumpărării la scadență de către acesta.

Achiziția de efecte publice, constă în plasarea de fonduri bănești pe piața financiară prin cumpărarea de efecte publice în scopul revânzării acestora și obținerii de venituri;

Alte operațiuni active constau în operațiuni valutare și tranzacții cu titluri de valoare, garanții, operațiuni de consultanță bancară.

Operațiunile active ale băncii presupun obținerea de venituri din dobânzi și comisioane.

Operațiuni pasive : Constau în atragerea de fonduri prin care banca acumulează resurse financiare pentru creditare. Astfel resursele financiare sunt privite ca originale, fiind formate prin depuneri ale clientelei și resurse derivate cum ar fi:

Constituirea de depozite ale clientelei; Băncile constituie depozite titularilor la vedere și la termen:

Depozitele la vedere permit titularului să dispună în orice moment de sumele depuse și de aceea au o dobândă mică;

Depozitele la termen se constituie pe termene fixe, au o limită minimă de constituire și o dobândă la nivelul dobânzii pe piața interbancară;

Rescontarea și alte tehnici bancare;

Constituirea capitalului propriu al băncii.

Capitalul propriu constituie sursa de finanțare proprie a unei bănci. Finanțarea operațiunilor băncilor comerciale se realizează numai într-o mică măsură din acesteă sursă.

Operațiuni secundare.

Constau în prestări de servicii: deschiderea sau închiderea de acreditive, acordarea de scrisori de garanție bancară, administrarea titlurilor de valoare ale clientelei.

1.2.3. Planul de conturi al instituțiilor de credit

Planul de conturi al instituțiilor de credit are o structuă aliniată la cadrul contabil general, conturile fiind grupate pe clase, conturi sintetice de gradul I simbolizate cu 3 cifre, conturi sintetice de gradul II simbolizate cu 4 cifre, conturi sintetice de gradul III simbolizate cu 4 cifre. Planul de conturi al instituțiilor de credit cuprinde 7 clase de conturi bilanțiere (clasele 1-7) și o clasă de conturi în afara bilanțului ( clasa a 8-a).

Clasele de conturi, dispuse în ordinea succesivă sunt următoarele:

Clasa 1 Operațiuni de trezorerie și operațiuni interbancare, cuprinde conturile din evidența centralei băncii, conturile care reflectă lichiditățile la alte bănci și din contul curent la BNR.

Clasa 2 Operațiuni cu clientela, cuprinde conturile utilizate de unitățile operative ale băncilor pentru reflectarea operațiunilor cu clienții: oparețiuni de creditare, operațiuni de încasări și plăți în conturile curente ale clienților, constituire de depozite, operațiuni de scontare și factoring, operațiuni privind valorile primite sau date în pensiune.

Clasa 3 Operațiuni cu titluri și operațiuni diverse, cuprinde conturi utilizate pentru reflectarea operațiunilor cu titluri cum ar fi vânzarea-cumpărarea de titluri date sau primite în pensiune livrată sau în împrumut, precum și o serie de conturi privind gestiunea internă a băncii, mai exact conturi de stocuri, decontări cu personalul, cu asigurările sociale, cu bugetul statului, cu alți debitori sau creditori.

Clasa 4 Valori imobilizate, cuprinde conturile ce reflectă imobilizări, amortizarea imobilizărilor, precum și operațiuni de leasing și locație.

Clasa 5 Capitaluri proprii, asimilate și provizioane, cuprinde conturile ce evidențiază capitalul social, fondurile și rezervele, provizioane reglementate, provizioane pentru riscuri și cheltuieli și rezultatul exercițiului.

Clasa 6 Cheltuieli, cuprinde conturile ce reflectă cheltuielile instituției de credit, structurate potrivit specificului activității sale. În structura cheltuielilor privind activitatea de exploatare, pondere dețin dobânzile și costul serviciilor bancare.

Clasa 7 Venituri, cuprinde conturile ce reflectă veniturile instituției de credit, structurate potrivit specificului activității sale. În structura veniturilor privind activitatea de exploatare, pondere dețin veniturile din dobânzi și comisioane.

Clasa 8 Operațiuni în afara bilanțului, cuprinde conturile ce reflectă angajamente primite sau date în favoarea clienților bancari sau nebancari, respectiv drepturi sau datorii.

Evaluarea patrimoniului

Evaluarea este procedeul metodic al contabilității care presupune reflectarea tuturor elementelor patrimoniale, a operațiunilor economico-financiare în expresie valorică.

Elementele prezentate în situațiile financiare anuale se evaluează, de regulă, pe baza principiului costului de achiziție sau al costului de producție.

Cazurile în care nu se folosește costul de achiziție sau costul de producție sunt cele prevăzute de reglementările stipulate în O.M.F.P. Nr. 3055/2009.

În situația în care s-a optat pentru reevaluarea imobilizărilor corporale sau evaluarea instrumentelor financiare la valoarea justă, se aplică prevederile subsecțiunii „Reguli de evaluare alternative” din prezentele reglementări.

Reglementările în vigoare precizează regulile generale de evaluare a elementelor patrimoniale bancare în cele 3 momente:

1.3.1. La data intrării în entitate;

1.3.2. La inventar și prezentarea elementelor în bilanț;

1.3.3. La data ieșirii din entitate;

1.3.1. Evaluarea la data intrării în entitate

La data intrării în bancă, bunurile se evaluează și se înregistrează în contabilitate la valoarea de intrare, care se stabilește astfel:

a) la cost de achiziție – pentru bunurile procurate cu titlu oneros;

b) la cost de producție – pentru bunurile produse în entitate;

c) la valoarea de aport, stabilită în urma evaluării – pentru bunurile reprezentând aport la capitalul social;

d) la valoarea justă – pentru bunurile obținute cu titlu gratuit sau constatate plus la inventariere.

În cazurile menționate la lit. c) și d) valoarea de aport și, respectiv, valoarea justă, se substituie costului de achiziție.

Prin valoare justă se înțelege suma pentru care activul ar putea fi schimbat de bunăvoie între părți aflate în cunoștință de cauză în cadrul unei tranzacții cu prețul determinat obiectiv.

Valoarea justă a activelor se determină, în general, după datele de evidență de pe piață, printr-o evaluare efectuată, de regulă, de profesioniști calificați în evaluare.

În situația în care nu există date pe piață privind valoarea justă, din cauza naturii specializate a activelor și a frecvenței reduse a tranzacțiilor, valoarea justă se poate determina prin alte metode utilizate, de regulă, de către profesioniști în evaluare.

Costul de achiziție al bunurilor cuprinde prețul de cumpărare, taxele de import și alte taxe (cu excepția acelora pe care persoana juridică le poate recupera de la autoritățile fiscale), cheltuielile de transport, manipulare și alte cheltuieli care pot fi atribuibile direct achiziției bunurilor respective.

În costul de achiziție se includ, de asemenea, comisioanele, taxele notariale,

cheltuielile cu obținerea de autorizații și alte cheltuieli nerecuperabile, atribuibile direct bunurilor respective. Cheltuielile de transport sunt incluse în costul de achiziție și atunci când funcția de aprovizionare este externalizată.

Reducerile comerciale acordate de furnizor și înscrise pe factura de achiziție ajustează în sensul reducerii costul de achiziție al bunurilor.

Reducerile comerciale primite ulterior facturării, respectiv acordate ulterior fac

turării, indiferent de perioada la care se referă, se evidențiază distinct în contabilitate (contul 609 “Reduceri comerciale primite”, respectiv contul 709 “Reduceri comerciale acordate”), pe seama conturilor de terți.

Reducerile comerciale pot fi, de exemplu:

a) rabaturile – se primesc pentru defecte de calitate și se practică asupra prețului de vânzare;

b) remizele – se primesc în cazul vânzărilor superioare volumului convenit sau dacă cumpărătorul are un statut preferențial;

c) risturnele – sunt reduceri de preț calculate asupra ansamblului tranzacțiilor efectuate cu același terț, în decursul unei perioade determinate.

Reducerile financiare sunt sub formă de sconturi de decontare acordate pentru achitarea datoriilor înainte de termenul normal de exigibilitate.

Reducerile financiare primite de la furnizor reprezintă venituri ale perioadei, indiferent de perioada la care se referă (contul 767 “Venituri din sconturi obținute”).

La furnizor, aceste reduceri acordate rep rezintă cheltuieli ale perioadei, indiferent de perioada la care se referă (contul 667 “Cheltuieli privind sconturile acordate”).

În cazul valorilor mobiliare pe termen scurt admise la tranzacționare pe o piață reglementată, costul de achiziție nu include costurile de tranzacționare direct atribuibile achiziției lor, aceste costuri fiind înregistrate în conturile de cheltuieli corespunzătoare. În

cazul valorilor mobiliare pe termen scurt care nu sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată, precum și al valorilor mobiliare pe termen lung, costul de achiziție include și costurile de tranzacționare direct atribuibile achiziției lor.

Costul de producție al unui bun cuprinde costul de achiziție a materiilor prime și materialelor consumabile și cheltuielile de producție direct atribuibile bunului. Costul de producție sau de prelucrare al stocurilor, precum și costul de producție al imobilizărilor cuprind cheltuielile directe aferente producției, și anume: materiale directe, energie consumată în scopuri tehnologice, manoperă directă și alte cheltuieli directe de producție, costul proiectării produselor, precum și cota cheltuielilor indirecte de producție alocată în mod rațional ca fiind legată de fabricația acestora.

Costurile îndatorării care sunt direct atribuibile achiziției, construcției sau producției unui activ cu ciclu lung de fabricație pot fi incluse în costul acelui activ. De exemplu, în costurile îndatorării pot fi incluse dobânda la capitalul împrumutat pentru finanțarea achiziției, construcției sau producției de active cu ciclu lung de fabricație, precum și comisioanele aferente acestor împrumuturi contractate. Costurile îndatorării pot fi incluse în costurile de producție ale unui activ cu ciclu lung de fabricaie, în măsura în care sunt legate de perioada de producie. Costurile îndatorării suportate de entitate în legătură cu împrumutul de fonduri pot fi incluse în costul bunurilor sau serviciilor cu ciclu lung de fabricație, cu respectarea prevederilor pct. 41 din prezentele reglementări

1.3.2. Evaluarea la inventar și prezentarea elementelor în bilanț

În scopul întocmirii situațiilor financiare anuale, băncile trebuie să procedeze la inventarierea și evaluarea elementelor de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii.

În situațiile financiare anuale elementele de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii se reflectă și se evaluează la valoarea contabilă, pusă de acord cu rezultatele inventarierii.

Prezentele reglementări se aplică inclusiv în cazul bunurilor care au fost aduse drept aport la capital și al activelor în curs de execuție. În înțelesul prezentelor reglementări, valoarea contabilă a unui activ este valoarea la care acesta este recunoscut după ce se deduc amortizarea acumulată, pentru activele amortizabile și ajustările acumulate din depreciere sau pierdere de valoare.

Evaluarea cu ocazia inventarierii a elementelor de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii se face potrivit prezentelor reglementări și normelor emise în acest sens de Ministerul Finanțelor Publice.

În scopul efectuării inventarierii, conducerea băncii trebuie să stabilească proceduri proprii, cu respectarea prevederilor legale. La stabilirea valorii de inventar a bunurilor se va aplica principiul prudenței, potrivit căruia se va ine seama de toate ajustările de valoare datorate deprecierilor sau pierderilor de valoare. Pentru elementele de natura activelor înregistrate la cost, diferențele constatate în minus între valoarea de inventar și valoarea contabilă se evideniază distinct în contabilitate, în conturi de ajustări, aceste elemente menținându-se la valoarea lor de intrare.

Evaluarea imobilizărilor corporale și necorporale, cu ocazia inventarierii, se face la valoarea de inventar, stabilită în funcie de utilitatea bunului, starea acestuia și prețul pieței. Fac obiectul evaluării și imobilizările în curs de execuție.

Corectarea valorii imobilizărilor necorporale și corporale și aducerea lor la nivelul valorii de inventar se efectuează, în funcție de tipul de depreciere existentă, fie prin înregistrarea unei amortizări suplimentare, în cazul în care se constată o depreciere ireversibilă, fie prin constituirea sau suplimentarea ajustărilor pentru depreciere, în cazul în care se constată o depreciere reversibilă a acestora. În cazul imobilizărilor corporale și necorporale, la determinarea pierderilor din depreciere pot fi avute în vedere, de către evaluatori independenți sau personalul băncii, și alte metode de evaluare (de exemplu: metode bazate pe fluxuri de numerar). Pentru a stabili dacă există deprecieri ale imobilizărilor corporale și necorporale, în afara constatării faptice cu ocazia inventarierii, pot fi luate în considerare surse externe și interne de informații.

La sursele externe de informații se încadrează aspecte precum:

– pe parcursul perioadei, valoarea de piață a activului a scăzut semnificativ mai mult decât ar fi fost de așteptat ca rezultat al trecerii timpului sau utilizării;

– pe parcursul perioadei au avut loc modificări semnificative, cu efect negativ asupra entității, sau astfel de modificări se vor produce în viitorul apropiat asupra mediului tehnologic, comercial, economic sau juridic în care entitatea își desfăoară activitatea sau pe piața căreia îi este dedicat activul etc.

Din sursele interne de informații se exemplifică următoarele elemente:

– există indicii de uzură fizică sau morală a imobilizării;

– pe parcursul perioadei au avut loc modificări semnificative, cu efect negativ asupra entității, sau astfel de modificări se vor produce în viitorul apropiat.

Indiciile de depreciere a imobilizărilor, puse la dispoziție de raportările interne, includ:

– fluxul de numerar necesar pentru achiziționarea unei imobilizări similare, pentru exploatarea sau întreinerea imobilizării este semnificativ mai mare decât cel prevăzut inițial în buget;

– rezultatul din exploatare generat de imobilizare este vizibil inferior celui prevăzut în buget;

– o scădere semnificativă a profitului din exploatare prevăzut în buget, respectiv o creștere semnificativă a pierderilor prevăzute în buget, generate de imobilizare etc.

Deciziile privind reluarea unor deprecieri înregistrate în conturile de ajustări au la bază constatările comisiei de inventariere. Pot exista și unele indicii că o pierdere din depreciere recunoscută în perioadele anterioare pentru o imobilizare necorporală sau corporală nu mai există sau s-a redus. La această evaluare se ține cont de surse externe și interne de informaiți.

2

4În categoria surselor externe de informații se pot încadra următoarele:

– valoarea de piață a imobilizării a crescut semnificativ în cursul perioadei;

– în cursul perioadei au avut loc modificări semnificative cu efect favorabil asupra entității sau se estimează că astfel de modificări se vor produce în viitorul apropiat, în mediul tehnologic, comercial, economic sau juridic în care entitatea își desfăoară activitatea sau pe piața căreia îi este dedicat activul etc.

Dintre sursele interne de informații se exemplifică următoarele:

– pe parcursul perioadei au avut loc modificări semnificative, cu efect favorabil asupra entității, sau astfel de modificări se vor produce în viitorul apropiat în ceea ce privește gradul sau modul în care imobilizarea este utilizată sau se așteaptă să fie utilizată. Aceste modificări includ costurile efectuate în timpul perioadei pentru a îmbunătăți și a crește performana imobilizării sau pentru a restructura activitatea căreia îi aparține imobilizarea;

– raportările interne dovedesc faptul că performanța economică a unei imobilizări este sau va fi mai bună decât s-a prevăzut inițial etc.

Evaluarea imobilizărilor corporale la data bilanului se efectuează la cost, mai puin amortizarea i ajustările cumulate din depreciere, sau la valoarea reevaluată, aceasta fiind valoarea justă la data reevaluării, mai puin orice amortizare ulterioară cumulată i orice pierderi din depreciere ulterioare cumulate.

Activele de natura stocurilor se evaluează la valoarea contabilă, mai puțin ajustările pentru depreciere constatate. Ajustări pentru depreciere se constată inclusiv pentru stocurile fără mișcare. În cazul în care valoarea contabilă a stocurilor este mai mare decât valoarea de inventar, valoarea stocurilor se diminuează până la valoarea realizabilă netă, prin constituirea unei ajustări pentru depreciere.

Fac obiectul evaluării și stocurile în curs de execuție. În înțelesul prezentelor reglementări, prin valoare realizabilă netă a stocurilor se înțelege prețul de vânzare estimat care ar putea fi obținut pe parcursul desfășurării normale a activității, minus costurile estimate pentru finalizarea bunului, atunci când este cazul, și costurile estimate necesare vânzării.

Evaluarea la inventar a creanțelor și a datoriilor se face la valoarea lor probabilă de încasare sau de plată. Diferențele constatate în minus între valoarea de inventar stabilită la inventariere și valoarea contabilă a creanțelor se înregistrează în contabilitate pe seama ajustărilor pentru deprecierea creanțelor.

Pentru creanțele incerte se constituie ajustări pentru pierdere de valoare.

Evaluarea la bilanț a creanțelor și a datoriilor exprimate în valută și a celor cu decontare în lei în funcție de cursul unei valute se face la cursul de schimb valutar comunicat de Banca Națională a României, valabil la data încheierii exercițiului financiar.

În scopul prezentării în bilanț, valoarea creanțelor, astfel evaluate, se diminuează cu ajustările pentru pierdere de valoare.

Disponibilitățile bănești, cecurile, cambiile, biletele la ordin, scrisorile de garanție, acreditivele, ipotecile, precum și alte valori aflate în casieria unităților se prezintă în bilanț în conformitate cu prevederile legale.

Disponibilitile bănești și alte valori similare în valută se evaluează în bilanț la cursul de schimb valutar comunicat de Banca Națională a României, valabil la data încheierii exercițiului financiar.

Înscrierea în listele de inventariere a mărcilor poștale, a timbrelor fiscale, tichetelor de călătorie, bonurilor cantități fixe, a biletelor de spectacole, de intrare în muzee, expoziii și altele asemenea se face la valoarea lor nominală. În cazul unor bunuri de această natură depreciate sau fără utilizare se constituie ajustări pentru pierdere de valoare.

Titlurile pe termen scurt (acțiuni și alte investiții financiare) admise la tranzacționare pe o piață reglementată se evaluează la valoarea de cotație din ultima zi de tranzacționare, iar cele netranzacționate la costul istoric mai puțin eventualele ajustări pentru pierdere de valoare. Titlurile pe termen lung (acțiuni și alte investiții financiare) se evaluează la costul istoric mai puțin eventualele ajustări pentru pierdere de valoare.

Pentru elementele de natura datoriilor, diferențele constatate în plus între valoarea de inventar și valoarea contabilă se înregistrează în contabilitate, pe seama elementelor corespunzătoare de datorii. Capitalurile proprii rămân evideniate la valorile din contabilitate.

La fiecare dată a bilanțului:

a) Elementele monetare exprimate în valută (disponibilități și alte elemente asimilate, cum sunt acreditivele și depozitele bancare, creanțe și datorii în valută) trebuie evaluate și prezentate în situațiile financiare anuale utilizând cursul de schimb valutar, comunicat de Banca Națională a României și valabil la data încheierii exercițiului financiar. Diferențele de curs valutar, favorabile sau nefavorabile, între cursul de schimb al pieței valutare, comunicat de Banca Națională a României de la data înregistrării creanțelor sau datoriilor în valută, sau cursul la care acestea sunt înregistrate în contabilitate și cursul de schimb de la data încheierii exercițiului financiar, se înregistrează la venituri sau cheltuieli din diferențe de curs valutar, după caz.

b) Pentru creanțele și datoriile, exprimate în lei, a căror decontare se face în funcție de cursul unei valute, eventualele diferențe favorabile sau nefavorabile, care rezultă din evaluarea acestora se înregistrează la alte venituri sau alte cheltuieli financiare, după caz.

Determinarea diferențelor de valoare se efectuează similar prevederilor lit. a).

c) Elementele nemonetare achiziționate cu plata în valută și înregistrate la cost istoric (imobilizări, stocuri) trebuie prezentate în situaițile financiare anuale utilizând cursul de schimb valutar de la data efectuării tranzacției.

d) Elementele nemonetare achiziționate cu plata în valută și înregistrate la valoarea justă (de exemplu, imobilizările corporale reevaluate) trebuie prezentate în situațiile financiare anuale la această valoare.

Prin elemente monetare se înețleg disponibilitățile bănești și activele/datoriile de primit/de plătit în sume fixe sau determinabile. Caracteristica esențială a unui element monetar este dreptul de a primi sau obligația de a plăti un număr fix sau determinabil de unități monetare. Evenimentele care apar după data bilanțului pot furniza informații suplimentare referitoare la perioada raportată față de cele cunoscute la data bilanțului.

Dacă situațiile financiare anuale nu au fost aprobate, acestea trebuie ajustate pentru a reflecta și informaiile suplimentare, dacă informațiile respective se referă la condiții (evenimente, operațiuni etc.) care au existat la data bilanțului.

1.3.3. Evaluarea la data ieșirii din entitate :

La data ieșirii din entitate sau la darea în consum, bunurile se evaluează și se scad din gestiune la valoarea lor de intrare sau valoarea la care sunt înregistrate în contabilitate (de exemplu, valoarea reevaluată pentru imobilizările corporale care au fost reevaluate sau valoarea justă pentru valorile mobiliare pe termen scurt admise la tranzacționare pe o piață reglementată).

Activele constatate minus în gestiune se scot din evidență la data constatării lipsei acestora. La scoaterea din evidență a activelor, se reiau la venituri ajustările pentru depreciere sau pierdere de valoare aferente acestora.

Pentru contabilitatea bancară sunt specifice câteva reguli și anume :

la închiderea exercițiului financiar contabil operațiunea calificată de acoperire este evaluată la cursul utilizat pentru evaluarea elementelor acoperite în funcție de natura operațiunii (fie curs la vedere fie la termen);

operațiunile în devize se înregistrează în conturi distincte pe feluri de devize, iar soldul se evaluează la valoarea de piață;

cesiunile temporare de active sunt considerate operațiuni de trezorerie cu menționarea în activ a elementelor cedate;

elementele de activ cedate cu posibilitate de răscumparare se îregistrează în conturile în afara bilanțului,

primele sau decontările aferente titlurilor de investiții se repartizează asupra conturilor de venituri sau cheltuieli dupa caz prorata temporis pe toată durata de viață reziduală a titlurilor.

activele gajate sau date în garanție cu excepția numerarului sunt menținute ca elemente patrimoniale și se referă la angajamente proprii sau în conturile terților.

titlurile de tranzacție sunt evaluate la valoarea de piață,

Angajamentele de garanție date în conturile terților se reflectă în conturile din afara bilanțului .

la operațiunile consorțiale de finanțare, fiecare bancă asociată într-un consorțiu sau sindicat, înregistrează numai cota parte fixată în prealabil cu respectarea urmatoarelor reguli:

se înregistrează numai cota parte a băncii de finanțare sau prin angajamentul de semnătură, în conturile de credite, respectiv în conturile în afara bilanțului indiferent de poziția băncii în consorțiu sau sindicat, șef de filială participant, sau subparticipant;

dacă cota parte din riscul unei bănci este mai mare decât finanțarea apare un excedent care se înregistrează în conturile din afara bilanțului la angajamente de garanție date ;

dacă cota parte din riscul unei bănci este mai mică decât finanțarea,apare un deficit care se înregistrează în conturile în afara bilanțului , la angajamente de garanție primite;

1.4. Principiile contabile aplicabile instituțiilor de credit

Datorită faptului că este important ca toți cei care țin evidență contabilă și/sau recepționează raportările contabile să le poată interpreta uniform, unitar și corect, s-a elaborat un set de norme cu caracter general ce formează cadrul conceptual general al contabilității financiare, numite : „ p r i n c i p i i c o n t a b i l e „

Acestea pot fi definite ca fiind « convențiile, regulile și procedeele necesare pentru definirea unei practici contabile acceptate la un moment dat »

Principiile contabile mai pot fi definite și drept elemente conceptuale, propoziții cu caracter general, reguli de bază care asigură, pe de o parte, elaborarea normelor contabile, și pe de altă parte, reprezentarea fidelă, clară, sinceră și completă a evoluției întreprinderii prin intermediul situațiilor financiare.

Elementele prezentate în situațiile financiare anuale se evaluează în conformitate cu principiile contabile generale prevăzute în prezenta secțiune, onform contabilității de angajamente. Astfel, efectele tranzacțiilor și ale altor evenimente sunt recunoscute atunci când tranzacțiile și evenimentele se produc și sunt înregistrate în contabilitate și raportate în situațiile financiare ale perioadelor aferente.

Evaluarea reprezintă procesul prin care se determină valoarea la care elementele situațiilor financiare sunt recunoscute în contabilitate și prezentate în bilanț și contul de profit și pierdere.

1.4.1. Principiul prudenței

Așez primul în această prezentare acest principiu deoarece apreciez că este cel mai important, cel mai cunoscut și cel mai faimos principiu al contabilității, întreaga activitate de evidență, evaluare și raportare contabilă trebuind să fie făcută pe o bază prudentă, mai ales valoarea oricărui element trebuie să fie determinată pe baza principiului prudenței, în special pentru a se evita supraevaluarea rezultatului.

În mod special se vor avea în vedere următoarele aspecte:

în contul de profit și pierdere poate fi inclus numai profitul realizat la data bilanțului;

trebuie să se țină cont de toate datoriile apărute în cursul exercițiului financiar curent sau al unui exercițiu precedent, chiar dacă acestea devin evidente numai între data

bilanțului și data întocmirii acestuia;

trebuie să se țină cont de toate datoriile previzibile și pierderile potențiale apărute în cursul exercițiului financiar curent sau al unui exercițiu financiar precedent, chiar dacă acestea devin evidente numai între data bilanțului și data întocmirii acestuia. În acest scop sunt avute în vedere și eventualele provizioane, precum și datoriile rezultate din clauze contractuale;

trebuie să se țină cont de toate deprecierile, indiferent dacă rezultatul exercițiului financiar este pierdere sau profit. Înregistrarea ajustărilor pentru depreciere sau pierdere de valoare se efectuează pe seama conturilor de cheltuieli, indiferent de impactul acestora asupra contului de profit și pierdere.

Ca urmare, activele și veniturile nu trebuie să fie supraevaluate, iar datoriile și cheltuielile, subevaluate. Totuși, exercitarea prudenței nu permite, de exemplu, constituirea de provizioane excesive, subevaluarea deliberată a activelor sauveniturilor, dar nici supraevaluarea deliberată a datoriilor sau cheltuielilor, deoarece situațiile financiare nu ar mai fi neutre și nu ar mai avea calitatea de a fi credibile.

Prudența este, în mod cert, principiul aflat în starea cea mai accentuată de conflict cu obiectivul (principiul federator) al imaginii fidele, deoarece el adoptă, în mod sistematic, un punct de vedere pesimist , adică, solicită contabilizarea minusurilor de valoare și interzice luarea în considerare a plusurilor de valoare.

1.4.2. Principiul continuității activității

Trebuie să se prezume că entitatea își desfășoară activitatea pe baza principiului continuității activității. Acesta presupune că entitatea își continuă în mod normal funcționarea într-un viitor previzibil, fără a intra în stare de lichidare sau fără reducerea semnificativă a activității.

O entitate nu va întocmi situațiile financiare anuale pe baza continuității activității dacă organele de conducere stabilesc după data bilanțului fie că intenționează să lichideze entitatea sau să înceteze activitatea acesteia, fie că nu există nicio altă variantă realistă în afara acestora.

Deteriorarea rezultatelor din exploatare și a poziției financiare, ulterior datei bilanțului, indică nevoia de a analiza dacă presupunerea privind continuitatea activității este încă adecvată.

Dacă administratorii unei entități au luat cunoștință de unele elemente de nesiguranță legate de anumite evenimente care pot duce la incapacitatea acesteiade a-și continua activitatea, aceste elemente trebuie prezentate în notele explicative.

În cazul în care situațiile financiare anuale nu sunt întocmite pe baza principiului continuității, această informație trebuie prezentată, împreună cu explicații privind modul de întocmire a acestora și motivele care au stat la baza deciziei conform căreia entitatea nu își mai poate continua activitatea.

Evenimentele sau condițiile ce necesită prezentări de informații pot apărea și ulterior datei bilanțului.

Dintre evenimentele majore care ar putea afecta într-un viitor previzibil activitatea entității, ar putea modifica în mod semnificativ rezultatele activității și/sau metodele contabile (a se vedea în acest sens și principiul permanenței metodelor), enumerăm:

divizarea (în două sau mai multe noi entități),

fuziunea cu una sau mai multe entități (prin comasare sau prin absorbție),

inițierea unui parteneriat strategic (asociere în participațiune, etc.),

schimbarea semnificativă a acționariatului, a obiectului sau a zonei geografice de acțiune,

cotarea la bursă,

restructurarea masivă a activității și/sau structurii entității (schimbare de obiect, extindere sau reducere de activitate și/sau dimensiune),

privatizarea, (re)naționalizarea sau orice altă formă de schimbare importantă a structurii asociative a entității,

intrarea în incapacitate de plată, dizolvarea (urmată de restructurare – relansare sau de lichidare).

Oricare din aceste evenimente va influența în mod decisiv aplicarea politicilor și metodelor contabile în cadrul entității sub influența noilor circumstanțe, prin:

concepția generală de conducere și administrare;

politica și metodele de amortizare a imobilizărilor și evaluare a elementelor patrimoniale;

politica de aprovizionare și stoc ;

politica de investiții;

politica de producție și desfacere, privind cantitatea, calitatea și gama sortimentală produsă, politica de prețuri și modalitățile de distribuție și vânzare;

politica de personal și salarizare, privind numărul și structura personalului, modul de calcul și cuantumul salariilor;

obiectul de activitate;

activele redundante;

achitarea datoriilor și încasarea creanțelor;

politica de dividend, etc.

Exemplu : o entitate care va fuziona cu altă entitate își va face ordine în patrimoniu și în activitate: va lichida stocurile supranormative și va vinde activele redundante, va amâna noile investiții, își va încasa cât mai repede creanțele și își va achita datoriile, își va concentra eforturile pe activitățile cele mai profitabile, își va reduce personalul, în general își va reduce cheltuielile, etc. cu scopul de a avea o poziție cât mai avantajoasă la negocierile de fuzionare, de a avea un bilanț cât mai « curat » și o profitabilitate cât mai înaltă, astfel încât ponderea activului său net contabil (capitalului) să fie cât mai mare în activul (capitalul) noii entități, indiferent dacă fuziunea se face prin absorbție sau prin comasare. Drept urmare, proprietarii entității vor avea o poziție mai bună în noua entitate rezultată din fuzionare.

1.4.3. Principiul permanenței metodelor

Este legat de principiul anterior și presupune ca metodele de evaluare și politicile contabile să fie aplicate consecvent de la un exercițiu la altul.

Modificările de politici contabile pot fi determinate de:

a) inițiativa entității, caz în care modificarea trebuie justificată în notele explicative la situațiile financiare anuale;

o decizie a unei autorități competente și care se impune entității (modificare de reglementare) , caz în care modificarea nu trebuie justificată în notele explicative, ci doar menționată în acestea.

Modificarea de politică contabilă la inițiativa entității poate fi determinată de:

– o modificare excepțională intervenită în situația entității sau în contextul economico-financiar în care aceasta își desfășoară activitatea;

– obținerea unor informații credibile și mai relevante.

Exemple de situații care justifică modificarea de politici contabile pot fi:

– admiterea la tranzacționare pe o piață reglementată a valorilor mobiliare pe termen scurt ale entității sau retragerea lor de la tranzacționare;

– schimbarea acționariatului, datorată intrării într-un grup, dacă noile metode asigură furnizarea unor informații mai fidele;

– fuziuni și operațiuni asimilate efectuate la valori contabile, caz în care se impune armonizarea politicilor contabile ale societății absorbite cu cele ale societății absorbante etc.

Ca rezultat al incertitudinilor inerente în desfășurarea activităților, unele elemente ale situațiilor financiare anuale nu pot fi evaluate cu precizie, ci doar estimate.

Se pot solicita, de exemplu, estimări ale: clienților incerți; uzurii morale a stocurilor; duratei de viață utile, precum și a modului preconizat de consumare a beneficilor economice viitoare încorporate în activele amortizabile etc.

Procesul de estimare implică raționamente bazate pe cele mai recente informații credibile avute la dispoziție.

O estimare poate necesita revizuirea dacă au loc schimbări privind circumstanțele pe care s-a bazat această estimare sau ca urmare a unor noi informații sau a unei mai bune experiențe.

O modificare în baza de evaluare aplicată reprezintă o modificare în politica contabilă și nu reprezintă o modificare în estimările contabile. Dacă entitatea are dificultăți în a face distincție între o modificare de politică contabilă și o modificare de estimare, aceasta se tratează ca o modificare a estimării.

Efectul modificării unei estimări contabile se va recunoaște prospectiv prin includerea sa în rezultatul:

– perioadei în care are loc modificarea, dacă aceasta afectează numai perioada respectivă (de exemplu, ajustarea pentru clienți incerți) ; sau :

– perioadei în care are loc modificarea și al perioadelor viitoare, dacă modificarea are efect și asupra acestora (de exemplu, durata de viață utilă a imobilizărilor corporale).

Dacă, prin excepție și în mod justificat, se impune schimbarea uneia sau mai multor metode contabile în timpul unui exercițiu economico-financiar sau de la un exercițiu economico-financiar la altul, această împrejurare va fi menționată în anexele la bilanț sau în raportarea denumită « Politici contabile », după caz, cu indicarea și explicarea împrejurării care a impus schimbarea metodei (metodelor) contabile respective și cu indicarea influenței pe care a produs-o această schimbare asupra principalilor indicatori din raportările financiare (poziție financiară, capitaluri, rezultat, etc.)

1.4.4. Principiul independenței exercițiului

Trebuie să se țină cont de veniturile și cheltuielile aferente exercițiului financiar, indiferent de data încasării veniturilor sau data plății cheltuielilor.

Astfel, se vor evidenția în conturile de venituri și creanțele pentru care nu a fost întocmită încă factura (contul 418 “Clienți – facturi de întocmit”) , respectiv în conturile de cheltuieli sau bunuri, datoriile pentru care nu s-a primit încă factura (contul 408 “Furnizori – facturi nesosite”) .

În toate cazurile, înregistrarea în aceste conturi se efectuează pe baza documentelor care atestă livrarea bunurilor, respectiv prestarea serviciilor (de exemplu, avize de însoțire a mărfii, situații de lucrări etc.)

Este un principiu foarte complex, înglobând cel puțin patru aspecte principale:

înregistrarea în gestiunea unui exercițiu economico-financiar numai a veniturilor și cheltuielilor aferente acelui exercițiu (independența exercițiului);

cuprinderea în gestiunea entității a tuturor veniturilor și cheltuielilor corespunzătoare exercițiului financiar pentru care se face raportarea, fără a se ține seama de data încasării sumelor sau a efectuării plăților (contabilitatea de angajamente);

recunoașterea (constatarea) veniturilor conform căruia un venit sau un profit trebuie constatat numai în momentul în care întreprinderea realizează o operație cu un terț, un schimb de bunuri sau de servicii (The Realisation Principle);

conectarea veniturilor cu cheltuielile efectuate pentru realizarea lor, urmare firească a celui de mai sus, conform căruia, după constatarea veniturilor, se înregistrează cheltuielile aferente (conectabile, asociabile) acestora (The Matching Principle/Concept/Convention), în vederea deducerii cheltuielilor din venituri, a efectuării tuturor regularizărilor și a determinării rezultatului net.

1.4.5. Principiul evaluării separate a elementelor de active și de datorii

Conform acestui principiu, componentele elementelor de activ sau de datorii trebuie evaluate separat, având în vedere specificul fiecărui component patrimonial, care atrage după sine o metodă specifică de evaluare și nu o metodă unică, valabilă pentru toate componentele patrimoniului. Acest principiu reprezintă abandonarea practicii evaluărilor administrative, nediferențiate, prin metodă unică, impusă printr-un act normativ (specifice economiilor centralizate) și adoptarea metodelor economice de evaluare, care să țină seama atât de caracteristicile elementului patrimonial supus evaluării, cât și de utilitatea sa sau de condițiile pieței sale.

1.4.6. Principiul intangibilității bilanțului

Bilanțul de deschidere pentru fiecare exercițiu financiar trebuie să corespundă cu bilanțul de închidere al exercițiului financiar precedent, din care provine în mod logic, urmare continutului fluxului activității economice și informațiilor financiar – contabile.

Modificarea politicilor contabile se efectuează numai pentru perioadele viitoare, începând cu exercițiul financiar următor celui în care s-a luat decizia modificării politicii contabile. Modificarea politicilor contabile poate fi efectuată numai de la începutul unui exercițiu financiar. Nu sunt permise modificări ale politicilor contabile pe parcursul unui exercițiu financiar.

În cazul modificării politicilor contabile ți corectării unor erori aferente perioadelor precedente, nu va fi modificat bilanțul perioadei anterioare celei de raportare. Corectarea pe seama rezultatului reportat, a erorilor semnificative aferente exercițiilor financiare precedente, nu se consideră încălcare a principiului intangibilității.

Orice modificare operată în bilanțul de deschidere reprezintă o intervenție ilegală și neavenită inclusiv în bilanțul de închidere, între cele două bilanțuri fiind o legătură organică, de identitate, cauzalitate și succesiune cronologică.

1.4.7. Principiul necompensării

Orice compensare între elementele de activ și de datorii sau între elementele de venituri și cheltuieli este interzisă. Toate creanțele și datoriile trebuie înregistrate distinct în contabilitate, pe bază de documente justificative.

Eventualele compensări între creanțe și datorii ale entității față de același agent economic pot fi efectuate, cu respectarea prevederilor legale, numai după înregistrarea în contabilitate a veniturilor și cheltuielilor la valoarea integrală.

În cazul schimbului de active, în contabilitate se evidențiază distinct operațiunea de vânzare/scoatere din evidență și cea de cumpărare/intrare în evidență, pe baza documentelor justificative, cu înregistrarea tuturor veniturilor si cheltuielilor aferente operațiunilor. Tratamentul contabil este similar și în cazul prestărilor reciproce de servicii.

Sunt de asemenea permise, în condițiile legii, după o temeinică analiză și cu apobarea conducerii întreprinderii, compensarea între plusurile și minusurile în gestiune, detectate cu ocazia inventarierii, cu condiția ca acestea să fie echivalente și în cadrul aceleiași gestiuni, sortimentele respective să fie confundabile, având caracteristici similare sau între două gestiuni, acestea fiind legate logic și succesiv în cadrul fluxului de producție (de exemplu, secție de producție – spațiu de depozitare sau depozit – magazin, etc.).

1.4.8. Principiul prevalenței economicului asupra juridicului

Prezentarea valorilor din cadrul elementelor din bilanț și contul de profit și pierdere se face ținând seama de fondul economic al tranzacției sau al operațiunii raportate, și nu numai de forma juridică a acestora. Respectarea acestui principiu are drept scop înregistrarea în contabilitate și prezentarea fidelă a operațiunilor economico-financiare, în conformitate cu realitatea economică, punând în evidență drepturile și obligațiile, precum și riscurile asociate acestor operațiuni.

Evenimentele și operațiunile economico-financiare trebuie evidențiate în contabilitate așa cum acestea se produc, în baza documentelor justificative.

Documentele care stau la baza înregistrării în contabilitate a operațiunilor economico-financiare trebuie să reflecte întocmai modul cum acestea se produc, respectiv să fie în concordanță cu realitatea. În condiții obișnuite, forma juridică a unui document trebuie să fie în concordanță cu realitatea economică. În cazuri rare, atunci când există diferențe între fondul sau natura economică a unei operațiuni sau tranzacții și forma sa juridică, entitatea va înregistra în contabilitate aceste operațiuni, cu respectarea fondului economic al acestora.

Exemple de situații când se aplică principiul prevalenței economicului asupra juridicului pot fi considerate:

încadrarea, de către utilizatori, a contractelor de leasing în leasing operațional sau financiar;

încadrarea operațiunilor la vânzare în nume propriu sau comision, respectiv consignație;

recunoașterea veniturilor, respectiv a cheltuielilor în contul de profit și pierdere sau ca venituri în avans, respectiv cheltuieli în avans;

încadrarea participațiilor ca fiind deținute pe termen lung sau pe termen scurt;

Entitățile au obligația ca la contabilizarea operațiunilor economico-financiare să țină seama de toate informațiile disponibile, astfel încât să fie extrem de rare situațiile în care natura operațiunii, determinată pe baza principiului prevalenței economicului asupra juridicului, să difere de cea care ar fi stabilită în lipsa aplicării acestui principiu.

1.4.9. Principiul pragului de semnificație

Se mai numește și principiul importanței relative. Este de origine anglo-saxonă și de aceea se adaptează mai greu contextului economic și social-cultural din țările Europei continentale, unde birocrația impune ca detaliile nesemnificative să capete aceeași importanță ca și lucrurile cu adevărat importante, care pot influența luarea deciziilor.

Alături de principiul prevalenței realității economice asupra aparenței juridice, principiul importanței relative constituie fundamentul conceptului de imagine clară, sinceră, fidelă și completă pe care trebuie s-o confere situațiile financiare utilizatorilor de informații contabile asupra patrimoniului, poziției financiare și rezultatului întreprinderii.

Esența acestui principiu o constituie prezentarea în situațiile financiare a tuturor informațiilor care, prin importanța lor, pot să afecteze judecățile și deciziile utilizatorilor externi ai informațiilor respective.

Prin aplicarea principiului pragului de semnificație informațiile trebuie să evite cele două extreme posibile :

de a fi prea sintetice sau condensate, cu atât mai mult cu cât trebuie respectat principiul necompensării;

de a fi prea abundente, detaliate, de a « îneca » utilizatorul într-o maree de amănunte inutile și nesemnificative (ce ar însemna, de exemplu, să publicăm în conturile anuale toate detaliile privind conturile de terți ?).

Importanța relativă nu trebuie aplicată numai publicării documentelor de sinteză, ci și oricărei prelucrări contabile.

Un prim criteriu este de a obține, în măsura posibilului, numai informații relevante, în condiții de eficiență sau optimum al costului prelucrării

Un alt criteriu în aprecierea importanței relative și impactului informației respective este natura economică, tipul și dimensiunea sumei respective.

Dacă o delapidare de 10.000 RON la un chioșc de ziare este un eveniment extrem de important, cu impact negativ major asupra gestiunii firmei respective, aceeași sumă nu reprezintă nimic la un mare combinat siderurgic cu valoarea patrimoniului de mai multe miliarde de RON.

Un alt criteriu de apreciere și stabilire a pragului de semnificație este situația în care se află întreprinderea (stare normală, caz de lichidare, etc.).

Tocmai de aceea, pentru a se evita un efort disproporționat în a detecta, explica și rezolva orice diferență în plus sau minus, s-a instituit practica utilizării unor conturi de regularizare în care diferențele de sens opus aflate sub pragul de semnificație sunt compensate. Astfel, acest principiu este de esență liberală, denotă creativitate, deschidere mentală și flexibilitate în gândire. Este exact opusul principiului « justificării faptelor », suveran în sistemul financiar-contabil și politico-economico-social românesc dinainte de 1989, când pentru diferențe de 5 (cinci !) bani, contabilii și gestionarii erau amenințați cu închisoarea și obligați să descopere și să repare eventualele erori care conduseseră la înregistrarea unor asemenea diferențe, după principiul irațional, tendențios: «cine a putut să ascundă sau să fure 5 bani, poate să facă același lucru și cu 1 million de lei! ». 

De aceea, elementele de bilanț și de cont de profit și pierdere care sunt precedate de cifre arabe (în raportările financiare, conform formatului instituit de OMFP nr. 3055/2009), pot fi combinate dacă :

reprezintă o sumă nesemnificativă, în raport cu limitele valorice stabilite de conducerea entității, și nu afectează imaginea fidelă a activelor, datoriilor, poziției financiare, profitului sau pierderii entității;

o astfel de combinare oferă un nivel mai mare de claritate, cu condiția ca elementele astfel combinate să fie prezentate separat în notele explicative;

entitatea îndeplinește condițiile stabilite de lege;

CAPITOLUL – II –

STUDIU PRIVIND CONTABILITATEA DECONTĂRII INTRABANCARE LA VOLKSBANK ROMÂNIA

2.1. Prezentare generală a Volksbank România

2.1.1. Scurt istoric

Österreichische Volksbanken – AG (ÖVAG) a fost înființat în Austria în anul 1922 ca instituție centrală a mai multor cooperative de credit regionale organizate pe sistemul Schulze-Delitzsch. În 1850 Hermann Schulze-Delitzsch a conceput un sistem deosebit de avantajos prin care micii meșteșugari aveau acces la resurse financiare fără a plăti dobânzi covârșitoare. Astfel s-a născut prima cooperativă de credit, cunoscută sub numele de Volksbank.

În 1859, la numai nouă ani după lansarea primei cooperative de credit erau deja înființate 183 de Volksbank-uri, cu 18.000 de membri în Prusia de Est și Saxonia.

Este remarcabil faptul că, de-a lungul istoriei lor de peste 150 de ani, nici una dintre aceste bănci nu a dat faliment.

Volksbank România este o banca comercială care activează pe piața românească din luna mai a anului 2000. Principalul acționar al băncii este Volksbank International AG, în majoritate deținut de Österreichische Volksbanken – AG, bancă ce reprezintă instituția centrală a unuia dintre cele mai importante grupuri bancare din Austria.

Conform segmentelor de piață tradiționale Volksbank Romînia și-a îndreptat încă de la începutul activității sale atenția către persoanele fizice și întreprinderile mici și mijlocii oferind produse și servicii bancare perfect adaptate nevoilor clienților săi.

Volksbank Romania pune la dispoziția clienților săi o gamă largă de produse și servicii dintre care amintim: credite pentru locuințe, construcția si reamenajarea locuinței, credite pentru achiziția de autoturisme, credite pentru nevoi personale, carduri internaționale în lei și valută cu facilitate de descoperit de cont, credite pentru IMM-uri, microîntreprinderi și liberi profesioniști, electronic-banking, conturi cu dobânzi avantajoase în lei sau în valută.

Membri directoratului , sloganul și acționariatul Volksbank

Directoratul : Gerald Schreiner Președinte

Hervig Burgstaller Vicepreședinte

Simona Fătu Vicepreședinte

Valentin Vancea Vicepreședinte

Roxana Bolocan Vicepreședinte

“Încrederea ne unește” ( sloganul grupului) reflectă legătura specială care există între bancă și clienții săi. Încrederea reciprocă, atât de importantă în dezvoltarea afacerilor locale cât și internaționale, este rezultatul planificării și al activităților desfășurate în comun cu clientul. Această încredere crează baza unui parteneriat pe viața între Volksbank și clienții săi.

Acționariatul grupului

Cu un acționariat solid și experimentat Volksbank Romania devine una dintre cele mai puternic capitalizate bănci de pe piața românească cu o valoare capitalizata totală de 862.710.000 lei.

ACȚIONARII VOLKSBANK ROMÂNIA

99,0522 %

0,4739 % 0,4739 %

Volksbank România oferă posibilitatea de a încheia asigurările asociate produselor bancare în sucursalele băncii datorită avizării de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor ca agent de asigurare subordonat, pentru prestarea activitații de bancassurance.

Teoria decontării intrabancare la Volksbank

2.2.1. Definire, categorii, etape ale decontării

Relațiile intrabancare : Sunt relații ce au la bază operațiuni desfășurate între unități ce aparțin aceleiași bănci. Aceste relații se pot dezvolta în plan vertical, între filiale, sucursale și centrală sau în plan orizontal între subunități diferite.

Operațiunile intrabancare mai sunt cunoscute și ca operațiuni între sedii (OIS).

Relațiile pe piața interbancară pot crea creanțe și datorii, respective creditori și debitori. Creanțele și datoriile dintre părți se sting prin decontări bancare, adică prin transferuri de mijloace bănești dintr-un cont, aparținând persoanelor fizice sau juridice, într-un alt cont.

Decontarea poate avea la bază acceptarea plății sau punerea la dispoziție anticipat de sume în vederea efectuării plăților.

În cazul acceptării se folosesc ca instrumente de decontare ordinal de plată, cecul, cambia, biletul la ordin iar în cazul asigurării anticipate , se folosesc acreditivul și scrisoarea de garanție.

Transferurile de fonduri pentru efectuarea plăților pot avea loc între banca centrală și unitățile ( sucursalele, filialele) aceleiași bănci care se numesc transferuri intrabancare.

Transferurile intrabancare determină numai o mișcare internă, soldul de la agentul de decontare rămânând nemodificat.

Decontările intrabancare realizează stingerea obligațiilor rezultate în urma unor operațiuni comerciale sau necomerciale, desfășurate între clienții aceleiași bănci sau realizate de către subunitățile băncii, în nume și în cont propriu.

Decontările intrabancare, numite și operațiuni între sedii, apar atât în contabilitatea unității plătitoare, cât și a unității beneficiare a plății.

Numim unitate bancară inițiatoare, unitatea bancară care ordonă o plată fără numerar pentru contul clientului său ori pentru propriul cont. Ea este cea care inițiază decontarea. De asemenea, numim unitate bancară destinatară, unitatea bancară ce primește de la unitatea inițiatoare o plată sau un ordin de a efectua o plată.

Definire :

Decontarea bancară se definește ca fiind operațiunea ce presupune virarea unor sume în/din conturile clienților, efectul ei constituindu-l stingerea unei datorii. Reprezintă transferul de fonduri între bănci și încărcarea-descărcarea de gestiune a băncilor participante la transfer, precum și finalizarea plății prin descărcarea de gestiune a plătitorului (debitorul) față de beneficiarul plății (creditorul).

Operațiunea de decontare bancară pune în relație pe lângă cele două părți (plătitorul și beneficiarul sumei și banca plătitorului), banca beneficiarului sau alte bănci care intervin pe fluxul decontării.

Activele care circulă în sistemul de plăți (banii) reprezintă creanțe asupra guvernului (moneda metalică), asupra băncii centrale (bancnotele sau fondurile bănești din evidențele băncii centrale) și asupra instituțiilor bancare (depozitele bancare).

Aceste active sunt cunoscute sub denumirea generică de mijloace de decontare, folosită mai ales în activitatea de analiză a activității bancare.

Mijloacele de plată fără numerar, respectiv instrumentele de plată (transfer credit, debitare directă, card de plată, cec, cambie și bilet la ordin), permit transferul fondurilor deținute în conturi deschise la instituții de credit sau la Trezoreria Statului, în baza primirii uniei instrucțiuni de plată.

Efectuarea unei plăți fără numerar prin transfer de fonduri de la plătitor la beneficiar implică o serie de operațiuni bancare care, în prezent, sunt permise doar instituțillor autorizate și supravegheate prudențial, respectiv instituțiilor de credit și Trezoreriei Statului.

Categorii:

pe bază brută : sunt cele care se efectuează operație cu operație și sunt specifice plăților mari

pe bază netă : sunt cele supuse compensării, când se plătește soldul net debitor sau se încasează soldul net creditor și sunt specifice plăților de valori mici

Noțiunea de decontare se folosește mai mult în sistemul bancar iar cea de plăți în practica agenților economici și a populației în relațiile cu băncile, dar există o tendință de generalizare a noțiunii de plăți și în sfera activității bancare.

Etape :

Faza tranzacțională : cuprinde inițierea, validarea și transmiterea unei instrucțiuni de plată. În funcție de tipul de instrument, înstrucțiunea de plată, poate fi inițiată de debitor (spre exemplu, în cazul transferului de credit) , sau de beneficiar (spre exemplu, în cazul debitării directe).

În aceasta fază au loc o serie de operațiuni, care vizează în principal verificarea idetității părților implicate în tranzacție, a autenticității instrumentului de plată utilizat și a integritâții datelor aferente tranzacției.

Faza de compensare și decontare:în această fază, instituțiile de credit schimbă între ele creanțele rezultate din plățile fără numerar și decontează soldurile nete ale acestor creanțe.

Mecanismul de derulare al decontării bancare

Debitare Creditare

Instrument Instrument

de plată 1 de plată 2

Procedee de decontare

Procedeele de decontări reprezintă un ansamblu de tehnici specifice, determinate de particularitățile unor tranzacții, menite să asigure realizarea transferului de fonduri și stingerea obligațiilor în condițiile stabilite de parteneri.

În sistemul bancar se folosesc următoarele procedee de decontări:

viramentul,

cecul,

acreditivul,

incassoul,

procesul cambial

compensarea interbancară.

În timp ce viramentul, cecul și compensarea interbancară sunt specifice decontărilor interne, celelalte procedee, acreditivul, incassoul și procesul cambial se practică mai mult în plățile externe. Fiecare procedeu folosește unul sau mai multe instrumente de plată, astfel:

Viramentul – ordinul de plată;

Acreditivul – ordinul de plată;

Incassoul – dispoziția de încasare;

Cecul – cecul pentru numerar, cecul virament, cecul barat,

cecul circular, cecul de călătorie, giro-cecul;

Procesul cambial – cambia și biletul al ordin;

Compensarea interbancară – ordinul de plată, cecul barat, cecul virament, cambia și biletul la ordin.

Procesul de decontare, inclusiv instrumentul de plată, constituie una din prevederile obligatorii din contractele economice dintre parteneri prin care se asigură transferul de fonduri.

Viramentul bancar este procedeul cel mai cunoscut care are ca scop stingerea obligațiilor dintre băncile implicate în transferul de fonduri și finalizarea decontării dintre partenerii tranzacției prin înscrierea mișcărilor în conturile acestora deschise la bănci.

Viramentul bancar este de două feluri: viramentul de credit ( transferul de credit) și viramentul de debit (transferul de debit). În cadrul acestui procedeu, transferul bancar de credit este cel mai larg răspândit, datorită simplității și operativității, caracteristici apreciate de clienții bancari, atât persoane fizice cât și juridice.

În cadrul tranzacțiilor cu plata în numerar, decontarea se făcea direct și imediat, în timp ce în tranzacțiile cu plata fără numerar avem de a face cu o plată intermediară și amânată. Comerciantul vânzător devine creditorul cumpărătorului pentru o anumită perioadă de timp necesară pentru efectuarea plății.

Instrumentul de plată trebuie însă emis de o bancă ce întărește încrederea creditorului în debitor în sensul că acesta este recunoscut de o bancă ce emite instrumentul de plată și că plata se va face de această bancă. Între cumpărătorul debitor și vânzătorul creditor se interpun cel puțin doi intermediari (banca cumpărătorului și banca furnizorului) care participă la procesul de transfer al proprietății asupra activului monetar între cei doi parteneri.

Indiferent câți intermediari pot lua parte la derularea plății, obligația de plată este una singură și se transmite de la o entitate la alta sub forma încărcării și descărcării de gestiune până când obligația se stinge prin finalizarea plății.

Transferul de credit reprezintă un procedeu de transfer al banilor dintr-un cont în altul, prin intermediul băncilor și al unor instrumente specifice, din dispoziția debitorului cumpărător în favoarea creditorului vânzător. Pentru realizarea transferului de credit, debitorul trebuie să dispună de depozite bancare la vedere sau la termen.

Transferul de credit ca formă de decontare se menționează, în primul rând, în contractele care se încheie între parteneri și prin acestea ambele părți acceptă tehnica bancară de lucru, respectiv instrumentul de decontare, circuitul acestuia, precum și relațiile care se stabilesc între parteneri și băncile care îi deservesc.

Procedeul este stabilit de banca centrală prin norme cu caracter public, deci care se pot consulta de orice agent în vederea cunoașterii modului de lucru, precum și a drepturilor și obligațiilor care se nasc în transferul drepturilor de proprietate asupra banilor de la un partener la altul.

Avantajul principal al transferului de credit îl constituie faptul că este destul de operativ în sensul că nu necesită formalități numeroase.

Dezavantajul, constă în lăsarea plății exclusiv la latitudinea plătitorului care poate întârzia, din diferite motive, onorarea la timp a obligațiilor.

b) Cecul este instrumentul de decontare bancară ce are la bază un ordin scris dat unei bănci de a plăti din contul titularului (emitentul cecului) o valoare menționată. Titularul are disponibil în contul bancar fie din încasări, fie dintr-un credit acordat de bancă, fie dintr-un depozit bancar.

Pentru că este și instrument de plată, dezvoltarea descrierii am s-o fac la subcapitolul 2.2.4. “Instrumente de plată “

c) Acreditivul este acea forma de decontare prin care plățile se efectuează eșalonat pe măsura livrării bunurilor, executării livrărilor, prestării serviciilor, printr-un cont special deschis la bancă.

Acreditivul asigură anticipat sumele necesare achitării plății și presupune stipularea în mod expres a decontării prin această forma de decontare în contractul comercial încheiat între părți. Acreditivul este foarte utilizat în contractele comerciale internaționale (contractele de import- export.).

Prin acreditiv exportatorul își acoperă riscul de neâncasare a facturilor, iar importatorul este obligat să deschidă un cont bancar pe numele exportatorului din care banca efectuează plăți către exportator, pe măsura primirii documentelor ce atestă livrări făcute de acesta în contul importatorului.

Acreditivul, funcționează și în relațiile dintre partenerii interni, fiind menționat în contractele de vânzare-cumpărare încheiate de aceștia.

Deschiderea acreditivului este momentul cel mai important într-o tranzacție de plăți comerciale care folosește acest instrument întrucât de tipul de acreditiv ales și claritatea instrucțiunilor depinde derularea în bune condiții și la termen a plății.

Deschiderea acreditivului dă exportatorului siguranța încasării banilor ca urmare a dispoziției date de imporatator către banca sa și a angajamentului acesteia de a plăti documentele primite, iar importatorului asigurarea că plata se va face numai conform instrucțiunilor sale. Acreditivul este un instrument care se bazează numai pe niște documente de livrare a mărfii care au un circuit separat de cel al bunurilor/serviciilor și orice neconcordanță din documente sau pobleme aparute pe parcursul transportului nu pot fi imputate băncii.

Acreditivele documentare (AD) sunt de mai multe tipuri, în funcție de anumite criterii, dezvoltarea lor insa , nefacind obiectul temei abordate.

Cel mai utilizat tip de acreditiv documentar este cel irevocabil cu plata la vedere. Acreditivul documentar a devenit instrumentul principal prin care se derulează peste 70% din plățile comerciale în relațiile de comerț exterior.

Utilizarea Acreditivului Documentar : înseamnă un ansamblu de activități întreprinse de beneficiar, adică exportatorul, pentru a încasa de la importator valoarea mărfurilor expediate contra documentelor prevazute în AD. Acreditivul documentar s-a dovedit un instrument care prezintă numeroase avantaje pentru exportator, respectiv un risc minim de neplată având angajamentul ferm al unei bănci, independent de importator. Plata nu poate fi revocată (cu excepția AD revocabil), acreditivul nu poate fi modificat decât cu acordul exportatorului iar derularea plății este strict reglementată prin Publicatia 500 a CCI.

Dezavantajele pentru exportator se referă la riscul de curs valutar și la spezele și comisioanele bancare, care, în practică, se suportă de fiecare parte pentru operațiunile derulate în băncile din țara lui. Pentru o siguranță cât mai mare în efectuarea plății este de preferat un AD irevocabil confirmat și o domiciliere în țara exportatorului.

Mecanismul derularii unei plăți prin AD,se prezintă în schema următoare :

5

1 12

7 6 4 11 10 2

9

8

3

01 Convenția dintre parteneri privind plata prin acreditiv

02 Dispoziția/ordinul de deschidere a acreditivului

03 Deschiderea acreditivului

04 Notificarea beneficiarului AD (exportatorului)

05 Livrarea mărfii

06 Depunerea documentelor privind expedierea mărfii

07 Plata contra valorii documentelor de banca plătitoare

08 Remiterea documentelor la banca emitentă

09 Rambursarea banilor de către banca emitentă

10 Eliberarea documentelor către importator

11 Plata contravalorii documentelor

12 Ridicarea mărfii de la cărăuș pe baza documentelor de transport

Băncile implicate (emitentă și plătitoare) trebuie să verifice cu atenție îndeplinirea tuturor condițiilor din acreditiv, inclusiv modificările care au avut loc, înainte de a efectua plata, asumându-și responsabilitatea pentru eventuale neconcordanțe. Fondurile pentru plată se asigură de importator la banca plătitoare (a exportatorului) printr-un depozit bancar cu cel puțin 30 zile înainte de data la care urmează să se prezinte documentele.

d) Incasso-ul este cea mai simpla modalitate de plată, care se bazează numai pe prevederile contractului comercial și nu angajează în nici-un fel băncile participante la derlurea plății. Este cunoscut și sub numele de “Dispoziție de încasare “.

Prin incasso se întelege tratarea de către bănci, potrivit instrucțiunilor primite, a documentelor comerciale și financiare în vederea acceptarii sau plății acestora. Decontarea prin incassou este reglementată de Publicația nr. 522 a Camerei de Comerț Internațional de la Paris în vigoare din 1966.

Documentele vehiculate de bănci sunt de două feluri:

– comerciale (factura, documente de transport, de proprietate);

– financiare (cambii, bilete la ordin, cecuri, chitante).

În funcție de tipul documentelor, incasoul este de două feluri:

– simplu – când se vehiculează numai documente financiare;

– documentar – când se vehiculează documente comerciale însoțite sau nu de documente financiare.

Pentru banci, decontarea prin incasso reprezintă o simplă vehiculare de documente, de la beneficiar la plătitor, potrivit instrucțiunilor primite de la beneficiar și efectuarea operațiunilor de plată pentru un partener și de încasare pentru celalalt partener.

Prin transmiterea documentelor prin intermediul băncilor se urmărește ca destinatarul acestora să nu intre în posesia lor decât în momentul executarii obligației de plată sau alta asimilată (acceptarea cambiei).

Deci plata nu se efectuează contra marfă, ci contra documente care se folosesc apoi pentru intrarea în posesia mărfii. În acest fel, importatorul are certitudinea că exportatorul si-a îndeplinit obligația de a livra marfa, iar exportatorul este sigur că importatorul nu poate intra în posesia mărfii înainte de a o achita.

Părțile implicate în derularea unui incasso sunt:

– ordonatorul (exportatorul) – clientul care inițiază operațiunea de incasou;

– banca remitentă (banca exportatorului) – banca la care ordonatorul a încredințat operațiunea de incasou;

– banca însarcinată cu încasarea – orice bancă, alta decât banca remitentă, care intervine în operațiunea de incasou;

– banca prezentatoare (banca importatorului) – banca însarcinată cu prezentarea documentelor trasului;

– trasul (importatorul) – persoana la care documentele trebuie să fie prezentate.

Incassoul, este un document standardizat sub formă de mesaj care cuprinde:

numele și adresa ordonatorului,

numele și adresa trasului,

băncile implicate,

documentele comerciale și financiare,

detalii privind transportul (aerian, naval, cale ferată, rutier) și livrarea

condițiile de plată,

modalitatea de transmitere a fondurilor și contul bancar al ordonatorului.

Mecanismul derulării plății prin incasou se prezintă astfel:

8

2

1

10 3 5 6-7

4

9

01 Contractul comercial internațional prin care s-a convenit plata prin incassou documentar;

02 Livrarea mărfii în concordanță cu specificațiile din contract. Exportatorul este în posesia documentelor de livrare (factură, document de transport, poliță de asigurare, certificat de calitate și o cambie);

03 Setul de documente comerciale și financiare însoțite de ordinul de încasare (incasso) sunt prezentate la banca ordonatorului. În ordinul de încasare exportatorul prezintă documentele și condițiile în care acestea vor fi înmânate importatorului (contra plată/acceptare/alte condiții).

04 Banca remitentă emite în nume propriu un incassou documentar în care preia instrucțiunile de la ordonator (traduse), atașează documentele originale ale exportatorului și îl remite băncii prezentatoare.

05 Banca prezentatoare avizează (notifică) importatorul de sosirea documentelor.

6,7 Banca prezentatoare eliberează importatorului documentele, fie contra plată, fie contra acceptării cambiei, potrivit instrucțiunilor primite prin incassou și debitează contul acestuia.

08 În posesia documentelor, importatorul ridică marfa.

09 După încasarea documentelor de la importator, banca prezentatoare remite fondurile sau cambia acceptată, băncii remitentului.

10 Banca remitentului notifică exportatorului despre încasarea documentelor și creditează contul acestuia sau îi remite cambia acceptată.

Plățile pot fi refuzate parțial sau integral de către imporator dacă are motive temeinice (erori de facturare, penalizari, comisioane), probleme care se rezolvă direct de cei doi parteneri. Banca prezentatoare nu poate elibera documentele în cazul unor plăți parțiale, decât numai dacă în incasou se prevede acestă posibilitate.

Documentele neeliberate se pastrează la banca prezenatoare până la primirea de noi instrucțiuni de la banca remitentă, dar nu mai tarziu de 90 de zile, după care le restituie acesteia.

Incasso-ul trebuie să cuprindă instrucțiuni precise referitoare la procedura de urmat de bancă în cazul de neplată sau neacceptare, adică emiterea protestului de neplată sau neacceptare, returnarea sau redirijarea documentelor, acțiuni de protejare a mărfurilor etc.

Incasso-ul documentar este un instrument de plată care avantajează importatorul. Incassoul nu prezintă nici o garanție pentru exportator că importatorul va achita imediat marfa livrată, singura obligație scrisă fiind contractul dintre parteneri. Întreaga tranzacție se desfășoară din ordinul și pe raspunderea exportatorului.

Documentele trebuie să ajungă la importator înaintea sosirii mărfurilor, în caz contrar exportatorul va plăti taxele de magazinaj, întruât imporatatorul în lipsa consimțământului nu poate prelua marfa de la cărăuș. Din această cauză, incassoul este utilizat numai în proporție de 10%-15% în relațiile de plăți comerciale și numai în cazurile în care există suficientă încredere între parteneri.

Incasso-ul simplu este folosit numai pentru transmiterea spre încasare a documentelor financiare – cambii, bilete la ordin, cecuri, chitanțe de palată și alte documente analoage pentru a obține sume de bani. Sumele de încasat provin din obligații comerciale, necomerciale, financiare, cambiale etc.

Mecanismuul de derulare este identic cu cel al incassoului documentar.

e) Procesul cambial

Camibia, este instrumentul de plată prin care o persoană, numită trăgător, dă ordin unei alte persoane, numită tras, de a plăti la vedere sau la termen o sumă de bani unui beneficiar sau unei persoane indicate de un beneficiar.

Cambia în sine, am dezvoltat-o La subcapitolul 2.2.4. “ Instrumente de plată“.

Cambia este un instrument de plată mai complex care implică cel puțin trei persoane, respectiv trăgător, tras și beneficiar și mai multe evenimente, unele dorite ca acceptarea, girarea, avalizarea si altele nedorite ca protestul și acțiunea de regres.

Participanții la o cambie , sunt :

3

1 2

Relațiile dintre participanți se prezintă astfel :

Beneficiarul are o creanță asupra trăgătorului

Trăgătorul trage o cambie asupra trasului, în favoarea beneficiarului

Trasul plătește suma către beneficiar și astfel se sting obligațiiletrasului față de trăgător și ale trăgătorului față de beneficiar.

Toate aceste evenimente și persoanele implicate constituie procesul cambial, care începe cu emiterea cambiei și se încheie cu plata acesteia.

Apreciez că, fără a intra prea mult în detalii, tema lucrării nefiind aceasta, se impune totuși o succintă dezvoltare, teoretică cel puțin, a evenimentelor procesului cambial (girul,avalul, protestul,regresul), pentru a putea înțelege derularea acestuia.

Girul este actul prin care posesorul titlului, numit girant transferă altei persoane, numită giratar, printr-o declarație scrisă și subscrisă pe titlu odată cu predarea acestuia, toate drepturile decurgând din acest titlu.

Pentru a circula prin gir este necesar sa existe acordul de voință al tragatorului exprimat prin înscrierea pe cambie a mențiunii “la ordin” sau nu se face nici o mențiune. Dacă trăgatorul înscrie pe cambie mențiunea “nu la ordin”, înseamnă că acesta nu este de acord cu cesiunea repetată de creanță și cambia nu poate fi girată.

Caracteristicile cambiei ramân, în continuare aceleași și în operațiunile de girare, titlul păstrând aceiași putere circulatorie.

Posesorul titlului este protejat prin lege în sensul că orice condiționalitate este nulă și deci nu se ia în considerare, ceea ce dă mai multă încredere acestuia și îl apară de eventuale situații care i s-ar putea opune.

Girul se dă pe verso-ul cambiei, sub forma unor mențiuni scrise și semnate, care din punct de vedere juridic reprezintă o declarație scrisă și subscrisă și cuprinde: numele girantului, numele giratarului, data și semnătura girantului.

Prin girare se transmite dreptul de creanță către un alt beneficiar (giratar) care poate încasa suma înscrisă pe titlu, la vedere sau la termen.

Avalul este o garanție dată de o persoană, denumită avalist, care garantează plata pentru unul din obligații cambiali, numit avalizat, pentru toată suma menționată pe titlu sau pentru o parte din ea.

Avalul se foloseste atunci când sunt anumite rezerve privind capacitatea de plată a trasului sau nu sunt disponibile suficiente informații despre bonitatea acestuia. În asemenea situații, beneficiarul solicită avalizarea cambiei.

Avalul nu este o parte componentă a cambiei, ci un accesoriu al acesteia și are carcter facultativ. Avalul poate fi dat de orice persoană, cu excepția trăgătorului și acceptantului, care sunt deja obligate cambial și nu se pot obliga a doua oară.

De cele mai multe ori avalul se dă de bănci, care sunt instituții cu capacitate financiară recunoscută, au experiență în domeniul cambial și al garanțiilor și inspiră mai multă încredere.

Avalul se dă, fie pe fața cambiei prin nominalizarea persoanei avalizate urmată de semnătura avalistului, fie pe verso-ul cambiei prin nominalizarea persoanei avalizate și prin înscrierea formulei “pentru aval” sau “pentru garanție”, urmată de semnătura avalistului.

În cazul în care nu se nominalizează persoana avalizată, avalul se cosideră dat în favoarea trăgătorului.

Avalistul la rândul său poate fi garantat cu un alt aval și apare în poziția de co-avalist. În cazurile în care cambia are o valoare mai mare se pot da mai multe avaluri pentru aceiași persoană, deci avaluri pe sume parțiale. Avalul nu poate fi condiționat și nu poate aduce schimbări elementelor fundamentale ale cambiei.

Obligația avalistului este o obligație cambială autonomă care decurge din cambie și nu poate fi afectată de raporturile dintre el și avalizat. Ca urmare, în caz de neplată, posesorul cambiei se poate îndrepta direct asupra avalistului în limita sumei garantate.

După efectuarea plății, avalistul dobândește toate drepturile cambiale ale celui garantat, cât și a celor obligați față de acesta.

Protestul reprezintă constatarea printr-un act autentic a rezultatului negativ al prezentării cambiei spre acceptare și plată. Actul de protest se întocmește la cererea posesorului cambiei la judecatoria unde este locul plății.

Protestul se adresează prin executorul judecătoresc în una din cele două zile lucrătoare care urmează zilei de scadență. Executorul judecătoresc constată în mod public refuzul de plată din partea obligatului principal și îl consemnează pe cambie. În cazul în care nu se poate identifica domiciliul persoanelor contra carora se adresează, protestul se face la judecatoria de la locul plății și se numește “protest în vant” .

Protestele se înregistrează într-un registru special la judecatorie. Saptamânal, judecatoriile transmit către Camera de Comerț și Industrie a județului, tabele cu protestele de plată adresate în săptămâna expirată. Datele devin astfel publice și reflectă incapacitatea de plată a societăților comerciale obligate în procesul cambial. De asemenea, Centrala Incidentelor de Plăți, de pe lângă banca centrală, pe baza informațiilor de la Camera de Comerț și Industrie, organizează fișiere de date privind titlurile cambiale protestate și poate furniza informații băncilor comerciale privind aceste titluri.

Regresul este acțiunea cambială prin care posesorul cambiei se îndreaptă contra celorlalți obligați cambiali și a avaliștilor, alții decât acceptantul și avaliștii săi.

Regresul presupune că posesorul s-a îndrepat mai înainte, prin acțiune directă, asupra acceptantului și avaliștilor săi, dar rezultatele nu sunt satisfăcătoare (debitul persistă, total sau parțial) și acum se îndreaptă către ceilalți participanți (trăgător, giranți, avaliști) pe baza principiului cambial al răspunderii solidare.

Pentru a fi declanșată, acțiunea de regres trebuie să îndeplinească două condiții obligatorii:

(a) constatarea refuzului de plată din partea obligatului principal printr-un act de protest;

(b) introducerea acțiunii în termen.

Acțiunea de regres se desfășoară, în principiu, după expirarea scadenței când plata a fost refuzată sau neonorată. Acțiunea de regres poate fi adresată de posesor împotriva trăgătorului dacă obligația nu s-a stins integral, de trăgător contra girant și de girant sau avalist contra alți giranți sau avaliști.

Pentru a face mai atractivă cambia, trăgătorul, giranții sau avaliștii pot înscrie pe cambie, sub semnătură, clauza “fără protest” sau “fără cheltuieli”, ceea ce înseamnă că aceștia sunt de acord să se treacă direct la acțiunea de regres, sărind peste faza de potest.

f) Compensarea interbancară

În sistemul bancar au loc, zilnic, foarte multe operațiuni de plăți între bănci, ca urmare a relațiilor financiare care se stabilesc între clienți, de natură comercială sau necomercială. Aceste operațiuni reprezintă, de fapt, transferuri de fonduri între bănci și prin numarul și valoarea lor antrenează valori foarte mari care intră în circuitul bancar.

Pentru a avea o imagine mai concretă, recurgem la datele statistice ale băncii centrale care arată că, în ultimii ani, volumul decontărilor în țara noastră, a fost de 4-5 ori mai mare decât volumul produsului intern brut (PIB). Pentru a reduce volumul de fonduri și a simplifica procedurile de lucru, băncile au folosit sistemul de compensare a plăților prin inființarea caselor de compensație.

Casele de compensație au o istorie destul de veche, primele fiind înființate în anii 1760 la Edimburg și 1773 la Londra, ca asociații ale bancherilor din aceste localități. La București, “Casa de compensațiune” începe să funcționeze la 20 februarie 1920, cu participarea a 14 bănci importante, ca asociație a băncilor, condusă de Banca Natională a României printr-un delegat.

Conceptul de compensare : Compensarea înseamnă stingerea obligațiilor de plată către o bancă cu drepturile de creanță pe care le are de încasat de la aceiași bancă și stabilirea unui sold care se decontează prin casa de compensatie.

Casele de compensații sunt instituții specializate în asemenea operațiuni și pot fi de stat sau particulare, dar sub controlul băncii centrale. De cele mai multe ori, casele de compensații aparțin asociațiilor bancare, acționarii fiind băncile din cadrul asociației. Ele sunt organizații nonprofit care prestează servicii, reciproc utile, pentru membrii săi.

Controlul băncii centrale se exercită prin contul dechis la aceasta de casa de compensație prin care transferă fondurile băncilor în conturile lor de la banca centrală. La sfârșitul compensării soldul casei de compensații devine nul.

În sistemul centralizat există o singură casă de compensații care organizează decontarea în mod centralizat pe baza soldurilor nete ale băncilor participante, iar decontarea se face prin banca centrală.

În sistemele descentralizate există mai multe case de compensare care calculează poziția netă a două sau mai multe bănci, iar decontarea se face prin alte bănci, de regulă bănci de prim rang agreate de banca centrală.

Indiferent de sistem, casele de compensații se numesc agenți de compensare iar băncile care asigura decontarea, agenți de decontare.

Sistemul național de plăți a fost creat în anul 1995 de banca centrală și ca o componentă a acestuia s-a organizat sistemul de compensare la nivel national.

Înainte de 1995 compensările se faceau în sistem bilateral prin intermediul conturilor de corespondent care se țineau la sediul central al băncilor.

În funcție de resursele existente și de posibilitățile de completare a deficitelor se efectua transmiterea plăților, unele prin intermediul sucursalelor băncii centrale iar altele, direct, prin relațiile de corespondent dintre bănci. Datorită lipsei unor standarde de timp, decontările întârziau destul de mult, sursele atrase devenind pentru bănci o componentă importantă a resurselor în detrimentul pieței interbancare și a interesului pentru atragerea de depozite. Acest sistem a creat numeroase nemulțumiri clienților care trebuiau să aștepte perioade destul de mari, și chiar băncilor care lucrau mai operativ dar intrau în relații cu altele cu un sistem de operare mai lent.

Ca urmare, începand cu anul 1995 s-a organizat Casa de compensații în cadrul băncii centrale pe două paliere: casa de compensații interbancară la nivel central și 41 de case de compensații interbancare la nivel județean.

Continuându-se reforma în sistemul bancar, casa de compensații s-a transformat în anul 2001 dintr-o instituție publică într-o instituție a sistemului bancar, denumita TransFonD (Societatea Națională de Transfer de Fonduri și Decontări) la care Banca Națională a Romăniei deține 33% din capital și restul celelalte din sistem în cote egale.

TransFonD are un sediu central în București și 41 de sucursale în țară (în fiecare județ câte o unitate) și funcționează ca agent de compensare al băncii centrale pentru operațiunile interbancare, cu excepția transferurilor de fonduri privind trezoreria statului, operațiunilor cu numerar, piața valutaăa, piața monetară și piața secundară a titlurilor de stat.

În perioada 1996–2004 prin TransFonD s-a efectuat compensarea multilaterală a plăților de mică valoare (sub 500 mil. lei) bazate pe instrumente de plată pe suport hârtie (ordinul de plată, cecul barat, cambia și biletul la ordin).

Compensarea se desfașura în cadrul TransFonD pe două nivele:

primul la nivel județean al TransFonD la care participau unitățile băncilor comerciale unde în urma compensării se stabileau soldurile creditoare sau debitoare pentru ficare bancă, solduri care apoi erau transmise, într-un interval de timp fixat, la sediul central al casei de compensare;

al doilea nivel, îl reprezenta compensarea de la sediul central al TransFonD când, pe baza soldurilor de la nivel județean, se stabilea soldul final pentru fiecare din băncile participante. Băncile debitoare trebuiau să vireze sumele datorate casei de compensații din disponibilitățile aflate în contul curent de la banca centrală sau să apeleze la piața monetară iar în ultimă instanță să obțină un împrumut de la banca centrală în limita rezervelor constituite.

Compensarea se considera încheiată atunci când totalul soldurilor creditoare era egal cu totalul soldurilor debitoare. Soldurile erau transmise băncii centrale, care în calitate de agent de decontare, făcea transferurile de fonduri în conturile băncilor participante.

În acest moment, plata se considera finală și irevocabilă. Sistemul era complex, deoarece la nivel județean, în prima parte a ședinței de compensare se procesau instrumentele de credit și de debit (schimbul de instrumente de plată pe suport hârtie între unitățile bancare, verificarea formală a acestora și confruntarea cu dispozițiile de plată/încasare centralizatoare);

În a doua parte a ședinței se introduceau eventualele corecturi în urma refuzurilor de instrumente și se făcea compensarea care se încheia când totalul soldurilor creditoare era egal cu totalul sumelor debitoare;

La finalul sedinței instrumentele de plată de debit erau transmise la acceptare și se compensau a doua zi. Soldurile băncilor participante erau transmise sucursalei băncii centrale pentru a fi operate în conturi.

Pentru a se putea realiza compensarea era necesar ca băncile ambilor parteneri să fie în același județ, în caz contrar instrumentele erau transmise intrabancar în județul unde ambele bănci erau reprezentate.

Tehnologiile moderne au permis trecerea de la compensarea bazată pe două nivele la compensarea automată pe un singur nivel prin circuite electronice directe ale băncilor cu casa de compensații, ceea ce crește foarte mult operativitatea și simplifică procedurile

În același timp, se crează posibilitatea realizării mai multor compensări pe zi urgentând decontările în avantajul ambilor parteneri.

Compensarea automată presupune însă funcționarea unui sistem de plăți în timp real pentru a se putea efectua decontarea între băncile participante.

Casa de Compensatii Automate (engl. Automated Clearing House – ACH) este un sistem electronic de compensare în care fișiere de volum mare reprezentând instrucțiuni de plată de valori mici (sub 500 mil. lei), atât transfer credit cât și debit direct, sunt schimbate între bănci și alte instituții de credit după ce pozițiile nete care vor rezulta din aceste fișiere au fost decontate prin sistemul plățilorîn timp real.

Circuitul transferului de credit într-o compensare prin ACH se prezintă astfel :

Circuitul pornește de la plătitor către beneficiar desfășurându-se pe verticală în cadrul celor două bănci. Compensarea are loc la nivel central unde se realizează mai întâi validarea mesajelor, respectiv respingerea celor eronate, după care se face automat soldarea pentru fiecare bancă participantă. Ședința de compensare nu se poate încheia decât numai dacă totalul soldurilor debitoare este egal cu totalul soldurilor creditoare.

În acest moment, soldul casei de compensații deschis la banca centrală devine zero. Balanța compensării (situația cu slodurile debitoare și creditoare) se transmite băncii centrale pentru a efectua transferurile în conturile centralizate ale băncilor participante.

Totodată, casa de compensații transmite fișierele băncilor colectoare care le retransmit sucursalelor/agențiilor pentru operarea în conturile beneficiarilor.

7 Sold net 8 Confirmare-decontare finală

9 Raport decontare 9 Raport decontare

Transfer fisier Transfer fisier

6

Reject mesaj

3 Remitere mesaj 10 Transfer fond

1 Emitere mesaj OP

2 Debitare cont 11 Creditare cont

În ceeace privește procesarea transferurilor de debit, sistemul de compensare se bazează pe aceleași principii de la transferul de credit , cu deosebirea că circuitul începe de la beneficiar către plătitor, iar compensarea se realizează numai după primirea confirmării din partea băncii debitoare. În acest tip de transfer, circuitul se derulează de la beneficiar la plătitor prin casa de compensație și implică acceptarea băncii plătitoare.

Instrucțiunile se emit cu trei zile bancare înainte de data finalizării (o zi pentru acceptare, o zi pentru compensare și o zi pentru transmiterea în rețeua bancară) și trebuie să devină efective cu două zile bancare înainte de această dată (momentul înregistrării în creditul contului beneficiarului). Băncile plătitoare și beneficiare au responsabilități diferite în funcție de procedeul folosit – debit direct, cec sau cambie (biletul la ordin) , cele mai importante revenind băncii debitorului.

Circuitul transferului de debit într-o compensare prin ACH se prezintă astfel :

Transfer fișier Transfer fișier

4 3

4

Transfer fișier

3 1 / 2 / 11

Transfer fișier

Debitor/plătitor Credit

6 1

12

Deci, compensarea reprezintă numai prima etapă a decontării derulată printr-o entitate nonbancară, iar etapa a doua o constituie transferul de fonduri între băncile participante prin intermediul unei instituții bancare, alta decât băncile participante, transfer care finalizează plata.

Din punct de vedere al sistemului de operare, compensările sunt de doua feluri:

compensări bilaterale;

compensări multilaterale.

Compensările bilaterale presupun relații reciproce între perechi de bănci și se fac atunci când există un volum apreciabil de operațiuni între cele două bănci și cu caracter de permanență. Fiecare bancă are însă relații cu mai multe bănci și atunci va avea atâtea compensări bilaterale câte bănci corespondente are. Să presupunem că avem patru bănci A, B, C, D, fiecare bancă având relații cu celelalte trei bănci, o singura casa de compensație și un singur agent de decontare.

În total, vom avea șase perechi de decontări bilaterale: A-B, A-C, A-D, B-C, B-D și C-D, cu o valoare totală de 450 u.m. care î urma compensării se reduce la 250 u.m. (A-B 20, A-C 40, A-D 70, B-C 50, B-D 30, C-D 40), conform schemei următoare :

90

70

10 50 30

40

80

20

Din schema de mai sus, rezultă că sunt șase canale de transfer de fonduri. Soldurile nete de 250 u.m. se deconteză prin casa de compensație care are cont la banca centrală sau la un agent de decontare. Pe plan intern, compensarea bilaterală se practica pe scara largă în relațiile zilnice dintre banca centrală și trezoreria statului.

Compensările multilaterale sunt cele mai numeroase și practic antrenează întreg sistemul bancar. Avantajul cel mai mare al compensărilor multilaterale constă în economia de fonduri de transfer, plătitorii nemaifiind obligați să dețină moneda de plată în volumul necesar în vederea descărcării de obligație.

Compensările multilaterale aduc și o reducere a canalelor de comunicații interbancare, a transferurilor de fonduri și a valorii de transfer.Dacă ne referim la cele patru bănci de mai sus, compensarea multilaterală se prezintă în schema următoare:

20

50

40 70 30

40

În urma compensării banca A are sold debitor de 130 u.m., banca B slod creditor de 100 u.m. și banca C un sold creditor de 30 u.m., banca D având sold zero. Numarul canalelor s-a redus la 3, câte unul pentru fiecare bancă (cea de a patra cu sold zero), iar soldul la 130 u.m.

În cadrul compensării multilaterale, în final, fiecare bancă se adresează casei de compensații, unii în calitate de creditori care încasează creanțele de la agentul de decontare și alțiiîn poziție de debitori, care plătesc agentului de decontare sumele datorate. Cu cât numărul băncilor este mai mare, valoarea tranzacțiilor crește și implicit și eficiența acestui sistem.

Am dezvoltat minimal, prima etapă a decontării “Compensarea”, întrucât aceasta reprezintă un procedeu de decontare propriu zisă, etapa a doua „transferul de fonduri” efectuându-se prin instrumentele de plată care se folosesc în cadrul compensării, instrumente a căror dezvoltare o prezint în subcapitolul 2.2.4.

Formele de decontare intrabancară

Formele de decontare practicate în sistemul bancar, sunt acceptarea și asigurarea anticipată a sumelor necesare plății unui serviciu prestat, unei contrapartide de bunuri livrate din partea furnizorului prin: acreditiv și scrisoarea de garanție bancară.

Acceptarea este forma de decontare prin care plățile se efectuează la inițiativa plătitorului care depune la bancă documentele de decontare sau care acceptă documentele depuse la bancă de către beneficiarul sumei.

Se cunosc trei forme ale acceptării și anume :

expresă, când plătitorul își exprimă acordul în scris prin care ordonă băncii să plătească, din contul său, o sumă de bani către beneficiar;

parțială, când plătitorul consimte să plătească doar o parte din valoarea înscrisă pe documentul de decontare ;

neexprimată (tacită), când plătitorul nu a adresat băncii nici ordinul de plată, nici refuzul plății în cadrul termenului de prezentare.

Ca instrumente de decontare se folosesc : Ordinul de plată,Cecul,Cambia,Biletul la ordin

B. Asigurarea anticipată a sumelor necesare efectuării plății cunoaște, la rândul său, următoarele forme:

Acreditivul : descris la subcapitolul 2.2.2. “Procedee de decontare “ și

Scrisoarea de garanție bancară ce reprezintă documentul specific bancar, prin care banca plătitorului, la cererea acestuia, confirmă că va asigura, pentru o anumită perioadă de timip și în limita unei sume determinate, în situații clar formulate, efectuarea plăților prevăzute în document, din creditul bancar acordat plătitorului , în cazul în care, la termenul scadent al plății, plătitorul nu are disponibilități).

2.2.4. Instrumentele de plată (decontare) bancară

ORDINUL DE PLATA : reprezintă o instrucțiune necondiționată, dată băncii de către client, în scopul punerii la dispoziția unui beneficiar a sumei de plată, prin creditarea unui cont al acestuia deschis la instituția destinatară, în condițiile în care banca dispune de fondurile necesare și instrucțiunea nu prevede că plata trebuie să fie efectuată la cererea beneficiarului.

Este un instrument de decontare ce intervine de regulă în relațiile dintre două persoane juridice între care s-au stabilit relații de vânzare cumpărare de bunuri, lucrări sau servicii. Ordinul de plată este emis de către cumpărător și este înaintat băncii sale pentru a face necondiționat plata către o terță persoană, numită beneficiar.Aceste decontări pot fi inițiate de:

plătitor care va depune un ordin de plată către banca sa în vederea efectuării către beneficiar a plății, la o anumită dată;

beneficiar, care va depune un cec în vederea încasării de la client a echivalentului valoric aferent bunurilor, lucrărilor sau serviciilor efectuate către acesta.

Banca către care se depune instrumentul de decontare poartă numele de bancă inițiatoare, iar banca care finalizează operația poartă numele de bancă destinatară.

Clientul băncii se poate prezenta la ghișeu cu mai multe ordine de plată centralizate pe un borderou. Referentul de la ghișeu va aplica ștampila, va pune data și semnătura, după ce în prealabil a verificat corectitudinea datelor din document și existența sumei în contul acestuia. Executarea ordinului de plată se face prin debitarea contului plătitorului și prin emiterea unui aviz OIS (operațiuni inițiate între sedii) creditare către unitatea bancară ce gestionează contul beneficiarului.

Unitatea bancară destinatară va finaliza operațiunea prin creditarea contului clientului său, adică a beneficiarului. Avizul de creditare nu se întocmește în cazul în care ambii parteneri sunt clienți ai aceluiași sediu. Dacă în cadrul operațiunilor de plată se produce o întârziere datorată instituțiilor de credit participante, acestea vor plătii dobânzi de întârziere.Penalitățile de întârziere se calculează în funcție de zilele de întârziere de efectuare a plății.

Sunt cunoscute mai multe tipuri de ordinele de plată, astfel :

Ordine de plată în lei

Ordine de plată în valută

Ordine de plată primite în valută

Circuitul Ordinului de Plată se prezintă astfel:

5 5

8 Transfer 4 Prezinta

fond 6 net O.P.

Creditare 3 Debitare 2 Emite

9 cont cont OP

1 Active transferate

Operațiunile care au loc în circuitul ordinului de plată, așa cum sunt reglementate de banca centrală, sunt următoarele:

1 – între păatitor și beneficiar se încheie un contract având ca obiect activele transferate;

2 – plătitorul emite un ordin de plată (OP) pe suport hartie și îl remite băncii sale (sucursala/agenție);

3 – sucursala/agenția emitentului receptionează, autentifică, acceptă și execută OP, debitând contul curent al acestuia;

4 – sucursala/agenția emitentului transmite OP pe suport electronic centralei sale (bancaA)

5 – banca A prezintă OP electronic la compensare

6 – soldul net după compensare se transmite băncii centrale pentru decontare.

7 – la banca centrală are loc virarea fondurilor din contul băncii emitente (A) către banca colectoare (B)

8 – centrala băncii colectoare (B) transferă fondurile către sucursală/agenție

9 – sucursala/agenția creditează contul beneficiarului și cu aceasta operațiune se finalizează plata. Prin acest circuit ordinul de plată mijlocește transferul fondurilor.

CECUL Este instrumentul de decontare bancară ce are la bază un ordin scris dat unei bănci de a plăti din contul titularului (emitentul cecului) o valoare menționată. Titularul are disponibil în contul bancar fie din încasări, fie dintr-un credit acordat de bancă, fie dintr-un depozit bancar. Cecul pune în relație trei părți: trăgătorul, trasul și beneficiarul. Trăgătorul este emitentul cecului, trasul este plătitorul (o bancă), iar beneficiarul este creditorul emitentului ce va primi suma înscrisă pe cec.

După forma de prezentare, cec-urile se clasifică astfel:

Cec la purtător – pe care nu se indică expres numele beneficiarului sau se menționează “la purtător”;

Cec certificat – pe care banca confirmă existența disponibilului și a persoanei emitente;

Cec barat – este cecul compensabil prin care beneficiarul este întotdeauna o bancă.

Bararea cecului se face prin două linii oblice și poate fi generală, când pe fața cecului nu este scris nimic între cele două linii și barare specială, când nitre cele două linii se specifică numele băncii ;

Cec de virament care este utilizat la virarea sumei din contul emitentului în contul beneficiarului ;

Din punct de vedere al beneficiarului, există următoarele tipuri:

Cec nominativ care are înscris în textul său numele beneficiarului;

Cec la purtător care în momentul emiterii nu se indică expres beneficiarul sau se menționează “la purtător”; acest cec este plătit purtătorului instrumentului care se prezintă la bancă;

Cecul postdatat este o variantă a cecului nominativ care are înscrisă ca dată a emiterii o dată ulterioară a prezentării sale și este plătibil în ziua prezentării.

După modalitatea de plată cecurile pot fi:

Cecul pentru numerar se folosește pentru obținerea de numerar de la bancă pe baza disponibilului din contul curent al titularului.

Cecul virament se utilizează pentru plata prin cont sau a serviciilor. Dintre toate tipurile de cecuri, cecul virament este cel mai larg utilizat în relațiile de decontare comerciale și necomerciale pentru că este valabil în orice tranzacție.

Cecul barat este tipul de cec care are două linii paralele, verticale sau oblice între care se înscrie banca către care se va face plata. Bararea se face de către trăgător la emiterea cecului sau pe parcursul circulației acestuia de către oricare din posesori.

Cecul circular este un titlu de credit la ordin emis de o bancă asupra unităților sale bancare sau asupra altei bănci.

Cecul de călătorie este tipul de cec care are înscrisă o anumită sumă care se poate ridica în numerar de la o bancă sau o agenție de turism ca mandatară a unei bănci.

Cecul se verifică, iar apoi se înregistrează de către referent în jurnalul de casă și apoi se remite casei spre achitare (pentru încasarea în numerar).

Termenele de prezentare a cecurilor în România sunt:

8 zile dacă cecul este plătibil în localitatea în care a fost emis;

15 zile dacă este vorba de localități diferite.

Dacă suma din contul plătitorului este insuficientă, cecul se achită parțial. Beneficiarul va elibera trasului o chitanță separată pentru plata făcută.

CAMBIA Este unul din cele mai vechi instrumente de plată folosit în activitatea comercială internă și internațională, care sub diverse forme și cu unele modificări funcționale, se folosește și astazi.

Pe plan internațional, cambia este reglementată de “Convenția cuprinzând legea uniformă asupra cambiei și biletului la ordin” și “Convenția menită să reglementeze anumite conflicte de lege în materie de cambie și bilet la ordin”, ambele din 7 iunie 1930 de la Geneva. În țara noastră, cambia este reglementată prin Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, modificată prin Legea nr. 83/1994 și de unele regulamente și norme emise de Banca Naționala a Romaniei.

Cambia ca instrument de plată

În normele bancare, cambia este definită ca un instrument de plată ce exprimă obligația asumată de un debitor de a plăti la vedere sau la scadență o sumă de bani în favoarea unui beneficiar. Într-o accepțiune mai concretă, cambia se poate defini ca un înscris formal, prin care trăgătorul dă o dipoziție necondiționată trasului, de a plăti beneficiarului, la vedere sau la termen, o anumită sumă de bani. Ambele definiții reflectă esența procesului cambial, cea de a doua făcând însă referire și la cele trei părți implicate în procesul cambial, caracteristică de bază a cambiei, care o deosebește de alte instrumente de plată. Cambia este mai puțin folosită ca instrument de plată, ponderea acesteia, fiind în țăle dezvoltate din Europa de 1% – 3% din volumul plăților fără numerar iar în România sub 2% și se folosește sub anumite forme care diferă de cea inițială.

Caracteristicile cambiei:

Titlu de credit. Cambia este în primul rând un titlu de credit cu o anumită valoare nominală. Furnizorul vinde marfa cu plata ulterioară, deci pe credit, urmând să încaseze la scadență contravaloarea mărfii și dobânda aferentă. În schimbul mărfii, cumparătorul acceptă o cambie prin care se obligă să achite la scadență creditul comercial și datoria atașată. După cum se poate observa, cambia are la baza o tranzacție reală între doi parteneri care s-a transformat într-o creanță exigibila. Tranzactiile pot fi comerciale sau financiare, de unde și denumirea de cambii comerciale sau cambii financiare, ambele fiind în esență un titlu de credit.

Cesiunea de creanță. Caracteristica principală a cambiei care o deosebește de alte instrumente de plată este transferabilitatea acesteia, adică posibilitatea de a se schimba creditorul de mai multe ori, realizând astfel stingerea unor obligații î lanț cu același instrument. Astfel, creditorul inițial care este în posesia unui document de creanță asupra debitorului inițial are la rândul lui anumite obligații de plată către un creditor,pe care le poate stinge prin predarea, sub semnatură, a cambiei.

Creanța debitorului inițial rămâne valabilă ca sumă și termen, numai că datoria se va plăti noului creditor. În continuare, pot avea loc mai multe circuite, deci cambia se transferă de la un creditor la altul și implicit are loc transferul de creanțe sau cesiunea de creanțe. Această calitate de transfer a făcut din cambie un instrument deosebit de util în relațiile comerciale și financiare, în special internaționale, și așa se explică extindereașsi longevitatea acesteia în condițiile în care au aparut și alte instrumente de plată mai operative.

Negocierea. Cambia are o anumită valoare care este dată de valoarea mărfii vândute și dobânda aferentă până la data plății. Prin intrarea în circuitul comercial, cambia stinge unele obligații inainte de scadența acesteia și ca urmare în fiecare tranzacție are o anumita valoare care se poate negocia între părți în funcție de perioada rămasă până la scadență, nivelul dobânzii pe piață,care va fi altul decât cel inițial și alte criterii specifice tranzacției comerciale și atitudinii părților. De regulă cambiile negociate înainte de scadență au o valoare mai mică decât cea nominală și cele negociate după scadență o valoare mai mare, părțile având latitudinea să stabilească un preț convenit de comun acord.

Răspunderea solidară. O particularitate a cambiei o constituie faptul că toate persoanele care au avut calitatea de posesori ai cambiei, deci beneficiari temporari ai acesteia, răspund solidar în cazul neplății cambiei la scadență.

Acesta este un principiu din dreptul cambial care a fost preluat de legislația internațională și legislațiile naționale. Răspunderea solidară a determinat din partea participanților la procesul cambial cel puțin două reacții diferite: de încredere în cambie prin participarea mai multor creditori care și-au asumat această răspundere și de prudențialitate în acceptarea noului creditor care într-o situație nedorită trebuie să aibă capacitatea de plată și dorința de soluționare potrivit angajamentelor asumate.

Răspunderea solidară determină însă și numeroase rezerve ale creditorilor, întrucât aceștia nu se cunosc între ei și mai ales nu cunosc plătitorul. Pentru reducerea riscului, se dorește ca în procesul cambial să se implice o instituție bancară în calitate de garant al plătitorului, ceea ce dă mai multă încredere creditorilor. Din punct de vedere economic, rolul principal al cambiei rămâne acela de a contribui la transferul fondurilor de la deținatori la utilizatori și la o utilizare mai eficientă a capitalurilor disponibile care este similară cu trata.

Tipuri de cambie Deosebit de cambia standard prezentată mai inainte,în practică se mai folosesc și alte variante (tipuri) determinate de anumite situații specifice în care se pot trage cambii, după cum urmează:

Cambia în alb. Aceasta este un titlu care cuprinde numai semnatura tragatorului și o parte din mențiunile obligatorii, celelalte mențiuni urmând a fi completate de posesorul acesteia înaintea prezentării la plată. Dreptul de completare a cambiei trece de la posesor la posesor fără a mai fi necesară intervenția trăgătorului. Înainte de predarea cambiei, trăgătorul menționează una din următoarele formule:

– “înaintea plății posesorul va completa cambia”, deci un drept nelimitat de completare a cambiei în alb;

– “înaintea plății posesorul va completa cambia, fără a depăși….”, deci un drept limitat de completare.

Contracambia. În situația în care o cambie nu este plătită la scadență și beneficiarul dorește să intre cât mai repede în posesia banilor, acesta poate trage o contracambie (o cambie nouă) asupra unuia dintre giranți.Contracambia va cuprinde aceleași mențiuni ca și cambia precedentă cu deosebirea că plata se va face la vedere.

Cambia financiară. Cambiile care se trag de bănci între ele sau alte instituții financiare și au la bază tranzacții de natură financiar-bancară se numesc cambii financiare.

Cambia de complezență sau de favoare. În situatia în care o firmă este în incapacitate temporară de plată și are o scadență imediată, poate prin bună înțelegere cu o altă firmă să tragă o cambie asupra acesteia fără să existe o tranzacție comercială sau o obligație financiară. Trăgătorul poate folosi cambia pentru stingerea obligației scadente, dar rămâne obligat față de tras ca la scadență să-și transfere fondurile primite.

Un exemplu de relații cambiale, circuitul și etapele unei plăți prin cambie, sunt următoarele :

4 4

6 6

3 7 5

2

1

1

Etapele derulării unei plăți:

01 Între trăgător (producător șiîn același timp vânzător) și tras (cumpărător) are loc un transfer de active, trasul devenind debitor față de trăgător; trăgătorul trage o cambie asupra trasului (cumpărătorului) pentru confirmarea angajamentului de plată rezultatîin urma livrării mărfii; cambia este acceptată de tras și se returnează trăgătorului;

Între beneficiar și trăgător a avut loc un transfer de active într-o perioadă precedentă celei dintre trăgător și tras, trăgătorul devenind debitorul beneficiarului;

02 În urma celor doua tranzacții, trăgătorul se afla atât în poziția de debitor, cât și de creditor și își stinge obligația față de beneficiar cu creanța asupra trasului prin transmiterea cambiei;

03 Beneficiarul tranmite cambia băncii sale pentru încasre;

04 Banca beneficiarului prezintă cambia la plată printr-o casă de compensații care o transmite băncii trasului;

05 Banca trasului debitează contul trasului cu suma înscrisă pe cambie;

06 Banca trasului transmite fondurile băncii sale centrale care le transmite băncii centrale a beneficiarului prin intermediul băncii centrale unde are loc decontarea, și în continuare fondurile se transmit la banca beneficiarului;

07 Banca beneficiarului creditează contul acestuia cu suma înscrisă pe cambie și astfel se sting obligațiile trăgătorului față de beneficiar și ale trasului față de trăgător.

În cadrul operațiunilor de decontare, cambia se poate afla în una din următoarele poziții:

• Cambie la acceptare – prin acceptare trasul este principalul obligat care va plăti la scadentă suma înscrisă către posesorul cambiei.

• Cambie la scadență și plată – data scadenței este data când cambia devine exigibilă, iar plata trebuie făcută la locul înscris pe cambie.

• Cambie la girare – cambia poate circula prin gir sau andosare. Excepție face cambia ce poartă mențiunea "nu la ordin". Girul presupune că posesorul cambiei transferă toate drepturile acesteia unei alte persoane.

• Cambie la cesiune de creanțe – dacă pe cambie este înscrisă mențiunea "nu la ordin" cambia poate fi transmisă prin cesiune de creanță ordinară. Cel care transmite drepturile se numește cedent, iar cel care le preia se numește cesionar.

• Cambie la avalizare – prin această operațiune o persoană garantează plata cambiei. Persoane care dă avalul se numește avalist, iar cel pentru care se dă avalul se numește avalizat. Avalul este înscris pe cambie cu expresia : "pentru aval” sau "pentru garanție" cu semnătura avalistului.

• Cambie la scontare – în cazul în care cambia se depune la încasare înainte de scadență la o bancă, posesorul cambiei obține valoarea nominlă a canibiei mai puțin agio (agio este format din scontul bancar plus comisionul bancar).

BILETUL LA ORDIN Este un instrument de decontare prin care emitentul se obligă să plătească beneficiarului o sumă de bani la data scadentă sau la ordinul acestuia. Biletul la ordin este supus acelorași operațiuni ca și cambia cu excepția acceptării. Biletul la ordin este o varianta a cambiei care pune în legatură numai două persoane, debitor și creditor, spre deosebire de cambie care stabilea relații între trei persoane.

Definiție : biletul la ordin este un titlu de credit, sub semnatură privată, care pune în legatura două persoane, subscriitorul (emitentul) și beneficiarul.

Biletul la ordin este emis și subscris (completat și semnat) de emitent care în calitatea sa de debitor se obligă să plătească o sumă de bani, la un anumit termen sau la prezentare, beneficiarului în calitate de creditor al emitentului sau al oricărui posesor legitim al titlului. La emitere, biletul la ordin este o promisiune scrisă formală (oficială) care se transformă în instrument de plată în momentul prezentării la plată.

Acesta se emite la cererea creditorului (beneficiarului) ca o recunoaștere a datoriei debitorului pentru activele transferate. Biletul la ordin trebuie să satisfacă anumite condiții exprimate în formule consacrate de redactare a textului care exprimă clauze cu valoare juridică strictă. În toate redactările, biletul la ordin trebuie să cuprindă următoarele mențiuni obligatorii prevazute de lege:

denumirea de bilet la ordin trecută în textul titlului și exprimată în limba întrebuințată pentru redactarea titlului;

promisiunea necondiționată de a plăti o sumă determinată;

scadența;

locul plății;

numele beneficiarului;

data și locul emiterii;

semnatura emitentului.

Formula consacrată care exprimă voința de plată este redată prin “voi plăti” sau “mă oblig să plătesc”, ceea ce înseamnă o promisiune sub forma unei obligații scrise, un angajament, dar nu constituie o dispoziție fermă de plată sau un mandat transmis beneficiarului.

Obligația de plată este necondiționată, deci nimeni nu are dreptul să înscrie condiții de plată care ar afecta încrederea în document. În textul biletului la ordin se pot face și alte mențiuni, considerate facultative, care să prevada anumite clauze potrivit practicilor comerciale și financiare, dar care nu pot altera mențiunile cu caracter obligatoriu.

Biletul la ordin fiind o cambie îi sunt specifice toate procedurile procesului cambial, respectiv girul, avalul, scontarea, scadența, plata, protestul, regresul, execuția cambială, alterarea, prescripția. Există totuși o excepție: Acceptarea, care nu mai este necesară întrucât emitentul este în același timp și acceptant.

Circuitul biletului la ordin este similar cu al cambiei și se prezinta în schema de mai jos:

5 5

7 7

4 8 6

3 2 1

După cum rezultă din această schemă, circuitul biletului la ordin are mai multe faze, astfel :

Între subscriitor și beneficiar s-a încheiat un contract și are loc transferul unor active.

Subscriitorul emite un bilet la ordin pe care îl transmite beneficiarului.

Beneficiarul girează biletul la ordin și îl transmite către girator.

Giratorul remite biletul la ordin băncii sale pentru încasare.

Banca giratorului prezintă biletul la ordin la compensație.

Banca subscriitorului debitează contul acestuia.

Banca subscriitorului transferă fondurile băncii giratorului.

Banca giratorului creditează contul acestuia.

EXEMPLE DE CIRCULAȚIE A INSTRUMENTELOR DE PLATĂ

Exemplul nr. 1 – Circulația unui cec 

Societatea comercială „Atlasib" SA achizitionează de la magazinul societății comerciale „Start" SA produse electronice în valoare de 5 milioane lei.

Societatea comercială „Atlasib'' SA are cont curent deschis la Volksbank București, iar societatea comercială „Start" SA la Volksbank Craiova.

În baza disponibilului din contul curent, Volksbank București eliberează un carnet de cecuri societății comerciale „Atlasib" SA. La achiziționarea mărfii, reprezentantul societății comerciale ,,Atlasib" SA completează o filă din carnetul de cecuri cu datele necesare și suma reprezentând contravaloarea produselor electronice cumpărate, o semnează și o înaintează reprezentantului magazinului.

Din acest moment, societatea comercială “Atlasib" SA se află în postura de trăgător, Volksbank București are calitatea de tras și societatea comercială Start" SA aceea de beneficiar.

Societatea comercială „Start" SA prezintă cecul la Volksbank Craiova care îl transmite Volksbank București pentru încasare. Volksbank București achită cecul Volksbank Craiova . Astfel se stinge datoria societății comeerciale „Atlasib" SA față de societatea comercială „Statr" SA.

Exemplul nr. 2 – Circulația unei cambii

Societatea comercială „Omega" SA a livrat la 30 mai către societatea comercială „Car" SA utilaje în valoare de 140 milioane lei.

Termenul de plată este 1 iulie . De asemenea, societatea „Omega" SA trebuie să restituie Volksbank București ultima rată a unui credit, în valoare de 140 milioane lei, scadent tot la 1 ulie .

Societatea comercială Omega" SA emite o cambie care trebuie plătită de societatea comercială „Car" SA direct Volksbank București .

Din momentul completării cambiei, societatea comercială „Omega" SA are calitatea de trăgător, societatea comercială „Car" SA se află în poziție de tras, iar Volksbank București este benieficiarul cambiei. Societatea comercială „Omega" SA remite cambia Volksbank București . La data de 1 iulie , Volksbank București încasează suma de pe cambie de la societatea comercială Car" SA.

În acest fel se achită credittil acordat pentru societatea comercială „Omega" SA de către Volksbank București și totodată datoria societății comerciale „Car" SA față de societatea comercială,,,Omega" SA.

Exemplul nr. 3 : – Circulația unuil bilet la ordin

Societatea comercială „ Beta " SA închieie un contract cu societatea comercială „Construct" SA pentru construirea unei hale de producție în valoare de 500 milioane lei, urmând ca suma să fie achitată într-un termen de 30 zile de la recepția halei.

După încheierea contractului, societatea comercială „Beta" SA completează un bilet la ordin prin care se obligă să plătească suma de 500 milioane lei societății comerciale ,,Construct" SA care este beneficiarul biletului la ordin.

La scadență, acesta din urmă , prezintă biletul la ordin, pentru încasarea sumei, fie la societatea comercială „Beta" SA, fie băncii acesteia.

Societății comerciale „Construct" SA i se achită contravaloarea biletului la ordin.

Exemplul nr. 4 .- Circulația unui ordin de plată

Societatea comercială ,Alfa" SA, în vederea efectuării unor reparații, recurge la serviciile societății comerciale „Sigma" SA.

Societatea comercială ,,Alfa,, SA hotărăște ca plata serviciilor prestate de societatea comercială ,,Sigma" SA să se efectueze printr-un ordin de plată.

În acest scop societatea comercială „Alfa" SA emite un ordin de plată al cărui beneficiar este societatea comercială „Sigma" SA.

Ordinul de plată este prezentat de către plătitor băncii la care are deschis cont curent, respectiv Volksbank București , care este societatea bancară inițiatoare.

Volksbank București efectuează succesiv operațiunile de recepție, autentificare, acceptare și în final, executare a ordinului de plată primit către Volksbank Craiova la care are deschis cont curent societatea comercială ,,Sigma" SA , Volksbank Craiova fiind societatea bancară destinatară.

În momentul acceptării ordinului de plată de către Volksbank Craiova transferul-credit este finalizat. Ulterior, această societate bancară va credita contul clientului său, societatea comercială „Sigma" SA, cu suma înscrisă pe ordinul de plată primit.

În acest fel, societatea comercială „Sigma" SA își recuperează contravaloarea serviciilor prestate.

Contabilitatea decontărilor intrabancare la Volksbank România

2.3.1. Tehnica de desfășurare a decontărilor intrabancare

Decontarea intrabancară se definește ca fiind operațiunea de stingere a obligațiilor rezultate din relațiile dintre clienți care au conturi la unități bancare care apartin aceleiași rețele bancare.

Activitatea de bază a instituțiilor de credit constă în efectuarea de operațiuni în numele clienților. O mare parte a operațiunilor efectuate de bănci în numele clienților constau în efectuarea de încasări și plăți între bănci ca urmare a relațiilor comerciale și necomerciale stabilite între clienții acestora.

Aceste operații determină circulația unor valori foarte mari între bănci.

Decontările intrabancare sunt determinate de o serie de operații, precum:

operații efectuate în nume propriu;

operații efectuate în numele clienților;

constituirea de depozite la alte bănci din cadrul sistemului bancar;

acordarea sau primirea de credite de la alte bănci componente ale sistemului bancar;

Astfel de operații determină două mari tipuri de decontări, și anume:

Decontări interbancare , în situația în care operațiile au loc între instituții de credit diferite.

Decontări intrabancare în situația în care operațiile se desfășoară între componente ale aceleiași bănci. Aceste operațiuni se desfășoară fie:

în nume propriu, fie

în numele clienților.

Când se desfășoară în numele clienților ele sunt generatoare de plăți și încasări în numele acestora, consemnate de regulă pe instrumente de decontare cum ar fi ordinul de plată și cecul. Decontările intersedii se desfășoară potrivit unei tehnici specifice care se particularizează în funcție de natura instrumentului de plată care stă la baza tranzacției:

• Din inițiativa plătitorului (instrumente transfer-credit), caz în care decontarea este deschisă de care plătitor, prin intermediul ordinului de plată.;

• Din inițiativa beneficiarului (instrumente transfer-debit), când decontarea este inițiată de către cel care are o creanță asupra unui partener de afaceri, înscrisă în documente de genul cec, cambie, bilet la ordin.

Decontările intrabancare se desfășoară potrivit unor norme(tehnici) emise de BNR care soluționează aspecte privind:

Convenții terminologice privind unitățile bancare implicate in decontare.

Conform normelor BNR, se numește conventional SEDIUL A , unitatea operativă care are inițiativa decontării, în nume propriu sau în numele clientului.

Se numește convențional SEDIUL B, unitatea operativă care confirmă și finalizează decontarea.

B. Documente interne care permit efectuarea decontărilor intersedii:

Documentele interne care permit efectuarea decontărilor intrabancare sunt avizele (ordinele) intersedii.

Avizele sunt emise exclusiv de care sediul A și se clasifică, în funcție de poziția sediului A, astfel:

Avize de creditare : au la baza ordine de plată. Ele presupun creditarea contului de decontări intrabancare și sunt intocmite Întotdeauna de unitățile operative ale clienților plătitori.

Avize de debitare : au la bază cecuri. Presupun în contabilitatea unității inițiatoare debitarea contului de decontări intrabancare. În această situație sediile A sunt intotdeauna unitățile bancare ale clienților beneficiari.

Ordinele între sedii se transmit între unitățile aceleiași bănci prin:

Scrisoare: modalitate de transmitere des utilizată, datorită costurilor mici și posibilității de transmitere a documentelor autentice.

Fax : modalitate relativ des utilizată, datorită posibilităților de transmitere a elementelor de identificare a documentelor.

Swift: presupune interconectarea tuturor unităților bancare și chiar a titularilor de cont la un centru de calcul unic pentru fiecare bancă, costuri de implementare riclicate, dar transmiterea se face în timp real.

C. Sistemele de verificare a decontărilor trabancare:

Indiferent de modalitatea de transmitere a ordinelor între sedii , decontările între sedii se verifică periodic, utilizând unul dintre următoarele sisteme:

Sistemul descentralizat: presupune verificarea decontărilor între sedii de care persoanele care le-au efectuat. Este un sistem rapid de verificare, dar generator de erori. În momentul verificării, ordinele emise greșit sau omise la înregistrare pot fi iar omise cu preluare eronată a datelor, ca și în procesul de emitere;

Sistemul centralizat: presupune intervenția, unui al treilea sediu pe poziția de controlor. Poziția de controlor este îndeplinită, de regulă, de către centrala bancară sau de către sucursalele regionale. Controlul se desfășoară astfel:

Sediul A, inițiator emite ordinele între sedii, direct către controlor;

Controlorul le centralizează într-un jumal contabil suplimentar și le transmite ulterior sediului B;

La primirea jurnalului suplimentar, sediul B înregistrează avizele în fișe de cont, deschise pentru analiticele contului 341 Decontări intrabancare. Ansamblul acestor fișe de cont alcătuiesc cartoteca. Verificarea se face între sediile B și controlor pe baza datelor înscrise în cartotecă și în jurnalul contabil supliment. Acest sistem de control este relativ rar utilizat datorită prelungirii timpului de decontare și circuitului documentelor care nu pun în legătură directă unitățile operative intrate direct în decontare.

Sistemul mixt : presupune intervenția unui sediu controlor. Sediul A emite ordinele între sedii, în dublu exemplar. Originalul se transmite sediului B destinatar, iar copia se transmite sediului controlor. Sediul B înregistrează în cartotecă ordinele între sedii.

Sediul controlor întoemește pe baza copiilor ordinelor, jurnalul contabil suplimentar, care cuprinde:

Sediul A emitent

Tipul ordinului între sedii

Documentul care stă la baza ordinului

Valoarea

Sediul B destinatar

Sediile controloare întocmesc atâtea jurnale câte sedii B există. Verificarea are loc la sediul B, prin punctare între datele înscrise în cartotecă și cele cuprinse în acestea.

În urma punctării pot rezulta 3 situații:

Valoarea înscrisă în cartotecă = Valoarea jurnalului contabil supliment

În acesta situație, la nivelul centralei bancare, conturile de decontări între sedii, deschise pe analitice, se închid.

Valoarea înscrisă în cartotecă > Valoarea înscrisă în jurnalul contabil suplimentar

Este situația cel mai des întâlnită, datorită decalajului în timp al transmiterii de către sediile A, a ordinelor între sedii. În acestă situație, la conturile analitice de decontări intrabancare rămân solduri, care reprezintă sume în tranzit între sedii.

Valoarea înscrisă în cartotecă < Valoarea înscrisă în jurnalul contabil suplimentar A

În aceast caz, diferența se înscrie în contul de decontări intrabancare și, după caz, în contul Alți creditori diverși / Alți debitori diverși, în funcție de ceea ce reprezintă decontarea (plată sau încasare). Suma înscrisă la Debitori/Creditori diverși trebuie soluționată prin verificare directă cu sediul A.

D. Politici contabile specifice: Contabilitatea decontărilor intrabancare se realizează cu ajutorul conturilor din grupa 34 Decontări intrabancare între organizațiile cooperatiste de credit din cadrul rețelei.

2.3.2. Abordări contabile specifice decontărilor intrabancare

Contul 341 Decontări intrabancare, evidențiază operațiunile efectuate între sediul instituției bancare (centrala bancară) și subunitățile sale din țară, cât și între acestea. Având funcția unui cont de legătură, analiticele trebuie să fie verificate și închise la sfârșitul perioadei (lună) , la nevoie cu ajutorul jurnalelor contabile suplimentare. Soldul existent nu trebuie să reprezinte decât unele operațiuni aflate în curs de lămurire ca urmare a erorilor sau dificultăților de înregistrare. Fiind cont de legătură, acesta poate fi utilizat în funcție de necesitățile proprii ale fiecărei instituții și subuntități, cu dezvoltări cât mai semnificative, în funcție de nevoile informaționale.

Contul 341 Decontări intrabancare, este un cont de legătură între unitățile aceleiași instituții de credit (bifunctional), care operează în contabilitatea tuturor unităților operative, inclusiv la sediile controloare implicate în decontări între sedii. În funcție de poziția unităților operative în decontare, contul 341 înregistrează în debit sau în credit următoarele:

sume virate din contul clienților către /de la alte unități operative din aceeași rețea;

alimentări cu numerar de la alte unități operative;

sume încasate / primite în nume propriu în cadrul decontărilor intrabancare;

avansuri spre decontare acordate personalului din alte unități operative;

transferul soldurilor conturilor de venituri și cheituieli.

Soldul poate fi debitor sau creditor și reprezintă sume aflate în tranzit între sedii.

Dezvoltarea analitică se face pentru fiecare sediu operativ în parte: la sediile A, pe sedii B și respectiv, la sediile B pe sedii A.

La sfarșitul lunii, contul 341 se închide la nivelul centralei bancare prin transfer de solduri între analiticele sale, care reprezintă unitățile operative intrate în decontări între sedii. În situația decontărilor intrabancare efectuate în numele clienților, alții decât băncile, se utilizează contul 2511 Conturi curente, bifunctional după sold și de datorii, după funcția contabilă. Contul înregistrează în credit încasările în numele clientului, iar în debit plățile ordonate de client. Soldul contului poate fi:

creditor, reprezentând disponibilități în cont, pentru care titularul contului încasează dobândă la vedere,

debitor, reprezentând o datorie față de instituția de credit. În această situație clientul este declarat în incapacitate de plată, sau dacă îndeplinește condițiile de solvabilitate și credibilitate este creditat în descoperire de cont.

Câteva reguli de politică, contabilă degajate din practica și uzanțele bancare:

La unitățile bancare implicate intr-o decontare intersedii, contul 341 Decontări intrabancare se află pe poziții contabile diferite;

Controlul se evidențiază contabil numai la sediile B (implicit și soluționarea, dacă este cazul) ;

Diferența rezultată în urma verificării, se evidențiază doar dacă, valoarea comunicată de către sediul controlor este mai mare decât valoarea cuprinsă în cartotecă;

Atunci când valoarea înscrisă în jurnalul contabil suplimentar este mai mică decât valoarea cuprinsă în cartotecă, există 2 variante:

fie în cursul aceleiași luni, sediul B primește un nou jurnal care soluționează diferența (situația cea mai probabilă);

fie, dacă până la sfârșitul lunii nu se primește un nou jurnal, suma rămâne în sold la 341 drept sumă în tranzit între sedii. În acest caz 341 nu se închide decât în luna următoare, când controlul cuprinde în jurnal, suma neclarificată.

Decontările intrabancare desfășurate în numele clienților se rezolvă contabil în funcție de subuntitatea / subunitățile unde clienții au conturile deschise:

Exemplu: În cursul lunii martie Volksbank-Sucursala Panduri trimite sucursalei Brașov ordine de plată in valoare de 10.000 lei. Volksbank Brașov confirma documente în valoare de 9.000 lei. Jurnalul centralei Volksbank are valoarea de 10.000 lei. Diferența o reprezintă un OP omis la înregistrare în momentul primirii pachetului de documente, aspect soluționat la momentul finalizării verificării.

Decontările intrabancare în nume propriu se referă în principal la:

Transfer de stocuri între unitățile aceleiași bănci;

Alimentări/retrageri de numerar;

Transferul soldurilor conturilor de cheltuieli și venituri de la sucursale și agenții bancare către centrală;

Avansuri spre decontare acordate prin alte unități operative decât cea la care este angajată persoana respectivă.

Transfer de stocuri între unitățile aceleiași bănci, operațiune frecventă, deterrninată de faptul că aprovizionarea cu stocuri de orice natură se efectuează, în majoritatea cazurilor, de către unități operative cu personalitate juridică, acestea transferând ulterior o parte a stocurilor, sucursalelor și agențiilor bancare din subordine.

Transferul de stocuri între sedii presupune utilizarea conturilor sintetice de gradul I, din grupa 36 Conturi de stocuri. Ele înregistrează în debit costul de achiziție sau valoarea de utilitate a stocurilor intrate și în credit valoarea aferentă ieșirilor din stoc. Soldul debitor reprezintă valoarea materialelor existente în stoc.

Potrivit Ordinului BNR nr.13/2008 conturile grupei 36 evidențiază următoarele:

• 361 Valori din aur, metale și pietre prețioase – stocuri reprezentând valori din aur, metale și pietre prețioase

• 362 Materiale – stocuri sub formă de materii prime, materiale și alte consumabile ce urmează a fi utilizate în activitatea proprie

• 363 Materiale de natura obiectelor de inventar — stocuri reprezentând materiale de natura obiectelor de inventar aflate în gestiune.

• 365 Stocuri aflate la terți – stocuri reprezentând valori din aur, metale și pietre prețioase, materii prime, materiale și alte consumabile, precum și alte stocuri, aflate la terți.

• 367 Alte stocuri și asimilate — alte stocuri (bonuri valorice, timbre fiscale și poștale, tichete și bilete de călătorie, bilete de tratament și odihnă, bancnote și monede care nu au curs legal etc.)

• 368 Alte bunuri diverse – bunuri mobile și imobile dobândite ca urmare a executării silite a creanțelor, deținute pentru a fi vândute etc.

Exemplu : Sucursala Volksbank transferă stocuri de materiale la Sucursala Volksbank Pitești :

La Sucursala Volksbank Craiova

sumele virate privind decontările intrabancare se reflectă în contul 3556 „Alți debitori diverși”, astfel:

încasarea sumei:

La Sucursala Volksbank

consumul de materiale

Plata către Sucursala Volksbank Craiova

Alimentări/retrageri de numerar , presupun utilizarea contului 101 Casa. Contul Casa este un cont de activ. În debitul său se înregistrează intrările de numerar în casierie sub toate formele. În creditul contului se Înregistrează ieșirile de numerar din casierie. Soldul său debitor reprezintă numerarul existent în casieria unității operative.

Exemplu: Contul 101 se utilizează pentru următoarele cazuri:

când una din unități rămâne fără lichidități;

când intervin operații de încasări și plăți determinate de operațiuni intrabancare;

La Sucursala Volksbank Craiova

la Sucursala Volksbank

Transferul soldurilor conturilor de cheltuieli și venituri de la sucursale și agenții bancare către centrală, presupun intervenția conturilor din clasa 6 Cheltuieli și din clasa 7 Venituri.

Avansuri spre decontare acordate prin alte unități operative decât cea la care este angajată persoana respectivă:

Acordarea avansurilor pentru decontare, presupune utilizarea conturilor:

– 3552 „Debitori din avansuri spre decontare”;

– 6345 „Cheltuieli cu deplasări, detașări, transferări și transportul personalului și a bunurilor” – pentru reflectarea cheltuielilor decontate pe baza actelor anexate.

Contul 3552 este un cont de activ. În debit se înregistrează sumele acordate în avans și eventualele suplimentări acordate. În credit se înregistrează decontul ce justifică sumele date drept avans.Soldul debitor reprezintă avansuri date și nejustificate. Cheituielile de transport, cazare, masă, diurnă, sunt cheltuieli de deplasare ce se înregistrează pe baza documentelor specifice anexate la decont, în contul 6345. În cazul în care se face suplimentarea sa, prin acordarea avansului de către o altă unitate a aceleiași instituții de credit, unitatea care acordă creditul va iniția operațiunea de încasare către unitatea la care este angajată persoana, în baza unui aviz de debitare. Astfel : La Sucursala Volksbank Craiova

La Sucursala Volksbank

2.3.3. Decontarea intrabancară la băncile la care

nu se realizează decontare on line

Pe baza documentelor primite de la clienți, banca inițiatoare ( sediul A) emite un document intern numit aviz de debitare, respectiv aviz de creditare privind operațiunile între sedii (OIS).

In contabilitate, operațiunea de decontare intrabancare se reflectă cu ajutorul contului 341 „Decontări intrabancare", cont bifunctional, care funcțonează atât la sediul A cât și la sediul B. Contul 341 „Decontări intrabancare" se creditează pe baza avizelor de creditare la sediul A și se debitează la sediul B. De asemenea, se debitează pe baza avizelor de debitare la sediul A și se creditează la B.

Decontarea ordinelor de plată

La unitatea plătitoare:

Sediul A este unitatea bancară care primește de la clientul său documentele pe baza cărora inițiază operațiunea de decontare (initiază plata) și va înregistra:

Totodată, se înregistrează reținerea comisionului de plată:

La unitatea beneficiară:

Sediul B este unitatea bancară a clientului beneficiar, primește documentele

pe baza cărora va finaliza operațiunea de decontare și va înregistra:

Totodată, se înregistrează reținerea comisionului de încasare:

Conturile analitice ale lui 341 ,,Decontări intrabancare" se dezvoltă în subanalitice. Pentru fiecare cont analitic se deschide câte o fișă în dublu exemplar pentru fiecare unitate bancară care realizează decontări în cursul lunii.

În structura codului acestui cont se regăsește cifra de control, tipul operațiunii, și codul unității bancare.

2.3.4. Decontarea intrabancară la băncile la care

se realizează decontare on line

La societățile bancare care realizează decontarea on line, reflectarea contabilă presupune corespondența directă între contul clientului plătitor, care se debitează și contul clientului beneficiar, care se creditează, adică:

Decontarea instrumentelor de debit (cecuri, cambii, bilete la ordin) :

1. Remiterea la încasare cu perceperea comisionului de remitere spre încasare a instrumentelor de plată de debit:

Încasarea/plata: la unitatea plătitoare:

Totodată, se înregistrează reținerea comisionului de plată:

la unitatea beneficiară:

Totodată, se înregistreazâ reținerea comisionului de îneasare:

2.3.5. Evidența contabilă a decontărilor intrabancare

Se realizează cu ajutorul conturilor: 341 „Decontări intrabancare”

2511 „Conturi curente”

341 „Decontări intrabancare” este un cont bifuncțional pe care l-am definit deja la pg.48 punctul2.3.2.

Se creditează prin debitul următoarelor conturi :

Se debitează prin creditul următoarelor conturi:

Soldul creditor sau debitor al contului reprezintă sume în tranzit privind decontări intrabancare. La finele lunii contul se închide la nivelul centralei prin transfer de solduri între analiticele sale.

La dezvoltarea pe analitice a conturilor se va ține seama de: natura operației, moneda , luna , codul sucursalei , codul sucursalei cu care se lucrează, cifra de control a codului

2511 „Conturi curente” Conturi deschise clienților destinate operațiunilor curente de încasări și plăți. Aceste conturi au de regulă solduri creditoare, iar sumele respective pot fi retrase de către titularii de conturi în orice moment, fără preaviz. Conturile curente pot avea și solduri debitoare în condiții accidentale, neautorizate (overdraft);

Pentru ordinele de plată – apar următoarele modalități:

cazul în care plătitorul și beneficiarul au conturi deschise la aceeași bancă (sediu), atunci nu se mai întocmește aviz OIS, decontarea efectuându-se imediat de către referentul de la ghișeu, formula contabilă fiind:

cazul în care se depune un ordin de plată pentru un beneficiar care are contul deschid la aceeași bancă, dar la alt sediu, înregistrările în contabilitate vor fi:

– la sediul A

– la sediul B

Decontările intrabancare sunt verificate de centrala bancară, iar în cazul existenței unor diferențe între unități, li se comunică acestora telefonic.

Pentru aceasta se întocmește o adresă prin care se cere un aviz de creditare (pentru soldurile creditoare ale conturilor) și aviz de debitare pentru soldurile debitoare ale conturilor. Pe baza acestor avize se închid conturile de decontări.

Exemplu : S.C. ALFA SRL din Pitești are de plătit unui furnizor din Craiova care are credit deschis la Volksbank suma de 13.450 lei pe care o achită cu un ordin de plată.

– La sediul A

După aceasta se va întocmi un aviz OIS de creditare, în care se specifică:

Sediul A – Volksbank PITEȘTI

Sediul B – Volksbank CRAIOVA

Sold anterior creditor

Sold actual creditor

NOTĂ: În vederea închiderii operațiunilor între sedii (OIS) vă rugăm să întocmiți un aviz de creditare pentru soldurile creditoare ale conturilor 341 (pe analitice) și aviz de debitare pentru soldurile debitoare ale conturilor (341 / pe anlitice). Soldurile conturilor transmise de la centrală se punctează cu cele din notele contabile și apoi se emit avizele cerute către centrală.

Decontările intrabancare se desfășoară pe urmatoarele direcții:

În numele clienților cu conturile curente deschise la aceeași unitate operativă.

În numele clienților ce au conturi deschise la unități operative diferite ale aceleiași bănci

În nume propriu

Se utilizează contul (2511) – cont bifuncțional;

– începe să funcționeze prin creditare

– credit – sume încasate de bancă în numele titularului de cont

– debit – sume plătite de bancă pentru clienți

– Sc- sume disponibile în bancă pe numele titularului de cont

– Sd : descoperire de cont pentru care se poate deschide o linie de credit

pentru ordine de plată:

– la sediul A

– la sediul B

Pe parcursul lucrării, pe măsura dezvoltării subiectului , am dat permanent exemple, din nevoia și dorința de a fi mai explicită și cred că am reușit în mare măsură acest lucru și din acest motiv, închei tema abordată, limitându-mă doar la câteva exemple.

Exemplul I: (Anexa 1)

Volksbank Craiova are 4 unitați operative: VOLKSBANK CRAIOVA – Str. Alexandru Ioan Cuza nr. 52, bloc 14A, parter, Craiova, jud. Dolj ; VOLKSBANK CRAIOVA 2 – Str. Nicolae Titulescu, bl. 16; VOLKSBANK CRAIOVA 3 – Cartier Brazda lui Novac, bl. M7, Sc. a+b, parter; FRANCIZA CRAIOVA – Strada Alexandru Ioan Cuza Nr 9, Bl 156, parter.

Clienta Daniela Ionescu și clientul Viorel Popescu au conturi deschise la VOLKSBANK CRAIOVA; clienții Cristian Dascălescu și Laurențiu Stefănescu au conturi descise la VOLKSBANK CRAIOVA 2; clientele Teodora Nistorescu și Ramona Balosache au conturi descise la VOLKSBANK CRAIOVA 3 iar Victor Negoiță are cont deschis la FRANCIZA CRAIOVA.

Soldurile inițiale ale celor 7 clienți sunt următoarele:

Daniela Ionescu 60.000 lei;

Viorel Popescu 57.000 lei;

Cristian Dascălescu 98.500 lei;

Laurențiu Stefănescu 63.000 lei;

Teodora Nistorescu 30.000 lei;

Ramona Balosache 12.350 lei;

Victor Negoiță 30.000lei.

Între cei 7 clienți amintiți mai sus, au loc următoarele operații:

Daniela Ionescu încasează o filă de cec de la Laurențiu Stefănescu în valoare de 12.300 lei;

Cristian Dascălescu emite un ordin de plată în favoarea lui Viorel Popescu în valoare de 45.000 lei;

Teodora Nistorescu încasează o filă de cec de la Victor Negoiță în valoare de 10.000 lei și completează un ordin de plată în favoarea Ramonei Balosache în valoare de 40.000 lei.

Comisionul este 5%.

Operația 1:

2511/ Laurențiu Stefănescu = 341 12300

2511/ Laurențiu Stefănescu = 7085 615

341 = 2511/ Daniela Ionescu 12300

2511/ Daniela Ionescu = 7085 615

Operația 2:

2511/ Cristian Dascălescu = 341 45000

2511/ Cristian Dascălescu = 7085 2250

341 = 2511/ Viorel Popescu 45000

2511/ Viorel Popescu = 7085 2250

Operația 3:

2511/ Victor Negoiță = 341 10000

2511/ Victor Negoiță = 7085 500

341 = 2511/ Teodora Nistorescu 10000

2511/ Teodora Nistorescu = 7085 500

2511/ Teodora Nistorescu = 2511/ Ramonei Balosache40000

Exemplul II: (Anexa 2)

Volksbank Craiova are 3 unitați operative: VOLKSBANK CRAIOVA; VOLKSBANK CRAIOVA 2 și VOLKSBANK CRAIOVA 3.

Clienții Mircea Porojnicu și Liviu Chițoiu au conturi deschise la VOLKSBANK CRAIOVA; Corina Dulgheru are cont deschis la VOLKSBANK CRAIOVA 2; Irina Mutu și Valentin Nisipeanu au conturi deschise la VOLKSBANK CRAIOVA 3.

Soldurile inițiale ale clienților sunt următoarele:

Mircea Porojnicu 15750 lei;

Liviu Chițoiu 42000 lei;

Corina Dulgheru 31000 lei;

Irina Mutu 0 lei;

Valentin Nisipeanu 17850 lei.

Între cei 5 clienți au loc următoarele operații:

Mircea Porojnicu completează o cambie către Corina Dulgheru, (beneficiarul acestei cambii fiind Mircea Porojnicu) în valoare de 22000 lei;

Valentin Nisipeanu completează un cec în favoarea Irinei Mutu, în valoare de 5000 lei;

Liviu Chițoiu emite un ordin de plată către Irina Mutu în valoare de 4900 lei.

Comisionul băncii este de 5,5%.

Operația 1:

2511/ Corina Dulgheru = 341 22000

2511/ Corina Dulgheru = 7085 1210

341 = 2511/ Mircea Porojnicu 22000

2511/ Mircea Porojnicu = 7085 1210

Operația 2:

2511/ Valentin Nisipeanu = 2511/ Irina Mutu 5000

Operația 3:

2511/ Irina Mutu = 341 4900

2511/ Irina Mutu = 7085 22

341 = 2511/ Liviu Chițoiu 4900

2511/ Liviu Chițoiu = 7085 22

Exemplul III: (Anexa 3)

Iulia Scarlat emite un cec în favoarea lui Robert Bischin, în valoare de 3200 lei. La rândul său, Robert Bischin emite un ordin de plata către Cosmin Popa în valoare de 2500 lei. Clienții au conturi deschise la VOLKSBANK CRAIOVA 2.

Soldurile inițiale ale clienților sunt:

Iulia Scarlat 5000 lei;

Robert Bischin 3000 lei;

Cosmin Popa 4655 lei.

2511/ Iulia Scarlat = 2511/ Robert Bischin 3200

2511/ Cosmin Popa = 2511/ Robert Bischin 2500

Exemplul IV: (Anexa 4)

Clienta Volksbank Cioponea Margareta depune la un ordin de plată la VOLKSBANK CRAIOVA 3 în sumă de 1.030 lei către contul clientului Volksbank Nine Marius, acesta din urmă având contul curent deschis la FRANCIZA CRAIOVA. Pe baza avizului de creditare ofițerul de cont de la VOLKSBANK CRAIOVA 3 va efectua următoarea înregistrare contabilă:

2511/ Cioponea Margareta = 341 1030

2511/ Cioponea Margareta = 7085 55

341 = 2511/ Nine Marius 1030

2511/ Nine Marius = 7085 55

Concomitent cu debitarea contului clientei Cioponea Margareta, ofițerul de cont reține și comisionul aferent tranzacției, acesta reprezentând 5%.

În mod automat, deoarece plațile în cadrul băncii Volksbank se realizează on-line, se efectuează încasarea sumei de 1.030 lei în contul clientului Nine Marius..

Așa cum se observă și din acest exemplu contul 341 “Decontări intrabancare” este un cont de legătură, care în mod normal nu trebuie să aibă sold. Cu toate acestea există și situații când acest cont înregistrează sold debitor sau creditor, după caz. Soldul debitor sau creditor al contului 341 “Decontări intrabancare” reprezintă sume în tranzit privind decontări intrabancare.

Exemplul V: (Anexa 5)

Clientul Sfetcu Ion depune un ordin de plată la VOLKSBANK CRAIOVA, unde are contul deschis, în sumă de 2.000 lei, către unitatea “S.C. Mobila S.A.”, aceasta din urmă având contul deschis la VOLKSBANK PITEȘTI – Str. Craiovei, bloc E3B, parter, Pitesti, judetul Arges.

Compensarea se va face în județul plătitorului, mai exact între VOLKSBANK CRAIOVA și VOLKSBANK PITEȘTI . Va exista o operațiune intrabancară de virament de la aceasta din urmă către sucursala unde are contul beneficiarul.

Efectuarea plății prin compensare:

2511/ Sfetcu Ion = 341 2000

2511/ Sfetcu Ion = 7085 100

341 = 2511/ “S.C. Mobila S.A.” 2000

2511/ “S.C. Mobila S.A.” = 7085 100

Exemplul VI: (Anexa 6)

Clienta VOLKSBANK CRAIOVA 3, Valeria Stefan care are cont deschis în lei, emie o cambie in valoare de 1000 $ în favoarea furnizorului extern Prada. În această relație Valeria Stefan are calitatea de trăgător iar beneficiarul Prada, care are cont deschis la Volksbank Reutlingen eG, Germania. Cursul de schimb este:

3,2 lei/$;

Comisionul este 4%.

2511/ Valeria Stefan = 341 32000 (1000$ * 3,2)

2511/ Valeria Stefan = 7085 128 ( 4% * 1000 $ * 3,2)

341 = 2511/ Prada 32000

2511/ Prada = 7085 128

Exemplul VII: (Anexa 7)

Între clienții sucursalei VOLKSBANK SIBIU – Bd. Vasile Milea, nr. 22, Sibiu, judetul Sibiu, au loc următoarele operații:

Cosmin Ponta emie un ordin de plată către Sorin Columbeanu în valoare de 1000 $

Alin Antonescu completează un cec în favoarea lui Sorin Columbeanu în valoare de 22000 lei și emite un ordin de plată către Cosmin Ponta în valoare de 25000 lei.

Soldurile inițiale ale celor 3 clienți sunt următoarele:

Cosmin Ponta 1000 lei;

Sorin Columbeanu 10000 lei;

Alin Antonescu 1000 lei.

Cursul de schimb : 1$ = 3,32 lei.

Operația 1:

2511/ Sorin Columbeanu = 2511/ Cosmin Ponta 32000 lei ( 1000$ * 3,32)

Operația 2:

2511/ Alin Antonescu = 2511/ Sorin Columbeanu 22000 lei

2511/ Cosmin Ponta = 2511/ Alin Antonescu 25000 lei

C o n c l u z i i

Sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI s-a caracterizeză printr-o adevarată revoluție în domeniul informaticii și telecomunicațiilor care aadus modificari radicale în sistemul de plăți și compensări inter și intrabancare prin trecerea de la instrumentele de plată pe suport hârtie la instumentele pe suport electronic și de la operațiunile bancare la ghișeu “față în față” la plățile de la distanță “banca la domiciliu”. Aceste transformari conduc la realizarea dezideratului agenților economici ca tranzacțiile financiare să se realizeze aproape simultan cu cele economice și dorința populației, ca transferurile de fonduri să se facă aproape instantaneu cu primirea instrucțiunii de către bancă, adică toate plățile să se realizeze în timp real.

Apreciez că sistemul de plăți inter și intrarbancar din Romania, trebuie tratat în contextul interconexiunii sale cu sistemele de plăți folosite în Uniunea Europeana, așa cum acesta funcționează de la începutul anului 2005, an de referință prin generalizarea sistemului de plăți electronice și alinierea, în cea mai mare parte, la sistemul de plăți european.

În lucrare, apreciez că am pus un accent mai mare pe latura pragmatică a sistemului, pe de o parte oferind scheme de funcționare a acestuia în părțile sale componente care fac mai facilă înțelegerea mecanismelor ce guvernează sistemele de plăți, compensări și decontări și pe de altă parte subliniind atribuțiile și responsabilitățile sitemului bancar ca intermediar în transferurile de fonduri și în finalizarea plăților și deconturilor.

Noua tehnologie industrială, combinată cu noua tehnologie bancară, nu aduc numai oportunități sporite ci și o productivitate mult mai mare, dar implică și riscuri noi în sistemul de plăți inter și intrabancar, care necesită strategii specifice și sisteme de securitate sofisticate, uneori cu costuri destul de mari, și care reprezintă o nouă provocare pentru sistemul bancar. Suntem într-o perioadă care abundă în noutăți în acest domeniu și ca urmare în lucrare am considerat obligatoriu și oportun să prezint cele mai actuale proceduri de lucru în domeniul decontărilor intrabancare și care au fost supuse recunoașterii fiabilității lor.

Sistemul de plăți și compensări reprezintă o componentă importantă a sistemului monetar și prin acesta a infrastructurii financiare a economiei, asigurând circulația banilor și transferul de active monetare. Descărcarea de obligație pentru schimbul mărfii, serviciului sau altui activ, se face de persoana care devine noul proprietar prin cedarea către fostul proprietar a unui activ convenabil acestuia. Dacă activul transmis este sub forma de monedă, obligația este pecuniară și se considera îndeplinită printr-un act de plată. Relațiile din cadrul sistemului de plăți sunt relații pecuniare și acestea trebuie să se finalizeze prin plata definitivă și irevocabilă pentru ca tranzacția să se încheie și să înceapă un nou ciclu.

Sistemul de plăți este indisolubil legat de monedă iar evoluția acesteia a determinat apariția și perfecționarea sistemului de plăți ca un cadru organizat al transferurilor monetare în scopul finalizării tranzacțiilor economice.Sistemul de plăți a aparut din cele mai vechi timpuri ca un set de reguli, la început sub forma unor practici, apoi a unor reguli scrise emise de conducatorii statelor, mai târziu de bănci și în final de autorități monetare ca instituții specializate ale statului.

Volumul tot mai mare al tranzacțiilor și creșterea gradului de bancarizare au determinat trecerea de la decontarea bilaterală a tranzacțiilor dintre bănci prin sistemul conturilor de corespondent la inființarea caselor de compensații cu decontare netă, ca parte componentș a sistemului de plăți.

Elementele componente ale unui sistem de plăți cuprind instituțiile care furnizează servicii de plăți, diversele forme de creanțe transferate, metodele și mijloacele de transfer, mesajele și canalele de comunicație.

Din studiul efectuat, am înțeles că în general, un sistem de plăți are forma unei piramide cu mai multe trepte.

Pe prima treapta (la baza ) se află masa persoanelor fizice și juridice care desfășoară activități ce dau naștere la obligații de plată. Populația reprezintă sursa primară de economisire în societate, care face depozite și acceptă serviciile băncilor pentru activitatea cu amănuntul.

A doua treptă o constituie sistemul bancar la care agenții au conturi.

Preferința persoanelor fizice și juridice pentru bănci este dererminată de creanțele asupra acestora (depozitele) care au caracter de lichiditate iar transferurile se pot efectua imediat și la întreaga valoare.

Treapta a treia o constituie casele de compensație care pot fi de stat sau particulare, dar sub controlul băncii centrale.

Treapta a patra este agentul de decontare, una din băncile de prim rang din economie sau în unele cazuri acest rol îl indeplinește chiar banca centrala.

Ultima treapta (5)este banca centrală care are rolul de supraveghetor.

Am aprofundat faptul că transferurile de fonduri pentru efectuarea plăților pot avea loc între bănci diferite și în acest caz acestea se numesc transferuri interbancare , spre deosebire de transferurile de fonduri între unitățile aceleiași bănci care se numesc transferuri intrabancare. Transferurile interbancare modifică situația soldurilor din conturile de la banca agent de decontare, deci o modificare patrimonială, cele intrabancare determinând numai o mișcare internă, soldul de la agentul de decontare ramânând nemodificat.

Am putut concluziona că decontarea reprezintă transferul de fonduri între bănci și încărcarea-descărcarea de gestiune a băncilor participante la transfer, precum și finalizarea plății prin descărcarea de gestiune a plătitorului (debitorul) față de beneficiarul plății (creditorul) și că noțiunea de decontare se folosește mai mult în sistemul bancar iar cea de plăți în practica agenților economici și a populației în relațiile cu băncile Din studiul efectuat, am observat că în operațiunile zilnice se derulează un volum foarte mare de tranzacții de fonduri si se folosește o gamă variată de multe ori greoaie și am concluzionat că pentru a reduce volumul de fonduri și a simplifica procedurile de lucru, băncile au folosit sistemul de compensare a plăților prin inființarea caselor de compensație,care în prezent sunt capabile să facă compensarea instantanee prin sistemul de compensarea automată, care a eliminat întârzierile din sistem, acesta devenind , pe cât de complex, pe atât de fiabil, operativ și performant.

Dezvoltarea economică și apariția băncilor a condus la extinderea masei monetare și la introducerea unui nou sistem de plăți cunoscut sub denumirea de plății fără numerar care a reprezentat un salt calitativ foarte mare în finalizarea financiară a tranzacțiilor dintre participanți. Acest sistem se bazează pe diverse procedee și instrumente de plată, unele generate de debitor iar altele de creditor.

Apreciez că cele două etape esențiale ale decontării intrabancare (tema abordată), compensarea și transferul de fonduri, sunt în aceiași măsură importante, fără prevalența uneia asupra celeilalte, ele aflându-se într-o relație biunivocă, stabilă, eficace și foarte bine reglementată în prezent.

Experiența minimală pe care am acumulat-o ca student, nu îmi permite un orizont foarte larg de cunoștințe interconectate, care să-mi stimuleze imaginația într-o măsură suficien de mare, încât să pot face aprecieri pertinente asupra unui sistem laborios și eficient , dar abordarea chiar și numai a unei teme, se dovedește benefică și stimulativă.

Desigur că, tema abordată poate fi mult mai mult dezvoltată și urmare a acestui fapt și mult mai bine explicată, dar standardele minime de elaborare și susținere a lucrărilor de licență, m-au încadrat în această matrice minimală de exprimare, care m-a obligat mai mult la enunțuri și sintetizare decât la o abordare largă și explicită susținută de demonstrații și exemple, în măsura în care acest lucru ar fi fost posibil.

B i b l i o g r a f i e

1. Basno C., Dardac N Sisteme de plăți, compensări și decontări, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2003

2. Basno C., Dardac N Gestiune bancară, Editura ASE, București, 2001

3. Botea M. Gestiunea riscurilor bancare, Editura InfoMega, București, 2004

4. Dascălu C., Botea M. Contabilitatea și tehnica bancară, Editura InfoMega, București, 2005

5. Dedu V., Enciu A. Contabilitate bancară, Editura Economică, București, 2001

6. Domnișoru S., Contabilitate financiară I, Editura

Bălună R Universitaria,Craiova, 2005

7. Pîrvu C. Contabilitate bancară, Editura Reprograph, Craiova, 2006

8. Pîrvu C., Avram V. Contabilitatea instituțiilor de credit, Editura Reprograph, Craiova, 2009

9. Stănel Gh. Sistemul plăților interbancare: concepte, instrumente, procedee, transferuri și plăți, riscuri, securitatea operațiunilor, Editura ASE, București, 2005

10. Zaharciuc E. Contabilitatea societăților bancare, Editura Teora, București, 2000

11. ****** Ghidul privind transferurile de fonduri interbancare internaționale, și compensările, Publicația 457/1990

12. ****** www.volksbank.ro

13. ****** www.bnr.ro

14. ****** Legea privind statutul Băncii Naționale a României (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.582 din 30 iunie 2004 )

ANEXA Nr. 1

ANEXA Nr.2

ANEXA Nr.3

ANEXA Nr.4

ANEXA Nr.5

ANEXA Nr.6

ANEXA Nr.7

ANEXA Nr.8

B i b l i o g r a f i e

1. Basno C., Dardac N Sisteme de plăți, compensări și decontări, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2003

2. Basno C., Dardac N Gestiune bancară, Editura ASE, București, 2001

3. Botea M. Gestiunea riscurilor bancare, Editura InfoMega, București, 2004

4. Dascălu C., Botea M. Contabilitatea și tehnica bancară, Editura InfoMega, București, 2005

5. Dedu V., Enciu A. Contabilitate bancară, Editura Economică, București, 2001

6. Domnișoru S., Contabilitate financiară I, Editura

Bălună R Universitaria,Craiova, 2005

7. Pîrvu C. Contabilitate bancară, Editura Reprograph, Craiova, 2006

8. Pîrvu C., Avram V. Contabilitatea instituțiilor de credit, Editura Reprograph, Craiova, 2009

9. Stănel Gh. Sistemul plăților interbancare: concepte, instrumente, procedee, transferuri și plăți, riscuri, securitatea operațiunilor, Editura ASE, București, 2005

10. Zaharciuc E. Contabilitatea societăților bancare, Editura Teora, București, 2000

11. ****** Ghidul privind transferurile de fonduri interbancare internaționale, și compensările, Publicația 457/1990

12. ****** www.volksbank.ro

13. ****** www.bnr.ro

14. ****** Legea privind statutul Băncii Naționale a României (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.582 din 30 iunie 2004 )

ANEXA Nr. 1

ANEXA Nr.2

ANEXA Nr.3

ANEXA Nr.4

ANEXA Nr.5

ANEXA Nr.6

ANEXA Nr.7

ANEXA Nr.8