Privilegiile Si Imunitatile Diplomatice

Planul lucrǎrii

Capitolul 1. Considerații introductive

Capitolul 2. Privilegii și imunități diplomatice

2.1 Privilegiile și imunitățile diplomatice

2.2 Rolul reciprocității în respectarea privilegiilor și imunităților. Aplicarea reciprocității

2.3 Temeiul pentru acordarea imunităților, privilegiilor și facilităților diplomatice în dreptul national

2.4 Definirea instituțiilor juridice care formează regimul juridic al unei misiuni diplomatice și al personalului acesteia

2.5 Privilegiile și imunitățile personalului diplomatic conform Convenției de la Viena din anul 1961

2.6 Clasificarea privilegiilor și imunităților personalului diplomatic

Capitolul 3. Imunitatea diplomatică

3.1 Imunitatea de jurisdicție a agenților diplomatici. Funcția imunității de jurisdicție

3.2 Natura juridică a imunității de jurisdicție

3.3 Sfera de aplicare a imunității de jurisdicție

3.4 Subiecții din raporturile de drept internațional care acordă imunitatea de jurisdicție

3.5 Regula imunității de jurisdicție a personalului diplomatic

3.6 Imunitatea de jurisdicție penală a personalului diplomatic

3.7 Imunitatea de jurisdicție civilă a personalului diplomatic

3.8 Excepțiile la imunitatea de jurisdicție civilă a personalului diplomatic

3.9 Imunitatea de executare a personalului diplomatic

3.10 Modul în care este invocată imunitatea de jurisdicție de către personalul diplomatic

3.11 Renunțarea la imunitate de către personalul diplomatic

3.12 Ridicarea imunității de jurisdicție a personalului diplomatic

Capitolul 4. Privilegiile diplomatice

4.1 Libertatea de mișcare a personalului diplomatic

4.2 Privilegiile de ordin fiscal ale personalului diplomatic

4.3 Scutirea de taxe vamale pentru bunurile de uz personal și ale familiei

4.4 Dreptul de a arbora drapelul național

4.5 Facilitățile de ședere pentru personalul diplomatic

4.6 Scutirile de la prestațiile personale pentru personalul diplomatic

4.7 Scutirea de la obligația prevăzută de legislația privind asigurările sociale

4.8 Dreptul la capelă pentru personalul diplomatic

4.9 Exceptarea de la legile privind dobândirea cetățeniei

Capitolul 5. Considerații finale privind imunitățile și privilegile personalului diplomatic

Capitolul 1. Considerații introductive

”Diplomația este privită de cele mai multe ori cu admirația pe care o dă ceremonialul desfășurării ei și sentimentul de egalitate și demnitate, pe care îl inspiră protocolul și eticheta diplomatică. În fond, ea este o activitate zilnică, tenace, migăloasă, plină de neprevăzut și mister, la care participă diplomați, gândind mereu măsuri și acțiuni pentru a promova politica statului lor, care să se armonizeze cu cea a statului în care sunt trimiși”.

Diplomația – știința și arta de a conduce în mod pașnic relațiile dintre entitățile politice – a fost rareori lipsită de critici și detractori. Considerată uneori ca fiind necesară, dar regretabilă, iar alteori privită cu un profund respect, ea nu a jucat, parcă niciodată, un rol mai important în raporturile interumane, ca în prezent. Nevoia unui dialog organizat într-o eră în care certitudinile unui sistem bipolar de state au făcut loc unei lumi multipolare dominată de confuzie este atestată de ritmul incredibil al activității diplomatice contemporane.

Imunități diplomatice – Fundamentul Imunităților diplomatice este reprezentat de tradiție. Înca din antichitate solii, se bucurau de anumite imunități. Abia în conveția de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice au fost incluse imunitățile diplomatice. Spre exemplu art. 29 prevedea ca persoana agentului diplomatic este inviolabil. De asemenea, locuința agentului diplomatic este inviolabilă. Același statut îl au corespondența și bunurile. Trebuie subliniat totuși faptul că există și unele restricții. Spre exemplu imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic în statul acreditar nu-l poate scuti pe agentul economic de jurisdicția statului acreditant.

Privilegiile diplomatice cuprind : libertatea de comunicare, libertatea de mișcare, privilegii fiscale, privilegii vamale, dreptul de a arbora drapelul național, facilități de ședere, scutirile de prestații naționale, privilegii prin asigurare socială, dreptul de capela, alte facilități.

Evoluția imunităților și privilegiilor diplomatice – Instituția imunităților și privilegiilor diplomatice este cunoscută încă de la începuturile diplomației, întrucât fără aceste instrumente nu era practic posibil să se desfașoare relațiile dintre state, prin intermediul unor trimiși speciali, riscurile pentru aceștia fiind inacceptabile.

Negocierea a fost definită ca fiind "arta posibilului". Într-adevăr, nu se poate negocia decât dacă există dorință comună de a întreține, pe plan general, relații pașnice și amicale, iar pe plan secundar, de a se găsi o soluție unei probleme controversate. Este necesar să existe obiectul negocierii, adică punctele de vedere a două guverne asupra unei probleme în litigiu să fie suficient definite, pentru ca o ajustare a lor să fie întrevăzută. Trebuie, în sfârșit, să existe dorința de a negocia o problemă; în lipsa acesteia negocierea nu ar putea avea loc. Aceasta presupune ca ambii interlocutori să fie dispuși să recurgă, dacă este posibil, la unele concesii pentru a face posibilă apropierea pozițiilor antagonice.

Capitolul 2. Privilegii si imunitati diplomatice

2.1 Privilegiile și imunitățile diplomatice

Buna desfășurare a activității unei misiuni diplomatice impune unele drepturi pe care aceasta să le aibă în statul în care funcționează, ca exceptări de la regimul normal existent în țara respectivă pentru persoanele și bunurile străine.

Imunitățile și privilegiile diplomatice se acordă atât misiunii diplomatice ca instituție cât și anumite condiții și limite, fiecărui membru al misiunii diplomatice.

Recunoașterea imunităților și privilegiilor diplomatice se face în baza principiului reciprocității, dar potrivit dreptului diplomatic actual, codificat în Convenția de la Viena din 1961, acordarea unui statut juridic special misiunii diplomatice și personalului acesteia constituie o obligație pentru state, de la care ele nu au dreptul să se abată, iar conținutul acestor imunități și privilegii este definit în cuprinsul convenției menționate. În caz de nerespectare a acestui regim, statul care se consideră lezat poate recurge la retorsiuni, deci la măsuri similare contrare.

Statele pot, însă, în condiții de reciprocitate, să restrângă unele privilegii și imunități dacă o situație de excepție ar impune-o. Pentru fundamentarea juridică a acordării imunităților și privilegiilor diplomatice s-au susținut în timp mai multe teorii.

2.2 Rolul reciprocității în respectarea privilegiilor și imunităților. Aplicarea reciprocității

Potrivit art. 47 din Convenția de la Viena din anul 1961 nu se consideră discriminare: faptul că statul acreditar aplică în mod restrictiv una din dispozițiile prevăzute în convenție pentru motivul că aceasta este aplicată în acest mod misiunii sale din statul acreditant; faptul că unele state își asigură în mod reciproc, prin cutumă sau pe cale de acord, un tratament mai favorabil decât cel cerut de dispozițiile prezentei Convenții.

Rezultă că imunitățile și privilegiile își au baza în normele dreptului diplomatic minimum acestora este stabilit prin Convenția de la Viena din anul 1961, cele care depășesc acest minim, devin obligatorii, pe baza de reciprocitate.

Statele pot, convențional, să stabilească imunități și privilegii mai mari decât cele cuprinse în Convenția de la Viena din anul 1961, ele pot hotărî restrângerea lor numai dacă nu este asigurată reciprocitatea.

Este bine știut că relațiile internaționale au constituit dintotdeauna un domeniu în care reciprocitatea a jucat un rol important. Se pune așadar, problema, dacă imunitățile, privilegiile, facilitățile diplomatice nu au la bază unul dintre principiile cu aplicație fundamentală în relațiile internaționale și în dreptul internațional, și anume principiul reciprocității sau cel puțin dacă principiul reciprocității nu are vreun efect în această materie.

S-a subliniat ideea că recursul la reciprocitate intervine de regulă, în ipoteza acordării unui avantaj special care nu este prevăzut pe alte temeiuri; ori, avantajul nu se acordă sau nu se poate justifica decât în condițiile de reciprocitate. În lipsa de obligație, singurul temei care poate explica acordarea tratamentului special, îl constituie primirea la rândul său a unui tratament echivalent – deci ideea de reciprocitate.

Cu toate acestea, socotim că reciprocitatea nu ar trebui invocată pentru a motiva o măsură restrictivă care ar putea fi aplicată față de organele străine, pentru a răspunde la măsurile analoage editate de statul de apartenență al acelor organe, ci, dimpotrivă, trebuie să i se dea finalitatea pozitivă, generând sau extinzând un tratament (să creeze un statut juridic).

Relevanța principiului reciprocității se verifică mai ales în domeniul relațiilor diplomatice deoarece dacă un stat acordă tratament favorabil dilpomaților altui stat o face numai pentru că se așteapta la rândul lui, ca de același tratament să se bucure și proprii săi diplomați.

Aceasta teorie a reciprocității este importantă și pare să radieze în prezent multe sufragii în doctrină, cât și în practică (numeroase note trimise de statele Secretariatului O.N.U., în legatură cu lucrările Comisiei de Drept Internațional, arătau că statutul privilegiat este acordat diplomaților străini , sub rezerva reciprocității – acest principiu este consacrat în aproape toate legislațiile interne ale statelor).

De vreme ce imunitățile, privilegiile și facilitățile sunt acordate în contextul în care fiecare stat este sau poate fi în raport cu oricare alt stat cu care a stabilit relații diplomatice, atât stat acreditar, cât și stat acreditant – primind, dar și trimițând agenți diplomatici – ideea de reciprocitate se poate susține, se află la baza întregului sistem de imunități și privilegii diplomatice; ipoteza în care imunitățile și privilegiile diplomatice ar căpăta o aplicație unilaterală (pentru a putea fi motivată acordarea lor exclusiv pe interesul menținerii relațiilor) este numai o situație de fapt pentru că fiecare stabilire de relații diplomatice presupune în mod normal schimbul potențial de misiuni diplomatice și în consecință obligația dar și beneficiul acordării de imunități și privilegii diplomatice.

Se ridică însă problema limitelor și direcțiilor în care acționează principiul reciprocității, cu alte cuvinte este clar că principiul reciprocității, cel puțin conceptual, conduce la un anumit tratament diplomatic, în sensul că apare ca o cauză imediată a acestuia; problema este dacă în cadrul rolului regulator pe care-l exercită, funcționarea reciprocității poate să ducă la reducerea dimensiunilor tratamentului sau chiar la anularea acestuia.

Odată ce instituția statului diplomatic a fost creată, este oare posibil ca lipsa de reciprocitate să constituie un temei pentru desființarea lui în fapt, ori se poate spune că statul diplomatic a căpătat o existentă de sine stătătoare care nu mai poate fi pusă în discuție.

Unii autori au susținut că de vreme ce imunitățile și privilegiile sunt oferite pornind de la faptul că ele vor fi în mod reciproc acordate, violarea lor de către un stat va afecta într-un sens defavorabil pe reprezentanții proprii în străinătate.

Trebuie să menționăm însă că această aplicație care s-a dat principiului reciprocității conduce la grave consecințe: din represalii în represalii, se poate ajunge la restrângerea privilegiilor la minimum, iar unele state ar putea fi tentate să decidă în mod unilateral care sunt privilegiile pe care le acordă diplomaților străini și care sunt cele pe care le refuză. Concluzia este că se poate ajunge la practici discriminatorii supărătoare, diplomații dintr-o țară bucurându-se de privilegii diferențiate.

Asemenea măsuri de reducere a drepturilor și imunităților agenților diplomatici sunt considerate o ții diplomatice, atât stat acreditar, cât și stat acreditant – primind, dar și trimițând agenți diplomatici – ideea de reciprocitate se poate susține, se află la baza întregului sistem de imunități și privilegii diplomatice; ipoteza în care imunitățile și privilegiile diplomatice ar căpăta o aplicație unilaterală (pentru a putea fi motivată acordarea lor exclusiv pe interesul menținerii relațiilor) este numai o situație de fapt pentru că fiecare stabilire de relații diplomatice presupune în mod normal schimbul potențial de misiuni diplomatice și în consecință obligația dar și beneficiul acordării de imunități și privilegii diplomatice.

Se ridică însă problema limitelor și direcțiilor în care acționează principiul reciprocității, cu alte cuvinte este clar că principiul reciprocității, cel puțin conceptual, conduce la un anumit tratament diplomatic, în sensul că apare ca o cauză imediată a acestuia; problema este dacă în cadrul rolului regulator pe care-l exercită, funcționarea reciprocității poate să ducă la reducerea dimensiunilor tratamentului sau chiar la anularea acestuia.

Odată ce instituția statului diplomatic a fost creată, este oare posibil ca lipsa de reciprocitate să constituie un temei pentru desființarea lui în fapt, ori se poate spune că statul diplomatic a căpătat o existentă de sine stătătoare care nu mai poate fi pusă în discuție.

Unii autori au susținut că de vreme ce imunitățile și privilegiile sunt oferite pornind de la faptul că ele vor fi în mod reciproc acordate, violarea lor de către un stat va afecta într-un sens defavorabil pe reprezentanții proprii în străinătate.

Trebuie să menționăm însă că această aplicație care s-a dat principiului reciprocității conduce la grave consecințe: din represalii în represalii, se poate ajunge la restrângerea privilegiilor la minimum, iar unele state ar putea fi tentate să decidă în mod unilateral care sunt privilegiile pe care le acordă diplomaților străini și care sunt cele pe care le refuză. Concluzia este că se poate ajunge la practici discriminatorii supărătoare, diplomații dintr-o țară bucurându-se de privilegii diferențiate.

Asemenea măsuri de reducere a drepturilor și imunităților agenților diplomatici sunt considerate o crasă violare a dreptului internațional și prin urmare trebuie să fie dezaprobate, fiind în interesul fiecărui stat și în beneficiul relațiilor diplomatice, în general, ca asemenea practici să înceteze.

Dacă un stat refuză să acorde aceste drepturi minime unui agent diplomatic acreditat la el ori agentului diplomatic al unui anumit stat, statul în cauză trebuie să fie ținut răspunzător pentru valoarea regulilor de drept internațional; nu este permis însă altor state să reducă imunitățile trimisului statului culpabil, ci trebuie lăsat să funcționeze răspunderea pe care și-a angajat-o acesta.

Doctrina a criticat o asemenea soluție, arătând că “în contextul modern al societății internaționale, aplicarea principiului reciprocității în ceea ce privește drepturile minime ale unui trimis nu pare să contribuie la menținerea unor mai bune relații internaționale. Dacă s-ar adopta principiul reciprocității, ar însemna ca statele să fie confruntate cu problema de a avea “variate seturi de reguli” care privesc imunitățile trimișilor acreditați de ele; ori aceasta ar duce la confuzie și incertitudine atât pentru autoritățile administrative, cât și pentru instanțele judecătorești naționale.

În literatura occidentală se arată că o asemenea aplicare a principiului reciprocității este cu totul contrară dreptului diplomatic, considerând că acțiunea principiului ar trebui limitată numai la privilegiile de curtoazie, adică cele care nu sunt necesare îndeplinirii funcțiilor diplomatului. Nu ar trebui să afecteze inviolabilitatea, pentru că în acest caz statele sunt obligate de ordinea juridică internațională să acorde imunități și privilegii independent de modul în care alt stat le acordă cât privește privilegiile se simte că principiul reciprocității ar putea constitui un temei, deoarece nici un stat nu poate invoca asemenea privilegii ca o chestiune de drept internațional (un stat nu acordă scutiri vamale unui trimis, nu este indreptățit să pretindă un asemenea beneficiu pentru trimisul său).

Odată constituit un tratament – statul diplomatic – înscris într-o convenție, temeiul acestuia nu-l mai poate constitui reciprocitatea; detașându-se de reciprocitate prin noua bază, convențională, privilegiile și imunitățile au o existență de sine stătătoare și nu mai trebuie admisă limitarea lor, pentru că ar însemna să se acționeze împotriva rațiunii lor de a fi.

2.3 Temeiul pentru acordarea imunităților, privilegiilor și facilităților diplomatice în dreptul national

Sistemul de imunități și privilegii diplomatice nu poate funcționa contrar voinței suverane a fiecărui stat după cum s-a observat, jurisdicția unui stat este necesaramente absolută și exclusivă și nu i se poate aduce limitări pe care nu și le impune singură. Aceasta face ca imunitățile și privilegiile pe care potrivit dreptului internațional le au trimișii diplomatici să nu fie drepturi care li se acordă direct și nemijlocit de către dreptul internațional, ci drepturi date de către dreptul național al statului acreditar în îndeplinirea unor obligații de drept internațional.

Este adevărat că în virtutea principiilor și normelor dreptului internațional statele și-au luat angajamentul ca în relațiile dintre ele să acorde un anumit tratament reprezentanților lor diplomatici; dar dreptul la acest tratament al beneficiarului nu se naște în mod automat, ci decurge din actul prin care statul respectiv conferă acet tratament, cel mai adesea din lege (Codul de Procedură Penală, Codul de Procedură Civilă, etc.) și regulamente ( Regulamentul Vamal, etc.).

Drept urmare, regulile dreptului internațional – convențional și mai ales cutumiar – generalmente acceptate cu privire la imunitățile diplomatice sunt încorporate în legile naționale pentru a se asigura respectarea lor. Pentru a conferi și mai mult garanții respectării imunităților diplomatice, constituțiile unor țări conferă jurisdicția curților supreme în cazurile în care se pun probleme de imunitate diplomatică.

Modul în care aceste obligații internaționale sunt transpuse în ordinea juridică internă spre a fi obligatorii pentru organele și autoritățile statului acreditar depinde de sistemul juridic al statului în cauză. Astfel în unele țări regulile de drept internațional privind poziția unui trimis sunt recunoscute în dreptul comun al acestora în vreme ce în altele au fost editate prevederi statuare specifice pentru a da forță regulilor rezultând din uzanțele în dreptul internațional al țării.

Din punct de vedere al dreptului internațional, nu se face nici o diferență în privința metodei pe care un stat o poate folosi în îndeplinirea îndatoririlor și obligațiilor privind imunitățile trimișilor străini (problema rămâne să fie determinată potrivit practicii constituționale a fiecărui stat). În fond asemenea drepturi le sunt acordate de dreptul național prin confomarea la dreptul internațional, astfel că distincția este fără semnificație substanțială.

În ultima vreme s-a afirmat că imunitățile și privilegiile agenților diplomatici trebuie să fie puse pe baze statuare, fie prin intermediul legislației interne a diferitelor state, fie prin adoptarea unor convenții. Fundamentarea imunității unui trimis pe regulile cutumiare și convenționale conduce la unele dificultăți cât privește determinarea conținutului acestor reguli, precum și îndoieli în ce privește temeiul juridic al unor asemenea imunități în dreptul național al statelor, deoarece imunitățile trebuie să fie conferite de către dreptul național al țării respective în respectarea obligațiilor sale internaționale ( din punct de vedere al instanțelor, regulile dreptului internațional privesc obligațiile statelor și acestea trebuie să fie incluse în dreptul local)

Pe de altă parte, practica statelor a variat, în decursul anilor, așa de mult în ce privește sfera și intinderea imunității diplomatice, încât este dificilă, stabilirea cu precizie a ceea ce s-a acordat în baza principiilor dreptului internațional.

În ceea ce privește modul de aplicare de către instanțele naționale a regulilor dreptului internațional în domeniul imunităților diplomatice, notăm două tendințe: în cadrul primeia, se înscriu instanțele care au dat o interpretare largă sferei imunității și au acordat imunitatea de la jurisdicția locală, ori de câte ori a fost invocată ( Franța, țările din America Latină); în cea de-a doua, se cuprind instanțele în special din țări ca Belgia, Italia, care ținând să restrangă sfera imunităților, admițându-le numai când exercitarea jurisdicției ar constitui o ingerintă pentru funcțiile diplomatice.

2.4 Definirea instituțiilor juridice care formează regimul juridic al unei misiuni diplomatice și al personalului acesteia

Examinăm imunitățile și privilegiile așa cum le-am enumerat anterior: a) imunitățile; b) inviolabilitățiile; c) privilegiile; d) drepturile; e) facilitățile.

a) Imunitățile diplomatice sunt drepturi acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice și personalului său în baza cărora acestea sunt exceptate de la jurisdicția autorităților judiciare sau de la ceea ce ar putea să o exercite autoritățile administrative ale statului acreditar.

Imunitățile pot fi absolute, caz în care exceptarea de jurisdicție este cuprinzătoare și nelimitată la perioada existenței funcției persoanei beneficiare; imunitățile funcționale sau relative sunt atunci când exceptarea beneficiarilor se face numai pentru faptele legate de îndeplinirea atribuțiilor oficiale și se prelungesc în timp numai în raport de acestea. Imunitatea înlătură competența autorităților judiciare sau administrative ale statului acreditar, fiind prin urmare de drept procesual; fapta nepermisă s-a emis, legea statului acreditar a fost încalcată, răspunderea însă nu poate fi stabilită, întrucât persoana beneficiază de imunitate. Imunitatea fie absolută, fie relativă, este generată în sensul că beneficiarului ei nu poate fi supus jurisdicției civile, penale sau administrative a statului acreditar.

b) Inviolabilitatile sunt, de drept, imunități de la coerciziunea autorităților statului acreditar de care beneficiază o misiune diplomatică și membrii săi, în conformitate cu normele dreptului diplomatic prin care exercitarea forței de constrângere a statului acreditar este inoperantă sau condiționată față de beneficiarii acestor drepturi.

Când constrângerea statului acreditar nu poate fi exercitată asupra persoanelor constituite inviolabilitate personală; constrângerea nu poate fi exercitată asupra sediului sau reședinței, asupra curierului diplomatic, sau asupra corespondenței. Inviolabilitatea privește și obligația specială a statului acreditar de ocrotire a unor valori sau bunuri, cum ar fi onoarea, demnitatea, garantarea libertății misiunii diplomatice și personalului acesteia față de orice încălcare ce li s-ar putea aduce, indiferent de unde ar veni.

c) Privilegiile sunt înlesniri sau avantaje juridice acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice sau personalului acestuia, un tratament juridic aparte, favorabil, aplicat acestora, atât în raport cu străinii obișnuiți, și chiar față de proprii cetățeni ai statului acreditar. Pe când în cazul imunităților beneficiarii contrar legii statului acreditar, în cazul privilegiilor ei se conformează acesteia.

d) Drepturile sunt premisiuni juridice acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice și personalului acesteia, menite să garanteze exercitarea activităților oficiale ale acestora.

Pe când privilegiile sunt drepturi pozitive, preluate de legislația internă a statului acreditar, drepturile acordate unei misiuni diplomatice își au premisele în normele dreptului internațional și izvorul în legislația internă a statului acreditant. Astfel, dreptul de a instala un post de radio-emisie, este un drept propriu, subiectiv acordat misiunii diplomatice, care îl poate exercita fără ca statul acreditar să se opună. Spre deosebire de drepturile de care se bucură misiunea diplomatică de a-și îndeplini funcțiile – dreptul de informare, dreptul de exercitare a protecției diplomatice , etc. – drepturile din această categorie sunt distincte, operând drept garanții suplimentare pentru realizarea funcțiilor diplomatice, deci o complementaritate a primei categorii de drepturi.

2.5 Privilegiile și imunitățile personalului diplomatic conform Convenției de la Viena din anul 1961

Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicție a statului acreditar. El se bucură, de asemenea de imunitatea de jurisdicție civilă, administrativă a acestuia. Agenții diplomatici se bucură de următoarele imunități:

a) imunitatea de jurisdicție penală, civilă, administrativă (art. 31, pct.1);

– de o acțiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar, oferă numai dacă agentul diplomatic nu-l posedă în contul statului acreditant pentru realizarea scopului misiunilor;

– de o acțiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic figurează ca executor testamentar, administrator, moștenitor sau legător nu în numele statului acreditant, ci cu titlu particular;

– de o acțiune privind o activitate profesională sau comercială oricare ar fi ea exercitată de agentul diplomatic în statul acreditar în afara funcțiilor sale oficiale.

b) imunitatea de a depune mărturie ( art. 31, pct.2)

“ Agentul diplomatic nu este obligat să depună mărturie”

imunitatea de coercițiune, care este inviolabilitatea personală (art. 29, 31, pct. 3).

“ Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus nici unei forme de arestare sau detenție. Statul acreditar îl tratează cu respectul care i se cuvine și ia toate măsurile corespunzătoare pentru a impiedica orice atingere adusă persoanei, libertății și demnității sale.”

“ Nu poate fi luată nici o măsură de executare față de agentul diplomatic în afară de cazurile prevăzute la alineatele a), b) și c) și la paragraful 1. din prezentul articol și numai dacă executarea poate avea loc fară a aduce o atingere inviolabilității persoanei sau locuinței sale.”

Agenții diplomatici se bucură de următoarele privilegii:

a) scutirea de plata asigurărilor sociale (art. 33)

“Sub rezerva dispozițiilor paragrafului 3. al prezentului articol, agentul diplomatic este, în ce privește serviciile prestate statului acreditant, scutit de dispozițiile cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditar.

Scutirea prevazută la paragraful 1. al prezentului articol se aplică și oamenilor de serviciu particulari care sunt în serviciul exclusiv al agentului diplomatic, cu condiția: ca ei să nu fie cetățeni ai statului acreditar sau să nu aibă reședința lor permanentă, ca ei să fie supuși dispozițiilor cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditant sau într-un al treilea stat.

Agentul diplomatic care are în serviciul său persoane cărora li se acordă scutirea prevăzută la paragraful 2. din prezentul articol trebuie să respecte obligațiile pe care dispozițiile statului acreditar cu privire la asigurările sociale, le impun celui care angajează.

Scutirea prevăzută la paragrafele 1 și 2 din prezentul articol nu exclude participarea voluntară la regimul asigurărilor sociale ale statului acreditar în măsură în care este admisă de acest stat.

Dispozițiile prezentului articol nu afectează acordurile bilaterale sau multilaterale referitoare la asigurările sociale care au fost încheiate anterior nu împiedică încheierea ulterioară a unor asemenea tratate.”

b)scutirea de impozite și taxe (art. 34):

“ Agentul diplomatic este scutit de orice impozite și taxe, personale sau reale, naționale, regionale sau comunale, cu excepția;

Impozitelor indirecte care prin natura lor sunt în mod normal încorporate în prețurile mărfurilor sau ale serviciilor;

Impozitelor și taxelor asupra bunurilor imobile particulare private pe teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic le posedă în contul statului acreditant, pentru realizarea scopurilor misiunii;

Drepturilor de succesiune percepute de statul acreditar, sub rezerva dispozițiilor paragrafului 4, art. 39;

Impozitelor și taxelor pe veniturile particulare care-și au sursa în statul acreditar și a impozitelor pe capital prelevate asupra investițiilor efectuate în înteprinderi comerciale situate în statul acreditar;

Impozitelor și taxelor percepute ca remunerație pentru servicii particulare prestate;

Drepturilor de înregistrare grefă, ipotecă, și de timbru în ce privește bunurile imobiliare, sub rezerva dispozițiilor art. 23.”

c) scutirea de prestații personale (art. 35):

“Statul acreditar trebuie să scutească pe agenții diplomatici de orice fel de prestație personală, de orice fel de serviciu public, indiferent de natura sa și de sarcinile militare ca rechiziții, contribuții și încartiruiri militare.”

Potrivit dispozițiilor legale și regulamentelor pe care le poate adopta, statul acreditar acordă intrarea și scutirea de plata drepturilor vamale, taxelor și altor drepturi conexe, altele decât cheltuielile de depozitare, de transport și cheltuielile aferente unor servicii similare pentru:

obiectele destinate uzului oficial al misiunii;

obiectele destinate uzului personal al agentului diplomatic sau al membrilor familiei sale, care fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele destinate instalării sale.

Agentul diplomatic este scutit de controlul bagajului său personal, afară de cazul că ar exista motive serioase să se creadă că acesta conține obiecte care nu beneficiază de scutirile menționate în paragraful 1 din prezentul articol, sau obiecte al căror import sau export este interzis de legislație sau supus regulamentelor de carantină ale statului acreditar. În asemenea caz nu trebuie să se facă decât în prezența organului diplomatic sau a reprezentantului său autorizat.

d) libertatea de deplasare și de circulație (art. 26):

“ Sub rezerva legilor și regulamentelor sale referitoare la zonele în care accesul este interzis sau reglementat din motive de securitate națională, statul acreditar asigură libertatea de deplasare și circulație pe teritoriul său tuturor membrilor misiunii.”

e) facilități de sejur (art. 10):

“ Se notifică de Ministerul Afacerilor Externe ale statului acreditar sau oricărui alt minister asupra căreia se va conveni:

numirea membrilor misiunii, sosirea lor și plecarea lor definitivă sau încetarea funcțiilor lor la misiune;

sosirea și plecarea definitivă a unei persoane aparținând familiei unui membru al misiunii și dacă este cazul, faptul că o persoană devine sau încetează de a fi membru al familiei unui membru al misiunii;

sosirea și plecarea definitivă a oamenilor de serviciu particulari aflați în serviciu, persoanelor menționate la alineatul de mai sus și dacă este cazul, faptul că ei părăsesc serviciul acestor persoane;

angajarea și concedierea de persoane care își au reședința în statul acreditar, în calitate de membrii ai misiunii sau în calitate de oameni de serviciu particulari, având dreptul la privilegii și imunități.

Ori de câte ori este posibil, sosirea și plecarea definitivă trebuie să facă de asemenea obiectul unei notificări prealabile.

f) executarea de prestații obligatorii (art. 35):

“Statul acreditar trebuie să scutească pe agenții diplomatici de orice prestație personală, de orice serviciu public, indiferent de natura sa și de serviciile militare ca rechiziții, contribuții și încartiruiri militare.”

Membrii familiei agentului diplomatic se bucură în principiu de aceleși imunități și privilegii dacă fac parte din gospodăria acestuia și nu sunt cetățeni ai statului acreditar.

Membrii personalului administrativ și tehnic se bucură de inviolabilitatea persoanei și a locuinței, sunt scutiți de obligația de a plăti asigurările sociale și cea de plată a impozitelor și taxelor, de exceptarea de la prestațiile personale, imunitatea lor de jurisdicție este funcțională.

Membrii personalului de serviciu se bucură de imunitate de jurisdicție funcțională, ei sunt scutiți de impozite pe veniturile salariale și de plata asigurărilor sociale.

Oamenii de serviciu sunt scutiți numai de impozite și taxele pe veniturile salariale.

I. Personalul diplomatic, pentru buna desfășurare a activităților sale, se bucură de imunitatea diplomatică care se manifestă sub două mari aspecte: Imunitatea de jurisdicție; Inviolabilitatea.

Imunitatea are două accepțiuni:

În sens larg prin imunitate se înțelege tratamentul special pe care statele sunt obligate în baza dreptului internațional să-l acorde organelor diplomatice străine acreditate pe teritoriul lor

În sens restrâns, ea semnifică scutirea de care se bucură organele diplomatice față de obligațiile la care sunt ținuți alți obiecți de drept care se află pe teritoriul acelui stat (deci, scoaterea de sub jurisdicție penală, administrativă, civilă a statului acreditar a organelor diplomației).

II. Privilegiile diplomatice constituie și ele una din categoriile tratamentului special acordate personalului diplomatic, constănd în anumite beneficii sau favoruri cu caracter de excepție.

2.6 Clasificarea privilegiilor și imunităților personalului diplomatic

Din punct de vedere al obiectului lor: Reale, cele care vizează bunurile misiunii ori ale personalului diplomatic;Personale, cele care se referă la persoana agentului diplomatic (imunitățile de jurisdicție).

După sfera lor de aplicare: Funcționale, cele care privesc actele împlinite în exercițiul funcțiilor oficiale; Extrafuncționale, cele care se referă la viața particulară a diplomatului.

Din punct de vedere al normelor de reglementare: Prevăzute de dreptul internațional (rezultate de cutumă sau cele stabilite prin Convenții colective); Imunități decurgând din dreptul internațional special (cele rezultate din Convenții încheiate între grupuri de state).

Din punct de vedere al beneficiarului pot fi: Cele acordate misiunii diplomatice ca instituție; Cele acordate personalului diplomatic ca persoane fizice.

Capitolul 3. Imunitatea diplomatică

3.1 Imunitatea de jurisdicție a agenților diplomatici. Funcția imunității de jurisdicție.

Imunitatea de jurisdicție constituie o excepție care se aduce principiului general potrivit căruia orice persoană este supusă jurisdicției locale. În raport cu principiul de drept care statuează că străinii care se găsesc pe teritoriul unui stat se află sub jurisdicția teritorială a acestuia și în consecință sunt ținuți să respecte legile statului respectiv, imunitatea de jurisdicție constă într-un tratament ce se acordă în mod special misiunilor și membrilor lor, constituind deci o scoatere de sub acțiunea legii, o punere la adăpost de sancțiunea legală.

Această abatere de la principiu corespunde unei necesități și nu se poate contesta că imunitatea și inviolabilitatea diplomatică constituie condiția indispensabilă în lipsa căreia raporturile dintre state ar fi impracticabile. Imunitatea de jurisdicție, scoaterea de sub jurisdicția statului acreditar sau protecția împotriva legii acestuia, răspunde nevoii de a asigura o independență completă afentului diplomatic care trebuie să dispună de libertate deplină pentru a-și putea exercita funcțiile.

În principiu sfera jurisdicției teritoriale se suprapune cu acea a suveranității de stat; de aceea, orice excludere sau limitare a jurisdicției teritoriale contravine prezumției de suveranitate, iar această excludere sau limitare nu poate fi presupusă ci trebuie să fie explicită; mai mult, aceasta excludere sau limitare apare ca o excepție și trebuie deci, să fie interpretată restrictiv.

Asemenea restrângeri pot fi făcute în baza dreptului internațional cutumiar, a tratatelor ori în temeiul principiilor generale de drept recunoscute de state . Principiul imunității este comun tuturor sistemelor de drept. Într-un proces care s-a întins pe parcursul a multor secole, dreptul imunităților diplomatice s-a dezvoltat din practica safe-conduct (bilet de liberă trecere) individual care a fost acordat, ajungându-se la regulile dreptului internațional cutumiar care s-au format pe acest temei solid.

Se poate afirma că însăși absența deciziilor internaționale atestă stabilitatea regulilor relevante ale dreptului internațional (cazurile în care Curtea Internațională de Justiție ar fi putut avea ocazia să se pronunțe asupra anumitor aspecte ale dreptului diplomatic). De exemplu cauza Borchgrave (1937) dintre Belgia și Spania a fost retrasă de la curte prin acord comun.

3.2 Natura juridică a imunității de jurisdicție

Imunitatea de jurisdicție acordată unui agent diplomatic are în primul rând, dacă nu chiar exclusiv, un caracter procedural. Într-o cauză celebră, s-a pus în hotărâre data, devenită clasică, că “privilegiul diplomatic nu înseamnă imunitate de la răspunderea legală, ci numai exceptarea de la jurisdicția locală” (nefiind exceptați de la răspunderea legală, ci de la jurisdicția tribunalelor țărilor în care sunt acreditați).

Imunitatea de jurisdicție nu înseamnă imunitate de la dreptul substanțial aceasta se reduce în esență la imunitatea de la controlul curial, de la controlul instanțelor locale și forma de constrângere pe care o implică; imunitatea de jurisdicție nu implică scoaterea de sub incidența legii în existența obligației de a respecta dreptul local, ci numai faptul că procedurile legale nu pot funcționa față de diplomat, deși este supus legii locale, nu se pot lua măsuri legale împotriva diplomatului pentru nerespectarea acestuia.

Agentul diplomatic are îndatorirea să observe legile în vigoare din statul primitor cel puțin acele dispoziții care sunt în mod normal aplicabile față de toate persoanele care, aflându-se pe teritoriul său, cad sub jurisdicția acestuia. Agentul diplomatic, fiind supus legilor și regulamentelor statului acreditar este ținut de obligația de a se supune regulilor de politie, nu-i este permis să comită furturi, trebuie să se conformeze contractelor încheiate ca oricine altcineva, chiar dacă nu i se poate intenta o acțiune în justiție în cazul în care nu-și onorează obligațiile asumate.

Atât imunitatea de jurisdicție cât și inviolabilitatea împiedică autoritățile statului acreditar să întreprindă împotriva agentului diplomatic acțiuni judiciare și orice altă măsură coercitivă privind persoana și bunurile sale; dar această exceptare nu face să dispară obligațiile și eventuala răspundere civilă, penală sau administrativă care izvorăște din dreptul intern al statului acreditar, chiar și față de persoana investită cu o misiune diplomatică.

Deși este supus dreptului intern al statului acreditar, diplomatul nu poate fi constrâns la respectarea legilor acestuia sau, cu alte cuvinte nu poate fi constrâns direct așa cum se procedează cu celelalte persoane fizice și juridice, adică nu poate fi chemat în justiție întreprinde față de el măsuri de constrângere (arestare, reținere) sau alte sancțiuni.

Această concepție se regăsește confirmată în practica internațională și în doctrină, în special cât privește legile penale și regulamentele de poliție ale statului acreditar o confirmare mai recentă a acestei obligații se regăsește în Decizia din 1951, a Curții Internaționale de Justiție, dată în cauza Haya de la Torre.

Trebuie precizat că imunitatea de jurisdicție nu este unul și acelasi lucru cu lipsa de jurisdicție, cu incompetența tribunalelor locale de a judeca anumite cauze. Absența de jurisdicție se pune în legătură cu determinarea sferei de eficacitate a ordinii juridice interne și apare ca o irelevanță juridică a acestor raporturi cu privire la ordinea locală.

În timp ce imunitatea de jurisdicție limitează puterea de jurisdicție a statului (jurisdicție care în mod normal este aplicabilă), absența de jurisdicție a statului ține de eficiența ordinii juridice, în vreme ce imunitatea de jurisdicție are ca efect paralizarea activității de aplicare a sancțiunii unei legi deși această lege este incidentă față de persoana care se bucură de imunitate, ce-a de-a doua face ca acțiunea intentată în fața unui tribunal să fie inadmisibilă, deoarece cauza nu se încadrează în ordinea juridică internă pe care tribunalele sunt ținute să-i asigure respectare.

De aici, rezultă că imunitatea de jurisdicție creează un obstacol în calea aplicării normelor de drept procesual, în vreme ce absența de jurisdicție constă într-o limitare a dreptului substanțial; în timp ce imunitatea de jurisdicție este un fenomen tranzitoriu, destinat să dureze numai atât cât subzidă situația juridică care-l justifică (existența calității de agent diplomatic), extraneitatea la ordinea juridică, incompetența absolută este, în schimb, un fapt permanent.

În sfârșit, este de observat că imunitatea de jurisdicție nu exclude posibilitatea ca persoana care beneficiază de aceasta să intenteze o acțiune în justiție; dimpotrivă această posibilitate nu subzidă în cazul în care este vorba de absența de jurisdicție.

3.3 Sfera de aplicare a imunității de jurisdicție

Imuniatea de jurisdicție se ridică, în mod normal, în raport cu o anumită jurisdicție, și anume cu aceea a statului acreditar, pentru ca acea contribuție juridică a agentului diplomatic, statutul diplomatic se stabilește prin raportarea la acest stat.

La întrebarea dacă agentul diplomatic poate beneficia de imunitate în afara țării unde este acreditat, jurisprudența a răspuns totusi afirmativ, cel puțin în privința țărilor pe care le traversează pentru a merge la misiune sau a reveni. Într-un asemenea caz, imunitatea se justifică pe alte temeiuri – caracterul reprezentativ al agentului (în acest sens, sunt și prevederile art, 40 din Constituția de la Viena), iar conținutul și sfera acestor imunități nu sunt aceleași.

Trebuie să subliniem că imunitatea operează de o manieră generală, adică în raport cu întreaga jurisdicție a statului acreditar; ca atare există imunitate nu numai în ceea ce privește jurisdicțiile penală, de poliție sau civilă ci cu privire la orice fel de jurisdicție care ar putea exista într-o țară, cum ar fi tribunalele comerciale, de muncă, asigurări sociale, etc.

Prin imunitetea de jurisdicție se blochează acțiunea oricărui organ, autorități sau agent al statului acreditar, manifestarea jurisdicției acestuia nefiindu-i opozabilă agentului diplomatic. Aceasta rezultă din generalitatea termenilor folosiți de art.31 din Convenția de la Viena (în special, termenul jurisdicție administrativă), cât și din Comentariul la proiectul de articole ale Comisiei (“Jurisdicțiile menționate cuprind toate tribunalele speciale din categoriile indicate, de exemplu tribunalele de comerț, tribunalele create pentru aplicarea legislației sociale și toate autoritățile administrative coercitive cu funcție juridiciară “).

3.4 Subiecții din raporturile de drept internațional care acordă imunitatea de jurisdicție

Obligația juridică de a acorda imunitatea de jurisdicție agentului diplomatic este în sarcina statului acreditar. Această soluție rezultă din faptul că, în virtutea raportului de misiune diplomatică, stabilit între statul acreditant și statul acreditar, acesta din urmă a consimțit să recunoască un statut special pentru reprezentanții celuilalt stat.

Sunt de asemenea, ținute să, acorde imunitate de jurisdicție și statele neacreditare (statele terțe), deși nu se află în raporturi de misiune cu statele cărora le aparțin agenții diplomatici în cauză; este vorba, în special, de statele pe teritoriul cărora agenții diplomatici trebuie să tranziteze pentru a ajunge la sediul misiunii diplomatice sau pentru a reveni de la acesta.

Titularul dreptului subiectiv este statul acreditant. Agenții diplomatici nu sunt decât beneficiari ai situației juridice create de normele dreptului internațional în materie de imunitate de jurisdicție – terții beneficiari ; ei sunt titulari ai unui drept subiectiv la imunitate însă, nu pe planul dreptului internațional ci în baza dreptului intern al statului acreditar.

În baza normelor dreptului internațional, statul acreditar este ținut față de statul acreditant să acorde agenților diplomatici ai acestuia din urmă imunitate de jurisdicție ; drept urmare, el prevede regului în ordinea sa juridică internă pentru această finalitate. Dacă statul acreditar a prevăzut o imunitate de jurisdicție cu un conținut mai larg decât cel stabilit de dreptul internațional, agentul diplomatic poate beeficia de acest drept subiectiv; dacă dimpotrivă, normele dreptului intern nu sunt adoptate în mod complet la dreptul internațional și stabilesc o imunitate de jurisdicție mai redusă decât era prevazută de normele dreptului internațional, agentul diplomatic este beneficiar al acestor drepturi mai reduse.

În ce privește sfera persoanelor care beneficiază de imunitate, trebuie menționat că această categorie este în mod expres determinată, ținându-se seama de calitatea pe care o au, precum și de alte condiții pe care aceste categorii de persoane trebuie să le îndeplinească (cetățenie, domiciliu,etc.) ; acordarea beneficiului sau întinderea acestuia variază de la o categorie la alta de persoane.

Beneficiază de imunitate următoarele categorii de persoane : șeful de misiune; consilierii, secretarii, atașații (notificați ca atare la Ministerul Afacerilor Externe și înscriși în lista Corpului diplomatic, precum și membrii lor de familie); personalul administrative; personalul ethnic; personalul de serviciu; personalul care se găsește în serviciul personal al șefului misiunii.

Este relevant că în practica recentă a statelor se conturează tendința de a extinde imunitățile de jurisdicție la toate persoanele care fac parte din efectivul misiunii diplomatice.

Se ridică problema cum se stabilește calitatea de beneficiar a statului diplomatic. În unele cazuri s-a spus că ori de câte ori se ridică o asemenea problemă, Ministerul Afacerilor Externe este cel care confirmă calitatea de beneficiar al statutului diplomatic, pentru că acest minister este cel mai în măsură să știe care este rațiunea agentului diplomatic pe teritoriul statului acreditar; această acreditare nu are doar caracterul unei probe ce poate fi evaluată ci este o declarație pe care suveranul o face, printr-unul din ministerele sale, despre o problemă care ține în mod specific de competența sa.

Înscrierea pe lista Corpului diplomatic pe care o publică Ministerul Afacerilor Externe constituie de asemenea, o dovadă sau mai exact un început de dovadă întrucât lista diplomatică neavând un caracter constitutiv nu conferă prin ea însăși statutul diplomatic.

Se consideră că acordarea unei vize pe un pașaport diplomatic nu implică necesarmente și recunoașterea acestui stat din partea statului acreditar (viza care i-a fost aplicată pe pașaport acuzatului nu a constituit prin ea însăși o acordare de imunitate diplomatică) sau că nu este determinantă în această privință.

3.5 Regula imunității de jurisdicție a personalului diplomatic

Există o practică generală ca statele să acorde agentului diplomatic imunitate față de jurisdicția locală; dar nu aceasta a fost situația de la început, pentru că multă vreme a existat, dacă nu opoziție, cel puțin rezerve în a acorda diplomatului o asemenea situatie privilegiată.

Cu toate acestea, conștiința unei obligații internaționale a statului acreditar de a excepta de la jurisdicția sa proprie pe agentul diplomatic pentru actele săvârșite ca persoană privată a ajuns cu timpul să se afirme în comunitatea internațională, iar tendința de a limita imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic exclusiv la actele oficiale nu a reușit să reducă din vigoarea normei internaționale generale, care obligă statul acreditar să scoată pe agentul diplomatic de sub jurisdicția civilă a propriilor săi judecători pentru actele private.

Afirmația potrivit căreia extinderea imunității de jurisdicție și asupra actelor private a agentului diplomatic ar fi incompatibilă cu ideea de stat modern și deci excesivă și anacronică, nu este valabilă de „iure conditio”, pentru că deja există o cutumă internațională bine stabilită, cutumă care vine din epoca monarhiilor absolutiste, când agentul diplomatic era considerat “cuvântul însuși al prințului care il trimitea”.

Cât privește intinderea imunității acordate, există un grad de incertitudine: se pune problema dacă imuitatea acoperă exclusiv actele oficiale în sensul strict al cuvântului sau și pe cele care au strânsă legatură cu primele sau, în sfârșit, și actele care se produc în cursul îndeplinirii actelor oficiale.

În ceea ce ne privește, reținem că regula generală a agentului diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicție pentru faptele săvârșite pe teritoriul statului acreditar. În acest sens sub dispozițiile Convenției de la Viena, care în art. 31 stipulează că agentul diplomatic se bucură de imunitate de la jurisdicția penală a statului acreditar și că, în afara anumitor excepții, se bucură de asemenea și de imunitate de la jurisdicția civilă și administrativă. Prin urmare, este vorba de o regulă care privește activitatea de ansamblu a agentului diplomatic, cu unele excepții numai în ce privește jurisdicția civilă și administrativă.

În doctrină însă, s-a spus că imunitatea nu ar acoperi întreaga activitate a agentului diplomatic și s-a propus o distincție între diferitele categorii de activități ale acestuia.

O primă mare distincție se face între actele pe care le îndeplinește ca organ al statului acreditant și actele pe care le săvârsește ca simplu individ (actele care sunt în afara funcțiilor sale oficiale și care intră exclusiv în sfera activității sale private).

La rândul lor, actele din prima categorie au fost împărțite în:

Acte ce îndeplinesc în calitate de organ al statului, ca subiect de drept internațional, acestea sunt actele săvârșite de agentul diplomatic în cadrul îndeplinirii funcțiilor care-i sunt atribuite de statul acreditant și care-i sunt imputabile acestuia, acte care țin de dreptul internațional: un protest diplomatic, o notificare diplomatică, încheierea unui acord internațional și actele pe care le îndeplinește cu ocazia negocierilor diplomatice, precum și alte acte efectuate de agentul diplomatic ca organ.

Într-adevăr, în ceea ce privește durata lor, cele două firme de jurisdicție diferă între ele, pentru ca în vreme ce imunitatea de jurisdicție cu privire la actele legate de activitatea oficială supraviețuiește încetării încheierii funcției diplomatice, imunitatea pentru actele cu caracter neoficial încetează odată cu sfârșirea de către agentul diplomatic a teritoriului în care fusese trimis. În acest sens sunt dispozițiile Convenției de la Havana din 1928 (art. 20), precum și practica a numeroase state.

Ducând mai departe raționamentul pe baza acestei distincții, se arată în continuare că exceptarea de la jurisdicția locală a membrilor misiunii diplomatice pentru actele săvârșite în exercițiul funcțiilor lor nu poate avea același fundament juridic ca și acea imunitate jurisdicțională de care se bucură agenții diplomatici.

În ceea ce privește conținutul normei de drept internațional care stă la baza tratamentului rezervat de state membrilor misiunii diplomatice străine pentru actele lor oficiale, o parte importantă a doctrinei internaționale s-a oprit încă acum o jumătate de secol la explicația că imunitatea de jurisdicție a membrilor misiunii pentru actele lor oficiale este strâns legată mai ales de natura acestor acte decât de persoana care le-a îndeplinit.

Ceea ce li se pare de reținut ca relevant pentru acordarea imunității pentru actele oficiale este nu atat poziția pe care agentul diplomatic o are în cadrul organizației statale din care provine, cât mai ales, activitatea oficială a acestuia; în mod direct și exclusiv, se va imputa statului respectiv activitatea oficială a agentului diplomatic.

Mulți autori nu sunt încă de acord cu o asemenea explicație; de aceea o parte a doctrinei a încercat să stabilească caracterul și conținutul diferențial al normelor care să justifice în mod satisfăcător tratamentul acordat de state membrilor misiunii diplomatice în cadrul desfășurării activității lor oficiale.

Cât privește întinderea în timp a beneficiarului la imunitatea de jurisdicție, principiul este că imunitatea vizează actele pe care agentul diplomatic le-a săvârșit în timpul cât a fost acreditat în statul acreditar. Cu toate acestea, agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicție și pentru actele anterioare acreditării – pentru că nu importă dacă, cauza care dă naștere la acțiune este anterioară sau contemporană cu acordarea dreptului la imunitate, ci ca acest beneficiu să existe în momentul introducerii acțiunii, iar imunitatea funcționează, de regulă și după încetarea acreditării pentru actele săvârșite în timpul acesteia.

Convenția de la Viena face însă distincție între actele oficiale și cele private; art. 39 al. 2 dispune că “imunitatea subzistă în ceea ce privește actele săvârșite de această persoană în exercitarea funcțiilor sale ca membru al misiunii”. Această distincție – duce cum s-a remarcat – apare și în legislația unor state, iar jurisdicția s-a pronunțat uneori în acest sens.

Textul a fost criticat mai ales de cei care susțin că imunitatea are în vedere numai actele private astfel că, s-a spus – dispoziția este fără obiect de vreme ce pentru actele oficiale ale agentului diplomatic nu a existat niciodată, imunitatea nu are cum să supraviețuiască încetării funcțiilor. Actele în discuție pot avea o natură penală, civilă sau administrativă, de unde și clasificarea în imunitate de la jurisdicția penală, imunitate de la jurisdicția civilă, imunitate de la jurisdicția administrativă.

3.6 Imunitatea de jurisdicție penală a personalului diplomatic

Agentul diplomatic este exceptat de la jurisdicția penală a statului acreditar; ca atare el nu poate fi urmărit în fața instanțelor penale ale statului acreditar și nici să fie jenat de vreo autoritate judiciară sau de politia acesteia.

Dacă agentul diplomatic comite o infracțiune, doctrina și practica dreptului internațional sunt de acord, în prezent, că nu poate fi în nici un caz urmărit penal, judecat sau condamnat; într-o asemenea situație; statul acreditar trebuie să se limiteze la a atrage atenția statului acreditant și a-i cere rechemarea sau eventual condamnarea lui, dar nu poate trimite în judecată.

Unii autori deduc autoritatea de jurisdicție penală a agentului diplomatic din inviolabilitatea personală, afirmând că cea mai importantă consecință a inviolabilității trimisului ar constitui-o dreptul sau de a fi exceptat de la jurisdicția statului primitor în materie penală sau că imunitatea de jurisdicție penală s-ar proiecta ca un corolar logic al principiului inviolabilității personale.

În acest sens s-a spus că, deoarece este exceptat de la măsurile de constrângere directă, ar fi fără rost să-l trimiți pe agentul diplomatic în judecată, atunci când se știe dinainte că instanțele locale nu ar fi în măsură să aplice pedeapsa cuvenită pentru fapta săvârșită; efectul inviolabilității ar fi acela de a bloca trimiterea în fața instanței penale și ar avea ca rezultat inutilitatea exercitării jurisdicției statului acreditar.

În realitate, imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic nu constituie câtuși de puțin unul din efectele inviolabilității, o urmare a acesteia, ci un tratament distinct de beneficiul inviolabilității, un tratament care face superfluă excepția de inviolabilitate, deoarece, nefiind admisă procedura urmăririi penale, nu se pune nici problema aplicării măsurilor de constrângere (prin arestare, reținere, etc.).

Instituția imunității de jurisdicție are fundamentul și configurația proprie care nu poate nici măcar sugera un asemenea raport de derivație din inviolabilitate. Trebuie observat că în vreme ce inviolabilitatea implică printre altele obligația pentru autoritățile statului acreditar de a nu întreprinde măsuri de reținere, arestare sau constrângere față de agentul diplomatic, imunitatea de jurisdicție exclude însăși măsura de urmărire penală și de judecată, deci însăși aplicarea procedurii în baza căreia s-ar putea pronunța o condamnare care ar presupune luarea de măsuri privative de libertate.

Deci cea care apare a avea un rol complementar este inviolabilitatea și nu imunitatea de jurisdicție. Imunitatea de jurisdicție penală apare ca o regulă necesară pentru a evita atingerea adusă libertății diplomatice prin acțiunea procedurilor penale, promovată în mod constant de guverne și în practica tribunalelor; ea este de maximă importanță pentru agentul diplomatic și ocupă în cadrul sistemului de imunități, privilegii și facilități în loc central.

Norma din care rezultă obligația statului acreditar de a excepta pe ambasadori de la jurisdicția penală a fost formulată încă de la finele secolului al XVI-lea în prezent această normă generală este adânc și definitiv imprimată în conștiința și practica comunității internaționale.

Această regulă a imunității șefului misiunii diplomatice de la jurisdicția penală a statului de reședintă este recunoscută de dreptul internațional, fiind acceptată formal de guverne de fiecare dată când au avut prilejul să își exprime opinia, prevăzută și expres recunoscută unui mare număr de state și aplicată de instanțele locale.

Obligația statului acreditar de a excepta total pe șeful misiunii diplomatice de la jurisdicția penală este recunoscută ca ceva absolut necontroversat și definitiv dobândit din partea comunității internaționale. În același sens s-a pronunțat Institutul de drept internațional în art. 12 din proiectul său din 1895; același institut în art. 11 din normele aprobate de cea de-a VI-a Conferință panamericană de la Havana în art. 19 al Convenției asupra agenților diplomatici, etc.

Imunitatea unui agent diplomatic în materie penală este absolută, aplicându-se atât actelor săvârșite în exercitarea funcțiunilor diplomatice (deși nici o asemenea funcțiune nu îi cere agentului diplomatic să se dedea la acte penale), cât și pentru actele private; agentul diplomatic nu poate în nici un caz să fie judecat sau pedepsit de către instanțele penale locale ale țării în care este acreditat, indiferent cât de gravă ar fi fapta săvârșită.

Potrivit cutumei general – recunoscute, imunitatea de la jurisdicția penală este completă, și numai imunitatea de la jurisdicția civilă este supusă anumitor excepții. Convenția de la Viena confirmă acest principiu, iar natura absolută a acestei imunități apare evidentă din compararea textelor în care sunt stipulate imunitatea de jurisdicție penală și cea civilă.

Imunitatea unui agent diplomatic de la jurisdicția penală este recunoscută chiar și în anumite cazuri extreme, cum ar fi: complotarea împotriva securității statului acreditar sau a membrilor guvernului, sau în caz de spionaj, când răspunderea în mod neîndoielnic este dovedită. În cazul în care are loc ridicarea sau renunțarea la imunitate, nu mai există nici un obstacol pentru ca agentul diplomatic să fie judecat de către instanțele statului acreditar.

Este însă de observat că în vreme ce în cauzele civile statele au renunțat să invoce imunitatea, în materie penală pare să nu fi existat nici măcar un singur exemplu în care să se fi renunțat la imunitate de la acțiunea penală împotriva unui agent diplomatic.

În doctrina dreptului internațional, problema imunității de la jurisdicție penală a fost abordată în trei moduri diferite: majoritatea covârșitoare a autorilor nu admit nici cea mai mică excepție de la regula imunității de jurisdicție penală; un număr mic de autori se pronunțau în favoarea desființării imunității diplomatice, iar anumiți autori au încercat să ia poziție de mijloc, recunoscând imunitatea ca o regulă, dar aducându-i anumite derogări.

Exceptare totală a agentului diplomatic de la jurisdicția penală este teza care a prevalat și pare să fie pe deplin justificată de necesitățile funcțiilor sale; astfel, inviolabilitatea persoanei sale cu greu ar putea fi garantată.

Autoritățile în materie sunt unanime în ceea ce privește necesitatea acordării unei imunități absolute de jurisdicție penală. Exceptarea de la jurisdicția penală locală a ambasadorului și a suitei sale a fost acceptată ca regulă încă din secolul al XVII–lea; Grotius a apreciat că “securitatea ambasadorului întrece ca greutate orice avantaj care ar rezulta dintr-o sancționare”.

Aceleași opinii au formulat și asociațiile științifice ca Institutul de drept Internațional și Harvard Law School în proiectele de convenții pe care le-a pregătit.

În Convenția de la Havana din 1928, privind funcționarii diplomatici, se prevede că: “Funcționarii diplomatici sunt exceptați de la întreaga jurisdicție penală sau civilă a statului în care ei sunt acreditați; ei nu pot, cu excepția cazului în care au fost autorizați în modul cuvenit, de către guvernul lor să renunțe la imunitate, să fie urmăriți sau judecați decât de către instanțele propriei lor țări ” art.19.

Legislația unor țări cuprind dispoziții în acelasi sens, iar din Convenția de la Viena din 1961 confirmă, de asemenea, imunitatea absolută a agentului diplomatic de la jurisdicția în materie penală a statului acreditar: “Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicție a statului acreditar” (art.31).

Prin urmare, Convenția nu numai că recunoaște existența imunității de jurisdicție penală, dar stabilește fără cea mai mică ezitare, caracterul ei absolut, nelăsând deschisă nici un fel de posibilitate de excepție care să restrângă acest principiu absolut.

S-a spus că tribunalul diplomatic nu trebuie în nici un mod să fie considerat că se află sub jurisdicția statului acreditar; cu toate acestea, el nu trebuie să se comporte în mod discreționar și se așteaptă de la el ca să reacționeze astfel încât conduita lui să fie în armonie cu ordinea internă a statului acreditar, conformându-se în mod voluntar acestor comandamente și indicații ale dreptului local.

Regula conform căreia agenții diplomatici trebuie să fie exceptați de la jurisdicția penală a fost respectată cu strictete; Hurst afirma că nu există precedent în care un agent diplomatic să fi fost supus fără consimțământul său, jurisdicției penale a statului primitor.

Conceptul de funcțiune trasează și limitele imunității; ca atare, ori de câte ori funcția agentului diplomatic nu este pusă în cauză, dreptul intern își păstrează sau își reia prerogativele. Sunt astfel considerate ca fiind compatibile cu imunitatea: folosirea forței față de agentul diplomatic care se dedă la acte criminale, intrarea în sediul misiunii în cazul în care șeful de misiune refuză să predea un criminal de drept comun, etc.

Una dintre formele imunității de jurisdicție este exceptarea de la regulile de poliție din statul acreditar, ordinele și regulamentele de poliție nelegându-l în nici un mod pe agentul diplomatic. Prin imunitate de jurisdicție de simplă poliție se înțelege că, în caz de violare a regulilor de poliție, nu este cazul să se ia măsuri contra agentului diplomatic (aplicându-i amendă sau aducându-l în fața unui organ care se ocupă de contravenții, ori să-l citeze în instanță).

Această imunitate de simplă poliție rezultă din art. 31 din Convenția de la Viena care menționează imunitatea de jurisdicție administrativă. Aceasta nu înseamnă că trimisul diplomatic se poate comporta oricum, el fiind ținut să respecte legile și regulamentele de poliție chiar dacă, în virtutea imunității de jurisdicție, îi este inaplicabilă sancțiunea legală.

În plus se așteaptă de la el ca să se conformeze în mod voluntar ordinelor și regulamentelor poliției locale, întrucât nu-l stânjenesc în exercitarea efectivă a misiunii sale, și pentru că respectarea lor prezintă importanță pentru ordinea și siguranța generală a statului.

În cazul nerespectării repetate a acestor reguli de poliție, trimisul diplomatic nu poate fi pedepsit, însă statul acreditar poate cere rechemarea lui sau luarea altor măsuri (Ministerul de Externe se adresează misiunii pentru a lua măsuri disciplinare sau cere rechemarea); aceasta nu-i afectează însă imunitatea sau inviolabilitatea personală.

3.7 Imunitatea de jurisdicție civilă a personalului diplomatic

Imunitatea de la jurisdictia civilă a statului acreditar este, într-un anumit sens, privilegiul cel mai important de care se bucură un organ diplomatic datorită numărului mare de situații în care agentul diplomatic ar putea fi adus în fața instanțelor locale, în condițiile în care această imunitate este necesară pentru a-i permite să-și îndeplinească în mod nestingherit funcțiile; imunitatea de la jurisdicția civilă este sub acest aspect foarte largă.

Regula imunității de la jurisdicția civilă impune obligația statului acreditar de a nu-și exercita jurisdicția în cazurile civile în care agentul diplomatic ar figura ca pârât. Nici o acțiune civilă cu privire la datoriile agentului diplomatic nu poate fi intentată împotriva lui în fața instanțelor civile ale statului acreditar; nu poate fi arestat pentru datorii, iar mobilierul, autoturismele și alte bunuri care-i aparțin nu-i pot fi luate pentru datorii; nu poate fi împiedicat să părăsească țara pentru că nu și-a plătit datoriile. Cel care vrea să intenteze o acțiune civilă împotriva unui agent diplomatic trebuie să se adreseze instanțelor judecătorești ale statului căreia îi aparține agentul diplomatic, ori să determine intervenția diplomatică a guvernului propriu pentru a exercita, ori pentru a transmite plângerea către aceasta din urmă.

Principiul imunității de jurisdicție civilă a fost de multă vreme consacrat de majoritatea jurisprudenței tribunalelor naționale și chiar de anumite convenții sau acorduri internaționale.

În literatură, imunitatea de jurisdicție civilă este infătișată ca o consecință a regulii antice potrivit căreia agentul diplomatic își păstrează în continuare domiciliul său de origine care este și locul unde trebuie să fie urmărit în materie civilă. S-a spus, de asemenea, că din punct de vedere istoric imunitatea de la jurisdicția civilă se deduce din inviolabilitatea personală a agentului diplomatic, sau că este consecință a principiului inviolabilității .

Recunoașterea instituției și imunității de jurisdicție civilă s-a produs ceva mai târziu și mai anevoios decât a imunității de jurisdicție penală, până în sec. al XVIII-lea tribunalele pretinzând să supună pe diplomații străini jurisdicției lor ; abia în secolul următor principiul a ajuns să se contureze în practica statelor. Explicația acestei diferențe în modul de consacrare a instituției rezidă în aceea că, în vreme ce decizia inițierii unei acțiuni penale era în largă măsură în mâinile autorităților publice în cazul acțiunii civile declanșarea mecanismului judiciar depindea de cetățeanul de rând .

Cât privește actele pentru care agentul diplomatic beneficiază de imunitate de jurisdicție civilă, în doctrină ( Pasqual Fiore ) s-a propus o distincție între actele săvârșite în exercitarea funcțiilor și cele săvârșite în nume propriu urmând ca imunitatea să-i fie acordată pentru actele din prima categorie și să-i fie negată pentru cea de-a doua.

După cum am observat și mai sus, distincția este însă greu de făcut și mai ales ne conduce la soluții greșite, deoarece cea mai mare parte din acte sunt îndeplinite în baza instrucțiunilor statului acreditant și-i sunt imputabile acestuia. Întrucât asemenea acte scapă jurisdicției instanțelor locale, neputând fi controlate de ele – fie ca urmare a faptului că țin de domeniul dreptului internațional, fie ca urmare a faptului că sunt acoperite de imunitatea de jurisdicție a statului, rezultă că ipoteza în care s-ar pune problema acordării imunității de jurisdicție civilă o constituie tocmai aceea a actelor private ale personalului diplomatic pentru care –potrivit jurisdicției făcute – se propunea să nu se acorde imunitate.

Pe de altă parte, imunitatea de jurisdicție civilă – s-a mai susținut în literatura de specialitate– ar privi esențialmente actele vieții private a agentului diplomatic și nu raporturile care se stabilesc în cadrul exercitării funcțiilor sale, pentru că în această situație el acționează în calitate de organ al statului de care depinde (actul neaparținând persoanei agentului diplomatic, ci statului străin).

Distincția dintre actele îndeplinite de agentul diplomatic în exercitarea funcțiilor lui oficiale și cele referitoare la capacitatea sa privată ar conduce la negarea imunității agentului diplomatic, constituind de altfel o ipoteză falsă. În cazul în care agentul diplomatic acționează în calitatea sa oficială, aceste acte trebuie să fie atribuite statului pe care-l reprezintă, iar răspunderea ar fi a acestui stat.

Într-un asemenea caz, regulile dreptului internațional care se aplică sunt cele referitoare la imunitatea de jurisdicție a statului însuși, dacă prin ipoteză imunitatea de jurisdicție civilă pentru actele oficiale aparțin statului acreditant, iar pentru actele private agentul diplomatic nu beneficiază de imunitate de jurisdicție civilă, se ridică atunci problema dacă mai subzistă imunitățile despre care vorbește Convenția de la Viena.

Caracterul imunității de la jurisdicția civilă este foarte controversat, opiniile exprimate în materie fiind diferite: imunitate de jurisdicție absolută ; imunitate de jurisdicție limitată la actele funcțiunii, imunitate de jurisdicție absolută atenuată de unele excepții (în aceste cazuri obligația statului acreditar de a o excepta de la jurisdicția sa civilă nefiind absolută ci comportând anumite excepții).

Explicația acestor optiuni se găsește în procesul istoric pe care l-a parcurs afirmarea instituției imunității de jurisdicție civilă și în rezistența pe care a întâmpinat-o afirmarea ei în cadrul comunității internaționale, aceste împrejurări influențând conținutul regulii cutumiare respective.

În timp ce majoritatea autorilor pledează pentru imunitatea absolută în legatură cu jurisdicția civilă, opiniile exprimate de către instanțele judiciare, din diferite țări nu sunt tocmai uniforme.

În altă ordine de idei, unii autori sunt de părere că extinderea imunității de la jurisdicția civilă la toate actele agentului diplomatic nu ar fi impusă de dreptul internațional și ca atare ar exista două posibilități de a rezolva această problemă: fie prin analogie cu tratamentul imunității de jurisdicție a statelor, unde se face distincția între “acta jure imperii” și “acta jure gestionis”, fie prin acceptarea argumentului că un agent diplomatic poate printr-o procedură legală, să fie împiedicat să-și exercite funcțiile sale oficiale; or aceasta este o problemă esențialmente politică și nu logică, iar discuțiile interminabile între susținătorii celor două opinii nu au dus și nici nu puteau duce la o rezolvare a problemei.

În literatură, unii autori au pledat pentru distincție între cazul imunității absolute de jurisdicție și cazul imunității acordate numai în legatură cu actele săvârșite în exercitarea atribuțiilor oficiale; în practica unor instanțe, s-a mers cu distincția până și la natura actului oficial.

Acceptarea uneia sau alteia dintre teorii ar putea la prima vedere să apară ca un nonsens, pentru că imunitatea ca atare se acordă numai în considerație funcției oficiale, astfel ca o comparare a situațiilor n-ar avea relevanță. Cu toate acestea, ipotezele sunt distincte, sub raportul conținutului a categoriilor de persoane pe care le vizează și a duratei lor. În prima ipoteză este vorba de o imunitate de jurisdicție absolută, scoaterea de sub jurisdicția statului acreditar oferind atât pentru actele oficiale cât și pentru cele care nu au un asemenea caracter (de natură privată) în cea de-a doua ipoteză este vorba de o imunitate relativă, parțială și functională, limitată la actele funcției.

Imunitatea de jurisdicție cu privire la actele săvârșite în exercitarea atribuțiilor oficiale din prima ipoteză este implicită și apare ca o consecință dedusă din imunitatea de jurisdicție absolută; cea din a doua ipoteză este expresă, directă și specific intitulată. În ceea ce privește substanța lor imunitatea de jurisdicție absolută este o categorie care evocă neaplicarea doar a jurisdicției statului primitor, în vreme ce în cazul imunității cu privire la actele îndeplinite în exercitarea îndatoririlor oficiale, persoana respectivă se bucură nu numai de imunitatea de la procedurile instanțelor, ci și de la obligațiile prevăzute de dreptul statului primitor (exceptarea atât de la jurisdicție, cât și de la lege).

Și categoriile beneficiarilor sunt diferite. În prima categorie intră agenții diplomatici pentru că ei sunt beneficiari ai unei imunități juridice complete; în cea de-a doua categorie intră membrii personalului tehnico-administrativ a căror imunitate de la jurisdicția civilă și administrativă nu se întinde asupra actelor îndeplinite în afara îndatoririlor lor, membrii personalului de serviciu și agenții diplomatici care sunt cetățeni sau au reședința permanentă pe teritoriul statului acreditar.

Deși imunitatea de jurisdicție durează, în pincipiu atât timp cât și agentul diplomatic ocupă postul său și încetează odată cu plecarea lui, imunitatea în legatură cu actele oficiale nu este supusă la o asemenea limitare în timp.

Prin urmare, prezintă interes să se stabilească dacă un act a fost îndeplinit în exercitarea funcțiilor oficiale, pentru că, numai în acest caz, instanței statului acreditar nu-i mai revine calitatea de a se ocupa de o cauză . Există însă o serie de dificultăți atât în ceea ce privește modul în care s-ar cuveni administrată dovada cu privire la caracterul oficial al actului, cât și în ceea ce privește întinderea imunității acordate.

Distincția între actele îndeplinite în exercitarea funcțiilor și cele săvârșite în calitate privată este în practică greu de făcut. Se pune problema cine ar urma să decidă dacă un act este oficial sau privat; dacă misiunea ar fi cea care ar trebui s-o facă, există riscul ca agentul să fie acoperit în toate cazurile; dacă această sarcină ar reveni tribunalelor, s-ar putea ajunge la abuzuri.

Experiența arată că distincția dintre actele oficiale și actele private, care stă la baza imunității de jurisdicție a funcționarilor internaționali a constituit o sursă de dificultăți constantă, precum și de neînțelegeri între statul de sediu și organizația internațională în cauză. În numeroase decizii în speță s-a menționat că nu este cazul să se facă asemenea distincții (aceasta este valabil pentru instanțele din Marea Britanie, Franța, Elveția, Italia, etc.). În legislația multor state această imunitate de la jurisdicția civilă a personalului diplomatic se acordă fără a se face distincție între actele oficiale și cele private.

În ceea ce privește practica statelor și deciziile instanțelor naționale regula exceptării de la jurisdicția civilă a reprezentanților diplomatici străini pare să se bazeze pe aplicarea și punerea în vigoare a regulilor de drept internațional; dar în multe țări, aceste reguli au fost puse pe o bază statuară, prin legile pe care le-au edictat sau convențiile pe care le-au încheiat.

Această imunitate de jurisdicție civilă – care nu face distrincția între actele oficiale și cele private – a fost recunoscută și în lucrările Națiunilor Unite în materie de codificare a dreptului internațional, de Institutul de drept internațional în 1895 și de același institut în 1929 , în Proiectul de la Harvard Law School, precum și prin Convenția de la Harvard din 1928 privind funcționarii publici .

În ceea ce privește Convenția de la Viena, art.31 prevede: ”….el se bucură de asemenea de imunitate de la juridicția sa civilă și administrativă”.

Mai poate fi avută în vedere și o a treia posibilitate, și anume, aceea a imunității de jurisdicție absolută căreia să i se aducă anumite limitări prin excepțiile ce s-au prevăzut, excepții care nu-i schimbă însă caracterul de imunitate absolută. La această soluție s-au oprit atât majoritatea covârsitoare a autorilor, cât și Convenția de la Viena care a înscris principiul imunității absolute de jurisdicție civilă, însă a stipulat unele categorii de acte cu privire la care imunitatea nu se mai aplică.

Comisia de drept internațional în Proiectul pregătit pentru codificare a recomandat ca exceptarea de la jurisdicția civilă să fie supusă anumitor derogări, și anume ca imunitatea să nu acopore: acțiunile reale (în rem) privind proprietatea privată imobiliară a diplomatului situat pe teritoriul statului primitor, acțiunile privind o succesiune în care agentul diplomatic este implicat ca executor, administrator, moștenitor sau legător și procesele referitoare la o activitate profesională sau comercială exercitată de agentul diplomatic în statul primitor sau în afara funcțiilor sale oficiale.

Dacă în ceea ce privește prima excepție, este greu să ai îndoieli, în principiu, situația este intrucâtva diferită în ce privește cea de a doua și a treia excepție, pentru că nu se poate spune că acestea au fost recunoscute până acum în baza dreptului internațional, sau a practicii statelor, iar Comisia de drept internațional le-a inclus în Proiectul de articole în baza a ceea ce a fost descris ca fiind dezvoltarea progresivă a dreptului internațional.

Astfel, excepția de la imunitatea de jurisdicție civilă în cazul acțiunilor privind succesiunile în care reprezentantul diplomatic figurează ca executor testamentar, erede sau legator, excepție consacrată în art.31 din Covenția de la Viena, a fost viu contestată

Cât privește cea de-a treia excepție-afacerile și activitățile profesionale – este evident că activitățile de acest gen sunt cu totul în contradicție cu poziția unui agent diplomatic; cu toate acestea, unii autori de drept internațional și decizii ale unor instante sunt de părere că agentul diplomatic trebuie să beneficieze de imunitatea de jurisdicție civilă, chiar dacă s-ar angaja în tranzacții comerciale în statul în care este acreditat. Totuși Comisia de drept internațional s-a oprit la opinia că persoanele cu care agentul diplomatic a avut relații comerciale sau profesionale nu pot fi private de recursurile lor normale.

Convenția de la Viena din 1961 confirma principiul general al imunității de la jurisdicția civilă și administrativă, însă adopta acest principiu în forma restrictivă, adică așa cum l-a recunoscut Comisia de drept internațional. În articolul 31(1), se prevede: ”El se bucură, de asemenea de imunitatea de jurisdicție civilă și administrativă …, dacă nu este vorba …”.

Mergând pe cale restrictivă a adoptării criteriului funcțional, Convenția consacra imunitatea de jurisdicție civilă completă, dar cu unele excepții deci nu accepta distincții, între acte, ci se oprește la principiul imunității de jurisdicție civilă absolută căreia îi aduce anumite atenuări, prin excepțiile formulate pentru a-l face mai rezonabil și mai temeinic.

Din punctul de vedere al categorilor de persoane care beneficiază de imunitate de jurisdicție civila, Convenția este văzută ca o soluție de compromis, bazată pe o diferențiere pronunțată între persoanele privilegiate (categoriile de personal calitatea de membru al familiei cetățeni ai statului acreditant, etc).

3.8 Excepțiile la imunitatea de jurisdicție civilă a personalului diplomatic

Excepția la regula imunității de la jurisdicția civilă în privința acțiunilor imobiliare decurge din principiul suveranității statelor în materie și se justifică pe ideea că această calitate de proprietar funciar nu are nici un fel de legatură cu caracterul reprezentativ al ambasadorului, iar procedurile care se pot face cu privire la imobil nu riscă să aducă atingere în nici un fel independenței sale.

Ca urmare a hotărârii statelor de a-și rezerva jurisdicția exclusivă asupra proprietății imobiliare într-o formă intactă și indiscutabilă (“the very substratum of natinal territory“), imunitatea agentului diplomatic de la jurisdicția civilă nu se extinde și la acțiunile reale privind proprieatea imobiliară situată pe teritoriul statului acreditar și care este deținută de agent cu titlu privat și nu în numele statului acreditant, pentru scopurile misiunii. Nu este vizat de la această excepție de la imunitate, imobilul proprietatea statului acreditant.

Dar s-a arătat în literatură că este dificil uneori să faci o distincție netă între imobilele aflate în posesie sau ocupate de un reprezentant străin pentru guvernul său și cele pe care le ocupă în interesul lui propriu și ca particular; în unele cazuri legislația națională poate să evite însă apariția unor asemenea situații de ambiguitate. S-a replicat însă că în orice caz ceea ce contează este nu atât să se știe cui aparține imobilul, cât mai ales faptul dacă acest imobil este afectat sau nu folosinței misiunii. În cazul în care proprietatea privată pe care o are este în același timp și reședinta agentului diplomatic, nu poate fi înteprinsă nici o măsură de executare care ar încălca inviolabilitatea sa.

În ipoteze în care ar exista un proces în care se discută titlul de proprietate, agentul diplomatic nu va putea să împiedice instanța să dea o hotarâre. Această posibilitate de a intenta o acțiune în justiție contra reprezentantului diplomatic străin este expres menționată de numeroase legislații naționale și declarații oficiale ale diferitelor guverne excepția fiind recunoscută de o mare parte a doctrinei; Institutul de Drept Internațional n-a făcut decât să exprime o opinie larg răspândită în doctrina internațională când a stipulat în Regulile ce urmau a fi aprobate în 1929 în materie de imunitate diplomatică, că imunitatea de jurisdicție nu poate fi invocată în materie de acțiuni reale (art. 12 și 13). În același sens este și juristprudența.

Această regulă, care a constituit și obiectul dezbaterilor din cadrul Comisiei de drept internațional, se găsește în art. 31 și 1, alin. a din Convenția de la Viena care consacra imunitatea de la jurisdicția civilă pentru diplomați cu excepția cazului când este vorba de “o acțiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic nu-l posedă în numele statului acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii”.

S-a arătat în literatură că excepția de la imunitatea de jurisdicție în materie de acțiuni relative la succesiuni nu se bazează pe nici o regulă de drept internațional că această derogare de la principiu nu a găsit sprijin în practica internațională. Nici doctrina, nici practica și nici legislația statelor nu-i sunt favorabile; dimpotrivă, anumite soluții jurisprudențiale arată că imunitatea a fost acordată și pentru acțiunile care privesc acest domeniu.

Există totuși suficiente temeiuri pentru ca agentul diplomatic să nu se bucure de imunitate față de acțiunile referitoare la succesiune – în care el apare ca persoană privată (ca executor testamentar, administrator al succesiunii, erede sau legător) – pe motiv că, dacă o persoană ar dori să conteste drepturile succesorale ale unui agent diplomatic, iar acesta ar refuza să renunțe la imunitate, acesta ar rămâne fără nici un remediu legal.

Comisia de drept internațional a introdus până la urmă, în Proiectul de articole o dispoziție în acest sens, iar textul propus de Comisie, împreună cu amendamentul prezentat la Conferința din Spania a fost aprobat, devenind articolul 31 și 2 alin. b cu urmatoarea redactare: “de o acțiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic figurează ca executor testamentar, administrator, moștenitor sau legator nu în numele statului acreditant, ci cu titlu particular”.

În interpretarea dată de doctrină, acest text acoperă în mod practic toate cazurile care pot să se prezinte în materie de acțiuni succesorale. Referitor la excepția privind activitățile comerciale și lucrative, în principiu un agent diplomatic sau un alt membru al misiunii este trimis într-un alt stat pentru a-și desfășura activitatea care revine în mod propriu calității ce i se conferă. Dând expresie acestei reguli, Convenția de la Viena din 1961 a stipulat că nici un agent diplomatic nu poate desfășura o activitate comercială sau lucrativă în afara funcțiilor sale oficiale.

Întrucât Convenția de la Viena nu se limitase doar să excludă acest gen de activități de la beneficiul imunității de jurisdicție, ci chiar să le interzică, textul în cauză ar putea să apară mai curând ca o chestiune teoretică decât practică – mai ales în ceea ce privește exercitarea unei profesiuni libere – pentru că, de regulă, diplomații nu sunt autorizați de guvernele lor să exercite o altă profesie decât acea de diplomat.

Există totuși o rațiune dublă pentru această excepție de la imunitatea de jurisdicție: mai întâi, prohibirea activității comerciale și lucrative are în vedere pe agenții diplomatici și nu pe ceilalți membri ai personalului misiunii sau pe familiile lor, pentru că numai ei au imunitate absolută de jurisdicție; dacă membrii personalului nediplomatic al misiunii și membrii lor de familie nu se bucură de imunitate de jurisdicție civilă pentru aceste activități, agenții diplomatici și membrii lor de familie ar avea scutire completă în privința activității lor comerciale sau profesionale, dacă această limitare a imunității de jurisdicție civilă nu s-ar fi prevăzut. În al doilea rând statul acreditar poate să nu mențină prohibirea de la activități nediplomatice în anumite împrejurări speciale (nefiind vorba de o vocație sau un talent special pe care-l are sau despre o activitate cu durată limitată );or, într-un asemenea caz, în care statul acreditar nu ridică obiecții față de o activitate de acest gen, este normal ca agentul diplomatic să nu se bucure de exceptarea de la jurisdicția civilă cu privire la orice contract pe care-l încheie, astfel agentul ar putea să profite în mod abuziv de situația privilegiată. Doctrina și legislația în numeroase state sunt în general favorabile acestei excepții, în timp ce jurisprudența este neunitară. Comisia de drept internațional la propunerea profesorului Verdross a ratificat această practică, iar Conferința de la Viena a aprobat textul art. 31 și art.2 alin. c care statuează că imunitatea de jurisdicție a unui agent diplomatic nu se aplică în cazul în care este vorba, “de o acțiune privind o activitate profesională sau comercială, oricare ar fi ea exercitată de agentul diplomatic în statul acreditar în afara funcțiilor sale oficiale”.

O altă excepție la principiul exceptării de la jurisdicția civilă o constitue ipoteza în care un agent diplomatic intentează el însuși o acțiune în justiție. Această restrângere a exceptării este consacrată în legislația și jurisprudența unor state (tribunlele germane, americane, engleze, etc.) și recunoscută în unanimitate de doctrină. Excepția a fost considerată mai curând ca o renunțare la imunitatea de jurisdicție întrucât se presupune că din moment ce se recurge la justiție, agentul diplomatic a înțeles să se supună jurisdicției instanței, cât privește căile de atac în acțiunea sa precum și în ce privește orice acțiune pe care pârâtul o va intenta împotriva lui (devreme ce orice acțiune în justiție poartă în ea posbilitatea unei eventuale riposte).

Persoanele care au imunitatea de jurisdicție cu privire la acțiunile civile, beneficiază de această imunitate în ideea de a nu fi stânjenite în exercitarea a îndatoririlor lor; dar acest beneficiu nu implică și negarea accesului la instanțele statului acreditar, pentru a iniția o acțiune judiciară. Într-o asemenea procedură ele având același “locus standi” ca orice alt străin. Într-un asemenea caz, recursul la acțiunea în justiție nu poate în mod normal să fie calificat drept o renunțare implicită la imunitatea de jurisdicție, ci o simplă exercitare a unei facultăți care aparține în calitatea sa de subiect de drept civil, capacitatea de reclamant.

Cu toate acestea, pentru ca pârâtul să se poată apăra, trebuie să fie restabilită egalitatea procesuală a părților și aceasta se poate realiza numai prin restrângerea beneficiului imunității de jurisdicție. În acest fel, imunitatea de jurisdicție nu mai poate intra în joc în cazul în care pârâtul însuși prezintă o contrareclamație, intentând o acțiune reconvențională.

Acest raționament se reflectă și în Convenția de la Viena din 1961 care în articolul 32 și 3 prevede: “ Dacă un agent diplomatic sau o persoană care beneficiază de imunitatea de jurisdicție în baza art. 37 intentează o acțiune, el nu mai poate invoca imunitatea de jurisdicție față de nici o cerere reconvențională direct legată de cererea principală.

Ideea exceptării de la beneficiul imunității de jurisdicție civilă în cazul acțiunii reconvenționale este însă contestată. În literatură, un asemenea punct de vedere a fost criticat, arătându-se că norma generală prin care se impune statului gazdă să excepteze pe reprezentantul diplomatic de la jurisdicția civilă locală s-a prevazut exclusiv în scopul de a proteja misiunea diplomatică în persoana șefului său și nu poate avea în vedere să priveze asemenea persoană de a exercita o acțiune în justiție pentru a-și proteja interesele; altfel, condiția juridică a trimisului diplomatic în statul acreditar ar fi o condiție dezavantajoasă de inferioritate. Pe de altă parte s-a făcut constatarea că discuțiile care au avut loc în Comisia de drept internațional cât și cele de la Conferința de la Viena nu au clarificat deloc chestiunea de a se ști dacă angajând o procedură, agentul diplomatic trebuie să aibă autorizația guvernului său; unii autori au răspuns afirmativ la această chestiune, dar întrucât această renunțare are loc în condiții speciale (angajarea unei acțiuni care ar putea duce numai la o acțiune reconvențională), acest consimțământ va fi prezumat de instanță și nu va fi nevoie să fie expres.

Pentru a avea o imagine și mai exactă a reglementării cuprinse în Convenția de la Viena în materia excepțiilor de la imunitatea de jurisdicție civilă, ar trebui ca în afară de prevederile art. 31 alin.1 să fie menționate și cele ale art. 47 în care se stipulează că statele își pot acorda în mod reciproc, pe bază cutumiară, sau de acord, un tratament mai favorabil decât cel pe care-l prevede Convenția. În acest caz, apare relevantă practica statelor, pentru că legile naționale ale unor state lasă deschisă posibilitatea acordării în condiții de reciprocitate a imunității de jurisdicție civilă absolută.

3.9 Imunitatea de executare a personalului diplomatic

Bunurile pe care agentul diplomatic le posedă în numele său, sau în numele misiunii fiind necesare îndeplinirii misiunii sale, nu pot face obiectul nici unei măsuri de sechestrare judiciară sau administrativă.

Chiar dacă un agent diplomatic ar renunța la imunitate și s-ar pune sub jurisdicția locală, această renunțare nu este suficientă pentru a autoriza instanțele sau autoritățile executive să procedeze la executarea unei hotărâri care a fost dată împotriva lui.

Ca atare, dacă un agent diplomatic a pierdut într-o acțiune în care renunțase la imunitatea de jurisdicție, iar hotărârea se dă împotriva lui, nu pot fi luate măsuri decât dacă renunță și la imunitatea de jurisdicție, trebuie să existe și o renunțare separată la imunitatea de executare.

Renunțarea la imunitatea de executare trebuie să fie făcută în mod expres în legatură cu acțiunea de executare; astfel instanțele sau autoritățile nu au jurisdicție asupra problemei. Există o dublă rațiune pentru această soluție; mai întâi procedurile de executare sunt privite în multe țări ca fiind separate de procesul prin care s-a obținut hotărârea ce se caută a fi pusă în executare; în al doilea rând, executarea unei hotărâri judiciare sau administrative poate afecta imunitățile unui agent diplomatic într-o măsură mult mai mare și în domenii mult mai sensibile dacât o acțiune în justiție (inviolabilitatea persoanei și a reședinței sale sunt ipoteze în care îndeplinirea îndatoririlor ce revin ar fi mult mai grav compromise).

Această opinie a fost în mod consecvent acceptată de instanțele naționale și îmbrățișată de Comisia de drept internațional, fiind încorporată în Convenția de la Viena din 1961, care în art. 32 alin 4 stipulează că: “Renunțarea la imunitatea de jurisdicție pentru o acțiune civilă sau administrativă nu este considerată ca implicând renunțarea la imunitatea privind măsurile de executare a hotărârii, pentru care este necesară o renunțare distinctă”. Prin această dispoziție, s-a stabilit clar că renunțarea la imunitatea de jurisdicție și renunțarea la imunitatea de executare sunt două lucruri distincte și nu poate fi dedusă una din alta; în speță trebuie o renunțare specială pentru executare în cazul în care pe baza renunțării la imunitatea de jurisdicție, s-a dat o hotărâre a cărei executare se pune.

Cu toate acestea, era greu de susținut imunitatea de executare cu privire la actele pentru care se admisese execepția imunității de la jurisdicția civilă. Pentru a ține seama de aceste soluții, dar și pentru a întări principiul imunității însăși în art. 31 și 3 se prevede că: ”Nu poate fi luată nici o măsură de executare față de agentul diplomatic, în afară de cazurile prevăzute la aliniatele a, b, c de la paragraful 1 din prezentul articol, și numai dacă executarea poate avea loc fară a se aduce o atingere inviolabilității persoanei sale sau a locuinței sale”.

Această rezervă este esențială și limitează substanțial cazurile în care executarea ar urma să poată fi făcută (astfel, un agent diplomatic nu ar putea fi pus în închisoare pentru datorii, după cum nu s-ar putea sechestra cu forța un bun care se găsește în locuința sa). De aici tragem concluzia că sfera actelor pentru care există imunitatea de executare este mult mai largă decât aceea a actelor pentru care se recunoaște imunitatea de la jurisdicție. Sfera primelor excede pe a ultimelor, pentru că regula imunității de executare se aplică atât cu privire la acțiunile pentru care există imunitate de jurisdicție cât și pentru cele care nu există. În ceea ce privește alin. 4 din art.32, la Conferință a fost prezentat un amendament (Mexic) prin care se urmărea suprimarea prevederii potrivit căreia ar fi necesară o renunțare distinctă în ce privește executarea unei hotărâri, întrucât s-a susținut că renunțarea atât în penal cât și în civil nu are sens decât dacă implică automat și renunțarea la imunitatea față de măsurile de executare a hotărârii (ceea ce de altfel este eronat).

Printr-un alt amendament la același articol ( Maroc ), se urmărea dacă nu suprimarea lui, cel puțin completarea cu o clauză care să prevadă ca în cazul în care nu există renunțarea la imunitatea împotriva măsurilor de executare, statul acreditant să aibă obligația de a concerta cu statul acreditar asupra mijloacelor corespunzătoare pentru a asigura executarea hotărârii.

Aceste amendamente au fost respinse, argumentându-se că este necesară menținerea acestei distincții între renunțarea la imunitate și imunitatea de executare, admisă atât de doctrină cât și de practica judiciară., deoarece distincția este conformă unei tradiții vechi din numeroase țări executarea unei hotărâri contra unui diplomat este o chestiune delicată care poate să provoace incidente internaționale (măsurile de executare s-ar putea dovedi mult mai dificil de acceptat decât simplul fapt al aducerii faptei în fața tribunalului). Renunțarea trebuind să fie interpretată restrictiv, iar efectul ei limitat la acțiunea propriu-zisă, o renunțare expresă, distinctă este necesară pentru măsurile de executare. Aceeași opinie a prelevat și în doctrină.

Trebuie observat totodată că ipoteza executării obținute printr-o acțiune reconvențională nu intră în categoria sus menționată; într-un asemenea caz, poate fi invocată imunitatea de executare, întrucât acțiunea reconvențională se plasează în cadrul regulii care afirmă renunțarea.

3.10 Modul în care este invocată imunitatea de jurisdicție de către personalul diplomatic

În cazul în care un agent diplomatic este referit justiției pentru violarea unor legi sau este chemat în judecata civilă, se ridică problema în ce mod instanța va lua cunoștință despre faptul că persoana respectivă face parte din categoria persoanelor investite cu imunitate de jurisdicție. Într-un asemenea caz, în care este invocată imunitatea în cauză are o dublă sarcină; să aprecieze dacă persoana pretinzând a fi titulara beneficiului imunității de jurisdicție este într-adevar îndreptățită la acest beneficiu, iar apoi să se pronunțe la consecințele legale ale acestei constatări.

Se ridică și problema dacă, este suficient să se invoce beneficiul imunității personale sau în legatură cu bunurile sale, pentru ca instanța să procedeze de îndată la recunoașterea ei, punând astfel capăt procesului, sau instanța însăși trebuie să recunoască din oficiu imunitatea de jurisdicție – ceea ce ar reprezenta o altă extremă. Asupra acestor puncte, doctrina nu este pe deplin clară; în ceea ce privește practica aceasta variază de la țară la țară, astfel că răspunsul nu poate fi dat decât examinând procedura fiecărui stat în parte.

În unele țări, instanța nu procedează din oficiu, ci trebuie ca titularul să invoce această imunitate, pentru că, instanța nu este în măsură să cunoască situația și nu poate declara din proprie inițiativă că nu are jurisdicție, ci trebuie să i se ridice această problemă. În alte țări (Franța) deoarece imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic este considerată ca un principiu care vizează ordinea publică, excepția trebuie să fie declarată de instanța sesizată.

În decursul timpului practica s-a plasat pe linia de a i se cere diplomatului să facă dovada statului, sau în fața instanței în care este chemat, urmând ca aceasta să se pronunțe asupra problemei imunității ca o chestiune preliminară. În ultima vreme, s-a apreciat că această practică nu este corespunzătoare, pentru că pe de o parte pare straniu să se ceară unui agent diplomatic să dovedească în fața instanței că este îndreptățit la imunitate când el invocă exceptarea de la jurisdicția chiar a acelei instanțe, iar pe de alta parte, procedura fiecărei instanțe cere o anumită dovadă formală referitor la faptul că persoana aparține unei clase îndreptățite la exceptarea de la jurisdicția instanței.

Anumite situații cad exclusiv în competența executivului, altele pot reveni atât executivului cât și judiciarului, iar altele, deși revin exclusiv judiciarului, acesta nu poate da o soluție fără contribuția executivului.

Practica generală este că instanța apelează la avizul organului executiv, atât pentru că acesta este în măsură să cunoască situația, cât și pentru motivul că în acest fel menține o măsură uniformă în contractele externe pe care fiecare stat le are; certificatul care emană de la Ministerul Afacerilor Exterene are valoarea unei declarații a executivului prin care atestă faptele pe care este competent să le cunoască și anume poziția oficială a persoanei respective, cât și alte probleme importante, cum ar fi aceea dacă guvernul statului acreditar recunoaște sau continuă să recunoască statutul oficial al persoanei respective, etc.

Această practică în care se recunoaște rolul executivului poate fi de dorit dintr-un anumit punct de vedere (sub aspect practic, politic, etc.), însă este criticabilă din considerente de principiu ale dreptului și justiției în general, întrucât actele executive în luarea deciziilor nu sunt niciodată, publice și temeinicia lor rămâne îndoielnică.

Cât privește valoarea cerificatului respectiv, instanțele pornesc de la confirmarea primită de la organele executive și se constată în pactica țărilor europene, cât și a S.U.A., tendința acestora de a se conduce după atitudinea executivului în acest domeniu reprezentantul guvernului, în baza instrucțiunilor primite, invocă imunitatea în numele agentului diplomatic respectiv.

Examinând practica instanțelor dintr-un număr de țări (Marea Britanie, S.U.A., țările europene, țările Americii Latine), rezultă că metoda pe care un agent diplomatic trebuie să o adopte în ipoteza în care se pune problema de a invoca imunitatea de la jurisdicție nu este unitară iar dovada pe care instanțele o cer în sprijinul cererii variază, de asemenea de la o tară la alta, potrivit cu legile și practica acestora.

În raportul final al Comitetului Legal Consultativ Afro-Asiatic, s-a exprimat opinia ca un certificat al Ministerului Afacerilor Externe în privința chestiunilor de fapt (ca statutul persoanei, sau întinderea imunităților sau privilegiilor admise pentru diplomatul respectiv în baza practicii urmate de state) trebuie să fie concludentă și obligatorie, întrucât acestea sunt probleme de care acest minister are cunostință în mod special. În cazul în care instanța constată,existența imunității de jurisdicție cel care are de valorificat un drept împotriva unei asemenea persoane are posibilitatea să se adreseze instanțelor statului acreditant. Deși exceptați de la jurisdicția statului acreditar, membrii misiunii diplomatice rămân supuși jurisdicției instanțelor din statul lor, neputând invoca statutul lor de imunitate de la jurisdicție.

Această modalitate implică însă și unele dificultăți. Astfel, Comisia de drept internațional, a admis că statul trimițător nu este ținut de vreo obligație internațională să-și exercite jurisdicția în cazurile care privesc pe diplomații săi și este greu de conceput că un guvern ar admite acest lucru, mai ales dacă diplomatul se află la post; instanțele din țările de Common Law, în genere nu au un drept de jurisdicție asupra infracțiunilor comise în străinătate, iar în cazurile civile efectul conflictului de legi poate face imposibil să se dea o hotărâre afară dacă infracțiunea a fost în prealabil audiată de o instanță din statul acreditar; chiar dacă acțiunea este în principiu admisibilă, rezultatul va depinde de legea locală. Exceptarea agentului diplomatic de la jurisdicția statului acreditar prezintă unele inconveniente pentru ceilalți subiecți de drept care s-ar afla în raport juridic cu el pentru că nu ar avea căi de valorificare a dreptului lor.

Cazurile care ar prilejui intentarea unei acțiuni civile împotriva unui agent diplomatic sunt numeroase: neplata unor datorii sau facturi privind unele facturi, privind unele articole furnizate pentru folosința, neplata sau încălcarea condițiilor unei închirieri, recuperarea unor chirii sau facturi pentru prestări de lucrări sau servicii, compensații pentru daunele cauzate unei persoane ori proprietății din cauza unui accident de circulație, etc. Asemenea acțiuni civile nu sunt acoperite de excepții aduse imunității de la jurisdicția civilă, astfel că instanța trebuie să le respingă.

Pentru aceasta, există unele căi de remediere, care într-o anumită măsură pot reduce din inconveniențele sus menționate:

deși calitatea de beneficiar împiedică inițierea unei proceduri pe teritoriul statului acreditar, nu se exclude totuși posibilitatea ca procedura să aibă loc în statul acreditant;

procedura poate avea loc și în statul acreditar, după ce persoana respectivă a încetat să mai aibă calitatea de agent diplomatic care atrăgea și beneficiul imunității de jurisdicție;

statul acreditant poate autoriza renunțarea la imunitatea de jurisdicție de care se bucură agentul diplomatic respectiv;

în mod neîndoielnic, agentul diplomatic rămâne ținut de obligația morală de a nu lăsa nesoluționate datoriile sale;

statul acreditar poate recurge la măsura extremă, declarându-l pe agentul diplomatic persoana non grata .

În ce privește valorificarea pretenției pe cale extrajudiciară una din posibilități ar fi să se adreseze agentului diplomatic în scris sau în mod direct, pentru a obține reparația; dacă nu reusește să obțină satisfacție, atunci se pot adresa șefului de misiune, căruia îi va prezenta cazul respectiv; în sfârșit se poate adresa Ministerului Afacerilor Externe al statului său cu rugămintea de a prelua această problemă pentru rezolvare. Ministerul Afacerilor Externe are a se pronunța cu privire la solicitarea făcută, în funcție de interesele politice în joc; deci nu este obligat să acționeze ce rămâne la aprecierea sa. În cazul în care se hotărăște să întreprindă ceva, în acest sens Ministerul Afacerilor Externe poate ridica problema pe canale diplomatice, căutând să obțină fie o admitere a cererii și plata de despăgubiri, fie ridicarea imunității pentru ca litigiul să poată fi soluționat de către instanța competentă.

Dacă demersurile pe cale diplomatică nu dau rezultat, statul primitor poate să declare „persoana non grata” pe membrul personalului misiunii diplomatice respective.

În unele țări, avându-se în vedere numărul mare de accidente de circulație, agenților diplomatici li se cere să se asigure pentru terți, astfel că pretentiile ce s-ar ridica în legătură cu aceste accidente să poată fi îndreptate împotriva societăților de asigurare și nu să fie blocate prin invocarea imunității de jurisdicție.

Cu privire la modul de valorificare a unei creanțe împotriva unui agent diplomatic la Conferința de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic, a fost prezentat un proiect de rezoluție prin care se tindea să se vină în ajutorul cetățenilor statului acreditar, recomandând statului acreditant să renunțe la imunitatea diplomatică în ce privește reclamațiile civile sau de a depune toate eforturile pentru a obține reglementarea echitabilă a litigiului. În susținerea amendamentului au fost invocate atât rațiuni umanitare cât și practice (înlăturându-se cauzele de neînțelegere și tensiune care ar putea aduce prejudicii bunului renume). Rezoluția a fost adoptată și a fost inclusă în Actul final al Conferinței; deși nu are un caracter imperativ rezoluția creează o obligație morală pentru state.

3.11 Renunțarea la imunitate de către personalul diplomatic

Acordarea imunității de jurisdicție corespunde unor necesități de netăgăduit și temeiul ei este indiscutabil; nu este însă mai puțin adevărat că dând urmare unui imperativ major, ca acel al asigurării exercitării funcției, se poate ajunge uneori la inconveniențe care nu pot fi nici ele trecute cu vederea mai ales când acestea ar îmbrăca forma unei stânjeniri a administrării justiției.

Pentru a atenua dificultățile care pot surveni ca urmare a modului în care se folosește imunitatea de jurisdicție, practica a promovat soluții care se prezintă fie sub forma unei ridicări a imunității de jurisdicție, fie a renuntării la această imunitate.

3.12 Ridicarea imunității de jurisdicție a personalului diplomatic

În cazul unei reclamații împotriva unui agent diplomatic, procedeul cel mai lesnicios la care adesea se apelează este că persoana în cauză să se adreseze Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar care în cazul în care găsește plângerea întemeiată, se va adresa misiunii diplomatice al cărui membru este acel agent diplomatic, sau guvernului statului acreditant în caz că plângerea vizează pe șeful misiunii, în intenția de a se ajunge la o soluționare a plângerii pe cale amiabilă; în caz că aceste demersuri nu dau rezultate, se poate cere statului acreditant ridicarea imunității de la jurisdicția de care se bucură agentul diplomatic.

Cererea de ridicare a imunității se adresează Miniserului Afacerilor Externe al statului acreditar, iar statul acreditar ținând seama de situație poate da urmare cererii procedând la ridicarea acestui beneficiu. Odată ridicată imunitatea de jurisdicție, instanțele locale redevin competente. De cele mai multe ori, statul acreditant nu refuză să ridice imunitatea unui agent diplomatic în cazul în care este vorba de o faptă prevazută de legea penală; manifestă însă reticență când este vorba de o acțiune civilă.

În literatura de specialitate s-au adus critici în legătură cu faptul că nici Comisia de drept internațional și nici Conferința de la Viena n-au pus mai mult accentul pe principiul potrivit căruia statele au obligația de a ridica imunitatea agenților lor diplomatici atunci când această măsură nu ar fi de natură să împiedice îndeplinirea funcțiilor lor.

Întrucât textul în cauză din Convenție (art. 32 si 1) prevedea doar principiul renunțării („Statul acreditant poate renunța la imunitatea de jurisdicție a agenților diplomatici și a persoanelor care beneficiază de imunitate în baza art. 37”), a fost considerat că nu vine în întâmpinarea preocupărilor exprimate, Conferința a aprobat Rezoluția prin care se făcea recomandarea că statul acreditant să renunțe la imunitatea misiunilor diplomatice în ceea ce privește acțiunile civile intentate de persoane în statul acreditar atunci când o parte face fără ca aceasta să stânjenească îndeplinirea funcțiilor misiunii, iar atunci când nu renunță la imunitate statul acreditant să depună toate eforturile pentru a obține o soluționare echitabilă a litigiului. Această rezoluție nu este considerată satisfăcătoare pentru că nu constituie decât un deziderat și nu leagă cu nimic statele.

Capitolul 4. Privilegiile diplomatice

4.1 Libertatea de mișcare a personalului diplomatic

Una dintre facilitățile pe care îndeplinirea funcțiilor unei misiuni diplomatice o reclamă este aceea ca membrii ei să se bucure de libertatea de mișcare. Dreptul unui trimis de a circula liber pe teritoriul statului acreditar apare ca o condiție esențială pentru funcționarea efectivă a misiunii, pentru ca îndeplinirea din partea unei misiuni a funcției sale caracteristice de informare asupra condițiilor și evenimentelor din statul acreditar pentru a putea să-și țină la curent guvernul său, implică posibilitatea pentru agentul diplomatic de a se deplasa liber pe teritoriul acestui stat.

În plus, sarcina trimisului nu se limitează la a informa asupra situației din statul în care este acreditat, ci trebuie să acționeze în direcția realizării unei mai bune înțelegeri între state, iar pentru a-și aduce efectiv contribuția la dezvoltarea relațiilor de colaborare trebuie să se familiarizeze cu diversele regiuni ale țării de reședință (să constate însuși de dezvoltarea economică ce are loc în diferite regiuni, pentru că o imagine adevarată nu se poate face stând în capitală).

Rațiuni de securitate națională pot determina însă statul acreditar să califice anumite sectoare din teritoriul său „zone interzise” sau zone în care accesul constituie obiect al unor norme speciale; agentul diplomatic fiind ținut a respecta legile și regulamentele statului acreditar, posibilitatea sa de a se deplasa pe teritoriul acestuia nu poate să nu sufere limitările sus menționate.

Deși unele restricții pentru motive de securitate au existat întotdeauna (referitor la zonele fortificate sau de frontieră) numai în ultimii 20 ani, excepția a devenit o adevarată regulă în principiu statul acreditar nu poate fi blamat pentru introducerea unor restricții în materie de deplasare a personalului diplomatic.

Mai întâi, statul acreditar are obligația de a asigura securitatea agentului diplomatic și este deci, cu totul firesc ca el să introducă o limitare de deplasare dacă consideră că nu poate garanta securitatea pe care o datorează. În al doilea rând, pot exista zone în care domnește dezordinea ca urmare a instabilității sau a unor tulburări civile; într-o anumită regiune pot exista sentimente ostile față de țara pe care o reprezintă agentul diplomatic, și statul acreditar îl poate sfătui să evite anumite locuri.; alte zone pot fi închise pentru orice persoană în interesul securității naționale (zone de frontieră, zonă militară) și agentul diplomatic nu poate pretinde să se facă o excepție pentru el; în timp de război restricția poate deveni necesară pentru motive de securitate sau de protecție a agentului diplomatic. Dar aceste excepții s-au generalizat și astfel maxima: ”ne imepiadur legatio” a fost lipsită de înțelesul ei literar. Așa cum s-a arătat și în Comisia de drept internațional și cum comentatorii subsecvenți au repetat-o în secolul trecut, nu s-ar fi pus problema elaborării unei asemenea prevederi pentru salvarea acestei libertăți.

În doctrină, această situație este prezentată ca fiind cu totul nouă în sensul că este tratată ca o problemă de care doctrina clasică nu a avut a se ocupa.

Practica s-a dezvoltat la început într-un stat acreditar care a introdus restricții cu privire la deplasarea diplomaților acreditați de el, pentru ca după aceea, pe motive de reciprocitate, să se extindă. Această tendință a fost constatată în anumite țări ca un rezultat al războiului rece, când trimișii anumitor state au fost limitați la capitală, și la o zonă din jurul acesteia, au urmat apoi măsurile de represalii asupra agenților diplomatici ai acestor țări.

Admițând că pot exista situații care impun o limitare a dreptului de deplasare în anumite zone, trebuie să subliniem totodată că statul acreditar nu poate extinde declararea de zone interzise sau cu acces limitat într-un mod care să anuleze practic libertatea de circulație a agentului diplomatic acreditat; menționăm că aceste excepții nu trebuie extinse prea mult și că este în interesul cooperării internaționale ca statul acreditar să acorde facilități pentru ca agentul diplomatic să cunoască țara, oamenii și realizările lor.

În Convenția de codificare a dreptului diplomatic, se arată în art. 26 că: „Sub rezerva legilor și regulamentelor sale referitoare la zonele în care accesul este interzis s-au reglementat din motive de securitate națională, statul acreditar asigură libertatea de deplasare și de circulație pe teritoriul său tuturor membrilor misiunii”.

Din prevederile acestui articol, s-ar putea trage concluzia că statul acreditar este liber să edicteze legi și regulamente pentru interzicerea sau condiționarea pătrunderii agenților diplomatici în anumite zone. Într-adevăr, Comisia de drept internațional a avut în vedere când a făcut recomandările sale, nu numai legile și regulamentele care se aplică publicului general ci și anumite reglementări specifice, dar a fost explicat precizând în continuare, că stabilirea de zone prohibiție nu trebuie să fie așa de extinsă, încât să facă iluzorie libertatea de mișcare și deplasare.

La Conferința de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic s-au manifestat trei tendințe: una de susținere a textului din Proiectul Comisiei de drept internațional în forma în care se află; alta de interpretare a acestuia (o interpretare restrictivă); în sfârșit, alta de amendare, în intenția de a restrânge limitările aduse la principiul libertății de mișcare. Cele mai multe delegații și-au exprimat preferința pentru textul pregătit de Comisia de drept internațional pe care l-au găsit un compromis satisfăcător și acceptabil pentru toți, o formulă tranzacțională într-o problemă cu caracter delicat, nefiind indicat să se redeschidă dezbaterile. Textul aprobat îl constituie propunerea Comisiei însă soluția adoptată este considerată numai un remediu incomplet .

Libertatea de mișcare a membrilor misiunilor diplomatice a fost reglementată și în legislația noastră națională. Astfel, în conformitate cu H.C.M. nr. 2373/1969, deplasarea și circulația pe teritoriul României este liberă cu respectarea principiului reciprocității, pentru membrii misiunilor diplomatice, precum și pentru membrii familiilor lor; din motive de securitate accesul în anumite zone sau pe anumite intinerarii poate fi interzis sau reglementat altfel ( art.1).

Accesul acestor persoane în zonele și pe intinerariile interzise este permis în scopul vizitării unor obiective economice sau sociale, culturale, numai cu aprobarea de la caz la caz a Ministerului Afacerilor Externe dată pe baza acordului prealabil al Ministerului de Interne și Ministerului Apărării Naționale. De aceste prevederi beneficiază toți membrii misiunilor diplomatice și membrii lor de familie, cu condiția să nu aibă domiciliul pe teritorul României (art.6).

4.2 Privilegiile de ordin fiscal ale personalului diplomatic

Tratamentul fiscal al agentului diplomatic variază de la un stat la altul; există totuși practica universală de a scuti pe diplomați de impozite.

În ceea ce privește justificarea privilegiilor fiscale s-a arătat că acestea nu ar putea fi deduse din ideea necesităților funcționale întrucât aceste privilegii reprezintă avantaje importante pentru personalul diplomatic, astfel că nu rezultă în ce măsură supunerea lor impozitelor locale este de natură să le compromită independența.. Teza potrivit căreia acordarea imunităților fiscale are la bază criteriul funcțiunii, nu a fost acceptat nici în raportul întocmit de Comitetul de experți al Societății Națiunilor din 1926.

Scutirea fiscală are la bază în principal motive de curtoazie internațională precum și rațiuni juridice și privește, de regulă impozitele personale cu caracter direct. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că această practică este de obicei bazată pe principiul reciprocității (și din această cauză s-a spus că ar apărea mai curând o chestiune de comity decât de drept), și că este în interesul ambelor state ca să le creeze condiții lesnicioase pentru a funcționa de vreme ce au convenit să facă schimb de misiuni diplomatice, iar activitatea acestor misiuni este în beneficiul dezvoltării relațiilor dintre cele două state.

Dacă până la Conferința de la Viena din 1961 pentru codificarea dreptului diplomatic, problema mai putea fi abordată și argumentată în sensuri variate, Convenția adoptată tranșează statuând în art. 23 că statul acreditat și șeful de misiune sunt scutiți de toate impozitele și taxele naționale, regionale sau comunale, iar în art. 34 înscrie regula potrivit căreia agentul diplomatic este scutit (cu anumite excepții) de orice impozite și taxe, personale, reale, naționale sau comunale.

Spre deosebire de imunitatea de jurisdicție, scutirea fiscală nu are numai un caracter procesual – nu constă în simpla imposibilitate de a acționa contra agentului diplomatic pentru colectarea impozitului, ci îmbracă o natură substanțială dacă se caracterizează în faptul că exclude agentul diplomatic în categoria destinatarilor normelor fiscale.

Scutirea fiscală a agentului diplomatic nu era reglementată de normele dreptului cutumiar, iar practica era destul de vagă, cu reguli care nu erau fixe și uniforme (anumite categorii de impozite pot fi considerate într-un stat ca directe, iar în altul ca indirecte).

Principiul general aplicabil în materie este însă următorul: normele fiscale din sfera din care statul de reședință este obligat a exclude pe agentul diplomatic sunt cele referitoare la impozitul direct care se percepe asupra veniturilor din bunurile mobile si cele din urmă, asupra impozitului personal și vamal. Rămân aplicabile însă agentului diplomatic normele referitoare la impunerea privind imobilele, impozitele directe si taxele datorate. Cu toate acestea statele pot introduce în legislația lor norme care prevăd în favoarea agentului diplomatic scutiri fiscale mai largi decât cele stabilite de dreptul internațional general, iar acest tratament mai favorabil este supus de regulă condiției reciprocității.

Practica este favorabilă unei scutiri a agentului diplomatic de la toate impozitele directe ale statului în care este acreditat, fie că acestea se referă la persoana, la veniturile sau bunurile lui, în același sens este și doctrina.

Reluând această practică, Convenția de codificare (art.34) a transformat-o într-o regulă obligatorie:

„Agentul diplomatic este scutit de orice impozite și taxe, personale sau reale, naționale, regionale sau comunale cu excepția:

impozitelor indirecte care prin natura lor sunt în mod normal încorporate în prețurile mărfurilor sau ale serviciilor;

impozitelor și taxelor asupra bunurilor imobile particulare, situate pe teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic le posedă în contul statului acreditant, pentru realizarea scopului misiunii;

drepturile de succesiune percepute de statul acreditar, sub rezerva dispozițiilor paragrafului 4 din art. 39;

impozitelor și taxelor percepute ca remunerație pentru serviciile particulare prestate;

drepturilor de înregistrare, grefă, ipotecă și de timbru în ce privește bunurile imobiliare sub rezerva dispozițiilor art.23„

Prin urmare, Convenția de la Viena stabilește principiul general al scutirii agentului diplomatic de orice impozite și taxe, indiferent de caracterul lor personale sau reale sau de către oricine sunt impuse național, regional, sau comunal; în același timp, circumstanțiază principiul prin cele șase excepții pe care i le aduce. Dacă se face o evaluare a ceea ce rămâne din principiul general, după ce i s-au adus limitările respective, vom putea conchide că până la urmă scutirile agentului diplomatic vizează salariul, veniturile și bunurile pe care le posedă în statul acreditant și pentru care deja plătește impozite (împrejurare care subliniază încă o dată necesitatea acordării acestui privilegiu).

Puține state acordă scutire fiscală pentru localurile închiriate de statul acreditant sau în numele lui în scopul asigurării locuințelor pentru personalul misiunii sau localurile închiriate de membrii personalului diplomatic și administrativ al misiunii.

Cât privește conformarea statelor față de obligația asumată prin Convenție, marea majoritate a guvernelor au declarat că devenind părți la Convenție, ele nu aveau de făcut nici o modificare în reglementările lor interne în vigoare, deoarece în cazul lor se aplică principiul după care tratatele internaționale acceptate de ele devin o parte a sistemului legal și automat au prioritate față de orice prevedere anterioară care ar fi incomparibilă; altele însă au introdus noi reguli interne pentru a adapta legislația națională la obligațiile asumate prin Convenție.

4.3 Scutirea de taxe vamale pentru bunurile de uz personal și ale familiei

Misiunea diplomatică și agenții diplomatici sunt scutiți de drepturile de vamă care se percep cu ocazia importului de bunuri. Această regulă prin care se acordă scutirea în materia dreptului de vamă s-a spus că nu se bazează pe o obligație ci pe curtoazia internațională și principiul reciprocității. Acest privilegiu este văzut ca o chestiune de „comity” și se consideră că scutirea ar rezulta mai curând din dificultățile practice pe care le-ar implica insistența de a controla bagajele diplomatului. În literatura de specialitate s-a arătat că dreptul internațional nu ar impune obligația de a acorda scutire vamală dar că în practică, din curtoazie dreptul intern al multor state permite personalului diplomatic ca să fie în anumite limite scutiți de taxe pentru bunurile pe care le importă pentru propria lor folosință.

În general, se admite ca agentul diplomatic să-și poată aduce cu scutire de vamă bunurile necesare instalării sale (are dreptul la un autourism la un anumit interval de timp; poate importa periodic anumite produse: îmbrăcăminte, alimente, țigări, etc.). Formalitățile sunt ceva mai restrictive decât pentru misiuni. Astfel, statele acreditare impun obținerea unei autorizații, care-i permite să exercite un control anumit, referitor la cantitatea, felul produselor, etc; diplomatul nu poate înstrăina asemenea bunuri nici cu titlu gratuit și nici oneros, sub sancțiunea impunerii la plata taxei. Pentru anumite bunuri cu durată mare de folosire (autoturisme), se admite revânzarea numai după o anumită perioadă de timp; agenții diplomatici spre deosebire de șeful misiunii, au dreptul să importe bunuri cu ocazia primei lor instalări și în cantități limitate.

În ce privește problema inspectării bagajelor, doctrina și practica statelor sunt în general de părere că exceptarea de la inspectarea bagajelor ține de curtoazia internațională și că în caz de bănuieli întemeiate că bagajele ar putea conține bunuri al căror import sau export este interzis ori că depășesc cota de bunuri admisă prin francisă, pot fi deschise și controlate de autoritățile competente. În virtutea principiului că secretele misiunii trebuie să fie respectate, inspectarea bagajelor nu ar putea include sacii din valizele care potrivit declarației agentului diplomatic ar conține documente, iar violarea secretului acrestor documente va antrena responsabilitatea internațională a statului acreditar, precum și obligația de a repara, afară dacă nu se constată că bagajele au un conținut cu totul diferit decât ceea ce le declarase, că responsabilitatea va reveni statului acreditant (tentativa de fraudă putând conduce la luarea de măsuri de confiscare) .

Asemenea poziții de principiu în legatură cu aceste probleme găsim în diferitele lucrări ale doctrinei, și în propunerile de codificare, precum și în codificările făcute.

Convenția de la Viena a dat o reglementare cuprinzătoare, scutirii de taxe a agenților diplomatici și scutirii de control a bagajelor personale, dar mult mai important este că a făcut opera novatoare prin stabilirea unei obligații în sarcina statului acreditar de a scuti, în anumite limite misiunile și agenții diplomatici de la plata acestor taxe vamale.

În art. 36 din Convenție se prevede:

„1. Potrivit dispozițiilor legale și regulamentare pe care le poate adopta, statul acreditar acordă intrarea și scutirea de plata drepturilor de vamă, taxelor și altor drepturi conexe, altele decât cheltuielile de depozitare, de transport și cheltuielile aferente unor servicii pentru: obiectele destinate uzului oficial al misiunii; obiectele destinate uzului personal al agentului diplomatic sau al membrilor familiei sale, care fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele destinate instalării sale.

Agentul diplomatic este scutit de inspectarea bagajului său personal, afară de cazul în care ar exista motive serioase să se creadă că acesta conține obiecte care nu beneficiază de scutirile menționate la paragraful 1 din prezentul articol, sau obiecte al căror import sau export este interzis de legislație sau supus regulamentelor de carantină ale statului acreditar. În asemenea caz controlul nu trebuie să se facă decăt în prezența agentului diplomatic sau a reprezentantului său autorizat”.

Această scutire trebuie să fie acordată independent de reciprocitate, care jucase un rol așa de important până atunci în domeniul privilegiilor vamale. Aprecierea justă în ansamblu trebuie să fie puțin circumstanțiată în sensul că aplicațiunea principiului reciprocității nu a fost total exclusă întrucât dacă acest principiu nu a fost acceptat cu referire specială la scutirile vamale, este în schimb admis cu privire la întregul ansamblu de privilegii și imunități diplomatice (art.47 alin.2).

Modificând textul propus de Comisia de drept internațional, Conferința a făcut opera utilă, pentru că agentul diplomatic este scutit de tot ceea ce mai mult sau mai puțin poate să se raporteze la drepturile de vamă, fiindcă bineînțeles că această scutire nu are în vedere serviciile făcute (taxe de depozitare). O interpretare analoagă găsim și la unii autori care au analizat textul în cauză; acestea au vazut în expresia „urmând dispozițiile legislative și regulamentare” ca însemnând că statul acreditar este în drept, pe de o parte să introducă limitări la cantitățile de bunuri importate, cu condiția, ca aceste limitări să nu împiedice satisfacerea nevoilor diplomatului, iar pe de altă parte, să supună aceste importuri formalităților pe care le consideră necesare.

Această interpretare se bazează pe discuțiile care au avut loc în cadrul comisiei de drept internațional și Comentariul făcut de aceasta la textul respectiv37, cât și pe discuțiile de la Conferința de la Viena ca și pe observațiile statelor la Proiectul de articole.

Art. 36 nu conține o dispoziție care în mod direct să excludă importul anumitor bunuri. Acest text stabilește ce bunuri pot fi importate de către misiune și agentul diplomatic (obiectele destinate folosinței oficiale a misiunii și obiectele destinate folosinței personale a agentului diplomatic sau a membrilor săi de familie care fac parte din menajul său, inclusiv efectele destinate instalării sale), pentru ca în art. 2 să se menționeze în ce cazuri agentul diplomatic nu beneficiază de scutire de inspectare a bagajelor sale personale și anume, în cazul în care există motive de a se crede că acest bagaj conține obiecte care nu beneficiază de scutirile menționate în art. 1 și în cazul în care este vorba de obiecte al căror import sau export este interzis prin legislație, ori supus reglementărilor de carantină ale statului acreditar.

Prin urmare, referirea la obiectele prohibite la import și export se face pentru scopul efectuării inspecției bagajelor și nu pentru stabilirea a ceea ce nu este admis la import. În această situație interdicția de intrare a unor asemenea bunuri se deduce din obligația generală pe care o are agentul diplomatic de a respecta legea statului acreditar; fiind supus legilor locale, agentului diplomatic îi este interzis să aducă în statul acreditar stupefiante, publicații subversive, etc; ori să exporte bunuri culturale a căror ieșire de pe teritoriul acestui stat este interzisă (opere de artă).

Rigoarea acestei interdicții nu trebuie să fie exagerată sau mai exact aplicația interdicției nu se poate face în cazul unui agent diplomatic cu rigurozitatea care se imprimă în general, iar în unele cazuri interdicția nici nu ar putea fi aplicată (unui agent diplomatic nu i se poate interzice să aducă cu el publicațiile care-i sunt necesare, pe motiv că acestea nu sunt admise în statul acreditar, după cum nu i se poate interzice să-și aducă medicamentele prescrise de medicul sau din statul acreditant pe motiv că acestea conțin heroină al cărei import este interzis).

Interdicția se justifică însă în cazul în care ar fi vorba de produse interzise care produc o reprobare generală (stupefiante) sau poate avea consecințe grave pentru statul acreditar (importul de plante, fructe, etc., care ar conține microbi dăunători agriculturii locale).

Convenția se ocupă exclusiv de bagajele agentului diplomatic și nu amintește nimic despre obiectele destinate folosinței oficiale a misiunii.

Articolul 36 alin. 2 constituie o dare înapoi față de practica anterioară codificării pentru că admite ca bagajele agentului diplomatic să fie inspectate fără ca responsabilitatea statului acreditar să fie pusă în cauză. Garanția că inspectarea să se facă în fața agentului diplomatic nu constituie decât un paliativ pentru că nu schimbă cu nimic lucrurile.

În al doile rând, redactarea este considerată ca defectoasă pentru că nu se spune explicit că nici în aceste cazuri nu este permisă inspectarea bagajelor conținând documente; soluția rezultă desigur din economia generală a Convenției (nu s-ar putea merge împotriva dispozițiilor art. 30).

Convenția are în vedere toate obiectele destinate folosinței personale a agentului diploamtic, „bagajele personale” atât cele însoțite cât și cele neînsoțite.

O remarcă în ce privește importanța pe care trebuie să o facem la acest articol este referirea existentă în text la dispozițiile legislative și regulamentare pe care statul acreditar le poate adopta; prin aceasta, desi există ca principiu, privilegiu de ordin vamal este substanțial diminuat dacă nu pus chiar în discuție, textul apărând mai curând ca o dispoziție de trimitere la legislația statului acreditar. Credem că ar trebui să reținem acea interpretare potrivit căreia a avut ca obiect numai să creeze obligația pentru statul acreditar și respectiv dreptul pentru misiune și agentul diplomatic, urmând ca modalitățile de executare a acestui drept să fie reglementate prin dispozițiile legale și regulamentare naționale.

În legislația noastră internă, este înscris principiul că bunurile destinate uzului personal al membrilor cu statut diplomatic și familiilor lor, sunt scutite de control vamal, atât la intrarea cât și la ieșirea din țară în condițiile stabilite prin convențiile internaționale la care România este parte pe bază de reciprocitate. Pot fi introduse sau scoase din țară fără plata taxelor vamale în condițiile stabilite prin convențiile internaționale la care România este parte și pe bază de reciprocitate, bunurile destinate folosinței personale a agentului diplomatic precum și a membrilor familiilor lor cât și bunurile destinate folosinței personale a membrilor personalului administrativ, tehnic și de serviciu al misiunilor diploamtice, precum și al membrilor familiilor lor cu ocazia instalării. Controlul vamal este posibil numai în cazuri excepționale și în prezența titularului bunului.

4.4 Dreptul de a arbora drapelul național

Șeful de misiune are dreptul de a plasa stema la reședința sa și de a arbora drapelul național pe mijloacele de transport. Această problemă a fost reglementată în Convenția din 1961 pe baza propunerii cuprinse în Proiectul de articole al Comisiei de drept internațional: „Misiunea și seful său au dreptul să arboreze drapelul, să pună stema statului acreditant pe localurile misiunii, inclusiv reședința șefului de misiune și pe mijloacele de transport ale acestuia”.

Prin această prevedere, Convenția a consacrat un drept care până atunci nu era unanim recunoscut. S-a menționat însă că acest drept nu trebuie menționat ca fiind totuși absolut și că în exercitarea lui trebuie să se țină seama de practica și regulile locale. Spre exemplu, în caz de tensiune între satul acreditant și statul acreditar ”Arborarea drapelului de către misiune poate apărea ca un act de ostentați care ar avea un caracter de provocare; arborarea drapelului poate avea loc nu în orice zi, ci cu anumite ocazii (ziua natională a statului acreditant, a statului acreditar sau a statelor reprezentate diplomatic în acest stat)”.

Arborarea drapelului pe mijloacele de transport să se facă numai atunci când șeful de misiune se deplasează în scop oficial. În unele situatii, Serviciul de protocol din statul acreditar este cel care indică misiunilor arborarea drapelului național.

4.5 Facilitățile de ședere pentru personalul diplomatic

Spre deosebire de orice altă persoană care stă o anumită perioadă de timp în străinătate agentul diplomatic este scutit de obligația de a obține permis de ședere sau de a se anunța la organele de poliție locală și de a le prezenta vreun document. În cazul agentului diplomatic, există o procedură diferită de luare în evidență față de cea aplicată străinilor în general și anume, pentru a li se facilita călătoria, agenții diplomatici primesc o viză diplomatică din partea statului acreditar, viză care se acordă imediat și în mod gratuit, permițând diplomatului să se bucure de un tratament de curtoazie mult mai favorabil decât simplii particulari.

Dată fiind poziția lor oficială și regulile specifice care se aplică în legatură cu începutul și încetarea activității agentului diplomatic, misiunea diplomatică anunță Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar sosirile și plecările agenților diplomatici. Ministerul Afacerilor Externe ține evidența lor întocmind o listă a corpului diplomatic care este publicată, iar legitimațiile pe care acel minister le eliberează agenților diplomatici pentru a le atesta calitatea au valoarea și de permise de ședere.

În conformitate cu legislația noastră evidența membrilor misiunilor diplomatice precum și a membrilor lor de familie se ține de Ministerul Afacerilor Externe care eliberează acestor persoane în vederea legitimărilor carnetelor de identitate, valabile pe teritoriul român. În același timp Ministerul Afacerilor Externe publică anual o listă a membrilor personalului diplomatic acreditat în România.

4.6 Scutirile de la prestațiile personale pentru personalul diplomatic

Agentul diplomatic este exceptat de la aplicarea prevederilor legilor care stau la baza unor obligații cu un caracter strict local și se adresează exclusiv cetățenilor statului acreditar, cum ar fi obligația de a satisface serviciul militar sau aceea de a participa ca jurat. Asemenea obligații de regulă, nu privesc străinii, iar în cazul agentului diplomatic ele îl pot jena în exercitarea funcțiilor sale. În practica internațională, legislația statelor, ca și în doctrină, este menționată prin privilegiile diplomatice dreptul pe care-l are agentul diplomatic de a nu fi obligat la „încartiruirea militarilor” sau la rechiziții militare, precum și la prestațiile personale în caz de incendii sau de catastrofe militare.

Scutirea de obligația de a încartirui apare pe deplin justificată de maxima ”omnis coactio abesse a legato debet”, pentru că a impune încartiruirea de soldați în localul misiunii diplomatice, înseamnă să împiedice efectiv îndeplinirea funcțiilor diplomatice și ar echivala cu o invadare a misiunii.

În acest sens, în Convenția de la Viena (art. 35), se prevede ”statul acreditar trebuie să scutească pe agenții diplomatici de orice perstație personală, de orice serviciu public, indiferent de natura sa, și de sarcinile militare, ca rechiziții, contribuții și încartiruiri militare”.

Unii autori consideră că art. 35 ar fi superflu pentru că situațiile înfățișate sunt acoperite de alte articole ale Convenției (art. 22 si 30; art. 23 și 34)

4.7 Scutirea de la obligația prevăzută de legislația privind asigurările sociale

Acest privilegiu este de dată mai recentă, deoarece sistemele naționale de asigurări sociale pentru cazuri de boală, accident, invaliditate, deces, etc., au început să apară în ultima jumatate de secol mai ales după cel de-al doilea război mondial și nu mai recent s-a putut pune problema de a se ști dacă legislația națională care reglementează acest domeniu ale asigurărilor sociale se aplică și misiunilor diplomatice străine.

În cazul persoanelor care sunt cetățeni ai statului acreditant, având domiciliu în acest stat nu este cazul să li se aplice legislația socială locală, pentru că aceste persoane, indiferent unde s-ar afla, continuă să fie supuse sistemului național de asigurări sociale și pentru că, datorită funcțiilor lor, ele nu pot rămâne decât o perioadă scurtă pe teritoriul statului acreditar, nici nu este cazul să se impună plata de asigurări de care nu ar putea beneficia niciodată .

Problema se ridică însă, în cazul în care este vorba de persoane cetățeni ai statului acreditar, străini sau chiar cetățeni ai statului acreditar, având domiciliu în statul acreditar. Deși angajați ai statului acreditant, legătura care ar justifica supunerea acestor persoane sistemului de securitate socială există mai curând ca statul acreditar deoarece ele trăiesc în mod permanent și vor ieși la pensie în acest din urmă stat.

În plus, asigurările sociale constituie, în ultimă analiză o problemă care ține de societate în care persoana trăiește pentru că acesta nu se poate dezinteresa de situația ei. Dacă aceste persoane ar fi exceptate de la plata asigurărilor sociale din statul acreditar, ele ar fi lipsite de protecția prevăzută de sistemul de prevederi sociale, ceea ce ar veni în contradicție cu scopul existenței acestui sistem.

În cazul în care misiunea diplomatică sau agentul diplomatic ar angaja persoane domiciliate pe teritoriul statului acreditar, ei sunt obligați să platească contribuția la asigurările sociale întrucât sunt în principiu tinuți să respecte legea locală, iar exceptarea lor ar duce la lipsirea celor angajați, de orice protecție, ceea ce ar fi contrar idealului uman și progresului social pe care-l simbolizează sistemul de securitate socială.

Comisia de drept internațional a ezitat în ce privește reglementarea acestui privilegiu; după ce decisese în 1957 să nu se acuze de chestiune, Comisia a adoptat în 1958 o dispoziție pe care însă Conferința de la Viena a modificat-o substanțial.

Articolul 33 din Convenție prevede:

”1. Sub rezerva dispozițiilor paragrafului 3 al prezentului articol, agentul diplomatic este în ce privește sarcinile prestate statului acreditant, scutit de dispozițiile cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditar.

2. Scutirea prevazută la paragraful 1 al prezentului articol, se aplică și oamenilor de serviciu particulari care sunt în serviciul exclusiv al agentului diplomatic cu conditia:

ca ei să nu fie cetățeni ai statului acreditar sau să nu aibă în acesta o resedință a lor permanentă;

ca ei să nu fie supuși dispozițiilor cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditant sau într-un al treilea stat.

3. Agentul diplomatic care are în serviciul său persoane cărora nu li se aplică scutirea prevazută la paragraful 2 din prezentul articol trebuie să respecte obligațiile pe care dispozițiile statului acreditar cu privire la asigurările sociale le impun celui care angajează.

4. Scutirea prevazută la paragrafele 1 si 2 din prezentul articol nu exclude participarea voluntară la regimul asigurărilor sociale al statului acreditar în măsura în care este permisă de acest stat.

5.Dispoziția prezentului articol nu afectează acordurile bilaterale sau mlutilaterale referitoare la asigurările sociale care au fost încheiate anterior și nu împiedică încheierea ulterioară a unor asemenea acorduri”. 

Textul adoptat la Conferința de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic în materie de securitate socială reprezintă un amendament prezentat de delegatia Austriei, prin care propunea înlocuirea textului din Proiect cu cel pregătit de Comisia de drept internațional pentru Proiectul de Convenție privind relațiile si imunitățile consulare.

S-a arătat că proiectul formulează două principii care se limitează unul pe altul dar sunt esențialmente complementare. În vreme ce primul pricipiu stabilește că membrii misiunii diplomatice și membrii lor de familie făcând parte din menajul lor, dacă nu sunt cetățeni ai statului acreditar, sunt excepții de la legislația privind securitatea socială în vigoare în acest stat al doilea principiu stabilește că această exceptare nu este aplicabilă personalului privat si angajaților care sunt ei înșiși supuși legislației privind securitatea socială a statului creditor.

Cât privește argumentarea soluțiilor, ar fi de menționat că în cazul membrilor misiunii diplomatice și a familiilor lor continuarea protecției nu poate fi asigurată decât de statul acreditant și, în general, acest obiectiv este stins prin aplicarea față de ei a măsurilor de securitate socială prevăzute pentru funcționarii statului acreditant.

Examinând textul articolului 33, se poate aprecia că acest articol realizează un progres serios pentru că pe de o parte obligă în anumite cazuri, pe agentul diplomatic să plătească cota lui parte pentru asigurările sociale ale persoanelor pe care le angajează, iar pe de altă parte pune accentul mai mult pe domiciliul persoanei, decât pe cetățenia ei, acest articol are meritul de a pune ordine într-un domeniu în care legislația statelor s-a dezvoltat într-un mod anacronic. Lacuna principală a Convenției este că a omis reglementarea ipotezei în care misiunea diplomatică este cea care angajează, iar explicația care se reține este că, deși la Conferința de la Viena s-a văzut uneori că există o misiune diplomatică, nu s-au tras toate consecințele din acest fapt și s-a preferat, conform doctrinei clasice, să se pună accentul pe instituția agentului diplomatic.

În aceste condiții, concluzia care se trage din această reglementare este aceea că misiunea diplomatică nu ar putea pretinde nici un fel de privilegiu în această materie și ar trebui plătească cotizații ca orice persoană care angajează.

4.8 Dreptul la capelă pentru personalul diplomatic

Un alt privilegiu al personalului diplomatic este așa-zisul drept la capelă (Right of Chapel, droit de chapelle sau droit du culte). Este vorba de un privilegiu de curtoazie care ar permite membrilor unei misiuni diplomatice să organizeze oficierea, în incinta misiunii, de către un preot aparținând personalului, a cultului religiei oficiale a statului acreditant; de regulă cetățenii acestui stat au și ei dreptul de a asista la această celebrare.

Privilegiul era de mare valoare în trecut când libertatea cultului nu era recunoscută de majoritatea statelor, mai ales în cazul rivalităților dintre protestanți și catolici și dintre musulmani și creștini (statele protestante considerau supușii lor catolici ca potențiali trădători, iar statele catolice la rândul lor pedepseau sever orice erezie); privilegiul se regăsește menționat și în zilele noastre, când intoleranța religioasă, nu-și mai are loc în societate), însă și-a pierdut mult din importanță, având doar valoare istorică.

Așa se explică și faptul că problema în discuție nu și-a găsit locul în textul Convenției de codificare a dreptului diplomatic de la Viena din 1961.

4.9 Exceptarea de la legile privind dobândirea cetățeniei

Prin normele de drept intern al statului acreditar, care de principiu sunt aplicabile și agentului diplomatic, sunt de menționat cele cu privire la atribuirea cetățeniei. Limitarea aplicării ordinii juridice locale nu are loc în cazul în care legea locală în domeniul atribuirii cetățeniei are la bază principiul ”ius soli” (în sistemul dreptului anglo-saxon) și ca atare copiii agentului diplomatic născuti pe teritoriul statului acreditat dobândesc în mod automat cetățenia statului respectiv, dacă legea se bazează pe ”ius matrimoni ”, femeia căsătorită cu un agent diplomatic, cetățean al statului acreditar devine prin faptul căsătoriei, cetățeană a statului respectiv.

Apare, astfel o incompatibilitate evidentă între aceste forme de atribuire a cetățeniei și calitatea de agent diplomatic al unui stat străin aflat în misiune, precum și între poziția avută de agentul diplomatic și acea creată prin dobândirea unei alte cetățenii de către copii agentului diplomatic. Se consideră pe de altă parte, ca fiind execesivă excluderea absolută a posibilității ca, copii agentului diplomatic să poată dobândi cetățenia statului acreditar.

Practica și doctrina au considerat în majoritate, că legislația statului acreditar referitoare la dobândirea cetățeniei nu ar trebui să se aplice agenților diplomatici. Această regulă care inițial decurge din doctrina extrateritorialității a continuat să se aplice pentru că altfel s-ar fi ajuns la soluții greu de explicat și de admis. Nu era cazul ca simplul fapt al șederii temporare a agentului diplomatic în statul acreditar să genereze asemenea efecte secundare, care să-i îngreuneze situația și să devină astfel o sursă de eventuale complicații pentru el.

La Conferința de la Viena au fost supuse discuției un text al Comisiei de drept internațional (prin care se urmărea în esență să se excludă ipoteza dobândirii automate și forțate a cetățeniei statului acreditar și un amendament (Regatul Unit), prin care se propunea suprimarea acestui articol pe motiv că aplicarea acestei dispoziții ar ridica unele dificultăți în cazul în care ar contraveni legislației statelor și că în general nu și-ar avea locul într-o convenție privind privilegiile diplomatice. Acest punct a prelevat, și în consecință, Conferința a decis să trateze această problemă într-un protocol de semnătură facultativă.

Această opțiune a protocolului de semnătură facultativă n-a fost cea mai fericită, pentru că nu a oferit o soluție, precizând și dezvoltând dreptul diplomatic, ci a marcat mai curând un regres (principiul după care prezenta unui diplomat pe teritoriul unui stat străin nu trebuie să ducă la impunerea față de el, ori față de alt membru al familiei sale a cetățeniei acestui stat, rămânand reconfirmat cu privilegiul codificării dreptului diplomatic).

Capitolul 5. Considerații finale privind imunitățile și privilegile personalului diplomatic

Pentru ca agenții diplomatici să ducă la bun sfârșit, în cele mai bune condiții misiunea încredințată lor, ei au nevoie de o anumită independență în relațiile lor cu autoritățile statului de recepție. Ca urmare, ei trebuie să se folosească de anumite drepturi de o natură particulară pe teritoriul statului unde își desfășoară activitățile. Stabilirea acestor drepturi, conținutul și întinderea lor a fost una dintre problemele care au fost puse pentru statele decise să schimbe reprezentanții permanenți, pentru că agenții diplomatici trebuiau să beneficieze de o situație specială, privilegiată, capabilă să le sustragă jurisdicției statului de recepție și de a proteja existența și activitatea lor.

Statutul particular al agenților diplomatici necesită imunități pe care statul de reședință trebuie să-l acorde atât în interesul membrilor personalului cu titlu individual, cât și în interesul postului însuși.

Inviolabilitatea membrilor personalului diplomatic este una dintre cele mai vechi imunități cunoscute în practica statului, este de asemenea absolută și nu dispare nici în cazul ruperii relațiilor diplomatice sau în cazul conflictelor armate. Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic care este universal recunoscută, presupune obligația pentru statul de recepție să se abțină de la orice formă de constrângere și să facă în așa fel încât orice persoană privată să se abțină de la orice formă de violență împotriva agentului diplomatic.

Personalul diplomatic se bucură de asemenea de imunitatea de jurisdicție penală, civilă și administrativă. În ceea ce privește privilegiile, concesiunea lor este bazată pe norme supletive de drept internațional și pe curtoazia internațională.

Practica actuală a relațiilor diplomatice între state permite să se tragă concluzii asupra evoluțiilor și tendințelor noi privind imunitățile și privilegiile diplomatice asupra propunerilor necesare și oportune în legătură cu dezvoltarea progresivă a drepturilor și imunităților diplomatice, dezvoltare care rămâne actuală și care cuprinde mai multe aspecte de precizie, de revizuire și îmbogățire privind imunitățile diplomatice.

Totuși, sunt cazuri în care autoritățile locale trebuie să aibă dreptul de a interveni fără acordul prealabil al șefului de misiune în cazuri de forță majoră sau o catastrofă, un incendiu, etc. Este necesar să subliniem importanța cardinală a cooperarii internaționale în prevenirea crimelor împotriva agenților diploamtici, care pot fi săvârsite de persoane fanatice ale statului acreditant sau acreditar.

Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic, chiar dacă ar fi absolută, dezvoltările recente fac necesară revizuirea acestui subiect.

Agenții diplomatici pot fi implicați în anumite accidente sau incidente, unde cel mai adesea agenții diplomatici sunt găsiți vinovați pentru acele fapte, dar invocând imunitatea de jurisdicție ei nu răspund în fața legii pentru faptele comise. Se dorește adoptarea anumitor amenzi sau pedepse în cazul repetării acestor violări de reguli de circulație.

Agentul diplomatic ar trebui să fie obligat să mărturisească în cazul în care o crimă se produce, fie în fața tribunalului, fie la sediul misiunii diplomatice.

Toate aceste noi norme legislative presupun bineînteles modificări ale convențiilor în vigoare prin amendamente sau printr-o revizuire generală a articolelor în lumina noilor relații de interes sau între alte subiecte de drept intrenațional. Un argument în favoarea acestor revizuiri este că în timp ce Convenția de la Viena a fost semnată în 1961, cea mai mare parte a statelor mici nu participase, mai ales că unele dintre ele au devenit independente după aceasta.

Bibliografie

Tratate, cursuri, legislație:

Anghel, Ion M., Drept consular, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978

Anghel, Ion M., Drept diplomatic, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1997

Bonciog, Aurel, Drept diplomatic, Editura Fundației „România de mâine”, București 2000

Chebeleu, Traian, Drept diplomatic și consular, Editura Universității, Oradea, 2000

Crețu, Vasile, Drept internațional public, Editura Fundației „România de mâine”, București 1999

Diaconu, Ion, Curs de drept internațional public, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1993

Mazilu , Dumitru, Diplomația. Drept diplomatic și consular, Editura Lumina Lex, București, 2003

Sida Andrei, Drept diplomatic, Editura Risopri, Cluj-Napoca, 1999

Tanasie, Petre, Uzanțe diplomatice și de protocol, Editura Independența Economică, Pitești, 2000

Convenția cu privire la relațiile diplomatice, Viena, 18.04.1961

Bibliografie

Tratate, cursuri, legislație:

Anghel, Ion M., Drept consular, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978

Anghel, Ion M., Drept diplomatic, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1997

Bonciog, Aurel, Drept diplomatic, Editura Fundației „România de mâine”, București 2000

Chebeleu, Traian, Drept diplomatic și consular, Editura Universității, Oradea, 2000

Crețu, Vasile, Drept internațional public, Editura Fundației „România de mâine”, București 1999

Diaconu, Ion, Curs de drept internațional public, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1993

Mazilu , Dumitru, Diplomația. Drept diplomatic și consular, Editura Lumina Lex, București, 2003

Sida Andrei, Drept diplomatic, Editura Risopri, Cluj-Napoca, 1999

Tanasie, Petre, Uzanțe diplomatice și de protocol, Editura Independența Economică, Pitești, 2000

Convenția cu privire la relațiile diplomatice, Viena, 18.04.1961