Privarile Licite de Libertate în Sensul Articolului 5 al Cedo
TEZA DE MASTER
Privările licite de libertate în sensul articolului 5 al cedo
CUPRINS
INTRODUCERE
1. PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI ÎN CADRUL CONVENȚIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
1.1. Mecanismul de protecție a drepturilor omului stabilit prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului
1.2. Dreptul la libertate și siguranța persoanei și consacrarea sa juridică
2. PREZUMȚIA DE LIBERTATE, EXIGENȚA LEGALITĂȚII, CONCEPTUL DE DETENȚIE
2.1. Caracterul fundamental al dreptului la libertate
2.2. Legalitatea detenției
2.3. Justificări ale privațiunii de libertate
2.3.1. Detenția pentru nesupunerea la o hotărâre
2.3.2. Detenția în cadrul urmăririlor penale
2.3.3. Detenția legală a unui minor
2.3.4. Detenția unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond
2.3.5. Detenția în caz de expulzare sau extrădare
3. DREPTURI GARANTATE DE CĂTRE STATE ÎN CONTEXTUL ÎNDEPLINIRII OBLIGAȚIEI INTERNAȚIONALE CE DECURGE DIN ARTICOLUL 5 CEDO
3.1. Dreptul persoanelor aflate în detenție
3.2. Dreptul la un recurs cu privire la legalitatea detenției
3.3. Drepturile garantate acuzatului: prezumția de nevinovăție, drepturile apărării
3.4. Dreptul la reparație
3.5. Aspecte ce țin de încălcarea articolului 5 al CEDO de Republica Moldova și raționamente ale Curții la acest capitol
3.6. Satisfacția echitabilă prevăzută de mecanismul național de protecție a drepturilor omului
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
RESUME
INTRODUCERE
Articolul 5 al Convenției reprezintă o parte componentă esențială a sistemului de protecție a drepturilor individuale. Libertatea personală este o condiție fundamentală de care trebuie să profite fiecare. Privarea ei este susceptibilă de a avea un impact direct și negativ asupra beneficierii de multe alte drepturi, începând cu respectarea vieții private și de familie, continuând cu libertatea de reuniune, asociere și exprimare și până la libertatea de circulație. În plus, fiecare privare de libertate plasează persoana afectată într-o poziție extrem de vulnerabilă și o expune riscului torturii și tratamentelor inumane și degradante. Deci, întotdeauna judecătorul național trebuie să aibă în vedere că, pentru a nu lipsi garantarea libertății de esență, orice detenție trebuie să fie excepțională, justificată în mod obiectiv și să nu depășească strictul necesar. Dreptul la libertate și la siguranță este unic în măsura în care această expresie trebuie să fie înțeleasă într-o singură frază. Termenul „siguranța unei persoane” trebuie înțeles în acceptarea sa fizică și să nu constituie obiectul interpretărilor extensive.
Actualitatea temei de investigație. Dreptul la libertate are un caracter într-atât de fundamental, încât el interzice orice alternativă a libertății: libertatea este sau nu este, există libertate sau lipsă de libertate. Astfel de noțiuni ca semilibertate, libertate sub supraveghere sau libertate condiționată întotdeauna au fost considerate ca atingeri aduse libertății. Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de libertate trebuie apreciată în raport cu contextul. Atingerea adusă libertății este strâns legată de situația persoanei, ea va fi apreciată în mod diferit în dependență de regimul la care este supus individul.
Scopul și obiectivele cercetării. În continuare vom examina principiile și normele fundamentale, enunțate în articolul 5 al Convenției, ne vom baza pe interpretarea lor precum și pe aplicarea lor în situații concrete de către Curte. Interpretarea articolului 5 de către Curte este vitală pentru orice efort care ar face exigențele sale efective. Judecătorii de au interpretat toate dispozițiile acestui articol într-un mod dinamic și în funcție de obiectul vizat, ceea ce inevitabil i-a făcut să depășească sensul strict al textului. Astfel, numeroși termeni au obținut o semnificație autonomă. Interpretarea bazată pe obiect pornește de la principiul conform căruia pentru a determina exigențele articolului 5 și ale altor dispoziții, s-ar cuveni să se țină cont de scopul Convenției. Prin urmare, scopul Convenției este de a atribui indivizilor scopuri reale, cu alte cuvinte drepturi cu un conținut material și nu doar simple garanții formale. În consecință, limitările dreptului la libertate ar trebuie să fie considerate ca excepții și autorizate doar în prezența unor motive convingătoare: aplicarea lor nu ar trebuie să se bazeze în mod special pe ipoteza că orice inițiativă a autorităților publice este adecvată în mod obligatoriu. Interpretarea dinamică atrage necesitatea de a vedea sensul unei dispoziții particulare în funcție de evoluția situației. Dina ceste considerente, judecătorul național ar trebuie să urmărească jurisprudența evolutivă a organelor de
Importanța teoretică și valoarea aplicativă. Considerații de interes public pot de asemenea să influențeze jurisprudența Curții și a Comisiei deoarece măsurile adoptate pentru lupta împotriva crimei organizate și a terorismului ridică diferite probleme în raport cu dreptul la libertate și niciodată Curtea nu a dorit să pună piedici dispozițiilor luate de state în materie: ea chiar le-a recunoscut o anumită „marjă de apreciere” născută din necesitatea, inerentă sistemului Convenției, a unui just echilibru între apărarea instituțiilor democrației în interesul comun și salvgardarea drepturilor individuale.
Metodologia cercetării. În scopul realizării obiectivului de cercetare propus vom folosi în cadrul investigației mai multe metode de cercetare ca: metoda istorică, inductivă, deductivă, comparativă, logică etc.
Structura tezei. Lucrarea este compusă din introducere care reflectă scopul investigației, trei capitole fiecare din ele având ca scop punerea în evidență a acelor factori care prin acțiunea lor contribuie la respectarea dreptului enunțat in articolul 5 și concluziile la subiectul propus. Având în vedere scopul fundamental al Convenției Europene a Drepturilor Omului, capitolul 1 este axat în special pe rolul mecanismului european de protecție a drepturilor omului. Capitolul doi se referă la cercetarea principiilor fundamentale care fundamentează din punct de vedere teoretic conținutul articolului 5. Capitolul 3 oferă o cercetare practică a dosarelor de condamnare a Republicii Moldova în virtutea articolului 5și măsurile care au fost întreprinse în vederea neadmiterii unei violări continue a articolului 5. Teza este însoțită de o încheiere a subiectului cercetat și un rezumat în limba străină.
1. PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI ÎN CADRUL CONVENȚIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
1.1.Mecanismul de protecție a drepturilor omului stabilit prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului
Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale” a fost elaborată de către Consiliul Europei, deschisă pentru semnare la 4 noiembrie 1950 și a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. Având drept punct de plecare Declarația Universală a Drepturilor omului din 1948, redactorii Convenției au căutat să promoveze obiectivele Consiliului, prin menținerea și dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Convenția a reprezentat documentul prin care s-au făcut primii pași în aplicarea colectivă a anumitor drepturi stabilite în cadrul Declarației Universale.
De la intrarea în vigoare a Convenției, au fost adoptate paisprezece „Protocoale”, care au modificat textul Convenției. Fiecare dintre aceste Protocoale a făcut obiectul unui proces propriu de semnare și de ratificare, intrând în vigoare la date diferite. Pentru adoptarea protocoalelor cu caracter de „declarații” ori de „rezerve” au fost aplicate anumite proceduri specifice. Trebuie remarcat faptul că nu toate statele părți la Convenție au ratificat toate protocoalele Convenției.
Protocoalele 1, 4, 6, 7, 12 și 13 au adăugat alte drepturi și libertăți la cele garantate de Convenție. Protocolul nr. 2 a atribuit Curții Europene a Drepturilor Omului competența de a emite avize consultative, o prerogativă rar exercitată și care în prezent este reglementată în chiar textul Convenției. Protocolul nr. 9 a permis persoanelor de drept privat să solicite ca acțiunea lor să fie transmisă Curții. Protocolul nr. 11 a transformat radical sistemul de supraveghere, creând o curte unică și permanentă la care persoanele de drept privat pot avea acces direct. Protocolul 14, adoptat în 2004, se află în prezent în curs de ratificare și va introduce un număr de reforme instituționale și procedurale al căror principal obiectiv este de a dezvolta capacitatea Curții de soluționare atât a cererilor vădit inadmisibile, cât și a celor admisibile și care pot fi soluționate în baza jurisprudenței consacrate (prevedere adăugată prin Protocolul nr. 14bis). Celelalte protocoale, care se refereau la organizarea instituțiilor Convenției și la procedura în fața acestora, nu mai prezintă nicio importanță practică astăzi.
De asemenea, Convenția a prevăzut un mecanism de executare a obligațiilor asumate de Părți. Așa cum am arătat mai sus, această responsabilitate a fost inițial încredințată către trei instituții, respectiv Comisia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei. Odată cu ratificarea Protocolului 11, Comisia și-a încetat existența (funcția de analiză a admisibilității cererilor fiind încredințată însăși Curții), Curtea a cărei competență a devenit obligatorie, a devenit singura instituție cu funcție jurisdicțională, în timp ce funcția jurisdicțională a Comitetului de Miniștri a fost abrogată oficial, rolul acestuia fiind restrâns în mod esențial la sarcina (importantă de altfel) de executare a hotărârilor Curții.
Convenția prevede două tipuri de acțiuni, și anume acțiuni individuale și acțiuni „interstatale” – însă până în prezent au fost introduse numai câteva acțiuni „interstatale”. Dreptul la acțiune individuală reprezintă una dintre caracteristicile esențiale ale sistemului actual și o trăsătură remarcabilă și unică pentru un sistem internațional de aplicare a drepturilor omului. Acțiunea individuală a reprezentat inițial o opțiune pe care părțile semnatare ale Convenției aveau latitudinea de a o recunoaște sau nu în mod discreționar. La intrarea în vigoare a Convenției, în 1953, doar trei dintre cele zece state contractante inițiale recunoșteau acest drept, însă până în 1990, toate cele douăzeci și două de părți la Convenție recunoscuseră acest drept, care ulterior a fost acceptat de toate statele din Europa Centrală și de Est ce s-au alăturat Consiliului Europei și au ratificat Convenția ulterior acestei date. Prin intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11, în 1998, recunoașterea dreptului la acțiune individuală a devenit obligatorie. Trebuie subliniat că acest drept se aplică persoanelor fizice și juridice, grupurilor de persoane, precum și organizațiilor non-guvernamentale. Mai mult, nu este obligatoriu ca o persoană să fie cetățean al vreunuia dintre statele părți la Convenție pentru a introduce acțiunea – este suficient ca încălcarea pretinsă să fi fost săvâșită de către unul dintre acele state în „jurisdicția” sa, ceea ce de obicei semnifică pe teritoriul respectivului stat [12, p.22].
Cu toate că sistemul juridic privind drepturile omului instituit de Convenție s-a dovedit a fi un succes remarcabil în diverse modalități, sistemul s-a dovedit a fi și victima propriului său succes. În prezent, Curtea este sesizată cu mai multe cereri decât poate soluționa în mod echitabil și coerent, în ciuda capacității sale jurisdicționale care a crescut permanent. Cu toate că multe cereri fie sunt respinse administrativ, fie declarate inadmisibile, multe cauze sunt încă în curs de soluționare iar acest număr crescut de dosare a dat naștere criticilor la adresa unor hotărâri considerate a fi lipsite de coerență intelectuală. Mai mult, există și o anumită îngrijorare în ceea ce privește respectarea efectivă a hotărârilor Curții de către țările condamnate, mai ales în condițiile în care anumite state ridică semne de întrebare semnificative dune individuală a devenit obligatorie. Trebuie subliniat că acest drept se aplică persoanelor fizice și juridice, grupurilor de persoane, precum și organizațiilor non-guvernamentale. Mai mult, nu este obligatoriu ca o persoană să fie cetățean al vreunuia dintre statele părți la Convenție pentru a introduce acțiunea – este suficient ca încălcarea pretinsă să fi fost săvâșită de către unul dintre acele state în „jurisdicția” sa, ceea ce de obicei semnifică pe teritoriul respectivului stat [12, p.22].
Cu toate că sistemul juridic privind drepturile omului instituit de Convenție s-a dovedit a fi un succes remarcabil în diverse modalități, sistemul s-a dovedit a fi și victima propriului său succes. În prezent, Curtea este sesizată cu mai multe cereri decât poate soluționa în mod echitabil și coerent, în ciuda capacității sale jurisdicționale care a crescut permanent. Cu toate că multe cereri fie sunt respinse administrativ, fie declarate inadmisibile, multe cauze sunt încă în curs de soluționare iar acest număr crescut de dosare a dat naștere criticilor la adresa unor hotărâri considerate a fi lipsite de coerență intelectuală. Mai mult, există și o anumită îngrijorare în ceea ce privește respectarea efectivă a hotărârilor Curții de către țările condamnate, mai ales în condițiile în care anumite state ridică semne de întrebare semnificative din acest punct de vedere.
În ceea ce privește volumul de cauze și aspectele de coerență, deși Protocolul nr. 14 va permite Curții să soluționeze mai rapid anumite cauze, totuși nu va putea reduce fluxul de cereri noi. De asemenea, trebuie remarcat faptul că a fost introdusă o nouă procedură, denumită „hotărâre pilot”, ca modalitate de soluționare a cauzelor identice ce derivă din aceeași problemă de bază. Totuși, este larg acceptat faptul că sunt necesare și alte schimbări ale sistemului. O posibilitate ar fi creșterea numărului de judecători, iar o altă posibilitate ar fi introducerea unui nou sistem, dublu, care să cuprindă, de exemplu, o curte de primă instanță care să soluționeze majoritatea cauzelor, și o instanță superioară, pentru soluționarea cauzelor de natură să aibă un impact asupra principiilor fundamentale. În ceea ce privește respectarea hotărârilor CEDO, aceasta este mai degrabă o problemă cu caracter politic – o soluție posibilă ar fi ca statele să își perfecționeze sistemele juridice/jurisdicționale naționale și să considere toate hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului ca având caracter obligatoriu general, permițând astfel Curții să acționeze ca o curte constituțională supremă a drepturilor omului.
Convenția și/sau jurisprudența CEDO stabilesc anumite principii de bază. Acestea se găsesc fie chiar în textul convenției, fie în deciziile CEDO privind interpretarea Convenției Câteva principii sunt prezentate pe scurt mai jos (precizăm însă că „lista” nu este una exhaustivă, existând și alte principii). La conceptul de „siguranță a circuitului juridic”, sau de „preeminență a dreptului”, se face referire în preambulul Convenției precum și în preambulul Statutului Consiliului Europei. Principiul siguranței circuitului juridic este implicit prevăzut în diverse articole ale Convenției, cum ar fi, de exemplu, art. 8-11, conform cărora orice intervenție asupra drepturilor trebuie să fie „conformă cu legea” sau „prevăzută de lege” [15, p. 47].
Aceasta înseamnă că temeiul juridic pentru orice ingerință în materia drepturilor protejate de Convenție trebuie să fie previzibilă și formulată cu suficientă precizie, astfel încât să permită unei persoane să își reglementeze conduita în consecință. Această condiție de legalitate presupune nu doar existența unei norme juridice sau a unui regim juridic specific, care să permită ingerința, ci se referă și la calitatea prevederii juridice interne specifice. Conceptul proporționalității este regăsit în întreaga Convenție.
Articolele 8-11 ale Convenției permit anumite limitări ale drepturilor materiale prevăzute de Convenție dar numai în măsura în care acestea sunt „necesare într-o societate democratică” pentru realizarea unor obiective legitime.
De asemenea, conceptul proporționalității este un element constitutiv, al altor drepturi protejate de Convenție, cum ar fi, de exemplu, cele referitoare la garantarea liniștitei folosințe a bunurilor. Articolul 1 din Protocolul 1 protejează proprietatea și liniștita folosință a bunurilor, însă această protecție poate fi restricționată întrucât aceleași prevederi permit autorităților publice să procedeze la expropriere dar numai dacă această măsură se datorează unei cauze de utilitate publică și numai dacă măsura exproprierii îndeplinește condiția proporționalității.
Principiul proporționalității implică două aspecte principale, pe de o parte faptul că măsura prin care se limitează anumite drepturi trebuie să fie determinată de un interes general al societății, iar pe de altă parte măsura trebuie să fie proporțională cu obiectivul urmărit. Aprecierea proporționalității se va face pentru fiecare caz specific în parte prin analiza unor mijloace alternative de protejare a interesului public în cauză, respectiv a unor măsuri care să nu implice vreo limitare a drepturilor omului ori limitarea necesară să fie cât mai redusă. „Marja de apreciere” este un concept care joacă un rol esențial în interpretarea Convenției și care prezintă importanță atunci când se analizează proporționalitatea limitării unui drept prevăzut în Convenție printr-o anumită măsură. În general, aceasta înseamnă că statului îi este permisă o anumită marjă de libertate atunci când ia măsuri legislative, administrative sau judiciare ce au ca obiect un drept prevăzut de Convenție.
Marja de apreciere se aplică în contextele diverselor articole ale Convenției, de exemplu, în ceea ce privește art. 5 (dreptul la libertate și siguranță al unei persoane), în cazul deciziei cu privire la sănătatea mentală a unei persoane sau lipsa acesteia.
Marja de apreciere se aplică diferențiat, iar gradul de libertate permis statului variază în funcție de context, de exemplu, unui stat îi este permisă o libertate considerabilă în ceea ce privește derogările de la Convenție, în cazul stării de urgență și al securității naționale, conform art. 15 din Convenție. Convenția trebuie înțeleasă ca fiind un „fenomen viu” în cadrul căruia căruia Curtea interpretează Convenția în contextul condițiilor actuale, preocupându-se mai puțin de aprecierea intenției specifice a autorilor Convenției din urmă cu peste șaizeci de ani. Cu alte cuvinte, interpretarea Convenției este mai degrabă dinamică decât istorică – intenția redactorilor Convenției poate fi luată în considerare dar numai în sens general. Astfel, sunt luate în considerare schimbările politicilor și ale reglementărilor naționale, rezultate din schimbarea unor atitudini sociale, cum ar fi de exemplu situația copiilor născuți în afara căsătoriei [10, p. 54].
Totuși, aceasta nu înseamnă că prin interpretarea Convenției se pot introduce noi drepturi ce nu au fost avute în vedere la momentul elaborării Convenției, de exemplu art. 12 care garantează dreptul la căsătorie nu va include dreptul la divorț, chiar dacă acest drept este recunoscut în multe state care sunt părți la Convenție. Convenția trebuie interpretată în manieră teleologică, impunându-se necesitatea unei abordări în cadrul căreia să se realizeze obiectul și scopul Convenției, respectiv protecția drepturilor individuale ale omului, menținerea și promovarea idealurilor și valorilor societății democratice.
În această manieră interpretează Curtea anumite drepturi care nu sunt expres prevăzute în textul Convenției, cum ar fi dreptul de acces la instanță ca parte a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6, prin referire la obiectul și scopul Convenției, astfel cum acestea se regăsesc în preambulul Convenției.
Dacă există consens în țările europene cu privire la anumite aspecte prevăzute în standardele juridice naționale, acest consens poate fi luat în considerare pentru interpretarea dispozițiilor Convenției, de exemplu cu privire la libertatea cuvântului și a presei într-o societate democratică.
În general, întemeierea deciziei Curții pe un atare consens european este acceptabilă prin aceea că se bazează pe standarde recunoscute în materia drepturilor omului, însă există, de asemenea, și posibilitatea ca o anumită practică să nu fie acceptabilă din perspectiva drepturilor omului chiar dacă este general urmată, și, în consecință, invocarea standardelor reclamă o analiză atentă.
În interpetarea Convenției, în situațiile în care nu a existat un consens european, Curtea, fie a aplicat numitorul comun inferior, fie a luat în considerare variațiile din practicile naționale. Convenția trebuie interpretată astfel încât drepturile pe care le prevede să fie practice și efective, iar nu teoretice și iluzorii.
Anumiți termeni din cadrul Convenției reprezintă „concepte autonome”, respectiv sunt termeni cărora li se conferă semnificație specifică în contextul Convenției. Cu alte cuvinte, anumiți termeni juridici utilizați în legislația națională a unui anumit stat parte pot avea o altă semnificație în cadrul Convenției [10, p.55].
Calificarea conform legislației interne poate reprezenta un factor important în momentul în care Curtea hotărăște asupra aplicabilității Convenției, însă acest aspect nu va avea caracter decisiv. De exemplu, termenii „drept civil” și „acuzație în materie penală” conform art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil reprezintă concepte autonome.
Există anumite aspecte în legătură cu care Convenția stabilește obligații negative în sarcina statelor, și anume obligații a se abține de la a limita în vreun fel exercitarea drepturilor omului. De exemplu, conform art. 3, statul trebuie să se abțină de la practicarea torturii.
De asemenea, există anumite aspecte în legătură cu care Convenția stabilește obligații pozitive în sarcina statului, respectiv obligații de a face având ca obiect protecția drepturilor omului și prevenirea încălcării Convenției. De exemplu, art. 2(1) impune obligația de a proteja dreptul tuturor la viață, prevedere care a fost interpretată de Curte ca generând o îndatorire pozitivă de a proteja viața [9, p.13].
Este inerent Convenției faptul că trebuie stabilit un echilibru între interesul general al unei societăți și interesele individului. Însăși Convenția prevede anumite situații și circumstanțe în care anumite drepturi pot fi restrânse.
De exemplu, art. 8, alin (2) stabilește circumstanțele în care respectarea vieții private poate fi restrânsă. Articolul 17 al Convenției prevede următoarele:
“Nici o dispoziție din prezenta convenție nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un Stat, un grup, sau un individ, un drept oarecare de a desfășura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmărește încălcarea drepturilor sau a libertăților recunoscute de prezenta convenție sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi și libertăți decât acelea prevăzute de această convenție” [5].
Aceasta înseamnă că persoanele fizice ori juridice nu trebuie să se folosească de drepturile prevăzute de Convenție în favoarea lor, fie în scopul de a încălca oricare dintre drepturile sau libertățile prevăzute de Convenție, fie pentru a submina democrația sau instituțiile democratice. În Convenție nu există nicio prevedere privind precedentul judiciar,, respectiv nu există nicio prevedere conform căreia Curtea ar avea obligația de a respecta hotărârile sale anterioare prin care interpretează Convenția.
Totuși, în practică, Curtea recunoaște că, având în vedere siguranța circuitului juridic, previzibilitatea juridică și egalitatea în fața legii, hotărârile sale nu trebuie să se îndepărteze de precedentele stabilite în cauze anterioare fără un motiv rezonabil. Art. 34 din Convenție prevede:
“Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părți contractante a drepturilor recunoscute în convenție sau în protocoalele sale. Înaltele părți contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exercițiul eficace al acestui drept”[5].
Articolul 34 stabilește obligația părților la Convenție de a nu împiedica exercițiul eficace al dreptului de a introduce acțiune în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.
Dacă un stat împiedică exercițiul efectiv al dreptului de sesizare a Curții, aceasta din urmă poate decide că este vorba de o încălcare a art. 34.
Intervenția asupra dreptului de a introduce acțiune poate lua forme diferite, cum ar fi intimidarea persoanei în cauză sau a familiei acesteia ori a potențialilor martori din cauza respectivă. Persoanele implicate nu trebuie supuse niciunei forme de presiune din partea autorităților, în sensul modificării sau retragerii cererii adresate Curții Europene a Drepturilor Omului. O astfel de presiune include atât acțiunile directe de constrângere cât și acțiunile indirecte menite să descurajeze sau să convingă o persoană să se răzgândească de la a continua acțiunea întemeiată pe prevederile Convenției. În evaluarea gradului de imixtiune, Curtea va ține cont de vulnerabilitatea reclamantului și de susceptibilitatea acestuia de a fi influențat de autorități, inclusiv teama de represalii
1.2. Dreptul la libertate și siguranța persoanei și consacrarea sa juridică
Articolul 5 al Convenției reprezintă o parte componentă esențială a sistemului de protecție a drepturilor individuale. Libertatea personală este o condiție fundamentală de care trebuie să profite fi ecare. Privarea ei este susceptibilă de a avea un impact direct și negativ asupra benefi cierii de multe alte drepturi, începând cu respectarea vieții private și de familie, continuând cu libertatea de reuniune, asociere și exprimare și până la libertatea de circulație. În plus, fi ecare privare de libertate plasează persoana afectată într-o poziție extrem de vulnerabilă și o expune riscului torturii și tratamentelor inumane sau degradante. Judecătorii trebuie deci întotdeauna să aibă în vedere că, pentru a nu lipsi garantarea libertății de esență, orice detenție trebuie să fi e excepțională, justificată în mod obiectiv și să nu depășească strictul necesar. Numeroase hotărâri ale Curții europene a Drepturilor Omului insistă asupra caracterului primordial al dreptului la libertate și la siguranță.
Interpretarea articolului 5 de către Curte este vitală pentru orice efort care ar face exigențele sale efective. Judecătorii de la Strasbourg au interpretat toate dispozițiile acestui articol (precum și ale altor articole) într-un mod dinamic și în funcție de obiectul vizat, ceea ce inevitabil i-a făcut să depășească sensul strict al textului. Astfel numeroși termeni au obținut o semnificație autonomă. Interpretarea bazată pe obiect pornește de la principiul conform căruia pentru a determina exigențele articolului 5 și ale altor dispoziții, s-ar cuveni să se țină cont de scopul Convenției. Această dispoziție de altfel corespunde normelor de interpretare a tratatelor și caracterului constituțional al Convenției. Prin urmare, nu ar fi deci oportun să considerăm restricțiile impuse de articolul 5 în calitate de dispoziții ce se supun unei interpretări strict literare.
Scopul Convenției este de a atribui indivizilor drepturi reale, cu alte cuvinte drepturi cu un conținut material și nu doar simple garanții formale. În consecință, limitările dreptului la libertate ar trebui să fie considerate ca excepții și autorizate doar în prezența unor motive convingătoare; aplicarea lor nu ar trebui să se bazeze în special pe ipoteza că orice inițiativă a autorităților publice este adecvată în mod obligatoriu. Interpretarea dinamică atrage o dorință de a revedea sensul unei dispoziții particulare în funcție de evoluția situației. Nu ar trebui deci să subestimăm în această privință interpretarea textelor juridice de către Curte [9, p.14].
Pentru a corespunde pe deplin obligațiilor ce decurg din articolul 5 (și din întreaga Convenție), judecătorii naționali în consecință ar trebui să urmărească jurisprudența evolutivă a organelor de la Strasbourg. Următoarele capitole examinează principiile și normele fundamentale, enunțate în articolul 5 al Convenției, bazându-se pe interpretarea lor, precum și pe aplicarea lor în situații concrete de către Curte.
Constitutia Republicii Moldova statuează faptul că libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile. Libertatea individuală privește libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se comporta și de a se mișca liber, de a nu fi ținută în sclavie, de a nu fi reținută, arestată sau deținută decît în cazurile și după formele expres prevăzute de lege.
Siguranța persoanei privește ansamblul garanțiilor care protejează persoana în situațiile în care autoritățile publice, în aplicarea legii, iau măsuri care privesc libertatea individuală.
1. Libertatea individuală și siguranța persoanei sînt inviolabile.
2. Percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sînt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege.
3. Reținerea nu poate depăși 72 de ore.
4. Arestarea se face în temeiul unui mandat, emis de judecător, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalității mandatului se poate depune recurs, în condițiile legii, în instanța judecătorească ierarhic superioară. Termenul arestării poate fi prelungit numai de către judecător sau de către instanța judecătorească, în condițiile legii, cel mult pînă la 12 luni.
5. Celui reținut sau arestat i se aduc de îndată la cunoștință motivele reținerii sau ale arestării, iar învinuirea – în cel mai scurt termen; motivele reținerii și învinuirea se aduc la cunoștință numai în prezența unui avocat, ales sau numit din oficiu.
6. Eliberarea celui reținut sau arestat este obligatorie dacă motivele reținerii sau arestării au dispărut [1 ].
Articolul 25 din Constituție reglementează condițiile în care se pot realiza percheziții, rețineri, arestări. Toate aceste măsuri sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzută de lege.
Percheziția poate fi corporală sau la domiciliu, iar efectuarea poate fi dispusă numai de către organul de urmărire penală sau de către instanța de judecată.
Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, reglementează același fapt că:
“1. Toate fiintele umane se nasc libere si egale in drepturi si in demnitate. Ele sunt inzestrate cu ratiune si constiinta si trebuie sa se comporte unele fata de celelalte in spiritul fraternitatii…
3. Orice fiinta umana are dreptul la viata, la libertate si la securitatea sa.
4. Nimeni nu va fi tinut in sclavie, nici in robie; sclavia si traficul de sclavi sunt interzise sub toate formele lor…
9. Nimeni nu poate fi arestat, detinut sau exilat in mod arbitrar…”[4]
Prevederile art. 5 al CEDO sunt destinate protecției libertății fizice a oricărei persoane împotriva arestării sau detenției arbitrare sau abuzive. Noțiunea de ”libertate” desemnează în primul rând libertatea fizică a persoanei. Principiul respectării libertății persoanei este esențial într-o societate democratică, nimeni neputând fi privat de libertatea sa în mod arbitrar. De la principiul garantării libertății pot exista însă și excepții prevăzute de lege și executate în conformitate cu legea, în anumite cazuri, legate în special de protecția ordinii publice, privarea de libertate este permisă. Protecția libertății persoanei presupune și existența unor garanții ale persoanei supuse detenției: posibilitatea de a ataca măsurile luate împotriva libertății sale, dreptul la compensație în cazul detenției ilegale etc.
2. PREZUMȚIA DE LIBERTATE, EXIGENȚA LEGALITĂȚII, CONCEPTUL DE DETENȚIE
2.1. Caracterul fundamental al dreptului la libertate
Dreptul la libertate are un caracter într-atât de fundamental, încât el interzice orice alternativă a libertății: libertatea este sau nu este, există libertate sau lipsă de libertate. Astfel de noțiuni ca semilibertate, libertate sub supraveghere sau libertate condiționată întotdeauna au fost considerate ca atingeri aduse libertății. Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de libertate trebuie apreciată în raport cu contextul. Atingerea adusă libertății este strâns legată de situația persoanei, ea va fi apreciată în mod diferit în dependență de regimul la care este supus individul. Curtea a decis, de exemplu, că noțiunea de libertate nu putea fi apreciată pentru un militar la fel ca pentru un civil deoarece o măsură de izolare relativă pentru un civil este în mod obligatoriu o privare de libertate, dar pentru un militar cantonat în cazarmă este un drept comun și numai punerea sub arest ar constitui pentru acesta o privare de libertate [8, p. 345]. Astfel, măsurile disciplinare luate față de un deținut nu constituie în sine o privare de libertate. În cauza Cipru c. Turciei [33], Comisia a estimat că sechestrarea locuitorilor din ordin militar constituia o măsură privativă de libertate, ceea ce nu se putea afirma în cazul unor restricții de circulație pe timpul nopții deși în practică ambele aduceau la aceleași rezultate.
Jurisprudența de este de o mare severitate de fiecare dată când o decizie de justiție ordonă punerea în libertate a unei persoane. Punerea în libertate trebuie să fie efectuată în termenele cele mai scurte astfel că Curtea a stabilit că menținerea unei persoane în detenție timp de 11 ore după pronunțarea hotărârii unui tribunal competent, care a dispus eliberarea sa „neîntârziată”, constituie o violare a articolului 5 din moment ce punerea în libertate nu a primit nici un început de executare [10, p. 84].
Dreptul la libertate și la siguranță este conferit ființei umane ca atare, în această calitate el este inalienabil și nici chiar individul însuși nu poate renunța la el. Acesta este valabil pentru orice persoană și „orice individ are dreptul la protecția sa, adică a nu fi sau a nu rămâne privat de libertate”. Garanția oferită de articolul 5 este recunoscută „oricărei persoane”, deci sunt vizați indivizii titulari ai personalității juridice în drept intern, dar și cei incapabili sau minorii.
Paragraful 1 din articolul 5 al Convenției definește prezumția de libertate de care nimeni nu poate fi privat decât în circumstanțe excepționale. Din această cauză, el începe cu o afirmație necondiționată „Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță” care în continuare este urmată de o propoziție restrictivă „Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale” [5]. În plus, această prezumție de libertate este consolidată prin două exigențe: de a nu prelungi privațiunea de libertate depășind termenul strict necesar și de a elibera cât mai repede persoana interesată în momentul în care privațiunea se dovedește a fi nejustificată. Prima din aceste exigențe reiese din paragraful 3, care prevede că persoana interesată „are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil, iar cea de-a doua – din paragraful 4, în virtutea căruia cel interesat „are dreptul de a introduce un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă detenția este ilegală” [5]. Deci, este clar că anume autoritățile care au procedat la privarea de libertate trebuie să demonstreze prin probe nu numai că aceasta se bazează pe unul din motivele prevăzute în articolul 5, dar și că ea corespundea circumstanțelor speței. Această prezumție impune în mod necesar o autocritică autorităților investite cu împuternicirea de a priva pe cineva de libertate astfel că ele trebuie să verifice dacă limitele impuse de articolul 5 nu sunt depășite la un anumit moment. Totodată, în scopul asigurării faptului că această autocritică este dirijată corect, este necesar ca judecătorii să dea dovadă de un anumit scepticism atunci când ei exercită un control judecătoresc important prevăzut de paragrafele 3 și 4 din articolul 5. În orice caz, de fiecare dată când este contestată o privațiune de libertate, este indispensabil ca judecătorul să pornească de la ideea că persoana afectată în mod firesc trebuie să fie liberă. Același judecător trebuie deci nu numai să solicite și să obțină expunerea motivelor privațiunii, dar de asemenea să le examineze minuțios pentru a verifica dacă ele într-adevăr justifică acțiunea întreprinsă. Orice control mai puțin sever echivalează în rezultat cu abandonarea regimului de drept și cu o capitulare în fața unor acțiuni arbitrare.
Inacceptabilitatea acestei abateri reiese din concluzia Curții în hotărârea Mansur v. Turcia [45] în care detenția prelungită a unui petiționar nu a fost justificată fiindcă instanța națională a autorizat legal menținerea ei utilizând aproape întotdeauna formulări identice, ca să nu le numim stereotipuri, deseori fără a indica motivele. Adoptând o astfel de atitudine, judecătorul național s-a mulțumit în rezultat cu aprobarea mecanică a deciziei autorităților de poliție și nu și-a respectat obligația de a efectua un control independent și critic. O asemenea abordare este totalmente incompatibilă cu exigența justificării privațiunii de libertate.
Privarea de libertate se poate materializa nu numai într-o situație de izolare în sensul material al cuvântului. În cauza Guzzardi c. Italiei [40], Curtea a estimat că „faptul de a fixa reclamantului reședința obligatorie pe insula Asinara, fie și în absența a orice gard de izolare, era constitutiv de privare de libertate, din moment ce el nu dispunea decât de un spațiu restrâns, se afla sub strictă supraveghere și nu putea avea decât contacte foarte limitate cu populația de pe insulă. Și dimpotrivă, o persoană domiciliată într-o enclavă teritorială, înconjurată de un alt stat, și supusă unei interdicții de a intra pe teritoriul acestui stat, nu este privată de libertatea sa în sensul acestui articol”. În acest domeniu, Curtea examinează faptele caz cu caz și, de exemplu, compară locul de detenție subliniind diferența care există între arestul la domiciliu și detenția în închisoare – primul are loc într-o locuință privată iar cealaltă într-o instituție publică, însă, trecerea de la o formă de detenție la alta, ordonată de un tribunal, trebuie să se facă în termenele prescrise de acesta. Garanțiile articolului 5 constituie un tot și ele continuă să fie aplicate în perioada în care individul este privat de libertate. Și dacă este general admis că condițiile de detenție nu sunt reglementate de articolul 5§ 1, totuși rămâne privarea de libertate. Astfel, Curtea a fost determinată să se pronunțe cu privire la pedepse necunoscute în dreptul francez, așa ca „punerea la dispoziția guvernului” în Belgia și în Olanda sau la „pedeapsa perpetuă nedeterminată”, hotărâri în care Curtea a făcut o apreciere a conformității detenției cu prevederile Convenției [36].
Considerații de interes public pot de asemenea să influențeze jurisprudența Curții și a Comisiei deoarece măsurile adoptate pentru lupta împotriva crimei organizate și a terorismului ridică diferite probleme în raport cu dreptul la libertate și niciodată Curtea nu a dorit să pună piedici dispozițiilor luate de state în materie : ea chiar le-a recunoscut o anumită « marjă de apreciere » născută din necesitatea, inerentă sistemului Convenției, a unui just echilibru între apărarea instituțiilor democrației în interesul comun și salvgardarea drepturilor individuale. În consecință, Curtea a estimat că ea trebuie să ia în considerare climatul general al cauzei, pentru a examina condițiile de detenție a unor membri IRA arestați în timpul unei operații teroriste în Irlanda de Nord [27, p. 251].
Este de notat faptul că Curtea Europeană examinează din ce în ce mai des faptele din speță și, dincolo de o simplă constatare pe care, în principiu, ar trebuie s-o facă, manifestă de acum înainte tendința de a aduce o apreciere. Astfel, ea se transformă cu încetul în judecător de fond. În loc de a constata pur și simplu că autoritățile au reacționat corespunzător sau nu, el apreciază faptele, fie justificându-le printr-o circumstanță atenuantă, fie condamnându-le în virtutea carențelor statelor.
Durata privării de libertate este în general fără influență și se apreciază în funcție de circumstanțe. Astfel, fosta Comisie a stabilit că un copil care a petrecut două ore într-un post de poliție pentru a fi interogat, fără a fi închis într-o celulă, nu a fost privat de libertate și invers, ea a stabilit că obligarea unei persoane să se supună unor teste sangvine echivala cu o privare de libertate, chiar dacă detenția necesară pentru trecerea examenului medical era de scurtă durată.
Prin urmare, Curtea determină dacă a avut loc o privare de libertate sau nu, pornind de la examinarea situației concrete a individului. Curtea mai hotărăște de asemenea în raport cu utilitatea obiectivă a măsurii de detenție astfel că un examen psihiatric trebuie să fie justificat de autorități, dat fiindcă el poate fi considerat privare de libertate. Așa, menținerea în localul unei infirmerii psihiatrice, în privința căreia nu există nici o justificare medicală, ci numai motive administrative, este contrară articolului 5§ 1 e) [10, p. 86].
2.2.Legalitatea detenției
Dreptul la libertate deși este unul fundamental, totuși are un caracter relativ. Contrar dreptului la viață, de exemplu, el poate fi supus unor limitări din moment ce ele sunt legale, legitime și justificate obiectiv. El nu figurează, de altfel, în „nucleul dur al drepturilor omului”, de la care articolul 15 interzice orice derogare în caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii. A doua frază din alineatul 1 autorizează un anumit număr de privațiuni de libertate: însă, în măsura în care acest text are un caracter derogatoriu, el trebuie înțeles într-un mod mai restrictiv. De altfel, pentru a fi licită, o privare de libertate trebuie să fie prevăzută expres de una din excepțiile definite în alineatele de la a) la f), a căror listă este limitativă [19, p. 266] .
Conformitatea privării de libertate cu Convenția se apreciază după durata sa: pentru ca privarea să rămână licită, trebuie ca ea să se înscrie de-a lungul întregii sale durate și „în orice moment” în cadrul uneia din derogările autorizate de articolul 5. Lista prezentată este exhaustivă și nu poate fi completată de către autoritățile naționale: cu alte cuvinte, o detenție nu este admisibilă decât dacă ea este justificată în raport cu una din cele șase rubrici menționate în Convenție.
Nimic nu interzice ca o măsură de detenție să țină simultan de două sau mai multe categorii, de exemplu acesta este cazul unui minor condamnat pentru consum de droguri potrivit reglementărilor legale, de către un tribunal competent. De asemenea, este posibil ca privarea de libertate să se bazeze, în momentul în care ea devine efectivă, pe unul din cazurile vizate în alineatele de la a) la f) și ca, în continuare, ea să fie justificată în timpul duratei sale de un alt motiv, însă acesta trebuie să figureze în listă. Cazul cel mai des întâlnit este cel al unei arestări preventive, prevăzută la punctul c) care continuă cu o detenție în baza unei condamnări de către un tribunal competent prevăzută la litera a).
Detenția unei persoane condamnate trebuie să fie „legală”. Jurisprudența Curții face trimitere la dreptul național în ce privește legalitatea arestării, a detenției sau a competenței jurisdicției care a pronunțat sentința:”În materia dată, Convenția trimite în mod esențial la legislația națională și consacră necesitatea de a i se aplica regulile, însă ea cere în plus conformitatea oricărei măsuri privative de libertate cu scopul articolului 5 – protecția individului contra arbitrariului. Iar pentru acesta este necesar ca legea internă să fie conformă cu Convenția, iar detenția litigioasă să fie liberă de arbitrarietate” [30].
Expresia „detenția legală” implică de fapt ca legea națională care o autorizează să răspundă unor criterii cerute, în general, de la o lege de către Convenție, în special în ce privește accesibilitatea ei, astfel încât ea trebuie să acorde efectiv individului posibilitatea de a prevedea consecințele faptelor sale. Astfel atunci când un tribunal anulează ordinul de încarcerare a unui deținut și îl pune pe acesta în libertate pe motivul că pedeapsa nu mai poate fi executată, deoarece este supusă prescripției, există temei pentru a considera că detenția deja suportată nu era”legală”.
La fel, încetează de a mai fi „legală” detenția unei persoane timp de mai mult de 11 ore după ce un tribunal competent a dispus eliberarea sa „neîntârziată. În anumite cazuri, o deficiență procedurală neînsemnată va atribui detenției un caracter ilegal, deci, prin definiție, neconform cu Convenția, de exemplu, atunci când magistratul care dispune prelungirea unei detenții nu este asistat de un grefier, așa cum prevede legea. De altfel, Curtea cere ca dreptul național aplicabil să dispună de anumită marjă de previzibilitate. După exemplul a ceea ce enunță de obicei în hotărârile sale privitor la aplicarea paragrafelor 2 articolele 8, 9, 10 și 11, ea cere ca individul să poată evalua consecințele faptelor sale și riscul de a fi pedepsit cu închisoarea. Prin urmare, este esențial ca dreptul național aplicabil să îndeplinească criteriul „legalității” fixat de Convenție, conform căruia dreptul scris, ca și cel nescris, trebuie să fie suficient de precis, încât să permită cetățeanului să prevadă eventualele consecințe ale unei act determinat [51].
Curtea atribuie autorităților publice, în special jurisdicțiilor, sarcina de a aplica legea națională și de a supraveghea conformitatea acesteia cu Convenția, trimiterea expresă la legalitatea internă are drept urmare faptul că orice încălcare a acesteia devine ipso facto o încălcare a articolului 5: „Nerespectarea dreptului intern duce la încălcarea Convenției și rezultă că Curtea poate și trebuie să verifice dacă această legalitate a fost respectată” [23, p. 92].
Tot la dreptul intern face trimitere Curtea pentru interpretarea expresiei „conform căilor legale”. Organele de nu și-au recunoscut, de altfel, decât o putere de control limitată a modului în care autoritățile naționale interpretează legea lor internă spunând că „Sarcina Curții își are limitele în economia sistemului european de salvgardare, deoarece interpretarea și aplicarea dreptului intern incumbă în primul rând autorităților naționale, în special tribunalelor” [30].
În sensul articolului 5, constituie o condamnare orice declarație de culpabilitate ce urmează după stabilirea unei infracțiuni prevăzute de lege și acordarea unei pedepse. Prin urmare, este vorba de o noțiune autonomă, care trebuie interpretată în raport cu economia generală a Convenției. Privarea de libertate, trebuie să rezulte în mod obligatoriu dintr-o decizie jurisdicțională. Curtea a avut, de nenumărate ori, ocazia să dea o definiție pentru noțiunea de „tribunal”, pe care ea o interpretează în raport cu definițiile deduse în jurisprudența sa cu privire la articolul 6 și căruia ea îi acordă un caracter autonom. Un tribunal, în sensul Convenției, se caracterizează în special prin independența sa față de puterea politică și oferă garanțiile unei proceduri judiciare [8, p.347].
Competența teritorială sau materială a jurisdicției depinde și ea de legea națională. Fosta Comisie și în prezent Curtea deseori își exercită controlul pentru a afla dacă autoritatea care a dispus privarea de libertate reprezintă un tribunal în sensul acestui alineat deoarece tribunalul vizat aici trebuie să fie un organ judiciar independent de executiv și de partide și să ofere garanții de procedură adecvate.
Articolul 5 se aplică și condițiilor de detenție. În principiu, acestea la rândul lor, trebuie să fie în corespundere cu legislația internă, iar autoritățile penitenciare trebuie să se conformeze deciziilor jurisdicției care a dispus punerea în detenție. Însă, o lipsă totală de control din partea acestor autorități nu ar corespunde spiritului Convenției. Astfel, s-a stabilit că, în condiții particulare, s-ar putea ca autoritatea însărcinată cu detenția să aibă un fel de drept de control asupra conformității cu legea a deciziei de privare de libertate. Acesta a fost decizia fostei Comisii în a doua cauză franco-andorană:” Nu este contrară cu articolul 5 § ) executarea, de către un stat contractant, a unei pedepse privative de libertate pronunțate de jurisdicția unui alt stat. Statul executant trebuie totuși să se abțină de la colaborare dacă se dovedește că condamnarea rezultă dintr-o denegare de justiție flagrantă” [40]. În caz de execuatur al unei decizii penale străine, se pare că autoritățile penitenciare ale statului pe teritoriul căruia va fi ispășită pedeapsa beneficiază de aceiași obligație de supraveghere ca și cele însărcinate cu decizia inițială. Articolul 5 conține garanții de natură să împiedice ca statele contractante să execute cu ușurință sentințe și decizii inconciliabile cu principiile democratice, fiindcă el cere ca detenția în penitenciare să fie „legală” și în corespundere cu „căile legale” și nu numai ca ea să fie decisă de „un tribunal competent”. Puțin importă dacă decizia jurisdicțională care dispune punerea în detenție este definitivă sau mai poate fi contestată. O detenție este în conformitate cu Convenția chiar dacă decizia în virtutea căreia ea este executată este atacată cu recurs. Însă o arestare ilegală face ilegale atât detenția, cât și procesul care urmează acestei arestări. Este la fel în ce privește detenția care urmează după revocarea unei eliberări condiționate.
2.3. Justificări ale privațiunii de libertate
2.3.1.Detenția pentru nesupunerea la o hotărâre
Alineatul b) autorizează plasarea în detenție a celui care nu s-a supus unei hotărâri pronunțate în vederea executării unei obligații prevăzute de lege. Acest texte, care nu se deosebește prin precizie, făcând astfel destul de delicată definirea domeniului său de aplicare, a pus Curtea în situația de a preciza fiecare termen pentru a face din el o noțiune autonomă. Ca să existe conformitate cu legea, Comisia cere să fie reunite patru condiții:
persoana interesată să aibă o obligație specifică și concretă compatibilă cu Convenția;
această obligație să rămână neexecutată, fără ca totuși această omisiune să rezulte în mod necesar dintr-o voință deliberată sau dintr-o neglijență;
în mod normal, cel interesat să fi avut în prealabil posibilitatea de a executa această obligație;
circumstanțele să fie de asemenea natură, încât să nu existe, în afară de detenție, niciun alt mijloc utilizabil pentru a garanta executarea acestei obligații [8. p.467].
Potrivit Curții, obligația trebuie să preexiste încarcerării, iar ultima o sancționează pe prima. Efectiv, hotărârea la care se referă textul nu trebuie să aibă niciodată ca scop sancționarea unui comportament, ci numai și exclusive – să contribuie la asigurarea executării unei obligații. Ea nu trebuie niciodată să aibă un caracter represiv sau punitive, ceea ce antrenează după sine faptul că, din moment ce individul execută obligația în cauză, detenția nu poate să se justifice.
Obligația în cauză trebuie să fie prevăzută expres de legea națională și să fie compatibilă cu dispozițiile Convenției. În egală măsură, ea trebuie să fie suficient de previzibilă și accesibilă, pentru ca cel care riscă detenția, în caz de neexecutare să cunoască acest risc. Prin urmare, nu poate să fie vorba de o obligație cu caracter general. În consecință, au fost considerate obligații a căror neexecutare poate duce la o privare de libertate compatibilă cu articolul 5:
obligația de a se supune unui examen psihiatric;
obligația de a se supune unui test sangvin;
obligația de a plăti o amendă [8, p.469].
În acest sens am vrea să menționăm excepția înscrisă în articolul 1 din Protocolul nr.4, care interzice privarea de libertate pentru neexecutarea unei obligații contractuale.
2.3.2. Detenția în cadrul urmăririlor penale
Acest alineat vizează în principal arestul preventiv și, sub aspect mai general, toate cazurile de detenție provizorie. Una din condițiile legalității unei detenții potrivit articolului 5 § 1 c) este ca ea să se înscrie în cadrul unei proceduri judiciare și, mai special, unei proceduri penale [27, p. 254]. De fapt, Curtea estimează că articolul 5 § 1c), în formularea pe care o are, trebuie citit în combinație cu, pe de o parte, alineatul a) și, pe de altă parte, paragraful 3, cu care el formează un tot întreg. Orice privare de libertate vizată în acest alineat trebuie în mod obligatoriu și necesar să se realizeze prin aducerea deținutului în fața unui judecător. De altfel, nu este necesar ca, pentru a exista conformitate cu Convenția, această înfățișare să ajungă la o punere sub acuzare sau la o decizie de trimitere în judecată, în special în virtutea prezumției de nevinovăție.
Arestarea trebuie să aibă drept scop aducerea în fața judecătorului. Acesta trebuie să fie efectivă și reală, rolul magistratului trebuie să fie determinant în ducerea procedurii. Aducerea în fața judecătorului poate să aibă drept scop fie punerea sau menținerea în detenție sau examinarea fondului cauzei. În același timp, o arestare preventivă urmată de o eliberare fără aducerea în fața unui judecător, în lipsa unor acuzații suficiente, nu constituie în sine o încălcare a articolului 5 [31].
Statele, pentru a aduce legea lor internă în conformitate cu Convenția, nu au posibilitatea de a introduce în procedurile de punere în arest prezența magistraților al căror rol nu ar fi determinant pentru finalizarea acestor proceduri. Curtea a estimat că nu era suficient de introdus un judecător în procedură pentru ca aceasta să fie compatibilă cu prevederile articolului 5 deoarece este necesar ca această procedură să îmbrace un caracter judiciar. Necătând la importanța jurisprudenței în materie, trebuie de subliniat că legislațiile naționale sunt, în general, mai exigente sub acest aspect decât Convenția însăși.
Problema arestării preventive a persoanelor care nu au fost audiate decât în calitate de martori, pune o serioasă problemă de compatibilitate cu Convenția. Nu se poate contesta că arestul preventiv este o măsură privativă de libertate, în această calitate, el trebuie să intre în cadrul derogărilor de la articolul 5 § 1, or, acesta nu autorizează o arestare preventivă decât dacă ea este făcută exclusiv în scopul aducerii în fața unei autorități judiciare competente. Or, cel care este audiat în calitate de martor nu are, a priori, vocația de a fi adus în fața unui magistrat. Privită chiar și din punctul de vedere al executării unei obligații prevăzute de lege, arestarea preventivă a martorului nu pare conformă cu Convenția. Din moment ce o persoană acceptă benevol și spontan să aducă mărturii, nu este posibil ca ea să fie privată de libertate. Această neregularitate are consecințele ei, deoarece valoarea mărturiei unei persoane audiate deținute poate fi compromisă, și acest lucru va avea repercusiuni asupra continuării dosarului, dar nu va afecta decât acte posterioare procedurii. Faptul că Curtea a considerat, în repetate rânduri, că paragrafele 1 și 3 din articolul 5 urmează să fie interpretate împreună, deoarece „ele formează un tot întreg”, demonstrează că acel care acceptă spontan să dea mărturii nu poate, în această calitate, să suporte o privare de libertate. În schimb, o comisie rogatorie al cărei scop este simpla verificare a identității martorilor nu încalcă articolul 5, dat fiind că ea nu implică privarea de libertate. O prelungire a arestului preventiv, care intervine în conformitate cu regulile din dreptul național, nu este în mod necesar contrară prevederilor articolului 5 § 1 c), deoarece ea este, în principiu, justificată de scopul său, care trebuie să fie aducerea în fața unui magistrate. Însă, prelungirea sa dincolo de termenul prevăzut de legea națională încalcă articolul 5. Îndeosebi, verificarea identității trebuie efectuată pe durata arestului preventiv.
Acest articol nu cere ca, pentru a justifica arestarea și detenția preventivă, realitatea și natura infracțiunii de care este suspectat un individ să fie stabilite la momentul reținerii sale, fiindcă scopul instrucției este anume stabilirea și calificarea faptelor. Niște motive atât de verosimile, încât să se creadă că un individ a comis o infracțiune, sunt suficiente ca să se justifice arestarea și reținerea sa. De asemenea nu este necesar ca faptele incriminate să facă obiectul unor calificări definitive la momentul arestării. Această chestiune a calificării ar fi susceptibilă să fie ridicată pe terenul articolului 6, însă ea nu împiedică aplicarea articolului 5. Căci, doar în urma unei proceduri va putea fi pronunțată acuzația în sens juridic. Ca să fie „verosimile”, motivele trebuie să fie susținute de elemente de probe sau de începuturi de probe suficient de serioase pentru a provoca reținerea. Bănuiala trebuie să conțină fapte precise și să fie în relație cu o infracțiune.
Cu toate acestea, fosta Comisie elaborase o jurisprudență relativ suplă în cazurile când detenția are drept scop apărarea intereselor de stat, deși nici o rezervă de acest gen nu figurează în articolul 5. Experiența arată că, în materie de spionaj, bănuielile care la momentul arestării nu se bazează decât pe un număr mic de elemente, pot fi totuși calificate drept rezonabile. Curtea a edictat în domeniul dat o regulă ce inspiră mai multă încredere: „Necesitatea de a combate criminalitatea teroristă nu poate justifica extinderea noțiunii de „verosimilitate” până a aduce atingere substanței dreptului garantat”[10, p. 85]. Ea menține și în prezent această jurisprudență prudentă estimând că „limita dintre cazurile în care bănuielile ce justifică o arestare nu sunt suficient de fondate pe fapte obiective și cazurile în care sunt, poate fi foarte subțire. Doar în funcție de circumstanțele proprii fiecărui caz particular se poate determina dacă criteriul aplicabil este îndeplinit” [48].
Singurul punct comun între toate cazurile vizate în articolul 5 § 1c) se referă la scopul detenției provizorii (a aduce persoana în fața unui magistrat). Este adevărat că redactarea textului este destul de complicată. Această dispoziție cuprinde trei condiții și realizarea doar a uneia dintre ele este suficientă pentru motivarea reținerii: însă ultima trebuie să se înscrie în cadrul unei proceduri judiciare:
În primul caz, reținerea este bazată pe faptul existenței unor motive verosimile (plauzibile) pentru a crede că o persoană a comis o infracțiune. Aducerea în fața unui magistrat va avea deci ca scop examinarea acestor suspiciuni, însă acestea trebuie deja să existe în momentul arestării. Este chiar necesar ca aceste suspiciuni să dureze în timp, „persistența lor în timp fiind o condiție sine qua non a legalității reținerii persoanei în cauză” [58].
Deci, este nevoie de suspiciuni suficient de plauzibile pentru ca reținerea să fie legală. Verosimilitatea acestor suspiciuni este considerată de Curte un element esențial al protecției oferite de art. 5§ 1. În opinia sa, „existența unor suspiciuni verosimile presupune existența unor fapte sau informații capabile să-l convingă pe un observator obiectiv că individul în cauză ar fi putut săvârși infracțiunea”. În numeroase hotărâri, „verosimilitatea” suspiciunilor trebuie să fie apreciată în raport cu ansamblul circumstanțelor din speță, ceea ce este verosimil într-un caz poate să nu fie în altul.
În al doilea caz, reținerea este bazată pe faptul că autoritățile publice au suspiciuni ce permit să se creadă că o persoană va săvârși o infracțiune și au obligația să o împiedice în săvârșirea acesteia. Natura și calitatea suspiciunilor sunt identice cu cele din cazul precedent. Ele trebuie să fie suficient de „verosimile”. Reținerea trebuie să fie justificată de motive care sunt apreciate în funcție de context. De fiecare dată când o arestare este efectuată în baza unor motive plauzibile de a bănui că cineva a săvârșit o infracțiune, persistența lor este o condiție sine qua non a legalității menținerii în detenție, însă la capătul unei anumite perioade ea nu mai este de ajuns [19, p. 268].
În al treilea caz, reținerea are drept motivare necesitatea, într-o societate democratică, a reprimării infracțiunilor și a arestării autorilor acestora. Și în acest caz, arestarea trebuie să fie susținută de motive „verosimile”. Constatarea infracțiunii poate corespunde criteriului, dar în lipsa unor probe materiale, suspiciunile a căror verosimilitate este destul de convingătoare pot fi suficiente.
Reținerea în caz de prevenire a unei infracțiuni, definită în alineatul c), nu autorizează totuși o politică generală de prevenție îndreptată împotriva unei persoane sau a unei categorii de persoane, chiar dacă acestea se arată periculoase prin pornirea lor permanentă spre delincvență. Convenția se limitează în a pune la dispoziția statelor un mijloc de a împiedica o infracțiune concretă și determinată [40].
2.3.3. Detenția legală a unui minor
Convenția autorizează punerea în detenție a unui minor. Minoritatea legală nu este o noțiune autonomă a Convenției și trebuie deci să fie apreciată în raport cu dreptul intern al statelor semnatare ale Convenției. Articolul 5 § 1 conține atât măsuri de asistență educativă stabilite în majoritatea legislațiilor mondiale, cât și măsuri propriu-zis represive, dar cu un scop educativ. Detenția poate să aibă deci un caracter de protecție, de exemplu, în caz de degradare a mediului familial, fie represiv, de exemplu în caz de delincvență juvenilă.
Deși textul francez al Convenției nu face nici o mențiune expresă, este general admis că această detenție trebuie să fie pronunțată pe cale de justiție. În ce privește legalitatea detenției unui minor, ea se apreciază prin referire la legea internă. Curtea estimează că statele au obligația de a organiza „detenția” minorilor în condiții diferite de cele prevăzute pentru adulți, scopul nefiind identic în cele două cazuri: „Plasarea unui tânăr în regim de izolare virtuală și fără asistența unui personal calificat nu poate fi considerată ca tinzând spre un oarecare scop educativ” [32].
2.3.4. Detenția unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond.
Această dispoziție este, ca și precedenta, destinată atât protecției persoanelor la care se referă cât și protecției societății. Ca și precedenta, ea înaintează cerința ca decizia de privare de libertate să fie conformă spiritului Convenției, respectând regulile atât de fond cât și de procedură din dreptul intern. Este de altfel unul din pasajele din Convenție care au suportat cel mai greu încercarea în timp, unii au denunțat chiar redactarea sa, care pune alături categorii de persoane foarte diferite, fără a da vreo precizie ce ar permite să fie identificate cu adevărat. Spre deosebire de primele trei derogări de la articolul 5 § 1, acesta nu pretinde intervenția unui magistrat. Deci, autoritatea care ia decizia privativă de libertate poate fi atât administrativă cât și judiciară.
Deoarece nu se găsește nici o definiție a ceea ce este o boală contagioasă nici în Convenție, nici în jurisprudența Comisiei sau a Curții, o parte din doctrină a propus ca, pentru aplicarea acestui text, să se facă referință la definiția din Regulamentul sanitar internațional, stabilit de Organizația Mondială a Sănătății în mai 1951. Se cuvine totuși de notat că Regulamentul interzice detenția persoanei bolnave și o autorizează să se deplaseze liber, ceea ce contrazice alineatului e) și face mai delicată referirea la acest text ca sursă de interpretare. Această referință este, astăzi cu atât mai delicată, cu cât Regulamentul enumeră o serie întreagă de maladii care nu mai sunt un pericol pentru țările europene. Este deci preferabil de adresat la dispozițiile dreptului intern de fiecare dată când ele nu sunt în contradicție evidentă cu Convenția [27, p. 257].
Cu referință la persoanele alienate trebuie de menționat că un alienat este, în sensul acestei dispoziții, nu numai bolnavul mintal propriu zis, dar și cel care, în virtutea unor anomalii de caracter ce îl fac iresponsabil penal, are tendința de a comite infracțiuni fără încetare. Prin urmare, detenția unui alienat, în sensul acestui alineat, decurge esențialmente din starea sa mintală și nu este rezultatul unei infracțiuni – în acest caz s-ar aplica alineatul c). În consecință, trebuie să existe probe medicale obiective ale tulburării mentale, care să legitimeze internarea și urmărirea acestuia. În așa mod, o punere sub supraveghere la infirmeria psihiatrică a poliției timp de 24 de ore a putut fi considerată conformă cu prevederile din alineatul e).
Curtea a avut în trei ocazii celebre, posibilitatea de a lua o hotărâre cu privire la detenția alienaților. Ea a remarcat, în special, în cauza Winterwerp c. Olandei din 24 octombrie 1979, „că însăși noțiunea de alienat nu încetează să evolueze odată cu progresul cercetărilor în psihiatrie, ceea ce înseamnă că nu poate fi dată o definiție fixă acestei noțiuni”. Totuși, ea a remarcat că alineatul e) nu autorizează detenția unei persoane „din simplul fapt că ideile sau comportamentul său se deosebesc de normele predominante ale unei societăți date” [60]. În această hotărâre Curtea a enunțat condițiile minimale ce se impun, pentru ca detenția unui alienat să fie legală:
alienarea trebuie să fie stabilită medical într-un mod indiscutabil și convingător;
tulburarea trebuie să aibă un caracter sau o amploare care legitimează internarea;
internarea trebuie să înceteze din moment ce tulburarea mentală a dispărut.
Cu privire la alcoolici și toxicomani sunt foarte puține hotărâri ale Comisiei și Curții, ceea ce arată caracterul mai lege al măsurii, cât și caracterul protector al legislațiilor naționale, în general mai protectoare decât Convenția. Dispoziția respectivă este cu atât mai dificil de utilizat, cu cât nu trebuie confundat alcoolicul nedelincvent, care este deținut pentru tratament, cu cel care a comis o infracțiune în stare de ebrietate, ultimul intrând în categoria literei c) – De asemenea, Convenția nu prevede o diferență formală de tratament între toxicomanul simplu „consumator” și toxicomanul „traficant”.
Termenul „vagabond”, asemenea celorlalte categorii vizate în § 1, nu face nici el obiectul unei definiții. Deci, în materie, este necesar de procedat prin raportare la dispozițiile pertinente din dreptul național. Astfel a procedat Curtea în cauza numită a „vagabonzilor belgieni” [36], în care ea a raționat făcând referire la legea belgiană privind vagabondajul.
Detenția în caz de expulzare sau extrădare
Contrar unei idei încă larg răspândite, străinul nu beneficiază, în virtutea Convenției, de un regim deosebit de favorabil și nu este ferit de expulzare sau de extrădare. Convenția, spre deosebire de regulile Uniunii Europene, nu introduce în numele lor nici o egalitate de tratament cu cetățenii proprii alta decât cea putând să rezulte din principiul universalismului, care reglementează drepturile omului. Convenția este deseori chiar mai reductoare, fiindcă ea prevede o anumită formă de discriminare autorizând statele să restrângă, în privința străinilor anumite libertăți, care, în principiu, sunt garantate. Cu toate acestea, detenția în scop de expulzare sau de extrădare trebuie să respecte principiile generale enunțate în prima frază din articolul 5 și, îndeosebi, ea trebuie să fie scutită de arbitrar [30].
În plus, pentru a intra în domeniul de aplicare al Convenției, măsura de expulzare sau de extrădare trebuie să fie efectuată la un punct de separare de un teritoriu supus jurisdicției unuia dintre statele semnatare ale Convenției.
Însă, o procedură de expulzare sau de extrădare nu este suficientă pentru a justifica o detenție. Legalitatea deciziei de expulzare nu este nici ea o condiție a legalității detenției. Și invers, atunci când extrădarea este ilegală, detenția capătă și ea un caracter ilegal, deoarece ea nu mai este fondată retroactiv pe una din restricțiile impuse de articolul 5. În cauza Bozano c.Franței [30], citată mai sus, Curtea de Apel din Limoges a emis, din motive de contrarietate a ordinii publice, un aviz defavorabil extrădării domnului Bozano. Drept urmare, neputând să-l predea pe acesta autorităților italiene din cauza avizului Curții de Apel din Limoges, polițiștii francezi l-au predat pe domnul Bozano autorităților elvețiene iar Elveția ca stat legat de Italia printr-un tratat de extrădare mai puțin exigent în privința noțiunii de ordine publică, s-a grăbit să-l expulzeze pe Bozano în Italia. Curtea Europeană nu a putut decât să constate că motivația expulzării a fost deturnată și că, în consecință, detenția d-lui Bozano era ilegală. Este interesant de notat că, în această cauză, Curtea a examinat atât fondul cât și forma dosarului. Ea a conchis că procedura urmată trebuia să fie legală, atât în ce privește regulile de formă, cât și termenele. Comisia a decis atunci că, atunci când o procedură de extrădare nu mai era dusă cu diligența cerută, detenția înceta să mai fie justificată. Comisia a subliniat de asemenea că procedura de extrădare, în ceea ce depinde de dreptul național, putea fi afectată de dispozițiile convenției de extrădare în cauză, chiar de convenții cu caracter mai general. În această ordine de idei, ea a admis că examinarea dispozițiilor pertinente din tratatul de extrădare se putea dovedi necesară pentru stabilirea legalității unei detenții. De asemenea, ea a admis că dreptul comunitar, în măsura în care el era direct aplicabil, trebuia luat în considerație în caz de extrădare a unui cetățean străin în una din țările UE.
Deci, trebuie de reținut restricțiile cele mai importante formulate de Comisie și de Curte în materie de expulzare și de extrădare:
de fiecare dată când măsura de îndepărtare de pe teritoriu ar avea drept rezultat inevitabil suportarea de către individ pe teritoriul statului de destinație a unei încălcări evidente a unui drept garantat de Convenție, de exemplu în caz de expunere la un tratament inuman estimat contrar articolului 3 [57];
în materie de atingere disproporțională adusă vieții familiale [46].
3. DREPTURI GARANTATE DE CĂTRE STATE ÎN CONTEXTUL ÎNDEPLINIRII OBLIGAȚIEI INTERNAȚIONALE CE DECURGE DIN ARTICOLUL 5 CEDO
3.1. Dreptul persoanelor aflate în detenție
Faptul de a fi deținut, oricare ar fi motivele detenției, nu poate justifica neaplicarea principiilor fundamentale privind drepturile omului. Statele au obligația să respecte drepturile persoanelor private de libertate. Chiar dacă, din motive materiale evidente, unele drepturi sau libertăți cunosc limitări, persoana aflată în detenție continuă să beneficieze de protecția libertății sale de gândire, a dreptului său de a se adresa unui tribunal sau a dreptului de a se căsători. Totuși, drepturile vizate de această dispoziție sunt, prin esență, cele care se află în relație directă cu privarea de libertate. Noțiunea de detenție se aplică prin referință la cea de libertate: este deținută persoana care numai ce a fost obiectul unei arestări, chiar înainte să ajungă în localurile poliției, și este protejată în această calitate, cu excepția cazului când utilizarea forței a fost necesară din cauza comportamentului său.
Dreptul de a fi informat asupra motivelor arestării. Orice individ arestat are dreptul de a fi informat „în cel mai scurt timp” despre motivele arestării sale. Este vorba de o garanție minimală împotriva arbitrarului, care trebuie apropiată de dreptul stabilit în paragraful 4 – dreptul de a introduce recurs împotriva detenției ar fi lipsit de orice conținut pentru individul căruia i se refuză anunțarea motivelor arestării sale [18, p. 213]. Această informare mai trebuie să fie efectivă, de aceea ea trebuie să fie făcută într-o limbă pe care persoana o înțelege, în acest sens fiind la dispoziție garanțiile oferite de către articolul 6 CEDO.
Conținutul Convenției la acest subiect este mai puțin precis, în ce privește această dispoziție, decât articolul 9 § 2 din Pactul cu privire la drepturile civile și politice. Pactul cere efectiv ca individul să fie informat „din momentul arestării”asupra motivelor acesteia și să privească notificare privind orice acuzație adusă împotriva sa. Convenția nu pretinde o astfel de rapiditate și un termen de 6 ore a fost deja admis de Comisie [18, p. 214]. Într-o altă speță, Comisia a admis prezentarea mandatului de arestare la mai bine de 22 de ore după arestare. De altfel jurisprudența dezvoltată de Comisie nu era în materie de o severitate absolută și se mulțumea cu o anumită generalitate în conținutul informației ce urma să fie anunțată, ceea ce a atras anumite reproșuri pline de dezamăgire din parte a doctrinei;” În definitiv, este suficient ca inculpatul să poată deduce acuzațiile din conținutul interogatoriului [26, p. 318]. În caz de arestare în scop de verificări care nu sunt efectuate în baza unor bănuieli particulare, Comisia se mulțumește cu o indicație oferită în termen scurt despre baza legală și natura controalelor la care s-a procedat. În plus, în caz de detenție în scop de expulzare, nu este necesar ca informațiile date celui interesat să fie la fel de complete ca în caz de arestare în scopul de a fi judecat.
Articolul 5 § 2 nu prevede, în sine, un drept de acces la dosarul penal complet, însă informațiile furnizate trebuie să fie suficiente pentru a permite exercitarea dreptului la recurs prevăzut de articolul 5 § 4. De asemenea, persoana trebuie să fie informată într-o limbă pe care o înțelege. Această dispoziție subînțelege că, în timpul interogatoriilor, cel interesat trebuie să fie asistat de un interpret, însă nimic nu arată că o traducere a semnificației mandatului de arestare ar trebui să-i fie înmânată.
Dreptul de a fi adus de îndată în fața unui judecător (habeas corpus). Articolul 5 § 3 este o emanare modernă din Habeas Corpus Act din 1679. El privește controlul legalității privării de libertate a unei persoane atât în drept intern, cât și în drept convențional. El impune statelor supravegherea de către un judecător a tuturor măsurilor de detenție judiciare sau administrative. Acest control se referă atât la procedura angajată, cât și la detenția în sine sau la natura recursurilor intentate sau oferite. Articolul dat stabilește, pentru prima oară în Convenție, noțiunea de termen scurt și cea de drept la judecător.
Curtea a avut mai multe ocazii ca să aprecieze acest paragraf, dar cea care a încercat să precizeze semnificația expresiei „de îndată”, așa cum ea este redată în articolul 5 § fost Comisia. Căutarea sistematică, din partea organelor de , a unor sinonime ale acestor expresii, ca „rapid”, „în termen scurt”, sau „într-un termen rezonabil”, demonstrează dificultatea lor de a formula niște criterii precise și uniforme. Această dificultate a condus la decizia Curții că expresia dată ar trebuie examinată „de la caz la caz” [35]. Cu toate acestea, ea nu este înțeleasă în sensul clasic decât în mod excepțional, nuanța de urgență care se resimte în această expresie nefiind luată în seamă în jurisprudența Convenției. Doar așa au putut fi declarate conforme cu prevederile articolului 5 detenții de cinci zile. Totuși, în cauza Mac Goff c. Suediei, Curtea a estimat că în mod vădit, un termen de 15 zile nu putea fi considerat conform cu prevederile articolului 5 [23, p. 104]. Articolul 5 § 2 impune o obligație necondiționată de a aduce într-un timp scurt persoana arestată în fața unui judecător, fără ca această persoană să fi înaintat, pentru aceasta, un recurs împotriva deciziei de punere sub arest. În afară de acest aspect, este pentru prima dată în Convenție când se face referință la un drept fundamental – dreptul la un judecător. Hotărârea de principiu în materie a fost dată cu privire și privește calitatea unui magistru al parchetului, însărcinat ca și în Franța, cu misiuni de urmărire penală și participând activ la funcția de instrucție. Deoarece nu există probleme de interpretare a cuvântului „judecător”, se punea întrebarea dacă se poate considera că un magistrat al Ministerului Public este un magistrat abilitat de lege să exercite atribuții judiciare în sensul articolului 5. Curtea a dedus aici un anumit număr de criterii:
în primul rând, acest magistrat trebuie să prezinte garanții, cea mai importantă dintre care este independența sa față de executiv și față de părți. Această independență nu exclude orice subordonare față de alți magistrați, cu condiția ca ei înșiși să dispună de o independență analogă;
în al doilea rând, magistratul trebuie să aibă posibilitatea să audieze personal persoana adusă înaintea lui;
și în sfârșit, el trebuie să dispună de puterea, după ce a examinat motivele pentru sau împotriva detenției, să se pronunțe conform criteriilor juridice care justifică menținerea în detenție și, în lipsa acestora, să dispună eliberarea deținutului [56].
Curtea a estimat în speță că un magistrat al Parchetului întrunea condițiile cerute, obiecția cu privire la subordonarea sa nefiind reținută în speță, deoarece el și-a exercitat atribuțiile judiciare fără a solicita instrucțiuni de la superiorii săi și fără a consulta o altă autoritate. Din cauză că această hotărâre acordă împuternicirile din articolul 5 § 3 unui magistrat altul decât „un judecător”, ea a fost aspru criticată de o parte din doctrină. Autorul G.Cohen Jonatan [17 p. 146] citează în sprijinul criticii sale opinia disidentă a judecătorului R.Ryssdal: „Sacina principală a procurorului de district – urmărirea penală, îmi pare incompatibilă cu funcția judiciară despre care tratează articolul 5 § 3, și anume luarea unor decizii în materie de detenție provizorie”, dar această părere a fost acceptată de Curtea de Casație, care a estimat că Procurorul Republicii este un magistrat de ordin judiciar și trebuie să facă parte din categoria vizată în articolul 5, ceea ce nu-i interzice ca, după ce a verificat dacă menținerea unei persoane la dispoziția anchetatorilor era justificată, să dispună eliberarea acesteia. Această jurisprudență este, de altfel, confirmată de mai multe hotărâri ale Curții” [35]. Și invers, Comisia a declarat admisibilă o plângere întemeiată pe chestiunea de a ști dacă aducerea înaintea procurorului general de pe lângă Curtea de Securitate a statului era conformă cu prevederile articolului 5 [37]. La acest subiect Curtea pare să urmeze jurisprudența Comisiei în materie. Astfel, ea a decis că, pentru ca un magistrat să poată fi considerat abilitat pentru exercitarea atribuțiilor judiciare în sensul articolului 5 § 3 din Convenție europeană a drepturilor omului, el trebuie să îndeplinească anumite condiții, care reprezintă pentru persoana deținută, garanții împotriva arbitrarității sau a unei privări nejustificate de libertate astfel încât „magistratul trebuie să fie independent față de executiv și față de părți, din acest punct de vedere, aparențele obiective de la momentul luării deciziei de luare sub arest sunt pertinente, dacă se dovedește în acest studiu că magistratul interveni în procedura penală ulterioară din partea acuzării, independența și imparțialitatea sa pot părea nedemne de încredere”. În această decizie, care nu trebuie edificată în decizie de principiu, Curtea a făcut concluzia că procurorul care a ordonat punerea în detenție a reclamantului nu era un magistrat nu era un magistrat în sensul articolului 5 § 3 din Convenție [49].
Curtea interpretează articolul 5 de o manieră foarte literală și consideră că expresia „potrivit căilor legale” nu o autorizează să dea o aplicare autonomă acestui articol. Ea este de părerea că nu are, în materie, decât un fel de competență prin angajament, care o impune să constate încălcarea Convenției de fiece dată când are loc o încălcare a legii naționale. Deseori, ea chiar se bazează pe o decizie națională. Ea exercită în materie nu numai un control foarte strict al faptelor, dar supraveghează și aplicarea dreptului intern pertinent. Desigur, pentru Curte, detenția trebuie să rămână excepția și trebuie să fie justificată de motive suficient de grave, așa ca riscul de evadare sau de recidivă. Însă orice detenție trebuie să se desfășoare în conformitate cu dreptul intern. Astfel, din moment ce mediatorul în Finlanda a declarat că o detenție este lipsită de temei în dreptul intern, Curtea se consideră „angajată” prin decizia națională și constată încălcarea articolului 5. Ea urmează în această jurisprudență Comisia Europeană care a admis că, „în cazurile în care Convenția trimite la legea națională, sarcina interpretării și aplicării sale incumbă esențialmente autorităților naționale” [52]. Totodată, fosta Comisie amintea că ea păstra totuși o putere limitată de control asupra modului în care autoritățile au îndeplinit această sarcină.
Dacă, după prima înfățișare înaintea judecătorului, o persoană este menținută în arest, ea păstrează două drepturi fundamentale – cel de a fi judecat într-un termen rezonabil și cel de a fi eliberat în cursul procedurii. Nu trebuie de uitat că „detenția provizorie este o măsură cu o durată strict limitată, deoarece este bazată în principal pe cerințele unei instrucțiuni ce trebuie efectuată rapid”. Prin urmare, un interval de o lună între două cereri de punere în libertate nu este abuziv. Însă, obligația asumată de state de a judeca o persoană deținută într-un termen rezonabil ia sfârșit chiar din momentul în care persoana este repusă în libertate, deoarece din clipa aceea ea nu mai este deținută. În plus, o simplă interpelare, fără o înfățișare ulterioară înaintea unui judecător, poate constitui o încălcare a Convenției dacă măsura privativă de libertate nu se justifică în raport cu faptele ce puteau fi imputate persoanei deținute.
Noțiunea de termen rezonabil care figurează în articolul 5 § 3 este o noțiune autonomă. Ea trebuie apreciată în concreto în funcție de gravitatea faptelor, de dificultățile tehnice și juridice ale procedurii, prin urmare, nu este considerată că ar fi depășit termenul rezonabil o procedură care privește mai multe persoane, inculpate de mai multe fapte criminale și care necesită numeroase interogatorii și expertize. Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil nu trebuie confundat cu cel instituit de articolul 6 § 1 pentru orice acuzație în materie penală. El are drept scop principal evitarea unei detenții preventive de o durată excesivă. „Chiar dacă durata anchetei nu provoacă critici, cea a detenției nu poate să depășească un interval de timp rezonabil. O anchetă prea lungă, dacă este justificată, nu este în mod obligatoriu contrară articolului 6, însă ea nu poate justifica o detenție depășind rezonabilul” [26, p. 345]. Comisia a decis de altfel că acest termen este mai scurt decât cel vizat la articolul 6 § 1, „este în primul rând obligația autorităților judiciare naționale, într-un caz dat, ca durata detenției provizorii a inculpatului să nu depășească limita rezonabilului. În acest scop. Ele trebuie să examineze toate circumstanțele de natură să demonstreze sau să nege existența unei adevărate exigențe de interes public care ar justifica, ținând cont de prezumția de nevinovăție, o excepție de la regula respectării libertății individuale și să raporteze acest lucru în deciziile lor referitoare la cererile de punere în libertate”[59].
Punctul de plecare al termenului rezonabil este constituit de arestare sau de punerea în și dat fiindcă ultima poate fi considerată privare de libertate, se cuvine de luat în considerare momentul realizării acesteia. Cu toate aceste, se întâmplă ca Curtea să decidă altfel în cazuri particulare. În prezența unei rețineri la vamă, care a precedat o punere în arest preventiv, Curtea a considerat că, reținerea fiind o privare de libertate, durata ei trebuie inclusă în termenul total, chiar dacă punerea în arest preventiv nu a fost notificată decât la sfârșitul reținerii. Totuși, această situație nu aduce, în drept intern, atingere „căilor legale” prevăzute de articolul 5. Sfârșitul termenului ce trebuie luat în considerare este ziua în care a fost pronunțată sentința în primă instanță sau ziua de punere în libertate provizorie.
Obligația de a informa persoana deținută „într-o limbă pe care o înțelege”, amintește principiul regăsit în articolul 6 § 3, în materie de protecție a drepturilor apărării. La nivelul de arest preventiv, individul de asemenea trebuie să beneficieze de asistența efectivă și eficace a unui interpret, atât pentru a fi informat despre drepturile sale, cât și pentru a se întreține cu avocatul prezent la arestul preventiv. La acest nivel, se consideră aplicabile toate deciziile și hotărârile în materie de asistență oferită de interpret unui acuzat. În general, asistența interpretului provoacă probleme atunci când persoana reținută nu înțelege decât o limbă puțin răspândită în țara de detenție și autoritățile se ciocnesc aici de dificultățile de ordin material. Cu toate acestea, Curtea de Casație a stabilit că un străin deținut trebuie să beneficieze de un interpret și că absența fizică a acestuia, cu care nu se poate avea decât o legătură telefonică, lipsește de orice eficacitate garanția pe care el o reprezintă, justificând astfel punerea în libertate a persoanei reținute.
Convenția nu cere ca interpretul să vorbească limba oficială a statului a cărei cetățenie o deține persoana dar este de ajuns ca informația să aibă loc „într-o limbă pe care o înțelege”, prin urmare este logică o decizie în care s-a estimat că, din moment ce s-a stabilit că o persoană de origine albaneză vorbea italiana, asistența unui interpret de limbă italiană răspundea cerințelor articolului 5. Numai o circumstanță imposibil de depășit poate dispensa de asistența efectivă a unui interpret și judecătorului de fond îi revine sarcina de a stabili dacă impedimentul apărut are sau nu un caracter insurmontabil [26, p.347].
Atitudinea persoanei deținute întotdeauna este susceptibilă să influențeze aprecierea caracterului rezonabil al termenului. Totuși, această influență trebuie să fie moderată, un acuzat nu poate fi considerat responsabil pentru prelungirea procedurii din simplul fapt că a exercitat recursurile pe care i le oferă dreptul intern, însă el suportă consecințele în caz de utilizare excesivă sau abuzivă a anumitor căi legale. Curtea de se arată aici mai riguroasă și nu ezită să examineze circumstanțele din speță pentru a denunța o detenție care nu este justificată de motive serioase și confirmate ce ar permite să se creadă într-un pericol de fugă.
Celeritatea particulară la care un deținut are dreptul în examinarea cauzei sale nu trebuie să dăuneze eforturilor magistraților de a-și îndeplini sarcinile cu grija dorită, chiar dacă din dosar reiese că jurisdicțiile nu au acționat cu promptitudinea necesară.
Articolul 5 § 3, ca și de altfel majoritatea legislațiilor naționale, prevede pentru judecător posibilitatea de a condiționa eliberarea unei persoane deținute de constituirea unei garanții. De cele mai multe ori, aceasta va fi de ordin financiar, în acest caz – ea nu trebuie să depășească limitele rezonabilului. În general, mărimea cauțiunii este calculată de judecător în funcție de situația financiară sau de veniturile persoanei deținute. Convenția îl autorizează pe judecător să ia în calcul și amploarea prejudiciului. În plus, deținutul trebuie să fie eliberat de îndată ce a plătit cauțiunea în schimbul căreia este eliberat și în acest caz o întârziere de 18 ore nu respectă prevederile Convenției.
3.2. Dreptul la un recurs cu privire la legalitatea detenției
Următorul drept care este recunoscut unei persoane lipsite de libertate este cel de a intenta o acțiune în vederea eliberării sale în cursul procedurii. Modul în care este redactat textul pare să rezerve exercițiul acestui drept numai persoanelor private de libertate în cadrul unei „proceduri”, prin urmare acest drept nu este aplicabil persoanelor vizate în alineatele d) și c) din § 1. Cu toate acestea, Curtea Europeană i-a dat o interpretare mai degrabă extensivă și a extins-o de exemplu, la orice persoană privată de libertate, la alienați. În fine, este vorba de un drept complementar autonom în raport cu alte dispoziții ale articolului 5, și anume, el poate face obiectul unei încălcări independent de alte dispoziții ale articolului. Acest drept aparține direct celui interesat și nu poate fi trecut printr-un filtru. Astfel refuzul unui procuror de a deferi tribunalului cererea de punere în libertate a unui alienat din singurul motiv că aceasta îi pare nefondată încalcă libertatea garantată în articolul 5 § 4 [60].
Tribunalul instituit în § 4 corespunde în mod similar celui stabilit la alineatul a) din § 1. El trebuie să fie o autoritate judiciară independentă atât față de executiv, cât și față de părți. El trebuie să ofere garanții fundamentale de procedură proprii unui organ judiciar, iar procedura urmată trebuie să corespundă principiilor generale ale Convenției, chiar dacă garanțiile nu sunt obligatoriu acele prevăzute în articolul 6.
Organismul vizat de dispoziția dată trebuie să dispună de o adevărată putere de decizie în ce privește controlul detenției și să aibă posibilitatea de a pune o persoană în libertate dacă detenția îi pare ilegală. Dacă această putere lipsește, organismul sau autoritatea nu va fi un „tribunal” în sensul Convenției, și acest lucru va duce la încălcarea articolului 5 § 4. Recursul din articolul 5 § 4 este mai strict decât cel din articolul 13 – el trebuie să fie introdus în fața unui tribunal, ceea ce nu este obligatoriu cazul „instanței naționale” prevăzute la articolul 13. În plus, recursul din articolul 5 § 4, spre deosebire de cel din articolul 13, nu are drept obiect numai încălcarea Convenției, ci toate regulile aplicabile în drept intern în materie de privare de libertate.
În materie de detenție, este posibil ca un stat să admită în detenție pe teritoriul său o persoană condamnată de către autoritatea unui alt stat. Persoana deținută în acest mod, deși este încarcerată în virtutea unei decizii străine, beneficiază de aceleași garanții ca și cele deținute în virtutea unei decizii naționale. Astfel, Curtea a stabilit că lipsa unui recurs în fața unui tribunal francez, pentru ca acesta să statueze asupra legalității unei detenții efectuate în Franța ca urmare a executării unei decizii emise de o jurisdicție andorrană, într-o perioadă când Andora nu era încă parte , nu este contrară articolului 5 § 4, deoarece instanța din Andora este „un tribunal care statuează la finalul unei proceduri judiciare” [50]. Ea admisese deja o astfel de soluție tot cu privire [43] .
Trebuie lămurit, în primul rând, care este domeniul de aplicare al acestei dispoziții. Acest text, spre deosebire de articolul 5 paragraful 3, este un text mai general care se aplică tuturor persoanelor lipsite de libertate, indiferent de motiv și indiferent de autoritatea care este la originea măsurii.
Patru noțiuni trebuie explicate pentru înțelegerea acestei dispoziții și anume: ce se înțelege prin: recurs, tribunal, termen scurt și care este amploarea controlului realizat de către tribunal.
recurs
Noțiunea de recurs trebuie înțeleasă în sens larg, drept cale de atac ce poate fi exercitată împotriva unei măsuri privative de libertate, luate printr-o procedură administrativă ori judiciară. Atunci când decizia privativă de libertate emană de la un organ administrativ, este obligatoriu ca persoanele afectate de această măsură să aibă la dispoziție o cale de atac împotriva măsurii, înaintea unui organ judiciar independent, sau să poată iniția periodic o procedură judiciară care să evalueze subzistența cauzelor care au dus la lipsirea sa inițială de libertate (hotărârile Rutten împotriva Olandei și Musiał împotriva Poloniei) [11, p.66]. În cazul însă în care decizia este luată de un tribunal în urma unei proceduri judiciare, controlul cerut de articolul 5 paragraful 4 se găsește încorporat în aceasta. Trebuie totuși, distins, chiar și în cazul procedurilor judiciare, între decizia de lipsire de libertate inițială și deciziile ulterioare de menținere în detenție sau de repunere în detenție după eliberare. Acestea din urmă vor fi supuse controlului cerut de articolul 5 paragraful 4 pentru a se verifica dacă au apărut noi probleme de legalitate ce ar putea schimba decizia inițială.
Se poate spune deci, că recursul prevăzut de articolul 5 paragraful 4 este un drept relativ, întrucât depinde de calitatea organului care stă la originea măsurii privative de libertate, ca și de durata și desfășurarea lipsirii de libertate.
tribunal
În această privință, Curtea – în cauzele De Wilde, Ooms și Versyp, Winterwerp împotriva Olandei, X împotriva Regatului Unit, Van Droegenbroeck contra Belgiei și Weeks contra Regatului Unit – a precizat că:
prin “tribunal” nu se înțelege neapărat o jurisdicție de tip clasic, integrată în structurile judiciare obișnuite ale țării, ci este desemnat orice organ care însă trebuie să fie independent și imparțial (D. N. împotriva Elveției) și să îndeplinească nu atribuții consultative, ci să aibă competența de a dispune eliberarea în caz de detenție ilegală. De exemplu, o cale de atac asupra căreia decide un procuror nu întrunește această exigență (Vodenicarov împotriva Slovaciei) [16, p. 75];
procedura aplicată trebuie să ofere garanțiile fundamentale cerute în materie de lipsire de libertate, chiar dacă aceste garanții nu trebuie să fie întotdeauna identice cu cele oferite de articolul 6 paragraf 1 în cazul litigiilor penale (Kawka împotriva Poloniei, Wloch împotriva Poloniei). În mod deosebit, este necesar ca această procedură să aibă un caracter contradictoriu, fiecare dintre părți trebuind să poată cunoaște observațiile celeilalte și să le poată comenta (Schöps împotriva Germaniei). De asemenea, procedura trebuie să respecte principiul „egalității armelor” între procuror și cel acuzat (hotărârile pronunțate în cauzele Sanchez-Reisse împotriva Elveției, Kampanis împotriva Greciei, Nikolova împotriva Bulgariei). Principiul egalității armelor este însă încălcat atunci când, de pildă, avocatului apărării nu i se permite să ia cunoștință de actele și probele aflate în dosarul de urmărire penală și care sunt esențiale pentru contestarea legalității lipsirii de libertate a clientului pe care îl reprezintă (Lamy împotriva Belgiei) [16, p.77];
deținutul trebuie să compară personal și trebuie să se bucure de asistența efectivă a unui avocat (Schiesser împotriva Elveției, Bouamar împotriva Franței).
întinderea controlului exercitat de tribunal
Este vorba despre un control de legalitate. Controlul se va întinde doar asupra legalității măsurii, întrucât articolul 5 paragraf 4 nu garantează dreptul la un examen judiciar de o asemenea întindere încât să permită "instanței" să statueze asupra tuturor aspectelor cauzei, incluzând aici și considerații de oportunitate – substituindu-se astfel organului care a luat măsura.
Pe de altă parte însă, controlul trebuie să fie suficient de amplu pentru a se întinde asupra fiecărei condiții indispensabile, conform Convenției, pentru declararea ca legală a unei măsuri privative de libertate. Articolul 5 paragraf 4 al Convenției dă dreptul persoanelor lipsite de libertate să ceară și să obțină reexaminarea periodică a condițiilor procedurale și de fond care sunt esențiale pentru conformitatea cu Convenția a măsurilor luate la adresa lor. Aceasta înseamnă că instanța competentă trebuie să examineze nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la luarea măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura luată. Articolul 5 paragraf 4 nu garantează nici un drept la o cale de atac împotriva deciziei de luare a măsurii sau de prelungire a acesteia, însă garantează cel puțin un grad de jurisdicție reprezentat de o instanță independentă.
În concluzie, controlul trebuie să se limiteze numai la aspectele de legalitate, dar va trebui să discute toate aceste aspecte. Ce înseamnă toate aspectele de legalitate? Înseamnă că examenul va trebui făcut nu doar prin prisma dreptului intern ci și cu referire la Convenția europeană, și să vizeze nu doar aspecte de procedură, ci și aspecte de fond.
termen scurt
Garantând persoanelor lipsite de libertate dreptul de a solicita verificarea legalității măsurii luate împotriva lor, articolul 5 paragraf 4 proclamă totodată dreptul acestora de a beneficia, în cadrul acestei verificări, de o procedură rapidă. Această noțiune se apreciază în funcție de circumstanțele fiecărui caz și în funcție de motivul care stă la baza lipsirii de libertate. De exemplu, o perioadă de aproximativ opt săptămâni, scursă din momentul înregistrării cererii este, la prima vedere, greu de conciliat cu noțiunea de celeritate. Un alt exemplu îl constituie faptul că, în materia detenției preventive, se deduce din jurisprudența Curții că o instanță ar trebui să examineze periodic persistența motivelor lipsirii de libertate la intervale care nu ar trebui sa depășească 3 luni. Intervalul va fi mai mare în cazul persoanelor alienate mintal, depinzând și de evaluările medicale.
3.3. Drepturile garantate acuzatului: prezumția de nevinovăție, drepturile apărării
Versiunea franceză a Convenției folosește cuvântul „acuzat” care, în dreptul francez, reprezintă o noțiune specifică. Aceasta însă nu trebuie reținută, iar termenul trebuie acceptat în sensul său cel mai larg, așa cu reiese din textul englez. Termenul ”acuzat” are aici un sens mult mai larg decât în dreptul intern și trebuie interpretat într-o manieră autonomă.
În Franța, se consideră că drepturile garantate de articolul 6 § 3 se aplică atât acuzatului propriu zis, cât și învinuitului, ba chiar în anumite cazuri și persoanei puse sub acuzație. Comisia a avut de altfel ocazia să decidă că ”termenii acuzat și acuzație” corespund unei noțiuni autonome ce vizează o situație materială și neformală. Curtea, a estimat că utilizând expresiile ”acuzație în materie penală”, ”acuzat de comiterea unei infracțiuni” și ”acuzat” cele trei paragrafe ale articolului 6 vizează una și aceiași situație.
Cât despre prezumția de nevinovăție este un drept esențial într-o societate civilizată, bazată pe noțiunea de stat de drept. Prezumția de nevinovăție ”cere ca, îndeplinindu-și funcțiile, membrii tribunalului să nu plece de la ideea preconcepută că învinuitul a comis actul incriminat; sarcina probatorie revenind acuzării și îndoiala fiind considerat în beneficiul acuzatului. În plus, incumbă acuzării să-l anunțe pe cel interesat care sunt capetele de acuzare înaintate împotriva lui, pentru a-i oferi posibilitatea să-și pregătească în consecință apărarea, și să aducă probe suficiente pentru a fundamenta o declarație de vinovăție [24, p.681].
Garanția din paragraful articolului 6, contrar celei din articolul 1, are un domeniu de aplicare care se extinde asupra întregii proceduri; ea nu este cantonată numai la jurisdicțiile care hotărăsc asupra ”temeiniciei ” acuzației, dar se aplică și jurisdicțiilor de instrucție. Ea este de o interpretare largă și nu se limitează doar la declarația de vinovăție; ea funcționează de asemenea și în ceea ce privește circumstanțele agravante. În principiu, pentru ca articolul 6 să se aplice cu titlu de „acuzație în materie penală”, trebuie ca infracțiune în cauză, oricare ar fi calificarea ei în dreptul intern, să aibă în corespundere cu Convenția, o natură penală și din jurisprudența Curții rezultă că este posibil, ca textul să fie aplicat, în circumstanțe speciale, unor materii periferice ale dreptului penal ca dreptul vamal sau fiscal.
Atingerea adusă prezumției de nevinovăție, contrar celor susținute de Curte în cauza Minelli contra Elveției, poate să nu fie faptul unei autorități judiciare, chiar dacă este vorba esențialmente de o garanție procedurală, ea poate avea o întindere mult mai largă cuprinzând și afirmații susținute la posturile de televiziune de către ministrul de Interne sau alți funcționari de poliție [10, p.211].
Așadar, principiul prezumției de nevinovăție nu se impune doar autorităților împuternicite să examineze temeinicia unei acuzații, dar și altor autorități. Această jurisprudență se înscrie printre deciziile fostei Comisii, care a estimat de exemplu că, acordând un interviu televizat, autoritățile judiciare pot să anunțe că o urmărire penală a fost deschisă împotriva unei persoane, însă, pentru a evita o interpretare greșită și posibile exagerări în rândurile publicului, nu trebuie să declare nimic ce ar lăsa să se creadă că acea persoană este vinovată.
Același articol 6 § 3 enumeră în mod limitativ anumite drepturi particulare care, în general, sunt reunite sub denumirea de drepturi ale apărării. Rezervate în principiu materiei penale, ele constituie elemente esențiale ale noțiunii generale de proces echitabil conținute în articolul 6 § 1, prin urmare și noțiunea de egalitate a armelor poate să-și găsească aici fundamentarea. Primul drept recunoscut unui acuzat este cel de a fi informat despre motivele acuzației. În general, acest drept este pus în practică de semnificarea unui act de acuzație în care sunt consemnate faptele imputate unei persoane. În opinia Curții, este vorba de ”notificarea oficială emanând de la autoritatea competentă a imputației de a fi înfăptuit o infracțiune penală” [44].
Infracțiunea trebuie să fie definită în acest act în termeni clari și preciși pentru a exclude arbitrarietatea și a-i da posibilitate învinuitului să cunoască exact învinuirile ce îi sunt aduse, ca să-și poată organiza apărarea într-un mod valabil. Referirea la textele de lege, în general, este regula, dar articolul 6 nu cere acest lucru, pornind de la principiul că rolul instrucției este anume de a stabili faptele și de a le atribui o calificare juridică. Articolul 6 nu impune nici o formă particulară a modului în care acuzatul trebuie să fie informat: o informare prezentată chiar și verbal, acuzatului sau consilierului acestuia la câteva zile după deschiderea instrucției preliminare este suficientă.
De altfel, este necesar ca infracțiunea de care este învinuit acuzatul să existe în dreptul intern. Principala dificultate întâlnită în aplicarea articolului 6 § ) constă în problema recalficării acțiunii. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este destul de strictă cu privire la această chestiune și cer ca, din rațiuni de securitate juridică a acuzatului, calificarea juridică a faptelor să fie stabilită în modul cel mai exact posibil. Dar, faptul că actul de acuzație notificat acuzatului nu conține o calificare juridică precisă, nu constituie în sine o încălcare a dreptului garantat. Acuzatul trebuie să fie informat atât cât este posibil despre infracțiunea de care învinuit, dar mai cu seamă faptele vor fi reținute și, într-un fel păstrate pentru întreaga procedură. Calificarea juridică este sarcina magistratului care duce instrucția, sau eventual, a magistratului de la parchet. Prin urmare, ea ar putea să fie aceiași în faza de judecată cu cea din timpul anchetei preliminare.
Un alt aspect este ceea ce ține de dreptul de a fi informat în mod amănunțit care are caracter esențial deoarece justițiabilul trebuie să fie în măsură să aprecieze faptele care îi sunt incriminate, pentru ca eventual să le poată contesta. Drepturile apărării ar deveni inutile în totalitate dacă cel care este învinuit de o infracțiune nu cunoaște faptele care stau la baza urmăririi. Orice alt sistem ar veni în contradicție cu noțiunea de societate democratică și de ordine publică europeană, care stau la fundamentul Convenției. De altfel, acest drept nu privește doar natura și cauza acuzației: el se referă și la fiecare din circumstanțele agravante susceptibile de a fi reținute împotriva acuzatului. Oricărui acuzat trebuie să i se dea posibilitatea de a se apăra atât împotriva acuzațiilor ce îi sunt aduse, cât și împotriva fiecărei circumstanțe agravante susceptibilă să fie reținută în detrimentul său.
Dreptul de a fi informat într-o limbă înțeleasă se manifestă din momentul arestării sau, cel târziu, în momentul plasării în arest preventiv, moment în care drepturile trebuie să-i fie citite persoanei într-un clar mod pentru el. Nu este necesar să se apeleze la un interpret care a depus jurământ pentru a notifica o punere în arest dar se poate apela la serviciile unei persoane despre care se știe că ea vorbește limba suficient de bine pentru a fi înțeleasă de persoana arestată preventiv. Astfel, o procedură în care o persoană a fost ascultată în care un ofițer de poliție a servit drept interpret, este legală. Este de datoria judecătorului să verifice condițiile în care unui străin i s-au adus la cunoștință acuzațiile: Insuficiențele unui proces verbal scris într-o limbă străină și a cărui traducere simultană nu a fost stabilită nu sunt de natură să-i permită unui învinuit să-și asigure apărarea. Dar în cazul când persoana împotriva căreia există acuzații suficiente refuză să-și spună identitatea și să numească limba pe care o înțelege, nimic nu se opune punerii sale sub acuzație. În principiu, judecătorul trebuie să verifice concordanța reală dintre limba vorbită de interpret și cea înțeleasă de persoana pusă sub acuzație.
În cadrul acestui drept se încadrează și dreptul de a dispune de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării sale. Acest principiu, care se poate dovedi a fi esențial și fundamental într-un stat de drept, pune condiția că cel împotriva căruia este îndreptată o acuzație să poată dispune nu numai de un anumit termen pentru a-și pregăti apărarea, dar și de mijloacele materiale și juridice adecvate pentru contestarea acestei acuzații. Acest principiu deseori este forțat în practică, și tribunalele de team că acuzații să nu facă abuz de acest drept și să întârzie derularea unui proces, îl aplică foarte strict, n special când se utilizează proceduri rapide, cu înfățișare imediată. Acest drept este compus dintr-un ansamblu de elemente și nu poate fi satisfăcătoare punerea, la dispoziția unui acuzat, a unui singur element. Este evident că acest drept trebuie apreciat în funcție de context, acordarea unei sau altei înlesniri putând fi determinantă pentru o încălcare într-o situație dată, în timp ce într-o altă situație, ea se va dovedi secundară.
Printre elementele ce compun acest drept figurează timpul: un anumit termen trebuie să fie acordat acuzatului pentru pregătirea apărării sale. O perioadă de timp prea scurtă între înaintarea acuzației și judecată se poate dovedi, în anumite circumstanțe a fi mult prea scurtă, de exemplu dacă pricina este foarte complexă pe plan juridic sau dacă inconveniente materiale sunt întâlnite în adunarea probelor.
Deseori, în materie de înfățișare imediată, este preferabil să se ceară tribunalului ca să nu statueze imediat pe fond și să solicite examinarea dosarului la o dată ulterioară, în scopul de a putea beneficia de timpul necesar pentru a procura probele utile pentru demonstrarea nevinovăției învinuitului sau, cel puțin, pentru o reducere a pedepsei. Legislația și practica judiciară trebuie să respecte această dispoziție, care pune în sarcina lor o obligație pozitivă. Legea trebuie să prevadă un termen minimum între notificarea unui act de acuzare și data audierii. Practica judiciară trebuie și ea să respecte acest principiu.
Al doilea element ce compune dreptul vizat în acest alineat este el însușii constituit dintr-un bloc de drepturi: adunarea elementelor de probă, care de altfel, poate să revină acuzației:” Acuzatul are dreptul să dispună de toate elementele pertinente care au fost sau pot fi adunate de autoritățile competente, pentru a putea să se disculpe sau să obțină o atenuare a pedepsei sale” [57], examinarea acuzației sub aspect juridic de exemplu. Pentru aceasta din urmă s-ar putea să fie nevoie de asistența unui avocat: acest drept este formulat mai precis într-un alt alineat din paragraful 3 și a fost la rândul său apreciat de fosta Comisie ca făcând cu certitudine parte din facilitățile necesare pentru pregătirea apărăii. Dar, mai trebuie ca asistența prestată de avocat să fie efectivă: nu acesta este cazul când, dat fin că avocatul nu vorbea limba acuzatului și nefiind posibil de a găsi unul în baroul local, nici un interpret n-a fost numit să-l însoțească în vizita la izolator a clientului său.
Articolul 6 § fost considerat ca un tot unitar, și drepturile pe care el le enunță nu sunt alternative: dreptul de a cunoaște acuzația și cauza acesteia nu exclude dreptul de a se apăra de unul singur. Combinația acestor două drepturi pune deseori problema accesului la dosarul penal; nu se poate considera că, dacă un acuzat ia decizia de a se apăra singur, atunci el pierde timpul de a lua cunoștință de piesele acuzării. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a evoluat în această materie în funcție de legislațiile naționale. Într-o primă perioadă, ea a considerat că nu era incompatibil cu Convenția faptul de a permite accesul la dosar numai avocatului apărării, în special pentru a păstra secretul anchetei.
În continuare, jurisprudența sa, bazată pe o examinare a contextului faptelor, a evoluat într-o cauză privind Franța, în care, cu unanimitate de voturi, Curtea a estimat că cel care se apără singur în fața unei jurisdicții penale, trebuie să poată lua cunoștință de materialele dosarului său [51]. Este adevărat, că în speța dată, jurisdicția sesizată era un tribunal al forțelor de ordine, deci nu se punea problema secretului anchetei, dar această hotărâre a provocat, înainte chiar de pronunțarea sa, modificarea legislației franceze. Începând cu Legea din 30 decembrie 1996, aceasta a acceptat, cu condiții ce se cuvin analizate în raport cu articolul 6 § 3, că învinuitului să-i fie comunicat dosarul. Fosta Comisie a relevat de fapt, în cauza Foucher contra Franței precitată, că o astfel de comunicare trebuia să fie considerată corolarul procesului echitabil, în sensul articolului 6 § 1, iar garanțiile prevăzute în § 3 fiind considerate ”specifice” în raport cu principiul general. Prin această afirmație ea relua spiritul jurisprudenței definite anterior de Curte, în care aceasta se pronunțate deja cu privire la dreptul oricărei persoane de a se apăra singură în mod corespunzător în caz că alege să nu fie asistată de un avocat.
Această dispoziție a generat o bogată jurisprudență din partea Curții Europene a Drepturilor Omului; Curtea întotdeauna a subliniat cât de dificil s-ar putea dovedi să te aperi singur, fără a putea lua cunoștință de probele acuzării. Această problemă a fost elucidată inițial prin prisma articolului 6 § 3 de către instanța de
Dreptul de a se apăra singur este unul dintre drepturile fundamentale ale apărării: cel care este acuzat trebuie să poată beneficia de posibilitatea de a lua cuvântul la propriul proces. Textul Convenției este aici mai puțin precis decât articolul 14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, care prevede că acuzatul dispune de dreptul”de a fi prezent la proces”[11, p. 37]. Textul ONU, a priori mai puțin protector, prezintă totuși avantajul, care nu este neglijabil, de a institui înfățișarea acuzatului în instanță, în același timp garantându-i acestuia asistența obligatorie a unui avocat.
Articolul fost interpretat în sensul că el cere participarea efectivă a acuzatului la dezbateri: anume în cadrul acestei participări lui i se recunoaște dreptul de a se apăra singur, fără asistența unui avocat. Principiul rămâne aplicabil chiar și în materie disciplinară. Participarea avocatului la procedură alături de acuzat este deseori obiectul unor amenajamente care, ca idee sau formă, nu sunt întotdeauna conforme cu spiritul articolului 6 § 3 b) din Convenție.
Astfel, interesele justiției sunt acelea care cer ca acuzatul să fie lipsit de dreptul de a se apăra singur și să-i fie impusă asistența unui profesionist al dreptului:așa stau lucrurile din cadrul tribunalului pentru minori, procedură în care interesele justiției și protecția copilului, puțin apt să înțeleagă procedura, impun prezenta avocatului. Însă, prezența acestuia alături de acuzat, fie minor, nu poate fi interpretată ca și cum ar dispensa tribunalul de obligația de a da cuvântul acuzatului. Acest interes al justiției obligă chiar, în anumite cazuri, ca acuzatului să-i fie pus gratuit la dispoziție un avocat [8, p.423].
Dreptul unui acuzat de a fi asistat de un apărător este prin sine un element esențial al procesului echitabil, așa cum este el garantat de articolul 6 § 3 din Convenție. Nu se poate imagina că, în societățile democratice, un proces ar putea să se desfășoare fără ca acuzatul să aibă posibilitatea de a fi asistat de un avocat, astfel că majoritatea statelor ce revendică un sistem mecanisme de ajutor legal garantând intervenția sa. Dreptul la asistența unui avocat este general și nu privește doar jurisdicțiile de fond: el se impune chiar și în cauza de casație, când mijloacele de drept devin mai tehnice. Dreptul de a fi asistat de un avocat este supus unei singure condiții: avocatul să acționeze în cadrul legilor ce reglementează profesia sa. Prin urmare, nu poate fi vorba de a se invoca articolul 6 § 3 pentru a justifica o infracțiune deontologică din partea unui avocat. Dimpotrivă, avocatul are obligația de a-l informa pe clientul său despre faptul că ceea ce i s-a cerut să facă este contrar legii. Așa, acuzatul care insistă cerând apărătorului său să acționeze contrar principiilor deontologice, astfel încât apărătorul renunță la mandatul său, nu se poate plânge că a fost privat de asistența unui avocat; în acest caz, este în conformitate cu interesele justiției refuzul judecătorului de a numi un alt avocat, propunându-i acuzatului toate facilitățile pentru ca el să-și asigure singur apărarea. Într-adevăr, Convenția nu recunoaște acuzatului dreptul de a impune avocatului său un sistem de apărare pe care acesta l-ar considera imposibil de susținut, în special când acuzatul are posibilitatea să se adreseze el însușii tribunalului [8, p.424].
Ar mai fi necesar și ca regula deontologică prin sine să nu fie contrară spirtului Convenției. Este de datoria Convenției Europene a Drepturilor Omului să supravegheze această compatibilitate.
În același timp, dreptul unui acuzat de a comunica cu avocatul său este fundamental pentru un acuzat deținut. Dreptul trebuie să fie asigurat într-un mod eficace și efectiv. Acest drept de a comunica trebuie aplicat mai întâi în plan fizic, adică și unul și celălalt trebuie să poată să se întâlnească dacă doresc.
O altă condiție de exercitare este comunicarea în absența unor martori: avocatul apărării nu poate să-și îndeplinească sarcina decât dacă este autorizat să se întrețină cu clientul său fără martori. Orice restricție a principiului de liberă comunicare trebuie să fie justificată de circumstanțe deosebit de grave. În plus, dreptul de a comunica liber și fără martori se aplică oricare ar fi modalitatea sa: o vizită a avocatului la izolator, ca și corespondența adresată de un deținut avocatului său, sau o convorbire telefonică între cei doi trebuie să se efectueze fără prezența reprezentantului poliției, a administrației penitenciar sau chiar a magistratului. Curtea a estimat că dreptul acuzatului de a comunica cu avocatul său fără a putea fi auziți de un terț figurează printre cerințele elementare ale unui proces echitabil într-o societate democratică și decurge din articolul 6 § 3 c) din Convenție: ”Dacă un avocat nu ar putea să se întrețină cu clientul său fără o asemenea supraveghere și să obțină instrucții confidențiale de la el, asistența sa ar pierde mult din utilitatea sa, în timp ce scopul Convenției constă în a proteja drepturi efective și concrete” [11, p.63].
Singurul terț care ar putea asista la discuția dintre acuzat și avocatul său este interpretul, în cazul când avocatul și clientul său nu vorbesc aceiași limbă; o atare circumstanță justifică o derogare de la secretul comunicării, asistența interpretului fiind necesară pentru a asigura eficacitatea dreptului la comunicare. Dacă este necesar, interpretul trebuie numit din oficiu, însă gratuitatea serviciilor sale este prevăzută de articolul 6 § 3 numai pentru ședința de judecată. Dacă acuzatul este reținut, atunci interpretul trebuie să-l poată însoți pe avocat în sala de vizite a izolatorului:”Anume atunci când barierele lingvistice împiedică orice comunicare dintre avocat și clientul său, apărarea inculpatului este compromisă și posibilitatea de a comunica cu apărătorul său timp de câteva minute înainte de interogatorii în localurile palatului de justiție nu corespunde cerințelor legale” [11, p.64].
Respectarea drepturilor apărării nu impune prezența obligatorie a avocatului alături de acuzat. Uneori, ea cere prezența avocatului fără acuzat. Curtea a aplicat jurisprudența dezvoltată în cauzele franceze privind obligația de pregătire pentru audieri unei situații în care acuzatul este absent: adică procedura în contumacie. Ea a estimat că dreptul oricărui acuzat de a fi apărat efectiv de un avocat se numără printre cele mai fundamentale elemente a procesului echitabil și un acuzat nu poate să piardă beneficiul acestui drept din simplul fapt al absenței sale la ședința de judecată. Curtea a estimat că, ”deși legislatorul trebuie să descurajeze absențele nemotivate, el nu poate să le sancționeze derogând de la dreptul de asistență la un apărător” [58].
Principiul dreptului de acces la justiție pune condiția ca, atunci când o persoană se află într-o situație materială deosebit de grea, ea să poată totuși beneficia de asistența unui profesionist al dreptului. Transpunerea principiului general, formulat în alineatul 1 din articolul 6, la materia penală se exprimă printr-o asistență gratuită oferită de un avocat numit din oficiu. Contrar concepției franceze de numire din oficiu, bazată în principal pe urgența de a asigura apărarea unui acuzat, textul Convenției fundamentează gratuitatea asistenței pe ”mijloacele” acuzatului. Doar în cazul când acesta nu dispune de mijloacele necesare pentru a remunera un apărător, doar atunci el beneficiază de asistență gratuită a unui avocat. Această obligație rămâne valabilă și când un avocat intervine, în cadrul unei numiri din oficiu, într-o instanță unde prezența sa este obligatorie, de exemplu în procedurile pentru minori. Fosta Comisie a intervenit în acest sens edictând că:” Articolul 6 § 3 nu garantează o scutire definitivă de cheltuielile unei apărări din oficiu: rambursarea acestor cheltuieli poate fi cerută după proces dacă cel interesat are mijloacele pentru a-i face față.
Audierea martorilor într-un proces penal este una din asigurările administrării unei justiții corecte și, prin esența sa, se afiliază principiului publicității dezbaterilor. Însă, mai trebuie ca această audiere să se desfășoare în condiții echitabile și ca acuzarea să nu aibă posibilitatea de a alege martorii, de a-i cita de unii și de a-i exclude pe alții. Pentru a elimina orice risc de arbitrar în administrarea justiției, articolul 6 § 3 d) stipulează că martorii acuzării și martorii apărării trebuie ascultați în aceleași condiții. Dreptul la interogarea martorilor a devenit una din principalele garanții ale procesului echitabil și are ca scop respectarea principiului egalității armelor. Realizarea acestei audieri incumbă judecătorului național, care apreciază oportunitatea citării martorilor. Curtea la acest capitol a elaborat o jurisprudență care face din ”dreptul la martor”un drept autonom în raport cu late drepturi enunțat de 6 § 3. Noțiunea de martor care figurează în articolul 6 § 3 d) din Convenție este o noțiune autonomă. Astfel, Curtea a considerat ”martor„ orice persoană care, deși nu a depus mărturie în ședința publică, a făcut o depoziție împotriva învinuitului la un stadiu anterior al procedurii și a cărei depoziție a fost reținută de un tribunal pentru fundamentarea deciziei sale. De altfel, mărturia în cauză trebuie să apară determinantă pentru rezultatul procesului. Experții, chiar și cei desemnați de un tribunal, sunt considerați martori în sensul Convenției și audierea lor trebuie să se desfășoare în condițiile prevăzute de articolul 6 § 3 d) al Convenției.
Judecătorii sunt obligați, de fiecare dată când aceasta li se cere în formele prevăzute de legea națională, să ordone audierea contradictorie a martorilor acuzării care, în nici un stadiu anterior al procedurii, nu au fost confruntați cu acuzatul și ei nu pot fi eliberați de această obligație decât în caz de imposibilitate, ale cărei cauze trebuie să le precizeze.
În cazul când martorii au fost interogați în faza preliminară a procesului și nu pot fi prezenți la ședința de judecată, este datoria judecătorului să aprecieze dacă este necesară sau nu audierea lor. Decizia de a nu proceda la audierea unui martor în ședința publică depinde de puterea de apreciere pe care Curtea i-o recunoaște judecătorului național. Ea nu poate decât să verifice ca motivele ce justifică un refuz să fie conforme cu litera și spiritul Convenției.
În cazul când există motive verosimile de a crede că martorul ar putea fi supus unor presiuni, atunci-cu titlu d excepție și pentru a evita o tentativă de intimidare – el poate fi audiat în proces în lipsa acuzatului dar în prezența avocatului acestuia.
În caz că o persoană este obligată să păstreze secretul profesional, se cuvine de apreciat dacă judecătorul are posibilitatea să-l dezlege pe martor de secretul său sau dacă acesta este absolut. Regula secretului profesional nu operează nici o distincție între martorii acuzării și martorii apărării, în consecință ea nu este contrară articolului 6 § 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
3.4. Dreptul la reparație
Articolul 5 § 5 obligă că orice persoană care a devenit victima unei rețineri sau unui arest în condiții ce contravin celorlalte dispoziții ale articolului beneficiază de un drept la despăgubiri. Nerespectarea acestui drept va fi incontestabil analizată ca angajând responsabilitatea statului în fața Curții. La fel ca și articolul 5 § 4, această dispoziție este o manifestare specifică a obligației generale, enunțate în articolul 13 și care acordă dreptul la un recurs efectiv oricărei persoane a cărei drepturi și libertăți recunoscute în Convenție au fost încălcate.
Formularea articolului 5 § 5 nu lasă statului nici o libertate de apreciere în ceea ce privește organul împuternicit să acorde eventual despăgubirea – se are în vedere o instanță judecătorească care adoptă hotărâri obligatorii. Autoritățile naționale beneficiază în schimb de o latitudine impunătoare cu privire la forma exactă a procedurii de solicitare a despăgubirilor.
O despăgubire acordată printr-un organ nejudiciar (de exemplu un ombudsman) sau o plată ex grația efectuată de guvern nu sunt suficiente în scopurile articolului 5 § 5.
În practică, reparația în general poartă forma unei compensații financiare. Judecătorii de iau în considerare diversitatea sistemelor de stabilire a quantumului despăgubirii, dar nu tolerează divergențele cu privire la lista exactă a pierderilor și daunelor suportate. Înainte de a acorda o reparație, autoritățile naționale pot solicita o dovadă a prejudiciilor, care au rezultat din încălcarea articolului 5. Judecătorii de au considerat că, chiar dacă calitatea de „victimă” se păstrează și în absența vreunui prejudiciu „ nu va avea loc nici o despăgubire în lipsa unei daune morale sau materiale care trebuie să fie despăgubită” [8, p. 347].
Remediul prevăzut în articolul 5 § 5 este obligatoriu, dacă victima vizată a fost reținută sau arestată în contradicție cu vreo dispoziție a paragrafelor 1-4 ale acestui articol. Este un fenomen rar întâlnit faptul ca o solicitare în baza articolului 5 § 5 să nu fie anticipată de o hotărâre, la nivelul instanțelor naționale sau al organelor de , care să constate o încălcare a articolului 5. Deseori, judecătorii de nu acceptă examinarea unei plângeri în baza articolului 5 § 5 decât atunci, când ei deja constată o încălcare a altui paragraf al acestui articol. În acest caz ei nu obligă victima să epuizeze căile de recurs interne pentru a determina dacă ea este în drept să obțină o despăgubire în fața autorităților naționale. Totodată, dacă un caz poate demonstra cu un grad suficient de certitudine, că o despăgubire de tipul celei prevăzute de articolul 5 § 5 este disponibilă pentru victimă, judecătorii de refuză să stabilească o încălcare a acestei dispoziții. În cazul Rehbock v.Slovenia [53], în care dreptul național acordă un drept la despăgubire persoanelor reținute sau arestate în rezultatul unei erori sau acțiuni ilicite, Curtea a constatat o încălcare a articolului 5 § 5 în măsura în care dreptul petiționarului la despăgubiri din cauza încălcării articolului 5 § 4 nu a fost asigurat la un nivel suficient de certitudine.
În țările în care convenția a fost incorporată în dreptul intern, instanțele judecătorești trebuie să fie abilitate să acorde această reparație în cazul în care ei constată o încălcare a articolului 5 și să fie pregătiți să exercite această împuternicire. Orice carență intervenită din partea lor nu va face decât să agraveze încălcarea deja comisă.
Deci, constatăm că orice detenție contrară articolului 5 § 1- §4 deschide un drept la reparație. Nimic nu arată că aceasta trebuie să fie de ordin bănesc, dar o simplă repunere în libertate nu poate fi considerată drept „o reparație”. Această noțiune este departe de „ reparația echitabilă” din articolul 41 al Convenției și se pare că reparația trebuie înțeleasă în sensul dreptului roman. Individul trebuie să dispună la acest punct de un recurs eficace, ceea ce înseamnă că această dispoziție comportă o obligație a statelor de a institui un astfel de recurs. Cutea însă constată că prejudiciul cauzat poate da loc doar unei singure reparații și Cutea ia în vedere indemnizația acordată de către autoritățile naționale pentru o plângere în sensul articolului 5 § 5 pentru a accentua încă o dată asupra caracterului subsidiar al mecanismului Convenției.
Unele acțiuni desfășurate în procedura penală națională de către organele competente ale Republicii Moldova au dus la formarea unui complex de violări sistematice ale cerințelor înaintate către Convenție. Specificul unor cauze împotriva Moldovei soluționate de către Înalta Curte a Drepturilor Omului este că în una și aceiași cauză sunt stabilite câteva violări sistematice.
Violările sistematice denunțate de către reclamanți, stabilite în cadrul sistemului penal național sunt determinate de aceiași „componență de infracțiune”, cum ar fi „motivele pentru detenția provizorie ale reclamanților nu au fost relevante și suficiente”, „refuzul nemotivat de a audia un martor”, „durata de examinare a cererii” etc. În continuare studiul nostru va face o referință la cele mai importante hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva Republicii Moldova în sensul articolului 5 CEDO.
3.5. Aspecte ce țin de încălcarea articolului 5 al CEDO de Republica Moldova și raționamente ale Curții la acest capitol
Datorită violărilor sistematice a dispozițiilor CEDO de către autoritățile Republicii Moldova, un număr impozant de cereri a fost depus și majoritatea dintre ele au obținut condamnarea Republicii Moldova. Curtea a dezvoltat o bogată jurisprudență și printre cele mai răsunătoare cauze am putea menționa:
Cauza Becciev c. Moldovei, hotărârea din 4 octombrie 2005 [61] Șarban c. Moldovei, hotărârea din 4 octombrie 2005 [81], Boicenco c. Moldovei, hotărârea din 11 iulie 2006 [62], Holomiov c. Moldovei, hotărârea din 7 noiembrie 2006 [71], Modîrcă c. Moldovei, hotărârea din 10 mai 2007 [73], Pruneanu c. Moldovei, hotărârea din 16 ianuarie 2007 [78], Istrati și alții c. Moldovei, hotărârea din 27 martie 2007 [72], Țurcan și Țurcan c. Moldovei, hotărârea din 27 noiembrie 2007 [82], Castraveț c. Moldovei, hotărârea din 13 martie 2007 [65], Guțu c.Moldovei, hotărârea din 7 iunie 2007 [70], Cebotari c. Moldovei, hotărârea din 13 noiembrie 2007 [63], Mușuc c. Moldovei, hotărârea din 6 noiembrie 2007 [74], Stepuleac c. Moldovei, hotărârea din 6 noiembrie 2007 [79], Stici c. Moldovei, hotărârea din 23 octombrie 2007 [80], Paladi c. Moldovei, hotărârea din 10 iulie 2007 [76], David contra Moldovei din 27 noiembrie 2007 [68 ] etc.
Legalitatea detenției
În cauza Boicenco c.Moldovei, Curtea a reiterat faptul că legalitatea detenției în baza prevederilor legale interne este elementul primar, dar nu întotdeauna și cel decisiv. Curtea urma suplimentar să fie convinsă că detenția pe parcursul perioadei în cauză a fost compatibilă cu scopul articolului 5 paragraful 1 al Convenției Europene. Mai mult, Curtea urma să se asigure că însăși legislația internă este în conformitate cu Convenția, inclusiv cu principiile generale prevăzute sau sugerate de aceasta. În legătură cu aceasta, Curtea a remarcat că după 23 iulie 2005, data expirării mandatului de arest emis la 22 iunie 2005, nu a mai fost emis un alt mandat de arest. Curtea a menționat că legislația internă nu prevede detenția reclamantului fără mandat de arest [62].
În cauza Modîrcă c. Moldovei, în care reclamantul a susținut că după expirarea termenului ultimei încheieri judecătorești nici o instanță nu a autorizat detenția sa ulterioară, Curtea a constatat că reținerea în stare de arest peste termenul de detenție autorizat prin ultima încheiere judecătorească nu s-a bazat pe nici o prevedere legală [73]. O situație similară a fost constatată și în cauza Țurcan c. Moldovei [82] și în cauza Paladi c. Moldovei [76].
În cauza Gorea c. Moldovei, Curtea a constatat că în Moldova există practica de a-i deține pe acuzați fără autorizație judecătorească după transmiterea dosarelor în instanța judecătorească. Guvernul nu a prezentat exemple de îndepărtare a instanțelor naționale de la o asemenea practică [69].
În cauza Stici c. Moldovei, s-a constatat că, din momentul expirării ultimei încheieri a instanței judecătorești privind arestarea sa, persoana a fost deținută fără să fi fost emisă o altă hotărâre judecătorească [80].
Problema termenului de detenție și a prelungirii acestuia este una de durată. Potrivit articolului 187 punctul 12 CPP, administrația instituției de deținere a persoanelor reținute sau arestate este obligată să elibereze imediat persoanele reținute fără hotărârea judecătorului, precum și în cazul expirării termenului de deținere fixat de judecător [2]. Articolul 174 CPP stabilește situații similare în cazul reținerii.
Legislatorul național a încercat să repare lacuna în legislația internă, depistată de către Curtea Europeană, prin modificarea articolului 186 CPP prin Legea nr. 264-XVI din 28.07.2006 [2]. Potrivit acestei modificări, fiecare prelungire a duratei arestării preventive nu poate depăși 30 de zile în faza urmăririi penale și 90 de zile în faza judecării cauzei. De asemenea, s-a stabilit că, în cazul în care la data adoptării sentinței, termenul arestului preventiv rămas este mai mic de 15 zile, instanța de judecată este obligată, la demersul procurorului, să se pronunțe asupra prelungirii termenului arestului preventiv până la pronunțarea sentinței. De asemenea, s-a stipulat că hotărârea instanței de prelungire a termenului de judecare a cauzei cu menținerea în stare de arest a inculpatului poate fi atacată cu recurs în instanța ierarhic superioară. Prin legea sus-menționată, a fost modificat și articolul 297 CPP, fiind completat cu un alineat nou, potrivit căruia, în cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv sau arest la domiciliu, procurorul va trimite cauza în judecată cu cel puțin 10 zile până la expirarea termenului de arest stabilit [2].
Arestarea fără suspiciune rezonabilă
În cauza Stepuleac c.Moldovei, Curtea a reiterat că „rezonabilitatea” suspiciunii pe care poate fi fundamentată arestarea formează o parte esențială a protecției împotriva arestării și detenției arbitrare. Existența unei „suspiciuni rezonabile” presupune existența faptelor ori a informațiilor care ar convinge un observator obiectiv că persoana vizată ar fi putut comite infracțiunea. În speță, Curtea a remarcat că nici una din instanțe, examinând acțiunile procurorului și demersurile privind aplicarea arestării, nu a examinat chestiunea referitoare la existența unei suspiciuni rezonabile, singurul motiv invocat fiind declarațiile victimei că el este presupusul infractor, cu toate că în plângere nu era indicat direct numele reclamantului” [79].
În cauza Mușuc c.Moldovei, Curtea a reiterat că „nu este suficient faptul că suspiciunea este de bună credință. Cuvintele „suspiciune rezonabilă” semnifică existența faptelor sau a informației care ar convinge un observator obiectiv că persoana vizată ar fi putut comite infracțiunea. Cu toate că faptele descrise de procuror în demersul de solicitare a arestării există o cronologie a unor fapte, în opinia Curții, se pare, că ele nu conțineau nici o dovadă în sprijinul teoriei că a fost săvârșită o infracțiune și că reclamantul ar fi vinovat de aceasta” [74]. În acte, nu există nici o mențiune despre modul în care procuratura a adoptat concluzia că valoarea imobilului a fost subestimată și că a existat o înțelegere între reclamant și banca care a vândut, făcându-se referință doar la un martor, fără a se indica totul despre depozițiile acestuia. Instanțele judecătorești au ignorat susținerea reclamantului.
De remarcat faptul absenței în Codul de procedură penală a unor termene legale, în cadrul cărora organul de urmărire penală este obligat să ia o decizie privind pornirea sau refuzul de a porni urmărirea penală. Spre deosebire de prevederile actuale, în vechiul Cod de procedură penală se prevedea un termen de 3, în cazuri excepționale, de 15 zile, în care organul de urmărire penală era dator să ia o decizie. În prezent, în lipsa unor prevederi legale, ordonanța de pornire a urmăririi penale, bazată pe suspiciuni rezonabile, poate fi adoptată peste o perioadă îndelungată de timp. În aceste împrejurări, provoacă îndoieli operativitatea organelor de urmărire în cauzele Stepuleac și Mușuc. Se pare că intervențiile operative ale autorităților au depășit însuși pericolul presupuselor infracțiuni.
De asemenea, este necesar de remarcat că, actualmente nu există claritate în legislația procesuală penală referitor la pornirea urmăririi penale fie în fapt (de asemenea, este necesar de remarcat că, actualmente nu există claritate în legislația procesuală penală referitor la pornirea urmăririi penale fie în fapt (in rem), fie față de persoană (in personam). Din aceste considerente, se simte tendința organelor de drept de a declanșa investigarea cazului prin reținerea sau arestarea persoanei bănuite, în lipsa unor probe concludente de vinovăție. În acest context, arestarea se utilizează nu atât pentru împiedicarea unor acțiuni din partea presupusului făptuitor, dar mai mult pentru facilitarea administrării de probe și determinarea persoanei de a-și recunoaște vina.
Acțiuni procesuale efectuate în timpul detenției
În cauza Stici contra Moldovei, s-a constatat că, într-o perioadă de 30 de zile, nu s-a efectuat nici acțiune procesuală cu participarea persoanei deținute. Mai mult, nu s-a efectuat confruntarea cu presupusul acuzat, care, de asemenea, se află în detenție [80].
În cauza Țurcan și Țurcan contra Moldovei, s-a constatat că, în demersul privind prelungirea perioadei de arest, procurorul s-a bazat, inter alia, și pe faptul că urmau a fi interogați martorii, iar instanța în hotărâre a menționat că motivul neaudierii martorilor până la acel moment a constituit faptul că învinuitul nu a comunicat datele acestora [82].
Există prevederi legale care obligă autoritățile să ia în considerație faptul arestării la efectuarea urmăririi penale și judecării cauzei. Potrivit articolului 20 CPP, urmărirea penală și judecarea cauzelor penale se face în termene rezonabile (alineatul 1), iar a cauzelor în care sunt băuniți, învinuiți, inculpați arestați preventiv, precum și minori, se fac de urgență și în mod confidențial (alineatul 4). Sub acest aspect, efectuarea acțiunilor procesuale cât mai urgent posibil rămâne o obligație pozitivă a autorităților. Problema necorelării faptului detenției persoanei cu obligația de a efectua cât mai urgent posibil acțiunile procesuale, persistă de mai mult timp în sistemul judiciar moldovenesc. Nu există mecanisme procesuale, prin care judecătorul de instrucție ar avea posibilitatea respingerii demersului privind prelungirea termenului de detenție în cazul în care, în perioada anterioară de reținere în stare de arest nu s-au efectuat acțiuni procesuale cu participarea persoanei deținute. Se prezintă ca absolut nejustificată hotărârea instanței naționale privind prelungirea arestului (în cauza Țurcan și Țurcan c. Moldovei) din motivul necomunicării de către acuzat a datelor martorilor. Normele menționate stabilesc expres că sarcina probei revine acuzatorului (articolul 8 CPP – prezumția de nevinovăție), inclusiv obligația de a administra probe care dezvinovățesc persoana (articolul 19 CPP – accesul liber la justiție).
Detenția în spitalul de psihiatrie
În cauza David contra Moldovei, Curtea a reiterat faptul că „o persoană, care a fost inițial de acord cu internarea într-o instituție, nu este împiedicată să se bazeze pe articolul 5 din Convenția Europeană dacă ea dorește să plece. În consecință, ea a considerat că detenția continuă a reclamantului din momentul în care el și-a exprimat intenția de a părăsi spitalul a constituit o „privare de libertate” în sensul articolului 5 paragraful 1 din Convenție. De asemenea, Curtea a subliniat că un individ nu poate fi considerat ca fiind cu tulburări mintale, în sensul articolului 5 paragraful 1 din Convenție și privat de libertate decât dacă sunt întrunite următoarele trei condiții minime: – este demonstrat faptul că persoana suferă de afecțiuni mintale; – tulburarea mintală este de așa un grad încât să justifice detenția obligatorie și – validitatea continuării detenției depinde de persistența unei asemenea tulburări” [68]. În speță, încheierea judecătorească din 14 martie 2004, prin care reclamantul a fost plasat în instituția respectivă pentru a i se efectua o expertiză psihiatrică, avea ca scop stabilirea discernământului reclamantului pentru a pleda în procesul civil pe care l-a inițiat împotriva statului și nu protejarea acestuia sau a altor persoane. Reclamantul nu putea fi deținut contrar voinței sale din moment ce niciuna din cele trei condiții (obligatorii fiind întrunirea tuturor trei) nu a fost întrunită.
În Republica Moldova există anumite reglementări în domeniul asistenței psihiatrice. Legea privind sănătatea mentală nr.1402-XII din 16.12.1997 (denumirea în redacția Legii nr. 35-XVI din 28.02.2008) [7], stabilește condițiile acordării asistenței psihiatrice, sociale și juridice cetățenilor. Asistența psihiatrică se acordă la solicitarea benevolă a persoanei cu consimțământul ei cu anumite excepții. Potrivit alineatului 11) din articolul 4 din Legea menționată, tratamentul poate fi efectuat fără liberul consimțământ al persoanei suferinde de tulburări psihice sau al reprezentantului ei legal numai în cazul aplicării unor măsuri medicale coercitive, în conformitate cu prevederile Codului penal, precum și în cazul spitalizării fără liberul consimțământ în conformitate cu articolul 28 din aceiași lege. Potrivit articolului 28 al legii, ca temei pentru spitalizare fără liberul consimțământ servește necesitatea examinării sau tratării persoanei numai în condiții de staționar, dacă tulburarea psihică este gravă și condiționează pericolul social direct sau prejudiciul grav sănătății sale dacă nu i se va acorda asistență psihiatrică.
Articolul 5 paragraful 1 al Convenției combinat cu articolul 18 al Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului.
În cauza Cebotari contra Moldovei, Curtea a constatat că, „deși scopul arestului preventiv este de a continua urmărirea penală prin confirmarea sau infirmarea suspiciunilor, care au oferit motive pentru detenție, cerința ca suspiciunea să fie fundamentată pe temeiuri obiective formează o parte esențială a protecției împotriva arestării sau detenției arbitrare. În absența unei suspiciuni rezonabile, arestarea sau detenția unei persoane nu trebuie niciodată utilizată în scopul determinării acesteia de a recunoaște fapta sau de a depune mărturii împotriva altora, ori de a divulga fapte sau informații care ar putea constitui o suspiciune rezonabilă împotriva sa” [63].
Curtea a reiterat că articolul 18 al Convenției Europene nu are un rol autonom și se aplică în combinație cu alte articole. Curtea nu poate fi de acord cu afirmația că materialele dosarului penal împotriva reclamantului ar putea convinge un observator obiectiv de existența unei suspiciuni rezonabile că reclamantul ar fi putut comite infracțiunea imputată. O asemenea convingere, nu ar putea fi conturată de nici o considerațiune obiectivă, luând în calcul constatările clare din hotărârile judecătorești definitive ale instanțelor civile. Deci, se poate constata că obiectivul real al procedurii penale, al arestării și detenției reclamantului a fost de a face presiuni asupra sa în scopul împiedicării companiei „Oferta Plus” de a-și susține cererea în fața CEDO.
Practica de a utiliza justiția penală în scopuri economice sau în alte scopuri constituie un pericol pentru asigurarea dezvoltării continue a societății. Din această cauză rezultă existența unor cazuri când organele de urmărire efectuau controale nejustificate care nu aveau ca scop urmărirea penală a unei infracțiuni concrete. Or, asemenea acțiuni urmăresc scopul de înlăturare a unui concurent economic sau de impunere a unor agenți economici de a mitui reprezentanții organelor de resort. Utilizarea abuzivă a acestor atribuții va genera noi condamnări
Motivarea hotărârii cu privire la detenție
În cauza Becciev contra Moldovei, Curtea, cu referire la motivarea hotărârii privind detenția, a constatat că „instanțele naționale nu au făcut nici o mențiune în hotărâre cu privire la argumentele prezentate de către reclamant, limitându-se doar la reproducerea în hotărârile lor, într-un mod abstract și stereotipizat, a temeiurilor formale pentru detenție prevăzute de lege, fără a încerca să arate cum se aplică ele în cazul reclamantului. Mai mult, ele nu au dat nici o apreciere unor astfel de factori, precum caracterizarea bună a reclamantului, lipsa antecedentelor penale, legăturile de familie și cu țara (locuință, ocupație, bunuri). În fine, ele nu au dat nici o apreciere garanțiilor oferite de terțe persoane în favoarea reclamantului” [61].
În cauza Șarban contra Moldovei, Curtea a reamintit că, „chiar dacă articolul 5 al Convenției Europene nu impune judecătorului care examinează o cerere de recurs împotriva detenției, obligația de a se referi la fiecare argument împotriva detenției care se conține în declarațiile reclamantului, garanțiile sale ar fi lipsite de esență dacă judecătorul, bazându-se pe legislația și practica națională, le-ar trata ca irelevante sau nu ar lua în considerație fapte concrete, invocate de deținut pentru a pune la îndoială existența condițiilor esențiale pentru „legalitatea” în sensul Convenției a privării de libertate” [81]. Instanțele naționale nu au acordat nici o atenție argumentelor relevante în deciziile lor, nu au reținut argumentele prezentate de către reclamant, fie le-au notat pe scurt, fără a se pronunța asupra acestora. Ele s-au limitat la repetarea, în deciziile lor, într-un mod abstract și stereotipic, a motivelor formale pentru detenție, prevăzute de lege. Aceste motive au fost citate fără a se face vre-o încercare de a arăta cum se aplică ele în cauza reclamantului.
În cauza Boicenco c. Moldovei, Curtea a reiterat că „persistența unei suspiciuni rezonabile că persoana arestată a comis o infracțiune este o condiție sine qua non pentru legalitatea continuării detenției, dar, după o anumită perioadă de timp acest lucru nu mai este suficient. Curtea a trebuit să stabilească dacă celelalte temeiuri invocate de autoritățile judiciare au justificat necesitatea continuării lipsirii de libertate” [62]. Curtea a stabilit că atât instanța de fond, cât și Curtea de Apel, atunci când au dispus arestarea reclamantului și prelungirea termenului de arest, au făcut referire la legea aplicabilă, fără a indica motivele, datorită cărora aceste instanțe au considerat ca fiind întemeiate afirmațiile precum că reclamantul ar putea împiedica desfășurarea procesului, ar putea să se ascundă sau săvârși alte infracțiuni. De asemenea, autoritățile judiciare nu au încercat să combată argumentele prezentate de avocații reclamantului. Curtea a luat aceiași atitudine ca și în cauza Becciev c. Moldovei [61].
În cauza Modârcă c. Moldovei, Curtea a constatat că motivele invocate de instanțele naționale în deciziile lor privind autorizarea arestării preventive și prelungirea perioadei de detenție a reclamantului, au fost real identice cu motivele folosite de instanțele judecătorești pentru arestarea preventivă a reclamantului în cauza Șarban c. Moldovei. Instanțele naționale s-au limitat la parafrazarea temeiurilor pentru detenție prevăzute de Codul de procedură penală [73].
În cauza Castraveț c. Moldovei, Curtea a reiterat că „prezumția libertății nu oferă instanțelor judiciare dreptul de a alege între a aduce învinuitul în fața instanței într-un termen rezonabil sau a-l elibera. Prezumția este în favoarea libertății” [65]. În cauză, nu a fost constatată existența unor bănuieli rezonabile, iar motivele pe care s-au bazat instanțele naționale s-au limitat la parafrazarea temeiurilor pentru detenție, prevăzute de Codul de procedură penală fără a se da explicații cum au fost aplicate în cazul reclamantului.
În cauza Istrati și alții c. Moldovei, s-a constatat că încheierile prin care s-a dispus și s-a prelungit detenția acestora, precum și încheierile prin care au fost respinse cererile de habeas corpus au fost neîntemeiate. Curtea a reafirmat că „persistența suspiciunii rezonabile că persoana arestată a comis o infracțiune este o condiție sine qua non pentru legalitatea continuării detenției, însă, după o anumită perioadă de timp, nu mai este suficientă” [72].Este surprinzător faptul că instanța i-a eliberat pe reclamanți în baza motivelor care au fost invocate de aceștia chiar la începutul detenției, adică cu aproximativ 4 luni mai înainte.
În cauza Mușuc c. Moldovei, Curtea a reamintit că articolul 5 paragraful 3 din Convenția Europeană nu poate fi considerat ca o autorizare necondiționată a arestării preventive. Necesitatea detenției, indiferent de termen, urmează a fi justificată în mod convingător de către autorități. Curtea a remarcat cu îngrijorare natura repetitivă a problemelor ce țin de relevanța și suficiența motivelor arestării preventive în cauzele împotriva Moldovei [74].
Instanțele naționale însă s-au bazat pe interpretarea greșită a declarației procurorului privind faptul că reclamantul a încercat în 1999 și în 2002 să amenințe o persoană, însă nu au acceptat cererea reclamantului de a audia persoana dată sau de a examina înregistrare depozițiilor acestuia.
În cauza Popovici c. Moldovei, Curtea a stabilit că „instanțele naționale, atunci când au dispus arestarea reclamantului și prelungirea măsurii preventive, au invocat dreptul intern pertinent, fără a arăta motivele care le-au determinat să considere că reclamantul s-ar putea sustrage sau ar putea influența ancheta” [77].
În cauza Stici c. Moldovei, Curtea a remarcat că „motivele pe care s-au bazat instanțele naționale în deciziile lor privind prelungirea perioadei arestului au fost virtual identice cu motivele utilizate de instanțele judecătorești naționale la arestarea reclamantului, la fel ca și în alte cauze împotriva Moldovei. Instanțele s-au limitat la parafrazarea temeiurilor pentru arestarea preventivă, prevăzute de Codul de procedură penală” [80].
În cauza Țurcan și Țurcan c. Moldovei, Curtea a menționat că „este surprinsă de motivul arestării, și anume refuzul reclamantului de a dezvălui organelor de urmărire numele martorilor care ar fi putut demonstra nevinovăția sa în timpul procesului. Curtea a indicat cu o deosebită îngrijorare că, în pofida insuficienței motivelor inițiale pentru arestare, termenul de arest a fost prelungit de mai multe ori, chiar dacă uneori instanța națională nu avea materialele dosarului în față” [82].
Acestea fiind spuse am menționa că arestarea preventivă rămâne până în prezent o problemă pentru Republica Moldova. Instanțele moldovenești încă nu acordă atenția cuvenită prezumției de libertate. În multe cazuri judecătorul nu pornește de la ideea că persoana, în mod firesc, trebuie să fie liberă. Rămâne a fi o problemă respectarea obligației de a examina minuțios circumstanțele, pentru a verifica dacă ele într-adevăr justifică detenția. Legislația procesuală penală obligă judecătorul să-și motiveze hotărârea pronunțată la examinarea fondului cauzei, prevăzând această obligație în articolul 384 alineatul 3) CPP [2]. Referitor la aplicarea arestării preventive, articolul 307 alineatul 4) și articolul 308 alineatul 4) stabilesc că judecătorul, în urma examinării demersului, adoptă o încheiere motivată privind aplicarea față de bănuit/învinuit a măsurii arestării preventive ori a arestării la domiciliu sau respinge demersul.
Recursul împotriva încheierii judecătorului de instrucție privind aplicarea arestării preventive se examinează de către curtea de apel în procedura generală de examinare a recursului, cu toate că există unele prevederi separate (articolele 311 și 312 CPP). Pornind de la faptul că în articolele 311 și 312 CPP nu sunt stipulate expres temeiurile de casare a încheierii judecătorului de instrucție, în cazul dat sunt aplicabile normele generale privind hotărârile supuse recursului, pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul. Potrivit articolului 444 alineatul 1) punctul 6 CPP, drept temei de recurs servește și lipsa motivelor pe care se întemeiază soluția. După cum se poate observa, legislația procesuală penală conține stipulări referitoare la asigurarea motivării hotărârilor judecătorului de instrucție privind aplicarea arestării.
Considerăm necesar să ne pronunțăm și asupra reținerii ca modalitate de detenție. Prin Legea nr. 264-XVI din 28.07.2006, în vigoare din 03.11.2006, a fost modificat articolul 166 CPP [2]. Modificările Codului de procedură penală au ridicat semne de întrebare la care ne vom referi în continuare.
Termenul reținerii de 72 de ore începe a curge din momentul privării de libertate și durează până la eliberarea persoanei sau până la aplicarea arestării preventive. Locurile unde este ținută persoana respectivă sunt izolatoarele de detenție preventivă. De remarcat că însuși termenul de reținere (72 ore), stabilit de legea procesuală penală nu este în divergență cu prevederile Convenției Europene.
Dintre diferitele forme ale reținerii, prevăzute în articolul 165 CPP, mai frecvent aplicată este reținerea persoanei bănuite de săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoarea pe un termen mai mare de un an. Se poate pune la îndoială necesitatea reținerii pentru o infracțiune ușoară, pentru care legea penală prevede pedeapsa de până la 2 ani închisoare, având în vedere faptul că, de regulă, pentru un asemenea gen de infracțiune pedeapsa este non privativă de libertate.
Măsura reținerii bănuitului nu este considerată o măsură preventivă, totuși, conform modificărilor Codului de procedură penală din 2006, ca temei de reținere servesc și circumstanțele pertinente pentru aplicarea măsurilor preventive. Astfel, potrivit articolului 166 alineatul 3), reținerea persoanei bănuite poate fi dispusă și dacă există temeiuri rezonabile de a presupune că aceasta se va sustrage de la urmărirea penală, va împiedica aflarea adevărului sau va săvârși alte infracțiuni.
Observăm că, prin norma respectivă, s-a încercat de a „liberaliza” posibilitatea reținerii. Punem sub semnul îndoielii justețea unei asemenea norme și considerăm că acest fapt va conduce la majorarea numărului de rețineri nejustificate, fiind posibile și unele abuzuri.
Articolul 167 alineatul 1) CPP prevede comunicarea în scris procurorului despre faptul reținerii, cu scopul verificării de către acesta a legalității măsurii luate de organul de urmărire penală. Acest scop este confirmat și de articolul 4 litera f) și de articolul 12 din Legea cu privire din 14.04.2003. Nu există reglementări detaliate ale acțiunilor procurorului când acesta este anunțat despre faptul reținerii persoanei bănuite, creându-se impresia că procurorul are un rol pasiv în cazul în care organul de urmărire penală anunță faptul reținerii persoanei.
O altă prevedere ce trezește discuții și nu este adecvat interpretată în practică este durata de 72 de ore a reținerii. Constituția R. Moldova articolul 25 [1] și Codul de procedură penală (articolele 11, 165,166) [2] conțin respectiv sintagmele „nu poate depăși 72 de ore” și „nu mai mult de 72 de ore”. În practică însă, organele de urmărire penală, în unele cazuri interpretează această prevedere ca termen fix stabilit pentru orice caz de reținere. Articolul 174 alineatul 1) punctele 4 și 5 CPP stipulează „a expirat termenul de reținere” și „instanța nu a autorizat arestarea preventivă”. Din această reglementare rezultă că persoana nu poate fi eliberată până când nu expiră termenul de 72 de ore chiar dacă judecătorul refuză să aplice arestarea preventivă. Prevederea dată ar putea fi supusă unei critici justificate și poate ridica semne de întrebare referitor la respectarea articolului 5 al Convenției Europene. În sensul articolului 5 al Convenției, persoana trebuie adusă în fața judecătorului în cel mai scurt timp, iar sarcina probei privind existența necesității de a extinde termenul până la 72 de ore, trebuie să fie pusă în seama organului de urmărire. Reținerea persoanei până la termenul limită de 72 de ore poate fi justificată doar prin complexitatea cauzei, necesitatea descoperirii altor fapte sau a complicilor etc., adică prin anumite aspecte externe ale cauzei și nicidecum prin volumul mare de lucru sau prin alte motive ce țin de activitatea organelor de urmărire. În acest context, considerăm că modificările Codului de procedură penală din 2006, prin care termenul reținerii unui minor s-a redus la 24 de ore, prezintă un pas important spre umanizarea procedurii penale. Este evident că nu poate exista un termen de reținere fix, iar durata reținerii reprezintă timpul necesar și rezonabil pentru a pregăti materialele privind aplicarea în continuare față de bănuitul reținut a măsurii arestării și pentru a aduce persoana în fața judecătorului.
Rămâne a fi o problemă practica aplicării arestării preventive pentru infracțiuni mai puțin grave. Ar trebuie să fie o situație cu torul excepțională ca persoana să fie supusă arestului pentru asemenea infracțiuni, în condițiile în care legislația procesuală penală prevede mai multe instituții care determină încetarea procesului (împăcarea), pedepse reduse (acordul de recunoaștere a vinovăției), elemente de probațiune(suspendarea condiționată a urmăririi penale și eliberarea de la răspunderea penală) etc.
Rămâne a fi o problemă a politicii penale perspectiva admisibilității aplicării arestării preventive începând cu cazurile săvârșirii unor infracțiuni grave. Cu atât mai mult că această problemă se acutizează atunci când sunt analizate condițiile de detenție, care deja se prezumă pentru Republica Moldova a fi considerate inumane și degradante (vezi rapoartele CPT și hotărârile Curții Europene în cauza Modircă c. Moldovei).
Examinarea probelor la aplicarea arestării preventive
În cauza Becciev c. Moldovei, cu referire la audierea unui martor pentru justificarea detenției, Curtea a constatat că „este de competența instanțelor judecătorești naționale să evalueze admisibilitatea, pertinența și temeinicia probelor. Curtea a remarcat că audierea martorilor ridică chestiuni nu doar cu privire la veridicitatea acuzației aduse reclamantului, dar, de asemenea, cu privire la comportamentul acestuia pe parcursul urmăririi penale, chestiuni relevante pentru a constata dacă există motive reale pentru a bănui că reclamantul a săvârșit o infracțiune și necesitatea să fie arestat preventiv” [61].
În cauza Șarban c. Moldovei, Curtea a constatat că „ perioada de 21 de zile, care s-a scurs până când instanțele au examinat cererea reclamantului habeas corpus din 13 ianuarie 2005 (cererea a fost examinată la 2 februarie), nu corespunde cerinței unei judecări rapide în sensul articolului 5 paragraful 4 al Convenției Europene” [81]. Anumite chestiuni de ordin administrativ (conexarea dosarelor, formarea unei noi componențe a completului de judecată, examinarea recuzării) nu ar trebuie să aibă prioritate față de controlul judiciar al legalității detenției reclamantului, având în vedere importanța chestiunii respective pentru acesta.
În cauza Mușuc c. Moldovei, Curtea a menționat că „avocatul și reclamanții săi au solicitat accesul la materialele din dosarul de urmărire penală, însă li s-a refuzat un asemenea acces. Reclamantul și avocații săi au solicitat de mai multe ori să li se ofere o copie a înregistrării declarațiilor martorului E.S., dar instanțele judecătorești n-au reacționat în nici un fel la aceste solicitări. Susținerea Guvernului precum că reclamantul și avocații săi au avut, de fapt, acces la acel act, nu este confirmată prin nici o probă” [74].
Motivele refuzului de a da o asemenea informație nu au fost prezentate, iar reclamantul, respectiv, nu a avut posibilitatea de a contesta motivele arestării sale. În asemenea circumstanțe, nu se poate considera că, în cauza dată, principiul „egalității armelor”, în sensul articolului 5 din Convenție a fost respectat.
În cauza Țurcan și Țurcan c. Moldovei, Curtea a reiterat că, „acolo unde există probe care, prima facie, par a avea legătură cu chestiunea legalității detenției, este esențial, pentru conformarea cu articolul 5 paragraful 4, ca instanțele naționale să le examineze și să le aprecieze”. În speță, era indiscutabil că unicul motiv pentru arestare la domiciliu a fost pretinsa presiune asupra matorului. Curtea a constatat că „declarațiile martorului respectiv constituiau un element important pentru determinarea faptului dacă reclamantul a făcut presiuni asupra primului și dacă era necesar să fie din nou privat de libertate. Omisiunea de a audia martorul a lipsit apărarea de singura șansă de a convinge judecătorul de instrucție de absența motivelor pentru arestarea reclamantului” [82].
Problema asigurării „egalității armelor” în sensul articolului 5 al Convenției are o legătură indispensabilă cu respectarea acestui principiu în sensul articolului 6 al Convenției. Cu toate că legislația procesuală penală din 2003 acordă atribuții suplimentare apărării în ce privește administrarea probelor, este dificil de considerat că prevederile existente contribuie la asigurarea „egalității armelor”. Articolul 100 alineatul 2 CPP [2] acordă unele atribuții avocatului în ce privește solicitarea și prezentarea obiectelor, documentelor și informațiilor necesare pentru acordarea asistenței juridice, dreptul de a purta convorbiri cu persoane fizice dacă acestea sunt de acord să fie audiate în modul stabilit de lege.
De asemenea, apărătorul este în drept să solicite certificate, caracteristici, și alte documente din diverse organe sau să solicite opinia specialistului. Aparent, apărătorul dispune de mecanisme procesuale de asigurare a egalității armelor, însă, în realitate aceste drepturi rămân la nivel declarativ. Cu toate că articolul 19 CPP obligă organul de urmărire penală de a cerceta cauza sub toate aspectele, este greu de imaginat că acest organ își va pune ca sarcină primordială administrarea exhaustivă a probelor în apărare. Pornind de la statutul organului de urmărire – parte a acuzării, sarcina primordială a acestuia rămâne administrarea probelor acuzatorii. Însă, apărarea poate administra probe doar prin intermediul organului de urmărire penală.
Problema se acutizează la examinarea recursului prin care se contestă legalitatea încheierii judecătorului de instrucție. După natura recursului, la această etapă a procesului sunt examinate doar chestiunile de drept, deci fondul motivelor de arest rămâne a fi obiect de examinare doar de către judecătorul de instrucție. În cazul în care în procedura penală ar exista norme care ar obliga judecătorul de instrucție să examineze și probele apărării, omiterea unei asemenea obligațiuni ar constitui motiv de casare. În condițiile actuale, curțile de apel au mai mult atribuția de a dispune sau a anula arestarea decât de a examina motivarea, legalitatea și temeinicia încheierii judecătorului de instrucție.
Comunicarea cu avocatul
În cauza Castraveț c. Moldovei, Curtea a repetat că este autoritatea supremă care decide ce calificare urmează a fi dată în drept faptelor unei cauze. Reclamantul a pretins în esență, că datorită peretelui de sticlă din camera pentru întrevederi între avocat și client, el nu a putut discuta în mod confidențial cu avocatul său despre chestiuni ce țin de procedurile legate de dreptul la libertate. Curtea a considerat că în această cauză a fost încălcat articolul 5 paragraful 4 al Convenției Europene. De asemenea, Curtea a constatat că peretele din sticlă din CCCEC poate trezi suspiciunea că discuțiile dintre avocat și client nu sunt confidențiale [65].
În cauza Modîrcă c.Moldovei, Curtea a constatat o violare a Convenției, prin împiedicarea comunicării între reclamant și avocatul său despre chestiuni ce țin de procedurile legate de dreptul la libertate. Curtea a considerat că ” problema lipsei confidențialității a mai fost menționată, constituind o îngrijorare serioasă pentru întreaga comunitate a avocaților din Republica Moldova” [73]. Referirile reclamantului la probe indirecte în susținerea afirmațiilor sale precum că discuțiile sale cu avocatul său au fost ascultate , în contextul îngrijorării generale a baroului, pot fi suficiente pentru a mări îngrijorarea observatorului obiectiv. Situația dată a făcut dificil schimbul de documente, fapt ce a îngreunat mult sarcina avocatului. Curtea a mai constatat că peretele din sticlă a fost instalat ca o măsură generală, fără a se lua în considerație caracterul deținuților, circumstanțele lor personale.
În cauza Istrati și alții contra Moldovei, Curtea a reconfirmat că „ unul din elementele cheie în cadrul reprezentării efective este principiul potrivit căruia trebuie să fie protejată confidențialitatea schimbului de informații dintre ei, aceasta fiind o garanție a dreptului la apărare. Curtea a considerat că acel perete reprezintă o ingerință în relația avocat-client și, prin urmare, în dreptul deținutului la apărare, indiferent de faptul dacă a avut loc sau nu o interceptare sau o ascultare. O bănuială rezonabilă, fundamentată pe motive temeinice, în susținerea faptului că discuția a fost ascultată poate fi suficientă, în opinia Curții, pentru a limita eficiența asistenței pe care o poate acorda avocatul. Curtea a constatat că în izolatorul din CCCEC personalității deținuților nu i s-a acordat nici o importanță, paravanul de sticlă fiind o măsură generală, afectând fără diferențe, pe oricine din izolator” [72].
În cauza Mușuc c. Moldovei, referitor la plângerea reclamantului în temeiul articolului 5 paragraful 4 privind existența paravanului de sticlă din izolatorul de detenție din CCCEC, Curtea a reiterat că a constatat deja asemenea încălcări în urma examinării unor plângeri similare, și anume în cauzele Castraveț c. Moldovei (cererea nr. 23393/05, par.61 din 13 martie 2007), Istrati și alții c. Moldovei (cererea n. 872/05 par.101, din 27 martie 2007) și Modîrcă c. Moldovei (cererea nr. 14437/05, par. 99 din 10 mai 2007). Într-o astfel de situație, ținând cont de similitudinea plângerii din prezenta cauză cu cele din cauzele de mai sus, Curtea nu se poate îndepărta de la raționamentul și constatările din acele cauze.
Se cere de menționat că este îngrijorător faptul că, în unele cazuri, normele procesuale penale sunt neglijate de organele de forță și nu există nici o reacție din partea autorităților atunci când normele date sunt neglijate în mod flagrant.
Articolul 64 alineatul 2 CPP stabilește că bănuitul are dreptul să aibă întrevederi cu apărătorul său în condiții de confidențialitate, fără a se limita numărul și durata lor. După cum se observă, legea procesuală penală a stabilit anumite garanții care au ca sarcină asigurarea unei comunicări efective între client și avocatul său.
Prima problemă care se invocă în legătură cu condamnarea Moldovei în cauzele enunțate mai sus ține de constituționalizarea izolatorului de detenție provizorie din CCCEC. Legea cu privire pentru Combaterea Crimelor Economice și a Corupției nr. 1104 din 06.06.2002 nu conține prevederi referitor la competența Centrului de a avea în gestiune locuri de detenție provizorie (termenul căreia este de până la 72 de ore), iar în unele cazuri persoanele au fost deținute cu mult peste termenul de 72 de ore. Ca și în situația izolatoarelor de detenție provizorie din cadrul poliției, izolatorul din cadrul CCCEC nu funcționează potrivit unor acte publicate în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. În aceste împrejurări, este dificil dacă nu chiar imposibil, în ce măsură actele care reglementează statutul juridic al izolatorului corespund rigorilor înaintate de Convenția Europeană. Paravanul de sticlă, care a devenit obiect al multiplelor discuții la diferite nivele, nu are nici un suport juridic.
Nu există nici o hotărâre oficială referitor la instalarea unui asemenea paravan inclusiv nici una prin care s-ar justifica necesitatea acestuia.
Din interviurile cu persoane oficiale s-a constatat că paravanul a apărut odată cu reamenajarea unor încăperi ale CCCEC în celule pentru persoanele reținute. Argumentul precum că paravanul are ca scop protecția avocatului de eventualii clienți agresivi nu rezistă criticii. În primul rând, paravanul era prevăzut pentru orice discuție între avocat și client, fără a se lua în considerație comportamentul acestuia din urmă. Nu au fost constatate cazuri de agresivitate a persoanelor și plângeri ale avocaților, pentru a căror „ protecție” a fost instalat paravanul. Condamnările au convins autoritățile de ilegalitatea acestei instalații, actualmente paravanul fiind înlăturat.
Accesul avocatului la materialele dosarului
În cauza Țurcan și Țurcan c. Moldovei, Curtea a reiterat că „ egalitatea armelor” nu este asigurată dacă reprezentantului i se refuză accesul la acele materiale, care, în cadrul urmăririi penale, sunt esențiale pentru a contesta efectiv legalitatea, în sensul Convenției, a detenției clientului său. Cu toate că avocatul a solicitat accesul la dosar, acesta a fost refuzat de mai multe ori, deși el a înaintat plângeri în mod repetat. În sprijinul refuzului nu a fost invocat niciun motiv [82].
Potrivit articolului 64 alineatul 2 punctul 17 CPP, bănuitul are dreptul să fie informat de către organul de urmărire penală despre toate hotărârile adoptate care se referă la drepturile și interesele sale, precum și să primească la solicitarea sa, copii de pe aceste hotărâri. Articolul 66 alineatul 2 punctele 21 și 22 CPP în varianta din 2003 prevedea că învinuitul, inculpatul are dreptul să ia cunoștință de materialele cauzei și să noteze din ele datele necesare, să facă copii, să înainteze cereri de completare a urmăririi penale. În 2006, potrivit Legii nr. 264-XVI din 28.07.2006, sintagma „să facă copii” a fost exclusă. Astfel, actualmente acuzatul nu dispune de posibilitatea de a face copii din materialele dosarului. Totuși, dreptul de a lua cunoștință cu materialele cauzei penale din momentul terminării urmăririi penale, de a nota orice date din dosar și de a face copii rămâne la dispoziția apărătorului. Articolele 307 și 308 CPP nu conțin prevederi exprese privind punerea la dispoziția apărătorului și acuzatului a materialelor care justifică necesitatea arestării. Unica prevedere din ambele articole pertinentă la problema abordată, ține de obligația procurorului de a argumenta în ședința de judecată demersul și de a audia persoanele prezente la ședință. Este necesar de remarcat că, potrivit articolului 293 alineatul 2 CPP, materialele urmăririi penale se aduc la cunoștința învinuitului arestat în prezența apărătorului lui, aceasta fiind o obligație pozitivă a organului de urmărire penală. Potrivit articolului 347 CPP, instanța este obligată de a pune la dispoziția părții oponente lista probelor prezentate de către cealaltă parte. În ce privește materialele prezentate de către procuror, privind justificarea necesității aplicării arestării, acestea se prezintă doar dacă partea apărării le solicită expres.
Nu există nici o prevedere legală, care ar obliga judecătorul de instrucție să pună la dispoziția acuzatului și apărătorului său materialele prezentate de către procuror. În condiția în care acordarea asistenței juridice rămâne a fi o problemă pentru Republica Moldova, se poate întâmpla ca apărătorul să nu solicite materialele, astfel motivele arestării rămânând necunoscute pentru acuzat. Se întâmplă și cazuri când materialele nu se pun la dispoziție chiar și atunci când sunt solicitate de apărare. În altele, este necesară cererea apărării privind punerea la dispoziție a materialelor cauzei penale.
O altă lacună ține de principiul confidențialității urmăririi penale, care în unele cazuri se aplică exagerat. Dacă persoana, pe parcursul urmăririi penale și-a înlocuit apărătorul, ultimul nu va avea posibilitatea să ia cunoștință de materialele prezentate anterior de către procuror pentru justificarea arestării preventive. Deci, la prelungirea termenului de arest, apărătorul poate să nu cunoască care au fost motivele arestării anterioare. Sub acest aspect, sunt necesare norme previzibile referitoare la obligațiile pozitive ale judecătorului de instrucție privind punerea la dispoziția bănuitului sau învinuitului și apărătorului acestuia a tuturor materialelor prezentate de procuror în susținerea necesității aplicării arestării preventive. De asemenea, este necesar de a acorda apărătorului implicat în proces la etapa posterioară arestării dreptul de a lua cunoștință cu materialele prezentate anterior de procuror întru justificarea arestării preventive.
3.6. Satisfacția echitabilă prevăzută de mecanismul național de protecție a drepturilor omului
Observând o tendință de instituire a unor practici judiciare divergente în cadrul instanțelor de judecată din Republica Moldova, în special în ce privește aplicarea legislației naționale și a standardelor internaționale ce ține de acordarea despăgubirilor, inclusiv cu titlu de compensații morale în Republica Moldova a fost adoptată Legea nr. 87 din21.04.2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătorești [4].
Adoptarea Legii nr. avut drept scop crearea în Republica Moldova a unui remediu intern eficient de apărare a dreptului la judecarea în termen rezonabil și a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătorești. Este unul din principalele mecanisme interne prin care se tinde la respectarea termenului optim și previzibil de soluționare al procesului.
Procedura în baza Legii nr. fost introdusă ca o consecință a jurisprudenței constante a instanței de la Strasbourg, care a statuat asupra necesității introducerii unui asemenea mecanism intern.
Sarcina nemijlocita de aplicare a prevederilor dispozițiilor legii enunțate prin stabilirea mărimii reparației prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor sus-menționate le revine instanțelor de judecată în fiecare caz individual, conform regulilor de competență jurisdicțională stabilite la capitolul IV din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova.
Cauza se examinează de un alt complet de judecată decît care a examinat (examinează) cauza principală în care se pretinde încălcarea. Or, categoriile de litigii menționate se examinează în instanță de judecată în conformitate cu normele legislației procesual-civile, ținîndu-se cont de particularitățile prevăzute de Legea nr. 87.
În vederea examinării juste a pretențiilor ce decurg din Legea nr. 87, pe lîngă respectarea strictă a cadrului procedural impus de dispozițiile CPC și a legii menționate, este necesară și cunoașterea, în special de către instanțele judecătorești, a jurisprudenței constante CEDO prin care s-au definitivat deja principii după care se examinează astfel de pretenții. Există și anumite particularități de soluționare a unor asemenea litigii, care de asemenea urmează a fi luate în considerație.
Așadar, examinarea corectă a acestor pretenții, legalitatea și temeinicia hotărârii judecătorești în cadrul pricinilor respective, în ansamblu depinde în mare parte de pregătirea acestora. Or, după cum s-a mai menționat, aceste pretenții se caracterizează prin conținut specific, în funcție de obiectul probațiunii, subiecții procesuali, termenul de examinare, sarcina probațiunii (sarcina probațiunii de lipsă încălcării dreptului, sarcina de a dovedi suportarea prejudiciului material, etc.), inclusiv și soluțiile deduse din jurisprudența CEDO.
Urmează a se menționa că toate cauzele urmează să parcurgă trei etape de apreciere:
identificarea în substanță a obiectului pretențiilor;
identificarea perioadei de referință
aprecierea necesității și dacă e cazul a cuantumului satisfacțiilor echitabile.
Legea nr. 87 distinge următoarele tipuri de pretenții:
repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei
repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătorești [4].
Înainte de a oferi o caracteristică a acestor pretenții urmează a se defini noțiunea de rezonabil sau nerezonabil, care este importanță și generică ambelor tipuri de pretenții.
O definiție clară nu poate fi dată, dar anumite criterii de apreciere au fost instituite și anume:
Complexitatea cauzei, se apreciază de asemenea după caz și individual. Drept exemple pot constitui – complexitatea obiectului acțiunii civile sau substanța acuzațiilor penale, necesitatea unui volum probatoriu, expertize, numărul de martori sau părți în proces, ori elemente de extraneitate, existența altor proceduri paralele, etc.
Comportamentul părților care include aprecierea comportamentului reclamantului și aautorităților. Se va aprecia bona/mala fides a tuturor părților implicate în proces, inclusiv existența unor întârzieri inexplicabile, amînări neîntemeiate, consecutivitatea ședințelor, planificarea unei ordini a ședințelor cu pauze îndelungate; etc.
Miza (interesul) pentru reclamant relevă importanța sau scopul pentru persoana care pretinde violarea dreptului său la un termen nerezonabil.
Particularitățile examinării pretențiilor privind repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei se deosebesc în cadrul procedurilor civile și penale.
Se va distinge între procedurile civile și penale. Procedurile contravenționale cad sub incidența caracterului penal al procedurilor și acestora li se aplică aceleași principii precum la examinarea duratei procedurilor penale. Procedurile în contencios administrativ se vor aprecia ca fiind unele civile, dacă în final urmăresc un interes patrimonial al reclamantului. Procedurile disciplinare se vor aprecia de asemenea sub aspectul civil dacă în principal afectează un interes patrimonial al reclamantului.
În cazul procedurilor civile
Dacă sunt proceduri civile, atunci data începerii curgerii termenului se apreciază la ziua adresării cererii de chemare în judecată. Procedurile anterioare (în cazul procedurilor disciplinare și a celor în contencios administrativ), în fața altor organe sau autorități a administrației publice, decît acele judiciare, nu se iau în considerație la aprecierea termenului nerezonabil.
Data expirării termenului în cazul procedurilor civile se finalizează cu adoptarea unei hotărîri judecătorești asupra fondului pretențiilor și care a devenit definitivă. Lipsa unei soluții judiciare asupra fondului pretențiilor nu împiedică reclamantul să pretindă încălcarea dreptului la examinarea într-un termen rezonabil. Cu alte cuvinte și procedurile pendinte se iau în considerație.
A se lua în considerație că procedurile extraordinare (recursuri în interesul legii, revizuiri, etc.) de obicei nu se includ în calculul duratei procedurilor, decît dacă prin ele s-a examinat fondul cauzei și hotărîrea definitivă a fost casată. De regulă, nu se includ și procedurile în fața Curții Constituționale și alte proceduri paralele, care au determinat suspendarea procedurii de bază (spre exemplu proceduri penale). Totuși, în cea din urmă situație dacă procedurile de bază puteau fi soluționate de facto și de jure fără a aștepta soluția în proceduri paralele, atunci Articolul 6 § 1 este aplicabil.
În cazul procedurilor penale
În cazul procedurilor penale cel mai complicat moment este identificarea a două aspecte:
Dacă procedurile fac parte din sfera penalului în sensul Articolului 6 din Convenție,
dacă da, atunci cînd persoanei care pretinde violarea dreptului său la durata procedurilor i s-a înaintat o acuzație în materie penală.
A se lua în considerație că în materia pretinselor violări a duratei procedurilor penale, victimele, persoanele care au înaintat o sesizare, martorii, alte persoane participante în proces în afară de acuzat (bănuit, învinuit, inculpat) nu pot pretinde încălcarea dreptului la durata nerezonabilă a procedurilor penale. Cu alte cuvinte Articolul 6 § 1 sub aspectul său penal poate fi invocat numai de persoana căreia i s-a înaintat o acuzație. O excepție constituie situația cînd victima unei infracțiuni pretinde durata nerezonabilă a procedurilor penale în legătură cu imposibilitatea soluționării aspectului civil, și anume examinarea excesiv de lungă a acțiunii sale civile în cadrul procedurilor penale. În această situație poate fi apreciată și durata procedurilor penale dar începînd cu momentul înaintării acțiunii civile și doar luîndu-se în considerație criteriile aplicabile procedurilor civile [24, p. 88].
Nu se ia în considerație și nu poate fi imputată acesteia ca fiind o tergiversare a procedurilor, decît dacă utilizarea drepturilor respective nu a evoluat într-un abuz de drept sau calea de atac a fost evident lipsită de succes.
Mărimea despăgubirii, în esență, trebuie să depindă de comportamentul executorului și creditorului.
Odată identificată perioadă și apreciată rezonabilitatea prin prisma celor trei criterii, devine mai ușoară aprecierea cuantumului prejudiciilor materiale (în special în situația existenței penalităților deoarece perioada va fi deja identificată), morale și a costurilor și cheltuielilor.
Soluțiile emise privitor la pretențiile formulate în temeiul Legii nr. 87:
În urma constatării faptului că a fost încălcat dreptul la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau dreptul la executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătorești, instanța de judecată decide asupra acordării unei satisfacții echitabile de la bugetul de stat în contul reparării prejudiciului material, moral, precum și a costurilor și a cheltuielilor de judecată.
De asemenea, la constatarea încălcării dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătorești, instanța de judecată poate decide că simpla constatare a încălcării dreptului, prezintă prin sine o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moralși în acest sens a se ține cont de caracterul individual al fiecărei cauze.
Prejudiciu material
La aprecierea prejudiciilor materiale se va lua în calcul perioada reală de neexecutare (între dies a quo și dies ad quern) și calculul sumelor cu titlu de prejudiciul material se va distinge în două capete – prejudiciu material real (de obicei valoarea obiectului neexecutării) și penalități (dobînda de întîrziere) calculate prin prisma prevederilor Codului civil (Articolul 619). Sarcina probării prejudiciului material și a penalităților, de obicei, cade pe seama reclamantului (creditorul executării).
Pretenții cu titlu de prejudiciul material nu ar trebui să apară atunci cînd se dispută durata procedurilor judiciare, fie în aspectul civil fie în aspectul penal. Prejudicii cu titlu material ar putea să apară exclusiv atunci cînd există o legătură de cauzalitate între pretinsa violare a dreptului la durata rezonabilă a procedurilor și pierderi materiale datorită imposibilității de a se folosi de drepturi pecuniare sau de a se bucura de fructele acestora. În cazul încălcării duratei rezonabile a executării, atunci cînd există o hotărîre judecătorească definitivă considerată un bun în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, dacă hotărîrea poate fi evaluată din punct de vedere patrimonial, prejudiciul cu titlu material poate fi evoluat și el. În cazul duratei nerezonabile a procedurilor acest aspect evident nu poate fi evaluat din momentul în care o hotărîre judecătorească definitivă nu există și scopul acestor proceduri este de a obține o asemenea hotărîre într-un timp util.
În spețe penale, prejudiciul material pretins nu va avea nici o legătură de cauzalitate cu încălcarea termenului rezonabil, și persoanele pot pretinde doar compensații cu titlu moral și pentru costuri și cheltuieli. Aprecierea acestora se face la fel după principiile de mai jos.
Prejudiciu moral
Aprecierea prejudiciului moral se face în raport cu criteriile de mai sus (miza pentru reclamant, comportamentul părților, bună,/reaua credință; durata neexecutării, etc.). Se ia obligatoriu în considerație principiul general al echității și suma nu trebuie să fie vădit disproporționată cu sumele acordate de Curtea Europeană în spețele similare. Sarcina probării prejudiciului moral nu poate fi pusă pe seama reclamantului și se apreciază individual pentru fiecare caz, luîndu-se în considerație argumentele ambelor părți în proces și exluzîndu-se pretenții excesive și vădit exagerate.
Analizînd jurisprudența CEDO în cazurile de neexecutare, putem constata ca mărimea acesteia este de aproximativ de 600 euro pentru 12 luni de întîrziere și cîte 300 euro pentru fiecare perioadă următoare de 6 luni de întîrziere.
Trebuie de menționat că chiar dacă perioadele mai scurte de un an, în mod normal, nu conduc la constatarea unei violări, la calcularea daunei morale se ia în considerație întreaga perioadă, inclusiv și acel prim an de neexecutare.
În materia duratei nerezonabile a procedurilor judiciare, sumele acordate cu titlu de prejudiciu moral variază între 1000 EURO și 2500 EURO, pentru 5 sau 10 ani. Cea mai mică sumă s-a acordat în Deservire SRL, 600 EURO, pentru 6 ani și cea mai mare în Cravcenco, 3000 EURO, pentru 10 ani de examinare a unui litigiu de muncă.
Costuri și cheltuieli
La aprecierea costurilor și cheltuielilor judiciare urmează a se conduce de două principii de bază: (i) costuri și cheltuieli urmează a fi în modul corespunzător probate, de obicei prin documente de plată sau prin prezentarea descifrării pe ore a lucrului avocatului și tarife aplicabile, dacă e cazul, și (ii) cheltuielile trebuie să fie rezonabile ca cuantum (în special în materia de tarife percepute pentru onorariile avocaților) și necesare pentru proceduri în speță (nu se compensează, de ex., lucrul avocatului care nu are tangență directă la proces).
Astfel, în cazurile moldovenești CEDO a acordat în mediu, cu titlu de costuri și cheltuieli, între 300 și 1500 euro.
Urmează de menționat faptul, că este destul de importantă unificarea practicii judiciare a instanțelor naționale și la acordarea despăgubirilor morale în alte cazuri, decît cele menționate mai sus.
– repararea prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești, Legea nr.1545 din 25 februarie 1998 – 0 – 10000 euro, echivalentul în lei moldovenești.
ÎNCHEIERE
Drepturile și libertățile omului se află pe unul din rimele locuri printre toate valorile imateriale, conștientizate de omenire ca valori cu adevărat universale. Cucerite prin suferință, elaborate și definitivate de civilizație pe parcursul a două mii și jumătate de ani, drepturile omului au căpătat forma și interpretarea contemporană. Drepturile omului și libertățile de bază, ca valori fundamentale ale civilizației contemporane, au o importanță esențială pentru relațiile internaționale și în secolul XXI. Drepturile omului sunt de nedespărțit de problemele libertății, democrației, totalitarismului, globalizării, discriminării, culturii păcii, toleranței etc.
Drepturile omului, în afară de faptul că există în forme obiective, s-au constituit și prin anumite concepții, viziuni, interpretări. S-a format însăși o întreagă teorie a drepturilor omului. În literatura de specialitate Convenția europeană de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale este definită ca cel mai eficient și perfect act în domeniul drepturilor omului din lume. Și aceasta pentru că expunând drepturile naturale, inalienabile ale omului convenția garantează tuturor persoanelor ce se află sub jurisdicția statelor membre aceste drepturi.
Dezideratul creării unei societăți democratice, guvernate de principiul preeminenței dreptului poate fi atins nu doar prin prevenirea încălcării drepturilor omului și prin asigurarea sancționării acestor încălcări, dar și prin crearea unui complex de garanții și instrumente care să asigure că funcțiile reparatorie și sancționatorie ale justiției sunt exercitate într-un cadru de legalitate și operativitate, înlăturându-se astfel posibilitatea producerii de noi vătămări în însuși demersul de a înfăptui actul de justiție. În vederea atingerii acestui scop, Convenția Europeană a Drepturilor Omului reglementează două drepturi procedurale, care se concretizează în garanții cu privire la punerea în valoare în fața instanțelor judiciare a drepturilor ce sunt recunoscute persoanelor. În acest context dispozițiile prevăzute de articolul 5 și articolul 6 din Convenție, relative la dreptul la un proces echitabil și la garanțiile privind libertatea și siguranța persoanei, dau expresie unei idei generale, potrivit cu care o protecție eficace a drepturilor omului nu poate fi realizată prin simpla consacrare a unor drepturi substanțiale, ci este necesar ca aceste drepturi să fie însoțite de garanții fundamentale de ordin procedural, care să asigure mecanismele corespunzătoare de punere în valoare.
Analizând sistemele judiciare ale statelor membre, prin prisma jurisprudenței Curții, apare ca evident faptul că una dintre cele mai stringente probleme cu care statele europene se confruntă este legată de durata desfășurării procedurilor judiciare, eficientizarea actului de justiție constituind o reală prioritate din perspectiva instanței europene.
Articolul 5 al Convenției reprezintă o pate componentă esențială a sistemului de protecție a drepturilor individuale. Libertatea personală este o condiție fundamentală de care trebuie să profite fiecare. Privarea ei este susceptibilă de a avea un impact direct și negativ asupra beneficierii de multe alte drepturi, începând cu respectarea vieții private și de familie, continuând cu libertatea de reuniune, asociere și exprimare și până la libertatea de circulație. În plus, fiecare privare de libertate plasează persoana afectată într-o poziție extrem de vulnerabilă și o expune riscului torturii și tratamentelor inumane și degradante. Studiul efectuat asupra temei propuse ne-a adus la anumite concluzii relevante cu privire la conținutul articolului 5 CEDO și la obligațiile ce decurg din ratificarea sa de către state, care sunt:
1. Detențiunea persoanelor care urmează a fi trimise în judecată nu trebuie să constituie regula, dar punerea în libertate poate fi subordonată unor garanții asigurând înfățișarea lor la ședințele de judecată, pentru toate celelalte acte de procedură și, dacă este cazul, pentru executarea hotărârii;
2. Oricine a fost privat de libertate prin arestare sau detențiune are dreptul de a introduce plângere în faâa unui tribunal, pentru ca acesta să hotărască neîntârziat asupra legalității detențiunii sale și să ordone eliberarea sa, dacă detențiunea este ilegală;
3. Orice individ care a fost victima unei arestări sau detențiuni ilegale are dreptul la o despăgubire;
4. Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă deîndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege, cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii;
5. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții, care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere;
6. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și sp dispună eliberarea sa, daca deținerea este ilegalp;
7. Orice persoanp care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații."Istoria îndelungată și sinuoasă a libertății individuale, permanentele conflicte ce intervin între lege și teorie, pe de o parte și, practica autorităților publice, pe de altă parte – practica ce nu rareori a înregistrat abuzuri și ilegalități, uitându-se uneori (din păcate prea des) că autoritățile trebuie să fie în slujba cetățenilor și nu invers – au impus formularea unor reguli constituționale clare, a căror aplicare să nu fie stânjenită de interpretări eronate și de explicații.
Datorită violărilor sistematice ale dispozițiilor CEDO de către autoritățile Republicii Moldova, un număr impozant de cereri a fost depus și majoritatea dintre ele au obținut condamnarea Republicii Moldova. Curtea a dezvoltat o bogată jurisprudență și printre cele mai răsunătoare cauze am putea menționa: Cauza Becciev c. Moldovei, hotărârea din 4 octombrie 2005 [61] Șarban c. Moldovei, hotărârea din 4 octombrie 2005 [81], Boicenco c. Moldovei, hotărârea din 11 iulie 2006 [62], Holomiov c. Moldovei, hotărârea din 7 noiembrie 2006 [71], Modîrcă c. Moldovei, hotărârea din 10 mai 2007 [73], Pruneanu c. Moldovei, hotărârea din 16 ianuarie 2007 [78], Istrati și alții c. Moldovei, hotărârea din 27 martie 2007 [72]. Aceste violări au făcut referință în principal la toate aspectele articolului 5 al CEDO adică anume cu privire la: legalitatea detenției, arestarea fără suspiciune rezonabilă, acțiunile procesuale efectuate în timpul detenției, detenția în spitalul de psihiatrie, motivarea hotărârii cu privire la detenție, examinarea probelor la aplicarea arestării preventive, examinarea probelor la aplicarea arestării preventive, comunicarea cu avocatul, accesul avocatului la materialele dosarului.
Deci, am putea menționa că în pofida eforturilor întreprinse de autoritățile naționale de a aduce în conformitate legislația internă cu cea internațională în materie de drepturile omului mai rămâne totuși încă ca autoritățile naționale să aplice corect și sa respecte legile adoptate. O altă problema ar fi instruirea și perfecționarea tuturor agenților statului în vederea respectării și asigurării drepturilor și libertăților cetățenilor pe întreg teritoriul statului. Sperăm că aceste condamnări vor aduce la numite concluzii cu privire la perfecționarea mecanismului intern de protecție a drepturilor omului în lumina obligațiilor asumate de către Republica Moldova în conformitate cu tratatele internaționale în materie.
BIBLIOGRAPHIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.1 din 12.08.1994.
http://www.lexjustice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496
Codul de procedură penală, Nr.122 din 14. 03. 2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.104-110 din 07. 06. 2003. http://www.justice.md/md/cod/
Hotărâre privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a unor protocoale adiționale ale acestei Convenții, Nr.1298–XIII din 24.07.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.54-55/502 din 21.08.1997. http://www.lexjustice.md/
Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948. http://www.justice.md/md/trat/
Convenția europeană pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, din 4.11.1950. http://www.coe.int.
Legea cu privire pentru Combaterea Crimelor Economice și a Corupției, Nr. 1104-XVI din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.9 din 15.06.2002. http://www.lex.justice.md/
Legea nr. 87 din 21.04.2011. privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la
executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătorești. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.107-109 din 01.07.2011. http://www.lex.justice.md/
Monografii, articole de specialitate
Bârsan C. CEDO comentariu pe articole. București: All BECK, 2005. 900 p.
Burghental T., Weber R. Dreptul internațional al Drepturilor Omului. București: ALL, 1996. 228 p.
Charrier J. L., Chiriac A. Codul Convenției europene a Drepturilor Omului. Paris: Lexis Nexis SA, 2005. 475 p.
Cloșcă I., Suceavă I. Tratat de Drepturile Omului. București: Europe Nova, 1995. 481 p.
Creangă I., Gurin C. Drepturile și libertățile fundamentale. Sistemul de garanții. Chișinău: Tipografia Centrală, 2005. 245 p.
Duculescu V. Protecția juridica a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale. București: Lumina Lex, 1998. 479 p.
Duculescu V., Duculescu G. Justiția europeană – mecanisme, deziderate și perspective. București: Lumina Lex, 2002. 933 p.
Gomien D. Ghid (Vade mecum) al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2006. 190 p.
Jofa C. Protecția Drepturilor Omului. Iași: Editura Fundației Chemarea, 2000. 243 p.
Gerard C. J. des Droits de l’Homme. Paris: Economica, 1989. 250 p.
Oberdorff H., Robert J. Libertes fondamentales et droits de l’homme. Montchrestien: Lextenso Editions, 2009. 864 p.
Petitti L.E., Decaux E., Imbert P.H. des droits de l’Homme. Commentaire article par article. Paris: Economica, 1999. 1230 p.
Purdă N. Protecția drepturilor omului. Mecanisme internaționale și naționale. București: Lumina Lex, 2001. 383 p.
Popescu C.L. Protecția internațională a Drepturilor Omului. Surse, instituții, proceduri. București: ALL Beck, 2000. 346 p.
Potângă A., Costachi Gh. Asigurarea Drepturilor Omului în lume. Chișinău: Epigraf, 2006. 606 p.
Reid K. Ghidul specialistului în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Chișinău: Cartier, 2006. 464 p.
Rousseau D. Les droits de l’Homme de la troisième génération in Droit constitutionnel et droits de l’Homme. Paris: Economica, 1987. 346 p.
Sudre F. Drept internațional și european al drepturilor omului. Iași: Polirom, 2006. 568 p.
Velu J., Ergec R. européenne des droits de l’homme Bruxelles: Bruyant, 1990. 1185 p.
Voicu M. Protecția Europeană a Drepturilor Omului, teorie și jurisprudență. București: Lumina Lex, 2001. 745 p.
Surse din jurisprudența CEDO
CEDO, Artico c. Italiei din 13.05. 1980.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Bojinov c. Bulgariei din 28.10. 2004.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Bozano c. Franței din 18.12. 1986.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Brogan și a. c. R. Unit din 29.11. 1988.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Bouamar c. Belgiei din 29.02. 1988.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Cipru c. Turciei din 10.07.1976.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Danemark din 5.10.1982.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, De Jong și a. c.Olandei din 22.05. 1984.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, De Wilde, OOms, Versyp c. Belgiei din 18.06.1971. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Dobbertin c. Franței din 6.12. 1984.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Engel și alții c. Olandei din .06.1976.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Fox, Campbell c. R.Unit din 30.09.1990.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Guzzardi c. Italiei din 6.11. 1980.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Iribarne Perez c. Franței din 19.01. 1994.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Irlanda c. Regatului Unit din 18.01.1978.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Janousek c. Franței și Spaniei din 2.06.1992. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Laumont c. Franței din 8.11. 2001.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Mansur c. Turciei din 8.06.1995.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Moustaquim c. Belgiei din 18.02.1991.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Mc.Veigh și alții c. R.Unit din 18.03.1981.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, O Hara c. R. Unit din 16.10. 2001.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Pantea c. României din 3.06. 2003.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Perez c. Franței din 24.10. 1995.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Quinn c. Franței din 22.03. 1995.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Raninen c. Finlandei din 16.12.1997.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Rehbock c. Sloveniei din 28.11. 2000.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, R.L. și M.-J.D. c. Franței din 19.05.2004. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Scott c. Spaniei din 18.12. 1996.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Shiesser c. Elveției din 4.12.1979.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Soering c. Regatului Unit din 7.07.1989.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Stogmuller c. RFG din 10.11. 1969.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Tomasi c. Franței din 27.09.1992.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Winterwerp c. Olandei din 24.10. 1979.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
Surse din jurisprudența CEDO cu privire la Republica Moldova
Becciev c. Moldovei din 4 octombrie 2005. http://www.justice.md/md/cedo/
Boicenco c. Moldovei din 11 iulie 2006. http://www.justice.md/md/cedo/
Cebotari c. Moldovei, hotărârea din 13 noiembrie 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Ciroap c. Moldovei din 19 iunie 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Castraveț c. Moldovei, hotărârea din 13 martie 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Colibaba c. Moldovei din 23 octombrie 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Corsacov c. Moldovei din 4 aprilie 2006. http://www.justice.md/md/cedo/
David contra Moldovei din 27 noiembrie 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Gorea c. Moldovei, hotărârea din 17 iulie 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Guțu c. Moldovei, hotărârea din 7 iunie 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Holomiov c. Moldovei din 7 noiembrie 2006. http://www.justice.md/md/cedo/
Istrati și alții c. Moldovei din 27 martie 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Modârcă c. Moldovei din 10 mai 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Mușuc c. Moldovei, hotărârea din 6 noiembrie 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Ostrovoar c. Moldovei, din 13 septembrie 2005. http://www.justice.md/md/cedo/
Paladi c. Moldovei din 10 iulie 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Popovivi c. Moldovei din 27 noiembrie 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Pruneanu c. Moldovei din 16 ianuarie 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Stepuleac c. Moldovei din 6 noiembrie 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Stici c. Moldovei din 23 octombrie 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Șarban c. Moldovei din 4 octombrie 2005. http://www.justice.md/md/cedo/
Țurcan c. Moldovei din 27 noiembrie 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Site Internet
Council of [online]. http://www.Coe.int/ (citat la 3.10.2013).
Registrul actelor normative ale Republicii Moldova [online]. http://www.justice.md/ (citat la 3.10.2013).
RESUME
L'article n° 5 de la Convention européenne des droits de l'homme (CEDH) est intitulé « Droit à la liberté et à la sûreté ». Il régit tous les éléments de la privation de liberté – quel qu'en soit le motif – de la détention initiale à la remise en liberté.
L'article no 5 définit le droit à la liberté, soumis seulement à quelques exceptions légales qui autorisent l'arrestation dans des circonstances définies, telles que l'arrestation de personnes soupçonnées d'actes criminels, ou l'emprisonnement de personnes condamnées par un tribunal. L'article prévoit aussi le droit d'être informé, dans une langue que l'on comprend, des raisons de l'arrestation et des charges retenues contre soi, le droit de recours rapide devant un tribunal pour déterminer la légalité de l'arrestation ou de la détention, le droit d'être jugé dans un délai raisonnable ou libéré dans le cadre de la procédure, ainsi que le droit à compensation en cas d'arrestation ou de détention en violation de cet article.
L’article 5 de la Convention EDH est une des normes à la fois les plus invoquées et les moins compréhensibles de la Convention. Le problème remonte à la création de la Convention. Les fondateurs de la Convention ont tenté de créer une norme dans latradition de l’acte «habeas corpus» pour protéger le plus largement possible les droits à la liberté et à la sûreté; mais, contrairement à ce qu’ils avaient dans les autres articles de la Convention, ils ont choisi de tenter de rédiger un règlement très détaillé au lieu de fixer un principe plus ou moins vaste.
Ainsi, l’article 5 est devenu une norme précise et détaillée –qui contient, entre autres, une liste exhaustive des motifs valables pour une privation de liberté–qui fait, dans une mesure inconnue dans les autres articles, réfé rence au droit national. En conséquence, l’article précité est devenu une norme qui pose un certain nombre de problèmes dans son application con-crète. Cet inconv énient se voit renforcé par le fait que la norme en elle-même n’est pas facile à comprendre – mais qu’elle a à jouer un rôle d’autant plus primordial pour une protection adéquate des poursuivis. Or, malgré ces problèmes, les garanties de la liberté et de la sû reté de la personne, et surtout ses droits procéduraux, sont à la base d’un Etat de droit et indispensables pour ce dernier s’il prend au sérieux la notion d’«Etat de droit ».
BIBLIOGRAPHIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.1 din 12.08.1994.
http://www.lexjustice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496
Codul de procedură penală, Nr.122 din 14. 03. 2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.104-110 din 07. 06. 2003. http://www.justice.md/md/cod/
Hotărâre privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a unor protocoale adiționale ale acestei Convenții, Nr.1298–XIII din 24.07.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.54-55/502 din 21.08.1997. http://www.lexjustice.md/
Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948. http://www.justice.md/md/trat/
Convenția europeană pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, din 4.11.1950. http://www.coe.int.
Legea cu privire pentru Combaterea Crimelor Economice și a Corupției, Nr. 1104-XVI din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.9 din 15.06.2002. http://www.lex.justice.md/
Legea nr. 87 din 21.04.2011. privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la
executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătorești. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, Nr.107-109 din 01.07.2011. http://www.lex.justice.md/
Monografii, articole de specialitate
Bârsan C. CEDO comentariu pe articole. București: All BECK, 2005. 900 p.
Burghental T., Weber R. Dreptul internațional al Drepturilor Omului. București: ALL, 1996. 228 p.
Charrier J. L., Chiriac A. Codul Convenției europene a Drepturilor Omului. Paris: Lexis Nexis SA, 2005. 475 p.
Cloșcă I., Suceavă I. Tratat de Drepturile Omului. București: Europe Nova, 1995. 481 p.
Creangă I., Gurin C. Drepturile și libertățile fundamentale. Sistemul de garanții. Chișinău: Tipografia Centrală, 2005. 245 p.
Duculescu V. Protecția juridica a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale. București: Lumina Lex, 1998. 479 p.
Duculescu V., Duculescu G. Justiția europeană – mecanisme, deziderate și perspective. București: Lumina Lex, 2002. 933 p.
Gomien D. Ghid (Vade mecum) al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2006. 190 p.
Jofa C. Protecția Drepturilor Omului. Iași: Editura Fundației Chemarea, 2000. 243 p.
Gerard C. J. des Droits de l’Homme. Paris: Economica, 1989. 250 p.
Oberdorff H., Robert J. Libertes fondamentales et droits de l’homme. Montchrestien: Lextenso Editions, 2009. 864 p.
Petitti L.E., Decaux E., Imbert P.H. des droits de l’Homme. Commentaire article par article. Paris: Economica, 1999. 1230 p.
Purdă N. Protecția drepturilor omului. Mecanisme internaționale și naționale. București: Lumina Lex, 2001. 383 p.
Popescu C.L. Protecția internațională a Drepturilor Omului. Surse, instituții, proceduri. București: ALL Beck, 2000. 346 p.
Potângă A., Costachi Gh. Asigurarea Drepturilor Omului în lume. Chișinău: Epigraf, 2006. 606 p.
Reid K. Ghidul specialistului în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Chișinău: Cartier, 2006. 464 p.
Rousseau D. Les droits de l’Homme de la troisième génération in Droit constitutionnel et droits de l’Homme. Paris: Economica, 1987. 346 p.
Sudre F. Drept internațional și european al drepturilor omului. Iași: Polirom, 2006. 568 p.
Velu J., Ergec R. européenne des droits de l’homme Bruxelles: Bruyant, 1990. 1185 p.
Voicu M. Protecția Europeană a Drepturilor Omului, teorie și jurisprudență. București: Lumina Lex, 2001. 745 p.
Surse din jurisprudența CEDO
CEDO, Artico c. Italiei din 13.05. 1980.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Bojinov c. Bulgariei din 28.10. 2004.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Bozano c. Franței din 18.12. 1986.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Brogan și a. c. R. Unit din 29.11. 1988.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Bouamar c. Belgiei din 29.02. 1988.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Cipru c. Turciei din 10.07.1976.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Danemark din 5.10.1982.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, De Jong și a. c.Olandei din 22.05. 1984.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, De Wilde, OOms, Versyp c. Belgiei din 18.06.1971. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Dobbertin c. Franței din 6.12. 1984.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Engel și alții c. Olandei din .06.1976.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Fox, Campbell c. R.Unit din 30.09.1990.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Guzzardi c. Italiei din 6.11. 1980.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Iribarne Perez c. Franței din 19.01. 1994.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Irlanda c. Regatului Unit din 18.01.1978.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Janousek c. Franței și Spaniei din 2.06.1992. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Laumont c. Franței din 8.11. 2001.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Mansur c. Turciei din 8.06.1995.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Moustaquim c. Belgiei din 18.02.1991.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Mc.Veigh și alții c. R.Unit din 18.03.1981.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, O Hara c. R. Unit din 16.10. 2001.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Pantea c. României din 3.06. 2003.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Perez c. Franței din 24.10. 1995.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Quinn c. Franței din 22.03. 1995.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Raninen c. Finlandei din 16.12.1997.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Rehbock c. Sloveniei din 28.11. 2000.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, R.L. și M.-J.D. c. Franței din 19.05.2004. http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Scott c. Spaniei din 18.12. 1996.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Shiesser c. Elveției din 4.12.1979.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Soering c. Regatului Unit din 7.07.1989.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Stogmuller c. RFG din 10.11. 1969.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Tomasi c. Franței din 27.09.1992.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
CEDO, Winterwerp c. Olandei din 24.10. 1979.
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr
Surse din jurisprudența CEDO cu privire la Republica Moldova
Becciev c. Moldovei din 4 octombrie 2005. http://www.justice.md/md/cedo/
Boicenco c. Moldovei din 11 iulie 2006. http://www.justice.md/md/cedo/
Cebotari c. Moldovei, hotărârea din 13 noiembrie 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Ciroap c. Moldovei din 19 iunie 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Castraveț c. Moldovei, hotărârea din 13 martie 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Colibaba c. Moldovei din 23 octombrie 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Corsacov c. Moldovei din 4 aprilie 2006. http://www.justice.md/md/cedo/
David contra Moldovei din 27 noiembrie 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Gorea c. Moldovei, hotărârea din 17 iulie 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Guțu c. Moldovei, hotărârea din 7 iunie 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Holomiov c. Moldovei din 7 noiembrie 2006. http://www.justice.md/md/cedo/
Istrati și alții c. Moldovei din 27 martie 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Modârcă c. Moldovei din 10 mai 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Mușuc c. Moldovei, hotărârea din 6 noiembrie 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Ostrovoar c. Moldovei, din 13 septembrie 2005. http://www.justice.md/md/cedo/
Paladi c. Moldovei din 10 iulie 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Popovivi c. Moldovei din 27 noiembrie 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Pruneanu c. Moldovei din 16 ianuarie 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Stepuleac c. Moldovei din 6 noiembrie 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Stici c. Moldovei din 23 octombrie 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Șarban c. Moldovei din 4 octombrie 2005. http://www.justice.md/md/cedo/
Țurcan c. Moldovei din 27 noiembrie 2007. http://www.justice.md/md/cedo/
Site Internet
Council of [online]. http://www.Coe.int/ (citat la 3.10.2013).
Registrul actelor normative ale Republicii Moldova [online]. http://www.justice.md/ (citat la 3.10.2013).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Privarile Licite de Libertate în Sensul Articolului 5 al Cedo (ID: 129132)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.