Privarea DE Libertate Si Resocializarea Infractorilor

CUPRINS

CADRU TEORETIC

Introducere

Cap. 1. CUGETĂRI DESPRE NATURA UMANĂ

Omul, ca ființă socială

Dezvoltarea socială a omului

Originile perspectivei sociale în legătura cu omul

Omul, ființă subiectivă complexă

Omul și umanismul contemporan

Cap. 2. INFRACȚIONALITATEA CA FENOMEN

2.1. Devianța

2.1.1 Context socio-judiciar

2.1.2. Delicvența

2.2. Comportamentul infracțional

2.3. Infracțiunea

Cap.3. Mediul privativ de libertate

3.1. Puncte de vedere privind privarea de libertate

3.1.1. Norme juridice în sistemul normelor sociale

3.1.2. Controlul social

3.2. Reglementări internaționale privind tratarea infractorilor

3.3. Consecințe socio-psihologice ale privării de libertate

Cap. 4. PSIHOLOGIA PRIVĂRII DE LIBERTATE

4.1. Psihologia deținutului

4.2. Factori implicați în determinarea comportamentului infractorului

4.3. Potențialul patogen al mediului privativ de libertate

4.4. Etichetarea socială

Cap. 5. MODELAREA PERSONALITĂȚII UMANE ÎN ÎNCHISOARE

5.1. Posibilități de diagnoză

5.2. Relații de ajutor în mediul penitenciar

5.3. Opiniile deținuților privind mesajul educativ

5.4. Performanțe și creativități în munca deținuților

Cap. 6. Cercetarea influenței muncii pe perioada detenței în reabilitarea deținuților

6.1. Motivarea studiului

6.2. Obiective

6.3. Materiale și metode

6.4. Interpretarea rezultatelor

6.5. Concluzii

Bibliografie

CADRU TEORETIC

Introducere

Acest deziderat se poate atinge prin funcționarea optimă a elementelor structurii sociale, a grupurilor, colectivităților. De aceea reintegrarea socială a persoanelor eliberate din detenție – unul din efectele procesului socializării, reprezintă un proces fundamental care presupune acomodarea, adică soluționarea conflictelor existente între aspirații și atitudini comportamentale între indivizi.

Actualitatea temei reintegrării sociale și supravegherii infractorilor părți-componente ale aceluiași proces de combatere a infracționalității și construirii unei societăți normale, bazate pe integrare, a devenit una de importanța deosebită.

Problema executării unei pedepse privative de libertate într-un penitenciar este adesea privită cu nepăsare, interesul fiind numai de a pedepsi și de a înlătura din cadrul societății persoana găsită vinovată. Prin urmare, grija privind reeducarea acestuia și ulterior, pentru reintegrarea lui, par a fi uitate. Nu se ține deci seama de caracterul temporar al acestei protecții și de pericolul și mai mare pe care-l prezintă aceia care au fost eliberați. Lipsurile din penitenciare devin factori ce influențează foarte puternic personalitatea deținuților, generând conduite opuse scopului urmărit prin detenție.

Scopul cercetării criminologice constă în cunoașterea fenomenului criminal în toată complexitatea lui, prin stabilirea cauzelor și a condițiilor care îl determină și respectiv îl favorizează. Astfel, cercetarea criminologică este în măsură să conducă spre umanizarea reacției sociale față de tratamentul persoanelor condamnate, având drept finalitate stăpânirea fenomenului criminal.

Informarea populației cu privire la caracteristicele grupurilor stigmatizate este deosebit de importantă pentru a corecta stereotipurile cu privire la acestea. Ceea ce nu cunoști pare mai amenințător și generează frică, iar aceasta din urmă poate fi redusă prin contactul direct cu membrii grupului, care permite infirmarea ideilor preconcepute și a stereotipului și o orientarea spre judecarea pe baza informațiilor individuale, sau prin informare. Însă nu întotdeauna informarea este suficientă pentru a reduce reacțiile negative și respingerea anumitor indivizi. Acest lucru este dovedit de faptul că specialiștii, care se presupune că sunt bine informați, nu au de foarte multe ori o atitudine mai bună față de persoanele care posedă un stigmat decât restul populației.

Criminalitatea continuă să existe și să se amplifice, iar privarea de libertate, duce în numeroase cazuri, la „penitenciarizarea” deținuților, prin executarea unor pedepse de lungă durată. Unele locuri de deținere se transformă în reședințe temporare frecvent folosite de recidiviști. Se ajunge deci la erodarea sentimentului de vinovăție, transformând sancțiunea penală cu închisoarea într-o reacție de rutină a instanțelor judecătorești.

Se pune astfel problema reflecției asupra reflecție asupra conceptului aristotelian de „zoon politikon” care subliniază faptul că oamenii au trăit întotdeauna în grupuri mai mici sau mai mari, acest mod de viață reprezentând rezultanta nenumăratelor lor nevoi stringente. În realitate, singurătatea este un mod deficient de existență umană, o realitate extremă, nu o regulă. Elementul cheie al succesului social constă însă într-un număr cât mai mare de relații de acest fel. De cele mai multe ori, prin eliminarea infractorului din grup reintegrarea sa ulterioară în societate devine aproape imposibil de realizat, iar finalitatea pedepsei privative de libertate se dovedește a nu fi atinsă.

Cap. 1. CUGETĂRI DESPRE NATURA UMANĂ

Omul, ca ființă socială

Dezvoltarea socială a omului

„…acestea se vede că statul este o instituție naturală și că omul este din natură o ființă socială, pe când antisocialul din natură, nu din împrejurări ocazionale, este ori supraom ori fiară. (…) Totodată este clar de ce omul este o ființă mai socială decât orice albină și orice ființă gregară; căci natura nu creează nimic fără scop. Însă grai are numai omul dintre toate vietățile. Vocea (nearticulată) este doar semnul plăcerii și al durerii și există și la celelalte vietăți, căci natura lor se ridică numai până acolo, să aibă simțirea plăcerii și durerii și să o comunice unele altora, pe când limba servește a exprima ce este folositor și ce este vătămător, precum și ce este drept și nedrept. Și această însușire este caracteristică omului, spre deosebire de toate vietățile, așa că singur el are simțirea binelui și răului, a dreptului și nedreptului și a tuturor celorlalte stări morale. Comunitatea unor asemenea ființe cu asemenea însușiri creează familia și statul. (…) Așadar, este clar că statul este din natură anterior individului, căci întrucât individul nu-și este suficient, el este față de stat ca mădularele unui corp față de acesta, iar, pe de altă parte, dacă nu poate ori nu are trebuință să se întovărășească în societate, din cauza suficienței sale, atunci nu este membru al statului, ci este ori fiară, ori zeu.”

Dezvoltarea socială a fiecărui individ începe încă din adolescență. Adolescența aduce cu sine o creștere a abilităților sociale. Se dezvoltă capacitatea de comunicare; anterior era mai dezvoltată la fete, acum devine importantă și pentru băieți. Relațiile între băieți și fete, dar și relațiile în grupuri de același sex capătă o semnificație profundă. Adolescența este caracterizată de declinul autorității parentale (Lefrancois) și familiale și creșterea importanței grupului de prieteni. Pentru copiii normali, adolescența este un moment de socializare intensă. Pe baza schimbărilor survenite în rolul familiei și a prietenilor, se pot descrie 3 stadii ale socializării din adolescență (Lefrancois). În adolescența timpurie, părinții continuă să fie importanți din punctul de vedere al dezvoltării sociale. De asemenea, părinții rămân un factor important al echilibrului emoțional și material. Adolescenții, în această etapă, sunt dependenți de familie în sens propriu, nu numai dacă ne gândim la dependența materială, financiară, de confort, mai ales relativ la siguranța și confortul oferit de familie. Această dependență este percepută acum într-un mod mai puțin plăcut decât era percepută în stadiile anterioare de dezvoltare. Nevoia de independență este în fapt cea care conduce la dezvoltarea adolescentului și implicit care conduce la cel de-al doilea stadiu al socializării. Acest al doilea stadiu este caracterizat de o stare conflictuală atât pentru familie, cât și pentru adolescent. Conflictul este determinat, pe de o parte, de dragostea și atașamentul copilului pentru părinții săi, de dependența economică și organizatorică de familie și, pe de altă parte, de nevoia de independență crescândă, de nevoia de a aparține și grupului de prieteni în același timp cu apartenența la familie și nevoia de a fi acceptat în interiorul grupului de vârstă.

Temele principale de conflict nu se rezumă doar la independența materială, ci se concretizează în forme precise, cum ar fi diferența de viziune asupra vieții sociale, interferența părinților în munca școlară (așteptarea sau criticarea unor rezultate), interferențe în viața afectivă (criticarea prietenilor), lipsa susținerii financiare a unor proiecte personale ale adolescentului. Aceasta nu înseamnă că părinții și adolescentul sunt cu siguranță într-o stare de conflict permanent, prin aceasta sunt doar relevate surse tipice de conflict. Așadar, de la o stare de totală dependență față de părinți, adolescenții progresează printr-un stadiu intermediar de conflict către achizițiile unui al treilea stadiu, de relativă independență față de aceștia. Independența nou câștigată nu însemnă ruperea tuturor legăturilor cu părinții și legarea totală a adolescentului de grupul de prieteni, ci funcționarea adolescentului ca individ în cercul de prieteni – independență care duce deseori la conflicte în interiorul familiei. Conflictul între generații este un clișeu (Lefrancois), în care poate fi recunoscut conflictul între generația dominantă și grupul de adolescenți elevi de liceu sau studenți, respectiv noua generație care se formează prin dezvoltare socială și personală.

Interesul sporit pentru om ca fenomen individual, ca personalitate este un indiciu caracteristic gândirii social-filosofice la momentele de cotitură în dezvoltarea istorică a umanității. Propriu noului spațiu și timpului nou, acest interes își are începuturile în antichitate. Cu 2500 de ani în urmă, vestitul filosof Diogen, plimbându-se cu felinarul în mână, spunea: „Caut omul!”. Străzile capitalei antice, erau, ca și astăzi, pline de oameni – bătrâni, tineri, femei, marinari, negustori. Fiecare din ei era om, însă Diogen căuta ceea ce era ascuns în fiecare dintre ei. El căuta personalitatea umană.

Așa cum arată Max Sheler științele (empirice) care studiază omul nu o pot face decât parțial, raportat la modul de existență limitat pe care ele îl interoghează. Dacă existența umană se desfășoară pe patru nivele de bază: material, organic, mental și spiritual, fiecare având o structură ireductibilă la a celorlalte, aceasta face ca doar multiplicitatea acestora să poată avea acces la o imagine unitară a lui. Iar această imagine nu poate fi obținută stăruind numai pe linia aristotelică a științelor empirice, care își determină obiectul prin cauzalitate, gen proxim și diferență specifică. Cum susține și Heidegger, în van dorim să descoperim „esența omului când, și atâta vreme cât, definim omul ca pe o ființă vie printre altele, delimitându-l de plantă, animal și Dumnezeu?” Astfel, spune el „făcând astfel, poți enunța totdeauna ceva corect cu privire la om. Trebuie să ne fie însă în același timp limpede că în felul acesta omul rămâne alungat definitiv în domeniul esenței lui animalitas, chiar și atunci când nu-l pui pe aceeași treaptă cu animalul, ci îi conferi o diferență specifică. În principiu, este vorba mereu de homo animalis, chiar dacă animaeste tratată ca animus sive mens, și acesta mai apoi ca subiect, persoană, spirit. Această tratare este specifică metafizicii.

Relația omului cu natura ca mediu este filtrată de produsele civilizației sale. Omul „civilizat” este o ființă naturală pentru că nașterea și dezvoltarea sa sunt guvernate de mecanisme biologice, dar relația sa cu mediul natural nu mai este una directă de adaptare a ființei vii la mediul natural în care trăiește, ci una de adaptare, în aceeași măsură, a mediului natural scopurilor sale. Mediul natural uman este, în mare măsură o „natură artificială”. Aceasta deoarece, așa cum spune și celebra expresie marxistă tară a lui. Iar această imagine nu poate fi obținută stăruind numai pe linia aristotelică a științelor empirice, care își determină obiectul prin cauzalitate, gen proxim și diferență specifică. Cum susține și Heidegger, în van dorim să descoperim „esența omului când, și atâta vreme cât, definim omul ca pe o ființă vie printre altele, delimitându-l de plantă, animal și Dumnezeu?” Astfel, spune el „făcând astfel, poți enunța totdeauna ceva corect cu privire la om. Trebuie să ne fie însă în același timp limpede că în felul acesta omul rămâne alungat definitiv în domeniul esenței lui animalitas, chiar și atunci când nu-l pui pe aceeași treaptă cu animalul, ci îi conferi o diferență specifică. În principiu, este vorba mereu de homo animalis, chiar dacă animaeste tratată ca animus sive mens, și acesta mai apoi ca subiect, persoană, spirit. Această tratare este specifică metafizicii.

Relația omului cu natura ca mediu este filtrată de produsele civilizației sale. Omul „civilizat” este o ființă naturală pentru că nașterea și dezvoltarea sa sunt guvernate de mecanisme biologice, dar relația sa cu mediul natural nu mai este una directă de adaptare a ființei vii la mediul natural în care trăiește, ci una de adaptare, în aceeași măsură, a mediului natural scopurilor sale. Mediul natural uman este, în mare măsură o „natură artificială”. Aceasta deoarece, așa cum spune și celebra expresie marxistă „munca l-a făcut pe om”, în aceeași măsură în care omul a fost făcut de natură. Prin muncă, această „instituire teleologică” , specifică numai lui, prin existența în cadrul acestui de al doilea sistem natural lui, economicul, sa interpus între mediul natural originar și individ, ființa umană trăind acum în cadrul natural transfigurat.

Complexificarea vieții în comunitate, determină apariția unui nou mediu, distinct de cel „natural” ale cărui legi și realități alcătuiesc o nouă lume în care ființa umană trebuie să trăiască și, la fel ca și în natură, la care trebuie să se adapteze. Lumea socială este o altă „natură” în care omul, produs al ei, în aceeași măsură ca și al naturii în adevăratul sens al cuvântului, trebuie să trăiască. Nu numai legile naturii sunt cele pe care el trebuie să le respecte, ci și legile sociale (cele scrise ca și cele nescrise). Legi pe care le interiorizează pe parcursul formării sale, legi ce devin astfel la fel de obligatorii ca și cele naturale, deoarece fac parte din însăși ființa lui, îl definesc și îl determină.

Această lume nu se opune, dar depășește regulile care guvernează lumea naturală a biologicului. Ea reprezintă o adevărată a doua natură sui generis specifică omului. „Selecția naturală guvernează biologic inovația prin procesul de eliminare. Regula ei nu urmează o metodă invariabilă de la lumea unui animal la alta. Particularitățile create de către selecția naturală însăși sunt potrivite cu strategiile sale originale; specia umană este unul dintre acele cazuri particulare care necesită o abordare originală. În ființele umane, inovația ia o asemenea întorsură că guvernarea ei depășește mijloacele biologice și eliminarea își pierde permanența sa instrumentală.

Ca o realitate obiectivă de verificat, relația dintre natură și dobândire nu înseamnă nimic altceva decât: diversificarea ființelor umane nu se rupe de regulile vieții, ci are loc dincolo de controlul total ale acestor reguli. În cadrul speciei umane inovația este social guvernată.” Iar adaptarea la acest nou mediu, mediul social în care omul se poate forma ca om, este foarte bine ilustrată de ceea ce din punct de vedere psihologic s-ar numi inteligență socială. Acea superioritate a „oamenilor de la oraș” față de cei de la „țară” este în plan pur cognitiv aproape iluzie. Locuitorii marilor orașe, prezintă o adaptare superioară la viața în comun, la viața printre mulți alți oameni. Nu este mai puțin adevărat că multitudinea de situații noi la care ei trebuie să se adapteze favorizează multiplicarea legăturilor neuronale și ritmul crescut de „rezolvări de situații” pe care trebuie să îl ducă la bun sfârșit are efect benefic asupra intelectului. Dar „naivitatea” celui care nu este obligat să supraviețuiască în marile colectivități, nu denotă prostie ci un altfel de înțelegere a vieții, o înțelegere care nu a fost influențată decisiv și canalizată de cunoașterea „legilor umane” ci în care relevanță sporită au „legile naturale”. Deosebirea între aceste două tipuri de personalități, vizează, în special ponderea pe care fiecare este nevoit să o acorde unuia sau altuia din mediile în care trăiește mediul natural sau mediul social.

Societatea, acest mediu în care numai individul se poate forma, nu mai are demult statutul de asociere, de trai comun necesar ușurării vieții pe care îl vedem la alte animale. El este un mediu cu un grad foarte mare de autonomie față de cel natural, cu legile sale proprii, un mediu la care individul trebuie să se adapteze sau să „moară”. Să moară însemnând eliminarea din ceea ce înseamnă accesul la avantajele pe care acest mediu le oferă celor adaptați lui, în special satisfacerea „nevoilor sociale” ale individului (stima de sine, iubirea și apartenența la grup), pe care individul le are, în mod natural, de la acest mediu, ca parte care l-a creat.

1.1.2. Originile perspectivei sociale în legătura cu omul

Omul, ca ființă socială, se raportează în mod necesar la semeni, la societate în ansamblu, acesta fiind cadrul care îi asigură existența și dezvoltarea, prin aceea că „fiecare are un statut al său în care se însumează totalitatea drepturilor pe care societatea le acordă sau le pretinde de la fiecare”. Prin urmare, date fiind implicațiile și consecințele deosebite pentru existența umană, este necesar crearea și menținerea echilibrului în societate. Pentru a nu rămâne un simplu enunț, trebuie să existe, create de state și mai ales de organizarea internațională, mecanisme cu menirea de a veghea asupra apărării drepturilor omului. Prin norme de drept s-a fundamentat astfel „ status libertatis ” al persoanei, noțiune care în timp a avut ca rezultat cristalizare instituției numită a drepturilor omului, ce reprezintă o garanție solidă a desfășurării relațiilor interumane. După cum enunță prima propoziție a Declarației Universale a Drepturilor Omului respectarea drepturilor omului și a demnității umane reprezintă „ fundamentul libertății, justiției și păcii în lume ”

Stoicii greci (Poseidon, Seneca, Marc Aureliu, Epictet) au fost primii care au elaborat noțiunea dreptului natural, conform căreia legile stabilite de om sunt replici imperfecte ale unui drept etern și imuabil aplicabil Cosmosului, iar legea laică nu are valoare decât dacă corespunde legii universale.

Individul se considera ca ființă umană, egală cu ceilalți într-o fraternitate umană universală. Astfel, concepția drepturilor omului își trage rădăcinile din sistemele de gândire stoice, naturaliste grecești și romane din antichitate. Aceasta s-a datorat extinderii relațiilor economice, politice, culturale ale Greciei Antice, în special în jurul anului 410 î.e.n., când marii gânditori ai imperiului au început să înțeleagă și analizeze relațiile dintre statul cetate laic, religie și individ.

Încă din anii 2000 î. Hr., perioada homerică a Greciei Antice, este caracterizată prin intrarea în uz a unor noțiuni precum “dike” (adevăr, echitate), “nomos” (lege) etc. Judecata divină era cea care asigura echitatea și dreptatea în societate și doar ceea ce era considerat echitabil era considerat și drept.

Grecia Antică, reprezentativă prin mari personalități precum Hesiod (700 î. Hr.) (cu opera ca “Teogonia”, “Munci și zile”) formulează primele idei privind “legalitatea naturală”. La rândul său Pericle (490-429 î.e.n.) afirma că “ Din punctul de vedere al legilor, toți fără a considera deosebirile private, se bucură de egalitate pentru accesul la demnități; fiecare după modul cum se distinge, obține o preferință fondată pe merit, nu pe clasă”.

Marele legiuitor Solon (638-559 î. Hr.) a nimicit sclavia debitorilor și a pus bazele democrației ateniene. Din perspective subiectului supus studiului de către noi, este relevantă accentuarea egalității în drepturi a membrilor polisului, ceea ce presupunea o egalitate juridică: toți cetățenii se supun aceleiași legi și în egală măsură sunt protejați de aceeași lege2.

Ulterior, eforturile deja materializate în opera legislativă a lui Solon, au fost continuate de părtașii lui Pitagora. Astfel, Pitagora a ajuns la concluzia pe care o propaga despre necesitatea reformării vieții oamenilor pentru a o aduce în concordanță cu regulile polisului deduse de filosofie, reguli ce vizau mai întâi de toate echitatea social în care trebuia să trăiască oamenii. Tot lui Pitagora și părtașilor lui li se atribuie formularea enunțului precum că “just înseamnă echitabil pentru fiecare”, enunț ce este important pentru afirmarea drepturilor omului. Pe de altă parte, la acea etapă interpretarea regulii pitagoreice a dus la aplicarea legii talionului, care nu se poate spune că respecta drepturile omului. Totuși ideea de just și echitabil în sine prezintă un preludiu al ideii de drepturi ale omului.

În viziunea lui Heraclit, polisul arăta ca o ordine cosmică, iar cunoașterea legii și a echității este de fapt parte integrantă a cunoașterii lumii în general. La baza fenomenelor lumești stă logos-ul divin – izvorul primar al echității și dreptului umane.

Polisul și legile sale, în viziunea lui Heraclit, sunt în aceeași măsură de origine divină și logică, întrucât orice este uman are tot origini divine. Astfel, toate celelalte învățături ale antichității și ale etapei următoare au sorgintea în ideea lui Heraclit despre caracterul mixt al legii – divin și uman, întrucât dreptul natural era considerat cu începuturi logice exprimate în normele opozitive de drept.

Democrit (sec. V-IV î. Hr.) sublinia că raportul dintre natural (firesc) și artificial este ca cel dintre ceea ce există conform adevărului și ceea ce există doar conform opiniei generale (de comun acord). Acesta menționa că “ceea ce se consider just nu este just: injustul însă este ceea ce contravine ordinii naturale a lucrurilor”.

Ideea important referitoare la egalitatea naturală și libertate a fost enunțată pentru prima dată de către sofiști, aceștia devenind astfel pionierii respectivei idei. Ideea despre egalitatea naturală a tuturor a fost înaintată în primă fază de către sofistul Antifont. Dimpotrivă, inechitatea își are sorgintea în legile umane, natura creând pe toți oamenii egali.

Socrate invoca necesitatea respectării de către toți în egală măsură a legilor juste ale polisului drept condiție inerentă libertății. Iar libertatea, în expunerea lui Socrate, este unul dintre idealurile pe care le poate atinge omul și statul. Pe de altă parte, chiar soarta proprie a lui Socrate (executarea) este o dovadă vie a felului în care se respectau drepturile omului în acea perioadă în Grecia Antică.

Platon (427-347 î.e.n.) a dezvoltat ideile raționaliste ale lui Socrate, excluzând proprietatea privată din statul ideal, dar și divizarea oamenilor în liberi și robi. Dânsul recunoaște egalitatea în drepturi a bărbaților și femeilor, deși nu admite femeile la conducerea statului ideal.

Pe parcursul acestei perioade Platon a avut o contribuție importantă în dezvoltarea concepției necesității unui ansamblu universal și etern de reguli referitoare la ființa umană, făcând distincție clară intre idei, cultură sau tradiție. Lucrările lui au un pronunțat caracter de afirmare, descoperire a drepturilor și libertăților omului. Această concepție apare foarte limpede și in lucrarea lui Protagoras, în care promovează ideea despre adevărata credință a naturii universale, comune oamenilor cu diferențiere intre phisis (natură) și nomos (lege)4. “Voi toți care sunteți aici prezenți, – scria Platon, – vă consider pe toți ca fiind părinți, apropiați, cetățeni după natură, dacă nu chiar după lege (Phisis nomos). După natură, semenul este părintele semenului, dar legea tirană a oamenilor opune naturii contrastul său”.

Justul, în lucrările lui Platon, apare ca situația în care fiecare își are propriile îndeletniciri și propriile lucruri, asigurând astfel neamestecul în activitatea celorlalți și neatingerea de lucrurile sale din partea nici a unui membru al societății. Aceste variante ale justului se referă și la drept.

Echitatea reprezintă “măsura corespunzătoare” a tuturor lucrurilor, cu toate acestea Platon deosebește două tipuri de egalitate: “egalitatea geometrică” (se referă la merite și bunăvoință) și “egalitatea aritmetică” (se referă la măsură, greutate și numere). Platon o consider cea mai justă pe cea geometric, întrucât în conformitate cu regulile acesteia cel mai mare primește mai mult iar celui mai mic I se cuvine, corespunzător – mai puțin, fiecare învrednicindu-se de ceea ce i se cuvine în virtutea naturii sale.

Respectivele idei au fost dezvoltate de Aristotel (384 – 322 î. Hr.). În lucrarea “Politica”, Aristotel afirma că “numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natură oamenii nu se deosebesc cu nimic”. Cu toate acestea, a fost nevoie de timp.ca să se ajungă la recunoașterea faptului că demnitatea omului este în același timp și sursă și temelie. Aristotel afirma că: “Oamenii prin natură nu se deosebesc cu nimic, orânduirea, așadar, nu se întemeiază pe dreptate, ci pe violență”. Ideile sale mergeau mai departe, susținând că “natura ar năzui să creeze deosebite corpurile celor liberi de ale sclavilor, primii fiind predestinați acțiunii politice, iar cei din urmă – muncii”.

Aristotel vorbește despre două tipuri de dreptate: cea echitabilă și cea distributivă. Justiția distributivă este cea care se aplică la distribuirea a tot ceea ce poate fi împărțit între membrii societății.

Justiția echitabilă se aplică relațiilor de schimb și are scopul de a face egale lucrurile care se supun schimbului. Ultima se aplică raporturilor juridico-civile (repararea prejudiciului etc.)

Drept principiu al justiției distributive servește împărțirea favorurilor după meritele fiecăruia, adică proporțional investiției sau aportului făcute de către subiect. În limbaj platonian justiția echitabilă corespunde celei aritmetice, iar cea distributivă – celei geometrice.

Dreptul, în viziunea lui Aristotel, reprezenta dreptatea politică. Astfel, oamenii pentru care este făcută legea, au drepturi, cei care nu cad sub incidența legii, nu au aceleași drepturi. Această a doua categorie are și ea dreptul la dreptate, care e denumită astfel doar prin analogie cu ceea de ce dispun ceilalți.

Dreptul politic este divizat de către Aristotel în drept natural și drept creat prin voința omului (drept pozitiv). În ceea ce privește statul, organizarea acestuia este una bună dacă aduce folos tuturor, pe când dacă se acordă prioritate intereselor personale, atunci aceste forme de organizare nu sunt utile și sunt criticate de Aristotel. Astfel, dreptul în general și drepturile individului în particular sunt idei ce pot fi realizate exclusive în contextual existenței statului. În cadrul relațiilor de subordonare (stăpân – sclav), aceste fenomene sunt irealizabile, iar dreptul în atare condiții nu e decât o metaforă. Drepturile naturale ale omului îi sunt specific doar celor ce erau catalogați drept ființe politice – elenii (cetățenii polisurilor), ceilalți – barbarii, erau considerați pe aceeași poziție cu sclavii, deci cu o situație juridică identică. E de menționat ideea despre dreptul de proprietate privată și dreptul de a avea o familie, nominalizate de Aristotel drept importante drepturi naturale ale ființei politice – omul.

Primul germene al ideii de drept natural ce a avut un rol important în istoria societății îi aparține lui Aristotel care în opera sa “Politica” afirmă că “numai prin lege devine cineva sclav ori liber”. Opera lui Aristotel este de o întindere și de o valoare excepțională, reprezentând o adevărată enciclopedie a cunoașterii umane din sec. al IV-lea. Aristotel este nu numai un strălucit filosof, ci și un mare om de știință, care s-a manifestat în numeroase domenii ale științelor fundamentale, inclusiv în drept. În domeniul politicii și al dreptului el și-a întemeiat ideile și pe monografierea a 158 de constituții ale statelor grecești și barbare, mai vechi sau contemporane cu el. Una din concluziile acestor cercetări conține remarca celebră: “ Se vede bine că statul este o instituție naturală și că omul este prin natura sa o ființă socială”.

Filosofia juridică a lui Aristotel este construită în prelungirea ideii de cauză finală: în perspectivă tehnologică fiecare lucru existent caută să-și realizeze complet natura, adică prezintă o predispoziție spre propria perfecționare. Această idee este ilustrată prin exemplu de ghindă, care conține în ea năzuința de a deveni stejar.

Tot astfel dreptul este tratat în termenii scopului, ai unei predispoziții către perfecțiune a omului și a societății pe care – ca scop – o conțin în ele. Concepția filosofico-juridică a lui Aristotel este reconstituită din ideile consacrate în lucrările sale, care s-au păstrat, în primul rând din „Protagoras”, „Parmenide”, “Etica Nicomahică”, din “Politica” și din “Retorica” și monumentalele sale opere „Legile” și „Statul”. Ideea centrală a acestei concepții este înțelegerea justiției ca legalitate și mai cu seamă ca egalitate.

Aristotel face delimitare intre două tipuri de egalitate în drepturi:

a . egalitatea numerică

b. egalitatea proporțională

Egalitatea numerică sau aritmetică apare atunci când fiecare om se tratează ca entitate, ca unitate în sensul că fiecare om este un alt om. Egalitatea numerică apare în enunțuri cum sunt: “cetățenii sunt egali în fața legii” sau “ oamenii sunt egali în fața morții”. Egalitatea proporțională sau geometrică apare atunci când fiecare individ se consideră în raport cu capacitățile, aptitudinile, talentul său, cu rezultatele sau creațiile sale, adică în raport cu meritul său. Sunt egali oamenii cu merite egale.

Pe această distincție între două tipuri de egalitate Aristotel își întemeiază și argumentează diferența

esențială între două tipuri de justiție:

a. corectivă

b. distributivă

Ambele asigură dreptatea și egalitatea în drepturi, dar prima este atașată ideii de egalitate numerică, pe când cea dea doua – celei de egalitate proporțională. Justiția distributivă, în viziunea lui Aristotel, presupune să dea fiecăruia ce i se cuvine. Ea operează în atribuirea onorurilor, funcțiilor, bogățiilor. Fiecare va primi din acestea partea care i se cuvine, conform contribuției și meritelor pe care le are persoana ca cetățean, adică o parte adecvată cu valoarea sa în comunitate. Înfăptuirea acestei atribuiri diferențiate este o aplicare a principiului justiției care ar fi încălcat, dacă s-ar aplica tratament egal unor persoane cu merite diferite, tratându-se egal oamenii inegali.

După cum arată Aristotel în cartea a V-a din Etica Nihomatică, a doua specie de justiție este justiția corectivă, în înțelesul că ea intervine pentru a corecta inegalități, injustiții apărute intre oameni. Justiția îi apare lui Aristotel ca inegalitate, ca dezechilibru, ca lăcomie. Omul nedrept nu iubește egalitatea: el vrea mai mult din bine și mai puțin din rău decât altul. În acest sens justiția corectivă este menită să îndrepte dezechilibrele: dacă un contract a fost rupt, un prejudiciu sau vătămarea au fost făcute cuiva, justiția corectivă trebuie să prescrie o compensație, pentru a elimina o injustiție. Egalitatea absolută numerică apare prin faptul că înainte de a constata că unul face și altul suferă vătămarea, oamenii sunt considerați ca absolut egali.

Justiția corectivă veghează deci ca părțile care intră într-o relație să se găsească în condiții de paritate reciprocă, astfel încât nici una să nu fi dat nici mai mult, nici mai puțin decât a primit. Aceste idei presupun o măsurare obiectivă, impersonală și reprezintă căutarea unei măsuri medii între două extreme injuste, redate prin balanța ca simbol al ei, cunoscută și azi ca simbolul justiției. Aristotel face deosebire de asemenea intre legea comună și legea particulară, observând că prima este de obicei nescrisă și constă în “ legea care nu e nici de azi, nici de ieri, care e eternă și a cărei origine n-o cunoaște nimeni”, iar cealaltă este legea particulară, care “pentru fiecare popor a fost definită relativ la el” – azi noi utilizând noțiunea de normă cutumiară (nescrisă) și normă scrisă.

Între contribuțiile originale aduse de Aristotel trebuie considerată și elaborarea ideii de echitate, ca un concept fundamental al filosofiei drepturilor. Echitatea este considerată drept o superjustiție pentru că ea încoronează justiția cu blândețea, omenia și mila. În acest sens, în “Retorica” Aristotel arată că “este echitabil a ierta slăbiciunile umane și a privi nu la actele insele, ci la scopurile morale, nu la parte, ci la întreg, nu la ceea ce omul este acum, ci la ceea ce a fost în general”. Este echitabil a reaminti binele mai curând decât purtarea urâtă și foloasele făcute mai curând decât acelea primite, înclinația de a suporta ofensa cu răbdarea, de a prefera să apeleze la judecata rațională mai curând decât la violență, precizări care valorează ca adevărate definiții ale mai multor valori asociate justiției.

Rolul forței este de asemenea recunoscut de el, dar ca factor secundar, adițional, căci forța nu face oamenii mai buni. Aristotel a împărtășit ideea socratico-platonică despre justiție ca virtute, despre puterea ei educativă excepțională. Legiutorul cu ajutorul dreptului face cetățeanul mai bun, il sprijină în năzuința lui spre perfecțiune.

Scopul statului, conform concepțiilor filosofice ale lui Epicur (341 – 270 î. Chr.), este de a garanta prin contract libertatea individual și securitatea personal a cetățenilor săi. În virtutea libertății sale, omul alege modul său de viață, fapt pentru care este și responsabil. Libertatea se dobândește doar atunci când realizăm ce depinde exclusiv de noi și nicidecum de un oarecare stăpân. “Necesitatea este o calamitate, dar nu există nici o necesitate de a trăi cu necesități”. Satisfacția proprie prin învingerea pasiunilor și dorințelor este o caracteristică principal a omului liber. Or, mulțumirea cu cele avute este o expresie a libertății.

Scopul de bază al statului, după Epicur, este de a crea condiții pentru siguranța cetățenilor. În acest sens, meditând despre stat și drept, Epicur menționa că statul poartă amprenta contractuală întrucât reprezintă un acord de voințe ale cetățenilor referitoare la utilitate reciprocă și securitatea proprie.

Echitatea se aplică celor care participă la încheierea și executarea contractului. Aplicarea acesteia dobândește diverse particularități în funcție de statul în care se aplică. Cu toate particularitățile însă rămâne același principiul echității, acesta în sine nesuferind nici o modificare. Legile, corespunzătoare echității, reprezintă niște instrumente de protecție a înțelepților de gloată. Epicur menționează referitor la aceasta: “legea este creată pentru înțelepți nu pentru ca ei să nu facă rău, ci dimpotrivă, pentru ca asupra lor să nu fie îndreptate fapte rele.”

Cu toate ideile progresiste pentru acea perioadă, în cadrul unei societăți în care majoritatea indivizilor, sclavii, erau fără capacitate juridică, ideile de promovare egală a condiției umane nu și-au găsit reflectare și materializare în plan economic, politic, social sau cultural.

Este absolut necesar să menționăm, totuși, că concluzia care se desprinde din ideile umaniste ale gânditorilor din antichitate este aceea că ele se refereau, cu precădere, la egalitatea și libertatea oamenilor liberi, nu și a sclavilor.

În Roma Antică, filosofii respectivelor vremuri nu puteau face abstracție de subiecte atât de importante precum dreptul și statul, individul și libertatea sa precum și drepturile sale. Amintim aici lucrările lui Cicero (106-43 i.e.n.) “Despre Republică”, “Despre regi”, “Despre obligații”; pe cele ale lui Titus Lucrețiu (99-55 i.e.n.) “Despre natura lucrurilor”, precum și cele ale lui Seneca, toate marcate puternic de ideea drepturilor omului. Analizând dezvoltarea istorică a societății umane în Evul Mediu, vom menționa că filosofii creștini au încercat să dezvolte ideile despre condiția egală a oamenilor, pornind de la Decalog cu cele zece porunci, enunțând în acest mod anumite drepturi individuale fundamentale, caracteristice pentru orice ființă umană.

Drepturile omului în viziunea lui Marcus Tullius Cicero Marcus Tullius Cicero – om politic și strălucit orator roman, în pledoariile sale preia și dezvoltă ideea de drept natural, al cărui conținut universal și fix îl putem cunoaște in baza identității dintre rațiune și natura umană.

Natura omului, în opinia lui Cicero, este rațională , omul trebuie să acționeze conform rațiunii sale, care nu este decât o parcelă a rațiunii cosmice ce conduce Universul. Omul participă la rațiunea naturii pentru că el însuși posedă rațiune și de aceea poate înțelege legea naturii. Este remarcabil că, plecând de la “jus naturale”, înțeles ca universal, Cicero ajunge la ideea de “jus gentium” – dreptul gențium, afirmând că normele acestuia pot fi considerate jus humanum, numai dacă pot fi arătate ca având o fundamentare filosofică. Pe lângă exprimarea dreptului natural în normele lui jus jentium, care este comun pentru toate popoarele, statul trebuie să instituie normele lui jus civile, care, de asemenea, dacă intră în conflict cu “jus naturale” nu reprezintă norme de drept, ci simple reguli arbitrare. Deși Cicero dă informații numeroase asupra dreptului natural, el nu formulează o definiție a acestuia.

La juriștii romani, la Ulpian, de exemplu, dreptul natural era definit prin următoarea triplă exigență; a trăi decent, a nu vătăma pe nimeni, a da fiecăruia ce este al său. În acest context, potrivit teoriei lui Toma d’Aquino (1225- 1247), individul este în centrul unei ordini sociale și juridice juste, însă legea divină are preeminență absolută asupra dreptului laic, așa cum este ea definită de rege. Biserica creștină a stabilit chiar o ierarhie a diverselor surse de drept în materie, acordând prioritate dreptului divin, pe poziții secunde situând dreptul natural și abia pe locul al treilea – dreptul pozitiv ca drept derivat de la primarul (divin) și secundarul (natural), nefiind altceva decât norme uzuale ale relațiilor în societate.

Omul, ființă subiectivă complexă

Omul, prin definiție, reprezintă o structură complexă, determinată de dinamica funcțiilor, acțiunilor și ideilor exprimate. În mediul social, la serviciu, acasă el are tendința de a-și face publică viziunea vis-a-vis de un proces politic. Or, dacă îl cităm pe Aristotel, omul este prin natura sa un zoon politikon. Am putea explica fenomenul prin prisma multitudinii de evenimente politice care ne fac viața mai „interesantă” și influența lor asupra personalității. Dar participarea directă sau indirectă a omului în spațiul politic a avut loc încă de la construcția primelor formațiuni tribale. Fie că guverna, fie că era guvernat, omul percepea puterea ca pe un atribut esențial al vieții. Deci, încă din timpuri imemorabile, omul și politica sunt două concepte care se completează reciproc și continuu.

Discuția privind paradigma ființei umane reprezintă una dintre cele mai vechi tematici abordate în filozofia universală. Sensul și resortul existenței umane, destinul și finalitatea acesteia sunt chestiuni care au fost mereu conexate altor preocupări ale meditației filozofice dar ele niciodată nu au lipsit din exercițiul cugetării umane.

Există tendința de a se omite faptul esențial că omul, adică ceea ce înțelegem într-adevăr prin om, nu este nici produsul naturii, nici al culturii, luate separat. Omul, ființă biologică, devine om prin cultură și în societate. Ereditatea genetică biologică interacționează cu moștenirea culturală și ambele complexifică și adâncesc integralitatea bio – socio-psiho-socială a omului. Mai mult, încercarea de a delimita din scurt natura de cultură, nu face decât să ducă la probleme și mai mari. Aceasta fiindcă sub această a doua natură a omului, cultura, opusă „naturii naturale”, sunt înghesuite mai multe naturi, care poate la începuturile umanității erau într-adevăr, dar acum cu siguranță că nu mai pot fi caracterizate ca un tot unitar. Acesta deoarece, de-a lungul istoriei lor, cultura și civilizația au determinat apariția unor structuri, planetare de acum, cu un grad ridicat de autonomie. Aceste structuri nu au apărut întâmplător, ci ca urmare a activității umane, tot mai complexe, de soluționare a nevoilor sale specifice.

O dată cu perfecționarea și complexificarea mijloacelor de satisfacere a acestor nevoi, printr-un proces dialectic acestea au amplificat și individualizat într-o măsură din ce în ce mai mare și elementele interioare omului corespunzătoare lor. Astfel, corespunzător nevoilor biologice, sociale și culturale ale indivizilor sistemele de relații și produse necesare satisfacerii acestora (economia, societatea și cultura) s-au dezvoltat și au dobândit un grad sporit de autonomie instituindu-se ca niște adevărate sisteme „naturale” pentru om, de sine stătătoare.

Acest gen de abordare a fost criticat, în special de către cei de orientare evoluționistă, ca fiind incapabilă să explice „natural” originea societății și culturii. Aceasta deoarece multitudinea și varietatea manifestărilor socio-culturale ale omenirii ascund atât natura lor comună cât și originea lor individual-psihologică. Dar o împărțire operațională tripartită a nevoilor individuale: de bază, sociale și cognitive poate evidenția atât originea comună a celor trei mari sisteme care formează civilizația umană: economicul, politicul și culturalul, cât și permite o analiză și înțelegere mult mai profundă a structurii și funcționării celor din urmă. Tripla natură biologică, socială și culturală a omului, implică tot atâtea nevoi și a generat tot atâtea medii în care acestea pot fi rezolvate. Aceasta nu înseamnă că ele ar fi sau ar putea fi separate sau exista independent una de alta. La fel cum constelația bio-socio-psiho-culturală este integrată și integrantă și formează ceea ce numim ființa umană, nevoile specifice celor trei arii au instituit și își găsesc rezolvarea în civilizația umană care formează un tot trinitar unitar.

Cultura/civilizația este nișa ecologică pe care omul, ființă creatoare și creată de civilizație o ocupă în cadrul naturii. Prin urmare, însuși termenul de natură devine impropriu pentru scopurile în care este folosit. Omul ca și civilizația sa sunt sisteme auto-organizatoare complexe, relativ stabile ce pot fi înțelese numai dacă sunt tratate în ansamblul lor și ținând cont de factorii lor generici.

În sens antropozofic,omul care ni se prezintă prin aspectul său exterior este doar o parte din entitatea umană. In concepția materialistă, aspectul exterior al omului și activitatea rațională legată de percepții reprezintă tot omul. Știința spiritului ne arată că entitatea umană e cu mult mai complexă. De multe ori o cunoaștere mai profundă a naturii umane permite să vedem fiecare individ în lumina potrivită. Știința spiritului trebuie să ne indice sâmburele interior al omului. Putem și să sperăm să cunoaștem exteriorul dacă ne scufundăm în cunoașterea interiorității spirituale.

Un aspect de bază în conturarea complexității umane este temperamentul. Temperamentul putem spune că „exprimă aproape fizionomia individualității interioare, înțelegem astfel cum într-un individ se colorează mulțumită temperamentului caracteristicile ce sunt primite prin ereditate dintr-o serie de generații. Temperamentul este la mijloc intre calitățile pe care le aducem cu noi ca individ si cele pe care le primim pe linie ereditară. Unindu-se cele doua caracteristici se colorează reciproc. Cum albastrul și galbenul unindu-se formează verdele, așa și cele două curente în om, unindu-se formează temperamentul. El este o interfață între cele ereditare și ceea ce s-a obținut în nucleul nostru individual interior.”

Omul și umanismul contemporan

Conceptul de umanism (derivă de la latinescul "humanus" – omenesc) a fost evocat pentru prima dată de Cicero, în timpul Republicii romane (106-43 î. Hr.), pentru a exprima opoziția dintre "omul uman" (educat) și "omul barbar" (needucat), pentru a justifica extinderea acelei "virtus romana" la o rețetă universală, dominația unui mod de a fi, cel roman, asupra tuturor celorlalte. De fapt, M. Heidegger sublinia că primul moment important in evoluția umanismului a fost cel roman.

Termenul de umanism se folosește curent in două sensuri: restrâns – desemnând acea mișcare filosofică și literară care s-a născut in Italia, in a doua jumătate a secolului XIV, constituind unul din izvoarele esențiale ale culturii moderne – și generic – definind toate concepțiile orientate antropocentric, care recunosc valoarea și demnitatea omului, afirmă credința în posibilitatea lui de cunoaștere și creație, în capacitatea afirmării acestuia ca personalitate, teoriile despre condiția umană, locul și rolul omului in societate. Umanismul înseamnă – considera M. Heidegger (în "Scrisoare despre umanism") – "a medita și a te îngriji ca omul să fie uman și nu ne-uman, inuman, adică în afara esenței sale", pentru că omenescul omului constă în esență.

Toate problemele filosofiei, implicit "umanismul", sunt subordonate înțelegerii și explicării ființei umane. M. Dufrene (în "Pentru om") susținea că întrebarea "Ce este filosofia?" echivalează cu întrebarea "Ce este omul?", iar "destinul filosofiei este legat in mod fundamental de interesul pe care-l manifestă pentru om". Deoarece, îl completa N. Berdiaev, a "descifra taina despre om înseamnă, de fapt, a descifra taina existenței" Demersul analizei semnificațiilor teoriei umaniste implică clarificarea conceptelor de om, natură umană, esență umană, condiție umană.

Conceptul de om

Corp și suflet, sensibilitate și rațiune, natură și cultură, ființă terestră și divină, omul are o poziție privilegiată in această existență. El a fost definit in mai multe feluri:

1. ființă rațională (homo cogitans; B. Pascal – "trestie gânditoare"; M. Heideger – "animal rațional") – raționalitatea fiind o trăsătură a tuturor activităților umane; definiție ce-și păstrează valențele sale explicative; totuși omul – susținea Heidegger – este mai mult decat un animal rațional, el este singurul care beneficiază de perfecționarea Ființei; iar Comsky definea omul prin raționalitate condiționată de limbaj;

2. ființă capabilă să creeze semne (homo symbolicus), să confere valoare tuturor lucrurilor (homo semnificans), să le fie măsură (homo aestimans); Protagoras – "Omul este măsura tuturor lucrurilor"; G. Vico – "Omul este singura ființă care creează și realizează fapte istorice pe care apoi le interpretează"; Er. Cassirer definește omul din perspectiva filosofiei culturii: "(…) trăsătura sa distinctivă nu este esența sa metafizică, ci opera sa (…) opera, sistemul activităților sale sunt cele care definesc și determină cercul umanității; limbajul, mitul, religia, arta, știința, istoria sunt elemente consitutive, diversele sectoare ale acestui cerc";

3. ființă a cetății (Aristotel – zoon politikon), a unui polis înzestrat cu legi;

4. ființă creatoare de unelte (homo faber);

5. ființă care-și asigură viața, cele necesare existenței prin intermediul gândirii și acțiunii umane (homo oeconomicus);

6. ființă care-și transpune existența în joc și imaginație (homo ludens);

7. ființă dotată cu voință; încercând să răspundă la întrebarea "Ce este omul?", Schopenhauer sublinia că ființa umană implică "Voința care aspiră să trăiască intr-o ființă nouă și deosebită"; iar M. Scheler, în același sens, definea omul drept "animalul care poate să zică nu!";

8. ființă bio-psiho-social-istorică – o unitate de determinații biologice, psihice, sociale ca suport al activităților libere și demiurgice caracteristice individului; omul este reprezentantul nedefinitului, toate răspunsurile aflându-se în libertatea lui; el poate fi definit ca ființă situată la confluența tuturor posibilităților naturale (fizice și biotice), sociale, acționale și conceptuale.

Folosind ca figură de stil metafora, L. Blaga sublinia că spre deosebire de animale, care sunt tangente la suprafața pământului, omul are o poziție perpendiculară in raport cu aceasta, fiind o prelungire a razei pământului;

9. ființă religioasă – omul are nevoie profundă de semnificație și scop spiritual, iar aceste emoții nu pot fi provocate (satisfăcute) decât prin experiență religioasă (Ed. Burke); omul este o ființă complexă, naturală și divină, un tot alcătuit din libertate și grație divină; P. Țuțea (in "Omul. Tratat de antropologie creștină") susținea că o definiție a omului "in afară de grație și revelație nu este posibilă";

10. ființă duală – naturală și culturală; omul este cultural in natură și natural in cultură, ambiguitate care a devenit o trăsătură constructivă in definirea omului – omul este o "ființă care se slujește de tertipuri" (M. Ponty); omul este o unitate de sapiens și demens, de unde și aptitudinea delirului și a distrugerii, a geniului și a creației (Edgar Morin, "Complexul lui Adam și Adamul complex"); in același sens, V. Hugo remarca: "Omul nu este un cerc cu un singur centru; el este o elipsă cu două focare. Faptele sunt un focar, ideile reprezintă celălalt focar".

Natura, esența umană și condiția umană

Această noțiune evidențiază faptul că omul se află la confluența dintre natural și social, mai precis, ne sugerează faptul că originea și caracteristicile omului alcătuiesc premisele formării sale, aspectele sociale ale existenței omului constituie cauze directe ale manifestării sale ca ființă umană.

Natura umană desemnează ansamblul determinărilor biotice, psihice, sociale și culturale caracteristice ființei umane. Determinările biologice ale ființei umane reprezintă, pe de o parte, ansamblu de însușiri generale care integrează orice individ in specia umană și il deosebesc, totodată, de orice individ al altei specii.; pe de altă parte, ele include a serie de trăsături specifice individului uman, care-l deosebesc de orice alt individ al propriei specii; fiecare individ este o ființă unică, tocmai prin determinările lui biologice.

Determinările psihologice ale naturii umane constituie ansamblul structurilor, proceselor, trăsăturilor și funcțiilor psihice caracteristice ființei umane in general; determinații care fie sunt apreciate pozitiv și încurajate în evoluția lor, fie sunt apreciate ca negative și, în consecință, sunt descurajate.

Determinările sociale ale naturii umane – existența umană, sub raport individual, cat și sub raport colectiv, este produsul activităților, relațiilor, structurilor și proceselor sociale, materiale și ideale.

Determinările culturale disting în cea mai mare măsură omul de orice alte ființe caracterizate prin diverse grade de sociabilitate.

Natura umană este o manifestare a esenței umane; categorie care este rezultatul privilegierii mai mult sau mai puțin subiective a unei trăsături definitorii a naturii umane. Această trăsătură, după cum aprecia L. Pană, este creativitatea.

Prin conștiință, omul se desprinde de natură și se situează în permanentă opoziție cu ea. Natura umană a fost descrisă de Er. Fromm prin dihotomii, înrădăcinate într-o falie a naturii umane, aceea care desparte omul de natură, dar il opune și sieși și altor forme de existență dintre care remarcă: dihotomia dintre viață și moarte; dihotomia dintre durata vieții omului și aspirația sa de a realiza toate potențialitățile sale. Omul aspiră permanent la un fel de armonie cu semenii săi, in cadrul vieții sociale și cu sine însuși, in cadrul vieții sale interioare.

Natura umană, remarca H. Cooley, capătă conștiința propriei existențe numai in societate. Natura umană este evolutivă, având un caracter dinamic, proces exprimat prin modificări succesive ale condiției umane. Esența umană se constituie ca unitate dintre înnăscut (M. Mauss – "omul total are in el tot ce posedă societatea totală") și dobândit (H. Marcuse – "esența umană este ceva de înfăptuit"), reprezintă o sinteză de determinații bio-psihice și sociale in care socialul este asimilat de structurile psihice interne și interumane. De fapt, sintagma "natură umană", echivalentul celei de "esență umană", conține o contradicție in termeni; deoarece, in cazul omului este greu să trasăm o graniță, să distingem intre natural și social, unde se termină naturalul și unde începe socialul; noțiunea de natură umană nu există, ea este in mod cert culturală (vezi lucrarea "Omul. Sinteze filosofice", 1999). Comportamentul uman, practicile omenești trimit atât la natural (universalul necesar și spontan), cat și la cultural (relativul intersubiectiv și construit); de exemplu, mâncăm pentru a ne satisface o nevoie naturală și necesară de alimentație; dar această plăcere este satisfăcută dincolo de granițele necesarului: plăcerea asociată gustului este de ordin cultural, astfel, unii preferă sarea în locul zahărului și carnea în locul peștelui, fructele în locul prăjiturilor etc.; aspectul cultural nu apare doar ca un adaos, nici nu ne-am putea imagina cum ar fi dacă ne-am hrăni doar funcție de necesități.

Ambele dimensiuni – naturală și culturală – sunt solidare și inseparabile in cadrul destinului uman. Această determinație umană a fost abordată, de-a lungul timpului, in mod diferit:

a) vechii greci susțineau că esența umană se dobândește prin cultivarea și formarea virtuților;

b) creștinismul ii conferea un sens preponderent religios; esența umană, ca unitate dintre natural și supranatural, nu putea fi decât o creație a transcendentului;

c) Renașterea îi laicizează conținutul, repune omul in drepturile sale, privindu-l ca sinteză (unitate) dintre libertate – cunoaștere – creație;

d) marxismul, prin abordarea holistă, relevă ideea, dificil de combătut, că esența omului este dată de totalitatea relațiilor sociale, "(…) esența umană nu este o abstracție a omului izolat. În relitatea ei, ea este ansamblul relațiilor sociale" ["Teza a VI-a despre Feuerbach"].

Valoarea este considerată drept o expresie a esenței umane. Legătura dintre existența umană – natura umană – esența umană se realizeată treptat prin evoluția omului de la fenomen la esență, prin parcurgerea drumului de la individ (unicitatea ființei umane singulare in raport cu omul văzut ca ființă generică) la persoană (individul caracterizat prin trăsături biotice și psihice) și de la aceasta la personalitate.

Umanismul în filosofia contemporană

M. Heidegger (în "Scrisoare despre umanism") susținea întemeiat că teoriile umaniste se deosebesc între ele după scop, fundamente și căile (modalitățile) de realizare. Deși le presupune, umanismul diferă de concepția despre natura și libertatea omului, el implică strădania omului de a deveni liber și de a-și descoperi demnitatea.

Istoria dezvoltării umanismului evidențiază următoarele etape și modele umaniste:

umanismul antic (reprezentat de filosofiile antice: indiană, chineză și greacă) – axat pe ideile de cunoaștere și dezvoltare armonioasă a omului;

umanismul modern – debutează cu umanismul renascentist (sec. XIV-XVI; cu reprezentanții: M. Ficino, Pico della Mirandola, Erasmus de Roterdam, Th. Campanela, Th. Morus, Fr. Bacon, Rablais; a apărut ca reacție față de ascetismul medieval, față de supremația teologiei; reprezentanții Renașterii au reactualizat cu fervoare valorile culturii clasice ≪grecești și romane≫, au considerat ca ideal modelul omului liber și armonios dezvoltat) și continuă cu umanismul perioadei luminilor (iluminist) – (sec. XVII-XIX; cu reprezentanții: Diderot, J.J. Rousseau, Voltaire, Condorcet, Helvetius, Holbach, Lessing, Herder, Goethe, Școala ardeleană; ganditorii respectivi au considerat că mediul cultural și instituțiile sociale – ignoranța, prejudecățile, sărăcia, statul, biserica – au corupt funcționarea normală a rațiunii; idealul social se identifică cu o lume rațională, iar modelul de om dezirabil devine "homo enciclopedicus");

c) umanismul contemporan – care trebuie să producă mutația mult așteptată de la "a avea" la "a fi". La nivel teoretic, conceptual se poate vorbi de un dialog al umanismelor:

1. neotomismul (J. Maritain – "Filosofia creștinismului", "Umanismul integral", "Omul și statul"; E. Gilson – "Filosofia și teologia", "Spiritul tomismului", J. Bochenski) privește omul nu ca natură pură, ci ca sinteză a naturalului și supranaturalului, dintre grație și libertate, fiind considerat o ființă căzută (in păcat) și răscumpărată (izbăvită); problematica omului este analizată in contextul triadei individ-Dumnezeu-societate, fiecare cu determinațiile și influențele sale; in lucrările ganditorilor evocați, intalnim subtila distincție intre individ (polul material, entitatea biologică) și persoană (polul spiritual), entitate capabilă să introducă noi serii de evenimente prin libertate; starea de persoană marcheză momentul când Eul ridică necesitatea ridicării acesteia la rangul de valoare; în opinia lui Maritain, determinațiile personalității sunt: creativitatea, libertatea și cultura; omul nu este numai creație, ci și autocreație; el nu va deveni "persoană deplină" (personalitate) decât în măsura în care rațiunea și libertatea vor domina simțurile și pasiunile umane;

2. personalismul (Ch. Renouvier – "Personalismul", "Noua monadologie"; E. Mounier –"Personalismul", "Manifest in serviciul umanismului"; J. Lacroix – "Personalismul ca ideologie", "Eșecul") propune un program de desăvârșire a omului ca persoană; prin așa-zisa revoluție personalistă se urmărește o reconstrucție a omului, refacerea și recâștigarea esenței sale umane; idee formulată sub impactul efectelor crizei din perioada anilor 1929- 1933; persoana (personalitatea) apare ca o sinteză a sintezelor, o ființă liberă și responsabilă care-și dezvăluie originalitatea in actul de creație; persoana nu este numai creație, ci și creatore de istorie; omul este o ființă perfectibilă, deziderat realizabil numai in societate; idealul uman devine: personalitatea multilateral dezvoltată. Personalismul critică societatea capitalistă pentru egoismul, individualismul, monopolul puterii economice și politice, inexistența justiției și fericirii, pentru starea alienantă care depersonalizează omul, stări create și intreținute de instituțiile sale; pentru Mounier, sensul vieții îl constituie personalizarea, iar scopul – fericirea; omul este o ființă fericită prin proiect și nefericită prin realizare; iar Lacroix vede in personalism un proiect care va depăși toate așteptările, soluțiile sunt diferite: societatea primitivă (Renouvier), socialismul (Mounier), cultivarea iubirii (Lacroix);

3. existențialismul (Kierkegaard – "Conceptul de angoasă", "Stadii pe drumul existenței"; Heidegger, Jaspers, J. P. Sartre, G. Marcel – "Jurnal metafizic", "A fi și a avea"), precaritatea ființei este tema predilectă a acestor ganditori; ființa umană este "aruncată in lume", marcată de sentimentele de "grijă", "vinovăție" și "moarte" (Heidegger), de "angoasă" (Kierkegaard), de "absurd și ambiguitate"(Sartre, S.de Beauvoir), de sentimentul "imperfecțiunii și al singularității"(Jaspers); existența precede esența; omul este rezultatul propriului său proiect; existența este absurdă prin absența sensului și ambiguă datorită imposibilității precizării sensului; ieșirea din această situație ambiguă presupune fie sinuciderea (Camus, Sartre, Heidegger), fie revolta (Camus, Sartre), fie comunicarea cu divinitatea (G. Marcel, Jaspers), fie perfecționarea omului și a societății (Jaspers); realizarea umană este soluționată diferit: prin revoltă și socialism (Sartre), întoarcerea la natură (Camus), prin apelul la transcendență (G. Marcel), trecerea individului prin cele trei stadii evolutive (Kierkegaard):

a) estetic (trăirea clipei și ieșirea din condiția sa temporară;

b) etic (angajarea pe calea seriozității etice);

c) religios (in care se obține mantuirea și fericirea supremă); alienarea umană a fost determinată de tehnică, care mutilează omul (Heidegger), mașinism, birocrație, individualism (Jaspers);

4. pragmatismul (Ch. Peirce – "Logica regenerată", W. James – "Pragmatismul", Jh. Dewey – "Caracterul și comportamentul uman", "Experiență și natură") promovează o concepție de tip meliorist, o formulă de compromis intre opticile optimiste și cele pesimiste; din punctul lor de vedere, lumea nu este nici bună, nici rea; nu există rău sau bine in sine, cele două valori le judecăm in funcție de felul in care sunt satisfăcute dorințele noastre; succesul în viață este considerat criteriul fundamental al moralității, iar măsura succesului este averea; totul se subordonează interesului individului, bunăstării lui personale; eficiența devine singurul criteriu funcție de care putem stabili drepturile și datoriile fiecărui individ in campul vieții sociale. Morala pragmatistă conturează principiul conform căruia un om nu trebuie să fie bun, el trebuie să fie bun la ceva, astfel ca ceea ce primește de la comunitate să fie echilibrat de contribuția sa, deci să fie responsabil; autodeterminarea și solidarizarea apar ca două dimensiuni innăscute ale ființei umane; idealul societății trebuie să fie desăvârșirea personalității, omul poate fi fericit dacă se angajează în acțiuni care-i aduc succes;

5. noua stângă (H. Marcuse – "Omul unidimensional", "Cultură și societate", Er. Fromm – "Conceptul de om la Marx", "Fuga de libertate", Adorno – "Jargonul autenticității", "Dialectica negativă") afirmă o concepție critică și antipragmatică asupra societății capitaliste, carcterizată prin tehnocratism și instrăinare umană, incertitudine și lipsă de semnificație individuală; societatea capitalistă, printr-un sistem rafinat de manipulare a cunoștiințelor, a realizat un tip uman conformist, unidimensional, caracterizat prin docilitate și consum (atitudini standardizate, reducerea cuvintelor la clișee, absența criticismului și negației); pentru Fromm, obiectivul fundamental al existenței trebuie să fie afirmarea individualității, realizarea sa deplină; personalitatea autentică se caracterizează prin dorința de schimbare, loialitate, rațiune și dragoste, idealul de personalitate se formează prin educație; natura individului fiind influențată prin cultură, morală și politică, planul de umanizare a societății, in concepția lui Er. Fromm, presupune:

a) planificare socială bazată pe optimul ființei;

b) activizarea individului;

c) schimbarea tipului de consum;

d) determinarea apariției unor noi forme de orientare și devoțiune.

James Reichey (in "Religia in viața publică americană") remarca manifestarea a trei tipuri de umanism in dezvoltarea societății:

1. teist – exprimat ca opinie religioasă asupra lumii ca realitate duală: iubirea aproapelui și iubirea de Dumnezeu;

2. laic (civil) – configurat ca o doctrină a "sinelui", relevată cel mai bine de Protagoras prin acel principiu: "Omul este măsura tuturor lucrurilor";

c) cosmopolitan – ca empatie și solidaritate umană dincolo de granițele naturale și politice.

Cap. 2. INFRACȚIONALITATEA CA FENOMEN

2.1. Devianța

2.1.1 Context socio-judiciar

Societatea umană, în devenirea ei istorică, nu a evoluat haotic, la întâmplare, chiar dacă traiectoria ei evolutivă îi era necunoscută. Încă din fazele inițiale ale existenței ființei umane s-au instituit, din necesități practice, minime reguli de conduită care, cu timpul, s-au transformat în norme, devenind obligatorii pentru toți membrii unei comunități. În acele minimale reglementări ale raporturilor interumane, iar apoi intergrupale, își are originea dreptul care, treptat, într-un proces complex si de lungă durată, se transformă în știință de sine stătătoare si practică socială. Știința dreptului, indiferent de dezbaterile care au loc pe plan teoretic, este una dintre cele mai importante discipline socio-umane.

Încărcătura socială a raporturilor juridice este, dincolo de orice discuție, motivul pentru care sociologia, ca știință a realității sociale în această perspectivă, mai mult sau mai puțin în acord cu reprezentanții dreptului, a format o disciplină de ramură – sociologia juridică.

Evident, nu putem ignora dezbaterile care mai au loc pe tema sociologiei juridice, mai ales în ce privește plasarea ei în spațiul sociologiei, dar nu acest aspect este esențial. În fond, accentuarea caracterului pluridisciplinar al evoluției științelor socio-umane anihilează, din ce în ce mai serios, ambiții sau orgolii de parcelare a științelor sociale, a domeniilor care tind să se autonomizeze sau chiar s-au desprins din cadrul unora dintre acestea.

După anul 1990, problematica devianței sociale a început să fie abordată sistematic, existând preocupări pentru elaborarea și fundamentarea unui cadru teoretic și metodologic. În plan teoretic-conceptual s-au reelaborat și redefinit noțiuni și concepte de bază ale criminologiei, fundamentându-se un cadru general etiologic al infracționalității, iar în plan metodologic sau elaborat și validat metode de investigație a diferitelor tipuri de manifestări și comportamente antisociale, identificând și evaluând factorii și mecanismele care le generează sau favorizează, atât ca fenomen de grup, cât și ca manifestare specifică a comportamentului individual.

Împreună cu celelalte ramuri ale științelor sociale, psihologia judiciară își propune să contribuie la aprofundarea cunoașterii structurii și funcționalității microgrupurilor infracționale, a zonelor vulnerabile ale acestora, pentru prevenirea, contracararea și destrămarea lor. Prin intermediul procesului de socializare, societatea transmite membrilor săi un anume model normativ și cultural, facilitându-le integrarea socială. Acesta permite existența normală a vieții sociale, asigurând atât raționalitatea comportamentului, cât și stabilitatea sistemului social. Socializarea reprezintă un proces fundamental, care facilitează integrarea individului în societate, prin asimilarea culturii grupului din care face parte și a rolurilor sociale pe care este chemat să le îndeplinească în cadrul acestui grup. Ca rezultat al socializării, individul aderă la normele și valorile grupului, făcând din acestea un etalon al propriului comportament. La rândul ei, societatea apreciază indivizii după acest etalon, așteptând ca ei să se comporte în moduri predictibile, conforme cu modelul cultural și normativ.

În orice societate există si funcționează un ansamblu de norme și prescripții, obiceiuri si practici sociale care asigură ordinea socială, coeziunea internă, continuitatea si stabilitatea societății. În funcție de acest ansamblu normativ, societatea judecă si evaluează comportamentul membrilor săi din punct de vedere al conformării la normele si valorile unanim recunoscute.

În urma socializării, individul manifestă tendințe puternice de adeziune la normele si valorile grupului de apartenență. Aceste norme si valori devin un etalon al propriului comportament. Această tendință a comportamentului de a fi în concordanță cu regulile prescrise si cu așteptările grupului este conformitatea. Conformitatea se deosebește de conformism, care constă în acceptarea mecanică, fără motivații interioare, a normelor și valorilor unui grup, împotriva propriilor convingeri ale individului.

Opusul stării de conformism este nonconformismul sau devianța. Devianța, lipsa de adeziune la modelul normativ si axiologic al grupului, se manifestă printr-un comportament „atipic”, care încalcă prescripțiile normative și violează cerințele instituționale. Comportamentul deviant nu este universal si omogen, normele si valorile culturale fiind diferite de la un grup la altul si de la o societate la alta. Etichetarea anumitor comportamente sau fenomene ca fiind „normale” sau „anormale” depinde de natura normelor sociale, gradul de toleranță al societății respective, pericolul actual sau potențial pe care îl prezintă pentru stabilitatea vieții sociale, influența culturii si a simbolurilor evaluative ale grupurilor sociale.

Devianța desemnează nonconformitatea, încălcarea normelor și regulilor sociale. Aceasta are o sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracționalitatea sau delincvența (denumită și “devianță penală”), deoarece include nu numai încălcările legii penale, ci toate deviațiile de la comportamentul socialmente acceptat și dezirabil.

Comportamentele deviante generează reacții puternice din partea societății: utilizarea formelor si mecanismelor de control social sau aplicarea unor sancțiuni sociale (de la simpla reprobare până la sancțiuni severe).

Devianța este definită, în concluzie, ca transgresiune, identificată ca atare si sancționată, a normelor în vigoare într-un sistem social dat. Devianța este, în mod fundamental, un fenomen sociologic, manifestând o evoluție spațială si temporală si având un caracter relativ și cultural.

Fenomenul de devianță socială are caracter universal, fapt pus în evidență de E. Durkheim: „Nu poate exista societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puțin de la tipul colectiv”. Evaluarea devianței sociale se face pornind de la procesul de elaborare a normelor si regulilor de conduită si terminând cu intensitatea reacției sociale față de încălcarea acestor reguli.

2.1.2. Delicvența

În ansamblul formelor de devianță este inclusă și delincvența (criminalitatea). Această formă de devianță afectează cele mai importante valori și relații sociale protejate de normele juridice cu caracter penal5.

Delincvența reprezintă ansamblul actelor si faptelor care violează regulile penale si care impun adoptarea unor sancțiuni negative, organizate de către agenții specializați ai controlului social (poliție, justiție, instituții de recluziune). Delincvența este o formă de devianță cu caracter penal.

Trăsăturile specifice ale delincvenței constau, în principal, în:

violarea legilor și prescripțiilor juridice care interzic comiterea anumitor acțiuni;

manifestarea unui comportament contrar regulilor morale si de conviețuire socială;

desfășurarea unor acțiuni antisociale care periclitează siguranța instituțiilor și grupurilor sociale, producând un sentiment de teamă si insecuritate indivizilor.

Delincvența include acele încălcări și violări ale normelor penale si de conviețuire socială care protejează ordinea publică, drepturile și libertățile individuale, viața, sănătatea și integritatea persoanei în societate.

În viziunea lui E.H. Sutherland, un comportament delincvent are următoarele caracteristici:

are o serie de consecințe negative, prin faptul că prejudiciază interesele întregii societăți;

face obiectul unor interdicții și constrângeri formulate de legea penală;

prezintă o intenție antisocială deliberată, urmărind un scop distructiv;

cuprinde fuzionarea intenției cu acțiunea culpabilă;

fapta este probată juridic și sancționată ca atare.

Delincvența este un fenomen deosebit de complex, incluzând o serie de aspecte și dimensiuni de natură statistică, juridică, sociologică, psihologică, economică si prospectivă:

a) Dimensiunea statistică relevă starea și dinamica criminalității în timp și spațiu, prin evaluarea și măsurarea în procente, medii, serii de distribuții și indici a diferitelor delicte și crime, precum și corelarea acestora cu o serie de variabile si indicatori cu caracter social, ecologic, cultural, geografic (arii geografice si culturale, grupuri de populație, zone rurale sau urbane, sisteme penale ).

b) Dimensiunea juridică evidențiază tipul normelor juridice violate prin acte și fapte antisociale, periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea și felul sancțiunilor adoptate, modalitățile de resocializare a persoanelor delincvente.

c) Dimensiunea sociologică este centrată pe identificarea, explicarea si prevenirea socială a delictelor si crimelor, în raport cu multiplele aspecte de inadaptare, dezorganizare si devianță existente în societate si în formele de reacție socială față de diferitele delicte.

d) Dimensiunea psihologică pune în evidență structura personalității individului delincvent si individului normal, motivația și mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului față de fapta comisă (răspunderea, discernământul).

e) Dimensiunea economică sau „costul” crimei precizează consecințele directe sau indirecte ale diferitelor delicte, din punct de vedere material si moral, (costurile financiare acordate victimelor, martorilor, reparației bunurilor, polițelor de asigurare).

f) Dimensiunea prospectivă conturează tendințele de evoluție în viitor a delincvenței, precum și „propensiunea” spre delincvență a anumitor indivizi și grupuri sociale.

E. Durkheim evidențiază, pe lângă normalitatea fenomenului devianței în orice societate, și normalitatea delincvenței: „… Este inevitabil ca printre abateri să nu fie unele care să prezinte caracter criminal”.

Chiar dacă, aparent, delictul (crima) apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptului penal, el este primordial un fenomen social, care se produce în societate, având consecințe negative si distructive pentru securitatea indivizilor si grupurilor. Actul delincvent reprezintă expresia unui șir de acțiuni si conduite care contrastează puternic cu normele de conviețuire existente în cadrul grupurilor, instituțiilor, societății. Pentru majoritatea sociologilor, delincvența reprezintă o problemă socială, deoarece include o discrepanță semnificativă între sistemele de referință valorice si normative ale societății și așteptările indivizilor. Delincvența conduce la creșterea tensiunilor sociale și a nesiguranței între indivizi. Ea implică, în același timp, încălcarea flagrantă a modelelor si schemelor valorice si normative așteptate și dorite, o dislocare a tiparelor si relațiilor tradiționale într-o societate, precum si o abatere sensibilă de la ceea ce societatea definește ca fiind moral, decent, licit și corect.

2.2. Comportamentul infracțional

2.2.1. Generalități

Termenul de comportament are o largă utilizare în vorbirea curentă, psihologia judiciară cercetându-l sub toate aspectele sale normale sau deviante.

Comportamentul reprezintă reacția globală (glandulară, motorie, verbală, afectivă etc.) a unei persoane într-o împrejurare dată. Prin această reacție totală organismul uman răspunde la o situație trăită în funcție de stimulările mediului și de tensiunile sale interne.

Sistemul specific de referință pentru comportamentul uman îl reprezintă situația sau contextul social la care orice persoană răspunde prin acte, mișcări și gesturi vizibile, observabile, în strânsă corelație atât cu particularitățile situației, cât și cu particularitățile și trăsăturile personalității sale.

Obiectele, fenomenele, evenimentele care acționează asupra persoanei au un anumit ecou, o rezonanță în conștiința sa, corespund sau nu, satisfac anumite trebuințe, interese, aspirații, idealuri. Între stările interne ale persoanei și situația în care se află, se stabilesc o serie de raporturi de concordanță sau de neconcordanță, care în plan subiectiv dau naștere trăirilor afective. Toate acestea se realizează într-un timp și spațiu determinat. Corelarea tuturor factorilor prezenți la un moment dat, dă naștere la un anumit context, situație, împrejurare de viață.

Din interacțiunea persoanelor rezultă o multitudine de fenomene psihosociale, care nu sunt altceva decât manifestări de natură spirituală, de conștiință socială, în care se împletesc elementele ideologice, mai mult sau mai puțin sistematizate, cu elementele psihologice.

Fenomenele psihosociale nu pot fi desprinse de persoană, de purtătorul lor, pentru că ele se manifestă și au la bază concepțiile, normele de conduită pe care le aplică, atitudinile pe care le adoptă, opiniile pe care le formulează. Fenomenele psihosociale iau naștere din interacțiunea persoanei cu mediul social în care trăiește efectiv, din interacțiunea cu situațiile și evenimentele cu care intră în contact.

Comportamentul normal, obișnuit, al unei persoane reprezintă gradul în care aceasta reușește să ofere un răspuns semnificativ unei situații date. Această reușită poate apărea numai în condițiile integrității funcțiilor psihice, care intervin în grade diferite, atât în evaluarea situației, cât și în elaborarea unui răspuns semnificativ și adecvat față de ea. Orice persoană dispune de un ansamblu unitar de trăsături psihice și comportamente centrate în jurul unui nucleu reprezentat de personalitate. Înseamnă că expectanțele noastre sunt ca ea să se comporte în limitele unei game de posibilități scontate, consistența internă a formelor sale de conduită fiind complementară cu constanța reacțiilor sale semnificative și adecvate în anumite situații. Aceasta presupune aprecierea personalității din punctul de vedere al constanței formelor de exteriorizare comportamentală.

Datorită marii varietăți de situații cu care se confruntă persoana de-a lungul vieții sale, comportamentul suportă un proces de specializare și diferențiere, în funcție de spațiu și timp, de vârstă și de sex, de mediu și cultură, de statusul socio-profesional .

La nivelul persoanei comportamentul apare ca un traductor de atitudini, fiind de fapt rezultanta configurației totale a atitudinilor. Atitudinile nefiind egale ca intensitate și valoare, în interiorul sistemului atitudinal are loc o selecție, în urma căreia este desemnată și promovată atitudinea cu implicațiile cele mai profunde în forma de comportament dată.

Modificarea comportametului uman depinde de :

a) situația generatoare de fenomene psihosociale specifice și

b) persoana sau colectivitatea cu care se confruntă această situație.

Prin natura, conținutul și gradul ei de periculozitate, situația generatoare de fenomene psihosociale afectează unitatea organism-mediu, care începe să devină extrem de contradictorie, provocând schimbări în comportamentul persoanei. În aceste situații organismul uman face eforturi de reechilibrare a relației organism-mediu, amplificându-și funcțiile de adaptare. Adaptarea este influențată de: labilitatea proceselor nervoase, de temperament, de instinctul de apărare și conservare, de gradul de implicare a eului, de afectarea sentimentului siguranței, de experiența de viață .

Înțelegerea conduitei unei persoane într-o împrejurare sau alta presupune în mod necesar cunoașterea motivelor care o animă, precum și a scopurilor sale care prefigurează și orientează anticipat comportamentul. Prin mijlocirea motivelor și a scopurilor, comportamentul uman se află în conexiune directă cu conștiința sub al cărei control este.

O particularitate specifică a comportamentului uman o constituie caracterul învățat, dobândit al acestuia. Procesul de învățare este un fenomen care se extinde la întreaga viață umană, prin învățare înțelegând orice achiziții, care prin exercițiu și repetare acționează asupra comportamentului nostru modificându-l. Un rol important în învățarea unor comportamente îl au recompensa și sancționarea, care contribuie fie la facilitarea noilor achiziții, fie la eliminarea celor necorespunzătoare. Acestea ocupă un rol important în învățarea și elaborarea comportamentelor, dar pe lângă aceasta mai există și alte metode cu același grad de importanță utilizate de factorul uman în procesul de învățare.

Psihologia judiciară este interesată, în primul rând de ceea ce reprezintă devianța în materie de comportament. Statistic, devianța reprezintă o abatere de la medie. Media o constituie comportamentul conformist, în raport cu normele și reglementările sociale, iar comportamentul deviant ca abatere, semnifică deviațiile cu sens negativ, antivaloric, de tipul a tot ceea ce este denumit în termeni generici comportament antisocial, criminalitate sau infracționalitate.

Noțiunea de comportament infracțional este utilizată sub mai multe forme: comportament deviant, delincvent sau aberant (Banciu, Rădulescu & Voicu, 1985). În realitate, comportamentul deviant include abaterile de la normele sociale în general, cel delincvent (infracțional) se referă la abaterile și încălcările normelor juridice penale, în timp ce comportamentul aberant include aspectele medico-legale, psihiatrice sau psihopatologice.

Comportamentele deviante, în marea lor majoritate se învață prin imitație. Primele “succese” ale unor astfel de comportamente constituie nu numai gratificații, dar și incitații pentru învățare din partea celui care imită.

Imitația este selectivă și ierarhică. Nu imităm orice și oricum. Imităm doar ceea ce ne atrage, impresionează și fascinează de multe ori chiar în pofida nonvalorii sociale evidente pe care respectivul model o reprezintă. Observația este valabilă îndeosebi pentru cei de vârste tinere la care imitarea ierarhică negativă este adesea hotărâtoare în procesul genezei comportamentului infracțional.

2.2.2. Teorii implicate în geneza comportamentului deviant

Orice societate apreciază comportamentul membrilor săi din punctul de vedere al conformării acestora la normele morale și la cele juridice. Nerespectarea acestor norme atrage după sine măsuri coercitive sau punitive. Datorită acestui fapt, fenomenul infracțional capătă caracteristicele unei probleme sociale de importanță majoră pentru întreaga societate, ale cărui consecințe și moduri de soluționare se resimt la toate nivelurile ei.

În încercările de conturare a unor teorii, tipologii se lovesc de marea variabilitate a manifestărilor comportamentale implicate în conturarea unor infracțiuni. Ca urmare a unor asemenea demersuri, au apărut de-a lungul timpului o serie de teorii care tratează în maniere particulare comportamentul infracțional.

În funcție de factorii considerați a fi determinanți în explicarea fenomenului și a comportamentului infracțional, au fost selectate acele teorii care sunt reprezentative pentru domeniul psihologiei judiciare. În această selecție am plecat de la premisa că fenomenul și comportamentul infracțional au un element comun, acesta fiind factorul psihologic. De acest factor nu se poate face abstracție atâta vreme cât orice act infracțional este rezultatul acțiunii umane răsfrânte prin prisma propriei personalități. Având în vedere numărul mare de teorii din acest domeniu, precizăm că orice încercare de sistematizare va fi inevitabil incompletă.

Aceste teorii pot fi grupate în trei categorii: psiho-biologice, psiho-sociale și psiho-morale.

Teoria anormalităților biologice

Reprezentantul acestei teorii este medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-1909) care a întreprins studii de antropologie criminală bazate pe tehnica măsurării diferitelor părți ale corpului omenesc, având ca subiecți personal militar și deținuți ai închisorilor din Sicilia, elaborând în acest sens lucrarea sa fundamentală “Omul criminal” (1876), care în scurt timp îl face celebru. Studiind 383 cranii de criminali decedați și 5.907 cranii ale unor delincvenți în viață, autorul a concluzionat existența unui tip criminal individualizat prin anumite stigmate sau semne particulare, degenerative, care poate fi întâlnit la anumite categorii de infractori (Lombroso, 1895).

Pentru Lombroso (1891), comportamentul criminal constituie un “fenomen natural” care este determinat ereditar. Criminalii înnăscuți sunt caracterizați printr-o serie de stigmate fizice, precum: sinusurile frontale foarte pronunțate, pomeții și maxilarele voluminoase, orbitele mari și depărtate, asimetria feței și a deschiderilor nazale, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte retrasă și îngustă, bărbie lungă sau îngustă.

La originea cercetărilor lombrosiene a stat descoperirea la craniul unui criminal, în zona occipitală medie, a unei adâncituri (fosetă) accentuate, trăsătură ce se regăsea la unele cranii primitive. Această descoperire i-a sugerat lui Lombroso ipoteza atavismului (adică oprirea în dezvoltare pe lanțul filogenetic).

Urmărind ideea atavismului, Lombroso a studiat organismele inferioare, omul sălbatic și copilul – în care vedea un “mic primitiv”. El a cercetat și unele anomalii ale creierului, ale scheletului și ale unor organe interne (inimă, ficat).

Extinzând cercetările la criminalii în viață, Lombroso îi studiază atât din punct de vedere anatomic cât și fiziologic. O constatare interesantă pe care o face este în legătură cu lipsa durerii (analgezia) care îl apropie pe criminal de omul sălbatic. Lombroso a efectuat nu numai studii anatomo-fiziologice, dar s-a ocupat și de unele aspecte socio-culturale: tatuaj, argou, alcoolism, credință și practică religioasă, literatura criminalilor.

A doua fază a studiilor lombrosiene se referă la unele malformații morfo-funcționale de natură degenerativă, cercetările axându-se în special asupra componentelor psihice. Bazându-se pe propriile studii, dar și pe cercetările unor psihiatri din epocă, Lombroso (1895) stabilește existența unor anomalii între “nebunul moral“ și “criminalul înnăscut”, mai cu seamă sub aspectul simțului moral.

Examinarea “criminalului nebun” scoate și ea la iveală existența acelorași stigmate ca în cazul “omului criminal”, stigmate ce sunt explicate de această dată pe baza degenerescenței. Într-o ultimă etapă, Lombroso (1895) se concentrează asupra studierii epilepsiei pe care o consideră alături de atavism, un factor cheie în etiologia criminală. Mai mult, el vede în epilepsie o punte de legătură între omul criminal, criminalul nebun și nebunul moral considerând epilepsia atât “una din psihozele cele mai atavistice”, cât și “nucleul tuturor degenerescențelor”.

În teoria lombrosiană criminalitatea reprezintă o anormalitate biologică bazată pe atavism organic și psihic și pe o patologie epileptică (Cioclei,1996).

Eroarea centrală a studiilor inițiate de Lombroso a constat în faptul că cei mai mulți dintre subiecții săi erau sicilieni, ce reprezentau un tip fizic distinct. Aceștia au comis mai multe crime decât populația generală, nu datorită tipologiei fizice, ci datorită faptului că ei proveneau dintr-un mediu cultural orientat mai mult în direcția comiterii unor acte criminale.

Cercetările lombrosiene au constituit punctul de plecare al unor numeroase investigații cu caracter științific legate de fenomenul criminal. Analiza minuțioasă a trăsăturilor criminalului face din Lombroso un precursor al biotipologiei.

Teoria Bio-tipologică

Această teorie cuprinde mai multe variante ce au ca element comun susținerea ideii potrivit căreia există o corelație între activitatea criminală și biotip.

Psihiatrul german Ernest Kretschmer (1888-1964), mergând în cercetare pe linia corelării elementelor de ordin biologic cu cele psihice, a creat un sistem caracterologic complet. Principala lucrare a lui Kretschmer în acest domeniu a fost “Structura corpului și caracterul”. Acesta consideră că, în funcție de constituția corporală, se pot distinge patru tipuri fizice, fiecare tip având o predispoziție spre comiterea unor infracțiuni specifice:

Tipul picnic – constituție orizontală; scund, cu extremități scurte; sistem osteo-muscular plăpând; fața rotundă, craniul rotund, puțin ridicat, voluminos; calviție; cavitatea toracică și abdominală dezvoltată; strat de grăsime la suprafața trunchiului; adeseori inteligent și expansiv, ce poate deveni autor de escrocherii și fraude.

Tipul astenic – constituție verticală; sistem osteo-muscular firav; slab, craniul mic, chipul prelung, fruntea înclinată înapoi, nasul alungit, maxilarul inferior scurt; forță fizică scăzută; dotat divers din punct de vedere intelectual; interiorizat; de regulă adaptarea socială este precară, criminalitate precoce și o tendință spre recidivă; ar comite mai ales falsuri, furturi și abuzuri de încredere.

Tipul atletic – sistem osteo-muscular puternic, trunchi piramidal cu baza mare în sus, aspect fizic plăcut, oscilează între sentimentalism și brutalitate, ar avea o răspândire relativ ridicată în rândul infractorilor de aproape toate vârstele, ar comite preponderent asasinate, tâlhării cu folosirea armelor, incendii și ar fi predispuși la recidivă indiferent de vârstă.

Tipul displastic – diferite malformații corporale, deficiențe ale caracterelor sexuale, slab dezvoltat psihic și morfologic; din punct de vedere psiho-medical, regăsim în această categorie debili mintal și schizofreni; displasticii comit de regulă delicte sexuale, dar nu numai, operează într-un mod neașteptat, își încep cariera infracțională după vârsta de 18 ani și sunt expuși recidivei.

Wiliam H. Sheldon stabilește o corelație între anumite caracteristici fizice și caracteristicile temperamentale, între tipul fizic și comportament. După gradul de dezvoltare al celor trei foițe embrionare, distinge trei tipuri fizice:

Tipul endomorfic (viscerotonic) – dezvoltare corporală predominant internă: rotund, gras; reacții încete, uniformitate în activitatea emoțională; fire extravertită; comunicare ușoară și rapidă; sociofilie; iubire de ceremonii; plăcere de confort fizic; plăcerea relaxării în repaus și mișcare.

Tipul mezomorf (somatotonic) – dezvoltare corporală echilibrată, atletic, puternic, musculos, viguros; plăcere pentru mișcare, interes pentru sport; trăsături pline de energie, căutarea riscului; manieră directă, deschisă, chiar puțin dură, curaj și combativitate; agresivitate competitivă; voce nereținută, fără intonații; maturitate în prezentare.

Tipul ectomorf – dezvoltare corporală predominant externă; corp lung, slab; mușchi slab dezvoltați; poziție și mișcare reținute; ermetism, inhibiție,însingurare; activism mintal; sociofobie; evitarea zgomotului; prezentare infantilă.

După raportul torace-membre și funcționalitate endocrină, N.Pende distinge tipul brevilin (scund ), tipul mediu (normal) și tipul longilin (înalt).

După raportul torace-membre, G.Viola distinge tot trei tipuri fizice: brachitip (macrosplanchnic), torace mai dezvoltat decât membrele, scund; mediotip (normosplanchnic) și longitip (microsplanchnic), membre mai dezvoltate decât toracele, înalt.

Fizicul singur nu poate explica în mod adecvat comportamentul infracțional, însă poate favoriza anumite tipuri de infracțiuni.

Teoria genetică

Dezvoltarea tehnicilor moderne de cercetare în domeniul genetic a permis investigarea unor zone noi în domeniul biologiei.

Studiul microscopic al cromozomilor a permis relevarea cariotipului, respectiv formula cromozomilor în cadrul celulei. Cercetările în acest domeniu consemnează existența unor aberații cromozomiale la subiecții care au mai mult de un cromozom X sau Y în cariotipul lor. Pornind de la aceste realități unii autori (Brodski, 1973 & Sheley, 1985) susțin că anomalia genetică, cum ar fi un extracromozom, poate conduce la retardare mintală și la un comportament antisocial și criminal.

La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX se desfășoară ample studii în închisori din Anglia, S.U.A. și Australia, pe bărbați deținuți în vederea evidențierii unei anomalii cromozomiale, considerată drept posibilă cauză a comportamentului criminal.

Cariotipul uman are 46 de cromozomi dispuși în 23 de perechi, din care 22 de perechi sunt obișnuiți sau autozomi, iar o pereche este alcătuită din cromozomi sexuali; pentru femeie ambii sunt cromozomi X, iar pentru bărbat unul este X și celălalt Y. Sexul genetic este condiționat de prezența sau absența unui cromozom particular notat cu litera Y: astfel formula feminină normală este 46 X.X., iar formula masculină este 46 X.Y. În urma fertilizării ovulului, zigotul primește un cromozom X de la mamă, iar de la tată, fie un cromozom X, fie unul de tip Y.

Uneori în timpul diviziunii pot apare unele anomalii cantitative sau calitative, unele abateri de la cariotipul normal. Prima anomalie o reprezintă existența suplimentară a unui cromozom de tipul X, având formula XXY, anomalie denumită sindromul Klinefelter. Persoanele ce prezintă această anomalie au o aparență masculină, sunt înalți și slabi, au o pilozitate pubiană de tip feminin, barbă rară sau absentă. S-a stabilit că frecvența acestei anomalii printre criminali este de 5 până la 10 ori mai mare decât în rândul populației generale.

Infracțiunile comise de aceste persoane sunt diverse: furt, agresiune, tentativă de omor, dar se poate observa o tendință spre “tematică” sexuală: homosexualitate, pedofilie, exhibiționism.

Din punct de vedere psihologic, aceste persoane se evidențiază prin: pasivitate, timiditate, tendințe spre ipohondrie și depresie; deseori prezintă tulburări mintale. A doua anomalie este reprezentată de sindromul XYY, unde apare un cromozom Y în exces. Persoanele din această categorie prezintă, în plan morfologic, puține particularități: aparență masculină, înălțime peste medie, Q.I. sub medie, anomalii în configurația urechilor, calviție, miopie, dar aceste trăsături nu sunt constante. Aceste anomalii cromozomice constituie o predispoziție, dar nu o condiție obligatorie la comiterea unei infracțiuni. Explicațiile bazate pe formula cromozomială nu pot fi generalizate.

Teoria inadaptării biopsihice

Această teorie a fost formulată de criminlogul suedez Olof Kinberg (1959) în lucrarea sa “Problemele fundamentale ale criminologiei”. Olof Kinberg a fost unul dintre continuatorii școlii lombrosiene. El reia ideea unei antropologii criminale, ce caută să deceleze caracterele fundamentale ale delincventului într-un complex bio-psihic.

Pentru Kinberg, omul este o ființă nu doar biologică, ci una psihologică și socială, caracterizată prin “plasticitate”, adică prin facultatea de a-și modifica reacția nu numai în funcție de influențele fizice și chimice, dar și în funcție de factorii psihologici și sociali. Dacă “plasticitatea” nu se corelează cu influențele mediului se creează o stare de inadaptare între organism și mediu. Inadaptarea poate avea surse și forme diverse.

Aceste forme diverse de inadaptare conduc la o inadaptare socială și implicit la infracțiune. În opinia lui Kinberg persoana reacționează în general în funcție de propria structură bio-psihică. Astfel, pentru a stabili cauzele crimei, este necesară analiza structurii bio-psihice a persoanei implicate în cauză.

Există două elemente ce trebuie avute în vedere la analiza structurii bio-psihice: nucleul constituțional și funcția morală. Nucleul constituțional reprezintă suma tendințelor reacționale ale persoanei, cuprinzând patru trăsături psihologice fundamentale:

capacitatea – respectiv nivelul maxim pe care poate să-l atingă inteligența unei persoane sub influența unor condiții optime de mediu;

b) validitatea – respectiv cantitatea de energie de care dispune persoana;

c) stabilitatea – respectiv facultatea subiectului de a dobândi comportamente ferme, fixată prin obiceiuri durabile, în așa fel încât să poată face aceleași lucruri în același fel, economisind forță;

d) soliditatea – trăsătură ce se referă la coeziunea internă a personalității, în opoziție cu disociabilitatea.

La nivelul personalității, aceste trăsături se regăsesc în cantitate variabilă: fie excedentară, fie medie, fie deficitară. Funcția morală reprezintă, în opinia lui Kinberg, modalitatea și profunzimea asimilării valorilor morale ce compun atmosfera morală unde subiectul a trăit ori trăiește.

Din combinația ce rezultă între un anumit tip de nucleu constituțional și o anumită configurație a funcției morale, rezultă persoane inadaptate care, la anumiți stimuli, vor reacționa în contradicție cu legea penală.

Teoria constituției criminale

Reprezentantul acestei teorii este criminologul italian Benigno di Tullio (1951) profesor la Universitatea din Roma, a cărui lucrare “Tratat de antropologie criminală” a fost publicată prima oară în anul 1945.

Prin constituție criminală autorul înțelege o stare de predispoziție specifică spre crimă, altfel spus capacitatea care există în anumiți indivizi de a comite acte criminale, în general grave, în urma unor instigări exterioare ce rămân sub pragul ce operează asupra generalității oamenilor.

Pentru di Tullio, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv sociologic, ci întotdeauna biosociologic. Rezultă că personalitatea nu poate fi corect apreciată decât după criterii biopsihosociologice. Pornind de la aceste premise, autorul încearcă să determine factorii ce conduc la formarea unei personalități criminale. Un prim factor important este ereditatea; cu toată influența sa puternică, aceasta nu trebuie considerată ca o determinare absolută. Predispoziția spre crimă poate avea ca sursă și unele disfuncționalități cerebrale, hormonale etc.

Vârsta și crizele biologice pe care le antrenează sunt de asemenea importante: pubertatea, cu modificările ei specifice de ordin psihofiziologic, precum și procesele involutive ale îmbătrânirii pot conduce la tulburări de comportament și chiar la crimă.

Se poate afirma, spune autorul, că predispozițiile spre crimă sunt expresia unui ansamblu de condiții organice și psihice ereditare, congenitale sau dobândite care, diminuând rezistența individuală la instigări criminogene, permite individului, cu mai multă probabilitate, să devină un criminal.

Di Tullio nu ignoră factorii sociali sau fizici, exteriori individului, care nu pot avea o influență reală decât în măsura în care întâlnesc o constituție criminală preexistentă ori contribuie la formarea unei astfel de personalități.

2.3. Infracțiunea

Conceptul de „infracțiune” este prevăzut în cadrul legislației penale române ca instituție fundamentală, alături de răspunderea penală și sancțiunile de drept penal. Aceste instituții fiind examinate ca și elemente structurale ale dreptului penal, putem afirma că totalitatea normelor penale tind către sfera de influență a acestor instituții. Legătura dintre acestea este lesne de înțeles, fiind absolut necesară o interdependență ascendentă ori descendentă. Astfel, nu putem vorbi de răspunderea penală în lipsa infracțiunii, de sancțiuni de drept penal în lipsa răspunderii penale, însă putem constata existența unei infracțiuni și ulterior anumite cauze ce pot înlătura răspunderea penală.

Într-o atare situație, sancțiunile de drept penal nu se mai impun (spre exemplu, putem constata existența infracțiunii de loviri și alte violențe, prevăzută de art. 180 C. pen, însă lipsind plângerea prealabilă a persoanei vătămate, ca și cauză de înlăturare a răspunderii penale, a treia instituție a dreptului penal, respectiv cea a sancțiunilor nu mai este justificată).

Afirmația că relația dintre acestea ar fi progresivă decurge tocmai din situația descrisă anterior. Dacă putem constata o infracțiune, însă datorită unei cauze de înlăturare a răspunderii penale, instituția sancțiunilor nu-și va găsi fundamentul, nu putem vorbi despre existența sancțiunilor de drept penal în absența săvârșirii unei infracțiuni. De altfel, expresia celor prezentate este dată și de sintagma „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale” (art. 17, alin. 2, C. pen.)

În analiza laborioasă a instituției infracțiunii, putem desprinde din definiția acesteia, „fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală”, conținutul constitutiv amplu al acesteia. De asemenea, acest conținut privit din prisma incriminării, se poate subclasifica în unitate infracțională și pluralitate de infracțiuni.

Termenul „unitate” semnifică entitatea singulară raportată la baza evaluării, la totalitatea acțiunilor sau inacțiunilor ce formează elementul material al infracțiunii, pentru care se aplica doar o pedeapsă

Drept urmare, acest „întreg”, cunoscut și sub denumirea de „unitate”, va exista de câte ori o activitate raportată la anumite acțiuni sau inacțiuni, întrunește trăsăturile aceluiași conținut de incriminare (cu titlu de exemplu, pot fi descrise acțiunile repetate de lovire ale unei persoane, determinând astfel moartea acesteia. In această situație, nu putem vorbi de un concurs de infracțiuni, respectiv cea de loviri sau alte violente și cea de omor, întrucât acțiunile de lovire au determinat urmarea imediată mai gravă, adică suprimarea vieții. Astfel, conținutul constitutiv al infracțiunii de omor, prevăzut de art. 174, C. pen. a asimilat conținutul constitutiv al infracțiunii de loviri și alte violențe, prevăzut de art. 180 C. pen.).

Pluralitatea de infracțiuni este descrisă ca fiind o însumare a unor conținuturi constitutive ale mai multor infracțiuni (de exemplu, în încercarea de a sustrage mai multe bunuri dintr-un magazin, distruge obiectivele de filmare și casa de marcat, atribuindu-i vânzătoarei mai multe lovituri3. Astfel, vom constata că ne aflăm în prezența întregirii conținutului constitutiv al infracțiunii de furt calificat, al celei de distrugere precum și a infracțiunii de loviri și alte violențe.)

Fiecare dintre cele două forme ale infracțiunii din punct de vedere al conținutului de incriminare prezintă mai multe subcategorii, astfel:

I. Unitatea de infracțiune

I.1. Unitatea naturală desemnează existența unei singure acțiuni sau inacțiuni ce determină conținutul unei singure infracțiuni.

a. unitate simplă – majoritatea infracțiunilor sunt pasibile de a fi săvârșite sub această formă, conform căreia, unei acțiuni singulare îi corespunde doar o urmare imediată, respectiv doar o rezoluție delictuoasă (ex.: infracțiunea de furt).

b. infracțiune continuă – deși prezintă o singură acțiune sau inacțiune, aceasta este pasibilă de desfășurare în timp, după momentul consumării, infracțiunea este susceptibilă de epuizare, timp în care făptuitorul rămâne în pasivitate (ex.: infracțiunea de abandon de familie).

c. infracțiune deviată – există fie în varianta în care subiectul pasiv al infracțiunii își schimbă poziția asupra căreia era îndreptat făptuitorul, activitatea infracțională fiind astfel deviată, fie în situația eronată în care se afla făptuitorul cu privire la persoanele sau obiectele supuse atenției activității infracționale (ex.: infracțiunea de omor calificat, cu premeditare prin care făptuitorul în încercarea de a suprima viața unei rude în vederea dobândirii bunurilor sale prin moștenire, atribuie o cantitate de otravă ceaiului pe care victima urmează să-l bea, însă din rațiuni neimputabile făptuitorului, ceaiul este consumat de către o altă persoană. Astfel, se întrunește conținutul constitutiv al infracțiunii de omor calificat, infracțiune deviată în modalitatea errror in personam).

I.2. Unitatea legală desemnează existența mai multor acțiuni sau inacțiuni ce determină conținutul constitutiv tot al unei singure infracțiuni.

a. infracțiune continuată – făptuitorul săvârșește la intervale de timp diferite acțiuni sau inacțiuni ce prezintă fiecare în parte conținutul constitutiv al aceleiași infracțiuni, în baza unei singure rezoluții infracționale (ex.: furtul de curent electric, care poate fi totodată și o infracțiune continuă).

b. infracțiune complexă – este acea infracțiune, în cuprinsul căreia se înscrie atât o formă tip, cât și una agravantă, care reprezintă prin ea însăși o infracțiune (ex. infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 C. pen., în a cărei alcătuire intră atât infracțiunea de furt prevăzută de art. 208, cât și cea de loviri, prevăzută de art. 180 C. pen. Un alt exemplu îl poate constitui infracțiunea de șantaj, prevăzută de art. 194 – ce cuprinde atât conținutul constitutiv al infracțiunii de amenințare, prevăzută de art. 193, cât și cel al infracțiunii de loviri și alte violențe prevăzută de art. 180 C. pen.).

c. infracțiune progresivă – în cadrul acestei infracțiuni, după momentul consumării se înregistrează o amplificare a rezultatului acesteia, independentă de voința făptuitorului, producând urmări ale unei infracțiuni mai grave decât ale formei agravate ale aceleiași infracțiuni (ex.: în exercitarea acțiunii de lovire a unei persoane, constituind conținutul infracțiunii de loviri și alte violențe, subiectul pasiv decedează, fapta fiind încadrată ca loviri și vătămări cauzatoare de moarte;

d. infracțiune de obicei – conform acesteia, fapta incriminată trebuie să se repete de un număr suficient de mare așa încât să reiasă îndeletnicirea făptuitorului cu privire la activitatea infracțională (ex.: infracțiunea de cerșetorie). Trăsătura esențială a acestei infracțiuni poate fi desprinsă chiar din denumirea acesteia „de obicei”, ceea ce denotă o ocupație, o meserie, ori o modalitate de a-și petrece timpul cu activități ce întrunesc condițiile unei infracțiuni, sancționate de legea penală

II. Pluralitatea infracțională

II.1. Concursul de infracțiuni

constă în săvârșirea de două sau mai multe infracțiuni de către o singură persoană, înainte de a fi intervenit o condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele și daca sunt pasibile de a fi supuse judecății.

a. Concursul omogen – există în situația în care făptuitorul săvârșește două sau mai multe infracțiuni de aceeași natură (ex.: săvârșirea a două infracțiuni de furt);

b. Concursul eterogen – există în situația în care făptuitorul săvârșește două sau mai multe infracțiuni a căror natură este diferită (ex.: săvârșirea unei infracțiuni de viol și a unei infracțiuni de tâlhărie);

c. Concursul real – există în situația în care făptuitorul săvârșește două sau mai multe acțiuni sau inacțiuni succesive ori simultane, în locuri diferite, ori în același loc, anterior condamnării definitive pentru vreuna dintre ele (ex.: făptuitorul amenință, lovește și insultă o persoană);

d. Concursul formal – constă în săvârșirea unei acțiuni sau inacțiuni de către o singură persoană, menită să întrunească elementele constitutive ale mai multor infracțiuni, de natură diferită sau de aceeași natură datorită circumstanțelor săvârșirii faptei, distincția dintre concursul formal și cel omogen fiind făcută de către tratamentul juridic aplicabil (ex.: în cazul în care autovehiculul în care se afla făptuitorul intră în coliziune cu un alt autovehicul, forma de vinovăție fiind culpa, se pot produce și alte urmări imediate, cum ar fi vătămarea corporală a unei persoane aflate pe trotuarul alăturat locului producerii accidentului).

II.2.

Recidiva constă în săvârșirea unei infracțiuni intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an ori detențiunea pe viață, după o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni ori a detențiunii pe viață sau după trei condamnări la pedeapsa închisorii de până la 6 luni, neexecutate. Caracteristicile recidivei, ca formă a pluralității de infracțiuni constau in săvârșirea infracțiunii de către aceeași persoană, după o condamnare definitivă pentru una sau mai multe infracțiuni săvârșite ulterior, înainte de a începe executarea pedepsei, în timpul executării ori în stare de evadare6.

Sub aceste aspecte, recidiva cunoaște trei forme și anume, recidiva mare post-condamnatorie, recidiva mare post-executorie și mica recidivă. Aceste conținuturi constitutive ale infracțiunii, deși sunt clasificate și descrise în mod distinct, sub forma unității și pluralității infracționale, prezintă anumite aspecte similare ori diferite. Sub acest aspect, putem vorbi despre asemănările dintre infracțiunea continuată și concursul real omogen, dintre infracțiunea continuată și infracțiunea de obicei, infracțiunea complexă și concursul real eterogen, infracțiunea progresivă și infracțiunea continuă permanentă.

Printre similitudinile dintre infracțiunea continuată și concursul real omogen putem enumera:

– unitate de subiect activ;

– existența mai multor fapte;

– identitate de fapte;

– săvârșirea faptelor la diferite intervale de timp;

– ambele sunt susceptibile de a primi un spor de pana la 5 ani (art. 34 C. pen.);

– ambele constituie stări de agravare.

Deosebirile dintre acestea constau în existența mai multor rezoluții infracționale în cadrul concursului real omogen, și doar a unei rezoluții infracționale în cazul infracțiunii continuate.

Importanța deosebirii intervine sub aspectul sancțiunilor aplicabile. Astfel, infracțiunii continuate i se va aplica pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, la care se poate adăuga un spor (art. 42 C. pen.), iar în cazul concursului de infracțiuni, inițial se va stabili pedeapsa pentru infracțiunile concurente, iar ulterior, se are în vedere pedeapsa cea mai mare ce poate fi sporită până la maximul special, putând fi adăugat și un spor de până la 5 ani (art. 34, lit. b C. pen.).

Asemănările dintre infracțiunea continuată și infracțiunea de obicei sunt:

– existența mai multor acte în alcătuirea elementului material al fiecărei infracțiuni;

– unitate de subiect activ;

– acțiunile sau inacțiunile ce alcătuiesc elementul material al ambelor infracțiuni sunt de aceeași natură;

– săvârșirea acțiunilor sau inacțiunilor la diferite intervale de timp.

Deosebirile dintre infracțiunea continuată și infracțiunea de obicei constau în:

– infracțiunea continuată se consumă în momentul săvârșirii celui de-al doilea act;

– infracțiunea de obicei se consumă în momentul săvârșirii celui de-al treilea act;

– în cazul infracțiunii continuate, fiecare act ce formează elementul material poate atrage răspunderea penală a subiectului activ;

– la infracțiunea de obicei un singur act nu are relevanță juridico-penală, poate constitui o contravenție.

Importanța deosebirii dintre cele două tipuri de infracțiuni vizează de asemenea, regimul sancționator aplicabil, așa încât, infracțiunea continuată fiind o stare de agravare i se mai poate aplica un spor de până la 5 ani, iar în cazul infracțiunii de obicei, tratamentul juridic este mai blând, aplicându-se doar o sancțiune pentru infracțiunea respectivă.

Un exemplu în vederea constatării asemănărilor și deosebirilor dintre infracțiunea continuată și infracțiunea de obicei, îl poate constitui infracțiunea de delapidare (art. 2151 C. pen.) în forma continuată și infracțiunea de prostituție (art. 326 C. pen.). Sub aspectul conținutului constitutiv al acestor infracțiuni, putem afirma că acțiunile ce alcătuiesc elementul material al infracțiunii de delapidare, sunt susceptibile de săvârșire în formă continuată, respectiv însușirea de către gestionar a unor bunuri dintre cele pe care le gestiona, în baza unei singure rezoluții infracționale, la diferite intervale de timp. Făcând referire la aceste acțiuni ale subiectului activ, ale gestionarului, pentru a stabili existența conținutului constitutiv al unei infracțiuni continuate, este important de remarcat ceea ce a realizat în mod efectiv făptuitorul și nu ceea ce și-a propus anterior comiterii acțiunilor ce incriminează.

In consecință, dacă gestionarul și-a propus inițial însușirea unor bunuri dintre cele pe care le gestiona, în repetate rânduri, însă după ce a săvârșit două acțiuni materiale de delapidare, în momentul comiterii celei de-a treia, a fost surprins de cel care se ocupa de paza instituției respective fapt ce a determinat recurgerea la acte de violență din partea gestionarului. In această situație, în sarcina gestionarului se va reține un concurs de infracțiuni ( infracțiunea de delapidare prevăzută de art. 2151 C. pen. și cea de loviri și alte violențe, prevăzută de art. 180 C. pen.) și nu o infracțiune în formă continuată, întrucât nu prezintă relevanță juridico-penală schimbarea ulterioară survenită acțiunii proiectate, determinând astfel și modificări ale rezoluției infracționale.

Pentru realizarea conținutului constitutiv al infracțiunii de delapidare în formă continuată, trebuie întrunite următoarele condiții:

– acțiunile de însușire, folosire sau traficare a unor bunuri sa fie săvârșite de către un singur gestionar sau administrator. Sub acest aspect, trebuie precizat ca în doctrină, au existat controverse privind participarea unui alt funcționar la înlesnirea acțiunilor de însușire a bunurilor de către gestionar, precum și săvârșirea ulterioară, efectivă a unor astfel de acțiuni. Așadar, unii autori au opinat în sensul existenței unui concurs real (funcționarul acționând inițial în baza unei rezoluții infracționale, respectiv cea de înlesnire a acțiunilor de însușire, ulterior, participarea sa fiind efectivă la sustragerea bunurilor, reținându-se în sarcina acestuia o nouă rezoluție infracțională). Alți autori au susținut ideea conform căreia într-o atare situație, ne aflăm în fața unei unități infracționale, cel de-al doilea funcționar, urmând a răspunde pentru cea mai gravă dintre activitățile sale infracționale.

– acțiunile sus-menționate să fie realizate la intervale nici prea mari nici prea mici de timp, instanța fiind cea care urmează a stabili efectiv perioadele desfășurării în timp a acelor acțiuni. Un interval de timp prea scurt între acțiuni ar atrage o unitate simplă de infracțiune, iar un interval de timp prea mare ar determina reținerea unui concurs de infracțiuni. Pentru a ne afla în prezența unei infracțiuni în formă continuată, este suficientă săvârșirea a cel puțin două acte materiale, componente ale elementului material.

– acțiunile sau inacțiunile de însușire, folosire sau traficare a bunurilor să prezinte fiecare în parte, conținutul unei singure infracțiuni.

– elementul subiectiv al infracțiunii trebuie să prezinte reprezentarea în ansamblu, prin acțiuni sau inacțiuni repetate, inclusiv a urmării imediate; elementul subiectiv fiind cel care stabilește relaționarea dintre acțiunile sau inacțiunile repetate ale făptuitorului.

În cazul infracțiunii de prostituție, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiții:

– repetarea actelor de procurare a mijloacelor de existență de suficiente ori încât să rezulte o obișnuință a subiectului activ. Deși legea penală nu face vreo precizare cu privire la numărul necesar al actelor materiale pentru constituirea infracțiunii, practica judiciară a stabilit existența a cel puțin trei acțiuni sau inacțiuni;

– fiecare act în parte nu poate avea caracter penal, ci doar privite în totalitatea lor;

– un singur act poate constitui contravenție, însă în niciun caz, o infracțiune. Astfel, se poate justifica răspunsul dat de regulă, de către subiectul activ al acestei activități, în sensul că rareori se poate constata conținutul constitutiv al acestei infracțiuni. Majoritatea celor ce își câștigă astfel mijloacele de existență, afirmă fie că au săvârșit actul pentru prima dată, fie că este al doilea act de acest fel. Sancțiunea nu poate fi așadar, decât o amendă contravențională, cazurile în care pot fi reținute infracțiunile de prostituție ori de cerșetorie fiind reduse.

Din rândul mijloacelor de existență ori a principalelor mijloace de existență, legea penală face precizări cu privire la necesitățile esențiale ale vieții, cum ar fi locuința, îmbrăcămintea ori hrana, însă nu face referiri la cuantumul acestora. Astfel, pot apărea controverse referitoare la posibilitatea de încadrare în textul normativ al infracțiunii de prostituție, în situația în care subiectul activ, în urma raporturilor sexuale practicate primește un autovehicul, ori o haină de blană ale căror valoare depășește cu mult „necesitățile esențiale ale vieții”.

Cap.3. Mediul privativ de libertate

3.1. Puncte de vedere privind privarea de libertate

3.1.1. Norme juridice în sistemul normelor sociale

Atât dreptul, cât si sociologia acordă o importanță considerabilă normelor și sistemului normativ si este explicabil să fie așa, deoarece reglementarea conduitelor individuale si colective reprezintă o problemă capitală, de care depinde, în mare măsură, ordinea si stabilitatea unei societăți, propriile sale structuri, precum și funcționarea instituțiilor fundamentale ale statului. Nu există societate umană, indiferent de faza sa evolutivă pe scara istoriei, să nu manifeste interes pentru ordinea socială. Evident, pe fiecare treaptă de ascendență umană, ordinea presupune un alt tip de exigențe, ce se diferențiază de la o perioadă la alta, dar care au, în esență, un obiectiv fundamental: păstrarea și perpetuarea comunității respective.

Ordinea socială nu este un concept abstract; aceasta presupune un corpus de norme, reguli, prescripții și obligații, care reglementează conduita și comportamentele individuale și colective. Normele și regulile sunt cele care dau sens și forță ordinii sociale, generând un proces intens de socializare a indivizilor.

În limbajul comun, norma are înțeles de dispoziție, regulă obligatorie pentru individ sau grup social din care face parte. Pentru sociologi, conceptul de normă este sinonim cu cel de regulă sau de model, prescripție care reglează comportamentul indivizilor, grupurilor, organizațiilor, colectivităților.

Norma juridică, în esență, este o normă socială, dar spre deosebire de toate celelalte norme sociale, aceasta se distanțează prin caracterul său obligatoriu. Prin urmare, norma juridică poate fi definită drept „regulă socială de comportare, obligatorie, generală și impersonală”, societatea fiind cea care impune amprenta socială asupra normei de drept. Mai mult, pentru a exista o normă juridică, trebuie să ființeze societatea. Fără aceasta (fără societate), o regulă de drept nu poate apărea și, cu atât mai mult, nu se poate exercita.

Este adevărat, există încă discuții asupra funcțiilor normei de drept, asupra trăsăturilor sale esențiale și asupra caracterului altor norme, precum normele etice, morale, religioase (dacă se poate aprecia că sunt, la rândul lor, si norme sociale).

Combătând reprezentanții Școlii naturiste, potrivit cărora norma poate germina si în afara societății, individual, E. Durckheim a respins tocmai caracterul individual al normelor, susținând că toate normele (inclusiv, deci, si cele morale, etice, religioase) sunt expresie a socialului.

La această perspectivă, norma de drept are caracter general si impersonal, în sensul că se aplică la un număr practic nelimitat de situații. Acest caracter este dat de faptul că norma reprezintă o regulă de comportament, desemnează o conduită generală, pe care trebuie s-o adopte indivizii si grupurile sociale.

Norma juridică este continuă, cu alte cuvinte nu-si epuizează forța juridică, indiferent de cazurile care solicită aplicarea ei. Ea se aplică, cu aceeași forță, ori de câte ori situația o reclamă. Caracterul de generalitate al normei juridice este însă flexibil, în raport de masa colectivității care intră sub incidența sa. Sunt norme cu maxim de generalitate, precum rezoluții ale Consiliului de Securitate care, deși nu au caracter executiv (fiind considerate recomandări), în unele situații devin obligatorii, încălcarea lor conducând la sancțiuni. Alte norme se circumscriu la spațul unei țări, având forță asupra întregii populații a statului respectiv (prevederi din Constituție care sunt obligatorii pentru toți cetățenii). Există și categorii de norme cu adresabilitate mai scăzută (cum sunt cele care se aplică în cadrul reglementărilor din spațiul familiei, ca de exemplu adopția, sau cele care privesc segmente sociale, cum sunt pensionarii, studenții, elevii).

Caracterul de obligativitate al normei juridice derivă din însăși procedura de elaborare a acesteia, întemeiată pe principiile constituționale. Aceste principii, însă, exprimă, pe de o parte, natura și esența regimului politic dintr-un stat sau altul, iar pe de altă parte, autoritatea în materie legislativă, care generează normele de conduită, de comportament etc. În cazul regimurilor democratice, pluraliste, cum este și situația României postdecembriste, potrivit prevederilor Constituției, Parlamentul este unica autoritate legislativă. Și alte autorități emit acte normative, dar ele au efecte sectoriale si numai în conformitate cu reglementările în vigoare adoptate de către Parlament.

În general, se poate aprecia că nu există sferă de acțiune umană care să nu fie supusă, mai mult sau mai puțin, normării. Activitatea normativă (sau normarea) presupune elaborarea de norme si impunerea lor cu obiectivul organizării, menținerii și perpetuării unei colectivități umane.

„Creațiunea de norme” (cum se exprimă E. Speranția cu referire la activitatea de normare) reprezintă „un fenomen cât se poate de regulat și firește în viața socială. Aceasta decurge din legile vieții în general, apoi din legile minții omenești, în general și, în fine, din însăși natura și condițiile vieții sociale”.

Se apreciază că acțiunea umană absolut liberă în cadrul unui grup social,” adică independentă de orice determinare cauzală, restricție, condiție exterioară agentului”, este imposibilă, iar ideea care ar susține-o ar fi absurdă. Ordinea socială a reclamat dintotdeauna o activitate normativă care, în raport de faza evolutivă a unei societăți, generează un sistem de norme noi simplu sau mai complex, care reglementează conduite si comportamente individuale sau de grup în cadrul sistemului social. În acest sens, este elaborat un set cuprinzător de reguli, prescripții, constrângeri, obligații, de natură juridică, politică, morală, etică, economică, religioasă. Acest ansamblu de norme este supus permanent analizei, verificării și reverificării pentru a fi corelat cu exigențele dezvoltării societății și, deopotrivă, pentru a fi completat sau extins. Prin urmare, activitatea normativă are un caracter dinamic, extensiv, se află într-o perpetuă „mișcare”, ca rezultat direct al diversificării si multiplicării raporturilor sociale, a însăși evoluției societății.

Ordinea socială nu se poate menține numai prin elaborarea si impunerea unui tip sau a unei categorii de norme, întrucât ea însăși este o sumă de ordini normative (morale, etice, politice, religioase). Această sumă sau sinteză de ordini normative – ordinea socială – cuprinde, în mod necesar, si ordinea juridică (sau ordinea de drept), în înțeles de ansamblu normativ juridic, alcătuit din norme propriu-zise si raporturile juridice care rezultă din normele juridice.

Ordinea juridică, ca totalitate organică în sistemul ordinii sociale, reprezintă o realitate juridică corespunzătoare unei singure societăți (colectivități umane) si este funcțională pe o anume perioadă istorică.

Caracterul de unicitate al ordinii juridice nu trebuie înțeles inflexibil, rigid. Este evident că există suficiente norme juridice care traversează epocile istorice si care se constituie în esența ordinii juridice, modificând întrucâtva imaginea de unicitate a acestora. De exemplu, după 1989, în absența unui cadru legislativ adecvat noilor realități socio-politice s-a apelat la legislația din perioada interbelică.

Cu toate acestea, însă, perioada postdecembristă reprezintă, sub aspect juridic, un alt tip de ordine juridică, care se adecvează progresiv noilor cerințe ale societății și care este diferită de cea din perioada interbelică. Caracterul de unicitate al ordinii juridice este accentuat si prin aceea că ordinea juridică dintr-un stat este diferită de cea din alt stat. Ceea ce are loc în prezent la nivelul Consiliului Europei și al comunităților integrate sau în proces de integrare în Comunitatea europeană este un proces interesant si complex, dar care va fi de lungă durată. Crearea unui cadru juridic comunitar, a unei ordini juridice comunitare, cu tendințe de extensie asupra întregului continent presupune, implicit, si diminuarea progresivă a diferențelor existente între diversele ordini juridice naționale

După cum se apreciază, în ansamblul normelor sociale nu intră toate normele sociale, ci numai acelea care au caracter obligatoriu și care ființează în cadrul unei colectivități umane la un „moment” dat.

Impunerea normelor juridice (caracterul lor obligatoriu) este expresia unei îndelungate experiențe umane comunitare. Orice grup social, indiferent de mărimea si forța lui, își exercită controlul asupra membrilor săi prin intermediul normelor, care asigură nu numai coeziunea grupului, ci însăși resursele necesare continuității sale într-o lume a contrastelor și insecurității individuale si colective.

Individul, pentru a evolua în cadrul unei societăți în direcția împlinirii propriilor sale aspirații, nu are decât două alternative: fie respectă cadrul normativ, adică normele juridice, fie le refuză, adoptând o atitudine de fraudă, care va atrage după sine sancțiunea actelor sale de către grupul din care face parte. S-ar putea reproșa cadrului normativ că este prea constrângător în raport cu aspirația firească a individului de a se considera persoană independentă sau că însăși drepturile individuale înscrise în Constituție sau în reglementări internaționale sunt restricționate de prea multele si sufocantele norme de comportament. Varietatea normelor care determină varietatea constrângerilor datorate normelor cu valoare juridică nu este un dat sau o invenție a cuiva; ea este o realitate impusă de chiar viața socială, ca efect al multiplicării si extinderii permanente a relațiilor interumane. Cu atât mai mult sistemul constrângător al normelor juridice are aparent înfățișarea de ansamblu coercitiv asupra individului, cu cât se face mai simțită acțiunea concretă a normelor juridice, morale, etice, politice, religioase etc. Aspectul de supernormare a existenței unui individ de la vârsta când începe să înțeleagă realitățile lumii înconjurătoare si până la dispariția lui fizică este real. Conservarea si continuitatea unui grup sunt însă condiționate de reacțiile individuale față de grup, motiv esențial si determinant ca un grup uman să adopte un astfel de sistem normativ, având caracter preventiv, în esență, si nu coercitiv, cum se interpretează cel mai adesea.

Din acest punct de vedere, norma juridică nu trebuie interpretată, după aprecierea noastră, cu prioritate ca având caracter inițial constrângător sau nu poate fi considerată aproape sancțiune, chiar dacă asa apare în litera legii.

Ea (norma), indiferent de conținutul ei si de sfera de adresabilitate este prioritar o tentativă a grupului de a preveni eroarea (voită sau accidentală), deci are caracter de prevenire, de punere în evidență a faptului că abaterea de la norma juridică atrage după sine sancțiunea.

Numai după încălcarea normei (normelor), regulilor, conduitelor etc. se poate vorbi de caracterul coercitiv al normelor juridice. În afara celor afirmate, mai există si un alt aspect la fel de important. În raporturile interumane respectarea si aplicarea normelor (inclusiv a celor juridice) reprezintă o cerință obligatorie, care se fondează pe consimțământul majorității membrilor grupului uman respectiv. Dacă privim în perspectivă istorică normele juridice, acest aspect ne apare în înfățișarea de cutumă, de obicei, regulă nescrisă, transmisă pe cale orală sau scrisă, care s-au impus colectivităților umane din trecut, prin voința majorității, ca expresie a consensului.

Normele, în general, precum si normele juridice, în particular, nu sunt, însă, acceptate de către toți indivizii, maniera lor de respingere îmbrăcând o varietate de manifestări. Îndepărtarea de spiritul normei juridice si cu atât mai mult încălcarea, conștientă sau nu, a acesteia generează un comportament deviant, cum îl califică sociologii. Devianța, este, deci, „o formă de comportament caracterizat printr-o distanțare semnificativă de la normele sociale stabilite prin statutul social respectiv”.

Comportamentul deviant este apreciat nuanțat. Întrucât este practic imposibil ca la nivelul unui grup social să se asigure respectarea normelor juridice (așa-numitul conformism, în viziunea psio-sociologilor), există o margine de toleranță socială față de comportamentele deviante, aparente sau ascunse (latente), care nu periclitează bunul mers al societății. În aceste două ipostaze, în care comportamentul deviant pune în pericol valorile fundamentale ale unei societăți, devianța se transformă în infracțiune, delincvență, crimă, și este sancșionată de către societate, ori este urmare a unui comportament anormal (patologic), care reclamă alte demersuri, preponderent terapeutice.

Există și alte tipuri de comportament care solicită reacții diferite ale societății, cum sunt comportamentele evazioniste sau anomia (stare generală sau cvasigenerală de comportament în grup, generată de lipsa de coeziune, de ordine normativă, de scăderea încrederii în valoarea normelor, așa cum definesc sociologii a fi starea ce marchează societatea românească în prezent).

Fiecare societate dispune de o gamă foarte largă si diversificată de mijloace si instrumente de sancționare a abaterilor de la norme. În genere, aceste mijloace sunt definite a fi sancțiuni. Comportamentul deviant se integrează, însă, într-o formă distinctă de sancțiuni, anume pedepsele (sau sancțiunile negative). În afara acestora, mai există un alt tip de sancțiuni – recompensele (sau sancțiunile pozitive), care constau în aprecieri, prestigiu, recompense și premieri (inclusiv materiale și care se aplică în cazul conformității comportamentale (sau a comportamentului „normal”).

În viziunea sociologului polonez Jan Szczepański sancțiunile sociale se pot astfel clasifica:

a) Sancțiuni negative formale (care se întemeiază pe forța de coerciție a instituțiilor investite cu atributul sancționării actelor deviante);

b)Sancțiuni negative informale (apropiate public);

c) Sancțiuni pozitive formale (elogii, mulțumiri, recunoașterea publică a unui merit);

d) Sancțiuni pozitive informale (aprecierea tacită sau exprimarea recunoștinței unor instanțe informale).

Sancțiunile juridice constituie, așadar, un segment, o parte specială a sancțiunilor și, deopotrivă, o formă de manifestare a controlului social. Ca una din componentele esențiale ale dreptului, acestea, ca și știința din care fac parte, cu sferă foarte largă de aplicabilitate în sistemul social, asigură funcția de ordine si integrare socială a individului, fiind, deopotrivă, si un mijloc esențialmente eficace în protecția valorilor unei societăți, a raporturilor interumane, a funcționării societății ca atare. Sunt, în același timp, și factori care contribuie în chip hotărâtor la perpetuarea coeziunii și solidarității grupurilor sociale, a instituțiilor, la asigurarea proceselor de integrare, solidaritate, cooperare si transformare socială.

3.1.2. Controlul social

Conceptul de control social este datorat sociologilor F. A. Ross și R. Pround și el a fost lansat în 1901. Noțiunea de control social este definită ca fiind un „ansamblu de instituții, reguli, norme, măsuri, acțiuni, mijloace de influențare, care au rolul de a face respectate modelele recunoscute si permise de conduită în împrejurări specifice, potrivit cu statusul si rolurile fiecărui individ” sau „un mijloc de realizare a respectării sistemului de valori sociale, a ordinii societății”.

Prin controlul social, o societate umană își asigură propria existență normală, stabilitatea și funcționabilitatea, coeziunea internă și continuitatea, ca și proiectarea, reproducerea și realizarea (prin conduite adecvate ale membrilor săi) a modului normativ și cultural.

Fiecare colectivitate socială, apreciază sociologul polonez Jan Szczepański, adoptă și întreține un set de măsuri, sugestii, modalități de constrângere, interdicții, sisteme de persuasiune, sancțiuni, precum și sisteme de exprimare sau de manifestare, într-o formă sau alta, a recunoștinței, a premierii, datorită cărora comportamentul individual sau de grup sunt dirijate spre concordanța cu modelele acceptate de acțiune, de respectare a criteriilor de valoare.

Prin urmare, societatea își creează un sistem de instanțe și mijloace de influențare și/sau de integrare a indivizilor. Aceleași instanțe si mijloace au rolul să promoveze și să conserve valorile sociale, să orienteze indivizii spre realizarea aspirațiilor și exigențelor sociale ale grupurilor din care fac parte sau spre reprimarea și contracararea comportamentelor deviante.

Sancțiunile sociale fie pozitive, fie negative se relevă ca fiind mecanisme ale controlului social care păstrează și apără normele, sancționează acțiunile și încurajează conformitatea. Formele de control social se identifică si se diferențiază în raport de surse si manifestări sau în funcție de mijloacele si instrumentele utilizate. În relație cu acestea se disting controlul social coercitiv (negativ) si controlul social stimulativ (pozitiv).

Primul dintre acestea se realizează de către instituțiile juridice si cele care apără ordinea publică prin amenințări sau acțiuni în forță, proferate sau adoptate împotriva comportamentelor deviante (delincvență, criminalitate), ce reprezintă atentate la ordinea socială și de stat.

Controlul social coercitiv se întemeiază îndeosebi pe exercitarea unei amenințări permanente asupra indivizilor care, dacă încalcă norme, reguli, regulamente etc., sunt pasibili de sancțiuni, în funcție de gravitatea abaterii săvârșite. Prin urmare, are o componență psihică importantă, care impune teamă față de sancțiuni (penalități), cum ar fi amenzi, pedepse corporale, pedepse privative de libertate, izolare socială prin manifestarea oprobiului unei colectivităŃi60 etc.

Controlul social stimulativ „constă în reglementarea si coordonarea acțiunilor individuale sau de grup cu mijloace instituționale (formale) sau informale (neinstituționalizate), cu alte cuvinte, în relație de natura agenților de la care emană controlul social”.

Mijloacele controlului social reprezintă, în esență, instrumente de presiune instituționalizate sau neinstituționalizate, organizate sau neorganizate, conștiente sau inconștiente (spontane), definite cu scopul determinării unor conduite individuale circumscrise normelor sociale, etice, morale etc. ale societății.

Mijloacele sunt diverse, după cum s-a relevat, precum sancțiuni pozitive sau negative, recompense, mulțumiri, încurajări, elogii, aprecieri, blamări, etichetări, respingeri, condamnări și se clasifică, de asemenea, în mai multe modalități, după criterii distincte, între acestea înscriindu-se si mijloacele instituționalizate (realizate prin instituții si organizații de stat, juridice, politice, administrative) si neinstituționalizate (reprezentate de obiceiuri, tradiții, cutume, moravuri, uzanțe)61.

Controlul instituțional (formal), în definirea lui Lazăr Vlăsceanu, constă „în reglementarea si coordonarea acțiunilor individuale sau de grup cu mijloace instituționale (formale) sau informale”62. Acest tip de control are tendințe nu numai de reglementare, ci si de standardizare a comportamentelor productive si expresive ale oamenilor sau grupurilor, cu obiectivul esențial al acțiunii generale de control. Controlul instituțional, si în acest sens, are în sarcină să realizeze coordonarea demersurilor individuale sau de grup, să reducă până la anihilare sursele de tensiuni sau conflicte sociale din cadrul instituționalizat si să creeze, astfel, condiții pentru apărarea si conservarea ordinii sociale (a organizației).

Controlul social neinstituționalizat (informal) se constituie îndeosebi în orizontul rolurilor sociale dintr-un sistem si se manifestă ca atare pe terenul interacțiunilor, al raporturilor dintre indivizi din cadrul asociației sau organizației din care fac parte. Factorii formali neinstituționalizați (neformali sau informali) sunt reprezentați de anumite grupuri sociale sau de indivizi care realizează un control social neorganizat, nu în puține situații difuz si spontan.

Societățile contemporane tind tot mai accentuat spre creșterea rolului controlului informal, care s-ar releva ca fiind tot mai pregnant un autocontrol, cu alte cuvinte, o reglementare rațională de către individ, prin autoeforturi conștiente și voluntare de control personal asupra propriilor comportamente, acțiuni. Ar fi, desigur, ideal să se ajungă la o asemenea situație, în condițiile în care coerciția s-ar reduce substanțial, fiind evitată prin autoimpunere individuală, prin autoconstrângeri, care sunt de natură să anihileze unele porniri native sau dobândite în timpul existenței unui individ sau altul. Este, fără îndoială, o aspirație generoasă, dar puțin probabil realizabilă integral, date fiind varietatea condițiilor istorice, socio-economice, politice, culturale, educaționale, care creează practic o infinitate de tipuri umane si, evident, o varietate comportamentală impresionantă.

Eficacitatea formelor de control social nu este dată numai de aplicarea uneia dintre acestea; se constată – și experiența socială ne arată – că numai aplicarea conjugată a două sau mai multe forme de control social conduce la efectele scontate. Formele de control social, în totalitate, implică o reciprocitate interindividuală și o acțiune de coordonare a ceea ce este exterior cu ceea ce este specific autonomiei individuale. Controlul social, în această perspectivă, apare nu numai ca fiind de natură limitativă (restrictivă), ci si fiind de natură incitativă, „provocator” (în înțeles pozitiv), în sensul resuscitării inițiativelor si stimulării resurselor umane individuale.

Formele de control social se diferențiază si se constituie si în raport de natura ideilor, idealurilor, valorilor si modelelor sociale (control moral, juridic, politic, administrativ, financiar-contabil ), sau după cum se raportează la individ sau grupul social (directe – stimulente, recompense sau sancțiuni explicite sau indirecte – sugestii, zvonuri, manipulări mediatice ).

În această perspectivă, este necesar să analizăm atât aspectele teoretice, cât si cele aplicative ale identificării dreptului ca instrument de control social. În orizont teoretic, abordarea si analiza dreptului în raport cu societatea relevă nu numai un spațiu extrem de fertil în realizări științifice de mare prestanță și importanță (ca si numeroase altele plasate nu cu mult mai jos de acestea), ci și o varietate impresionantă de poziții, atitudini, păreri, argumente .

Într-o formulare, de acum mult mediatizată, dar de mare substanță științifică, Gaston Richard postula că reconcilierea contradicției dintre scopurile sociale generale și cele individuale se constituie în rolul capital al dreptului si al sistemului legislativ. Acest rol este cu atât mai important, cu cât societatea nu este un organism perfect, nu funcționează fără defecțiuni. Din contră, prin însăși esența ei umană societatea relevă imperfecțiuni, contradicții, limite , care creează condiții pentru acte deviante, pentru acțiuni criminale, care pun în pericol existența acesteia. Tocmai aceste imperfecțiuni, susține A. Bayet, sunt de natură să influențeze conduite umane antisociale, conduite care, sancționate, intră, însă, sub incidența unor interpretări proprii care, într-un fel, negativează rolul de control social al dreptului.

Organizarea socială, întemeiată pe norme și sancțiuni, constituie însăși premisa esențială a existenței societății și a perpetuării sale. Rațiunea socială a dreptului, și această relație, potrivit interpretărilor unuia dintre fondatorii sociologiei care – întâmplător sau nu acordă o atenție deosebită dreptului – constă în generarea si exercitarea constrângerilor, cu valoare sancționară. Rolul social al dreptului constă, deci, în veghe permanentă asupra raporturilor sociale si reglarea comportamentelor umane în cadrul relațiilor si interrelațiilor statornicite între membrii societății (E. Durkheim). Sociologul francez face și un pas decisiv (după unii sociologi si juriști) în configurarea rolului de control social pe care îl exercită dreptul, teoretizând natura și articulațiile dreptului represiv (propriu societății bazate pe solidaritatea mecanică) si ale dreptului restitutiv (care se relevă în societățile constituite în temeiul solidarității organice). Cu toate acestea, însă, contribuțiile teoretice ale lui Durkheim sunt privite fie cu rezerve de către unii exegeți ai operei sale, fie critic.

Indiferent însă de criticile sau de rezervele exprimate vizând perspectivele conturate, cele teoretice datorate lui Durkheim, deschiderile asupra definirii rolului de control social atribuit nu pot fi refuzate.

Importante contribuții în abordarea dreptului ca mijloc de control social aduc si T. Parson, W. Evan, L. M. Friedman, V. Aubert, E. Popa, D. Banciu etc. În orizont aplicativ, rolul de instrument în slujba controlului social pe care îl are dreptul, se exercită pe două planuri importante:

1. ca funcție normativă; și

2. ca funcție de transfer a sistemelor normelor juridice în realitatea socială.

Prin funcția normativă a dreptului se înțelege proprietatea (însușirea) acestuia de a crea norme care reglementează raporturi sociale esențiale (sistemul normelor juridice), iar prin funcția de transpunere a sistemului normelor juridice în realitate socială se are în vedere încadrarea comportamentelor individuale si de grup în modele de conduită elaborate si instituite prin norme.

Ca rezultat al socializării, individul simte o mare atracție față de norme si valori, pe care încearcă să și le apropie si să le respecte, pentru a avea acces la grupul din care face parte si pentru a primi recunoașterea (acceptarea) membrilor acestuia. Societatea, la rândul ei, evaluează indivizii în raport de acest tip de comportament și așteaptă de la aceștia conduite în concordanță cu normele și exigențele grupurilor sau colectivităților sociale.

Lipsa de adeziune (sau refuzul adeziunii) la grup, la modelul său normativ se traduce în nonconformitate, în devianță. În unele situații nonconformitatea este încurajată de anumite disfuncții sau limite în sistemul normativ sau în transpunerea acestuia în realitățile sociale. Între acestea, se înscriu: absența dreptului („nondrept”, în definiția lui Jean Carbonnier) în unele din raporturile interumane, care se manifestă în mai multe moduri: autolimitarea sferei de acțiune (de ex. dreptul de azil politic sau inviolabilitatea domiciliului), autoneutralizarea efectului normei de drept (lipsa probei sau a dovezii anihilează sancțiunea) si rezistența faptului la drept (fapte care nu intră în incidența dreptului); lipsa de validitate si eficacitate a dreptului (realitatea socială este mai dinamică si devansează valabilitatea actelor normative; ineficacitatea unor legi prin rezistența opiniei publice față de conținutul și aplicarea lor etc.);

Dincolo însă de aceste situații, rolul de instrument al controlului social pe care îl are dreptul nu poate fi pus la îndoială. Atât prin sistemul normelor juridice pe care le elaborează si prin care urmărește instituirea unor comportamente individuale si de grup conforme acestuia, cât si prin finalitățile sale practice, dreptul urmărește să contribuie la progresul societății (ca obiectiv general si generos deopotrivă). Contribuția sa se materializează în apărarea si promovarea valorilor socio-umane; apărarea demnității omului, a drepturilor si libertăților sale fundamentale; asigurarea funcționării si funcționalității sistemului social, îndeosebi a raporturilor interindividuale; prevenirea sau sancționarea faptelor antisociale; soluționarea conflictelor si restabilirea păcii sociale, prin realizarea justiției; punerea în operă a unui proiect social așteptat si necesar.

3.2. Reglementări internaționale privind tratarea infractorilor

Națiunile Unite s-au ocupat de tratamentul uman al tuturor oamenilor, inclusiv al acelora care sunt închiși. Au fost create și adoptate o serie de instrumente internaționale care să apere și să garanteze drepturile și libertățile fundamentale. Astfel, la primul Congres al Națiunilor Unite – Geneva 1955 – a fost adoptat „Ansamblul de Reguli Minimale pentru Tratamentul Deținuților”, care a însemnat un jalon important în procesul de reformă penală.

De asemenea, eforturi în această direcție s-au făcut la Congresul al VI-lea al Națiunilor Unite – Venezuela 1980.

În contextul orientărilor menționate, Comitetul pentru prevenirea criminalității a recomandat următoarele principii:

Atunci când o persoană este trimisă la închisoare pedeapsa ce i se aplică trebuie să fie considerată ca un mijloc și nu ca un scop;

Pe timpul cât se află în închisoare cel în cauză nu trebuie să fie lipsit de libertatea sa și de drepturile sale a căror suspendare derivă în mod expres sau în mod necesar din această privațiune de libertate.

Ținând seama de evoluția societății și de schimbările survenite în legătură cu tratamentul deținuților, comitetul de Miniștrii al Consiliului Europei a adoptat un „Standard Minim de Reguli pentru Tratamentul Deținuților”.

Obiectivele acestui Standard de Reguli sunt:

Să stabilească un aranjament minim de norme;

Să pună accentul pe tratamentul uman;

Să stimuleze echitatea.

Principiile de bază sunt:

Privarea de libertate se va face în condiții morale și materiale care să asigure respectul necesar față de demnitatea umană;

Regulile se vor aplica imparțial – fără discriminare;

Scopul tratamentului persoanelor în custodie va fi în așa fel susținut încât să ocrotească sănătatea, propriul respect;

Protejarea drepturilor individuale ale deținuților:

Dreptul la primire și înregistrare;

Dreptul la împărțirea și clasificarea deținuților;

Dreptul la cazare;

Dreptul la igienă personală;

Dreptul la îmbrăcăminte și așternut;

Dreptul la hrană;

Dreptul la servicii medicale;

Dreptul la informare și plângeri;

Dreptul la contactul cu lumea exterioară;

Dreptul la asistență morală și religioasă;

Dreptul la deținere de bunuri.

Măsuri împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante. Prin „tortură” se înțelege orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, fizice sau psihice, mai ales în scopul de a obține de la această persoană sau de la altă persoană terță, informații sau mărturisiri. Astfel în „Convenția împotriva torturii” se prevede:

1. Măsuri legislative, administrative, juridice pentru a împiedica săvârșirea unor acte de tortură;

2. Nici o împrejurare, oricare ar fi ea, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura;

3. Nu poate fi invocat ordinul unui superior pentru a justifica tortura;

4. Actele de tortură se constituie infracțiuni în raport cu dreptul penal.

3.3. Consecințe socio-psihologice ale privării de libertate

Ca fenomen social criminalitatea lezează interesele societății, iar cei care încalcă regulile sunt etichetați ca atare. Sancțiunea pentru aceștia este privarea de libertate, unde deținutul este supus efectelor coercitive ale vieții de penitenciar, având un statut de subordonat față de lege.

Privarea de libertate în mediul penitenciar constituie pentru orice om o situație de amplă rezonanță în modul său de viață, atât pe durata detenției, cât și după aceea în libertate.

Restrângerea acută a libertății individuale, relațiile impersonale, lipsa informării, regimul autoritar, mediul închis și activitățile monotone, toate acestea resimțite de către deținut drept atingeri ale integrității sale ca ființă umană.

În multe cazuri impactul privării de libertate asupra componentelor personalității este dramatic, generând și permanentizând conduite diferite față de cele avute anterior în mediul liber.

Pentru a înțelege mai bine acest lucru este nevoie să analizăm grupul de oameni privați de libertate. Viața în închisoare este o viață grea, aici este anulată orice intimitate, totul este la vedere pentru ceilalți. Un loc important îl ocupă relațiile interpersonale din cadrul grupurilor de deținuți care sunt grupuri eterogene. Apar relațiile de atracție – respingere – indiferență și a liderilor informali.

Relațiile interpersonale sunt o golire, o risipire de sine, nu te poți ascunde de partea rea a conduitei celor din jur, dar mai rău, posibilitățile de schimbare aproape că nu există.

Penitenciarul creează un tip aparte de relații interpersonale care au un conținut dinamic și modalități aparte de structurare și manifestare.

Doi sunt factorii care determină aceste relații interpersonale:

Cadrul specific al penitenciarului

Mod de organizare;

Genuri de activități;

Supraveghere permanentă.

Specificul populației penitenciare

Privarea de libertate îmbracă mai multe forme. Analizând izolarea psihică și psihosocială, pe de o parte, și privarea de libertate prin executarea unei pedepse penale într-un loc de detenție, pe de altă parte, vom constata că între ele există o multitudine de diferențe ce prezintă aspecte specifice și manifestări complexe.

Deosebirile sunt de ordin fundamental și vizează latura cantitativă cât și pe cea calitativă:

Din punct de vedere cantitativ – privarea de libertate se întinde pe perioade mai mari sau mai mici, durata condamnării constituind principalul factor stresor;

Din punct de vedere calitativ – privarea de libertate dă naștere unei game complexe de frământări psihice și psihologice începând cu criza de detenție.

Privarea de libertate înseamnă controlul crimei în societate și mai înseamnă închisoare și deținut.

Cap. 4. PSIHOLOGIA PRIVĂRII DE LIBERTATE

4.1. Psihologia deținutului

Termenul de mediu închis a fost propus de către E. Goffman (1961) pentru a descrie locuința unde indivizii își petrec tot timpul (odihnă, muncă).

Din punct de vedere metodologic, un asemenea mediu este un laborator natural, de exemplu: închisoarea, spitalul, azilul, internatul, cazarma militară, toate reprezintă medii totale sau medii izolate și restrânse. Abordarea microsocială a lui E. Goffman ne dă posibilitatea de a aprecia relațiile interumane în raport cu mediul respectiv prin izolarea de unele variabile ce acționează în mediul respectiv.

Mediul închis mai poate fi definit astfel: orice ambianță unde există o barieră greu de trecut între exterior și interior, barieră ce funcționează în dublu sens, în cadrul căreia apar fenomene grupate obișnuite, dar și o seamă de fenomene specifice.

Aplicarea pedepsei privative de libertate obligă individul să trăiască într-un mediu de constrângere. E. Goffman consideră închisoarea ca fiind o instituție totală, în sensul de loc de rezistență în care un număr de indivizi care au o situație identică, fiind despărțiți de societatea exterioară pentru o perioadă de timp apreciabilă, duc împreună un ciclu de viață îngrădită prin interdicții formale de a desfășura anumite activități, de a avea contact cu familia, de a personaliza spațiul locuit, de a avea inițiative.

Pe lângă aceste norme formale se dezvoltă o întreagă cultură informală ca mijloc de rezistență la contactul oficial. Coerciția instituțională are nevoie de autorizarea societății. În acest sens, penitenciarul apare ca un fenomen-instituție ca fiind un ansamblu de reguli juridice cu caracter relativ stabil care reglementează un domeniu al relațiilor sociale în scopul apărării, conservării și promovării anumitor interese personale sau colective ale indivizilor, grupurilor sau comunităților sociale.

Fenomenul-caz al instituției penitenciare este deținutul ca fenomen individual aflat într-o situație concretă reglementată de instituție. Ca urmare a privării de libertate, deținutul este constrâns juridic și material să locuiască în instituția penitenciară, obligat să se conformeze regulamentelor de ordine interioară.

Deținutul percepe timpul dintr-o poziție coercitivă, apăsătoare și artificială; astfel se pătrunde în psihologia deținutului. El are conștiința faptului că intră în închisoare împotriva voinței sale, cu un statut de subordonare pe termen lung și resimte pierderea libertății cu atât mai dureros cu cât libertatea era mai bogată în perspective și alternative, iar condițiile concrete din penitenciar sunt mai grele. Cu cât este mai prețuit timpul în libertate (valoarea lui personală) cu atât mai mult pierderea lui prin căderea la închisoare devine dureroasă, mai zdrobitoare, deci, pedeapsa este resimțită ca fiind mai represivă. Fiecare vine în penitenciar cu un univers specific, plin de contradicții, frustrări, neîmpliniri, ca urmare a unei conduite antisociale, a săvârșirii unei infracțiuni.

Mulți sunt neadaptați social, refractari sau incapabili să se integreze în cerințele normelor de conviețuire socială, sau de o moralitate dubioasă și au un trecut încărcat care apasă asupra conștiinței lor.

Venirea în penitenciar tulbură echilibrul personalității printr-o triplă reducere:

A spațiului de viață;

A timpului personal: suspendarea viitorului;

relativitatea trecutului

A comportamentului social: izolare

abandon

Stresul prelungit în faza de anchetă, intrarea într-o colectivitate de anonimi, controlul riguros al conduitei, dependența de personal, densitatea maximă (supraaglomerarea) favorizează apariția și cronicizarea unei patologii specifice. Apatia, lipsa inițiativei, pierderea interesului pentru lucruri, oameni și evenimente, anestezia afectivă, incapacitatea de a mai face planuri, resemnarea fatalistă, toate acestea conturează nevroza penitenciară.

Inexistența unui spațiu personal, absența unui refugiu, a sta treaz într-o ambianță monotonă, epuizarea subiectelor de discuție conduc frecvent spre căderi afective, degradarea imaginii de sine și deci spre o adaptare patologică.

Frecvent se constată o adaptare pasivă la condițiile vieții din închisoare prin adaptarea unei atitudini filosofice sau evitarea concentrării pe anumite probleme incomode. Chiar dacă mulți deținuți au avut înainte de a veni în penitenciar o personalitate robustă, în timpul executării pedepsei se instalează o sensibilizare progresivă la mediu, o intoleranță emoțională, toate acestea conturând un posibil potențial patogen al mediului privativ.

Fenomenul de devianță este înțeles, de obicei, ca un fapt psihologic, deși este în primul rând sociologic, deoarece este rezultatul unui produs colectiv.

Infractorul adult se evidențiază printr-un profil psihologic care constă în:

Înclinația către agresivitate – bazată pe un fond de ostilitate și negare a valorilor socialmente acceptate;

Instabilitate emoțională – fragilitatea eului;

– carențe educaționale;

Inadaptare socială – exacerbarea sentimentului de insecuritate;

– vagabondaj;

– evitarea formelor organizate de viață;

Duplicitatea conduitei;

Dezechilibrul existențial – patimi, vicii, perversiuni;

Un surplus de experiențe neplăcute.

Sentimentul de autoapreciere pare a fi subminat, de aceea el nu pierde nimic dacă este criticat sau încarcerat, neavând un statut social de apărat, teama de a-l pierde nu-l motivează să facă eforturi pentru a se conforma nevoilor sociale.

4.2. Factori implicați în determinarea comportamentului infractorului

Comportamentul infractorului este influențat de o serie de factori, după cum urmează:

Factorii endogeni:

Factori neuro-psihici: disfuncții cerebrale;

Deficiențe intelectuale: capacitatea intelectuală redusă care îl împiedică în anticiparea consecințelor acțiunilor întreprinse (ex.: trăiește mai mult în prezent);

Tulburări ale afectivității: acest lucru creează probleme serioase pe linia adaptativă și anume:

– stări de frustrare;

– dorința unei vieți mai ușoare;

Tulburări caracteriale: imaturizare caracterială, și constă în:

– instabilitate afectivă;

– autocontrol insuficient;

– impulsivitate, agresivitate;

– subestimarea greșelilor;

– respingerea normelor.

Factorii exogeni:

grupul și influența lui nefastă

climat familial: – familii dezorganizate;

– familii conflictuale.

Personalitatea infractorului

Cercetarea personalității infractorului implică un câmp larg de investigații asupra ființei umane concepute ca un întreg (Eysenck).

Jean Pinatel în „Personalitatea criminală” consideră că trecerea la act constituie elementul decisiv. Condițiile trecerii la act sunt comandate la infractorii care comit acte grave, de un nucleu al personalității ale cărui componente sunt:

egocentrismul;

labilitatea;

agresivitatea;

indiferența afectivă.

Nucleul personalității criminale este o structură dinamică, este reunirea și asocierea componentelor amintite, dintre care nici una în sine nu este anormală.

Jean Pinatel pune un accent deosebit asupra faptului că nucleul personalității nu este un dat, ci o rezultantă. Analizând comportamentul infracțional, autorul arată că infractorul nu este reținut în săvârșirea actului său de oprobriul social, deoarece este labil, incapabil să se organizeze pe termen lung și, tot așa, nu este în stare să depășească obstacolele care apar în calea acțiunii lui criminale, deoarece el este dinamic și eminamente agresiv.

În același timp, el reușește să depășească și aversiunea față de acte odioase, căci, fiind indiferent afectiv, nu-i pasă de nimeni, nu nutrește sentimente de simpatie față de nimeni și, în consecință, poate comite orice infracțiune.

Ca element al personalității, afectivitatea duce greul frustrărilor impuse de privarea de libertate. Este un izvor al multor frământări subiective sau conflicte interpersonale, manifestările afective fiind un seismograf sensibil al dinamicii sufletești a deținuților pe timpul executării pedepsei.

Un alt element al personalității este motivația. La persoanele private de libertate ea prezintă o mare complexitate:

un prim grup de aspecte cuprinde motivele prezentate de fiecare subiect ca fiind explicația faptei comise;

al doilea grup se referă la motivele unor conduite disfuncționale, precum și sursele de satisfacții – insatisfacții pe parcursul executării pedepsei.

În ceea ce privește motivația (justificările) infracțiunilor, în ciuda apartenenței diversității, pot fi totuși distinse cele elaborate înaintea comiterii infracțiunii, de cele fabricate după.

O altă componentă a personalității, voința, reclamă o reprezentare realistă, deoarece în munca de reeducare a deținuților se apelează la îndemnuri adresate voinței și se uită că actul voinței implică satisfacerea anumitor nevoi. În cazul, frecvent de altfel, în care deținutul își pierde încrederea în posibilitatea de integrare socială, voința începe să fie orientată spre acțiuni care-l îndepărtează și mai mult de așteptările cadrelor. În acest sens, putem enumera: acte de bravadă, tatuaje, deținuți mai puternici. În concluzie, se poate vorbi cu greu în penitenciar de modificarea voinței.

Trăsătura de personalitate care este supusă cel mai mult influențelor grupului de apartenență este temperamentul. În situația când în aceleași grupuri se întâlnesc mai mulți indivizi cu același temperament, se instalează o atmosferă caracteristică:

un climat rece și indiferent – la flegmatici;

liniște meditativă – la melancolici;

un activism calm zgomotos – la sangvini;

o tensiune, întreruptă de răbufniri agresive – la colerici.

Totuși, temperamentul nu creează prin el însuși, în penitenciar, probleme deosebite, care să influențeze asupra bunului mers al grupului.

Legat de motivația actului infracțional comis, deținuții îl prezintă ca fiind finalul unui proces fără alternative, că oricine în locul lor ar fi procedat la fel, vina fiind atribuită altora.

În cadrul mediului privativ de libertate putem întâlni diverse tipuri de personalitate ale infractorului:

Infractorul înveterat – acesta are un comportament repetitiv obișnuit care face să apese o amenințare gravă asupra securității semenilor săi, prin: agresivitate persistentă, indiferență absolută în privința consecințelor. Poate fi definit anormal, dar trebuie ținut cont că la scară mondială nu există uniformitate în privința interpretării noțiunii de infractor înveterat.

Infractorul primejdios – noțiunea de caracter primejdios nu se sprijină nici pe considerațiuni juridice, nici pe considerațiuni clinice. Această clasificare implică mai mult necesitatea de a recurge la măsuri severe față de infractor. Noțiunea de infractor se bazează pe următoarele criterii: gravitatea infracțiunii, numărul de infracțiuni săvârșite, starea mintală a infractorului, probabilitatea ca infractorul să continue să fie o amenințare pentru securitatea publică dacă este pus în libertate.

Infractorul dificil – spre deosebire de infractorul primejdios, acesta este astfel denumit de către autoritățile corecționale din cauza greutăților pe care le are de a se adapta rigorilor și privațiunilor detenției, mai cu seamă din cauza personalității sale într-un mediu fizic strict delimitat, pe o perioadă de timp considerabilă. Ei sunt produsul condițiilor și privațiunilor specifice vieții din închisoare, care tinde să cauzeze claustrofobia și care de fapt ocazionează la deținuți toate aceste simptome. Deținuții dificili sunt pur și simplu aceia care pun probleme administrative mai curând decât problemele de securitate.

Deținutul pe termen lung – întemnițarea pe termen lung este o noțiune relativă fiindcă este în funcție de existența sau absența pedepsei capitale. Totuși în ceea ce privește această categorie de deținuți este posibil să facem deosebirea între deținuți care pot să prezinte o amenințare fizică pentru societate, pentru personalul închisorii, pentru alți deținuți și cei care au fost condamnați la o pedeapsă de lungă durată, fiindcă societatea consideră crima pe care, au săvârșit-o așa de oribilă, încât o lungă condamnare este singurul mijloc de a stigmatiza asemenea fapte.

Cu cât pedeapsa este mai lungă, cu atât condițiile în care ea este ispășită sunt mai stricte și cu atât mai mult izolarea și alienarea deținutului vor fi mai durabile.

4.3. Potențialul patogen al mediului privativ de libertate

Cunoștințele privind fenomenele psihosociale ce pot surveni în condițiile mediului privativ sunt necesare, deoarece instituția specializată în executarea sancțiunilor privative de libertate se deosebește prin profilul său psiho-social de oricare altă instituție sau grupare organizată de oameni.

Venirea individului în penitenciar nu este urmarea unui act propriu de viață sau a unei obligații cetățenești (cum este cazul internării într-un spital sau efectuarea stagiului militar), ci reprezintă o formă de sancționare aplicată de societate individului care s-a abătut de la normele ei morale și juridice. O dată cu intrarea în penitenciar individul resimte, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcție de vârstă, de structura sa psihologică, de maturizarea socială și de nivelul de cultură, efectul privării de libertate și reacționează într-un mod personal la această nouă situație.

Șocul depunerii (încarcerării)

Privarea de libertate implică mai multe forme, iar din punct de vedere calitativ dă naștere unui fenomen deosebit, și anume șocul încarcerării. Acest lucru determină o gamă complexă de frământări psihice și psihosociale, începând cu criza de detenție manifestată de la închiderea în carapacea tăcerii până la comportamente agresive și autoagresive (sinucideri, autoflagelări). În comparație cu stările accidentale de izolare, privarea de libertate în sistemul detenției are drept consecință, absolut specifică, înlăturarea simbolurilor exterioare ale personalității prin obligativitatea purtării uniformei de deținut, care standardizează modul de viață și estompează până la anulare diferențele individuale. Șocul depunerii se manifestă și prin restrângerea libertăților individuale. Relațiile interpersonale, lipsa de informații, regimul autoritar, sunt resimțite drept atingeri ale integrității sale ca ființă umană.

La toate acestea se adaugă contactul cu subcultura carcerală care, în scurtă vreme, îl face pe deținut să-și formeze o nouă viziune asupra propriei persoane și să-și elaboreze o strategie de supraviețuire constând într-un comportament de consimțire-integrare (de conformare pasivă).

S-a mai observat că, în timpul detenției, spațiul de viață se reduce, în același timp având loc: regresiunea satisfacțiilor, recentrarea intereselor pe lucruri mărunte, alterarea comunicării, supunerea totală, precum și manifestarea procesului real al penitenciarizării prin intensificarea unei mentalități specifice, un nivel de aspirații scăzut, lipsa preocupării pentru viitor, exprimarea convingerii că este etichetat definitiv, dar nu în ultimul rând, o imagine negativă de sine.

În relațiile lor, deținuții strecoară o undă de fatalitate pentru faptul de a fi ajuns în penitenciar și asta, după părerea lor, echivalează cu un eșec moral ce îi va marca toată viața. Această devalorizare a lumii și a propriei vieți este handicapul cel mai greu rezultat în urma depunerii în penitenciar.

Percepția deținutului asupra pedepsei și a mediului privativ

Acest fenomen este determinat de cele mai multe ori de modul cum a rezolvat fiecare deținut problema ispășirii356.Când pedeapsa este apreciată ca fiind măsura faptei, condiția de zi cu zi exprimă o acceptare supusă tuturor rigorilor, când pedeapsa este văzută ca fiind mai aspră decât infracțiunea comisă, deținutul consideră că i s-a făcut o nedreptate și suferă o sancțiune nemeritată.

Ca urmare, deținutul va rămâne neîmpăcat, revendicativ și ostil administrației locului de detenție, dominat de sentimente de victimizare.

Cu cât adaptarea la viața de penitenciar este mai bună, cu atât toleranța față de condițiile de mediu este mai mare, chiar dacă în această situație problema incompatibilității între deținuți, ca urmare a istoriilor individuale și particularităților de personalitate, rămâne cronic nesoluționată.

În ceea ce privește fenomenul de percepție asupra mediului penitenciar, acesta este determinat de o multitudine de factori – materiali și spirituali; obiectivi și subiectivi; sociali și psihosociali; care numai în corelație și interdependență devin relevanți pentru înțelegerea climatului specific mediului privativ. Gradul de cultură redus, dar mai ales semnificația negativă atribuită executării pedepsei cu închisoarea, îi fac pe mulți condamnați să nu aprecieze corect mediul din penitenciar.

Fenomenul de prizonizare și deprizonizare

Încă în urmă cu decenii, criminologul canadian D. Clemmer (1940) a semnalat fenomenul de prizonizare, definit ca „socializare” la cultura deviantă a deținuților, proces prin care deținutul ajunge să adopte sau să împărtășească punctul de vedere al încarceraților privind lumea din penitenciar și societatea în general.

Prizonizarea incumbă adoptarea unei atitudini ostile (fățișe sau ascunse) față de personalul închisorii, față de lumea din afară și, concomitent, dezvoltarea unei loialități față de ceilalți deținuți, sprijinirea reciprocă ori de câte ori interesele reale sau imaginare ale deținuților intră în conflict cu unele dispoziții ale autorității. Fără îndoială că adoptarea acestei norme carcerale, ca și alte norme de același fel, atât de caracteristice subculturii carcerale, sunt generate dintr-o puternică motivație, care se subsumează, așa cum am văzut că a formulat A. Maslow, categoriei de motive desemnate prin „necesitatea apartenenței la grup”.

În această situație, primul pas, motivat psihologic, va fi strădania deținutului de a se integra grupului informal de deținuți, de a-și dezvolta conduite dezirabile prevalate în acest grup, printre altele și de supunerea necondiționată față de liderul informal, chiar dacă riscă să fie prost văzut de cadre. El va opta pentru situația gratifiantă (imediată), deci face cauză comună cu grupul de deținuți, căci deținuții sunt mai în măsură în a-l sancționa premial sau penal decât cadrele.

Stanton Weeler (1968) subliniază că „fenomenul de prizonizare, de integrare în grupul deținuților, de identificare cu subcultura carcerală este doar o primă fază în evoluția deținutului”, căci în cea de a doua fază din viața de detenție se poate vedea limpede fenomenul de deprizonizare.

Cu alte cuvinte, la începutul detenției, asumarea rolului de captiv este logică la infractori, cu cât se apropie însă momentul liberării ei vor tinde să adopte un rol tot mai apropiat de ceea ce este dezirabil din punct de vedere social. Fără îndoială că și aici există o motivare calculativă, căci un comportament adecvat poate prescurta, uneori în mod sensibil, durata sentinței.

Tulburări psihice

La contactul cu viața de detenție pot apare o serie de tulburări psihice. Desigur nu ne referim aici la manifestările care țin de constituția subiectului sau cele declanșate în stare de libertate, ci numai la acelea care apar ca reacții față de încarcerare. Acestea apar mai ales la deținuții primari. Ele survin la puțin timp după depunere și sunt tranzitorii.

În ordinea frecvenței lor se situează stările depresive, care se caracterizează prin următoarele forme de manifestare:

O puternică melancolie;

Disperare;

Agitație anxioasă;

Tentative de suicid;

Halucinații auditive și vizuale;

Temeri delirante de persecuție.

Tabloul acestor manifestări este influențat de o serie de factori psihologici:

• Rușinea;

• Remușcările;

• Despărțirea bruscă de familie;

Alt grup de tulburări este constituit de stările confuzionale care apar după câteva săptămâni sau luni de la depunerea în penitenciar. Simptomatologia este constituită din:

• Dezorientare temporo-spațială;

• Privire rătăcită;

• Dureri de cap violente;

• Somn agitat;

• Vise de groază;

• Halucinații la care subiectul participă activ (se ascunde, se apără, se luptă).

Unele tulburări psihice mai pot fi determinate de sevrajul (înțărcarea), la care sunt supuși alcoolicii. Ei manifestă:

• Crize anxioase, violente;

• Delirum tremens (febră, tremurături)

• Tulburări de percepție;

• Agitație psiho-motorie;

• Halucinații (mai ales zoopsii – adică bolnavul vede animale: broaște, șerpi, șoareci, insecte);

• Insomnii;

• Puls accelerat.

Toate aceste tulburări psihice reclamă examinarea de specialitate și un tratament precoce.

4.4. Etichetarea socială

Etichetarea socială reprezintă o formă a reacției sociale, este o stigmă. În acest caz crima apare ca un produs al reacției sociale. Cei care se abat de la normele sociale sunt etichetați ca infractori, ca urmare a reacției sociale de răspuns la criminalitate. Prin etichetare individul este trecut de la o poziție socială considerată normală în societate la una de deviant. Reacția socială presupune existența a două personaje:

Unul individual – cel etichetat;

• Altul colectiv – societatea care etichetează.

Critica teoriei etichetării se concentrează pe două idei:

Societatea reacționează față de comportamentul social distructiv al individului, nu față de poziția sa marginală;

Etichetarea nu presupune pierderea identității considerată din punct de vedere social normală, pedeapsa în acest caz având rol de recuperare socială.

În detenție pot să apară efecte de corupție reciprocă a deținuților, având loc un proces de socializare inversă. Condamnatul se simte eliminat de societate, astfel încât își dezvoltă o tehnică de reacție față de controlul formal.

Dificultatea reeducării este aceea de a converti relația formală obligatorie într-una formală. În sistemul instituțional personalitatea este estompată. Paralel cu sistemul oficial de referință se dezvoltă o subcultură, ceea ce favorizează creșterea ratei de recidivism.

9.1.13. Personalitatea infractorului

Cercetarea personalității infractorului implică un câmp larg de investigații asupra ființei umane concepute ca un întreg (Eysenck).

Jean Pinatel în „Personalitatea criminală” consideră că trecerea la act constituie elementul decisiv. Condițiile trecerii la act sunt comandate la infractorii care comit acte grave, de un nucleu al personalității ale cărui componente sunt352:

egocentrismul;

labilitatea;

agresivitatea;

indiferența afectivă.

Nucleul personalității criminale este o structură dinamică, este reunirea și asocierea componentelor amintite, dintre care nici una în sine nu este anormală.

Jean Pinatel pune un accent deosebit asupra faptului că nucleul personalității nu este un dat, ci o rezultantă. Analizând comportamentul infracțional, autorul arată că infractorul nu este reținut în săvârșirea actului său de oprobriul social, deoarece este labil, incapabil să se organizeze pe termen lung și, tot așa, nu este în stare să depășească obstacolele care apar în calea acțiunii lui criminale, deoarece el este dinamic și eminamente agresiv.

În același timp, el reușește să depășească și aversiunea față de acte odioase, căci, fiind indiferent afectiv, nu-i pasă de nimeni, nu nutrește sentimente de simpatie față de nimeni și, în consecință, poate comite orice infracțiune.

Obligația de a trăi împreună îl determină pe deținut, în ideea de supraviețuire în colectiv, să-și atribuie o identitate comună, să integreze valori morale colective. Pentru supraviețuirea personală, deținutul trebuie să-și construiască o identitate care să-l distingă de vecinul său. Nevoia de a ieși din închisoare, pentru a regăsi societatea din afară, obligă condamnatul să părăsească această identitate colectivă pentru a se apropia de cea recomandată de personal, să-și piardă identitatea judiciară pentru a ajunge la o identitate conformă. El trebuie să-și demonstreze o coerență și o continuitate de sine.

Viața în închisoare implică o mare instabilitate a identității sociale a deținuților. ,,Gradul de asigurare a identității unei persoane depinde de un mediu stabil, apt să-i procure repere care să-i permită anticiparea realității și posibilitatea de a acționa în consecință” . Diferitele du-te-vino identitare ale condamnatului sunt efectuate într-un context instabil. Această instabilitate provine atât din mișcările continue care scutură universul carceral, cât și din faptul că deținutul ignoră data efectivă a eliberării sale. Mai întâi au loc o serie de transformări mentale, de vreme ce scurgerea timpului de pedeapsă îl face pe condamnat să-și schimbe progresiv valorile morale, urmate de mișcări fizice cauzate de funcționarea chiar a instituției, cu plecările continue ale unora sau altora.

Personalul care îi atribuie și el o identitate, se deplasează în funcție de parcursul profesional, dar într-un sens contrar. G. H. Mead spune că ,,geneza identității se înscrie totdeauna într-o relație interactivă cu celălalt”.

Cap. 5. MODELAREA PERSONALITĂȚII UMANE ÎN ÎNCHISOARE

5.1. Posibilități de diagnoză

Întrucât delincvenții și infractorii prezintă o serie de caracteristici psihocomportamentale care-i diferențiază de categoria subiecților conformiști, se pune problema, pe de o parte, a posibilităților de depistare a acelor caracteristici (potențial delincvențial) care predispun individul la comiterea unor acte antisociale și, pe de altă parte, cunoscând psihologia celui care a încălcat legea, se ridică problema adaptării și pe cât posibil a „tratamentului” educativ, reeducativ și recuperativ pentru reabilitarea și reinserția socială.

Există o permanentă nevoie de a avea o imagine clară despre o serie de fenomene umane din penitenciar și, în același timp, de a depăși diferențele, în modul de înțelegere a acestora, al specialiștilor și personalului care lucrează nemijlocit cu deținuții. Periculozitatea este o expresie a personalității în ansamblul ei. Suma aritmetică a diverselor „defecte” sau conduite infracționale nu conduce ipso facto la identificarea acesteia, căci înțelegerea personalității este mai repede atributul intuiției și experienței și mai puțin al abordării simpliste, de tip statistic. Este nevoie de multă experiență dar și de cunoștințe adecvate în aprecierea mentalității unui deținut, a carierei lui infracționale și a particularităților personalității sale, pentru că pe această bază urmează să-l includem sau nu în categoria „periculos”. Pentru lucrătorul din penitenciar este un act de responsabilitate și capacitate profesională să caracterizeze cu obiectivitate un condamnat, având în vedere eventualele consecințe pentru acesta.

Chiar dacă individul este relativ bine adaptat la acest mediu, nu rezultă de aici că și în penitenciar el va face dovada aceleiași adaptări: o bună adaptare în interiorul locului de deținere nu garantează o eficientă readaptare după punerea în libertate. Neadaptarea poate fi temporară (până la găsirea statutului dorit) sau permanentă (fiind urmarea frecventă a pierderii statutului), fapt ce aduce cu sine o ostilitate cronică, o mentalitate resentimentară, ca la cei mai mulți recidiviști.

Adaptarea la „mediul” se realizează la fiecare individ prin intermediul unui sistem mediator al personalității, format din cunoștințe, concepții, modul de prelucrare a informațiilor, emoții și procese fiziologice. Astfel, calitatea elementelor sistemului mediator va condiționa structura imaginii pe care și-o formulează individul despre mediul în care trăiește și, implicit, va influența nivelul adaptării la exigențele acestuia.

Dacă succesul social este adus, în genere, de educație și progres ocupațional, deseori, deținuții periculoși nu au avut parte de o educație sistematică, iar în plan profesional găsim numai lucruri negative. Mai mult, destul de frecvent în liberările anterioare, acești deținuți au „provocat” mediul să-i considere ca pe niște foști condamnați. Limbajul, modul de a vedea lumea, stilul de a petrece timpul liber, vin să întărească părerea celor din jur, că unii din cei veniți de „acolo”, nu vor să se integreze în normele acceptate social.

5.2. Relații de ajutor în mediul penitenciar

Punerea in executare a pedepsei privative de libertate presupune o serie de intervenții structurate de-a lungul unei perioade de timp, care produc schimbări emoționale, comportamentale și, nu in ultimul rând, sociale.

Eficiența intervenției este exprimată în funcție de rezultatele obținute in vederea resocializării și autorealizării, pe care le înregistrează persoanele aflate in detenție și apoi după liberare.

Organizarea activităților de pregătire către liberare necesită a fi inițiate incepand cu prima zi de detenție și ulterior dezvoltate pe măsura apropierii termenului de liberare. Determinând principalele etape de executare a termenului privativ de libertate, putem stabili următoarele:

– etapa inițială;

– etapa de bază;

– etapa de pregătire pentru liberare.

Etapa inițială

La etapa inițială, deținuții urmează să se acomodeze la condițiile de trai din penitenciar, să se supună cerințelor regimului de detenție și să se adapteze la mediul deținuților, deoarece izolarea de societate, de regulă, este suportată destul de dificil.

Este foarte important ca, din primele zile de aflare in detenție, administrația penitenciară să determine cele mai eficiente activități de influență educativă asupra acestor persoane, să-i ajute pe deținuți să se adapteze la noile condiții.

În conformitate cu al. 6 art.219 al Codului de Executare, imediat după sosire, deținutul este plasat în încăpere de tip carantină pe o perioadă de pană la 15 zile, in decursul căruia el este examinat medical in vederea determinării stării sănătății și, după caz, inclusiv acordarea asistenței medicale. Totodată, in timpul aflării deținutului in carantină, acesta este informat despre drepturile și obligațiile sale pe parcursul perioadei de detenție. Activitatea respectivă este reglementată și de prevederile p.p. a), e) al 1 art.166 al Codului de Executare, unde se menționează că condamnatului i se garantează dreptul de a fi informat de instanța sau organul care asigură executarea pedepsei, in limba pe care o înțelege, despre drepturile și obligațiile sale, modul și condițiile de executare a pedepsei, precum și despre modificarea modului și condițiilor de executare a pedepsei, de asemenea despre dreptul la ocrotirea sănătății.

Sarcina de bază a regimului de carantină este studierea intensă a personalității condamnaților noi sosiți in penitenciar, aprecierea gradului de degradare socială și, reieșind din acestea, orientarea activității individual-educative pentru fiecare, începând cu primele zile de executare a termenului de pedeapsă.

Totodată, pe parcursul aflării condamnatului in condițiile regimului de carantină, se întreprind măsuri educative, sociale, psihologice, medicale, de securitate și regim, profilactice, orientate spre atitudine corectă față de măsurile de corijare.

Referindu-ne la metodele de lucru cu condamnații aflați in carantină, este de menționat, că in conformitate cu legislația in vigoare, încăperile de carantină prezintă un sector izolat constituit din celule, care este interzis de a fi vizitate de condamnați din penitenciar. La parvenirea condamnaților in penitenciar, aceștia, in mod obligatoriu, sunt supuși anumitor măsuri de profilaxie stabilite de normele sanitaro-epidemiologice. Măsurile sanitaro-epidemiologice (frezatul, dezinfectarea, baia) se efectuează de către personalul serviciului securitate și regim și responsabilii de aceste activități sunt: ajutorul de serviciu al șefului penitenciarului, șeful de bloc și medicul de serviciu.

In urma procedurilor de primire, condamnații sunt plasați in încăperile de carantină pe un termen de 15 zile, in decursul căruia aceștia sunt supuși examinării medicale. Astfel, se verifică starea generală a sănătății și a capacităților de muncă, iar in caz de necesitate se stabilește tratament medical individual.

Repartizarea condamnaților in celulele sectorului de carantină se efectuează, in ziua sosirii condamnaților, de către ajutorul de serviciu al șefului penitenciarului, prin coordonarea cu șeful adjunct al penitenciarului și colaboratorii serviciului de securitate, minorii – suplimentar se coordonează cu colaboratorii serviciului educativ, bolnavii – cu serviciul medical.

Pe parcursul aflării condamnaților in carantină, aceștia sunt informați despre prevederile Codului Penal, Codul de procedură penală, in special in ceea ce ține de executarea pedepsei, Codul de Executare , Statutul de executare a sancțiunilor de drept penal, etc. Condamnații sunt informați contra semnătură despre drepturile, obligațiunile și restricțiile ce țin de mijloacele tehnice de pază, condițiile de aplicare față de ei a mijloacelor speciale, armei de foc, care ar pune in pericol viața lor. De asemenea, condamnații sunt informați despre faptul că, in caz de încălcare a ordinii de executare a pedepsei, regimului de detenție, a măsurilor prevăzute de programul zilei, nerespectarea liniilor și zonelor de pază, unde accesul este interzis, atrage după sine, in dependență de circumstanțe, responsabilitate disciplinară, civilă sau penală. Totodată, condamnații sunt instruiți despre măsurile antiincendiare, tehnica de securitate, reieșind din specificul instituției penitenciare. Despre informarea menționată, condamnații semnează in registrul de evidență a instruirilor.

Etapa de bază

Odată cu sosirea condamnatului in sector, acesta este invitat de către șeful de sector sau, după caz, de alți colaboratori ai administrației penitenciare la niște discuții individuale, scopul căror este stabilirea increderii față de personalul penitenciar prin acordarea suportului informațional și moral-psihologic și acomodării la noile condiții de detenție. Totodată, in cadrul discuțiilor menționate se studiază personalitatea condamnatului și, in dependență de afirmațiile obținute, aceste date sunt contrapuse cu informația din dosarul personal al deținutului, pentru a se crea o opinie obiectivă despre acest condamnat și intențiile lui pe viitor. Informația ce caracterizează deținutul este fixată intr-un registru numit „Program individual cu privire la planificarea executării pedepsei penale de către deținut”, care cuprinde următoarele secțiuni:

– date social-demografice;

– date despre antecedente penale;

– date despre aptitudinile și indicii fizici;

– acțiuni de resocializare, planificate pentru fiecare an de aflare in detenție, inclusiv convorbiri individuale;

– măsuri de stimulare sau de sancționare;

– testarea psihologică, observații și recomandări;

– asistență socială acordată deținutului, inclusiv măsuri întreprinse în vederea pregătirii pentru liberare.

Este important ca, reieșind din necesitățile deținutului și posibilitățile administrației penitenciare, pentru fiecare deținut să se stabilească realizarea unor măsuri cu caracter socio-educativ, care să contribuie la acumularea de abilități utile pentru a se putea reintegra cu succes in societate.

Drept exemplu al unor asemenea acțiuni, puse in sarcina deținutului de comun acord cu acesta, pot fi:

– participarea la programele socio-educative desfășurate in penitenciar;

– încadrarea în procesul de instruire generală sau profesională;

– încadrarea la muncă remunerată sau neremunerată;

– restabilirea și menținerea legăturilor cu familia sau rudele apropiate;

– frecventarea bibliotecii penitenciarului;

– participarea la activități de creație artistică, cluburi pe interese;

– participarea la activitățile organizațiilor obștești;

– repararea daunei cauzate de infracțiunea comisă.

Conform programului individual cu privire la planificarea executării pedepsei penale de către deținut, anual, se face o evaluare a rezultatelor obținute de către deținut și, in dependență de acestea, se fac următoarele aprecieri ale comportamentului:

– bine;

– satisfăcător;

– nesatisfăcător.

Aprecierile respective acordă administrației penitenciare posibilitatea de a se exprima asupra posibilității deținutului de a fi liberat condiționat de pedeapsă inainte de termen sau a fi înlocuită partea de pedeapsă neexecutată cu o pedeapsă mai blanda, sau a fi amnistiat sau grațiat.

Etapa de pregătire pentru liberare

Cu referire la pregătirea deținutului către liberare, in penitenciare este organizată implementarea unor programe specializate, unul dintre care este „Programul cu privire la pregătirea pentru liberarea deținuților din detenție – „PROSOCIAL” (in continuare Programul PROSOCIAL), în care sunt implicați toți deținuții al căror termen de detenție expiră peste șase luni de zile. Scopul Programului PROSOCIAL este prezentarea unui mod corect de viață al personalității in societate, instruirea persoanelor pentru a soluționa problemele care apar odată cu liberarea din detenție și ulterior pentru a se reintegra cu succes in societate. Scopul final al pregătiri pentru liberare este prevenirea recidivei.

Sarcinile de bază ale Programului PROSOCIAL sunt:

1. Desfășurarea unor ore informative de reorientare comportamentală, care să corespundă nevoilor deținuților pentru consolidarea abilităților sociale și a autocontrolului, etc.

2. Păstrarea și consolidarea legăturilor dintre persoana care se liberează din detenție și familia sau rudele apropiate ale acesteia.

3. Orientarea profesională și sprijinirea persoanei care se liberează din detenție in vederea găsirii unui loc de muncă.

4. Acordarea asistenței sociale in probleme locative pentru persoana care se liberează din detenție.

5. Susținerea psihologică a persoanelor care se liberează din detenție.

6. Informarea persoanelor care se liberează despre procedura beneficierii de asistență medicală in societate.

Limitele competenței sale:

realizează evaluarea psihologică a condamnaților;

ƒ- desfășoară activități de consiliere psihologică;

ƒ- participă la clasificarea și selecționarea deținuților;

ƒ- asigură intervenția in situații de criză (tentative de suicid, automutilări, conflicte cu personalul sau conflicte cu alți deținuți);

ƒ- coordonează și desfășoară programe de intervenție specifică adresate persoanelor private de libertate vulnerabile și din categoria celor cu nevoi speciale;

ƒ- asigură procesul de pregătire pentru liberare a condamnaților.

Toate activitățile psihosociale pot fi petrecute la diverse etape ale adaptătării condamnatului la condițiile de detenție, și anume:

1. adaptarea condamnatului la condițiile de detenție (mobilizarea, orientarea condamnaților, activizarea deprinderilor, aptitudinilor ce corespund noilor condiții de viață și muncă);

2. asistența psihologică in cazurile schimbării condamnatului de la un regim la altul, dintr-un penitenciar in altul, schimbarea anumitor condiții de detenție;

3. asistența psihologică in cadrul procesului de pregătire pentru liberare a condamnaților.

Dacă vorbim despre pregătirea pentru liberare, aceasta necesită a fi începută din prima zi a detenției și efectuată pe tot parcursul executării pedepsei, ea fiind parte componentă a procesului de resocializare.

Etapa de pregătire pentru liberare a deținutului urmărește nu doar o evaluare a procesului corecțional petrecut in penitenciar, ci mai degrabă consolidarea (întărirea) legăturilor sociale in vederea adaptării și acomodării lui la normele și viața socială din afară.

Trebuie să menționăm faptul că, in cazurile in care procesul de adaptare a condamnatului la condițiile de detenție are loc fără intervenția psihosocială, ne putem aștepta la urmări negative. Astfel de condamnați, de obicei, devin agresivi, bănuitori, răzbunători, căutand justificări infracționale și poziționându-se ca victime ale nedreptății, crezând că sunt in drept de a-și manifesta agresivitatea față de ceilalți condamnați, colaboratori ai penitenciarului sau față de propriile rude. Procesul de pregătire pentru liberare cu această categorie de condamnați este dificil, deoarece activitățile psihocorecționale ce nu s-au organizat pe parcursul executării pedepsei, fizic, nu pot fi realizate in ultimele șase luni.

O direcție importantă in acordarea asistenței psihologice in cadrul pregătirii pentru liberare este formarea planurilor de viață sau a unor perspective sociale ce prezintă interes pentru condamnat. Unul din studiile efectuate cu condamnații recidiviști a dovedit, că înainte de ultima liberare din detenție, aceștia și-au stabilit ca planuri personale: găsirea unui loc interesant de muncă, continuarea studiilor (colegiu, facultate), rezolvarea problemelor familiale. Însă din numărul condamnaților ce au participat la studiul nominalizat au reușit să-și realizeze planurile de viață doar jumătate. Condamnații au adus justificări, referindu-se la diverse greutăți legate de angajarea in câmpul muncii, influența negativă a prietenilor, neîncrederii celor din jur, la fel menționând și factorii subiectivi, cum ar fi: instabilitatea emoțional-volitivă, carențele educaționale și alte trăsături caracteriale, asupra dezvoltării cărora nu s-a atras atenție in procesul de resocializare înfăptuit de serviciile educative. Fiecare al doilea condamnat a schimbat câteva posturi de lucru, deoarece nu erau pregătiți să răspundă cerințelor noului colectiv de muncă.

Mulți au indicat mediul negativ care, in mare parte, a influențat săvârșirea unei infracțiuni repetate. Este bine cunoscut faptul că la sfârșitul perioadei de detenție se agravează anumite stări ale condamnaților legate de schimbările ce urmează să apară in viața lor. Această perioadă pune in prim-plan starea de neliniște legată de momentul eliberării din detenție. Marea majoritate a condamnaților sunt îngrijorați de faptul cum vor fi primiți de către membrii familiei, de victimă sau rudele acesteia, dacă vor putea sau nu să-și găsească un loc de muncă, vor avea un loc de trai.

Toate aceste probleme devin sursa unor trăiri emoționale negative, care vor influența comportamentul condamnatului, relațiile cu ceilalți și, desigur, relațiile cu personalul penitenciarului. Cu toate acestea, este o perioadă in care condamnatul va fi dispus să relaționeze cu psihologul sau asistentul social, conștientizând că ar putea primi ajutorul specialiștilor.

Chiar și condamnații orientați pozitiv, ce respectă regimul de detenție, sunt încadrați în câmpul muncii și participă la diverse programe socio-educative au nevoie de asistență psihosocială în perioada de pregătire pentru liberare.

Când în cadrul penitenciarului activează 1 psiholog la 400 de condamnați, sarcinile de lucru ale specialistului sunt destul de multe, posibilitatea acordării consultațiilor psihologice tuturor e fizic imposibilă, este problematic ca acest specialist să realizeze fără ajutorul colegilor programul de pregătire pentru liberare.

Deci, psihologul trebuie să-și planifice programul de lucru pentru a reuși atât munca cu condamnații noi-sosiți, desfășurarea programelor psiho-sociale, cat și cele de pregătire pentru liberare.

Procesul de pregătire pentru liberare necesită implicarea tuturor specialiștilor (educatorului, asistentului social, psihologului și, după caz, a medicului sau specialiștilor din afară). Este binevenită implicarea serviciului de probațiune și a centrelor de justiție comunitară. Odată ce există o echipă de lucru, pot fi trasate obiectivele și împărțite sarcinile. Din păcate, foarte des, cei care se preocupă de situația condamnatului după liberare sunt doar colaboratorii sistemului penitenciar, oamenii pe care ei ii cunosc, care peste puțin timp nu vor mai fi cei ce supraveghează, ci aceiași cetățeni de rând și cu care e posibil să nu se mai întâlnească. Trebuie, totuși, să cunoaștem adevărul, care de multe ori e dur și greu de spus răspicat. Deținutul este perfect adaptat la viața instituționalizată. Penitenciarul este lumea lui, el ii știe toate regulile și slăbiciunile. Desigur, spune că vrea să se libereze. Dacă ar nega, ar însemna că nu este pregătit pentru viața de afară. Atunci când in echipa de lucru sunt persoane din afară, condamnatul conștientizează că este așteptat, că poate cere ajutor și trebuie să depună efort pentru a-și realiza cu succes planurile de viață care le-a desenat in imaginația sa de atâtea ori.

Multe din programele socio-educative familiarizează condamnatul cu informație necesară pentru o bună cunoaștere a drepturilor sale in detenție, îl învață meserii ce sunt actuale în penitenciar, dar probabilitatea aplicării lor când se va elibera e minimă. Iar în unele cazuri ziua liberării poate fi chiar cea mai tristă. Familie nu are, iar rudele mai îndepărtate nu-l recunosc și nu-l vor in preajma lor. Prieteni? Toți sunt în penitenciar. Nu are unde să doarmă, nu are ce să mănânce. Puținii bani pe care i-a primit la liberare ii vor ajunge pentru câteva zile. Și apoi? Să meargă la serviciul amplasării forțelor de muncă să ceară ajutor, că s-a calificat in penitenciar. Să meargă la primărie și să ceară o locuință, că așa i-a spus asistentul social. Dar au schimbat peste noapte atât de multe in țara asta! E iarnă deja și haine prea groase nu are. In schimb, știe exact ce are de făcut. E atat de simplu! Se va intoarce la penitenciar.

De multe ori astfel de cazuri sunt primite dureros de către personalul penitenciar. Cei ce par a fi deținuți model, care au participat la programele socio-educative, au respectat regimul de detenție, nu au reușit să se descurce in societate. Astfel, ajungem la concluzia că activitățile ce urmează a fi efectuate in cadrul procesului de pregătire pentru liberare trebuie să vină ca întărire, recapitulare a cunoștințelor pe care condamnatul le acumulează pe parcursul întregii perioade de detenție in cadrul programelor socio-educative și psihosociale, care necesită a fi direcționate spre însușirea unor deprinderi și abilități ce urmează a fi aplicate de partea cealaltă a gratiilor.

Această etapă in penitenciar începe din ultimele 6 luni de detenție și continuă pană in prima zi a eliberării, iar in unele cazuri urmează și după liberare, in centrele de reintegrare pentru persoanele ce au fost in conflict cu legea.

De unul singur, specialistul psiholog nu poate să realizeze complet programul de pregătire pentru eliberare, aceasta e prerogativa întregii echipe. Desigur, psihologul poate avea cazuri in care condamnatul este unul din clienții săi fideli, care a trecut prin anumite programe psiho-sociale sau a beneficiat de ore de consiliere psihologică, pe parcursul cărora acesta a invățat anumite abilități sociale sau și-a întărit anumite comportamente prosociale. Insă fiecare din cei ce urmează a fi eliberați au nevoie de un bloc de activități ce vor urmări instruirea in vederea soluționării problemelor ce apar odată cu eliberarea din detenție și care ulterior ii va ajuta să se reintegreze cu succes in societate.

Intervenția psihologului are menirea de atenuare și de sprijin, încurajând modelele de viață pozitive și dezactivarea celor negative. De fapt, la etapa nominalizată, activitățile psihologului vor fi determinate de necesitățile condamnaților ce apar la sfârșitul perioadei de detenție. Odată ce fiecare din condamnați are un plan de executare a pedepsei in care sunt urmărite toate activitățile și programele socio-educative sau psihosociale, la care trebuie să participe acesta, realizarea asistenței psihologice va fi și ea introdusă in planul menționat.

O condiție indispensabilă in pregătirea pentru eliberare a condamnaților este ridicarea nivelului de autoapreciere și restabilirea statutului social al acestora. Primul pas in realizarea intervenției psihologice este evaluarea stării condamnatului, a nevoilor acestuia, a abilităților și aptitudinilor sale. Evaluarea condamnatului va permite stabilirea metodelor de lucru, programelor psihosociale ce necesită a fi efectuate reieșind din fiecare caz in parte.

Cercetările in privința dinamicii personalității omului privat de libertate au concluzionat că dezvoltarea ei in aceste condiții speciale, subordonate anumitor reguli, se constituie dintr-un anumit rând de etape, acestea fiind etapele critice in dinamica personalității deținutului, susținute de o schimbare a stărilor psihice ale individului.

Astfel, specialiștii împart aceste etape in:

1. arestul;

2. intrarea in vigoare a pedepsei;

3. încarcerarea;

4. primele 6-8 luni de detenție;

5. 3-8 luni înainte de eliberare;

6. eliberarea.

In dinamica stărilor psihice ale deținuților se observă o anumită legitate. Individul se află intr-o stare permanentă de așteptare, in care se petrece ajustarea preliminară a omului pentru condițiile de viață și activitate care urmează să apară. Așteptarea poate fi diferită după conținutul ei psihologic: frica față de posibilele suferințe; neliniștea – când nu se cunosc urmările unui eveniment; o încordare majoră cu agravarea funcțiilor psihice și fizice.

O altă stare a deținuților este speranța la ceva mai bun in viitor. Ea este proprie tuturor oamenilor, însă pentru cei privați de libertate are un aspect deosebit – este speranța la schimbarea destinului, in general după eliberare, fiind legată cu problema cum să se evite o pedeapsă prea dură. In special, pe toți deținuții cu o durată mai mare de detenție sau cu boli grave ii caracterizează stările de deznădejde, ruinare.

Nu putem să nu menționăm astfel de stări ca: tristețea, apreciată ca „fundament al vieții in închisoare” (M. N. Ghernet); plictiseala – starea neplăcută din care deținuții încearcă să iasă prin diverse metode. Unii cu puterea de voință concentrându-se pe activitățile pozitive, alții caută distracții, deseori interzise ii sfidează pe cei mai slabi.

Apatia dă naștere pasivității, paralizează voința și intelectul. Astfel, deținuții devin indiferenți față de propriul destin, nu doresc să muncească, să participe la viața colectivă a inchisorii.

Frustrarea incorporează toate aceste stări. Ea se prezintă fie prin activism deosebit (agresivitate, autorănire), fie prin pasivitate și dezacord. Stările psihice grave pot duce persoanele cu o slabă putere de voință la pierderea individualității sale. Aceasta se observă chiar și in aspectul fizic: privirea ștearsă, vagă; felul de se mișca, limbajul sărac. Nu întâmplător mulți dintre deținuți, care au petrecut mai mult timp în închisoare, deseori seamănă unul cu celălalt. Impactul privării de libertate asupra componentelor personalității este in multe cazuri dramatic, generând conduite diferite față de cele din mediul liber.

O importanță aparte pentru menținerea echilibrului sufletesc al persoanei o dețin astfel de elemente ca vestimentația, familia, casa, prietenii, obiectele familiare ș.a.; separarea bruscă de aceste elemente contribuie la dezintegrarea psihologică a persoanei, face vizibil dramatismul condamnării. Ca element al personalității, afectivitatea „duce greul” frustrărilor impuse de privarea de libertate.

Majorității deținuților le este firesc:

ƒ- sentimentele amorale;

ƒ- excitațiile emoționale ridicate;

ƒ- neputința, iar mai des, nedorința de a se controla;

ƒ- expresivitatea exagerată a manifestării emoțiilor;

ƒ- absența empatiei, indiferența față de alții;

ƒ- dependența sentimentelor de influența grupului;

ƒ- sentimentul de inferioritate ;

ƒ- mascarea trăirilor adevărate;

G. Florian, intr-un studiu ce vizează particularitățile afective ale deținuților, scoate in evidență următoarele trăsături ale deținuților: insecuritatea și naivitatea; dorința de afirmare și opozabilitatea; teama de compromitere, devalorizarea familiei și un sentiment latent de ratare; receptivitatea scăzută pentru învățare, detașare și conservatorism; sentimentul de inutilitate și abandon, nevoia de suport moral și material. La femei, caracteristicile principale sunt dezorientarea afectivă, hiperemotivitatea, nevoia de originalitate și anxietatea; nevoia de susținere, egocentrismul și atașamentul de familie; culpabilitatea, dragostea de copii și gelozia; revendicativitatea, depresia și sentimentul de inferioritate; ideile de persecuție, renunțarea, contemplativitatea și trăirea in trecut.

Deținutul, frecvent, iși pierde încrederea in posibilitatea de reintegrare socială, voința lui începe să fie exersată in acțiuni care-l îndepărtează și mai mult de așteptările cadrelor din locurile de detenție (tatuajul, bravarea, provocarea altor deținuți mai puternici la luptă).

Condițiile specifice izolării sociale sub forma încarcerării nu pot să nu se răsfrângă asupra caracterului persoanei deținute. Astfel, deținuții se clasifică in persoane cu dezvoltare pozitivă și cu dezvoltare negativă a caracterului.

Leonhard consideră că la persoanele cu dezvoltare negativă a caracterului se urmăresc:

1. accentuarea unor anumite trăsături de caracter: comportamente demonstrative, lăudăroșenie, indiferență față de viitor, pierderea independenței, mărirea sau micșorarea numărului de pretenții;

2. formarea tipului agresiv față de ceilalți și de sine (autoagresiv); eschivarea de la muncă sau alegerea unei munci mai ușoare, autoafirmarea in fața celorlalți; metodele de comportament preluate de aceste persoane sunt: agresivitate verbală, amenințări, autovătămare etc. Comportamentul agresiv și autoagresiv este o formă de protest, care se observă la persoană in situații de amenințare psihică și fizică, unei frustrări înalte și deprivării.

Au fost identificate și trăsături tipice anumitor categorii de vârstă: Persoanele tinere. Această vârstă pune accentul pe problema cunoașterii de sine și a viitorului. Mulți dintre deținuții tineri nu au o calificare, deoarece pană la detenție nu au practicat o anumită profesie. Intre deținuții tineri sunt persoane care doresc să-și schimbe in viitor caracterul activității sale, ceea ce cere o reorientare profesională și recalificare.

Un loc important in viața tinerilor deținuți îl ocupă problemele familiale și căsnicia. In special, la bunăstarea familială țin foarte mult deținuții intre vârsta 26-30 de ani. Ruperea relațiilor familiale poate duce la preluarea unui comportament amoral.

Este de menționat faptul că de regulă, dacă comportamentul la vârsta de 18-25 de ani este mai puțin sigur și nedeterminat, atunci la persoanele cu vârsta între 26-30 de ani apar tendințe de stabilizare a comportamentului, fie ele negative sau pozitive. Cu înaintarea în vârstă, la mulți dintre deținuți crește tendința de a se corecta; in special aceasta este caracteristic la 28-30 de ani. In perioada data merge mai intensiv și mai productiv procesul de cunoaștere socială. Împlinind vârsta de 25 de ani, la individ nu încetează procesul de cunoaștere de sine și a celorlalți și nici procesul de instalare a unor valori noi.

Deținuții adulți. La 30-40 de ani deținuții trăiesc deosebit de dur despărțirea de familie, rude, lipsa posibilității de alegere liberă a activității. Astfel, mai ales la deținuții recidiviști, se formează o atitudine pesimistă față de viață, apare neîncrederea in ceilalți, se dezvoltă agresivitatea și înrăirea.

Persoanele cu vârsta între 40-55 de ani tot mai des se gândesc la realizările lor in viață, sunt mai autocritici și mai veridici in aprecierea realității înconjurătoare, trăiesc nevoia de a comunica cu persoanele apropiate. La deținuții cu vârsta peste 55 de ani are loc o reorganizare a motivației in legătură cu așteptarea bătrâneții. Ei se simt obosiți de o astfel de viață și tind să rupă orice legătură cu ea. Însă unii deținuți, care își ispășesc pedeapsa ani îndelungați, nu au familie, sunt indiferenți față de sine și destinul lor.

Caracteristicile psihologice ale femeilor aflate in detenție. Femeile deținute au specificul lor, cauzat de aspectul psihologic al acestei categorii. În cadrul executării procesului privării de libertate, trebuie să ținem cont de particularitățile anatomio-fiziologice ale femeilor. Procesele fiziologice duc la schimbarea dispoziției, dureri de cap, schimbarea tensiunii arteriale, amețeli, care necesită intervenție medicală și psihologică. Femeile deținute se deosebesc printr-o labilitate emoțională sporită, sensibilitate, sentimentalitate, care se observă in momentul privării de libertate, despărțirii de copii și familie. In comparație cu bărbații deținuți, femeile percep mult mai dureros izolarea de societate.

Ele se deosebesc printr-o excitare sporită, cad ușor sub influența dispoziției de grup. Dinamica stărilor afective este mai expresivă, decât la bărbați. In perioada de adaptare, pentru femei sunt caracteristice stările de apatie, indiferență, tristețe, frustrare. De asemenea, femeilor le este specifică instabilitatea caracterului, sensibilitatea la influențele negative a mediului, iritabilitate mărită. Crizele nervoase se întâlnesc mai des la femei decât la bărbați.

Revenind la evaluare, pentru a fi eficientă, ea trebuie atent planificată, stabilindu-se atât scopul general al acesteia, cat și obiectivele operaționale și pașii (activitățile) prin care scopul propus poate fi atins. In practică, atunci când ne gândim la procesul de evaluare, trebuie să avem in vedere câteva aspecte cheie:

1. Adunarea de informații despre client;

2. Explorarea faptelor, a sentimentelor, a gândurilor și a comportamentelor clientului;

3. Clarificarea și identificarea nevoilor și/sau problemelor clientului (insistându-se asupra nevoilor criminogene), a motivației pentru schimbare;

4. Înțelegerea în context (social, familial) a situației clientului;

5. Dezvoltarea unei imagini de ansamblu asupra situației clientului pentru planificarea acțiunilor necesare rezolvării problemelor identificate sau satisfacerii nevoilor clientului și reducerii riscului identificat.

Experiența atat națională, cat și internațională arată că aplicarea metodicilor standardizate de studiere a personalității și relațiilor interpersonale asupra persoanelor private de libertate, de regulă, nu garantează evidențierea informației veridice. Astfel, cu toate că specialiștii dispun de un arsenal bogat de metodici psihodiagnostice, apar dificultăți la aplicarea lor practică in penitenciar, cum ar fi:

1. In condițiile de detenție, datorită mecanismelor psihologice de apărare, anxietății și suspiciozității, condamnații ascund motivația și scopurile pe care le urmăresc, distanțându-se de psiholog sau încercând să-l dezinformeze;

2. Metodicele tradiționale de evaluare a relațiilor interpersonale, mai ales cele sociometrice și chestionarele nu sunt adaptate populației penitenciare;

3. Alături de metodele psihodiagnostice, specialistul trebuie să aplice și alte metodici, cum ar fi observația și interviul (convorbirea structurată).

Interviul este un instrument de diagnosticare și de înțelegere a clientului cu problemele sale. De obicei, prin intervievare sunt urmărite obiective, cum ar fi: motivații de acțiune, delimitarea tensiunilor personale ale clientului, înțelegerea motivației de acțiune, evaluarea impactului și a riscului social al faptei comise.

Totodată, interviul reprezintă demararea serviciului de tratament și poate constitui începutul procesului de reabilitare și/sau resocializare.

Convorbirea este o discuție premeditată, angajată intre psiholog și subiectul investigat, presupunând relația directă, de tipul față in față, dar și sinceritatea deplină a subiectului.

Eficiența acestei metode depinde de respectarea unor condiții, ca:

necesitatea desfășurării după o structurare anterioară a intrebărilor de către experimentator;

întrebările să vizeze culegerea cu anticipație a unor informații despre subiect, prin folosirea altor metode – observația, analiza produselor activității etc.; – preocuparea pentru anticiparea răspunsurilor subiectului de către experimentator, pentru a ști cum să se comporte in eventualele situații neprevăzute;

– motivarea adecvată a subiecților pentru a obține din partea acestora răspunsuri sincere.

Avantajele metodei țin date de posibilitatea obținerii unor informații numeroase și variate, direct de la sursă, intr-un timp relativ scurt, precum și de faptul că nu necesită aparatură sofisticată ori instalații speciale. Observația constă in urmărirea atentă intenționată și înregistrarea exactă, sistematică a diferitelor manifestări ale comportamentului individului, ca și a contextului situațional unde acesta se produce, in scopul sesizării unor aspecte esențiale ale vieții psihice.

Cuvântul observație semnifică tocmai constatarea exactă a unui fenomen, fapt cu ajutorul unor mijloace de investigație și apoi studierea aprofundată a acestei constatări. Observatorul este doar un fotograf al faptului, iar observația trebuie să redea exact natura faptului, a fenomenului.

Condițiile unei bune observații Există o serie de exigențe ce trebuie avute in vedere, pentru ca observația să se caracterizeze prin eficiență și obiectivitate:

a) stabilirea precisă, clară a scopului urmărit. Este necesar ca observația să se realizeze in baza unui plan dinainte stabilit, in care să se menționeze obiectivul urmărit, aspectul, latura sau comportamentul vizat;

b) selectarea formelor ce vor fi utilizate, a condițiilor și mijloacelor necesare.

Vor fi precizate cu claritate tipurile de observații folosite și condițiile de loc, timp, durată, de înregistrare a manifestărilor subiectului, aparatura folosită pentru înregistrare, elaborarea unui plan riguros al observației;

c) notarea imediată a observațiilor. Pentru a se evita omisiunile sau distorsiunile, este foarte important ca observațiile să se noteze, dacă este posibil, chiar in timpul activității; dacă nu, imediat după încheierea activității;

d) necesitatea discreției – in sensul că subiectul nu trebuie să-și dea seama că este observat și ce aspecte sunt vizate;

e) să fie sistematică – urmărind fenomenul propus in planul inițial, in pofida tentației de a-și îndrepta atenția asupra unor aspecte mai spectaculoase;

f) să fie veridică – înregistrându-se doar faptele observate și nu supozițiile observatorului, părerile, comentariile acestuia.

Fiecare specialist studiază condamnatul după propriul program. Metodele aplicate de către psiholog, de cele mai dese ori sunt testele și chestionarele. Astfel, din practica specialiștilor, cele mai reprezentative metodici pentru studierea condamnatului pot fi:

Testul Luscher (modificat după Sobcic);

– Testul SMIL (modificat după Sobcic);

– Testul Szondi (modificat după Sobcic);

– HAND-test;

– Testul BASSA-DARKI;

– Testul matricilor progresive (Raven);

– PF16 Cattell;

– Testul Eyseng;

Evaluarea psihologică a condamnatului la etapa pregătirii pentru eliberare permite determinarea progresul efectuat de către condamnat la îndeplinirea sarcinilor planului individual de executare a pedepsei și stabilirea riscului de recidivă a acestuia.

Evaluarea riscului reprezintă calcularea probabilității de apariție a unui eveniment/ comportament negativ și estimarea impactului acestuia. Evaluarea riscului trebuie, deci, să implice atât calculul probabilității, cat și al impactului.

Ce evaluăm:

1. Indicatori generali predictivi ai riscului (factorii statici);

2. Indicatori specifici de risc (factorii dinamici);

3. Factorii protectivi;

4. Față de cine există riscul;

5. Ce fel de risc există;

6. Consecințe ale riscului, pentru cine;

7. Nivelul riscului: 1, 2, 3, 4, 5 (1= risc scăzut).

Aspectele psihosociale importante in evaluarea riscului de recidivă sunt:

1. Factorii statici, care stau la baza evaluării riscului de recidivă, prin

metoda actuarială:

–Vârsta condamnării (cel mai bun indicator al infracționalității);

–Numărul condamnărilor cu privare de libertate pană la vârsta de 21 ani;

–Numărul condamnărilor cu privare de libertate peste vârsta de 21 ani;

–Numărul condamnărilor anterioare;

–Tipul infracțiunilor;

–Sexul (la bărbați, riscul de recidivă este mai mare decât la femei) (după Lloyd et al., 1994; Copas et al., 1994; Farrington and Tarling, 1985).

2. În practică, pentru evaluarea factorilor dinamici, în special, avem în vedere diverse tipuri de informații, cum ar fi:

– Comportamentul anterior este cel mai bun indicator al comportamentului viitor (dacă există comportamente antisociale anterioare, descoperite sau nedescoperite, riscul de recidivă este mai crescut);

– Pattern-ul anterior al comportamentului infracțional (riscul de recidivă este crescut in cazul unui recidivist care săvârșește infracțiunile in același fel; se pot identifica și conștientiza elementele comune ale infracțiunilor: consum de alcool, comite infracțiunea sub presiunea anturajului);

– Comportamente și circumstanțe similare care se repetă;

– Influențe și condițiile de mediu similare care se repetă;

– Proximitatea oportunităților de recidivă crescute sau in creștere;

– Întăriri ale comportamentului infracțional;

– Factori de personalitate;

– Justificări infracționale;

– Motivație pentru schimbare;

– Adicții;

– Relația cu familia, stil de viață etc.

Importanța evaluării riscului:

a. in penitenciar: pentru clasificarea si categorisirea deținuților, pentru luarea deciziilor in ceea ce privește propunerea pentru liberarea condiționată, managementul pedepsei, includerea intr-un tip sau altul de intervenție (durată, intensitate), estimarea progresului infractorilor ca urmare a participării la diferite programe de intervenție;

b. in comunitate – stabilirea condițiilor de supervizare, stabilirea duratei și intensității programelor de reabilitare, pentru decizii de încheiere a supervizării in comunitate, estimarea progresului infractorilor ca urmare a participării la diferite programe de intervenție.

Ca urmare a evaluării nivelului de risc, intervenția va viza:

1. Acțiuni pentru minimalizarea riscului;

2. Acțiuni pentru maximizarea factorilor protectivi;

3. Consecințe in cazul in care nu se intreprinde nici o acțiune, pentru cine;

4. Recomandare (plan de intervenție).

Odată efectuat procesul de evaluare, psihologul poate să stabilească tipul de intervenție și metodicile pe care le va aplica.

5.3. Opiniile deținuților privind mesajul educativ

În administrația locurilor de deținere sunt cunoscute două funcții ale opiniei colective:

Funcția de evaluare a evenimentelor;

Funcția de control social, în sensul că factorii de decizie își pot regla acțiunile după aceasta;

În penitenciar există o serie de factori a căror acțiune asupra recepționării mesajului educativ de către deținuți este diferită. Putem enumera printre factorii cu acțiune favorabilă:

Ambianța de viață civilizată chiar în condițiile privării de libertate

Autoritatea și prestigiul cadrelor și prezența, în rândul celor ce se desfășoară activități cu deținuții, a unor experți în problemele importante pentru aceștia

Faptul că în activitatea de reeducare a deținuților sunt atrași chiar unii condamnați cu pregătiri și aptitudini deosebite. Principalii factori defavorabili acțiunii reeducative în penitenciare sunt:

Faptul că deținuții nu constituie o masă omogenă, ei reacționând diferențiat la activitățile educative;

Mulți deținuți, apreciind pedeapsa ca fiind prea aspră, se închid în fața eforturilor reeducative deduse de personal;

Deseori este dificil să se creeze publicului penitenciar interesul pentru o temă reeducativă sau alta, cu atât mai mult cu cât, frecvent, modul de adresare este impersonal, iar limbajul destul de specializat;

Din această enumerare de factori ai recepționării putem considera că interacțiunea va fi mai eficientă dacă cei angajați în emiterea și receptarea de mesaje se află aproximativ la același nivel de comunicare.

Având în vedere interdicțiile impuse deținuților – în virtutea statutului lor de persoane private de libertate – putem aprecia că nivelul de comunicare este oscilant, iar în unele grupuri acesta se poate stabiliza la un nivel nefavorabil influențelor educative. Astfel, unii deținuți din cameră pot transmite mesaje de nivel afectiv, în timp ce deținuții care le primesc sunt cantonați în momentul respectiv la alt nivel. Va exista astfel un decalaj între emițător și receptor, care va perturba comunicarea. Uneori, din această cauză pot apărea conflicte. În practică, așteptările cadrelor și deținuților privind activitățile cultural – educative desfășurate în penitenciar sunt diferite:

Cadrele urmăresc să mențină un sistem de norme riguros, să ajute adaptarea celor de curând intrați în penitenciar, să formeze opinii corecte față de evenimentele din detenție și să le creeze sentimente umane autentice;

Deținuții urmăresc să obțină libertatea înainte de termen, să alunge plictiseala, să se sustragă sentimentului de nesiguranță, să se relaxeze și să evite conflictele, să ia hotărâri acolo unde există alternative, să-și lărgească imaginea asupra realității, să învețe să exercite mai bine anumite roluri sociale (tată, soț, mamă, soție), să-și satisfacă nevoia de a râde.

În rândul deținuților este o stare de așteptare a informațiilor ce vin din partea cadrelor, în funcție de situația concretă a unității – când lucrurile merg bine, ei așteaptă ca informațiile primite să facă referiri directe la acest lucru, iar când apar evenimente negative vor să li se explice cauzele și să fie îndemnați la depistarea greutăților. Având informații corespunzătoare, deținuții consideră că trăiesc mai activ.

5.4. Performanțe și creativități în munca deținuților

Din cercetările efectuate, atât pe persoanele aflate în libertate, cât și pe deținuți, a rezultat că interesul pentru munca bine făcută și pentru obținerea unor performanțe superioare este determinat de răsplata muncii, de stimulente materiale și morale. La deținuți, atitudinea față de muncă e cantonată mai ales în domeniul trebuințelor personale (biologice și de securitate), precum și subordonată scopului declarat de a se libera mai repede. De asemenea, acestea urmăresc și suma de bani pe care o primesc în raport cu munca depusă, dar mai ales lărgirea câmpului de relații și obținerea recompenselor prevăzute de regulament.

Din interviurile realizate de dr. Ghe. Florian a rezultat că în grupurile de deținuți nu este prezentă dorința de a fi apreciat în muncă de către membrii colectivului. Acest fapt este cauzat de părerea proastă a deținuților despre ceilalți, priviți ca oameni, și ei fiind indiferenți la aprecierile lor. În al doilea rând, ei evită să iasă în evidență prin contribuții deosebite, de teama de a nu fi acuzați de către ceilalți că urmăresc recompense și tratament special din partea cadrelor și astfel de a se rupe de grup, expunându-se ostilității acestuia.

Se constată frecvent că, în timp, concepția deținuților privind consecințele muncii depuse de ei se schimbă – în prima parte a executării pedepsei, așteptările lor (recompense, ambianță) sunt modeste, ca, odată cu creșterea vechimii, să devină în general mult mai pretențioase. Pentru aceștia contextul material al activităților și eventualele inechități de orice natură devin esențiale în aprecierea satisfacțiilor în muncă.

Performanțele superioare în activitate depind în mare măsură de calitatea factorului uman, care sub aspect individual și colectiv se manifestă în primul rând prin nivelul scăzut al calificării multora dintre deținuți; o bună parte dintre ei nu au lucrat nici o dată în sistemul industrial, iar contactul cu actuala meserie îl realizează pentru prima dată în detenție.

Un aspect cu implicații largi în procesul participării deținuților la activitatea productivă este cel al stării de spirit din colectivele din care muncesc. Coeziunea redusă a grupurilor de muncă, numărul mare de abateri comise individual, dar și în grup, relații tensionate cu maiștrii, prezența multor indivizi izolați, nemulțumirea deținuților față de anumite măsuri luate de cadre, cât și relațiile precare interpersonale dintre deținuți ne îndreptățesc să apreciem să starea de spirit în ce privește munca nu este adecvată.

CERCETARE PRACTICĂ

Cap. 6. Cercetarea influenței muncii pe perioada detenției în reabilitarea deținuților

6.1. Motivarea studiului

Din necesitatea de a trăi în interiorul închisorii, gândindu-se la ieșirea lor, deținuții își construiesc și reconstruiesc constant identitatea, fie pentru a aparține colectivului, grupului codeținuților, fie pentru a se singulariza și a se afișa ca oameni obișnuiți. În ceea ce privește personalul, el este forțat să închidă indivizi pe care trebuie în același timp să-i asiste, individualizându-le pedeapsa. De aici, el trebuie să producă identități multiple pentru același deținut. Toți trăiesc iluzia de a construi o persoană ,,adevărată”.

Acest ,,amestec” le apare ca revelator pentru negarea istoriei personale a fiecăruia. Toți urmează acum același destin: excludere și închidere. Dacă timpul excluderii variază în funcție de pedeapsă, toți suportă însă același tratament. Dacă individualizarea pedepsei este trecută în teste, nu se efectuează decât plecând de la comportamentul condamnatului în închisoare, și nu de la actul și istoria sa.

Plecând de la crima comisă, identitatea și natura victimei și de la legăturile care îi unesc cu aceasta din urmă (cunoscută sau nu, apropiată sau nu), deținuții definesc și califică un condamnat urmărind o scală care merge de la mai moral la mai puțin moral, de la mai curat la mai murdar și în final, de la mai uman la mai puțin uman. Parametrii utilizați pun în evidență comunitatea morală de apartenență. Analiza datelor statistice relevă că, calitatea vieții în penitenciare depinde într-o mare măsură de activități.

Integrarea socială trebuie raportată la specificul infracțiunii și la fiecare persoană în parte. Varietatea de infracțiuni presupune o varietate de o forme de reintegrare. Legislația califică infracțiunea, specialiștii în educație și asistență psihosocială evaluează cauzele care au generat disfuncționalitățile în cazul fiecărei persoane și nici nu ar fi eficient să analizăm infracțiunea ca și faptă.

Poate mai mult decât intervenția instituțiilor statului (ex. programe de reintegrare desfășurate pe timpul executării pedepsei și resursele materiale alocate acestor programe) contează sprijinul familiei și mediul social.

Reintegrarea socială presupune și reprimirea de către familie și depinde de disponibilitatea familiei de a susține material și moral persoana condamnată.

Menținerea relațiilor cu familia, iar acolo unde este cazul îmbunătățirea relațiilor cu familia este un obiectiv prioritar pentru reinserția socială a persoanei private de libertate. În ce privește munca, pentru ca aceasta să fie eficientă în reintegrarea socială a persoanelor condamnate, trebuie ca și acestea să fie interesate în munca respectivă și nu doar în a câștiga o reducere a pedepsei cu închisoarea sau executarea unei sentințe în comunitate prin muncă în folosul comunității. Angajatorii cer seriozitate din partea angajatului și de multe ori persoanele care au executat pedepse privative de libertate nu sunt motivate să muncească. În multe cazuri, persoanele care au executat pedepse privative de libertate preferă să lucreze pe piața neagră a muncii și să fie beneficiari ai venitului minim garantat care le asigură și acces la alte drepturi de asigurări sociale și la hrana oferită prin cantinele sociale.

Pentru angajatori este important și felul în care persoana care a executat pedepse privative de libertate se poate integra în echipa de lucru (poate există stigmatizare din partea colegilor).

Integrarea prin muncă este o parte importantă a procesului, dar nu este singura. Astfel, în reintegrarea socială a persoanelor care au fost condamnate penal pot fi eficiente:

Cultivarea încrederii în sine

Menținerea legăturii cu familia

Descoperirea și încurajarea intereselor prosociale (ex. muncă, alfabetizare, educație, etc.)

Influența pozitivă a colegilor de muncă și a prietenilor

Acestea sunt obiective ale activităților de educație și de asistență psihosocială, utilizate de câțiva ani chiar. Sistemul penitenciar sprijină reintegrarea socială a tuturor persoanelor private de libertate, pornind de la necesitățile individuale sociale, educaționale și terapeutice ale fiecărei persoane private de libertate și, mai ales, nu sancționează persoanele care după liberare nu au fost acceptate de comunitate și au recidivat.

6.2. Obiective

Obiectivele propuse prin cercetarea de față sunt următoarele:

identificarea motivelor săvârșirii de infracțiuni de către persoanele aflate în stare privativă de libertate;

participarea deținuților la activitățile de intervenție psiho-socială desfășurate în cadrul penitenciarului precum și rolul acestora în procesul de reeducare;

cunoașterea de către deținuți a obligațiilor și îndatoririlor ce le revin, a regulamentului de ordine interioară corespunzător așezământului penitenciar;

stabilirea rolului prevederilor legislative în domeniu în vederea reintegrării sociale postexecutorii;

identificarea factorilor sociali care ar putea avea un rol decisiv în procesul de reintegrare socială de după executarea pedepsei.

stabilirea celor mai importante criterii avute în vedere la individualizarea regimului de executare a pedepsei;

identificarea programelor și activităților obligatorii sau opționale în care pot fi implicate persoanele condamnate precum și a modalităților prin care deținuții sunt informați asupra tipurilor de programe existente;

stabilirea tipurilor de infracțiuni întâlnite cel mai frecvent în acordarea liberării condiționate;

evaluarea mediului carceral în paralel cu serviciul de probațiune și identificarea factorilor și mijloacelor puternic semnificative care permit dezvoltarea unor programe de reinserție socială a infractorului;

Ipotezele cercetării:

Atitudinea față de viitor și reintegrare a deținuților este în mare parte una pesimistă;

Factorul personalitate are un rol important în participare condamnaților la activitățile premergătoare reintegrării în societate; astfel, extravertiții, deși persoane conflictuale, răspund mult mai bine la „terapia” prin muncă pe perioada de detenție față de introvertiți;

Gradul de maturitate emoțional empatică direct legată de manifestarea unui comportament ostil față de semeni (predominanța unui anumit pattern), precum și cei 5 macrofactori de personalitate, sunt apreciați ca fiind reprezentativi pentru înțelegerea individului delincvent.

Infractorii care pe perioada detenții au participat la activitățile organizate de către penitenciar ( muncă în serviciul comunității, terapie de grup, psihoterapie individuală, activități socio-culturale ), se reintegrează în societate mult mai ușor.

Dintre infractorii recidiviști, mare majoritate, pe perioada primei condamnări, nu au participat la activitățile organizate de către penitenciar cu scopul facilitării reîntoarcerii în comunitate.

6.3. Materiale și metode

Cercetarea de față s-a desfășurat în cadrul penitenciarului Rahova, pe care îl voi descrie succint în continuare:

Penitenciarul București Rahova este situat la 8 km de centrul capitalei, pe șoseaua spre Alexandria. Construcția sa a început în anul 1991 pe amplasamentul vechiului penitenciar care a funcționat la o capacitate de 2250 persoane, începând cu 1973 până în anul 1988 când a fost demolat. Darea în folosință a celui actual s-a făcut în etape începând cu anul 1997.

         Perimetrul total atribuit este de 92.200 mp din care s-a construit și împrejmuit o suprafață de 62.100 mp.

         Este un penitenciar profilat pe deținerea arestaților preventivi (bărbați) și a condamnaților (bărbați) clasificați în regim închis.

         Unitatea are 7 secții de deținere interioară și o secție de deținere exterioară. Acestea conțin un număr 237 camere de deținere cu capacitate cuprinsă între 4 și 10 paturi, capacitatea legală de deținere fiind de 1685 locuri la sediul penitenciarului și de 40 locuri la GAZ Bragadiru. În plus, pe interiorul secțiilor de deținere sunt amenajate cabinete medicale, cluburi, săli de forță. De asemenea, în incinta penitenciarului sunt amenajate în aer liber 2 terenuri de sport, un spațiu cu săli de clasă, o biserică, etc.

Pentru asigurarea condițiilor necesare custodierii persoanelor private de libertate pe perioada executării pedepselor, Penitenciarul București – Rahova dispune de facilități administrative, incluzând aici un bloc alimentar, ateliere, magazii, garaj auto, etc.
         În exteriorul amplasamentului din București, penitenciarul dispune de o fermă agrozootehnică (GAZ) în localitatea Bragadiru, unde există posibilitatea cultivării terenurilor în vederea asigurării unor produse necesare preparării hranei persoanelor private de libertate custodiate.
         Activitatea Penitenciarului București – Rahova se bazează pe lege, ordine și instrucțiuni și nu în ultimul rând pe încrederea comunității locale, fapt ce atestă încă o dată că suntem un partener social apt să gestioneze eficient resursele statului pentru resocializarea persoanelor care au comis infracțiuni. Coordonatele în acest domeniu se înscriu pe trei axe: încadrarea în prevederile UE cu privire la procesul custodial și social, valorizarea funcției educative comparativ cu funcția custodială, exploatarea la maxim a resurselor societății civile, singura în măsură să aloce capitalul uman necesar pentru recuperarea morală și socială a persoanelor care au săvârșit infracțiuni.

Lotul de studiu a fost compus din 100 de deținuți cu vârstă cuprinsă între 19 și 65 de ani, lot care a fost divizat în două subgrupuri, mai exact 50 de deținuți care participă la activitățile organizate de către penitenciar cu scopul facilitării reintegrării în societate ( muncă în folosul comunității, terapie de grup, psihoterapie individuală, activități socio-culturale ) și 50 de deținuți care refuză participarea la aceste activități.

Ca și metode de realizare a cercetării, am utilizat:

Metoda observației;

Metoda interviului;

Metoda anchetei psihologice;

Metoda psihometrică.

Acestea vor fi detaliate în cele ce urmează.

Am ales în primul rând aplicarea testului de personalitate introversie – extraversie NEYMAN – KOHLSTEDT pentru realizarea obiectivelor propuse și demonstrarea ipotezelor lansate.

  Chestionarul de evaluare a introversiei-extraversiei este o prelucrare după tipologia lui Jung ,realizată de Neyman și Kohlstedt. Trăsăturile psihologice fundamentale ale introvertitului și extravertitului de care au ținut seamă cei doi sunt următoarele:

Introvertitul :

– gânditor, introspectiv, reflexiv;

– cu profunzime și intensitate în gândire;

– cu o gândire fundamentată pe baze subiective ;

– tendință spre operare cu abstracții, concepții, teorii;

– trăiri interioare puternice dar slab exteriorizate, sentimente intense sub o mască de rezervă și chiar de indiferență;

– preocupat și tensionat în interior;

– incapabil adesea să-și transpună și exploateze în practică ideile personale;

– inadaptat lumii exterioare și chiar refractar față de ea;- sensibil, impresionabil;

– elaborat, complicat, complex;

– puțin capabil de observație exterioară și centrat pe autoobservație șiautoanaliză;

– preferă lumea ideilor;- tăcut, calm, rezervat, inaccesibil, stabil.

Extravertitul:

– gândește în funcție de ceea ce simte admițând drept logic și adevărat ceea ce se potrivește cu structura sa sentimentală;

– bun observator al concretului pe care îl preferă abstractului;

– elaborări intelectuale orientate către date obiective, exterioare, concrete;

– trăiește exterior, în lume și în ceilalți;

– interes și atenție pentru fapte imediate (nepreocupat de planuri de perspectivă îndelungată);

– energic, dinamic, activ dar relaxat interior față de ceea ce întreprinde;

– acțiuni condiționate de raporturi obiective imediate;

– aderent la mediu, adaptabil, sociabil, realist;

– amator de plăceri, distracții;- instabil, dornic de variație și schimbare.

TESTUL DE PERSONALITATE INTROVERSIE – EXTRAVERSIE NEYMAN – KOHLSTEDT

Analizați răspunsurile care urmează și evaluați-le în termeni de "DA" sau "NU", în funcție de modul cum corespund felului dumneavoastră de a fi. Marcați printr-un "X" în foaia de răspuns varianta care vă caracterizează.

1. Îmi place să fiu mai mult singur.

2. Mă gândesc la plăcerile vieții.

3. Sunt întotdeauna calm, liniștit și stăpân pe mine.

4. Am mare încredere în ceilalți.

5. Mă gândesc și visez încă de acum la ceea ce voi face în următorii ani ( de ex. în următorii 5 ani).

6. Prefer să stau acasă în loc să merg la o petrecere.

7. Îmi place să lucrez având multă lume în jurul meu.

8. Prefer să fac mereu același gen de muncă pentru că îmi displac schimbările.

9. Îmi place să iau parte la diverse întruniri, fie și numai ca să văd lume în jurul meu.

10. Mă gândesc mult înainte de a lua o hotărâre.

11. Lucrez urmând mai mult sugestiile altora și mai puțin ideile mele proprii.

12. Îmi place mai mult liniștea decât distracțiile agitate, zgomotoase.

13. Îmi place când lumea mă observă.

14. De obicei, renunț la o muncă plictisitoare.

15. Economisesc banii în loc să-i cheltuiesc.

16. Îmi analizez rar gândurile și motivele de acțiune.

17. Mă complac în reverii, îmi place visarea.

18. Îmi place să fiu observat în timp ce fac un lucru foarte bine.

19. Când sunt mânios, las să se desfășoare mânia.

20. Lucrez mai bine atunci când mi se aduc laude.

21. De obicei îmi plac distracțiile.

22. Mă gândesc și reflectez des asupra propriei mele persoane.

23. Îmi place să conduc, să însuflețesc o petrecere.

24. Îmi place să vorbesc în public.

25. Traduc în fapt lucrurile la care mă gândesc, la care visez.

26. Păstrez câte o copie după scrisorile mele adresate persoanei iubite, prietenilor sau altor persoane.

27. De obicei, trec foarte repede la acțiune atunci când mi-am propus ceva.

28. Sunt o persoană care gândește, analizează, reflectează mult asupra unor diverse probleme.

29. Îmi pot manifesta sentimentele cele mai violente, fie ele de bucurie, tristețe, mânie etc

30. Dau atenție amănuntelor, lucrurilor considerate poate de alții mărunte.

31. Sunt prudent în alegerea cunoștințelor mele și în stabilirea relațiilor.

32. Îmi plac oamenii care au alte păreri decât ale mele.

33. Îmi plac misterele, enigmele, tainele.

34. Când mi se dă o sugestie acționez, fără a reflecta prea mult asupra ei.

35. Îmi place mai mult să citesc decât să acționez, să înfăptuiesc ceva.

36. Îmi place mai mult istoria ca fapte în sine, decât felul în care este scrisă ea.

37. Țin un jurnal personal în care notez problemele, gândurile și preocupările mele intime.

38. Rămân liniștit și rezervat chiar și atunci când ies undeva cu prietenii.

39. Acționez sub imperativul momentului și trec la fapte atunci când mă entuziasmez.

40. Îmi place să mă analizez.

41. Îmi fac întotdeauna un plan de lucru înainte de a începe ceva, înainte de a trece la acțiune.

42. Schimb des activitățile pe care le desfășor.

43. Prefer să abandonez o problemă , un lucru început pentru a evita neplăcerile, decât să lupt pentru ele.

44. Dau importanță șoaptelor, bârfelor, diferitelor versiuni care circulă.

45. În general am încredere în oameni.

46. Îmi plac oamenii pe care îi întâlnesc dar am încredere în ei numai după ce îi cunosc foarte bine.

47. Îmi place să-i studiez mai de grabă pe alții decât pe mine însumi.

48. Îmi petrec vacanțele într-un loc liniștit, evitând locurile aglomerate, intens frecventate.

49. Odată ce mi-am formulat o opinie sau mi-am făcut o părere, nu mi-o schimb cu ușurință.

50. Iau parte activă la toate distracțiile care au loc în jurul meu.

Cotare și interpretare

Dintre cele 50 de enunțuri, 25 se referă la introversie și 25 la extraversie și anume: Introversie ( I ): 1, 3, 5, 6, 8, 10, 12, 15, 17, 22, 25, 26, 28, 30, 31, 32, 33, 35, 37, 38, 40,41, 46, 48, 49 –  pentru fiecare răspuns afirmativ la aceste întrebări se acordă 1 punct

Extraversie ( E ): 2, 4, 7, 9, 11, 13, 14, 16, 18, 19, 20, 21, 23, 24, 27, 29, 34, 36, 39, 42, 44,45, 47, 50 –  pentru fiecare răspuns afirmativ la aceste întrebări se acordă 1 punct

Se calculează factorul P (personalitate) după formula: P = scor E – scor – scor I

P Є [+13; +25] → cu cât valoarea lui P se apropie de +25, cu atât persoana este mai extravertă.

P Є [-13; – 25] → cu cât valoarea lui P se apropie de – 25, cu atât persoana este mai introvertă.

P Є [-12; +12] →  persoana este ambivertă, având trăsături specifice atât tipului introvertit, cât și tipului extrovertit

Chestionar pentru evaluarea stării de sănătate mentală a deținuților

Reprezentarea de sine

1. În general sunt mulțumit de mine.

2. Niciodată nu am avut remușcări.

3. De obicei, acționez sub impulsul momentului, chiar dacă mai tarziu voi avea

neplăceri.

4. Trebuie să profiți de orice ocazie pentru a-ți putea atinge propriile scopuri.

5. Întotdeauna m-am descurcat mai bine singur.

6. Am învățat prea multe lucruri rele pentru a mai putea să trăiesc in mod

cinstit.

7. De regulă, nu-mi pasă de nimeni și de nimic.

8. Comportarea mea depinde in mare măsură de cei din jurul meu.

9. Cred că in realitate nimănui nu-i pasă de mine.

10. Nu doresc să-mi scrie nimeni.

Percepția muncii

1. Orice muncă este mai bună decât să stai degeaba.

2. Pentru mine, munca întotdeauna este o povară.

3. Ii invidiez pe cei (pe cele) care reușesc să muncească cat mai puțin.

4. In penitenciar munca este importantă doar pentru că te poți libera condiționat.

5. Prin muncă îmi mențin, in primul rând, echilibrul sufletesc și sănătatea.

Relațiile cu familia

1. Părinții mei m-au dezamăgit deseori.

2. Nu-mi fac probleme despre modul cum se descurcă familia mea.

3. De copii este suficient să se ocupe soțul (soția) meu (mea).

4. Copiii nu au nevoie de ajutorul meu, oricum vor crește.

5. Copiii mei mă respectă acum.

6. Sunt convins că soția (soțul) meu (mea) nu mă va părăsi.

7. Am nevoie ca membrii familiei mele să creadă in mine.

8. Mai bine nu aveam familie.

Atitudinea față de lege

1. Cred că regulile de comportare civilizată îngrădesc libertatea persoanei.

2. Oamenii pot trăi și fără legi.

3. Legea se aplică la fel pentru toți oamenii.

4. Legea este bună, dar in cazul meu nu a fost aplicată corect.

Atitudinea față de viitor

1. Când ești in penitenciar, nu trebuie să te gândești la cum va fi viața după

liberare.

2. In situația mea este greu să nu pierzi speranța de a realiza ceva in viață.

3. Perioada petrecută in detenție va influența in rău viața mea viitoare.

4. Timpul pierdut nu-mi permite să mă fac om de treabă.

5. Viitorul este prea nesigur pentru a-ți face proiecte serioase.

6. Cred că sunt irecuperabil pentru societate.

7. Cred că trăiesc degeaba.

8. Un om deștept trăiește clipa, restul nu-l interesează.

9. Lucrul cel mai important in viață este să fac doar ceea ce imi place.

Ghid de interviu pentru evaluarea periculozității deținuților

I. Antecedente personale și de familiale

1. Iubit de părinți.

2. Sentiment de victimă și exploatare in copilărie.

3. Familie instabilă marital.

4. Familie instabilă economic.

5. Interes pentru binele copilului.

6. Resentiment contra familiei de origine.

7. Traumatisme afective in copilărie, adolescență.

8. Psihopatii la rudele de sange.

9. Nivelul cultural redus.

10. Dezvoltarea intr-un grup cu agresivitate mare.

11. Adaptare școlară.

12. Invățămant inceput și neterminat.

13. Eșecuri frecvente in viață.

14. Consum frecvent de alcool.

15. Experiențe cruciale cu efect negativ asupra lui.

II. Particularități psihologice

16. Imaginea de sine negativă.

17. Crede că a fost urmărit de „ghinion” in viață.

18. Tip revendicativ.

19. Sentiment cronic de deșertăciune și de plictiseală.

20. Apreciază educația și cultura.

21. Răzbunător.

22. Complex de superioritate.

23. A avut experiențe ciudate, bizare.

III. Relațiile interpersonale „afară”

24. Aptitudini de lider.

25. Subapreciază oamenii, mai ales pe cei cu autoritate.

26. Sentimentul cronic de ruptură cu lumea.

27. Nu s-a putut atașa de nimeni.

28. Prețuiește valorile morale (datoria, dreptatea etc.).

29. Respectă autoritatea.

IV. Relațiile interpersonale în detenție

30. Sentiment cronic de ruptură de ceilalți.

31. Rebel pentru a fi in penitenciar centrul atenției.

32. Spirit de conciliere redus.

33. Respectă autoritatea.

34. Dominator, urmărește intimidarea celorlalți.

35. Sentiment de insecuritate.

36. Folosește argoul.

V. Conduita în penitenciar

37. Este lider neoficial.

38. Încalcă frecvent și nejustificat regulamentul de ordine interioară.

39. Are tatuaje.

40. Răzbunător.

41. Frământat de probleme familiale nesoluționate.

42. S-a adaptat ușor la viața de penitenciar.

43. Se plânge de conduita neregulamentară a cadrelor.

44. Apreciază ca „bună” influența deținuților asupra sa.

VI. Cariera infracțională

45. Criminalitate timpurie.

46. Interval mic intre infracțiuni.

47. A făcut parte tot timpul dintr-o bandă.

48. Specialist intr-o anumită infracțiune.

49. De obicei, a riscat mult comițând infracțiuni.

50. A fost lider in grupul de infractori.

51. Și-a elaborat justificări infracționale.

52. Sentiment de injustiție suportată.

53. Crede in dreptate.

54. Infracțiunile erau ingenios gândite.

55. Procent mai mare de infracțiuni contra proprietății.

56. După prima condamnare a „provocat” mediul să-l trateze ca pe un fost

deținut.

57. Afară a fost des etichetat ca infractor.

58. Are remușcări pentru faptele comise.

59. A contribuit mult la autodegradarea sa morală.

60. Alte probleme importante privind deținutul.

Ghid de interviu pentru evaluarea riscului de suicid

1. Numele și prenumele…………………

2. Vârsta…………………………………

3. Starea civilă:

a. necăsătorit,

b. căsătorit, fără copii,

c. căsătorit, cu copii,

d. concubinaj, cu copii,

e. concubinaj, fără copii,

f. divorțat, fără copii,

g. divorțat, cu copii,

h. văduv, fără copii,

i. văduv, cu copii.

4. Studii:

a. neșcolarizat

b. 1–5 clase,

c. 5–9 clase,

d. 9–12 clase,

e. școală profesională,

f. facultate.

5. Profesia……………………………………………………………………………

6. Ocupația……………………………………………………………………………

7. Starea de recidivă………………………………………………………………….

8. Infracțiunea actuală………………………………………………………………..

9. Vechimea in penitenciar (in această pedeapsă)…………………………………….

10. Familie disociată in copilărie………………………………………………………

11. Decesul părinților in copilărie………………………………………………………

a. mama,

b. tata,

c. ambii.

12. Antecedente suicidare in familie………………………………………………….

13. Degradare fizică marcată…………………………………………………….

14. Degradare socială importantă………………………………………………..

15. Trecut „somatic” încărcat (infirmități grave)………………………………

16. Se plânge de oboseală fizică…………………………………………………

17. Izolat in ultima vreme (din propria inițiativă)……………………………….

18. Recent a fost la medicul penitenciarului pentru simptome neprecizate (insomnie,

ganduri negative, stări de anxietate etc.)…………………………………………

19. Dificultăți cronice de relaționare cu ceilalți…………………………………….

20. Lipsa de scopuri………………………………………………………………..

21. Consideră că se află intr-o situație umilitoare (ceilalți rad de el, de nenorocirile

lui)………………………………………………………………………………..

22. Durerea morală depășește posibilitățile de adaptare………………………….

23. Distorsiune pesimistă a realității (acumulare de eșecuri)……………………..

24. A avut experiențe cruciale cu conținut exogen negativ……………………….

25. Tendința de a-și abandona responsabilitățile………………………………….

26. Conduită de risc și neglijență…………………………………………………

27. Atitudine lipsită de înțelegere a celor din jur (reală sau imaginară)…………..

28. Idei de inutilitate……………………………………………………………..

29. Teama de a se da in spectacol……………………………………………..

30. Fragilitate interioară (indicator: imposibilitatea adaptării)………………..

31. Lipsă impusă de activitate………………………………………………..

32. Insensibilitate la influențele mediului……………………………………

33. Scădere in greutate (marcată)……………………………………………

34. Consideră că suferă de o „boală gravă și rușinoasă”……………………

35. Homosexualitate………………………………………………………….

36. Abuzează de medicamente (pentru a dormi, a uita)…………………….

37. Are vise cu caracter auto-și hetrodistructiv……………………………..

38. Insomnie severă sau predominant in a doua parte a nopții………………

39. Se plictisește……………………………………………………………..

40. Prezintă conduite de revoltă……………………………………………..

41. Prezintă dorințe de răzbunare, scandal…………………………………..

42. Relații puține cu semenii, dar intense……………………………………

43. Il interesează problemele emoționale……………………………………

44. Repulsie de a vorbi despre simptomele sale…………………………….

45. Pierderea unei persoane iubite (divorț, abandon)……………………….

46. Pierderea statutului (greu suportată)………………………………………

47. Tentativă anterioară………………………………………………………..

48. Nu are grad de organizare a proiectului suicidar…………………………

49. Grad ridicat de brutalitate a metodei alese………………………………..

5. În continuare, am ales să aplic chestionarul EUROP-ASI, cu scopul de a culege cât mai multe informații despre fiecare deținut în parte:

Chestionar privind încadrarea pentru muncă

Date personale:

Orașul, județul ( sectorul ) de domiciliu_________________________

Vârsta _________________

Sex M F

Care sunt meseriile în care sunteți calificat ___________________________

______________________________________________________________

Care este nivelul dvs. de educație?

Gimnazial

Profesional

Liceal

Postliceal

Superior

Ați fost vreodată angajat cu carte de muncă?

Da

Nu

Dacă răspunsul este nu, vă rog sa arătați motivele:

Veniturile sunt prea mici

Angajatorii preferă să vă plătească „la negru”

Aveți cazier

Altele. Care? ________________________________________________

___________________________________________________________

În prezent ieșiți la muncă?

Da

Nu

Dacă în prezent ieșiți la muncă, în ce domeniu lucrați? __________________

______________________________________________________________

Dacă nu ieșiți la muncă, care este motivul? __________________________

_____________________________________________________________

Care sunt pentru dvs. avantajele muncii?

Reducerea pedepsei

Veniturile realizate

Învățarea unei meserii

Contactul cu mediul dinafara penitenciarului

Posibilitatea de angajare după liberare

Altele. Care? _______________________________________________

__________________________________________________________

Ați dori să adăugați ceva? ________________________________________

______________________________________________________________

Pentru a evalua nivelul de maturitate emoțional-empatică specifică fiecărui subiect implicat în studiul nostru am utilizat Chestionarul de Maturitate Emoțională Empatică (M.E.E.), care constă într-o înșiruire de 33 afirmații față de care subiectul trebuie să-și manifeste acordul, respectiv dezacordul, notând în dreptul fiecărei variante de răspuns semnul „+“ sau „-“ pe o scală în 4 trepte – t. [4 = întotdeauna fals (-) / adevărat (+), 1 = uneori fals (-) / adevărat (+)], în funcție de intensitatea resimțită de respondent. Potrivit cotelor metrologice ale testului există cinci niveluri de intensitate funcție de capacitatea empatică specifică: • subiecți neempatici (scoruri obținute între -132 -33), • subiecți slab empatici (scoruri obținute între -32 +33), • subiecți mediu empatici (scoruri obținute între +34 +66), • subiecți bun empatici (scoruri obținute între +67 +99) și • subiecți foarte bun empatici (scoruri obținute între +100+132).

Pentru fiecare din afirmațiile de mai jos, te rog să alegi răspunsul potrivit pentru: Fals, Mai mult sau mai puțin adevărat și Adevărat în mod sigur. Ne-ar fi de mare ajutor dacă ai răspunde cât mai corect la toate afirmațiile chiar dacă nu ești absolut sigur sau dacă afirmația ți se pare ciudată! Te rugăm să dai răspunsurile tale având în vedere comportamentul tău din ultimele luni.

+4 Întotdeauna adevărat -4 Întotdeauna fals

+3 De cele mai multe ori adevărat -3 De cele mai multe ori fals

+2 De multe ori adevărat -2 De multe ori fals

+1 Uneori adevărat -1 Uneori fals

1. Mă întristează să văd o persoană străină care stă singură într-un grup.

2. Oamenii arată prea multă emoție și sensibilitate față de animale.

3. Mi se par deplasate manifestările de afecțiune în public.

4. Mă supără oamenii care își tot plâng soarta atunci când sunt nefericiți.

5. Devin nervos dacă îi simt pe alții din jurul meu că sunt nervoși.

6. Găsesc că este o prostie ca oamenii să plângă de fericire.

7. Trăiesc sufletește problemele unui prieten.

8. Cuvintele unui cântec de iubire mă pot impresiona adânc.

9. Mă pierd cu firea când trebuie să dau vești proaste cuiva.

10. Oamenii din jur au o mare influență asupra dispozițiilor mele sufletești.

11. Persoanele străine pe care le-am întâlnit mi s-au părut reci și puțin sensibile.

12. Mi-ar place mai mult să fiu asistent social decât să mă ocup de pregătirea

asistenților sociali.

13. Nu mă prost dispun pur și simplu pentru că un prieten este prost dispus.

14. Îmi place să asist când cineva desface cadouri.

15. Oamenii singuratici sunt neprietenoși.

16. Mă tulbură să văd oameni plângând.

17. Anumite cântece mă fac să mă simt fericit.

18. Trăiesc sufletește emoțiile din romane.

19. Mă înfurie când văd că cineva este tratat cu răutate.

20. Pot să-mi păstrez calmul chiar dacă cei din jur sunt îngrijorați.

21. Când un prieten începe să vorbească despre problemele lui, caut să schimb

vorba.

22. Râsul altcuiva îmi provoacă și mie râsul.

23. La cinematograf mă amuză faptul că în jurul meu unii plâng.

24. Pot lua decizii fără să mă împiedic de sentimentele altora.

25. Nu pot să mă simt bine dacă cei din jurul meu se simt triști.

26. Mi-e greu să înțeleg cum anumite lucruri pot tulbura oamenii atât de mult.

27. Suferința unui animal mă întoarce pe dos.

28. Mi se pare o prostie să te lași impresionat de cărți sau de filme.

29. Mă impresionează când văd bătrâni neautorați.

30. Vederea lacrimilor mai de grabă mă enervează decât îmi produce simpatie.

31. Când văd un film mă las foarte tare prins de acțiune.

32. Constat că pot rămâne rece în pofida agitației din jurul meu.

33. Copiii mici plâng fără motiv.

6.4. Prelucrarea și interpretarea rezultatelor

În urma aplicării testelor mai sus menționate am putut susține obiectivele stabilite și demonstra ipotezele propuse după cum urmează:

Din cei 100 de infractori participanți la această cercetare, în urma aplicării testului de personalitate introversie-extraversie Neyman Kohlstedt rezultatul a fost de 72% în favoarea extraversiei, din care 82 % sunt cei care participa la muncile organizate de penitenciar iar 18% nu participa; 28% în favoarea introvrsiei, din care 18% participă la muncile organizate de penitenciar, iar restul de 82%, nu;

În urma aplicării testului de personalitate introversie-extraversie, am mai putut concluziona faptul că, dintre cei extravertiți, 68% afirmă că se gândesc și visează la ceea ce vor face în următorii ani; dintre aceștia, 81% participă la activitățile organizate de către penitenciar, în timp ce 19% nu participă. Un procent de doar 32% dintre cei introvertiți afirmă că se gândesc și visează la ceea ce vor face în următorii ani; dintre aceștia, un procent de 22% își petrec timpul participând la muncile pentru care sunt calificați, în timp ce 78% nu participă la astfel de activități.

Tot prin aplicarea testului introversie-extraversie, am reușit să concluzionăm faptul că 80% dintre cei extravertiți afirmă faptul că le face plăcere să ia parte la întruniri; dintre aceștia, 66% sunt cei care iau parte la activitățile organizate de penitenciar, iar 34%, nu. Dintre cei ai căror test a avut ca rezultat introversia, un procent de 38% au precizat faptul că le face plăcere să ia parte la întruniri. Dintre aceștia, un procent de 18% sunt cei care obișnuiesc să muncească pe timpul detenției, iar 82%, nu obișnuiesc să muncească.

În continuare, am centralizat rezultatele celor care au afirmat faptul că atunci când sunt mânioși, își lasă mânia să se desfășoare. Rezultatele au fost astfel: Dintre cei extravertiți, 65%, au răspuns că da; dintre aceștia, 38% sunt cei care lucrează pe perioada detenției, diferența de 62% fiind reprezentată de cei care nu lucrează. Dintre cei introvertiți, 62% au răspuns la acest item cu „DA”; dintre aceștia, 30% sunt cei care lucrează pe perioada detenții, iar 32%, nu lucrează pe perioada detenției.

Dintre cei extravertiți, 71% afirmă că acționează sub imperativul momentului și trec la fapte atunci când se entuziasmează. Dintre aceștia, 82% sunt cei care muncesc pe perioada detenției, iar 18% nu. În cazul celor introvertiți, 42% afirmă faptul că acționează sub imperativul momentului și trec la fapte atunci când se entuziasmează. Dintre aceștia, un procent de 22% sunt cei care lucrează pe perioada detenției, iar 78%, nu lucrează.

În urma aplicării chestionarului pentru evaluarea stării de sănătate, rezultatele au fost după cum urmează:

38% dintre deținuți au afirmat că sunt mulțumiți de sine, iar 62%, au afirmat că au numeroase remușcări.

72% dintre deținuți afirmă că au învățat prea multe lucruri rele pentru a mai putea trăi cinstit. Dintre aceștia, 61% sunt introvertiți, iar 39% extravertiți. Dintre cei introvertiți, 28% participă la munca, în timp ce un procent de 72% nu muncesc. Dintre cei extravertiți, 66% muncesc, iar 34% nu muncesc.

Referitor la orele de muncă, răspunsurile au fost după cum urmează: 30% – „Orice muncă este mai bună decât să stai degeaba”, 15% – „ Pentru mine munca este întotdeauna o povară ”, 16% – „ Îi invidiez pe cei care reușesc să muncească cât mai puțin ”, 38% – „ În principal, munca este importantă doar pentru că te poți libera condiționat ”, 1% – „ Prin muncă îmi mențin în primul rând echilibrul sufletesc și sănătatea ”.

În ceea ce privește relația cu familia, răspunsurile au variat în felul următor: 38% – „ Părinții m-au dezamăgit adesea”, 15% – „ Nu-mi fac probleme despre modul în care se descurcă familia mea ”, 42% – „ Am nevoie ca membrii familiei să creadă în mine ”, 5% – „ Mai bine nu aveam familie ”.

În ceea ce privește atitudinea față de lege: 16% – „ Cred că regulile de comportare civilizată îngrădesc libertatea persoanei ”, 12% – „ Oamenii pot trăi și fără legi ”, 22% – „ Legea se aplică la fel pentru toți oamenii ”, 50% – „ Legea este bună, dar în cazul meu nu este aplicată corect ”.

În ceea ce privește atitudinea față de viitor: 19% – „Când ești în penitenciar, nu te gândești la cum va fi viața după liberare”, 15% – „ În situația mea este greu să nu îți pierzi speranța de a realiza ceva în viață”, 18% – „ Perioada petrecută în detenție va influența în rău viața mea viitoare ” , 23% – „ Timpul pierdut nu îmi permite să fiu om de treabă ”, 2% – „ Cred că sunt irecuperabil pentru societate ”, 23% – „ Cred că trăiesc degeaba ”.

Urmărind antecedentele personale și de familie, am ajuns la concluzia că 55%

dintre participanții la studiu au declarat faptul că s-au simțit iubiți de părinți, 12% au avut sentimente de victimă și exploatare în copilărie, 14% provin din familii instabile financiar, 8% din familii instabile marital, 5% declară prezența de psihopatii printre rudele de sânge, iar 6% provin dintr-un grup cu un grad de agresivitate destul de crescut.

Centralizând particularitățile psihologice, putem concluziona faptul că un procent de 18% dintre infractori au o imagine de sine negativă, 9% consideră că sunt urmăriți de ghinion în viață, 16 % se declară a fi genul revendicativ, 15% apreciază educația și cultura, 42 % prezintă complexe de superioritate marcate.

Având în vedere relațiile interpersonale înafara închisorii, putem afirma următoarele: 28% dintre infractori dețin aptitudini de lider, 21 % subapreciază oamenii cu autoritate, 18% afirmă faptul că nu au reușit să formeze o legătură bazată pe atașament cu nimeni, iar un procent de 33% afirmă că respectă autoritățile.

Din perspectiva relațiilor interpersonale în detenție, 20% dintre infractori sunt rebeli pentru a fi în penitenciar în centrul atenției, 18% au un spirit de conciliere scăzut, 28% respectă autoritățile, 16 % sunt firi dominatoare, iar un procent de 18% sunt cei care folosesc argoul.

Având în vedere conduita în penitenciar, putem concluziona faptul că 30% dintre deținuți se consideră lideri neoficiali, 21% încalcă frecvent și nejustificat regulamentul, 29% au tatuaje, iar un procent de 20 % sunt firi răzbunătoare.

În urma aplicării ghidului de interviu pentru evaluarea riscului de suicid, pentru celor două loturi propuse, am constata următoarele: dintre cei 50 de infractori care lucrează pe perioada detenții ( Lotul I ), 3 se găsesc în intervalul de vârstă 18-25 de ani, 18 în intervalul 26-45 de ani, 20 în intervalul 46-65 de ani și 9 au peste 66 de ani. Dintre cei 50 de infractori care nu lucrează pe perioada detenții ( Lotul II ), 2 se regăsesc în intervalul 18-25 de ani, 31 în intervalul 26-45 de ani, 5 în intervalul 46-65 de ani și 12 au vârsta peste 66 de ani.

Referitor la starea civilă, dintre cei 100 de participanți la acest studiu, 17 % sunt necăsătoriți, 18% sunt căsătoriți cu copii, 2% sunt căsătoriți fără copii, 30% locuiesc în concubinaj și au copii, 21% locuiesc în concubinaj și nu au copii, 3% sunt divorțați și nu au copii, 4% sunt divorțați cu copii, 2% sunt văduvi cu copii, iar un procent de 3 % este reprezentat de cei care sunt văduvi și nu au copii.

Referitor la studiile individuale, situația stă în felul următor: dintre cei din lotul I de studiu ( cei care lucrează ), 4 sunt neșcolarizați, 32 au absolvit 1-5 clase, 8 au absolvit 5-9 clase, 4, au absolvit o școală postliceală, iar 2 au absolvit o facultate. Dintre cei din lotul II de studiu ( cei care nu lucrează ), 7 sunt neșcolarizați, 18 au absolvit 1-5 clase, 23 au absolvit 5-9 clase, 1 au absolvit o școală postliceală, iar 1 a absolvit o facultate.

Referitor la starea de recidivă, din lotul I, 31 dintre infractori sunt la prima condamnare, 18% sunt la a doua condamnare, iar 1 se află la cea de a treia condamnare. Din lotul II de infractori, 22 dintre ei se află la prima condamnare, 24, la a doua condamnare, iar 4 dintre ei, la a treia condamnare.

Referitor la motivul pentru care au ajuns în detenție, situația stă în felul următor: 14% pentru lipsire de libertate în mod ilegal, 2% pentru amenințări repetate, 12% pentru corupții sexuale, 3 % pentru incest, 5% pentru omor calificat, 1 pentru omor deosebit de grav, 15 % pentru loviri sau altfel de violențe, 40% pentru furt calificat si 8% pentru trafic si consum de droguri.

Referitor la decesul unuia dintre părinți în copilărie, avem următoarele situații: 13% au experimentat decesul mamei, 17%, decesul tatălui, 3% au experimentat decesul ambilor părinți, iar diferența de 67%, afirmă că nu au suferit pierdere vreunuia dintre părinți în copilărie.

Referitor la prezența antecedentelor suicidale în familie, 28% prezintă asemenea antecedente, în timp ce un procent de 72% nu prezintă astfel de antecedente.

Referitor la prezența de infirmități, 14% dintre deținuți prezintă diverse infirmități, în timp ce diferența de 86%, nu prezintă infirmitpți.

În continuare, din centralizarea răspunsurilor am putut constata că 17% dintre deținuți au idei de inutilitate, 12% sunt cuprinși de teama de a se da în spectacol, 10% prezintă semne de scădere în greutate, 12% au vise cu caracter autolitic.

20 % dintre participanții la studiu afirmă că suferă de insomnie severă sau predominantă în a doua jumătate a nopții; 35 % afirmă că se plictisesc; 18% au conduite de revoltă; 20% au relații puține cu semenii, iar 27 % au repulsie în a vorbi despre simptomele lor.

La întrebarea dacă au vândut vreodată lucruri din casă pentru a supraviețui, răspunsurile au fost în felul următor: din Lotul I, 21 de persoane au răspuns afirmativ, iar 29, negativ. Din Lotul II, 24 de persoane au răspuns afirmativ, iar 26 de persoane negativ.

La întrebarea „ Câte persoane depindeau financiar de dumneavoastră înainte de închisoare, răspunsurile au fost după cum urmează: Lotul I – 2 deținuți au răspuns 2 persoane, 16 deținuți au răspuns 1 persoană, 14 deținuți au răspuns 2 persoane, iar 17 deținuți au răspuns că peste 3 persoane. Din Lotul II, 4 deținuți au răspuns că nici o persoană. 8 deținuți au răspuns 1 persoană, 14 deținuți au răspuns 2 persoane, iar 23 de deținuți au răspuns că peste 3 persoane.

Dintre meseriile pentru care sunt calificați, principalele sunt următoarele:

34%, muncitor în construcții, 14% instalator, 16% electrician, 1% alte calificări, iar 69% sunt necalificați.

La întrebarea dacă au fost vreodată angajați cu carte de muncă, răspunsurile au fost în felul următor: din Lotul I, 36 de deținuți au răspuns afirmativ, iar 14 negativ. Din Lotul II de deținuți, 26 de deținuți au răspuns afirmativ, iar 24, negativ.

Dintre cei care au răspuns că nu au fost angajați cu carte de muncă, principalele motive pentru acest fapt au fost: 18 % au răspuns că motivul a fost veniturile prea mici, 54% au răspuns că angajatorii preferă să plătească „ la negru ”, 16% au răspuns că motivul a fost prezența cazierului, iar un procent de 16% au enunțat diverse alte motive pentru care nu au fost angajați cu carte de muncă.

Urmărind situația deținuților care au rude cu probleme cu alcoolul, rezultatele au fost în felul următor: 12% au afirmat că nu au rude sau cunoștințe care să aibă probleme cu alcoolul, 14% au afirmat că bunicii sunt cei cu astfel de probleme, 24% i-au încriminat pe părinți, un procent de 19% au afirmat că frații sunt cei care au probleme cu alcoolul, 2% au confirmat faptul că proprii lor copii au astfel de probleme, 5% au acuzat partenerul de viață, iar un procent de 24 % au spus ca au prieteni cu astfel de probleme.

Urmărind situația deținuților care au rude cu probleme cu drogurile, rezultatele au fost în felul următor: 29% au afirmat că nu au rude sau cunoștințe care să aibă probleme cu alcoolul, 1% au afirmat că bunicii sunt cei cu astfel de probleme, 4% i-au încriminat pe părinți, un procent de 22% au afirmat că frații sunt cei care au probleme cu alcoolul, 7% au confirmat faptul că proprii lor copii au astfel de probleme, 15% au acuzat partenerul de viață, iar un procent de 22 % au spus ca au prieteni cu astfel de probleme.

Urmărind situația deținuților care au rude cu boli psihice, rezultatele au fost în felul următor: 41% au afirmat că nu au rude sau cunoștințe care să aibă boli psihice, 8% au afirmat că bunicii sunt cei cu astfel de probleme, 17% i-au încriminat pe părinți, un procent de 15% au afirmat că frații sunt cei care au probleme psihice, 6% au confirmat faptul că proprii lor copii au astfel de probleme, 10% au acuzat partenerul de viață, iar un procent de 3 % au spus ca au prieteni cu astfel de probleme.

Puși să răspundă la întrebarea dacă înainte de a intra la închisoare au avut un serviciu stabil, 55% dintre deținuți au răspuns afirmativ, iar un procent de 45% au răspuns negativ.

Urmărind cea mai lungă perioadă de angajare, situația stă în felul următor: din Lotul I, 14 persoane admit că au fost angajate peste 10 ani, 15 persoane între 5 și 10 ani, 8 persoane între 1-5 ani, iar 13 persoane, mai puțin de 1 an. În cazul lotului II, 8 persoane afirmă că au fost angajate peste 10 ani, 19 persoane între 5 și 10 ani, 16 persoane între 1-5 ani, iar 7 persoane afirmă că au fost angajate mai puțin de 1 an.

La întrebarea dacă s-a întâmplat să fie concediați datorită consumului de alcool sau droguri, 12% dintre indivizi au răspuns afirmativ, iar 78%, negativ.

În încercarea de a afla care a fost principala sursă de venit a infractorilor în perioada dinainte de a intra în închisoare, răspunsurile au fost în felul următor: pentru Lotul I – 21 de persoane au afirmat că salariul era principala sursă de venit, 13, șomajul, 5, pensia, 2 se bazau pe prieteni, 5, pe familie, iar 4 persoane făceau rost de bani din activități ilegale. În cazul Lotului II, 16 persoane au afirmat că salariul este principala sursă de venit, 12, șomajul, 1, pensia, 2 se bazau pe prieteni, 4 pe familie, iar 15 făceau rost de bani din activități ilegale.

Dintre cei care în prezent ies la muncă, 14 afirmă că o fac pentru reducerea pedepsei, 16 pentru veniturile realizate, 8 pentru învățarea unei meserii, 10 pentru contactul cu mediul dinafara penitenciarului, iar 2 pentru posibilitatea de angajare după liberare.

Cei care nu ies la muncă, și-au motivat alegerea în felul următor: 18 persoane au adus în discuție motivul cum că perioada de muncă nu li se ia în considerare la calcularea vechimii, 8 afirmă că oricum alții iau foloasele de pe urma muncii lor, 7 afirmă cum că condițiile de muncă sunt prea grele, iar 17 persoane afirmă că oricum nu li se va diminua pedeapsa.

6.5. Concluzii și propuneri

În urma cercetării realizate putem concluziona faptul că am dus la bun sfârșit obiectivele propuse și am demonstrat ipotezele lansate. În urma evaluării lotului de deținuți care participă la muncă, prin comparație cu lotul de deținuți care nu participă la activitățile organizate de către penitenciar, am ajuns la concluzia că deținuții care muncesc pe perioada de detenție au o evoluție mai bună și au șanse de resocializare și reintegrare în societate mult mai mari după încheierea perioadei de detenție

Activitatea socio-educativă desfășurată cu persoanele condamnate reprezintă componenta esențială a procesului de reeducare ce are ca scop corectarea componentelor negative, formarea respectului față de propria persoană și de comunitate, instruirea școlară, formarea profesională a condamnaților, precum și integrarea socială a deținuților.

Educarea tinerilor și reeducarea adulților reprezintă forme de activitate socială, care se realizează în cadrul unui proces social complex, definit de următoarele trăsături:

reeducarea este o acțiune de formare, prin care un condamnat este ajutat de un grup sau de o persoană, pentru a-și însuși trăsături psiho-morale și reguli de conduită, necesare conviețuirii într-o societate, familie, într-un domeniu ocupațional;

reeducarea se adresează unor persoane diferite ca vârstă, experiență de viață, sex, mediu de proveniență, mediu cultural, nivel de pregătire și instruire, cu condamnări de durate diferite;

educatorii, persoane specializate în acest proces, învățători, profesori, maiștri, diriginți, precum și personalul specializat al penitenciarului ca: educatori, psihologi, lucrători sociali, lucrători socio-educativi, ofițeri cu atribuții de organizare și aplicare a regulilor de viață a condamnaților, participă ca „subiecți activi“ la acțiunile și programele educative în care condamnații au rolul de „subiect pasiv“;

procesul de reeducare presupune stabilirea unei relații relativ stabile și de mare încredere între reeducat și educator. Încrederea nu se poate stabili prin constrângere, motiv pentru care personalul de supraveghere, pază, escortare, siguranță și intervenție nu beneficiază de încrederea condamnaților, în timp ce toți cei care concură la actele educative au astfel de șanse;

reeducarea este un proces conștient, în care se urmărește un anumit scop și se realizează unele activități cu intenția de a se produce anumite efecte. Conștientizarea trebuie realizată mai ales în ceea ce privește pe condamnat, și în special pentru recepționarea conduitelor pozitive și conforme cu legea. Vizarea unui obiectiv doar de către educator reprezintă o muncă fără nicio finalitate;

educația ca proces de formare socio-morală încearcă să implementeze în conștiința condamnatului emoții, convingeri, deprinderi, sentimente, idei, reguli de conduită ce se însușesc de condamnat ca fiind personale;

reeducarea presupune și crearea unei voințe morale, precum și întărirea caracterului prin inhibarea unor comportamente și trăsături negative înrădăcinate de-a lungul anilor de conduită infracțională, înlocuirea și debarasarea de vechile structuri psihice ori morale negative și construirea altora noi pozitive.

Programele ce se derulează cu condamnații urmăresc de cele mai multe ori cunoașterea personalității persoanelor condamnate și evaluarea nevoilor socio-educative; însușirea regulilor de comportare în societate, în familie, a atitudinii cerute în relațiile cu organele de stat, cu alte instituții oficiale, realizarea culturalizării în limitele standardelor oamenilor din categoria sa și a nevoilor personale; stabilirea și diversificarea legăturilor cu comunitatea, dezrădăcinarea anturajelor negative și cultivarea unor legături sociale în cadrul respectării regulilor moralei și legilor.

În vederea realizării unui climat social care să împiedice stigmatizarea și marginalizarea foștilor infractori, este necesar ca societatea în ansamblul său promoveze o atitudine de toleranță în ceea ce-l privește pe fostul deținut, considerându-l prin urmare ca fiind o persoană nestigmatizată, ale cărei probleme se pot rezolva nu prin izolarea de comunitate, ci prin includerea în aceasta.

Necesar și oportun ar fi ca reintegrarea socială a foștilor condamnați și împiedicarea marginalizării sociale a acestora să se realizeze nu prin dominare, ci prin adoptarea unor atitudini de toleranță și conciliere față de problemele cu care aceștia se confruntă.

Prevenirea marginalizării sociale a persoanelor care au executat o pedeapsă cu închisoarea presupune un proces de normalizare a situației personale și sociale a acestora, proces desfășurat pe diferite arii de intervenție: dobândirea unor norme de coabitare, creșterea autonomiei și valorii sociale individuale, dezvoltarea responsabilității, formarea abilităților sociale și promovarea utilizării de resurse comunitare.

O atenție deosebită trebuie să se acorde menținerii și îmbunătățirii relațiilor dintre deținut și familia sa, dacă acestea sunt de dorit și sunt în interesul celor două părți. Deținutul trebuie să fie încurajat să mențină sau să stabilească relații cu persoane sau organizații din exterior, care să poată favoriza interesele familiei sale și propria sa readaptare socială.

BIBLIOGRAFIE

Aionițoaie, C. & Sandu, E.I., coord., Tratat de tactică criminalistică. Ed. „Carpați“, București, 1992;

Amza, T., Criminologie teoretică. Teorii reprezentative și politică criminologică, Editura „Lumina Lex“, București, 2000;

Aristotel, Politica, Editura Națională, București, 1924.

Balahur D., Fundamentele socio-juridice ale probațiunii, Editura „BIT“, Iași, 2001;

Banciu, P.D., Rădulescu, M.S. & Voicu, M., Introducere în sociologia devianței. Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1995;

Banciu, D., Control social și sancțiuni sociale. Ed. „Hyperion XXI“, București,1992;

Banciu, D.,Sociologie juridică, Editura „Hyperion“, București, 1996;

Banciu, D., Rădulescu, S., M., Sociologia crimei si criminalității, Editura Șansa, București, 1996.

Basiliade, G., Probleme criminologice ale recidivei în „Revista de știință penitenciară“ 3-4, 1990;

Bocancea, C., Neamțu, G., Elemente de asistență socială – Editura „Polirom“, Iași,1999;

Bogdan, T, Probleme de psihologie judiciară, Ed. Științifică, București, 1993;

Bogdan, T., Santea, I., Cornianu, R., Comportamentul uman în procesul judiciar – Editura Serviciul Editorial și Cinrmatografic M.I., București 1983 .

Boroi, A., Drept penal – partea generală, București, Editura C. H. Beck, 2006.

Burnett, R and Robert, C., What works în probation and youth justice, in Probation Journal, Sage, 2005;

Butoi, T., Psiho-sociologia devianței de tip social, Note de curs, an universitar 1999/2000.

Bulai, C., Bulai, Bogdan N., Manual de drept penal – partea generală, București, Editura Universul Juridic, 2007.

Buș, I., Psiho-detecția comportamentului simulat, Ed. „Ingram“, Cluj-Napoca,

2000;

Bulgaru, M., Sociologie, Vol. II, USM, Chișinău, 2003;

Cioclei, V. , Criminologie etiologică, Ed. „Actami“, București, 1996;

Ciofu, I., Comportamentul simula, Ed. Academiei, București, 1974;

Cloșcă, I., Suceavă, I. Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, București, 1995.

Dragomirescu, V. T., Psihosociologia comportamentului deviant, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976;

Dumitrescu, F., Curs de psihologie judiciară, Ed. „Atheneum“, București, 1991;

Florian, G. – Aspecte psihologice ale privării de libertate – ,,Buletin penitenciar“ nr.1/1981.

Florian, G., – Psihologie penitenciară, Ed. „Oscar Print“ București, 1996;

Gibbs, J.C. (1987): Social processes in delinquency: The need to facilitate empathy as well as sociomoral reasoning in W.M.Kurtines & J.L.Gewirtz (Eds.), Moral Development throught social interaction, Ed. „John Wiley“, New York,

F. Gheorghe, Mediul penitenciar, „Revista de știința penitenciară”, nr.1, București, 1996.

Golstein, A.P. & Glick, B., Aggression replacement training: A comprehensive intervention for aggressive youth. Champaign, IL: Research Press, 1987;

Grotius, H., Despre drepturile războiului și al păcii, Editura Științifică, București, 1968, vol.I.

Kaplan, H.B., Deviant behavior in defense of self – Academic Press, New York, 1980;

Kleinman A – Illness meanings and illness behaviour. In: McHugh S et al., eds. Illness Behaviour: A Multidisciplinary Model. New York: Plenum Press, 1986;

Gherman, E., Modelul biopsihosocial al bolii psihice, Buletin de Psihiatrie Integrativă, Vol. X, Nr./2005;

,,Ghid de practici institutionale în instrumentarea cauzelor cu minori“- editat de Asociația „Alternative Sociale“ Iași, 2005;

Home Office : A handbook for Evaluating Probation Work with Offenders – National Standards for the Supervision of Offenders in the Comunity 2000;

Home Office Research Study : Reducing offending: an assesment of research evidence on ways of dealing with offending behaviour London Home Office;

Ion Drăgan, Opinia publică, comunicarea de masă si propaganda, Bucuresti, Editura Științifică si Enciclopedică, 1980

Jeorgescu, Ș., Filosofia dreptului. O istorie a ideilor. Partea I, Editura ALL, București, 1998.

Lăzărescu, M., Calitatea vieții în psihiatrie, Editura Infomedica, București, 2000;

Legea nr. 129/ 2002 privind Organizarea și Funcționarea Serviciilor de Reintegrare Socială și Supraveghere;

Lukács, G. , Ontologia existenței sociale, Editura Politică, București, 1975;

Majuru, A., Familia Minovici, Univers spiritual, Editura Institutului Cultural Român, București, 2005;

Manualul consilierului de reintegrare socială, (2001), Editura „Themis“, Fundația Europeană ,,Nicolae Titulescu“, Craiova;

Manual de practică în domeniul reintegrării sociale și supravegherii, Anul III, nr. 9/2004, Bucuresti, Editura „Oscar Print“;

Mead, G., H., L’esprit, le soi et la société, Paris, PUF, 1963, p. 53.

Miclea, M., coord. (2002-2003): Psihologie judiciară – curs postuniversitar, Cluj-Napoca: Universitatea ,,Babeș-Bolyai“.Mitrofan, N, Butoi, T, Zdrenghea, V. (2000): Psihologie judiciară, Casa de Editură și Presă ,,Șansa“, București;

Milea, S., Psihiatrie și/sau sănătate mintală, Revista Română de Psihiatrie, nr. 1-2/2008.

Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., Psihologie judiciară.

Nicolae, G., Badea, M (2008): Programul STOP, Gândește-te și schimbă, în Schiaucu, V., Canton, R., coord. (2008): Manual de probațiune, Ed. „Euro Standard“, București;

Oancea, Explicații teoretice, vol. I op.cit. p.104: G. Antoniu, Codul Penal, comentat și adnotat Partea generala, Ed. Științifică, București;

O.U.G. nr. 207/2000 privind modificarea și completarea Codului Penal și Codului de Procedură Penală;

Ordonanța nr. 81/1999 pentru aprobarea participării Ministerului Justitiei ca membru permanent la Convenția Europeană Permanenta de Probațiune;

OUG 92/ 2000 privind Organizarea și Funcționarea Serviciilor de Reintegrare Socială a Infractorilor și de Supraveghere a Executării Sancțiunilor Neprivative de Libertate;

Păunescu, C. , Agresivitatea și condiția umană. Ed.Tehnică, București, 1994;

Piéron, H., Vocabularul psihologiei (trad.), Ed. „Univers Enciclopedic“, București, 2001;

Pinatel, J., La société criminogene”. Ed.Calman-Lvy, Paris, 1971;

Pirozynski, T., Scripcaru, G. & Berlescu, E.M., Psihopatologie relațională, Ed. „Junimea“, Iași, 1996;

Popescu-Neveanu, P. Dicționar de psihologi,. Ed. Albatros, București, 1978;

Popoveniuc, B., Locul omului în lume, Analele USV, Filosofie și discipline socio-umane, 2007.

Preda, V., Profilaxia delincvenței și reintegrarea socială, Ed.Științifică și Enciclopedică, București, 1981;

Prelipceanu D., Violență și boală psihică, Revista Română de Psihiatrie, 2002. nr. 1-2.

Probation Working for the East of England – National Probation Service 2003;

Prună, T. , Psihologie judiciară, Ed. Fundației „Chemarea“, Iași, 1994;

Pocora, M., Aspecte comparative privind infracțiunea continuată, infracțiunea de obicei, și concursul real omogen de infracțiuni, articol publicat pe site-ul http://proceedings.univ-danubius.ro/, accesat la data de 10.05. 2012.

Quay, H.C. (1987): Patterns of delinquent behavior in H.C.Quay, Handbook of juvenile delinquency, Ed. „John Wiley“, New York,

Radu, I. coord., Iluț, P., Matei, L. Psihologie socială, Ed. „Exe“ SRL, Cluj-Napoca, 1994;

Rascanu, R., Devianță, criminalitate și patologie social, Ed. „Lumiona Lex“, București, 1999;

Romila, A, Psihiatria, Editura Asociației Psihiatrilor Liberi din România, București, 1997.

Rutter, M. & Giller, H. (1984): Juvenile delinquenc,: Trends and perspectives, Ed. „Guilford“, New York;

Sabău-Pop, I., Interferența dintre drepturile omului și dreptul internațional public, articol publicat în Revista Curentul Juridic, nr. 1/2010.

Scăunaș, S., Noul mecanism de control pentru apărarea drepturilor omului, studiu publicat în Revista Studii de drept internațional public, Editura Burg, 2006;

Snacken, S., (2006): A Reductionist Penal Policy and European Human Rights Standards, în „European Journal of Criminal Policy“ 12: 14,- 164;

Steiner, R., Secretul temperamentelor umane, Berlin, 1909.

Ștefănescu, D., O., Filozofie, Editura Humanitas Educațional, București, 2003.

Tudose, F., Abordarea pacientului în psihiatrie, Editura InfoMedica, București, 2002;

Turliuc, M.N., Psihosociologia comportamentului deviant, Editura Institutul European, Iași, 2007;

Udangiu, L., N., Biopsychological behavioural model in regard to the illness – an efficient alternative in evaluating a somatic or psychic disease, Conferința internațională „Educație și creativitate pentru o societate bazată pe cunoaștere, Ediția a IV-a , 29-20 octombrie, București, 2010;

Vanstone, M., Supervising Offenders in the Community: A history o prbation theory and practice, Andershot; Ashgate, 2004;

Vlad, M., Mihăilă, P., (2008): Programul Unu la Unu (OTO) în Schiaucu, V., Canton, R., coord. (2008): Manual de probațiune, Ed. „Euro Standard“, București;

Walmsley, R., (2000): World Prison populations: an attempt at a complete list, în „Imprisonment todaz and tomorrow“ (second edition), Editors Dirk van Zyl Smit and Frieder Dünkel; Deventer and Boston: Kluwer;

Zdrenghea, V & Butoi, T., Biodetecția judiciară, Ed.Ministerului de Interne, București, 1992;

Zamfir C., Vlăsceanu L., Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1993.

Asociația Română de Psihiatrie și Psihoterapie, Una din patru persoane suferă de o tulburare mintală, OMS, 2007 ( http://www.e-psihiatrie.ro/pg/informatii-despre-tulburarile-de-sanatate-mintala);

Lista tabelară a bolilor ICD-10-AM, Vol. I al Clasificării Internaționale și statistice a bolilor și problemelor de sănătate înrudite, Revizia 10, Ediția a III-a, 1 iulie 2002;

Dicționar de sociologie – Larousse, București, Editura Univers Enciclopedic, 1996.

Sociologie franceză contemporană (Antologie de texte de Ion Aluaș si Ion Drăgan), București, Editura Politică, 1971;

BIBLIOGRAFIE

Aionițoaie, C. & Sandu, E.I., coord., Tratat de tactică criminalistică. Ed. „Carpați“, București, 1992;

Amza, T., Criminologie teoretică. Teorii reprezentative și politică criminologică, Editura „Lumina Lex“, București, 2000;

Aristotel, Politica, Editura Națională, București, 1924.

Balahur D., Fundamentele socio-juridice ale probațiunii, Editura „BIT“, Iași, 2001;

Banciu, P.D., Rădulescu, M.S. & Voicu, M., Introducere în sociologia devianței. Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1995;

Banciu, D., Control social și sancțiuni sociale. Ed. „Hyperion XXI“, București,1992;

Banciu, D.,Sociologie juridică, Editura „Hyperion“, București, 1996;

Banciu, D., Rădulescu, S., M., Sociologia crimei si criminalității, Editura Șansa, București, 1996.

Basiliade, G., Probleme criminologice ale recidivei în „Revista de știință penitenciară“ 3-4, 1990;

Bocancea, C., Neamțu, G., Elemente de asistență socială – Editura „Polirom“, Iași,1999;

Bogdan, T, Probleme de psihologie judiciară, Ed. Științifică, București, 1993;

Bogdan, T., Santea, I., Cornianu, R., Comportamentul uman în procesul judiciar – Editura Serviciul Editorial și Cinrmatografic M.I., București 1983 .

Boroi, A., Drept penal – partea generală, București, Editura C. H. Beck, 2006.

Burnett, R and Robert, C., What works în probation and youth justice, in Probation Journal, Sage, 2005;

Butoi, T., Psiho-sociologia devianței de tip social, Note de curs, an universitar 1999/2000.

Bulai, C., Bulai, Bogdan N., Manual de drept penal – partea generală, București, Editura Universul Juridic, 2007.

Buș, I., Psiho-detecția comportamentului simulat, Ed. „Ingram“, Cluj-Napoca,

2000;

Bulgaru, M., Sociologie, Vol. II, USM, Chișinău, 2003;

Cioclei, V. , Criminologie etiologică, Ed. „Actami“, București, 1996;

Ciofu, I., Comportamentul simula, Ed. Academiei, București, 1974;

Cloșcă, I., Suceavă, I. Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, București, 1995.

Dragomirescu, V. T., Psihosociologia comportamentului deviant, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976;

Dumitrescu, F., Curs de psihologie judiciară, Ed. „Atheneum“, București, 1991;

Florian, G. – Aspecte psihologice ale privării de libertate – ,,Buletin penitenciar“ nr.1/1981.

Florian, G., – Psihologie penitenciară, Ed. „Oscar Print“ București, 1996;

Gibbs, J.C. (1987): Social processes in delinquency: The need to facilitate empathy as well as sociomoral reasoning in W.M.Kurtines & J.L.Gewirtz (Eds.), Moral Development throught social interaction, Ed. „John Wiley“, New York,

F. Gheorghe, Mediul penitenciar, „Revista de știința penitenciară”, nr.1, București, 1996.

Golstein, A.P. & Glick, B., Aggression replacement training: A comprehensive intervention for aggressive youth. Champaign, IL: Research Press, 1987;

Grotius, H., Despre drepturile războiului și al păcii, Editura Științifică, București, 1968, vol.I.

Kaplan, H.B., Deviant behavior in defense of self – Academic Press, New York, 1980;

Kleinman A – Illness meanings and illness behaviour. In: McHugh S et al., eds. Illness Behaviour: A Multidisciplinary Model. New York: Plenum Press, 1986;

Gherman, E., Modelul biopsihosocial al bolii psihice, Buletin de Psihiatrie Integrativă, Vol. X, Nr./2005;

,,Ghid de practici institutionale în instrumentarea cauzelor cu minori“- editat de Asociația „Alternative Sociale“ Iași, 2005;

Home Office : A handbook for Evaluating Probation Work with Offenders – National Standards for the Supervision of Offenders in the Comunity 2000;

Home Office Research Study : Reducing offending: an assesment of research evidence on ways of dealing with offending behaviour London Home Office;

Ion Drăgan, Opinia publică, comunicarea de masă si propaganda, Bucuresti, Editura Științifică si Enciclopedică, 1980

Jeorgescu, Ș., Filosofia dreptului. O istorie a ideilor. Partea I, Editura ALL, București, 1998.

Lăzărescu, M., Calitatea vieții în psihiatrie, Editura Infomedica, București, 2000;

Legea nr. 129/ 2002 privind Organizarea și Funcționarea Serviciilor de Reintegrare Socială și Supraveghere;

Lukács, G. , Ontologia existenței sociale, Editura Politică, București, 1975;

Majuru, A., Familia Minovici, Univers spiritual, Editura Institutului Cultural Român, București, 2005;

Manualul consilierului de reintegrare socială, (2001), Editura „Themis“, Fundația Europeană ,,Nicolae Titulescu“, Craiova;

Manual de practică în domeniul reintegrării sociale și supravegherii, Anul III, nr. 9/2004, Bucuresti, Editura „Oscar Print“;

Mead, G., H., L’esprit, le soi et la société, Paris, PUF, 1963, p. 53.

Miclea, M., coord. (2002-2003): Psihologie judiciară – curs postuniversitar, Cluj-Napoca: Universitatea ,,Babeș-Bolyai“.Mitrofan, N, Butoi, T, Zdrenghea, V. (2000): Psihologie judiciară, Casa de Editură și Presă ,,Șansa“, București;

Milea, S., Psihiatrie și/sau sănătate mintală, Revista Română de Psihiatrie, nr. 1-2/2008.

Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., Psihologie judiciară.

Nicolae, G., Badea, M (2008): Programul STOP, Gândește-te și schimbă, în Schiaucu, V., Canton, R., coord. (2008): Manual de probațiune, Ed. „Euro Standard“, București;

Oancea, Explicații teoretice, vol. I op.cit. p.104: G. Antoniu, Codul Penal, comentat și adnotat Partea generala, Ed. Științifică, București;

O.U.G. nr. 207/2000 privind modificarea și completarea Codului Penal și Codului de Procedură Penală;

Ordonanța nr. 81/1999 pentru aprobarea participării Ministerului Justitiei ca membru permanent la Convenția Europeană Permanenta de Probațiune;

OUG 92/ 2000 privind Organizarea și Funcționarea Serviciilor de Reintegrare Socială a Infractorilor și de Supraveghere a Executării Sancțiunilor Neprivative de Libertate;

Păunescu, C. , Agresivitatea și condiția umană. Ed.Tehnică, București, 1994;

Piéron, H., Vocabularul psihologiei (trad.), Ed. „Univers Enciclopedic“, București, 2001;

Pinatel, J., La société criminogene”. Ed.Calman-Lévy, Paris, 1971;

Pirozynski, T., Scripcaru, G. & Berlescu, E.M., Psihopatologie relațională, Ed. „Junimea“, Iași, 1996;

Popescu-Neveanu, P. Dicționar de psihologi,. Ed. Albatros, București, 1978;

Popoveniuc, B., Locul omului în lume, Analele USV, Filosofie și discipline socio-umane, 2007.

Preda, V., Profilaxia delincvenței și reintegrarea socială, Ed.Științifică și Enciclopedică, București, 1981;

Prelipceanu D., Violență și boală psihică, Revista Română de Psihiatrie, 2002. nr. 1-2.

Probation Working for the East of England – National Probation Service 2003;

Prună, T. , Psihologie judiciară, Ed. Fundației „Chemarea“, Iași, 1994;

Pocora, M., Aspecte comparative privind infracțiunea continuată, infracțiunea de obicei, și concursul real omogen de infracțiuni, articol publicat pe site-ul http://proceedings.univ-danubius.ro/, accesat la data de 10.05. 2012.

Quay, H.C. (1987): Patterns of delinquent behavior in H.C.Quay, Handbook of juvenile delinquency, Ed. „John Wiley“, New York,

Radu, I. coord., Iluț, P., Matei, L. Psihologie socială, Ed. „Exe“ SRL, Cluj-Napoca, 1994;

Rascanu, R., Devianță, criminalitate și patologie social, Ed. „Lumiona Lex“, București, 1999;

Romila, A, Psihiatria, Editura Asociației Psihiatrilor Liberi din România, București, 1997.

Rutter, M. & Giller, H. (1984): Juvenile delinquenc,: Trends and perspectives, Ed. „Guilford“, New York;

Sabău-Pop, I., Interferența dintre drepturile omului și dreptul internațional public, articol publicat în Revista Curentul Juridic, nr. 1/2010.

Scăunaș, S., Noul mecanism de control pentru apărarea drepturilor omului, studiu publicat în Revista Studii de drept internațional public, Editura Burg, 2006;

Snacken, S., (2006): A Reductionist Penal Policy and European Human Rights Standards, în „European Journal of Criminal Policy“ 12: 14,- 164;

Steiner, R., Secretul temperamentelor umane, Berlin, 1909.

Ștefănescu, D., O., Filozofie, Editura Humanitas Educațional, București, 2003.

Tudose, F., Abordarea pacientului în psihiatrie, Editura InfoMedica, București, 2002;

Turliuc, M.N., Psihosociologia comportamentului deviant, Editura Institutul European, Iași, 2007;

Udangiu, L., N., Biopsychological behavioural model in regard to the illness – an efficient alternative in evaluating a somatic or psychic disease, Conferința internațională „Educație și creativitate pentru o societate bazată pe cunoaștere, Ediția a IV-a , 29-20 octombrie, București, 2010;

Vanstone, M., Supervising Offenders in the Community: A history o prbation theory and practice, Andershot; Ashgate, 2004;

Vlad, M., Mihăilă, P., (2008): Programul Unu la Unu (OTO) în Schiaucu, V., Canton, R., coord. (2008): Manual de probațiune, Ed. „Euro Standard“, București;

Walmsley, R., (2000): World Prison populations: an attempt at a complete list, în „Imprisonment todaz and tomorrow“ (second edition), Editors Dirk van Zyl Smit and Frieder Dünkel; Deventer and Boston: Kluwer;

Zdrenghea, V & Butoi, T., Biodetecția judiciară, Ed.Ministerului de Interne, București, 1992;

Zamfir C., Vlăsceanu L., Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1993.

Asociația Română de Psihiatrie și Psihoterapie, Una din patru persoane suferă de o tulburare mintală, OMS, 2007 ( http://www.e-psihiatrie.ro/pg/informatii-despre-tulburarile-de-sanatate-mintala);

Lista tabelară a bolilor ICD-10-AM, Vol. I al Clasificării Internaționale și statistice a bolilor și problemelor de sănătate înrudite, Revizia 10, Ediția a III-a, 1 iulie 2002;

Dicționar de sociologie – Larousse, București, Editura Univers Enciclopedic, 1996.

Sociologie franceză contemporană (Antologie de texte de Ion Aluaș si Ion Drăgan), București, Editura Politică, 1971;