Principiul Subsidiaritatii. Consideratii Generale

Generalități

În cadrul competențelor partajate între Comunitate și statele membre, principiul subsidiarității consacrat de către Tratatul de instituire a Comunității Europene, definește condițiile în care Comunitatea dispune de o prioritate de acțiune în raport cu statele membre.

Temeiul juridic al acestui principiu îl regăsim în art. 5 par. (2) CE coroborat cu considerentul (12) din preambulul Tratatului privind Uniunea Europeană și cu art. 2 par. (2) UE.

Curtea de la Strasbourg a subliniat constant importanța capitală a recunoașterii dreptului individului la o bună administrare a justiției într‐o societate democratică, garantarea dreptului la un proces echitabil figurând printre principiile fundamentale ale oricărei societăți democratice, în sensul Convenției.

Apelul la jurisprudența celor două instanțe europene nu pune în pericol identitatea națională și democrația statelor membre, căci ele, dimpotrivă, stimulează principiul subsidiarității în protecția materială și procedurală, solicită judecătorului național rol activ, într-un cadru procedural național adaptat exigențelor dreptului european, în scopul protecției drepturilor omului care fac parte din identitatea culturală și democratică a europenilor.

În aplicarea dreptului european, prin execuția sa internă, în special de către judecătorul, prima responsabilitate a acestuia este de a executa cu bună credință regulile sale (pacta sunt servanda) ‐ art. 26 din Convenția de la Viena asupra dreptului tratatelor). Pe de altă parte, primatul dreptului European și efectul său util impun aplicarea directă de o manieră prezumată.

Dreptul European solicită, însă, și rolul creator al judecătorului, căci, în fața unei lacune

eventuale, judecătorul național trebuie să procedeze conform art. 31-33 ale Convenției de la Viena și să se inspire din soluțiile consecrate de doctrina dreptului European și din jurisprudența curților de la Strasbourg și Luxemburg.

Așadar, astăzi, judecătorul național, permanent în contact cu jurisprudența europeană, reprezentată direct în plan intern, se află într‐o condiție interactivă creativă cu colegii săi europeni.

Noutatea dreptului european, în special a celui comunitar, constituie un serios obstacol tehnic al schimburilor jurisprudențiale cu cele două curți europene și, mai ales, al aplicării efective a principiului subsidiarității, care constituie corolarul efectului util al dreptului European în ordinea juridică internă.

Dreptul European este un mijloc esențial de echilibrare a puterilor. Doctrina a subliniat clar că interpretarea europeană invită juriștii și, în special judecătorii, să aprofundeze raporturile dintre principiul primatului dreptului European și cel al separației puterilor în stat, ceea ce poate constitui punctual nevralgic al problematicii judecătorului în fața dreptului european. Raportat la angajamentele internaționale ale statului, cele trei puteri (legislativă, executivă și judiciară) sunt într-o relație nouă (consimțită sau forțată), care le obligă să adopte comportamente neconcurente, ci solidare, dacă vor să evite în interesul inclusiv al fiecăreia dintre ele incidența în cauză a responsabilității internaționale a statului.

Ocupând un loc central în aplicarea dreptului, judecătorul este garantul principal al execuției interne a tratatelor care leagă statul membru, iar principiul priorității dreptului internațional întărește poziția sa relativă în raport cu celelalte puteri în stat.

În afara domeniilor în care Comunitatea Europeană are competențe exclusive, principiul subsidiarității urmărește, pe o parte, protejarea capacității de a lua decizii și de a acționa a statelor membre și, pe de altă parte, autorizarea intervenției Comunității, atunci când obiectivele unei acțiuni nu pot fi îndeplinite în mod satisfăcător de către statele membre din cauza dimensiunilor sau efectelor acțiunii preconizate. Introducerea sa în tratatele europene vizează și asigurarea exercitării puterilor la un nivel cât mai apropiat posibil de cetățeni.

Este de menționat că suveranitatea statelor membre ale Uniunii Europene, deși este cu mult mai necesară, este, totodată, și mai împovărată de angajamente și mai știrbită, în ceea ce privește atributele lor de suveranitate decât în cazul participării la alte organizații internaționale. Uniunea Europeană este o organizație internațională cu o notă evidentă de ceea ce constituie o uniune de state, iar atributele suprastatale pe care le-a dobândit prin transferul de

suveranitate de la statele membre conduc la o clară limitare a suveranității statelor membre.

În ceea ce privește domeniul pe care îl are Uniunea Europeană în domeniul politicii externe, care constituie competența exclusivă a acesteia în ceea ce privește încheierea unui acord internațional, se stipulează: în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act legislativ al Uniunii ori această încheiere este necesară pentru a permite Uniunii să-și exercite competența internă sau în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora (art. 2 B, alin. 2). Formularea este destul de largă spre a duce la excluderea statelor din acest segment de activitate. În domeniile enumerate de art. 2 C cu privire la competența Uniunii, aceste atribute sunt partajate cu statele membre, în măsura în care ele constituie obiect de cooperare (reglementare) internațională; prin efectul aplicării principiilor subsidiarității și proporționalității, competența poate reveni Uniunii, prin excluderea statelor membre: în domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice și spațiului, precum și ale cooperării pentru dezvoltare și ajutorului umanitar, Uniunea dispune de competență pentru a întreprinde acțiuni și pentru o politică comună, fără a împiedica, însă, statele să își exercite propria competență.

Acțiunea externă a Uniunii, reglementată în Titlul V, înfățișează întreaga gamă de situații (politica externă, politica comercială comună, cooperarea cu alte state, ajutorul umanitar etc.) în care Uniunea Europeană acționează în calitate de titular; ca atare, s‐a stabilit cine o reprezintă, că are atribuții de a încheia tratate ș.a. Așadar, sfera largă de competențe ale Uniunii Europene reduce în mod vizibil din atribuțiile de suveranitate ale statelor membre; și chiar dacă conceptul (ca atare) de suveranitate cuprinde trăsăturile de exclusivitate, indivizibilitate și inalienabilitate, în raport cu Uniunea Europeană, domeniul rezervat al unui stat membru este substanțial redus Uniunii Europene care deține toate pârghiile necesare pentru guvernare – are instituții legislative – de edictare a regulilor, organele executive pentru organizarea aplicării acestora și cele judecătorești spre a controla și sancționa neconformarea față de acestea; la acest ansamblu instituțional propriu, se adaugă, integrându‐se, mecanismele naționale preconstituite, pe

care le oferă statele membre, iar toate acestea sunt articulate într-un ansamblu bine legat spre a funcționa într‐un mod sincronizat și eficient. Comanda acestui ansamblu instituțional îl constituie desigur segmentul comunitar care concepe reglementările și modul de finalizare a măsurilor, verifică și sancționează abaterile, iar executarea se asigură la nivelul instituțiilor statelor membre, orientate și prinse în acest angrenaj de la care nu se pot sustrage.

În ceea ce privește poziția pe care o ocupă statele membre în cadrul Uniunii Europene, sub raportul modului de repartizare a competențelor, situația apare tranșantă în Tratatul asupra Uniunii Europene, așa cum a fost modificat la Lisabona, și are meritul unei reglementări cuprinzătoare și destul de amănunțite a problemei. Se prevede că statele membre se mențin și că vor avea competențe într- un domeniu anumit. Sub raport instituțional, se respectă identitatea națională a statelor membre, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale, inclusiv în ceea ce privește autonomia locală și regională; se respectă de către Uniune funcțiile esențiale ale statului și în special, pe cele care au ca obiect asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și apărarea securității naționale. În special, securitatea națională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru (art.3 A, alin. 2). Așadar, existența statelor apare ca o cerință fundamentală în cadrul Uniunii Europene; deoarece construcția instituțională ca atare a Uniunii le presupune prin ipoteză (Consiliul European, Consiliul, Parlamentul sunt alcătuite din reprezentanți ai statelor membre), iar punerea în aplicare a regulilor edictate la nivelul Uniunii nu poate avea loc altfel decât prin intermediul statelor membre. Uniunea Europeană este structurată într‐un mod special, alcătuită fiind din statele membre. În opinia noastră, formularea este însă generală și, de aceea, susceptibilă de numeroase interpretări. Mai întâi de toate, conceptul în sine: orice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre (art. 3 A, alin. 1) ridică semne de întrebare; statelor le mai rămân din jurisdicția lor doar unele atribuții (ce nu a trecut la Uniunea Europeană) și acestea le sunt conferite de către Uniunea Europeană. Pe de altă parte, este greu de imaginat menținerea funcțiilor esențiale (unele au trecut deja la Uniunea Europeană ca urmare a integrării), când ordinea juridică comunitară ia locul exercitării atributelor de suveranitate; nu numai că unele elemente dintre funcțiile esențiale au intrat în categoria formelor de cooperare în cadrul Uniunii (puse de acord, înseamnă, dacă nu abdicarea de la ele, în orice caz, partajarea lor), dar chiar și funcțiile esențiale (organizarea internă, ordinea publică, apărarea, securitatea) vor fi și ele concepute, construite și exercitate potrivit cu situația pe care o au acum statele membre în cadrul Uniunii Europene (deci aparțin statelor, dar gestionarea lor se face în cadrul Uniunii Europene), adică pentru construcția europeană și atât cât este necesar pentru funcționarea acesteia (ca executant). Nu trebuie ignorant nici faptul că existența unei cooperări în cadrul celor doi piloni (PESC și JAI) reduce în mod substanțial din această marjă, concedată doar formal statelor membre; atributele de suveranitate care supraviețuiesc și se vor exercita într‐o formulă care trebuie să fie ajustată în funcție de cerințele comunitare. Uniunea Europeană are competență exclusivă în domeniile care țin de uniunea vamală, în materie de concurență, politică monetară și comercială comună, conservarea resurselor și pescuitului – art. 2 B.

Uniunea are competență exclusivă și în ceea ce privește încheierea unui acord internațional în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act al său legislativ ori este

necesară pentru a permite Uniunii să își exercite competența internă sau în măsura în care aceasta

ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica modul de aplicare a acestora (art. 2 B, alin. 2). În aceste domenii, în care i-a fost atribuită competență exclusivă, numai Uniunea poate legifera și adopta acte cu forță juridică obligatorie, iar statele membre pot face acest lucru numai în cazul în care sunt obligate de Uniune ori pentru a pune în aplicare actele ei

(art. 2 A, alin. 1). Uniunea Europeană are competență partajată cu statele membre pentru alte domenii (piața internă, coeziunea economică, social și teritorială, agricultură și pescuit, protecția mediului, energia etc. – art. 2 C), care se stabilește în baza principiului subsidiarității (Uniunea

intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre, ci la nivelul Uniunii) și cel al proporționalității (art. 3 B, alin.3); în cazul atribuirii unei asemenea competențe, Uniunea poate legifera și adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic, iar statele membre își exercită competența în măsura

în care Uniunea nu și-a exercitat-o sau dacă a hotărât să nu și‐o mai exercite (art. 2 A, alin. 2).

În cadrul Uniunii, statele membre își coordonează politicile economice, Consiliul adoptând noi măsuri și orientări generale în acest domeniu (politicile de ocupare a forței de muncă, coordonarea politicilor sociale) – art. 2 D; Uniunea este competent să definească și să pună în aplicare o politică externă și de securitate comună, inclusiv să definească o politică de apărare comună (art. 2 A alin. 4); este competent să întreprindă acțiunile de sprijinire, coordonare sau completare a acțiunilor statelor membre, fără a înlocui însă competența acestora (art. 2 A, alin. 5), fiind vorba de domeniile industriei, culturii, turismului, educației, protecției civile ș.a. (art. 2 E). Competența Uniunii Europene are pondere în raport cu jurisdicția statelor membre, deoarece ea vizează sectoare întinse, unele vitale, ale societății; nici domeniile de cooperare interguvernamentală (PESC și JAI) nu se desprind din acest regim general de modelare față de Uniunea Europeană, deoarece colaborarea se realizează în cadrul Uniunii Europene și potrivit obiectivelor acesteia, în cadrul politicii comune.

Uniunea Europeană dispune de toate pârghiile care imprimă direcția și ritmul dezvoltării; dacă mai adăugăm și mențiunea că, ori de câte ori au fost adoptate acte obligatorii din punct de vedere juridic, acestea prevalează față de cele ale statelor membre, avem un tablou edificator asupra modului în care se poziționează Uniunea Europeană, față de statele ei membre.

Așadar, Uniunea Europeană deține competența exclusivă în anumite domenii și o competență care revine în mod constant din cea partajată cu statele și în mod efectiv, îi poate reveni orice competență în afară de competența exclusivă recunoscută statelor (în tratat nu se menționează această precizare de exclusive ca în cazul Uniunii), adică are vocație la orice competență de care are nevoie. Criteriul pe baza căruia se face departajarea competențelor Uniunii Europene de jurisdicția statelor membre, filosofia acestuia cuprinde un germene de mobilitate (prea multă flexibilitate când este vorba de prerogative intangibile) și de precaritate: în afară de ceea ce rămâne statelor membre (o sferă cu o descriere în termeni vagi și susceptibili de a reține din ce în ce mai puțin), orice alte competențe revin sau pot reveni Uniunii Europene ale cărei obiective sunt greu de cuantificat și limitat. La rândul lor, statele Uniunii Europene continuă să rămână subiecți de drept internațional; făcând parte din comunitatea internațională, ele întrețin relații cu alte state și subiecți de drept internațional (chiar dacă aceste relații sunt diferențiate, prin amprenta pe care o pune apartenența lor la Uniunea Europeană); atâta vreme cât continuă să existe (pentru că participarea în sine a unui stat la o organizație nu constituie un caz de încetare, a personalității juridice internaționale ori de amputare a ei, ci, dimpotrivă, de confirmare a existenței, prin exercitarea atributelor sale de suveranitate), ele dețin calitatea de subiect de drept internațional.

Statele membre ale Uniunii Europene sunt state suverane și, ca atare, sunt înzestrate cu personalitate juridică de drept internațional, având calitatea de subiect de drept internațional.

Statele membre întrețin relații externe cu Uniunea Europeană ca și în cazul oricărei alte organizații, guvernate de dreptul internațional, dar au, în plus, și relații instituționalizate-cârmuite de dreptul comunitar (care este dreptul intern al Uniunii Europene).

Așadar, statele membre se raportează așadar, la două ordini juridice.

Ca urmare a participării lor într‐o organizație internațională cu caracter suprastatal, statele membre ale Uniunii Europene și-au asumat o serie de angajamente cu repercusiuni asupra întinderii suveranității lor de stat.

Mai întâi de toate, statele membre coexistă cu Uniunea Europeană în viața internațională; ea a devenit, alături de statele sale membre, un subiect de drept internațional; chiar dacă se prezintă ca o asociere de state – organizație internațională, ea este o uniune de state constituită cu atribute statale, o entitate mult mai închegată, complexă și mai puternică, cu o pondere mai mare în raporturile cu statele membre, dar și cu o influență sporită în viața internațională.

Origine și evoluție istorică

În dreptul comunitar, principiul subsidiarității a fost recunoscut în mod oficial prin Tratatul de Maastricht, care a introdus art. 5 par. (2) CE. Totuși, elemente ale acestui principiu se pot distinge în art. 5 CECO (1951), în sensul căruia, Comunitatea întreprinde o acțiune directă în ceea ce priveșe producția și funcționarea pieței doar atunci când circumstanțele o impugn Actul Unic European din 1987 a introdus regula subsidiarității în domeniul mediului (art. 130 R CEE), fără, însă, a o menționa ca atare. Tribunalul de Primă Instanță a reținut în hotărârea sa din 21 februarie 1995, ECR II-289, pct. 331, că, înaintea intrării în vigoare a Tratatului UE, principiul subsidiarității nu a constituit un principiu general de drept, în raport cu care se putea controla legalitatea actelor comunitare.

Fără modificarea modului de redactare a regulii subsidiarității înscrisă la art. 5 par. (2) CE, Tratatul de la Amsterdam a anexat la Tratatul CE Protocolul privind aplicarea principiului subsidiarității și al proporționalității. Regulile de aplicare, neînscrise în Documentul original a fost realizat de Roberta Panzza , 07/2008 tratate, însă convenite în cadrul abordării globale referitoare la aplicarea principiului subsidiarității (1992), adoptate la Edinburg, au devenit obligatorii din punct de vedere juridic și supuse unui control jurisdicțional.

Tratatul de la Lisabona a abrogat articolul 5 din Tratatul CE și a înscris principiul subsidiarității la art. 5 din Tratatul UE, care, conservând termenii articolului abrogat, adaugă o referire explicită la dimensiunea regională și locală a principiului subsidiarității. Mai mult, Tratatul de la Lisabona înlocuiește Protocolul din 1997 privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității printr-un nou protocol cu același titlu, principala inovație fiind noul rol acordat parlamentelor naționale în a controla respectarea principiului subsidiarității.

3. Definiție

Sensul și finalitatea generale ale principiului subsidiarității rezidă în acordarea unui anumit grad de independență unei autorități subordonate față de o autoritate de nivel superior, în special unei autorități locale față de puterea centrală. Există, prin urmare, o împărțire a competențelor între diversele niveluri ale puterii, principiu care constituie fundamentul instituțional al statelor cu structură federală.

Aplicat într-un context comunitar, principiul subsidiarității servește drept criteriu ce reglementează exercitarea competențelor partajate între Comunitate și statele membre. Pe de o parte, el exclude intervenția Comunității atunci când o materie poate fi reglementată în mod eficace de către statele membre la nivel central, regional sau local. Pe de altă parte, Comunitatea își exercită puterile atunci când statele membre nu sunt capabile să îndeplinească în mod satisfăcător obiectivele tratatelor.

În sensul art. 5 par. (2) CE, intervenția instituțiilor Uniunii prin principiul subsidiarității presupune îndeplinirea a trei condiții:

a. nu trebuie să fie un domeniu aflat în competența exclusivă a Comunității;

b. obiectivele acțiunii avute în vedere nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre;

c. acțiunea poate fi realizată mai bine, date fiind dimensiunile sau efectele sale, printr-o intervenție a Comunității.

4. Domeniu de aplicare

În sens general, aplicarea principiului subsidiarității poate fi avută în vedere din două perspective diferite. În domenii în care tratatul acordă Comunității o competență partajată cu statele membre, principiul subsidiarității servește drept criteriu de înțelegere a acestei competențe (limite privind exercitarea competențelor). În domeniile în care tratatul nu recunoaște vreo competență Comunității Europene, principiul subsidiarității nu creează competențe complementare (fără atribuire de competențe).

Principiul subsidiarității se aplică doar în domenii partajate între Comunitate și statele membre. Prin urmare, nu se aplică competențelor exclusive ale Comunității sau competențelor naționale exclusive. Totuși, linia de separare este fluctuantă, din cauză că , domeniile de competență ale Comunității pot fi extinse în virtutea art. 308 CE, dacă o acțiune a acesteia din urmă apare ca necesară pentru realizarea unor obiective ale tratatului. Delimitarea competențelor exclusive ale Comunității rămâne problematică, în special, deoarece ea operează în tratate nu prin referire la domenii specifice, ci prin descrierea funcțiilor.

De asemenea, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a pronunțat o serie de hotărâri prin care a definit și a recunoscut anumite competențe drept exclusive (care rezultă din tratate, dar fără a fi reglementate de către acestea), fără însă a stabili o listă exhaustivă a acestor competențe.

Domeniul de aplicare al principiului subsidiarității nu a fost delimitat în mod clar, el continuând să conducă la divergențe de interpretare. Totuși, Comunitatea are ca scop clar limitarea acțiunii sale la obiectivele tratatelor și asigurarea adoptării unor noi măsuri la un nivel cât mai apropiat posibil de cetățeni. De asemenea, în preambulul Tratatului UE există un accent special asupra acestei legături între principiul subsidiarității și regula apropierii față de cetățean.

Odată intrat în vigoare, Tratatul de la Lisabona ar trebui să pună capăt divergențelor de interpretare cu privire la domeniul de aplicare al principiului subsidiarității. În fapt, noul tratat definește domeniile ce intră în competențele exclusive și în competențele partajate ale Uniunii. Art. 4 alin. (2) TFUE conține lista următoare aparținând competențelor partajate: piața internă; politica socială; coeziunea economică, socială și teritorială; agricultură și pescuit, excluzând conservarea resurselor biologice ale mării; mediul; protecția consumatorului; transporturi; rețele trans-europene; energie; spațiul de libertate, securitate și justiție; obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică.

Principiul subsidiarității se aplică tuturor instituțiilor Uniunii Europene. Regula are semnificație practică, în special, pentru Consiliu, Parlament și Comisie. Tratatul de la Lisabona sporește atât rolul parlamentelor naționale, cât și pe cel al Curții de Justiție în controlul respectării principiului subsidiarității.

Controlul efectuat de către parlamentele naționale Tratatul de la Lisabona introduce un mecanism de avertizare timpurie, potrivit căruia parlamentele naționale au la dispoziție opt săptămâni pentru a prezenta Comisiei avize asupra proiectelor de acte legislative, care le sunt trimise acestora în mod obligatoriu în același timp cu Parlamentul European și Consiliul. Dacă o treime din parlamentele naționale contestă conformitatea unui proiect de act legislativ cu principiul subsidiarității, prin avize motivate, atunci Comisia trebuie să reexamineze proiectul său

și să motiveze eventuala sa menținere (procedura cartonașului galben). Acest prag trebuie să fie de un sfert din parlamentele naționale, dacă este vorba despre un proiect de act legislativ referitor la spațiul de libertate, securitate și justiție. În plus, dacă o majoritate simplă a parlamentelor naționale contestă conformitatea unei proiect de act legislativ cu principiul subsidiarității (cartonașul portocaliu) și Comisia își menține propunerea, chestiunea este trimisă Consiliului și

Parlamentului European, care se pronunță într-o primă lectură. Dacă acestea apreciază că propunerea legislativă nu este compatibilă cu principiul subsidiarității, o pot respinge cu o majoritate de 55% a Consiliului sau cu majoritatea voturilor

Susținută de către concluziile Consiliului de la Edinburg privind subsidiaritatea, transparența și democrația și de către rezoluțiile Parlamentului din 18 noiembrie 1992, dezbaterea declanșată de către Parlament a condus la semnarea la 25 octombrie 1993, între Consiliu, Parlament și Comisie, a unui acord inter-instituțional care exprimă în mod clar voința celor trei instituții de a progresa pe acest drum. Ele s-au angajat astfel să respecte principiul subsidiarității. Acest acord a urmărit definirea, prin proceduri referitoare la aplicarea principiului subsidiarității, modalitățile de exercitare a competențelor atribuite instituțiilor comunitare prin tratate în vederea realizării obiectivelor prevăzute prin acestea. El conține următoarele prevederi.

– În exercitarea dreptului său la inițiativă, Comisia va lua în considerare principiul subsidiarității și va justifica respectarea acestuia; aceea și obligație se aplică Parlamentului și Consiliului, în cadrul competențelor ce le sunt conferite în sensul art.192 CE, respectiv 208 CE.

– Expunerea de motive pentru orice propunere a Comisiei va include o justificare a propunerii față de principiul subsidiarității.

– Orice eventual amendament la textul Comisiei, ce provine de la Consiliu sau de Parlament trebuie însoțit de o justificare din perspectiva subsidiarității dacă are ca efect modificarea domeniului de intervenție al Uniunii.

Cele trei instituții vor verifica regulat, prin proceduri interne, dacă acțiunea avută în vedere este conformă cu dispozițiile referitoare la subsidiaritate, atât din perspectiva alegerii instrumentelor juridice, cât și din punctul de vedere al conținutului propunerii.

Astfel, Regulamentul Parlamentului stipulează la art. 34 că, în cursul examinării unei propuneri legislative, Parlamentul acordă o atenție deosebită respectării drepturilor fundamentale și principiilor subsidiarității și proporționalității. În afară de acest acord, la Consiliul European

de la Edinburg, Comisia s-a angajat să justifice toate propunerile sale de acte juridice, având în vedere aplicarea principiului subsidiarității, să retragă sau să reexamineze diverse propuneri, precum și să revizuie legislația în vigoare. Printre altele, s-a prevăzut elaborarea de către Comisie a unui raport anual privind respectarea principiului. În Rezoluția sa din 13 mai 1994 asupra rapoartelor Comisiei privind aplicarea principiului subsidiarității în 1994, 1995 și 1996, Parlamentul a subliniat că principiul subsidiarității constituie o normă juridică cu forță obligatorie, supusă, în aplicarea sa concretă interpretării Curții de Justiție, și a amintit că unerea în aplicare a principiului nu ar trebui să constituie un obstacol pentru exercitarea legitimă a competențelor exclusive de care dispune Uniunea. În sfârșit, nu trebuie în nici un caz ca, sub pretextul subsidiarității, să se pună sub semnul întrebării acquis-ul comunitar.

În rezoluția sa din 8 aprilie 2003, Parlamentul apreciază că reglementarea diferențelor de abordare cu privire la punerea în aplicare a principiilor subsidiarității și proporționalității ar trebui să se facă de preferință la nivel politic, pe baza Acordului inter-instituțional din 25 octombrie 1993, însă ia act de propunerile Convenției privind viitorul Europei, care au vizat atribuirea către parlamentele naționale a unui rol în urmărirea chestiunilor privind subsidiaritatea printr-un sistem de avertizare timpurie.

El accentuează că revine instituțiilor Uniunii Europene și statelor membre, atât la nivel central, cât și la nivel regional și local, asigurarea unei supravegheri permanente a aplicării principiilor subsidiarității și proporționalității.

Un astfel de sistem de avertizare timpurie a fost preluat ca atare în Tratatul de la Lisabona, descris în secțiunea D.