Principiul Silabic In Ortografia Limbii Romane

Principiul silabic în ortografia limbii române

CUPRINS

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL I. ORTOGRAFIA ROMÂNEASCĂ

Subcapitolul 1.Principiul fonologic în ortografia limbii române

Subcapitolul 2. Ortografie și ortoepie

CAPITOLUL II. PRINCIPIUL SILABIC

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ARGUMENT

Ideea de studiu a ortografiei își are drept motivație confruntarea, într-o aproximativ îndelungată experiență la catedră, cu dificultățile pe care le întâmpinăm zi de zi cu ortografia. Precizez că fac referire la fenomenul des întâlnit al pronunției identice și al scrierii diferite a unor cuvinte/grupuri de cuvinte, care generează ezitări, confuzii și, prin urmare, greșeli, chiar în rândul publicului matur, ,,școlit”, nu numai în rândul elevilor.

În sprijinul motivației mele voi cita afirmația marelui lingvist Ovid Densusianu precum cum că ,,Nici o limbă nu poate fi redată în scris absolut cum se pronunță și, deoarece scrierea cere totdeauna o anumită cultură de la aceia care o aplică, este necesară o stăruință de a înțelege anumite nuanțe ale ei.”

Ca atare am ales să abordez ortografia si implicit principiul silabic.

Scopul acestei lucrări este de a lămuri unele aspecte legate de sunet si literă, respectiv de relația dintre semnele ortografice și grafeme, precum și dezvoltarea capacității de a sesiza, înțelege și de a aplica în mod corect în comunicarea scrisă cazurile frecvente ale omofoniei dintre cuvinte și ortograme. Scrisul împreună cu limbajul oral este mijlocul cel mai important de comunicare, mijloc eficient de formare și dezvoltare intelectuală.

Limba are, ca funcții de bază, mijlocirea comunicării dintre oameni și contribuția la formarea gândirii. Mesajul sau textul de transmis, oral sau scris, este codificat în cuvinte cu o anumită structură și îmbinate într-un anumit mod. Scrierea reprezintă notarea impusă prin convenție a semnalelor sonore cu ajutorul unui sistem de semne care se numesc litere.

Ortografia este un sistem de reguli precise, fixe și unitare, care constau din explicarea valorii semnelor dintr-un anumit sistem grafic de reproducere a unei limbi și din formularea condițiilor de folosire a acestor semne, sistem menit să generalizeze și să stabilizeze varianta cultivată a limbii.

Ortografia (gr. „orthos”- drept ,corect +un substantiv derivat din gr. „graphein”- a scrie ) reprezintă, din punctul de vedere al cuvântului, scrierea corectă a unei limbi cultivate. Prin ortografie se stabilesc și normele ortoepiei (gr. „orthos” + „eipen” –a pronunța ), adică ale pronunției corecte. Normele ortoepice stabilesc corectitudinea formală a pronunțării cuvintelor ca unități lexicale, a pronunțării formelor flexionare și chiar a pronunțării unor cuvinte legate în vorbire, toate acestea cu referiri și la morfologie ori sintaxă.

Ortografia limbii române este fonetică și fonematică, în sensul că scriem cum pronunțăm, dar, de foarte multe ori, indicația fonetică și soluția ortografică nu concordă, ba chiar sunt în opoziție totală. Toate aceste contradicții se datorează acțiunii principiilor ortografice: fonetic, etimologic, morfologic, sintactic, simbolic, silabic și estetic, care reprezintă temeiul doctrinar al sistemului ortografic și ortoepic al limbii române.

Ortografia și ortoepia se ocupă de studierea scrierii, respectiv pronunțării limbii și stabilirea pe această bază a conduitei considerate corecte în grafia, respectiv rostirea diferitelor ei unități și îmbinări.

Ortografia (< gr. orthos "drept, corect" + un substantiv derivat din gr. graphein "a scrie") reprezintă, din punctul de vedere al etimologiei cuvântului, scrierea corectă a unei limbi cultivate. Altfel spus, ortografia este "sistemul de scriere care reproduce vorbirea umană în conformitate cu anumite reguli de funcționare a acesteia, stabilite în mod explicit prin gramatici și dicționare." (v. Flora Șuteu, Introducere în studiul ortografiei românești, în Th. Hristea (coord.), Sinteze de limba română, ediția a III-a, Editura Albatros, București, 1984, pag.174). De altfel, Flora Șuteu definește ortografia și mai pe larg (în ediția a II-a a aceluiași volum colectiv, 1981, pag. 86): "un sistem de reguli precise și unitare, care constau din explicarea (sublinierea noastră) valorii semnelor dintr-un anumit sistem grafic de reproducere a unei limbi și din formularea (sublinierea noastră) condițiilor de folosire a acestor semne, sistem menit să stabilizeze varianta cultivată a limbii date."

Prin ortografie se stabilesc și normele ortoepiei (< gr. orthos "drept, corect" + eipen "a pronunța"), adică ale pronunțării corecte. Normele ortoepice stabilesc corectitudinea formală a pronunțării cuvintelor ca unități lexicale, a pronunțării formelor flexionare și chiar a pronunțării unor cuvinte legate în vorbire – toate acestea cu referiri și la morfologie ori la sintaxă.

Ortografia limbii române este fonetică sau fonematică, în sensul că scriem cum pronunțăm, dar, de foarte multe ori, indicația fonetică și soluția ortografică nu concordă, ba chiar sunt în opoziție totală. Toate aceste contradicții se datorează acțiunii celorlalte principii ortografice: etimologic, morfologic, sintactic, simbolic, silabic și estetic. Așa cum se constată, aceste principii conțin reguli ortografice care țin de diferite compartimente ale limbii: fonetică = principiul fonetic, morfologie = principiul morfologic, sintaxă = principiul sintactic; de istoria cuvintelor = principiul etimologic; de valoarea literelor dintr-o silabă = principiul silabic; de modalitatea de scriere cu inițială majusculă sau minusculă = principul simbolic; de evitare a unor semne sau litere succesive = principiul estetic.

Așa am prezentat în primul capitol al acestei lucrări aspecte generale ale ortografiei si ortoepiei.

In capitolul următor am descris pe larg principiul silabic cu exemple și unele particularități și studii de caz, silabisirea ortografică și relația sunet-fonem-literă.

Principiul silabic stabilește că valoarea unor litere este dată de contextul – de silaba – din care fac parte sau, mai precis, de literele care urmează în cadrul aceleiași silabe.

Se știe că, de cele mai multe ori, nu citim literă cu literă, ci un grup de două sau de trei litere (rar mai multe), la fel cum nici nu reprezentăm întotdeauna un sunet numai printr-o literă, ci și printr-un grup de litere.

Principiul silabic se aplică în scrierea grupurilor de litere ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi care, indiferent că notează un sunet sau două, se scriu în aceeași silabă: cer, ceas, circ, ciur, ger, geam, gin, giulgiu, chin, chiar, chem, cheamă, ghem, gheață, ghid, ghiul etc. Sunetele inițiale redate de c, che, g, ghe + e, i sunt: |ĉ|, |ĝ|, |ḱ|, |ǵ|.

Potrivit acestui principiu sunetele nu reprezintă sunete, ci silabe. Conform principiului silabic, aceeași consoană sau grup consonantic intră în componenta unor silabe diferite, cu alte valori. Astfel, unele litere (c, g, k) în contexte silabice diferite, notează foneme diferite, adică k (cap, clar, kaizer), g (glob, galben), c ( cireș, ceață), g (gem, gimnaziu), k’ (chetă, chimir, kitsch), g’ (gheară, ghiozdan).

Ortografia actuală folosește 41 de grafeme:

31 grafeme simple (alfabetul)

10 complexe: ce, ci, ge, gi, che, che, chi, ghe, ghe, ghi.

Grafemele ce=/c/ și ge=/g/, nesilabice se folosesc în poziția ce+a, ge+a, când a=/a/ reprezintă centrul silabei comune, deci când pozițiile menționate se realizează fiecare, în aceeași silabă: ceas-/cas/, ceară-/cară/, geam-/gam/, geană-/gană.

Grafemele complexe ci=/ci/ și gi=/g/, nesilabice, se folosesc numai înainte de a=/a/ și u=/u/, vocale care reprezintă centrul silabei comune și înainte de o=/o/ urmat de a=/a/ care notează centrul silabei comune; ci=/c/ nesilabic poate apărea la finala unor cuvinte neflexibile sau a unor substantive neutre cu tema în /c/ și cu pluralul în –uri sau e: atunci-/atunc/, cinci-/cinc/, deci-/dec/, etc.

Grafemul complex gi=/g/, nesilabic, apare numai în finala unor forme flexionare: tragic-/trag/, mergi-/merg/.

Secvențele ci, gi la finală de cuvânt (înainte de blanc) cu valoare silabică (ci, gi) în situația în care poartă accent: în munci (verb la infinitiv), lungi (verb la infinitiv).

Secvențele grafice ch, gh sunt grafeme complexe notând fonemele k’ și g’, atunci când sunt urmate de literele e și i, reprezentând vocale, care constituie centrul silabei comune: chem.=k’em, chip=k’ip.

În astfel de situație h nu se rostește și are funcție fonologică de palatalizare.

Secvențele che și ghe sunt grafeme complexe nesilabice în poziția che, ghe+a când a reprezintă centrul silabei comune: cheamă=/k’amă/, lighean=/lig’an/.

– chi și ghi sunt grafeme complexe nesilabice când sunt urmate de a, o și u notând vocale care reprezintă centrul silabei comune: chiar-/k’ar/, ghiaur-/g’aur/.

În poziția chi, ghi+o, u, când o, u notează vocale care reprezintă centrul altei silabe din secvențele chi, ghi devine grafem simplu: chiot-/k’iot/, ghiocel-/g’iocel/.

Toate cele zece grafeme complexe ce, ci, ge, gi, ch, gh, che, chi, ghe, ghi sunt monovalente. Ele au fost introduse în ortografia limbii române după modelul italian și sunt folosite ca simboluri ale formelor /c/, /g/, /k’/, /g’/, după principul silabic completat de cel morphologic și de tradiția literală.

CAPITOLUL I. ORTOGRAFIA ROMÂNEASCĂ

Ce este ortografia? Termenul ortografie provine din gr. orthos „drept, corect” și un substantiv derivat din graphein „a scrie” (Șuteu 1981: 86), deci, literal, ortografia este scrierea corectă. Mai exact, în sens restrâns, ortografia privește scrierea corectă la nivelul cuvântului (sau al mai multor cuvinte care formează o unitate); în sens larg, aceasta include și scrierea corectă la nivelurile superioare cuvântului, adică punctuația (DOOM2: XXV, DIN: 586). Într-un sens mai abstract, semiotic, ortografia este un sistem de reguli precise, fixe și unitare, care constau în explicarea valorii semnelor dintr-un anumit sistem grafic de reproducere a unei limbi și din formularea condițiilor de folosire a acestor semne, sistem menit să generalizeze și să stabilizeze varianta cultivată a unei limbi date (Șuteu 1981: 86). Pentru prezentarea de față, care urmărește mai ales familiarizarea cititorilor cu scrierea corectă, ne interesează prima definiție a ortografiei. Așa cum se știe, în scrierea limbii române au fost folosite două tipuri de alfabet: chirilic și latin. Scrisoarea lui Neacșu (1521) este cel mai vechi text românesc păstrat cu alfabet chirilic, iar Cartea de cântece, cunoscută și sub numele de Fragmentul Teodorescu (1570-1573), este cel mai vechi text românesc păstrat cu alfabet latin (Șuteu 1981: 89-90). În epoca veche, până în jurul anului 1830, scrierea cu litere chirilice era mult mai răspândită decât cea cu litere latine, atestată, pentru perioada veche, în foarte puține texte (Șuteu 1981: 90).

Începutul secolului al XIX-lea coincide cu încercările unor autori ca Ienăchiță Văcărescu, Toader Școleriu, Ion Budai-Deleanu, Ion Heliade Rădulescu de a simplifica grafia tradițională chirilică, care era inadecvată limbii române și care masca latinitatea și relația dintre limba română și limbile romanice occidentale, pregătindu-se, prin intermediul alfabetelor de tranziție (mixte, chirilice și latine), trecerea la alfabetul latin (Șuteu 1976: 47ff, 1981: 89-91, Stan 2011). Alfabetele de tranziție au fost alcătuite după 1828 (reforma ortografică a lui Ion Heliade Rădulescu) și au fost utilizate circa 30 de ani.

Între 1860 și 1862, scrierea cu alfabet latin a fost introdusă oficial în toate provinciile românești, inclusiv în Transilvania și în Bucovina, aflate sub dominație străină (Șuteu 1981: 91, Stan 2011).

Trecerea la alfabetul latin a creat însă o nouă problemă: unii dintre adepții scrierii cu litere latine (Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian, Aron Pumnul) erau convinși că ortografia are rolul de a reflecta originea latină a limbii române, de aceea au propus sisteme ortografice care să oglindească fie etimoanele latinești ale unor cuvinte iu, August Treboniu Laurian, Aron Pumnul) erau convinși că ortografia are rolul de a reflecta originea latină a limbii române, de aceea au propus sisteme ortografice care să oglindească fie etimoanele latinești ale unor cuvinte românești, fie forma pe care anumite cuvinte o aveau în primele texte românești. De exemplu, pentru cuvinte ca auzi, bătrân, prânz se propuneau grafiileauḑi, bětran, prandiu, care trimiteau direct la etimoanele latinești audire, veteranus, prandium. Se crea astfel o ruptură nedorită între scriere și rostire.

Eliminarea acestei rupturi și a etimologismului în general a fost scopul reformelor ortografice succesive impuse de Societatea Academică Română, devenită Academia Română. Prima ortografie oficială, cu obligativitate în toate școlile românești, a fost votată de Academie în anul 1881 (Șuteu 1981: 91, Stan 2011). Pentru acest prim pas în trecerea de la o ortografie etimologică la una bazată pe principii fonetice un rol important l-a avut Titu Maiorescu. A urmat o serie de reforme ortografice care au dus, treptat, la generalizarea principiului fonologic în ortografia limbii române: în 1904, în 1932, în 1953 și, ultima, în 1993 (Hristea 1981: 99, Șuteu 1981: 91-97, Stan 2011). Regulile ortografiei actuale reflectă această ultimă reformă din 1993, care a reglementat scrierea cu â în interiorul cuvintelor și folosirea formelor sunt, suntem, sunteți ale verbului a fi.

Multe dintre problemele cu care ne confruntăm astăzi în ortografia românească au ca sursă dificultățile trecerii de la alfabetul chirilic la cel latin și, mai ales, dificultățile trecerii de la principiul etimologic (pe care îl vom prezenta în următorul articol) la cel fonologic.

Preocupările pentru ortografie, apărute odată cu prima gramatică românească păstrată (cea a lui Dimitrie Eustatievici, din 1757) și consecvente începând din secolul al XIX-lea, se reflectă în numeroase instrumente normative (gramatici, îndreptare, dicționare). Consultarea tuturor acestor instrumente este utilă pentru cunoașterea istoriei ortografiei românești, însă pentru a fi la curent cu normele ortografice actuale trebuie să apelăm la instrumentele normative în vigoare în acest moment, apărute sub egida Academiei Române. Principalul instrument normativ este Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a, revăzută și adăugită, coordonat de Ioana Vintilă-Rădulescu și apărut în 2005. În continuare, ne vom referi la acest dicționar prin sigla DOOM2. Norma de punctuație actuală este cuprinsă în Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație, ediția a V-a, 1995, la care ne vom referi în continuare folosind sigla ÎOOP5. În afara acestor două instrumente normative oficiale, poate fi consultat și Dicționarul normativ al limbii române ortografic, ortoepic, morfologic și practic, 2009 (pentru care folosim sigla DIN), realizat de Ioana Vintilă-Rădulescu, în conformitate cu DOOM2 (dicționar pe care l-a coordonat). În plus față de DOOM2, DIN conține un număr mare de casete explicative care sintetizează regulile ortografice, ortoepice și morfologice.

Subcapitolul 1.Principiul fonologic în ortografia limbii române

Principiul fonologic (numit fonetic în lucrări mai vechi) în ortografie privește corespondența dintre litere și foneme (sunete-tip). Un sistem de scriere este fonologic dacă în scriere fiecare fonem este notat printr-o literă și fiecare literă redă în scris un singur fonem. Acest principiu funcționează întocmai numai pentru transcrierea fonetică, realizată cu ajutorul sistemelor de transcriere fonetică (sistemul curent este alfabetul fonetic internațional − engl. International Phonetic Alphabet, cunoscut sub sigla IPA), independente de particularitățile fiecărei limbi și apte de a reda exact, unu la unu, corespondența literă − fonem. Noțiunea de scriere fonologică aplicată limbilor naturale are un caracter gradual: un sistem de scriere este mai mult sau mai puțin fonologic.

Pe această scală, limba română are o scriere preponderent fonologică: în general, nu există sinonimie între litere (cu excepția situației literelor â și î, care redau același sunet [î] și a unor litere care apar în cuvinte străine neadaptate grafic și fonetic), și majoritatea literelor sunt monosemantice, adică redau o singură realitate fonologică. Inventarul literelor „monosemantice” diferă de la un autor la altul, de aceea vom ilustra respectarea principiului fonologic și excepțiile prin exemple, și nu prin liste exhaustive. În conformitate cu principiul fonologic, literele p și b, ca majoritatea literelor din alfabetul românesc, sunt monosemantice, redau același fonem, indiferent de context, în: pat, cap, apt, apă, etc.; ban, tub, abia, absolut. Ca excepție de la principiul fonologic se poate da exemplul literelor c și g, care pot avea mai multe valori; litera c poate reda: [k], în casă, papuc, act, acru; [č], dacă este urmată de e, i, în: face, răsuci, centru, cicoare, ceai; [k’], dacă este urmată de grupul he, hi: chel, urechi. De asemenea, litera h poate reda un [h]: hilar, haltă, pahar sau poate avea numai valoare diacritică (deci cu valoarea fonologică zero) în chel, urechi. Litera x redă fie grupul [cs], fie grupul [gz], fără ca această corespondență să se supună unor reguli fonologice; rostirea lui x se supune principiului tradițional-etimologic, pe care îl vom prezenta în următorul articol.

Aplicarea principiului fonologic

Aplicarea din ce în ce mai consecventă a principiului fonologic, prin reformele ortografice (vezi mai sus), nu a urmărit uniformizarea / schimbarea corespondențelor dintre litere și foneme decât în prima fază; ultimele reforme au avut ca scop mai ales eliminarea inconsecvențelor vechii ortografii.

O sinteză privind regulile care au sporit caracterul fonologic al ortografiei românești apare la Hristea. Această sinteză reprezintă punctul de plecare pentru lista de reguli pe care o prezentăm în continuare, actualizată cu datele din instrumentele normative în vigoare (DOOM2, DIN).

(a) A fost eliminat u final din cuvinte și forme gramaticale terminate în diftongii ai, îi, ei, oi, ui și în consoanele [k’], [g’] și [č]urmate de i nesilabic: tai, luai, lămâi, mei, auzii, pietroi, cui; mănunchi, ochi, vechi, unghi, arici, bici, cârmaci. Cuvintele de acest tip se scriau cu u final, deși acesta dispăruse de mult din pronunțare. U final apare, în ortografia actuală, numai în contextele în care redă o realitate fonetică și trebuie să fie pronunțat: ambulatoriu, articulatoriu, beneficiu, contradictoriu, interogatoriu, obligatoriu, onorariu, premonitoriu, provizoriu, rechizitoriu, salariu, serviciu, teritoriu.

(b) A fost suprimată una dintre consoanele duble, în contextele în care nu corespundea realității sonore. Cuvinte precum: casă (de bani), masă („mulțime”), rasă, glosă, pasă, rarisim, generalisim se scriu cu un singur s, chiar dacă în limba de origine sunt scrise cu sus: it. cassa, fr. masse, germ.Rasse etc. Grafia cu consoane duble apare numai acolo unde redă o realitate fonetică: interregn, interregional, transsiberian etc. Cu consoană dublă se scriu și înnădi, înnămoli, înnebuni, înnegri, înnegura, înnobila, înnoda, înnoi, înnopta, înnora, înnegura etc., în care primul n reprezintă consoana finală a prefixului în-, iar al doilea n face parte din rădăcină (în- + noapte, în- + nod etc.). O situație specială o reprezintă verbele îneca și înota, care se scriu cu un singur n ca urmare a faptului că au devenit neanalizabile: verbele nota și necaz, moștenite din latină, au dispărut din limbă.

În DIN sunt discutate și alte cuvinte în care apare scrierea cu consoană dublă, fie reflectând o realitate fonetică, în situații precum cele de mai sus, în care consoana finală a prefixului coincide cu cea inițială a rădăcinii (sub bibliotecar, hiperrealist, superrefractar, porttabac, post totalitar, posttraumatic) sau în interjecții (brr!, prr!, sst!), fie fără relevanță în pronunțare, în cuvinte străine neadaptate sau în nume proprii (babbit, kibbutz, Buddha). În DIN, p.262 se atrage atenția asupra faptului că în cuvinte de tipul: accede, accelera, accent, accident, boccea, ciubucciu, Isaccea, occident, occipital, succeda, succes, succint, vaccin aceeași literă notează consoane diferite, [k] și [č].

(c) Pentru prefixele vechi în limbă terminate în -s (des-, răs-) regula este următoarea: acestea păstrează forma cu -s (consoană surdă)dacă se combină cu rădăcini / cuvinte care încep cu consoane surde (p, t,[k], [k’], f, s, ș, [č], ț, h − descăleca, descalifica, desface, desfășura, desfrunzi, desfunda, deshăma, deshidrata, despăduchea, despăduri; răsciti, răscloci, răscroi, răsfira, răsplăti, răspopi, răszice), dar se scriu cu -z (perechea sonoră a lui -s: dezacorda, dezagrega, dezdoi, dezechilibra, dezgusta, dezinfecta, dezminți, deznădăjdui, dezumaniza, dezvinovăți; răzda, răzgândi, răzjudeca) dacă se combină cu cuvinte care încep cu vocale, cu sonante (m, n, r, l) sau cu consoane sonore (b, d, g, [g’], v, z, j, [ğ]). Cuvintele care încep cu z, deși aceasta este o consoană sonoră, păstrează forma cu -s (a deszăpezi, a deszăvorî, a răszice), ca și unele cuvinte neanalizabile (a desluși). Înainte de -s, prefixul răs- se poate confunda cu ră-, deci răsuci, răsufla nu se scriu cu consoană dublă.

Situația prefixului neologic trans- (care fie apare în cuvinte formate pe teren românesc, fie se poate recunoaște în structura unor cuvinte împrumutate)este diferită, acesta păstrând-și forma cu -s atât înainte de consoane surde (transcarpatic, transcendent, transfocator, transhumanță, transplanta, transsiberian, trans termie), cât și înainte de vocale, de sonante și de consoane sonore (transborda, transdanubian, transductor, transgresa, translata, translitera, transiluminare, transmisibil, transmutație, transvaza); în cuvintele greu analizabile sau neanalizabile în limba română are variantatranz- înainte de vocală (tranzacție, tranzistor, tranzit, tranzita, tranzitiv, tranzitoriu, tranziție).

(d) Principiul fonologic este responsabil și de regula: nu se scrie n, ci m dacă urmează una dintre consoanele p și b; această regulă este explicabilă prin fenomenul de asimilare: n este o sonantă dentală, iar m este o sonantă bilabială, având deci același loc de articulare ca și consoanele p și b; combinațiile mp, mb sunt mult mai ușor de rostit decât np, nb (Hristea, p.100). Regula se aplică atât în scrierea unor cuvinte neologice, indiferent de forma / grafia etimonului − de exemplu, scriem bomboană, cu m înainte de b, chiar dacă în franceză substantivul are forma bonbon −, cât și (mai ales) în scrierea derivatelor cu prefixe care se termină în n. Prefixele în cauză sunt:

• con- (concetățean, confederație, conveni, converge, conviețui), care, înainte de p și b, are variantele com- (combate, compatriot, compătimi, complăcea) și co- (cobeligerant, a coparticipa); varianta co- apare și înainte de sonantele m, n, r și de vocale (comasa, conațional, coreligionar, coacuzat, coechipier, coopta).

• in-, prefix negativ (inadmisibil, incomplet, indecis, inechitate, infinit, insubordonare, invalid) sau component al unor verbe (a incarna, a induce, a infiltra, a insufla, a intona, a invalida), care are formă- înainte de p și b (imbatabil, impar, imperturbabil, imposibil, imblocație, implanta); varianta i-apare, de regulă, în momentul asocierii cu cuvinte care încep cu sonante (ilegal, imaculat, irațional, ilumina, imigra, inerva, iradia).

• în- (încrede, înfășa, înlăcrima, înmagazina), care are forma îm- înainte de p și b: îmbătrâni, îmbujora, îmbulzi, îmbuna, îmbutelia, împacheta, împături, împietri, împotmoli, împrieteni, împușca; pentru scrierea cu înn-, în- vezi supra, (b);

• sin- (sinfazic) este un prefix neologic (ca și trans-, discutat mai sus), și de aceea este de așteptat ca regulile de scriere și de pronunțare să nu fie la fel de bine fixate ca în cazul prefixelor mai vechi; sin- are varianta sim- în unele cuvinte, majoritatea neanalizabile în limba română, atunci când se atașează la cuvinte care încep cu p, b și f (simbol, simbioză, simfonie, simpatie); înainte de l și m poate avea varianta si-, tot în împrumuturi neanalizabile (silepsă, simetrie).

Excepțiile de la această regulă sunt destul de puține. Înainte de p și b se scrie n numai în: cuvinte foarte noi sau neadaptate (brandenburg, input), compuse cu elementele avan- și pan- (avanpost, avanpremieră, panpsihism), cuvintele cu sân- „sfânt” (Sânpetru, Sânbenedic), nume de familie străine sau de origine străină (Goldenberg, Goldenblum, Gutenberg, Rosenbaum), nume străine de locuri (Brandenburg, Canberra, Istanbul, Nürnberg).

Regula este formulată numai pentru întâlnirea dintre m / n cu p și b. La contactul dintre m / n cu f, principiului fonologic îi este preferat cel tradițional / etimologic, care va beneficia de o atenție specială în următorul articol din această serie. Motivul pentru care principiul fonologic nu acționează decisiv în acest context este acela că f este o consoană labio-dentală, care are trăsături articulatorii comune și cu m, care este labial, și cu n, care este dental. Prin urmare, se scrie m în amforă, bomfaier, camfor, damf, îngâmfat, limfatic, nimfomană, pamfletar, a triumfa, umflat, în elementul amfi- (amfiteatru) și în nume proprii ca Pamfil, Zamfir, dar se scrie n în confort, fanfaron, fonfăit, în elementul infra-(infraroșu, infrastructură).

(e) Scrierea cu ie la început de cuvânt sau de silabă, atunci când este precedat de o vocală, respectă pronunțarea reală. Se scriu cu ie cuvinte și forme gramaticale ca: ied, iepure, iederă, ieftin, ierna, ieri, ieși; baie, femeie, statuie, voie, constituie, trebuie. În neologisme, trebuie evitată atât scrierea, cât și rostirea cu ie, în contextele amintite mai sus; se scriu și se pronunță deci cu e cuvinte ca: alee, ecran, efemer, epic, epocă, epopee, elan, efect, educație, elocvență, examen, Europa.

O situație specială este reprezentată de cuvintele din familia ierarhie, ierarhic, ierarhiza, care, deși sunt neologisme, se scriu și se rostesc cu ie pentru a fi cât mai aproape de formele franțuzești din care provin: hiérarchie, hiérarchique, hiérarchiser.

De scrierea cu e, dar rostirea cu ie la începutul unor pronume personale și al unor forme din paradigma verbului a fi, este responsabil principiul tradițional / etimologic, care va fi prezentat în articolul următor.

(f) Principiul fonologic reglementează și scrierea neologismelor: în general, dacă un cuvânt a pătruns de mai mult timp în limbă sau are o frecvență mare, acesta este adaptat fonetic și grafic, adică se scrie așa cum se pronunță și nu respectând grafia din limba de origine (aisberg, apropo, angro, fotbal, gol, lider, meci, miting, ofsaid, șezlong, vizavi). În schimb, neologismele foarte recente sau cele care nu au o frecvență mare contravin principiului fonologic, adică scrierea este diferită de pronunțare (country [cantri], cover-girl [covărgărl], föhn [fön], ketchup [k’ečap], lied [lid], loess [lös],rugbi / rugby [ragbi], rummy [rami / römi], weekend [uĭchend], whisky [uĭschi], windsurfing[ŭindsărfing], yesman [iesmen])

Ortografia si ortoepia se ocupa de studierea scrierii, respectiv a pronunțării limbii, si de stabilirea, pe aceasta baza, a conduitei considerate corecte în grafia, respectiv rostirea diferitelor ei unități si îmbinări.

Ultima reforma ortografica, valabila, cu unele modificări de amănunt (în 1965 si 1993), si astăzi, a fost adoptata în anul 1993 (reformele anterioare fiind făcute în 1881, 1904 si 1932).

Corespondenta sunet/fonem-litera este esențiala pentru înțelegerea sistemului de reguli care constituie ortografia si ortoepia limbii române.

Scrierea noastră este o scriere alfabetica, ce folosește semne pentru redarea fiecărui sunet-tip (pe care îl vom numi în continuare sunet) în parte. Aceste semne sunt, în primul rând, literele, din care fac parte, acolo unde este cazul, pentru a arata ca aceeași litera are mai multe valori fonetice, si semnele diacritice: accentul circumflex (la â si î), sedila (la s si t) si semnul scurtimii (la a).

Inventarul literelor într-o anumita ordine, stabilita prin tradiție, se numește alfabet (de unde numele de scriere alfabetica). Scrierea utilizează, cu rol ortografic, si semnele ortografice (apostroful, cratima, punctul, bara, linia de pauza).

Alfabetul. Alfabetul actual al limbii române are 31 de litere: a (pronunțat, ca si celelalte vocale, cum se scrie), a, â, î, b (pronunțat, când e singur, be sau bî), c, d, e, f, g, h, i, j, k, l, m, n, o, p, q (chiu), r, s, s, t, t, u, v, w, x(ics), y (i grec), z. El este alcătuit numai din litere simple.

Succesiunea imediata a unora din aceste litere formează așa-numitele litere compuse, care nu figurează însă în alfabet: ch, gh (înainte de e¸i plenisone); chi, ghi, che, ghe (când i si e nu formeaza silabe); ci, gi, ce, ge (când i, e nu sunt plenisone, grupul reprezintă un singur sunet, când sunt vocale reprezintă doua sunete, primul având însă valoare diferita fata de alte contexte). Limba româna mai folosește, pentru scrierea unor neologisme recente sau a unor nume proprii, litere străine: ä, ö, ü, c (Händel, Köln, München, Baric).

Cele 31 de litere notează 33 de sunete, câte are limba româna, ceea ce arata ca între litere si sunete nu e o corespondenta perfecta. Din punctul acesta de vedere, literele se grupează în trei clase:

1. litere (în număr de 19) care corespund câte unui singur fonem: a, a, â, b, d, f, î, j, l, m, n, p, r, s, s, t, t, v, z;

2. litere (12) care au mai multe valori: c, e, g, h, i, k, q, o, u, w, x, y;

3. litere diferite care notează același sunet: c, k, q notează pe [k]; â, î notează pe [î]; o, w si u notează pe [u]; x si cs notează pe [cs] (fix, dar cocs) si altele.

Principiile ortografiei românești. Principiile ortografiei românești reprezintă temeiul doctrinar al sistemului ortografic al limbii române.

Principiul fonologic (fonetic) este definitoriu pentru sistemul ortografic al limbii române. Potrivit acestui principiu, scrierea reproduce pronunțarea, ceea ce pune în corelație directa ortografia si ortoepia. Câteva exemple: scrierea prefixelor des-, ras- sub forma dez-, raz-; înainte de vocale si consoane sonore (dezavantaj, dezmoșteni, dezgoli, răzbate); scrierea lui n ca m înainte de b sau p (îmblăni, bomboane).

Principiul etimologic (sau tradițional-istoric) impune în anumite cazuri abaterea de la principiul fonetic si scrierea unor cuvinte conform cu tradiția istorica (român, sunt, subțire, snop) sau cu forma din limba de proveniența (bleu, week-end, dancing, diesel, design, foehn, intermezzo etc.).

Principiul morfologic tine seama de structura morfematica a cuvintelor (radical, sufix, desinența) si de flexiunea lor. De exemplu: se scrie agreez, creez, pentru ca agre-, cre- constituie radicalul, iar -ez reprezintă sufixul specific pentru timpul prezent al unor verbe de conjugarea I; în interiorul cuvintelor se scrie ea sau ia în funcție de cum alternează cu e sau cu ie: seaca-seci, treacă-treci, viclean-vicleni, piata-piete, piară- pieri, biata-biete.

Principiul sintactic impune delimitarea cuvintelor după sensul lor lexical si după valoarea lor gramaticala: odată, dar o data, demult-de mult, dinafara-din afara, devreme de vreme etc.

Principiul silabic acționează pentru diferențierea valorilor unor litere în funcție de poziția si de vecinătatea lor în cadrul silabei. De exemplu, c are valorile k, k', c, în funcție de literele care urmează.

Principiul simbolic, în conformitate cu care același cuvânt se poate scrie diferit în funcție de accepția care i se da: cu inițiala mica, daca este folosit cu înțelesul obișnuit, de termen comun (occident, est, reforma), si cu inițiala majuscula, daca are o semnificație simbolica, de nume propriu (Occidentul, Estul, Reforma).

Normele ortografice si normele ortoepice. Normele ortografice si normele ortoepice sunt restricții (imperative sau orientative) impuse, prin hotărâri academice, scrierii si pronunțării, în vederea asigurării unei exprimări cultivate, unitare, stabile si funcționale. Ele stabilesc ce forme sunt corecte, respingând alte variante existente în uz. Normele concretizează, la nivelul unor serii mai extinse sau mai restrânse de fapte, principiile ortografiei, care, fiind prea generale, nu pot funcționa ca reguli concrete.

Variantele de pronunțare se pot constitui în opoziții ortoepice literar neliterar/ hiperliterar (pâine-pane, maiou-maieu, piuneza-pioneza, marfar-marfar etc.) sau în perechi/grupuri de forme literare ierarhizate, în sensul ca prima este preferata ca recomandata, celelalte fiind numai acceptate: cafeina-cofeina, chiorai-ghiorai, corvada corvoada, procopsi-pricopsi, prora-prova, sandvis-sandvici, zbârli-zburli.

Iată, în continuare, câteva dintre nor-mele ortografice si ortoepice cele mai importante ale limbii române.

1. După s, j în rădăcina cuvintelor se scrie si se pronunța a (nu ea), e (nu a), i (nu â/î):

a) a în alternanța cu e: sa-sei, sapca-sepci, sase-sesime, jaf-jefui, jale-jeli, aseza/asaza, desela-desala, însela-însala, ședea-sade. Fac excepție unele cuvinte ca derivatele lui jar (jăratic, jărăgai, jărui), saga (șăgalnic), sal (salut), sânt (sântuleț), șatra (șătrar);

b) a si e fără sa fie în alternanta: așa, mârșav, șarja, stejar, misele, mușețel, set, jecmăni, jertfi, scrijeli, vijelie;

c) i: leșin, șina, sir, jigărit, jindui, mojic, prăjina, rogojina.

2. Se scrie si se pronunța a (nu ea) după s, j:

a) când e vorba de articolul feminin la nominativ-acuzativ singular: păpușa, găinușa, ușa, mătușa, grija, plaja, vraja;

b) când este sufix al infinitivului si în formele de trecut ale verbelor de conjugarea I: bandaja, bandajam, bandajași, bandajasem, bandajat, înfățișa, înfățișam, înfățișai, înfățișasem, înfățișat (ca lucra, lucram etc.).

3. Se scrie si se pronunța a (nu e) după s, j:

a) când este desinența a nominativ-acuzativului feminin singular: păpușa, mătușa, ușa, grija, plaja, vraja;

b) când este sufix al verbelor de conjugarea I la indicativ prezent, persoana I pl. sau

a III-a sg. si pl. (când nu se conjuga cu sufixul -ez) si la perfect simplu, persoana a III-a sg.: îngrășam, îngrașă, îngrașă, atașam, atașa, bandajam, bandaja (ca adunam, aduna etc., respectiv lucram, lucra etc.).

4. Se scrie si se pronunța a-e (nu a-ie):

a) în cuvinte noi, ca: aer, faeton, maestru;

b) în elementul de compunere aero- (aerodinamic, aeroport);

c) la întâlnirea dintre formanții unor cuvinte compuse sau derivate, ca: contraexpertiza, supraestima, ultraelegant, decaedru.

5. Se scrie si se pronunța ea (nu a):

a) în sufixe verbale după s, j, s, z, t: afișează, aranjează (ca în lucrează), greșea, greșească, cojea, găsea, găsească, trezea, trezească, pățea, pățească (ca în citea, vechea, urechea);

b) în sufixele: -eala, -ean, -eata, -easca: greșeală, prăjeală, maramureșean, clujean, roșeață, vitejeasca (ca în acreala, muntean, verdeață, româneasca).

6. Se scrie si se pronunță ia (nu ea):

a) la inițiala de cuvânt: iarna, iasă, iasca;

b) la inițiala de silaba, în general: băiat, femeia, întemeiază, îndoiala, vasluian, joia, aceluia, unuia, faianța;

c) după labiale si după k', g', daca alternează cu ie: piatra (pietre), biata, fiare, viată, amiaza, cheamă, gheata;

d) după consoane, fără alternanta cu ie, în abia, coniac, diavol, maghiar, chiar.

7. Se scrie cs (nu x):

a) după etimon, în: cocs, comics, fucsina, rucsac, sconcs, tocsin, vacs;

b) după tradiție, în: catadicsi, îmbâcsi, micsandra, ticsi.

8. Se scrie si se pronunță -h în: halva, hegemonie, heleșteu, hernie, hieroglifa, himera

(dar: arțag, elicopter, igiena, ilar si hilar, umor, eteroclit si heteroclit, eterodox si heterodox, emistih).

9. Se scrie si se pronunță r în: apropria, expropria, frustra, fereastra, proprietar, oprobriu, propriu, împroprietări (dar repercusiune).

10. Succesiuni de litere interzise în ortografia româneasca (chiar daca acestea ar transcrie pronunțarea secvențelor respective): au la început de cuvânt (se scrie oala, oaie, oameni, oase, deși se pronunță aula etc.), ia (se scrie studiem, studie, nu studiam, studia), iea (se scrie studiază, viată, nu vieata), iia (se scrie sfiala, nu sfiiala).

Despărțirea cuvintelor în silabe. Despărțirea cuvintelor în silabe urmează pronunțarea literara, cu unele amendamente de natura morfologica. Se realizează la sfârșitul rândului sau pentru scopuri expresive („Plea-ca!”, „Fru-mos!”). Orice segment rezultat din despartirea în silabe trebuie sa conțină cel puțin o vocala plenisona:

a) vocalele în hiat se despart în silabe diferite: a-er, po-em;

b) diftongii si triftongii se grupează în aceeași silaba: fai-ma, ve-nea;

c) semivocala între doua vocale trece la silaba care urmează: oac-ie, op-ia-na;

d) o consoana intervocalica trece la silaba care urmeaza: a-ra, sea-ma, vi-na;

e) doua consoane intervocalice trec, prima la silaba anterioara, cealalta la silaba care urmeaza: ar-ma, plim-ba;

f) grupurile formate dintr-una din consoanele b, c, d, f, g, h, p, t, v si r sau l trec integral la silaba următoare: a-cru, ti-gru, ta-bla;

g) când sunt trei sau mai multe consoane alăturate, prima trece la silaba anterioara, iar celelalte trec la silaba care urmeaza: as-tro-no-mi-e, am-plu;

h) în grupurile de consoane lpt, mpt, ncs, nct, nct, ncv, rct, rtf, stm, ndv, primele doua trec la silaba anterioara, iar cealalta trece la silaba care urmeaza: sculp-tu-ra, somptu-os, sfinc-sii, in-stinc-tiv, func-ti-e, de-linc-vent, arc-tic, jert-fa, ast-ma, sand-vis;

i) în unele neologisme, tăietura grupului de patru sau cinci consoane se face după consoana a doua: ang-strom, tung-sten etc.

j) cuvintele compuse si cuvintele derivate se despart după regulile fonetice menționate, dar este acceptata si despartirea în funcție de elementele lor de compunere: drept-unghi, bi-o-sfe-ra, ne-sta-bil, sub-li-ni-a, de-scri-e, sa-vant-lâc;

k) cuvintele conjuncte care formeaza silaba comuna nu se des-part la capăt de rând, daca între cratime nu exista minimum o vocala. Despărțirile l-a, i-a, sa-mi, în-tr-o etc. sunt greșite.

Semnele ortografice. Semnele ortografice sunt semne cu ajutorul cărora se con-semnează în scris aplicarea unor norme ortografice. În limba româna sunt folosite cu aceasta funcție: apostroful, cratima, punctul, bara, linia de pauza. Fiecare semn marchează anumite fenomene, mai ales de natura fonetica.

Cu excepția apostrofului, toate semnele menționate servesc si ca semne de punctuație, cu alte funcții, firește.

Apostroful (’) marchează grafic înlăturarea întâmplătoare (de regula, în vorbirea grăbita, neglijenta, sau pentru scurtarea unor secvențe foarte frecvent folosite) a unor sunete (silabe) dintr-un cuvânt sau a unor cifre din notația unui an: ’mneata (dumneata), ’neata (buna dimineața), dom’le (domnule), pân’la (până la), ’90.

Cratima (sau liniuța de unire) (-) marchează pronunțarea împreuna a doua cuvinte alăturate, cu elidarea vocalei din finalul primului cuvânt sau a vocalei de la începutul celui de-al doilea, ori cu transformarea lor în diftong sau triftong, iar alteori numai cu alipirea unor cuvinte reduse fonetic la cuvântul învecinat sau cu inversarea unor forme gramaticale analitice: s-a (se+a) văzut, m-as (ma+as) duce, într-un (întru+un); las-o lasa+o), se-ntelege (se înțelege), parc-aud (parca aud); mi-a zis, ti-i da, da-i-o, vorba-i, pentru a-i spune, nu-i bine, de-a curmezișul, de-ar putea, l-am, mulți-s, spus-a parându-ni-se, du-ce-se-vor, face-lise- va. Cratima se folosește si la: despartirea cuvintelor în silabe (ma-sa), la scrierea unor cuvinte compuse sau derivate (prim-ministru, ex-senator, galben-auriu), la derivate ocazionale sau la articularea ori flexiunea unor neologisme neadaptate limbii române: CFRist, show-ul, site-uri.

Punctul (.), ca semn ortografic, se folosește în abrevierile formate din inițialele cuvintelor (a.c. = anul curent, etc. = etcetera, id. = idem, v. = vezi) sau în unele abrevieri tradiționale (dr. = doctor, nr. = număr). Nu se pune punct: după abrevieri formate din inițiala unui cuvânt si finala lui vocalica (cca = circa, D-ta = Domnia-ta); după unele abrevieri oficiale si simboluri științifice (E = est, C = carbon, n = număr întreg, cm = centimetru); după componentele cuvintelor compuse din inițiale, când cuprind si fragmente de cuvinte (RENEL = Regia Naționala pentru Energie Electrica).

Substantivele compuse din literele inițiale pot fi scrise cu sau fără punct după fiecare componenta (ONU sau O.N.U.).

Bara (/) ca semn ortografic se folosește în abrevierea unor formule distributive (km/h, m/s) sau a prefixului contra- (c/val = contravaloarea);

Linia de pauza ( – ) ca semn ortografic marchează scrierea unor cuvinte compuse care au cel puțin un termen compus deja: americane – sud-coreean, sud-vest – nord-est.

Cu excepția apostrofului, toate celelalte semne servesc si ca semne de punctuație, cu alte funcții, firește.

Dicționarul ortografic al limbii române (1993) introduce si noțiunea de mărci ortografice, în care cuprinde blancul (sau pauza alba), literele folosite numai în cuvinte ale vorbirii cultivate (k, q, w, x, y), majuscula si logo Grama (abrevierile prin inițiale; denumirile literelor din alfabet; succesiunile de litere care reproduc cuvântul ca obiect de referința: de este prepoziție).

Scrierea cu majusculă. Literele mari (majusculele) au, în principiu, aceleași valori fonetice cu literele mici (minusculele), dar, prin convenție ortografica, transmit si alte informații fata de acestea.

Aceste informații pot fi de natura lexicala (valoarea semantica de individualizare a numelor proprii, spre deosebire de valoarea de generalizare a numelor comune; a se vedea diferența dintre creanga si Creanga, dintre diesel si Diesel), morfologica (substantive comune substantive proprii, cu tot ce presupune aceasta distincție; de exemplu, genul personal), sintactica (funcția de delimitare a unor comunicări lingvistice, îndeplinita de majuscule), stilistica (sublinierea emfatica a unor cuvinte). Daca, principial, valorile majusculelor sunt clare, folosirea acestora în diverse situații necesita cunoașterea unor norme detaliate.

Marcarea începutului unei comunicări prin majuscula se refera la următoarele situații: 1) primul cuvânt al unui text; 2) primul cuvânt al unui titlu; 3) primul cuvânt al formulei de adresare a unei scrisori (Domnule Ministru) si primul cuvânt al textului care urmeaza după adresare, deși după formula de adresare se pune virgula (Domnule Ministru, Subsemnatul…); 4) primul cuvânt al propozițiilor si al frazelor independente din cuprinsul unui text, după punct, semnul întrebării, semnul exclamării, puncte de suspensie sau doua puncte (obligativitatea majusculei este numai după punct; după celelalte semne menționate, se scrie cu majuscula când e vorba de o noua comunicare, deci de o noua idee, marcata printr-o pauza mai mare, nu de continuarea ideii precedente, iar în cazul celor doua puncte, trebuie ca acestea sa introducă o vorbire directa neanunțata de autorul acesteia); 5) la primul cuvânt al unui vers (daca autorul nu a scris altfel); 6) cu intenții stilistice („M-am întâlnit cu Iarna la Predeal”).

Marcarea numelor proprii prin majuscula necesita următoarele precizări:

1) Se scriu cu inițiala majuscula toate numele proprii simple sau compuse cu termeni sudați:

a) de persoane (prenume, nume de familie, pseudonime si porecle, nume de personaje literare umane: (Gheorghe, Popescu, Păstorel, Nababul, Vidra, Gerilă);

b) mitologice si religioase (Jupiter, Zeus, Buda, Allah, Ianova, Moise, Dumnezeu, Cristos);

c) de animale (Grivei, Joiana, Murgu);

d) de aștri si de constelații: (Casiopeea, Uranus, Luceafărul, Luna, Pământul, Soarele, Balanța, Gemenii);

e) de evenimente istorice (Reforma, Renașterea, Comuna);

f) de organe si organizații de stat, politice, naționale si internaționale, de întreprinderi, instituții, firme (Bundestag, Senatul, Parlamentul, Rompres, Romarta, Vulcan, Tractorul, Ateneul, Coleus, Elvila);

g) geografice si teritorial-administrative (București, Olt, Everest, Bucegi, România, Franța, Cotroceni, Dolj);

h) de sărbători calendaristice, religioase, nationale si internationale (Craciun, Paste, Ramadan);

i) de publicatii periodice, de opere literare, stiintifice, artistice (Adevarul, Morometii, Getica, Pastorala);

j) de marci de produse industriale (Arctic, Telecolor, Sony, Volvo);

k) de rase, specii, varietati etc. de animale sau de plante (Pinzgau, Bazna, York, Sussex, Toulouse, Golden, Aurora).

1. Nu se scriu cu initiala majuscula:

a) nume comune provenite din nume proprii (ford, mercedes, coulomb, hertz, ohm, havana, un harpagon, un mecena, o odisee);

b) numele punctelor cardinale: est, sud, apus, miazazi, occident;

c) denumirile functiilor de stat, politice si militare, titlurile si gradele stiintifice si didactice: senator, primar, prefect, presedinte, rege, sah, împarat, voievod, general, doctor, conferentiar;

d) termeni generici pentru organe si organizatii de stat si politice, institutii, întreprinderi, firme, când nu denumesc entitatea data: membrii guvernului, vine de la facultate, merge la firma;

e) denumirile epocilor istorice si geologice care nu au semnificatia unor evenimente: antichitatea, feudalismul, capitalismul, paleozoicul;

f) numele de popoare: român, francez, bulgar, american;

g) numele lunilor si ale zilelor saptamânii: ianuarie, martie, miercuri, duminica;

h) numele obiectelor de învatamânt: matematica, chimie, zoologie.

2. Numele proprii formate din mai mulți termeni se scriu:

a) cu initiala majuscula la toti termenii ( cu exceptia cuvintelor ajutatoare: articole, prepozitii, conjunctii, daca nu se afla pe primul loc), când sunt: nume de persoane si de personaje literare (Ion Creanga, Constantin Radulescu-Motru, Stefan cel Mare, Alba ca- Zapada); nume proprii mitologice si religioase (Amon-Ra, Cel-de-Sus); nume proprii de animale (Rila-Iepurila, Rita-Veverita); numele de astri si de constelatii (Luceafarul-de-Dimineata, Steaua-Polara, Closca-cu-Pui); denumirile de evenimente istorice (Conferinta ONU pentru Dreptul Marii, Unirea Principatelor, Al X-lea Congres International al Lingvistilor); denumirile organelor si organizatiilor de stat si politice, nationale si internationale, ale întreprinderilor, institutiilor si firmelor (Serviciul Român de Informatii, Curtea de Conturi, Adunarea Nationala Franceza, Biblioteca Centrala Universitara, Institutul de Lingvistica, Scoala Centrala de Fete, Ana Electronic); numele geografice si teritorial-administrative: – care nu cuprind termeni generici (Curtea de Arges, Sub Cetate, Slanic-Moldova, Marea Britanie, Noua Zeelanda); – care cuprind un termen generic: balta, deal, lac, bulevard, piata etc. urmat de unul sau mai multe substantive în genitiv, de prepozitie + substantiv, de adjective, de un numeral cardinal, termenul generic asezat pe termenul secund sau întreaga formatie denumeste alta realitate decât termenul compus (Balta Brailei, Bulevardul Armata Poporului, Muntele de Sare, Balta Mare, Bulevardul 1848, Tusnad-Bai, Poiana-Brasov, Piatra-Olt); – care cuprind, pe locul al II-lea, un termen de identificare (Puchenii-Mosneni, Eforie-Nord); care cuprind nume generic precedat de un cuvânt de legatura (Sub Arini, Dupa Deal); – care cuprind denumirea oficiala a statelor (Statele Unite ale Americii, Republica Moldova); denumirile sarbatorilor calendaristice, religioase, nationale si internationale (Anul Nou, Ziua Victoriei, Schimbarea la Fata); titlurile onorifice, numele ordinelor si ale medaliilor de stat: Ordinul Mihai Viteazul, Legiunea de Onoare).

b) cu inițiala majuscula numai la primul termen (daca ceilalti termeni nu sunt substantive proprii încorporate, ca în Columna lui Traian): formulele de politete (Domnia voastra, Excelenta sa, Alteta sa, Maria sa, Maiestatile lor imperiale); titlurile publicatiilor periodice, ale operelor literare, artistice si stiintifice (Convorbiri literare, România libera, Amintiri din copilarie, O scrisoare pierduta); denumirile documentelor oficiale, nationale si internationale (Legea învatamântului, Regulamentul organic); denumirile marcilor de produse industriale: Flori de câmp (sapun), Macul rosu (pudra); numele proprii ale raselor, speciilor etc. de animale si plante (Marele alb, Cornulcaprei); numele edificiilor si ale monumentelor (Arcul de Triumf, Monumentul aviatorilor, Sala sporturilor).

Scrierea abrevierilor cu majuscula se face când:

a) sunt abrevieri cu caracter international (N.B., P.S.);

b) abrevierile numelor de puncte cardinale, ale unor unitati de masura, simboluri (matematice, chimice etc.), ale numelor de personalitati, de tari, de întreprinderi (N., E., Hz., A., G., Al., C., H., O., L., I.L.Caragiale, St.O.Iosif, S.U.A., C.E.C., O.N.U., Plafar);

c) formulele de politete abreviate (D-ei);

d) abrevierile numelor de întreprinderi si institutii formate din initiale si din fragmente ale termenilor componenti (majuscula poate fi la initiala sau la toate literele componente: Adas sau ADAS);

e) abrevierile unitatilor de masura pot avea în forma abreviata o litera majuscula interna când al doilea termen component se prescurteaza cu litera mare (kW, mA, MHz).

Scrierea numelor proprii românești si străine.

Normele privind notarea prin litere si succesiuni de litere a sunetelor se aplica si în cazul numelor proprii. Caracterul de entitati individuale (uneori de unicate) al acestora, traditia scrierii lor, sistemele diferite care au fost impuse în plan public fac ca ele sa prezinte nume-roase neregularitati: 1) unele toponime românesti sunt scrise, potrivit standardizarii geografice (nepusa însa de acord cu normele ortografice), altfel decât se recomanda pentru numele comune: Ciacova si Giarmata, fata de Geamana, Cinghiia, Euprani, Erbiceni, Esanca, Braesti (în Buzau, Iasi), dar Braiesti (în Botosani, Suceava); Malaesti, dar Malaiesti; Mihaesti, dar Mihaiesti; Cuieni, dar Gruieni; Izvoru Muresului, dar Izvorul Oltului, Pârâu Mare, dar Pârâul Mare); 2) unele nume de personalitati se scriu conform dorintei purtatorilor lor, chiar daca se încalca normele actuale privind raportul dintre grafeme si sunete: Florian Aaron, Vasile Alecsandri, Ioan A. Bassarabescu, Agatha Bârsescu, Luigi Cazzavillan, Cezar Bolliac, Constantin Brâncusi, Ovid Densusianu, Jacques Byck, Maria Filotti, Dumitru Ghiata, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Constantin Jiquidi, Nicolae Kalinderu, Dimitrie Kiriac, Mihail Kogalniceanu, Nicolae Kretzulescu, Alexandru Macedonski, Constantin Mille, Matei Millo, Costache Negruzzi, Dimitrie Ollanescu, Theodor Palady, Anton Pann, Isac Peltz, Ion Pillat, Nicolae Quintescu, Vasile Pârvan, Al. Philippide, Camil Ressu, C.A. Rosetti, Alecu Russo, Anghel Saligny, Eugeniu Sperantia, Carol Popp Szatmary, Christian Tell, George Tatarescu, Nicolae Tonitza, Iuliu Zanne; 3) numele proprii straine din tarile care folosesc alfabetul latin se scriu si se pronunta ca în limba de origine: Bordeaux, Bruxelles, München, New York, Quito, Goethe, Hugo, Mickiewicz, Racine, Shakespeare; 4) numele proprii din tarile care folosesc alfabetul chirilic se scriu dupa normele de transliterare stabilite de DOOM: Baku, Celeabinsk, Kazan, Cernâsevski, Scedrin, Tolstoi, Turgheniev;

5) numele proprii din tarile care folosesc alte caractere sau sisteme de scriere decât alfabetele latin si slav se scriu conform cu transcrierea internationala cu litere latine stabilita de statele respective: Beijing (se accepta si Pekin), Okinawa, New Delhi, Amman, Marrakesh; 6) numele proprii cunoscute si folosite de multa vreme la noi, care s-au adoptat fonetic limbii române, se scriu potrivit acestei traditii, indiferent daca tara din care provin foloseste alfabet latin, slav sau alte alfabete ori sisteme de scriere: Copenhaga (fata de numele originar Cobenhavn), Florenta (Firenze), Lisabona (Lisboa), Londra (London), Marsilia (Marseille), Praga (Praha), Varsovia (Warszawa), Viena (Wien), Loara (Loire), Sena (Seine), Rin (Rhin, Rhein), Tamisa (Thames), Belgrad (Beograd), Bitolia (Bitola), Moscova (Moskva), Plevna (Pleven), Nipru (Dnepr), Ohrida (Ohrid), Scoplie (Skopje), Alexandria (El Iskandarîya), Atena (Athinai), Creta (Kriti), Salonic (Thessaloniki).

Subcapitolul 2. Principiile ortografiei românești

Limba are, ca funcții de bază, mijlocirea comunicării dintre oameni și contribuția la formarea gândirii. Mesajul sau textul de transmis, oral sau în scris, este codificat în cuvinte cu o anumită structură și îmbinate într-un anumit mod. Scrierea reprezintă notarea impusă prin convenție a semnalelor sonore cu ajutorul unui sistem de semne-litere.

Afirmația că ortografia limbii române este fonetică (fonologică) poate fi considerată absolut valabilă doar atunci când are în vedere opoziția cu alte tipuri de scriere − pictografică sau figurativă, ideografică, silabică sau cu ortografii esențial etimologice adoptate și susținute de alte limbi.

O scriere prin excelență fonetică (analogă celei folosite exclusiv de specialiști) pe lângă faptul că este irealizabilă într-un cadru normal de comunicare lingvistică, nu ar putea să-și exercite funcțiile interne, afectând transmiterea informațiilor – fapt sesizabil mai ales într-o perspectivă diacronică. În plus, ar fi costisitoare pentru economia limbii, realitatea limbii fiind practic constituită din fapte unice și irepetabile.

În afară de realitatea internă a unei limbi, scrierea reflectă fapte ce țin de influențe externe, de contacte între limbi, de situații de limbă și multilingvism. Un sistem ortografic este rezultatul unei evoluții interne îndelungate. Ortografia acționează în direcția evitării aberațiilor grafice, a formelor greu analizabile și implicit greu recognoscibile ( principiul morfologic ), a situațiilor de omografie ( principiul sintactic și cel simbolic).

O grafie justă (motivată) orientează (și influențează subiectiv) pronunția, exercitând o funcție nivelatoare.

Ca atare ortografia limbii române se manifestă ca rezultantă a mai multor principii, păstrând o anumită proporție a aportului lor. Luând în considerare acest aspect se evită caracterizarea limbii române ca fiind „fonetică”.

Scrierea alfabetică – așa cum este și cea a limbii române – reproduce prin litere sunetul-tip, adică un anume semn grafic notează toate variantele de pronunțare individuală a aceluiași sunet. Scrierea trebuie să fie unitară, stabilită prin reguli, de natură grafică (de exemplu, folosirea literei majuscule la începutul unei propoziții sau al unei fraze), fie de pronunțare (spre exemplu, pronunțarea literei e ca çe÷ sau ca ç÷ ori pronunțarea literei x ca çgz÷ sau ca çcs÷), fie de reguli gramaticale (morfologice sau sintactice: spre exemplu scrierea formelor de plural cu i sau cu e).

Ca formă de comunicare, limba suferă permanente modificări, îmbogățiri, evoluții care sunt oglindite în formele sale lingvistice.

Normele limbajului scris sunt oglindite în sistemul de reguli ortografice. În momentul învățării limbii, individul este obligat să folosească limba conform normelor impuse de ortografia în actualitate. Forma de exprimare reprodusă prin ortografie este limba literară, varianta cultivată, îngrijită a limbii naționale.

„Cultivarea limbii înseamnă, în primul rând, asigurarea exprimării corecte – conform normelor limbii literare actuale – și, la un nivel superior, rafinarea și îmbogățirea ei. În ambele accepții cultivarea limbii vizează toate componentele exprimării orale și scrise, deci pronunțarea – ortoepia -, scrierea – ortografia și punctuația-, vocabularul și gramatica…” (Mioara Avram).

Ca expresie a culturii și civilizației unui popor limba se îmbogățește continuu cu termeni noi din diferite domenii. Cuvintele exprimă uneori sensuri noi, iar capacitatea de exprimare în limba română capătă noi nuanțări și subtilități. De aceea însușirea corectă a limbii române presupune și cunoașterea cadrului exprimării în scris, deci a ortografiei, față de care se poate denatura ușor sensul ideilor exprimate.

Subcapitolul 2. Ortografie și ortoepie

Ortografia și ortoepia se ocupă de studierea scrierii, respectiv pronunțării limbii și stabilirea pe această bază a conduitei considerate corecte în grafia, respectiv rostirea diferitelor ei unități și îmbinări.

Ortografia (< gr. orthos "drept, corect" + un substantiv derivat din gr. graphein "a scrie") reprezintă, din punctul de vedere al etimologiei cuvântului, scrierea corectă a unei limbi cultivate. Altfel spus, ortografia este "sistemul de scriere care reproduce vorbirea umană în conformitate cu anumite reguli de funcționare a acesteia, stabilite în mod explicit prin gramatici și dicționare." (v. Flora Șuteu, Introducere în studiul ortografiei românești, în Th. Hristea (coord.), Sinteze de limba română, ediția a III-a, Editura Albatros, București, 1984, pag.174). De altfel, Flora Șuteu definește ortografia și mai pe larg (în ediția a II-a a aceluiași volum colectiv, 1981, pag. 86): "un sistem de reguli precise și unitare, care constau din explicarea (sublinierea noastră) valorii semnelor dintr-un anumit sistem grafic de reproducere a unei limbi și din formularea (sublinierea noastră) condițiilor de folosire a acestor semne, sistem menit să stabilizeze varianta cultivată a limbii date."

Prin ortografie se stabilesc și normele ortoepiei (< gr. orthos "drept, corect" + eipein "a pronunța"), adică ale pronunțării corecte. Normele ortoepice stabilesc corectitudinea formală a pronunțării cuvintelor ca unități lexicale, a pronunțării formelor flexionare și chiar a pronunțării unor cuvinte legate în vorbire – toate acestea cu referiri și la morfologie ori la sintaxă.

Ortografia limbii române este fonetică sau fonematică, în sensul că scriem cum pronunțăm, dar, de foarte multe ori, indicația fonetică și soluția ortografică nu concordă, ba chiar sunt în opoziție totală. Toate aceste contradicții se datorează acțiunii celorlalte principii ortografice: etimologic, morfologic, sintactic, simbolic, silabic și estetic. Așa cum se constată, aceste principii conțin reguli ortografice care țin de diferite compartimente ale limbii: fonetică = principiul fonetic, morfologie = principiul morfologic, sintaxă = principiul sintactic; de istoria cuvintelor = principiul etimologic; de valoarea literelor dintr-o silabă = principiul silabic; de modalitatea de scriere cu inițială majusculă sau minusculă = principul simbolic; de evitare a unor semne sau litere succesive = principiul estetic. Prezentăm schematic principiile fonetic, etimologic, simbolic, silabic și estetic, precum și, mai dezvoltat, principiile gramaticale: morfologic și sintactic.

Altfel spus, ortografia este un sistem de norme referitoare la scrierea unei limbi literare. Accepția etimologică este „ scriere corectă”. Normele preexistă uzului scris, au un caracter oficial, se elaborează, se impun și se aplică prin convenție explicită, fiind consemnate și explicate în lucrări științifice speciale ( îndreptare, dicționare, etc.). Aceste norme corespund parțial normelor ortoepice, sunt prescriptive în mod categoric( cele mai multe sunt obligatorii ) și contribuie la realizarea și la menținerea unității lingvistice.

Cele mai vechi texte păstrate care conțin reguli de scriere a limbii române cu litere chirilice și latine, datează de la sfârșitul secolului XVIII. După adoptarea oficială a alfabetului latin ( 1860,1862) scrierea s-a caracterizat prin lipsă de unitate și prin preponderența criteriului etimologic.

Prima ortografie oficială, generală și obligatorie a fost votată de Academia Română în 1881. Modificările ulterioare ( 1904, 1932, 1953) au simplificat treptat scrierea pe baza principiului fonetic.

În 1965 s-a stabilit utilizarea literei „â” pentru cuvintele din familia numelui etnic „ român” ( marcându-se grafic originea în latinescul „ romanus” ) . În 1993 s-a decis revenirea la grafia tradițională cu „â” în interiorul cuvintelor ( cu excepția celor compuse, în care al doilea cuvânt începe cu „î” ) și cu „ u” în formele „sunt, sunteți, suntem”.

Ca sistem grafic explicit, ortografia constă într-un inventar de semne și de reguli de corespondență și de combinare a acestora. Elementele sistemului ortografic sunt literele și semnele ortografice.

Scrierea limbii române este alfabetică, reproduce sunete izolate ( foneme), folosind pentru acestea semnele numite litere. Cele mai multe reguli ortografice transpun în planul reprezentărilor grafice normele ortoepice ale limbii române actuale. Caracteristică pentru scrierea și pronunțarea limbii române este concordanța dintre normele ortografice și normele ortoepice.

Discordanța dintre ortografie și ortoepie provine, în general din lipsa de corespondență între litere și sunete, care se produc în sfera principului silabic.

Sistemul grafic românesc dispune de 31 de litere ( grafeme ) pentru a reda în scris cele 33 de sunete ( foneme ) ale limbii române literare.

În afară de litere, ortografia se bazează și pe anumite semne auxiliare , numite semne ortografice. Acestea sunt :

pauza albă ( blancul );

cratima;

apostroful;

bara;

linia de pauză;

Tot semne ortografice sunt și așa numitele semne diacritice:

accentul circumflex ( la „â” și „î” );

sedila ( la „ț” și „ș” );

semnul scurtimii ( la „ă” );

Regulile ortografice se clasifică în următoarele tipuri:

reguli pur ortografice ( folosirea literei k în raport cu ch și c );

reguli de pronunțare ( pronunțarea literei „x” ca [gz] în „exemplu” și [cs] în „explicație”.

Reguli de gramatică

Orice limbă implică un sistem de reguli, folosirea ei este susceptibilă de greșeli, de încălcări ale acestor reguli.

CAPITOLUL II. PRINCIPIUL SILABIC

Limba are, ca funcții de bază, mijlocirea comunicării dintre oameni și contribuția la formarea gândirii. Mesajul sau textul de transmis, oral sau scris, este codificat în cuvinte cu o anumită structură și îmbinate într-un anumit mod. Scrierea reprezintă notarea impusă prin convenție a semnalelor sonore cu ajutorul unui sistem de semne care se numesc litere.

Ortografia fiind un sistem de reguli precise fixe și unitare, constă în explicarea valorii semnelor dintr-un anumit sistem grafic de reproducere a unei limbi și formularea condițiilor de folosire a acestor semne, sistem menit să generalizeze și să stabilizeze varianta cultivată a limbii.

Ortografia (gr. „orthos”- drept ,corect +un substantiv derivat din gr. „graphein”- a scrie ) reprezintă,din punctul de vedere al cuvântului, scrierea corectă a unei limbi cultivate. Prin ortografie se stabilesc  și normele ortoepiei (gr. „orthos” + „eipen” –a pronunța ), adică ale pronunției corecte. Normele ortoepice stabilesc corectitudinea formală a pronunțării cuvintelor ca unități lexicale,a pronunțării  formelor flexionare și chiar a pronunțării unor cuvinte legate în vorbire, toate acestea cu referiri și la morfologie ori sintaxă.

Ortografia limbii române este fonetică și fonematică, în sensul că scriem cum pronunțăm, dar, de foarte multe ori, indicația fonetică și soluția ortografică nu concordă, ba chiar sunt în opoziție totală. Toate aceste contradicții se datorează acțiunii principiilor ortografice: fonetic, etimologic, morfologic, sintactic, simbolic, silabic și estetic, care reprezintă temeiul doctrinar al sistemului ortografic și ortoepic al limbii române.

Principiul silabic stabilește că valoarea unor litere este dată de contextul-silaba din care fac parte sau, mai precis , de literele care urmează în cadrul aceleiași silabe.

Se știe că, de cele mai multe ori , nu citim literă cu literă , ci un grup de două sau trei litere, la fel cum nici nu reprezentăm întotdeauna un sunet numai printr-o literă , ci printr-un grup de litere.

Principiul silabic se aplică în scrierea grupurilor de litere ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi, care, indiferent că notează un sunet sau două, se scriu în aceeași silabă: cer, ceas, circ, ger, geam, chin, chiar, cheamă, gheață,etc.

Sunetele inițiale redate de c, ch, g, gh + e, i sunt: |ĉ|, |ĝ|, |ḱ|, |ǵ|.

Potrivit acestui principiu sunetele nu reprezintă sunete, ci silabe. Conform principiului silabic, aceeași consoană sau grup consonatic intră în componența unor silabe diferite, cu alte valori. Astfel, unele litere (c, g, k) în contexte silabice diferite, notează foneme diferite, adică k (cap, clar, kaiser), g (glob, galben), c ( cireș, ceață), g (gem, gimnaziu), k’ (chetă, chimir, kitsh), g’ (gheară, ghiozdan).

Ortografia actuală folosește 41 de grafeme:

31 grafeme simple (alfabetul)

10 complexe: ce, ci, ge, gi, ch, che, chi, gh, ghe, ghi.

Grafemele ce=/c/ și ge=/g/, nesilabice se folosesc în poziția ce+a, ge+a, când a=/a/ reprezintă centrul silabei comune, deci când pozițiile menționate se realizează fiecare, în aceeași silabă: ceas-/cas/, ceară-/cară/, geam-/gam/, geană-/gană.

Grafemele complexe ci=/ci/ și gi=/g/, nesilabice, se folosesc numai înainte de a=/a/ și u=/u/, vocale care reprezintă centrul silabei comune și înainte de o=/o/ urmat de a=/a/ care notează centrul silabei comune; ci=/c/ nesilabic poate apărea la finala unor cuvinte neflexibile sau a unor substantive neutre cu tema în /c/ și cu pluralul în –uri sau e: atunci-/atunc/, cinci-/cinc/, deci-/dec/, etc.

Grafemul complex gi=/g/, nesilabic, apare numai în finala unor forme flexionare: tragic-/trag/, mergi-/merg/.

Secvențele ci, gi la finală de cuvânt (înainte de blanc) cu valoare silabică (ci, gi) în situația în care poartă accent: în munci (verb la infinitiv), lungi (verb la infinitiv).

Secvențele grafice ch, gh sunt grafeme complexe notând fonemele k’ și g’, atunci când sunt urmate de literele e și i, representând vocale, care constituie centrul silabei commune: chem.=k’em, chip=k’ip.

În astfel de situație h nu se rostește și are funcție fonologică de palatalizare.

Secvențele che și ghe sunt grafeme complexe nesilabice în poziția che, ghe+a când a reprezintă centrul silabei commune: cheamă=/k’amă/, lighean=/lig’an/.

– chi și ghi sunt grafeme complexe nesilabice când sunt urmate de a, o și u notând vocale care reprezintă centrul silabei commune: chiar-/k’ar/, ghiaur-/g’aur/.

În poziția chi, ghi+o, u, când o, u notează vocale care reprezintă centrul altei silabe din secvențele chi, ghi devine grafem simplu: chiot-/k’iot/, ghiocel-/g’iocel/.

Toate cele zece grafeme complexe ce, ci, ge, gi, ch, gh, che, chi, ghe, ghi sunt monovalente. Ele au fost introduse în ortografia limbii române după modelul italian și sunt folosite ca simboluri ale formelor /c/, /g/, /k’/, /g’/, după principul silabic completat de cel morphologic și de tradiția literală.

În fonetică, silaba (vine din grecește συλλαβή sullabē: a combina în pronunție) se definește ca fiind un segment din lanțul vorbirii compus din unul sau mai multe foneme (sunete elementare) pronunțate neîntrerupt într-un singur efort respirator. Orice silabă are ca element principal inevitabil o vocală sau, în unele limbi, o consoană sonantă). Elementul principal poate fi însoțit de consoane, semivocale sau grupuri consonantice și semivocalice dispuse înainte, după, sau de ambele părți ale acestuia.

Cuvintele formate dintr-o singură silabă se numesc monosilabice, de unde expresia de "a răspunde monosilabic" (adică numai prin "da" sau "nu"). Cuvintele cu mai mult de o silabă se numescpolisilabice, numărul de silabe putîndu-se preciza prin prefixele bi-, tri-, tetra- șamd. De exemplu cuvintele "oaie" și "strașnic" sînt bisilabice.

Structura silabei

Orice silabă poate fi descompusă în următoarele elemente componente. Trebuie precizat că numai nucleul apare inevitabil în toate silabele, celelalte elemente putînd fi absente.

• Atacul: consoanele sau semivocalele care preced nucleul;

• Nucleul: element de obicei vocalic, obligatoriu;

• Coda: consoanele sau semivocalele care urmează după nucleu.

Următorii termeni tehnici se folosesc în descrierea silabelor:

• Rima este partea din silabă formată din nucleu și coda. Se numește astfel pentru că două cuvinte monosilabice rimează dacă sînt identice începînd de la nucleu. De exemplu cuvintele "drag" și "fag" rimează pentru că partea "ag" este identică. Trebuie totuși precizat ca în versificație această condiție nu este suficientă; pentru a rima, două versuri trebuie să fie identice fonetic începînd cu nucleul ultimei silabe accentuate. De aceea cuvintele polisilabice "păstor" și "oilor" nu rimează.

• O silabă care nu are coda se numește silabă deschisă (de exemplu "ca"); cînd coda este prezentă silaba se numește închisă (exemplu: "cal"). Acest lucru este mai cu seamă important în limbi în care pronunția vocalei principale a silabei este diferită în cele două cazuri, ca de exemplu în limba engleză. De asemenea, în timp ce silabe deschise există în toate limbile, silabele închise sînt rare sau inexistente în unele limbi.

Silabisirea în limba română

În limba română ca de altfel în multe alte limbi există două moduri de a despărți cuvintele în silabe, în funcție de scopul urmărit: fonetic sau morfologic. Un exemplu ilustrativ este cuvântul „inegal”, pentru care regulile morfologice impun silabisirea „in-e-gal”. Ea este determinată de faptul că acest cuvânt este compus din prefixul de negație „in” și adjectivul „egal”. Din punct de vedere fonetic însă silabisirea naturală este /i.neˈgal/.

Aceeași diferență apare atunci cînd se despart în silabe grupuri de cuvinte care se pronunță legat. De exemplu, propoziția „Am adus un ac” se silabisește în scris doar prin tăierea cuvintului adus: „Am a-dus un ac”. Fonetic însă, la o pronunțare normală, propoziția se transcrie /a.ma'du.su'nak/, prin trecerea consoanelor finale la începutul cuvintelor care încep cu vocale.

Silabisirea ortografică

Scopul silabisirii ortografice se limitează la limba scrisă, și constă în punerea unui text într-o formă estetică și ușor de citit prin "tăierea" cuvintelor la capăt de rînd. În special cuvintele lungi care nu încap la sfîrșitul rîndului generează prin trecerea lor în întregime la rîndul următor fie spații goale mari (la alinierea pe ambele părți a textului) fie rînduri prea scurte (la alinierea pe o singură parte). Soluția constă în tăierea convenabilă a cuvîntului la limitele dintre silabe și, prin folosirea unei cratime care indică acest lucru, trecerea restului de silabe pe rândul următor.

În fonetică, se numesc consoane palatale acele consoane pronunțate prin atingerea sau apropierea părții mijlocii a limbii de palatul tare; ele reprezintă una din categoriile de sunete clasificate după locul de articulare. Tot în zona palatului tare sînt pronunțate și consoanele retroflexe, dar în cazul lor limba se îndoaie și atinge sau se apropie cu vîrful de palat.

În limba română există o singură consoană palatală propriu-zisă, plus cîteva alofone palatale ale altor consoane:

[j]: consoană sonantă palatală;

[c]: consoană oclusivă palatală surdă, alofon al lui [k];

[ɟ]: consoană oclusivă palatală sonoră, alofon al lui [g];

[ç]: consoană fricativă palatală surdă, alofon al lui [h];

În alte limbi acest sunet poate să fie o consoană de sine stătătoare sau un alofon al altor sunete. Exemple:

în limba spaniolă: mañana (dimineață, mîine) se pronunță [maɲjana];

în limba maghiară: hattyú (lebădă) se pronunță [hɒcːuː];

în limba germană: nicht (nu) se pronunță [nɪçt];

în limba engleză: yes (da) se pronunță [jɛs];

în limba italiană: gli (articol hotărât) se pronunță [ʎji].

În fonetică, consoana oclusivă palatală surdă este un sunet consonantic care apare în unele limbi vorbite. Simbolul său fonetic este [c]. În limba română apare ca un alofon al consoanei velare [[consoană oclusivă velară surdă|[k]]], care se palatalizează atunci cînd este urmată de una dintre vocalele [e] și [i], variantele lor semivocalice sau i-ul nesilabic. Ca urmare, grupurile de litere che, chi, ke și ki se pronunță cu varianta palatală a acestei consoane. Trebuie totuși remarcat că această diferență se limitează la aspectul fonetic, și că nu are efect semantic asupra cuvintelor. În exemplele următoare transcrierea este fonetică (indicată de parantezele pătrate) și nu fonemică: chem [cem], achit [a'cit], ochi [ocʲ], kebab [ce'bab], bikini [bi'ci.ni]. Într-o transcriere fonemică se impune folosirea unui singur simbol pentru ambele sunete: /kem/, /a'kit/, etc.

Diferența dintre consoana velară și cea palatală constă în locul de articulare diferit: în articularea palatală partea mijlocie a limbii atinge palatul (partea tare a cerului gurii), în timp ce articularea velară se produce prin atingerea rădăcinii limbii atinge vălul palatului (partea moale).

Perechea sonoră a acestui sunet este consoana oclusivă palatală sonoră [ɟ].

În privința statutului fonematic al consoanelor [k', g'], există două păreri opuse:

1) [k', g'] sunt foneme independente, părere susținută la începuturile fonologiei românești (Graur/Rosetti 1938 și Petrovici 1950, 1956 le consideră, în cadrul teoriei corelației de palatalizare a consoanelor, ca fiind corespondentele muiate/palatalizate ale consoanelor dure [k, g]) și reluată, în afara acestei teorii, cu argumente fonetice și fonologice, de Andrei Avram (1992);

2) [k', g'] și [k, g] sunt alofone ale fonemelor /k', g'/, părere susținută de Em. Vasiliu (1965) și reluată de I.T. Stan (1979) și Adrian Turculeț (1981).

După respingerea unor argumente aduse de alți cercetători români și străini pentru cea de a doua interpretare, Andrei Avram tratează o problemă esențială a statutului fonematic al acestor consoane, anume raportul dintre acestea și corespondentele velare [k, g], precum și relația ambelor perechi de consoane cu elementul vocalic următor. El stabilește, pe baza localizării palatale, statutul fonematic al palatalelor /k', g'/6 și, apoi, discută posibilitățile de interpretare a non- ocurenței velarelor /k, g/ înainte de vocalele /e, i/ și a non-ocurenței palatalelor /k', g'/ înainte de /ă, î/ (și, invers, a non-ocurenței celor două serii de vocale după velare, respectiv palatale). Relațiile /k', g'/ + e, i și /k, g/ + ă, î pot fi explicate ca neutralizarea opoziției dintre cele două perechi de foneme /k'/ și /k/, respectiv /g'/ și /g/ înainte de vocalele /e, i/, precum și a opoziției dintre vocalele /ă, î/ și /e, i/ după /k', g'/. Aceasta ar determina introducerea în descrierea fonologică a arhifonemelor /K/, /G/ (având trăsăturile distinctive comune perechilor /k', g'/ și /k, g/) și /Ă, Î/ (cu trăsăturile distinctive comune lui /ă, î/ și /e, i/). Arătând dificultățile pe care le implică admiterea acestor neutralizări (implicit pentru transcrierea fonematică), Andrei Avram propune explicarea distribuției restrictive discutate „ca un fenomen de d i s t r i b u ț i e d e f e c t i v ă” (p. 16).

Etapele acestui demers pot fi inversate, adică mai întâi să fie discutate relațiile dintre fonele secvențelor [k', g'] + e, i și [k, g] + ă, î și corelația dintre [k', g'] și [k, g] și apoi statutul fonematic al acestor consoane.

Palatalele [k', g'] fac parte din seria consoanelor palatale: [k', g', ĉ, ĝ] și intră în opoziții multilaterale, echipolente și proporționale de tipul [k'] : [p] : [t] : [k] : [f] : [s] : [ț] : [m] : [ŋ] : [χ] etc. Pe baza acestor opoziții, ele pot participa la diferite corelații fonetice: de mod de articulare, de localizare, de sonoritate, de palatalizare, de rotunjire. Datorită asemănării/înrudirii fonetice dintre palatalele [k', g'] și velarele [k, g], acestea participă la seriile consonantice paralele:

(1) p b m f t d n … k g h

(2) p’b’ m’ f’ t’d’ n’… k' g' h'

Aceste două serii se constituie pe baza relației sintagmatice cu elementul vocalic următor: consoanele (nepalatalizate) din seria (1) sunt ocurente înainte de vocale nepalatale: ă, î, a, o, u, iar consoanele (palatalizate sau palatale) din seria (2) apar înainte de [e, i, (2)a,, (2)o, (4)a, (4)o, (4)u]7 și de vocala redusă [-ĭ]. Cele două serii cuprind perechi de consoane care formează corelația fonetică de palatalizare8, în care între [k', g'] și [k, g] există aceeași opoziție bilaterală privativă ca între [t'] și [t], [d'] și [d], bazată pe trăsătura „palatalizare” sau „diezare”. Această opoziție se suprimă în interiorul cuvântului și în fonetică sintactică înainte de (semi)vocalele palatale, poziție în care este ocurent numai termenul marcat: [t', d', k'…]: sunt posibile numai [k'in, k'el, g'em]; duc eu asta [du-k'(4)e8-as-ta], loc ideal [lo-k'i-de- al], leg iapa [le-g'(4)a-pa]. Această neutralizare a „palatalității” arată relația specială dintre consoanele [k', g'] și [k, g] și face posibilă interpretarea lor ca alofone ale fonemelor /k', g'/.

Africatele

Africatele prezintă un deosebit interes științific pentru lingvistică, ridicând o serie de probleme dificile ce țin de natura fonetică (durata, intensitatea, frecvența tonului principal – statutul fonetic) și inseparabilitatea componentelor lor, rolul silabic și cel asilabic (statutul fonologic / fonematic). În acest context africatele sunt sunete compuse specifice, la fel ca și diftongii, ele fiind numite și diftongi consonantici.

– după africatele prepalatale [č, ğ] se scrie ea atunci când e și a apar în aceeași silabă: cea, geam, acea, lucea, tăcea;

* Se scrie i atunci când a apare în silabă diferită, când i este vocalic sau când este vorba de i scurt asilabic la finală de cuvânt: cinci, provincia, cianură. Aceștia, atâția se scriu cu i datorită formelor alternative acești, atâți.

– după oclusivele palatale [k’, g’] se scrie ea când există alternanță cu e și se scrie ia când nu există forme alternante: cheamă/chem, gheață/ghețuri, gheată/ghete, veghează/ veghez; chiar, chiabur, ghiaur, maghiar;

Principalele reguli ortografice

– După ș, j se scrie a, ea, e, ă, i sau î, în funcție de structura morfologică a cuvintelor. În rădăcina cuvintelor se scrie numai a, e, i: șale, șapcă, jar, mușama, jecmăni, șerpoaică, jilț, șir, mașină. În afara rădăcinii – în afixe și desinențe – se poate scrie atât a, e, i, dar și ea, ă, î, după clasa morfologică respectivă, respectându-se structura elementelor derivative și flexionare după orice alte consoane:

sufixele -eală, -ean, -eață și -ească: greșeală, clujean, roșeață, vitejească, strămoșească, cf. îndrăzneală, brașovean, negreață, bărbătească;

sufixul -ar: coșar, birjar;

sufixul -ământ: învățământ, înfricoșător;

sufixele -ăreasă, -ărie, -ereasă, -erie: cenușăreasă, lenjereasă, birjărie, lenjerie;

– substantivele și adjectivele feminine cu tema în ș, j se scriu cu -ă la nominativ-acuzativ și vocativ singular, dar cu -e la plural și la genitiv-dativ singular (articulat, se scriu cu a): tijă, fașă, (acestei) tije, fașe, tija, fașa;

– verbele de conjugarea I cu tema în ș, j, se scriu cu a la infinitiv și la formele derivate din acest mod: aranja, aranjam, aranjare; înfățișa, înfățișam, înfățișare; la celelalte moduri și timpuri se scriu cu ea sau cu ă, după modelul oferit de verbul a lucra sau a cânta: aranjez/aranjează; înfățișez/înfățișează (îngraș, îngrașă); aranjăm/aranjă; înfățișăm/înfățișă (îngrășăm, îngrășă), sau cu e la conjunctiv prezent: aranjeze/înfățișeze (îngrașe);

– verbele de conjugarea a IV-a se scriu cu i la infinitiv și în formele și cuvintele derivate din acest mod: sfârși/sfârșit; îngriji/îngrijire; și cu ea la imperfect și la persoana a III-a singular și plural a conjunctivului prezent: sfârșeam/îngrijeam; să sfârșească/să îngrijească;

* Se scrie: așază, înșală, șade, deoarece se aplică regula scrierii cu ș sau j în rădăcina cuvântului.

– se scrie ie la început de cuvânt sau de silabă după vocală în cuvintele din vechiul fond: ied, iepure, ieftin, ieși, femeie, voie; sau în cuvintele neologice a căror rădăcină se termină în i: constituie, deraiez; în alte neologisme: proiect, poietică;

– se scrie e în majoritatea neologismelor: ecran, elev, examen, aer, alee, poem, agreez, efectuez;

-cuvintele: eu, el, ei, ele, ești, este, e, eram, erai, era, erați, erau, se scriu, conform tradiției literare, cu e deși se pronunță cu ie;

– la început de cuvânt sau silabă care urmează după vocală se scrie ia când există alternanță cu ie sau i: iarnă/ierni, băiat/băieți, tăia/taie; se scrie ea, deși se pronunță ia când există alternanță cu e: ea/el, aleea/alee, creează/creez, efectuează/efectuez;

– după dentalele [d, l, n, r, s, t, ț, z] se scrie ea nu ia: deal, leagăn, nea, rea, seară, așteaptă, înțeapă, păzea;

– după africatele prepalatale [č, ğ] se scrie ea atunci când e și a apar în aceeași silabă: cea, geam, acea, lucea, tăcea;

* Se scrie i atunci când a apare în silabă diferită, când i este vocalic sau când este vorba de i scurt asilabic la finală de cuvânt: cinci, provincia, cianură. Aceștia, atâția se scriu cu i datorită formelor alternative acești, atâți.

– după bilabiale și labiodentale [p, b, m, f, v] se scrie ea atunci când diftongul alternează cu e, și ia când alternează cu ie sau când nu există forme alternante: beat/beți, stropeală/stropeli, meargă/mergi, bârfească/bârfesc, privească/privesc; biată/ biete, piatră/pietre, amiază/ amiezi, fiare/fier, viață/ vieți; abia, fiară;

– după oclusivele palatale [k’, g’] se scrie ea când există alternanță cu e și se scrie ia când nu există forme alternante: cheamă/chem, gheață/ghețuri, gheată/ghete, veghează/ veghez; chiar, chiabur, ghiaur, maghiar;

– la început de cuvânt sau de silabă, după vocală, se scrie iai, iau: iau, îndoiai, îndoiau, suiai, suiau;

– după oclusivele palatale [k’, g’] se scrie io, ioa (nu eo, eoa); la fel după africatele prepalatale [č, ğ]: chior, chioșc, șchiop, ghiol, chioară, șchioapă, ghioagă; ciorbă, cioară, gioarsă;

*Se scrie eo atunci când e are funcție vocalică: cheotoare, geologie dar vezi și George, georgian.

– la început de cuvânt se scrie întotdeauna oa și nu ua: oală, oameni, oarecare, oaste;

– se scrie oa după consoană: soare, moarte, joacă, poartă, comoară;

– se scrie oa după vocală, atunci când alternează cu o: cuvioasă/cuvios, respectuoasă/respectuos; și ua când alternanța se realizează cu uă: piua/piuă, roua/rouă, ziua/ziuă;

– înainte de p și b se scrie m: împărți, îmbuna, reîmproprietări, umblă;

– în general, înainte de consoanele sonore [b, d, g, j, v, r] se scrie z, nu s: zbor, zdreanță, zgribulit, zvonește, dezjuga, dezrădăcina;

se scriu cu s, nu cu z unele neologisme derivate sau compuse: transborda, transgresiune, glasvand, aisberg, jurisdicție, sau nume proprii ca Desdemona;

– înaintea consoanei sonore z se scrie s: deszăpezire, răszice;

– prefixul des- se scrie dez- înainte de [m, n, l]: dezminți, deznoda, dezlega;

– se scrie s în neologismele cu finală -sm: pleonasm, marasm, simbolism, comunism, fantasmă, prismă;

– se scriu cu s sau cu z, conform consoanei finale din rădăcină, derivatele: casnic, josnic, groaznic, obraznic, paznic;

– de regulă, sunetele duble marcate grafic reprezintă o realitate fonetică: alee, reexamina, contraargument, kilogrammetru, hiperrealist, transsiberian; în unele cazuri, litera dublă marchează sunete diferite: accelera, accent, vaccin;

– numele proprii străine din țările care folosesc alfabetul latin se scriu cu ortografia țărilor respective: München, Shakespeare, Yale, Zeiss;

Grafeme

Pentru studiul expresiei grafice a limbajului putem întâlni mai multe variante terminologice: grafematică, lingvistică grafică, grafemică, grafemologie.

Considerăm că termenul grafematică, pe care îl preferăm și pe care îl regăsim în cadrul anumitor studii în varianta franceză, italiană, spaniolă, germană, dar și în anumite contribuții românești, , nu este doar un termen prețios pentru a numi ceea ce înțelegem prin ortografie; primul, așa cum îl înțelegem noi, se raportează la sistem, celălalt la normă.

Cel mai adesea, în bibliografia consultată, am regăsit termenul grafematică în lucrările lui Jacques Anis, teoreticianul unei grafematici autonome sau al modelului autonomist.

Încercările de clasificare a grafemelor și, în cadrul lor, a semnelor de punctuație, au condus teorii coerente, în care anumite categorii de semne sunt definite în funcție de rolul lor.

Problematica realizării grafice și decizia de a analiza acest aspect, presupune, de la început, acceptarea autonomiei scrisului, a faptului că acesta nu reprezintă numai o redare a oralului, o dimensiune secundară a limbii. Deși de cele mai multe ori poate fi demonstrată corespondența dintre oral și scris, posibilitățile scrisului constau și în utilizarea de procedee, modalități, fără corespondență în cadrul oralului.

Grafemul este cea mai mică unitate semantică distinctivă a unei limbi scrise, analogă to the fonemului în limba vorbită. În scrierea alfabetică corespunde literei.

Un grafem poate avea sau nu înțeles în sine. Grafemele includ litere, logotipuri, ideograme, cifre, semne de punctuație etc.

Cuvântul grafem vine de la cuvântul grecesc γράφω gráphō ("a scrie") și sufixul -em. Studiul grafemelor se numește grafemică.

Pentru unitățile minimale ale formei scrise, grafemele, sunt identificate trei categorii: grafeme alfabetice / alfagrame – figuri (unități pur distinctive); grafeme punctuo-tipografice / topograme – quasi-semne, care contribuie la producerea sensului, cu funcție de organizator și indicator sintagmatic și enunțiativ; grafeme logogramatice / logograme – semne, marginale în cadrul sistemului; ca variante de realizare: un grafem unic corespunzând unei unități semnificative sau grupare cu o funcționare sintetică.

Sunet – fonem – literă

După 1982, prin introducerea unor litere prezente în dicționare și înainte de acest an (în grafia unor neologisme), alfabetul limbii române este alcătuit din 31 de litere corespunzătoare celor 7 vocale, 22 de consoane și 4 semivocale care reprezintă sistemul fonematic actual.

Corespondența dintre sunete și litere indică faptul că, în momentul de față, există:

sunete redate printr-o singură literă (a, ă, b, d, e, f, g, h, j, l, m, n, o, p, r, s, ș, t, ț, u, z);

sunete redate prin litere diferite (â/î, i/y, c/k/q, v/w);

litere care redau un singur sunet (a, ă, b, c*, d, f, g*, h, j, l, m, n, p, r, s, ș, t, ț, v, z)

*literele „c“ și „g“ singure redau un singur sunet, dar alături de alte litere redau sunete diferite;

litere care redau sunete diferite:

„e“ redă:

vocala [e]

semivocala [e]

semivocala [i]

diftongul [ie]

„i“ redă:

vocala [i]

semivocala [i]

asilabicul final [i]

„o“ redă:

vocala [o]

semivocala [o]

semivocala [u]

„u“ redă:

vocala [u]

semivocala [u]

sunete redate prin grupuri de litere (literele „e”, „i” și „h” având aici valoare diacritică):

[č] – „ce“ / „ci“

[g] – „ge“ / „gi“

[k'] – „che / chi“

[g'] – „ghe / ghi“

litere care redau grupuri de sunete:

„x“ redă:

grupul de consoane [ks]

grupul de consoane [gz]

CONCLUZII

       Etimologic, ortoepic înseamnă pronunțare corectă; este singurul aspect pur lingvistic al pronunțării corecte si singurul legat prin definiție de normele limbii literare. Este necesara precizarea ca  ortoepia este diferită de ortofonie, care înseamnă tot „pronunțare corecta”, dar in sensul de pronunțare normala din punct de vedere fiziologic, opusa pronuntarii cu defecte de vorbire ca balbaiala, pelticia, grasierea s.a., dar difera si fata de  dictiune, ce inseamna pronuntare clara si expresiva in acelasi timp, presupunand nu numai o corectitudine de ordin tehnic in emiterea sunetelor, ci si reliefarea continutului comunicat. Ortofonia si dictiunea sunt atribute necesare ale comunicarii orale in orice varianta a limbii, deci si ale vorbitorilor care au o pronuntare regionala.

Se stie ca acestea stabilesc corectitudinea formala a pronuntarii cuvintelor ca unitati lexicale, a pronuntarii formelor flexionare, dar implica si referiri la compartimente ale limbii din afara foneticii, adica la morfologie si sintaxa. O problema de morfologie este cea legata de regulile flexiunii: „recomandarea unei anumite desinente de plural din doua sau mai multe posibile (-e sau –uri, la substantivele neutre, –e sau –i la cele feminine) nu constituie o problema de ortografie sau de ortoepie, ci de pura morfologie” Dar afirmarea explicita a unei forme in opozitie cu variante existente in uz, sublinierea modului de pronuntare a unor flective intr-o anumita vecinatate fonetica, etc. sunt necesare din punct de vedere ortoepic si ortografic, regula morfologica fiind temeiul stiintific al constrangerii.

 Orice particularitate de flexiune care se obiectiveaza  ca particularitate de rostire intra si in domeniul reglementarilor ortoepice.

„Liceie”, „cravati”, „dragei”, „creiez” sunt greseli de pronuntare care schimba si clasa de flexiune a cuvintelor amintite.

Ori de cate ori o particularitate a flexiunii sau a derivarii constituie o situatie ortoepica, trebuie supusa atat regulilor proprii, flexiunii si derivarii, cat si normelor fonetice care reglementeaza pronuntarea: afiseaza – afisez; prajea (sca) – prajesc; citea (sca) – citesc; tuse – tusea; stea – stele; iesean – ieseni, oltean – olteni. (conf. IOOP3).

Pronunțarea literara actuala a limbii romane este greu de definit si de determinat. Pentru a se stabili ce este si ce nu este literar in pronunțarea vocalelor la inițială de cuvânt si de silaba, s-au luat in considerare deosebirile de strat lexical, precum si influenta grafiei asupra pronunțării literare.

Ex: alee→aleie, idee→ideie, taind→taiind.

Se considera ca rostirea pura a vocalelor constituie o inovatie bazata pe modelul cuvintelor imprumutate si introdusa de cei care cunosteau sistemul de pronuntare din limba de origine, de unde au provenit cuvintele.

Asurzirea si sonorizarea consoanelor au fost interpretate diferit; acomodarea este obligatorie atât înainte de consoane sonore, cat si de consoane surde: abces – apces, cvinta – gvinta; opoziția de sonoritate se neutralizează chiar si înaintea sonantelor: dușman – [dujman], spasm – [spazm].

Normele ortoepice au caracter istoric, reprezentând o fuziune a tradiției, a tendințelor in dezvoltare, cu uzul contemporan. Complexitatea procesului de evoluție este recunoscuta de lingviști. Alecsandri socotea corecte forme ca favor, onor, iar Ov. Densusianu cerea sa pronunțăm pasari, flacari sau pierseca.

DOOM-ul înregistrează un mare număr de variante de pronunțare, justificate prin prezenta lor in uz si ierarhizate din unghiul preferenței in recomandare, dar considerate discutabile prin incertitudinile si ezitările  la care pot da nașteri ( Luiza Seche, 1983).

Se pare ca însuși conceptul de pronunțare literara este nesigur. Realitatea lingvistica prezinta nu doar o singura varianta literara: literar se poate rosti atât calul – [Kalul], eu – [ieu], unsprezece [unsprezece] in varianta pretențioasa, cat si [kalu], [io], [unspce], in varianta familiara.

Controversele privind determinarea si definirea pronuntarii literare ridica intrebarea daca ortografia urmeaza ortoepiei. Regula ca normele ortografice reflecta in cea mai larga masura pe cele ortoepice este aproape generală. ( I. Iordan, 1956,p.180).

Instabilitatea fluctuatiilor, variatiile pronuntarii literare nu sunt compatibile cu atributele ortografiei, cu nivelul ei ridicat de generalizare, cu stabilirea ei de durata. Prin stabilirea normelor ortoepice, se preconizeaza in cea mai mare parte si cele ortografice, dar nu in intregime, fiecarui domeniu fiindu-i proprii reglementari specifice fara ecou in domeniul celalalt.

Normele ortografice in concordanta cu ortoepia sunt subiective si obiective in acelasi timp.

Legatura stransa dintre ortografie si ortoepie in limba romana face ca normele lor sa poata aparea codificate impreuna: „Se scrie si se pronunta…”.

Ortoepia are in vedere realizarile fonetice normale ale unitatilor fonologice, pe cand ortografia vizeaza in primul rand fonemul. Ortoepic nu este indiferent daca a din  casa este rostit central [a], anterior [à] sau posterior [a], numai prima pronuntie fiind literara: [ kasa].

Norma de pronuntare si cea de scriere corespunzatoare apar codificate atunci cand se considera necesar sa se precizeze in mod explicit ce este literar si ce nu este literar. Diferenta literar – nonlitarar se poate realiza in exprimarea aceluiasi individ dupa imprejurari ( Mioara Avram, 1977, p.158); pronunția literara se opune pronuntiei regionale. Prezenta particularitatilor regionale in rostire depinde de gradul de instructie, de imprejurare, de varsta, etc. si se poate repercuta in scriere. Astfel, determinanta temporala actioneaza in doua sensuri: anuleaza norme depasite de evolutia limbii, selectand ce s-a impus prin uz social, sau introduce etimologic norme fonetice noi, in contrast cu rostiri traditionale mentinute in norma de pronuntare a cuvintelor mai vechi.

IOOP3 consemneaza cateva cazuri care nu au starnit controverse:

                    1. inlaturarea lui –u final dupa diftongi, consoane palatale si prepalatale: ochi, arici, cui;

                    2. renuntarea la forma regionala –eta a sufixului, admisa in normele academice din 1932 alaturi de –ete (V.Flora Suteu, 1976, p.163);

                    3. acceptarea formelor cu i in loc de e in duminica, intuneric; a lui u in loc de o in adaug, repaus etc.

                    4. acceptarea formelor cu a, nu cu e , in acopar, sufar;

                    5. renuntarea la formele etimologice aterisa, vitesa  si acceptarea formelor cu z conform cu uzul.

Cele mai importante inovatii, ca tendinte in rostire, sunt introducerea unor vocale puse la initiala de silaba, in hiat si a lui e pus la initiala de cuvinte noi: boem, fluent, crea, eseu.

Socio-cultural, pronuntia literara se opune rostirilor neingrijite, semiculte, efect al gradului redus de instructie, al exprimarii neglijente, al nesigurantei, al cunoasterii aproximative a normelor ori al temerii de a nu gresi, de a vorbi neliterar: anitudine, conrupe, escursie, indentic, petagog, piftea, propietar , prinsonier , subect, tranversa.

                    Variantele de pronuntare sunt de doua feluri:

1.    unele se constituie in opozitii ortoepice, literar – nelitarar:  paine – pane, jale – jeale, duminica – dumineca , escroc – excroc;

2.    altele se accepta ca literare simultan, dar ierarhizate, prima fiind preferata, dupa DOOM : aici, aicea; alaturi, alaturea; angina, anghina; atunci, atuncea; cafeina, cofeina; carafa, garafa; chiorai, ghiorai; carnat, carnat; despera, dispera; flacaiandru, flacauandru; harpa, harfa; jet, jilt; laicer, lavicer; lascaie, lescaie; lefusoara, lefsoara; manastire, manastire; muchie, muche; nicaieri, nicaierea; nimic, nimica; parpali, perpeli; pretutindeni, pretutindenea; procopsi, pricopsi; pururi, pururea ; radiu, radium; sandvis, sandvici; tapita, tapisa; zbarli, zburli.

Discordanta intre cele doua sisteme normative reflecta un aspect functional al ortografiei, polivalentele, fara a se suprapune cu acestea.

1.    semnul grafic contrazice realitatea fonetic-fonematica pe care o reprezinta: iel –el; viia – via, absent – absent.

2.       despartirea cuvintelor compuse si derivate la sfarsit de rand indica:

a)    despartirea cuvintelor compuse si a celor derivate cu prefixe analizabile, potrivit cu structura lor:

–        compuse: ast – fel, de – spre, port – avion,

     watt – metru;

–        derivate cu prefixe: an-organic, in- egal,

     intr-ajutorare, ne-stabil, sub-linie;

b)     despartirea asemanatoare a derivatelor de la teme

      terminate in grupuri consonantice, cu sufixe care au la   

      initiala o consoana: savant-lac, targ-sor, varst-nic.

c)    despartirea grupurilor ortografice in care cratima delimiteaza doua sau mai multe cuvinte: dintr-/un, ducandu-/si.

Nivelul de exigenta lingvistica si multimea indicatiilor prohibitive fac din despartirea cuvintelor la sfarsit de rand unul dintre capitolele dificile ale ortografiei actuale.

Împotriva realitatii fonetice se despart si cuvintele care contin x: a-xa, e-xa-men, tex-til, ex-tras.

Ortografia are un domeniu specific care este reglementat fara legatura cu felul pronuntarii si care denota autonomia ei relativa.

Normele ortografice sunt, in aceasta zona, exclusiv subiective:

1.    nu corespund unor diferente in pronuntare; situatiile de poligrafie, cand pronuntia identifica pe: [k] = c in casa, k in kaliu si q in quasar.

2.    nu creeaza deosebiri in pronuntarea realitatii lingvistice:

a)    scrierea cu initiala majuscula: in porumb si Porumb; bun sirau sau „La mijloc de Rau si Bun” ( I. Barbu)

b)    scrierea cuvintelor compuse: bunăvoință și rea-voința

c)    scrierea cuvintelor paralele: odata si o data ( omofone)

3.    nu are raport cu pronunțarea, folosirea cratimei la cuvinte in mod obligatoriu conjuncte; s-a dus, plimbandu-se, nu se a dus, se plimband. Variantele grafice ‚ sa dus , plimbanduse, sunt gresite exclusiv din punct de vedere ortografic, deoarece redau corect pronunțarea, ca si s-a dus, plimbandu-se.

4.    împrumuturile si numele proprii străine  neadaptate fonetic si ortografic se scriu si se pronunța etimologic, fără legătura cu relațiile dintre ortografie si ortoepie in limba romana: watt, Molière, Bordeaux, dizeur, etc.

BIBLIOGRAFIE

***Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), ediția a II-a, București, Univers Enciclopedic, 1996 (DEX2)

***Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, București, Editura Academiei, 1982 (DOOM).

*** Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, București, Editura Univers Enciclopedic, 2005 (DOOM2).

***Formarea cuvintelor în limba română, vol. I-III, București, Ed. Academiei, 1970-1989.

***Tratat de lingvistică generală, București, Editura Academiei, 1971.

Academia Română, Institutul de lingvistică „iorgu iordan“, Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, ediția a V-a, București, Univers Enciclopedic, 1995.

AVRAM, MIOARA, 2001, Punctuație, în Marius Sala, (coord.), Enciclopedia limbii române, București, Editura Univers Enciclopedic.

BELDESCU, G., Ortografia actuală a limbii române, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985.

BREBAN, VASILE, Limba română corectă. Probleme de ortografie, gramatică, lexic, București, EȘ, 1973.

CALOTĂ, ION, Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic școlar, Craiova, Sibila, 1996, (DOOMS).

CIOBANU, FULVIA, SFÎRLEA, LIDIA, Cum scriem, cum pronunțăm corect, București, Editura Științifică, 1970.

COSERIU, EUGENIO, Introducere în lingvistică, Cluj, Editura Echinox, 1995.

COTEANU, ION (coord.), Limba română contemporană, Fonetica, Fonologia, Morfologia, București, EDP, 1985.

COTEANU, ION, Structura și evoluția limbii române. De la origini până la 1860, București, Editura Academiei, 1981.

DRĂGHICI, OVIDIU, Fonetică și ortografie, Craiova, Editura Universitaria, 2007.

GRAUR, AL. (coord.), Introducere în lingvistică, ed. a III-a, București, EȘ, 1972.

HRISTEA, THEODOR (coord.) Sinteze de limba română, ediția a III-a revăzută și din nou îmbogățită, București, Editura Albatros, 1984.

IONESCU, EMIL, Manual de lingvistică generală, București, Editura ALL, 1992.

IORDAN, IORGU, ROBU, VLADIMIR, Limba română contemporană, București, EDP, 1978.

PUȘCARIU, SEXTIL, Limba română I. Privire generală, București, Editura Minerva, 1976.

PUȘCARIU, SEXTIL, Limba română II. Rostirea, Ediție îngrijită de Magdalena Vulpe, București, Editura Academiei Române, 1994.

BIBLIOGRAFIE

***Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), ediția a II-a, București, Univers Enciclopedic, 1996 (DEX2)

***Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, București, Editura Academiei, 1982 (DOOM).

*** Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, București, Editura Univers Enciclopedic, 2005 (DOOM2).

***Formarea cuvintelor în limba română, vol. I-III, București, Ed. Academiei, 1970-1989.

***Tratat de lingvistică generală, București, Editura Academiei, 1971.

Academia Română, Institutul de lingvistică „iorgu iordan“, Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, ediția a V-a, București, Univers Enciclopedic, 1995.

AVRAM, MIOARA, 2001, Punctuație, în Marius Sala, (coord.), Enciclopedia limbii române, București, Editura Univers Enciclopedic.

BELDESCU, G., Ortografia actuală a limbii române, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985.

BREBAN, VASILE, Limba română corectă. Probleme de ortografie, gramatică, lexic, București, EȘ, 1973.

CALOTĂ, ION, Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic școlar, Craiova, Sibila, 1996, (DOOMS).

CIOBANU, FULVIA, SFÎRLEA, LIDIA, Cum scriem, cum pronunțăm corect, București, Editura Științifică, 1970.

COSERIU, EUGENIO, Introducere în lingvistică, Cluj, Editura Echinox, 1995.

COTEANU, ION (coord.), Limba română contemporană, Fonetica, Fonologia, Morfologia, București, EDP, 1985.

COTEANU, ION, Structura și evoluția limbii române. De la origini până la 1860, București, Editura Academiei, 1981.

DRĂGHICI, OVIDIU, Fonetică și ortografie, Craiova, Editura Universitaria, 2007.

GRAUR, AL. (coord.), Introducere în lingvistică, ed. a III-a, București, EȘ, 1972.

HRISTEA, THEODOR (coord.) Sinteze de limba română, ediția a III-a revăzută și din nou îmbogățită, București, Editura Albatros, 1984.

IONESCU, EMIL, Manual de lingvistică generală, București, Editura ALL, 1992.

IORDAN, IORGU, ROBU, VLADIMIR, Limba română contemporană, București, EDP, 1978.

PUȘCARIU, SEXTIL, Limba română I. Privire generală, București, Editura Minerva, 1976.

PUȘCARIU, SEXTIL, Limba română II. Rostirea, Ediție îngrijită de Magdalena Vulpe, București, Editura Academiei Române, 1994.