Principiul Rolului Judecatorului In Procesul Civil
Principiul rolului judecătorului în procesul civil
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1
ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND PROCESUL CIVIL ȘI PARTICIPANȚII
1.1. Noțiunea de proces civil
1.2. Noțiunea de parte și participant
1.3. Rolul și importanța participanților în procesul civil
CAPITOLUL 2
INSTANȚA DE JUDECATĂ
2.1. ROLUL JUDECĂTORULUI ÎN PROCESUL CIVIL
2.1.1. Aspectele sub care se manifestă rolul activ al judecătorului
2.1.2. Corelația dintre rolul activ al judecătorului și unele principii generale ale procedurii
Civile
2.1.2.1. Rolul activ al judecătorului și principiul disponibilității
2.1.2.2. Rolul activ al judecătorului și principiul contradictorialității
2.1.2.3. Rolul activ al judecătorului și aflarea adevărului
2.2. COMPUNEREA ȘI CONSTITUIREA INSTANȚEI
2.2.1. Compunerea instanței
2.2.2. Constituirea instanței
2.2.3. Incidentele procedurale privind compunerea sau constituirea instanței
2.2.3.1. Incompatibilitatea
2.2.3.2. Abținerea și recuzarea
2.2.3.3. Alte incidente procedurale referitoare la alcătuirea instanței
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
Capitolul 1
Aspecte introductive privind procesul civil și participanții
1.1. Noțiunea de proces civil
Nu întotdeauna, pentru rezolvarea unui conflict în materie civilă, de familie, precum și în alte materii, în condițiile prevăzute de lege, este necesară intervenția instanțelor judecătorești.
Atunci când diferendul dintre subiectele raportului juridic de drept material nu poate să fie soluționat pe cale amiabilă, cel care dorește să obțină protecția juridică a drepturilor subiective ori a intereselor sale legitime trebuie, respectând anumite cerințe impuse de lege, să declanșeze procesul civil și să se adreseze instanței.
Procesul civil ar putea fi definit ca fiind activitatea desfășurată de instanță, părți, organe de executare și alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanțele judecătorești a justiției în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor și intereselor civile deduse judecății și executării silite a hotărârilor judecătorești sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevăzute de lege.
Din definiția dată procesului civil, rezultă că acesta poate parcurge două faze – judecata și executarea silită.
Faza judecății cuprinde judecata în primă instanță și judecata în căile de atac.
Judecata în primă instanță cunoaște două etape – cercetarea procesului și dezbaterea procesului în fond.
În prima etapă, care se desfășoară în camera de consiliu, potrivit art. 240 alin. (1) C. pr. civ., se îndeplinesc, la cererea părților ori din oficiu, acte de procedură pentru pregătirea dezbaterii în fond a procesului, dacă este cazul.
În vederea realizării acestui scop, art. 237 C. pr. civ. prevede, cu titlu de exemplu, că instanța va rezolva excepțiile; va examina cererile de intervenție, precum și fiecare pretenție și apărare în parte; va dispune măsuri asigurătorii și măsuri pentru asigurarea dovezilor ori pentru constatarea unei situații de fapt; va încuviința probele solicitate de părți, pe care le găsește concludente, precum și pe cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea procesului și le va administra în condițiile legii etc.
În condițiile art. 244 alin. (1), când judecătorul se socotește lămurit, prin încheiere, declară cercetarea procesului încheiată și fixează termen pentru dezbaterea fondului în ședință publică.
La deschiderea dezbaterilor asupra fondului, așa cum arată art. 392 C. pr. civ., dacă părțile declară că nu mai au cereri de formulat și nu mai sunt alte incidente de soluționat, președintele completului dă cuvântul părților pentru a-și susține cererile și apărările formulate în proces.
Conform art. 394 alin. (1), când consideră că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, președintele închide dezbaterile.
După acest moment va urma etapa deliberării și pronunțării hotărârii.
Este locul a spune doar că, la deliberare, care se desfășoară în secret, iau parte numai membrii completului în fața cărora s-au pus concluzii asupra excepției procesuale sau asupra fondului, după caz.
Deliberarea nu este proprie numai finalului procesului. Deopotrivă, și cu respectarea acelorași reguli, judecătorii deliberează și pe parcursul procesului, înainte de luarea oricărei măsuri cu privire la cererile formulate de părți.
Cât privește pronunțarea, art. 402 prevede că sub rezerva dispozițiilor art. 396 alin. (2), hotărârea se va pronunța în ședință publică, la locul unde s-au desfășurat dezbaterile, de către președinte sau de către un judecător, membru al completului, care va citi minuta. indicând și calea de atac ce poate fi folosită împotriva hotărârii.
Conform art. 396 alin. (2), în cazul amânării prevăzute la alin. (1), președintele, odată cu anunțarea termenului la care a fost amânată pronunțarea, poate stabili că pronunțarea hotărârii se va face prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.
Odată cu parcurgerea acestor etape se finalizează judecata în primă instanță.
Partea nemulțumită de hotărârea primei instanțe poate declanșa o nouă etapă a fazei judecății – etapa căilor de atac.
Conform art. 456, calea ordinară de atac este apelul, iar căile extraordinare de atac sunt recursul, contestația în anulare și revizuirea.
Faza executării silite există în cazul în care hotărârea judecătorească sau un alt titlu poate să fie pus în executare, iar debitorul nu-și execută obligația de bunăvoie.
Nu este obligatoriu ca procesul civil să parcurgă ambele faze.
Astfel, va lipsi faza judecății atunci când creditorul pune în executare un alt titlu decât o hotărâre judecătorească (ex: o cambie, un cec ori un bilet la ordin; un contract de asistență juridică).
Pe de altă parte, poate să lipsească faza executării silite atunci când debitorul își execută de bunăvoie obligația înscrisă în titlul executoriu sau atunci când hotărârea nu este susceptibilă de executare silită (ex: hotărârea pronunțată într-o acțiune în constatare; hotărârea prin care se resping atât cererea de chemare în judecată, cât și cererea reconvențională ori cererile de intervenție).
După cum, este posibil ca faza judecății să nu parcurgă toate etapele. De pildă, înaintea primei instanțe nu vor avea loc dezbateri în fond atunci când reclamantul renunță la judecată sau la dreptul pretins; pârâtul achiesează la pretențiile reclamantului; pricina este soluționată în temeiul unei excepții procesuale. De asemenea, poate să lipsească etapa căilor de atac, dacă partea care a pierdut în primă instanță nu atacă hotărârea.
1.2. Noțiunea de parte si participant
Procesul civil nu poate să fie conceput fără prezența părților, ceea ce nu înseamnă că, de regulă, părțile trebuie să se și înfâțășeze înaintea judecătorului. Așadar este indispensabilă prezența Juridică" a părților.
Atunci când am analizat problema elementelor acțiunii civile, am văzut că părțile constituie unul dintre elementele acesteia.
Pentru exercitarea acțiunii civile și pentru dobândirea calității de parte în procesul civil, este necesară îndeplinirea acelorași condiții: formularea unei pretenții, interesul, calitatea procesuală și capacitatea procesuală.
Nu întotdeauna calitatea de parte în procesul civil revine titularului dreptului, pentru că sunt situații în care legiuitorul, pentru apărarea drepturilor sau intereselor legitime ale unor persoane aflate în situații speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general, a recunoscut legitimare procesuală și procurorului – prin art. 92 C. pr. civ. -, altor persoane, organizații, instituții sau autorități – prin art. 37 C. pr. civ.
Deși folosește noțiunea de parte/părți, Codul de procedură civilă nu o definește.
Părți în procesul civil sunt persoanele care îndeplinesc condițiile generale pentru exercițiul acțiunii civile și între care s-a legat raportul juridic dedus judecății, iar nu reprezentații lor legali sau convenționali.
Părților inițiale, reclamant și pârât, li se pot alătura pe parcursul procesului terțe persoane care intervin din proprie inițiativă, în temeiul art. 61 C. pr. civ., sau sunt introduse forțat de către reclamant, pârât, intervenientul principal ori chematul în garanție, în condițiile art. 68, 72 și 75 C. pr. civ.
Enumerând părțile procesului civil, art. 55 arată că sunt părți reclamantul și pârâtul, precum și, în condițiile legii, terțele persoane care intervin voluntar sau forțat în proces.
Capitolul II
Instanța de judecată
2.1.2.1. Rolul activ al judecătorului și principiul disponibilității
Sub marginala „Dreptul de dispoziție al părților", art. 9 prevede că procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public [alin. (1)]. Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților [alin. (2)]. În condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasu pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege [alin. (3)].
Prin acest text, Codul de procedură civilă consacră principiul disponibilității.
Principiul disponibilității constă în posibilitatea părților de a dispune de obiectul procesului – dreptul material -, precum și d. mijloacele procesuale de apărare a acestui drept – dreptul procesual.
În conținutul său, principiul disponibilității cuprinde următoarele drepturi:
Dreptul persoanei interesate de a porni sau nu procesul civil
Ca regulă, instanța civilă nu se sesizează din oficiu ci, fiind la „alegerea" părților, procesul civil trebuie să fie declanșat printr-o cerere de chemare în judecată de către partea care are o pretenție împotriva unei alte persoane ori urmărește soluționarea în justiție a unei situații juridice, așa cum rezultă din art. 30 alin. (1) C. pr. civ. Această persoană, în funcție de probele de care dispune, va aprecia dacă este sau nu cazul să pornească procesul civil, precum și momentul în care va sesiza instanța.
În procesul civil român disponibilitatea nu este absolută întrucât, pentru ocrotirea unor persoane sau interese, legiuitorul a recunoscut legitimare procesuală activă și altor persoane sau organe decât titularului dreptului.
Astfel, art. 9 alin. (1) C. pr. civ. arată că în cazurile anume prevăzute de lege, procesul civil poate să fie pornit la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public, în aplicarea acestui text, art. 37 dispune că în cazurile și condițiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau formula apărări și de persoane, organizații, instituții sau autorități, care, fără a justifica un interes personal, acționează pentru apărarea drepturilor sau intereselor legitime ale unor persoane aflate în situații speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general.
Cu titlu de exemplu:
– sub marginala „Modalități de participare"", art. 92 alin. (1) prevede că procurorul poate porni orice acțiune civilă, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege;
– sub marginala „Cazul general", art. 49 alin. (1) C. civ. stabilește că cererea pentru declararea judecătorească a morții unei persoane poate fi făcută de oricine are interes;
– sub marginala „Decesul titularului dreptului nepatrimonial", art. 256 C. civ. prevede că acțiunea pentru restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat poate fi continuată sau pornită, după moartea persoanei vătămate,ri și de persoane, organizații, instituții sau autorități, care, fără a justifica un interes personal, acționează pentru apărarea drepturilor sau intereselor legitime ale unor persoane aflate în situații speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general.
Cu titlu de exemplu:
– sub marginala „Modalități de participare"", art. 92 alin. (1) prevede că procurorul poate porni orice acțiune civilă, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege;
– sub marginala „Cazul general", art. 49 alin. (1) C. civ. stabilește că cererea pentru declararea judecătorească a morții unei persoane poate fi făcută de oricine are interes;
– sub marginala „Decesul titularului dreptului nepatrimonial", art. 256 C. civ. prevede că acțiunea pentru restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat poate fi continuată sau pornită, după moartea persoanei vătămate, de către soțul supraviețuitor, de oricare dintre rudele în linie dreaptă ale persoanei decedate, precum și de oricare dintre rudele sale colaterale până la gradul al patrulea inclusiv [alin. (1)]. Acțiunea pentru restabilirea integrității memoriei unei persoane decedate poate fi pornită de cei prevăzuți la alin. (1) [alin. (2)];
– în condițiile art. 37 lit. h) din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, asociațiile de consumatori au dreptul de a introduce acțiuni în justiție pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor.
La rândul său, și instanța civilă poate să acționeze din oficiu, cu consecința limitării principiului disponibilității. De pildă:
– când soții au copii minori, născuți înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptați, instanța se va pronunța asupra exercitării autorității părintești, precum și asupra contribuției părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorț [art. 918 alin. (2)];
– instanța se va pronunța din oficiu și asupra numelui pe care îl vor purta soții după divorț, potrivit prevederilor Codului civil [art. 918 alin. (3)];
– nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu de către instanța de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii judecătorești din care rezultă nedemnitatea [art. 958 alin. (3) C. civ.];
– în loc să dispună revocarea contractului, instanța de judecată poate, chiar și din oficiu. însă numai cu acordul debitorului întreținerii, să îl oblige pe acesta să asigure alimente persoanelor față de care creditorul are o astfel de obligație legală, fără ca în acest mod să fie diminuate prestațiile datorate creditorului întreținerii [art. 2.260 alin. (3) C. civ.];
– Dreptul de a determina obiectul și limitele procesului
Obiectul procesului este determinat de pretențiile exprimate prin cererea de chemare în judecată, cererea reconvențională, cereri de intervenție sau este dat de situația juridică a cărei rezolvare în justiție se urmărește, așa cum rezultă din dispozițiile art. 29 alin. (1) C. pr. civ.
Art. 22 alin. (6) prevede că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.
La rândul său, art. 397 alin. (1) stabilește că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.
Așadar, judecătorul nu poate, chiar cu respectarea principiului contradictorialității – prin punerea în discuție a unui alt obiect -, să schimbe obiectul stabilit de părți prin cererile lor.
Totuși, dacă formulările cuprinse în cerere sunt improprii, și nu se poate determina exact obiectul, instanța are obligația, în baza rolului activ, să-i ceară părții să facă precizările necesare.
Sintagma „fără a depăși limitele învestirii", folosită de textul enunțat, trebuie înțeleasă în sensul că instanța nu poate să acorde mai mult decât s-a solicitat, chiar dacă din dovezile administrate ar rezulta că reclamantul are dreptul la mai mult; nu poate să acorde altceva decât s-a cerut; nu poate să acorde mai puțin decât s-a cerut.
Dacă instanța îl obligă pe pârât să plătească o sumă mai mică decât cea solicitată de către reclamant, întrucât din probe rezultă că datorează numai această sumă, nu înseamnă că „acordă mai puțin decât s-a cerut". A „acorda mai puțin decât s-a cerut" înseamnă a lăsa nesoluționate capete de cerere, cu îndrumarea dată părții să se judece separat, prin introducerea unei noi acțiuni.
În niciun caz însă judecătorul nu va deduce obiectul procesului din opinia exprimată de o parte în legătură cu problema de drept supusă judecății de adversar, această opinie având valoarea „apărării".
După cum, obiectul procesului nu poate rezulta din dovezile administrate de părți. Completarea unui formular tipizat, în care obiectul cererii este arătat în termeni generici, poate să fie imputată, eventual, părții care recurge la o asemenea modalitate de învestire a instanței, determinarea pretențiilor reale neputând fi făcută de judecător prin coroborarea formularului tipizat cu dovezile administrate de această parte.
Limitele procesului sunt fixate atât prin cererea de chemare în judecată, cererea reconvențională, cererile de intervenție, cât și prin apărările făcute prin întâmpinare ori, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, în condițiile prescrise de lege.
Prin aceste acte de procedură sunt deduse analizei instanței nu doar pretențiile sau apărările părților, ci și cauzele, temeiurile juridice ale acestor pretenții sau apărări. De asemenea, prin cererile formulate, sunt stabilite limitele cadrului procesual în care se va desfășura judecata cu privire la părți.
Limitele apărării sunt determinate de către pârât, care va lua atitudine față de cererea reclamantului în funcție de interesele sale procesuale. Cu titlu de exemplu:
– știind că, față de dispozițiile art. 208 alin. (2) C. pr. civ., dacă nu depune întâmpinare în termen, atunci când aceasta este obligatorie, este decăzut din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții procesuale relative, dacă legea nu prevede altfel, pârâtul poate decide dacă depune sau nu întâmpinare;
– știind că, față de dispozițiile art. 178 alin. (3) lit. a) C. pr. civ., nulitatea relativă pentru neregularitățile săvârșite până la începerea judecății trebuie să fie invocată prin întâmpinare sau. dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată, dacă legea nu prevede altfel, pârâtul poate decide dacă depune sau nu întâmpinare;
– știind că, față de dispozițiile art. 193 alin. (2) C. pr. civ., trebuie să invoce numai prin întâmpinare neîndeplinirea de către reclamant a procedurii prealabile, sub sancțiunea decăderii, pârâtul poate decide dacă depune sau nu întâmpinare.
Spre deosebire de obiect, instanța nu este ținută de temeiul juridic al cererii, art. 22 alin. (4) arătând că judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. în acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă.
Drept urmare, după ce, în respectarea principiilor contradictorialității și dreptului la apărare, pune în discuția părților această chestiune, instanța poate să schimbe calificarea juridică dată de părți actelor și faptelor deduse judecății. Și atunci când procedează în acest mod, dacă în speță sunt incidente prevederile art. 22 alin. (5) conform cu care, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora, instanța trebuie totuși să țină cont de disponibilitatea astfel exprimată.
Cât privește latura subiectivă a procesului, art. 22 alin. (3) teza I stabilește o limitare a disponibilității, întrucât judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condițiile legii.
Părțile pot lărgi sfera subiectivă a procesului, prin formularea unei cereri de chemare în judecată a altor persoane [art. 68-71 C. pr. civ.], chemare în garanție [art. 72-74 C. pr. civ.] sau de arătare a titularului dreptului [art. 75-77 C. pr. civ.].
La rândul lor, terții pot solicita să participe la judecată, cererea de intervenție voluntară [art. 61-67 C. pr. civ.] fiind actul de procedură pe care îl au la îndemână în acest scop.
Dreptul de a renunța la judecată sau la dreptul subiectiv, dreptul de achiesare și dreptul de a stinge litigiul printr-o tranzacție
Reclamantul poate să renunțe la judecată [art. 406 alin. (1), art. 923 C. pr. civ.] sau la dreptul subiectiv pretins [art. 408 alin. (1) C. pr. civ.]; pârâtul poate să achieseze, să recunoască pretențiile reclamantului [art. 436 C. pr. civ.]; partea care a pierdut procesul poate să achieseze la hotărârea prin care a fost obligată la o prestație către cealaltă parte [art. 463 C. pr. civ.]; ambele părți pot conveni să stingă litigiul printr-o tranzacție [art. 438 C. pr. civ.].
Aceste drepturi există și atunci când procesul a fost pornit de o altă persoană decât titularul dreptului, pentru că și în acest caz, titularul va fi introdus în proces. Atunci când procurorul a primit procesul, conform art. 93, în cazurile prevăzute de art. 92 alin. (1), titularul dreptului va fi introdus în proces și se va putea prevala de dispozițiile art. 406, 408, 409 și art. 438-440, iar dacă procurorul își va retrage cererea, va putea cere continuarea judecății sau a executării silite.
Sunt situații în care dreptul de a renunța la judecată sau la dreptul subiectiv dedus judecății nu poate să fie exercitat. De pildă, sub marginala „Inadmisibilitatea renunțării", art. 437 C. civ. dispune că în acțiunile privitoare la filiație nu se poate renunța la drept [alin. (1)]. De asemenea, cel care introduce o acțiune privitoare la filiație în numele unui copil sau al unei persoane puse sub interdicție judecătorească, precum și copilul minor care a introdus singur, potrivit legii, o astfel de acțiune nu pot renunța la judecarea ei [alin. (2)].
Acest aspect al disponibilității, care privește dreptul părților de a săvârși acte procedurale de dispoziție, este limitat prin faptul că instanța, în baza rolului activ, are datoria să verifice actele de dispoziție ale părților și să nu le dea curs, continuând judecata, dacă apreciază că urmăresc încălcarea unor norme imperative, fraudarea intereselor părților sau ale unor terți, lucru care rezultă din prevederile art. 22 alin. (2) C. pr. civ.;
Dreptul de a ataca sau nu hotărârea prin intermediul căilor legale de atac
Partea care a pierdut procesul poate să ceară reformarea sau retractarea hotărârii prin intermediul căilor legale de atac. Aceeași parte poate însă să și achieseze la hotărâre, fie în mod expres, declarând că renunță la calea de atac [art. 404, art. 464 alin. (2) C. pr. civ.] chiar înainte de comunicarea hotărârii, fie tacit, atunci când achiesarea poate fi dedusă din acte sau fapte precise și concordante care exprimă intenția certă a părții de a-și da adeziunea la hotărâre [art. 464 alin. (3) C. pr. civ.].
Desigur că, dacă o parte a exercitat o cale de atac, în aplicarea principiului disponibilității, poate să și renunțe la judecata acelei căi de atac, așa cum rezultă din art. 463 alin. (3) C. pr. civ.
Tot ca expresie a principiului disponibilității, partea poate să critice hotărârea în întregime, cu privire la soluția dată tuturor capetelor de cerere, sau poate să limiteze critica la anumite aspecte. Se poate vorbi, în acest caz, de una dintre limitele devoluțiunii apelului (tantum devolutum quantum apellatum), ceea ce înseamnă că instanța de apel nu va cerceta legalitatea și temeinicia hotărârii atacate decât în raport de critica formulată de apelant, potrivit art. 477 C. pr. civ. Prin urmare, dacă instanța de apel constată că soluția dată unui capăt de cerere nu este corectă, în lipsa criticii cu privire la acel aspect, nu poate schimba hotărârea.
La rândul său, instanța de recurs va examina legalitatea hotărârii numai pe baza a ceea ce s-a criticat prin motivele de recurs. Drept consecință a acestei reguli, partea din hotărâre care nu a fost criticată în apel devine definitivă, aspect care rezultă din art. 488 alin. (2) C. pr. civ. Altfel spus, dacă în privința soluției date unui capăt de cerere nu se exercită apel, nu se poate declara, omisso medio, trecând peste calea de atac a apelului, nici recurs.
Și această componentă a principiului disponibilității suferă unele limitări. Astfel, în condițiile art. 92 alin. (4), procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunțate în cazurile prevăzute la alin. (1), chiar dacă nu a pornit acțiunea civilă, precum și atunci când a participat la judecată, în condițiile legii.
Dreptul de a cere executarea titlurilor executorii
Dacă debitorul nu-și execută de bunăvoie obligația înscrisă în titlul executor, creditorul are dreptul să ceară executarea silită a hotărârii. În egală măsură, expresie a principiului disponibilității, creditorul poate să și renunțe la punerea în executare a hotărârii.
Și acest aspect al disponibilității este atenuat de dreptul procurorului de a cere executarea silită a hotărârilor date în favoarea minorilor, interzișilor, dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege, potrivit art. 92 alin. (5) C. pr. civ.
Ca expresie a principiului disponibilității:
– reclamantul poate să sesizeze instanța locului unde persoana juridică de drept privat își are sediul, pentru obligațiile ce urmează a fi executate la locul unde aceasta are un dezmembrământ fără personalitate juridică.
În condițiile art. 109, cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face și la instanța locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului sau din fapte săvârșite de acesta.
Din modul de redactare – „cererea se poate face și la instanța…" -rezultă că nu este exclusă competența instanței de la sediul pârâtului, conform regulii generale înscrise în art. 107 alin. (1) C. pr. civ. Așadar, reclamantul are opțiunea – dacă litigiul poartă asupra obligațiilor ce urmează a fi executate în locul unde persoana juridică de drept privat are un dezmembrământ fără personalitate juridică sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârșite de acesta – între a sesiza instanța sediului pârâtului sau instanța locului unde persoana juridică de drept privat pârâtă are un dezmembrământ fără personalitate juridică.
părțile pot fi de acord ca judecătorul să facă oficiul de traducător, când persoana care urmează să fie ascultată nu cunoaște limba română.
În temeiul art. 225 alin. (1) teza I și a Ii-a. când una dintre părți sau dintre persoanele care urmează să fie ascultate nu cunoaște limba română, instanța va folosi un traducător autorizat. Dacă părțile sunt de acord, judecătorul sau grefierul poate face oficiul de traducător.
pârâtul poate să renunțe la administrarea probei cu care ar putea să înlăture prezumția legală invocată de către reclamant.
Art. 328 alin. (2) dispune că prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel.
În aceste condiții, este la latitudinea părții care ar avea interes să obțină răsturnarea prezumției legale – atunci când legea nu interzice înlăturarea prezumției -, dacă administrează sau nu dovezi în scopul arătat.
reclamantul poate introduce cererea împotriva unui judecător care își desfășoară activitatea în cadrul instanței competente să judece cauza, la această instanță.
Art. 127 alin. (2) prevede că în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.
Textul oferă reclamantului posibilitatea de a se adresa unei alte instanțe decât cea competentă în mod obișnuit, sub aspect material sau teritorial. Această normă este însă una de favoare pentru reclamant, astfel încât el poate să renunțe la aplicarea ei, și să sesizeze instanța competentă, potrivit legii, la care își desfășoară activitatea judecătorul pârât.
Sunt cazuri în care reclamantul nu poate invoca disponibilitatea. De pildă, reclamantul:
nu poate să fie de acord ca pârâtul să invoce perimarea cererii de chemare în judecată direct în apel.
Conform art. 420 alin. (3), perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanța de apel.
Drept urmare, reclamantul nu poate renunța la aplicarea acestui text dacă pârâtul ori chiar instanța, din oficiu, ar invoca pentru prima oară în etapa apelului perimarea cererii introductive de instanță;
nu poate să accepte ca mărturisirea judiciară făcută să producă efecte, chiar dacă duce la pierderea unui drept de care nu ar putea dispune.
De vreme ce art. 9 alin. (3) C. pr. civ. stabilește, generic, faptul că partea poate dispune de drepturile sale in orice alt mod permis de lege, înseamnă că partea nu poate să accepte ca mărturisirea judiciară făcută să producă efecte, chiar dacă duce la pierderea unui drept de care nu ar putea dispune. Aceasta deoarece, art. 349 alin. (4) prevede că mărturisirea judiciară nu produce efecte dacă a fost făcută de o persoană lipsită de discernământ sau dacă duce la pierderea unui drept de care cel care face recunoașterea nu poate dispune.
Din expresia folosită de legiuitor – „ nu produce efecte" – rezultă că textul conține o normă imperativă, deci nu permite ca o asemenea mărturisire să producă efecte împotriva autorului ei, nici măcar cu acordul acestuia.
Codul de procedură civilă impune limitări în invocarea principiului disponibilității nu numai reclamantului, și nu doar pentru judecata înaintea primei instanțe. Astfel:
pârâtul nu poate să fie de acord ca reclamantul să-și modifice cererea de chemare în judecată și după primul termen de judecată la care a fost legal citat.
Disponibilitatea este subsecventă legalității, de vreme ce partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege.
În termeni imperativi, art. 204 alin. (1) teza I stabilește faptul că reclamantul poate să-și modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat.
Textul urmărește asigurarea disciplinei procesuale, ceea ce profită în egală măsură părților și instanței, astfel încât, ca regulă, dacă legiuitorul nu prevede altfel, nu se poate deroga de la prevederile sale. Legiuitorul prevede „altfel" prin art. 204 alin. (3) conform cu care, modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părților.
Așadar, modificarea cererii de chemare în judecată după primul termen la care reclamantul a fost legal citat poate avea loc în condiții destul de restrictive, fiind necesar, pentru aceasta, acordul expres al tuturor părților din proces;
– o parte nu poate să fie de acord ca cealaltă parte să retragă de la dosar înscrisul depus în copie.
Conform art. 292 alin. (6), înscrisurile depuse în copie la dosar nu pot fi retrase de părți.
intimatul nu poate să fie de acord ca suspendarea executării hotărârii a cărei revizuire se cere să fie dată fără depunerea unei cauțiuni.
În temeiul art. 512 teza I, instanța poate suspenda executarea hotărârii a cărei revizuire se cere, sub condiția dării unei cauțiuni.
Așadar, este exclus acordul părților în legătură cu plata cauțiunii.
Dacă prima instanță a omis să se pronunțe asupra unei cereri, numai partea care a învestit instanța cu judecata acelei cereri poate formula în apel critici sub acest aspect, ea fiind singura îndreptățită să invoce vătămarea procesuală suferită prin nepronunțare, iar nu și adversarul său, chiar dacă acesta din urmă ar avea interes să obțină schimbarea hotărârii.
Cu atât mai mult, nici instanța de apel, din oficiu, și invocând principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, nu poate pune în discuție chestiunea nepronunțării asupra unei cereri, pentru că ar însemna să acorde mai mult decât s-a cerut.
De altfel, art. 477 reglementează limitele devoluțiunii determinate de ceea ce s-a apelat, întrucât prevede că instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant (subl. ns.), precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată [alin. (1)]. Devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv (subl. ns.), ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil [alin. (2)].
2.1.2.2. Rolul activ al judecătorului și principiul contradictorialității
Sub marginala „Contradictorialitatea", art. 14 prevede că instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu prevede altfel [alin. (1)]. Părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea [alin. (2)]. Părțile au obligația de a expune situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor în mod corect și complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părțile au obligația de a expune un punct de vedere propriu față de afirmațiile părții adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză [alin. (3)]. Părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu [alin. (4)]. Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate [alin. (5)]. Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii [alin. (6)].
Contradictorialitatea presupune că judecătorul trebuie să asculte deopotrivă pe cel care a sesizat instanța, cât și pe cel care se apără.
Fiecare parte are dreptul de a cunoaște toate piesele dosarului și observațiile aduse de adversar la cunoștința judecătorului, de a participa la prezentarea, argumentarea și dovedirea pretențiilor sau apărărilor sale, precum și dreptul de a lua cunoștință, de a discuta și combate susținerile și probele celeilalte părți. Având un asemenea conținut, se poate spune că dreptul la o procedură contradictorie este un element fundamental al procesului echitabil.
De asemenea, fiecărei părți trebuie să i se ofere posibilitatea să-și exprime punctul de vedere asupra chestiunilor de fapt sau de drept invocate de instanță din oficiu, în scopul aflării adevărului și pronunțării unei hotărâri legale și temeinice. Pentru ca părțile să poată, în mod real, iar nu numai formal, să pună concluzii asupra aspectelor invocate de instanță din oficiu, aceasta din urmă trebuie să argumenteze, să motiveze problemele puse în dezbatere din proprie inițiativă.
Art. 14 alin. (2) C. pr. civ., care stabilește în sarcina părților o serie de obligații în ce privește înștiințarea adversarului cu privire la motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, nu trebuie înțeles în sensul că s-a stabilit obligația comunicării mutuale a actelor de procedură sau a mijloacelor de probă direct între părți.
Sintagma „direct sau prin intermediul instanței" este citită corect numai dacă se face împreună cu mențiunea „după caz".
Astfel, sub marginala „Comunicarea între avocați sau consilieri juridici", art. 169 teza I prevede că după sesizarea instanței, dacă părțile au avocat sau consilier juridic, cererile, întâmpinările sau alte acte se pot comunica direct între aceștia.
Posibilitatea comunicării directe, subsumată cerinței asigurării contradictorialității, trebuie privită în corelare cu art. 241 alin. (1) și (4 care reglementează măsurile pe care le poate dispune judecătorul pentru asigurarea celerității. Astfel, pentru cercetarea procesului, judecătorul fixează termene scurte, chiar de la o zi la alta. Dispozițiile art. 229 sunt aplicabile [alin. (1)]. (…) Judecătorul poate stabili pentru părți, precum și pentru alți participanți în proces, îndatoriri în ceea ce privește prezentarea dovezilor cu înscrisuri, relații scrise, răspunsul scris la interogatoriul comunicat potrivit art. 355, asistarea și concursul la efectuarea în termen a expertizelor, precum și orice alte demersuri necesare soluționării cauzei [alin. (4)].
În aplicarea acestui text, judecătorul care fixează termene scurte pentru cercetarea procesului, poate dispune ca părțile să-și transmită direct – nu doar în ipoteza reglementată prin art. 169 C. pr. civ.! -. și într-un interval de timp care să îngăduie adversarului organizarea apărării, acte de procedură și mijloace de probă. În lipsa oricărei contestații, se prezumă relativ, că părțile și-au îndeplinit obligația de comunicare în condițiile fixate de judecător. Desigur că, dacă partea pretinde că adversarul său nu a respectat dispoziția judecătorului, revine celui care susține contrariul să producă dovezi în acest sens.
De asemenea, are loc o comunicare directă între părți a actelor de procedură sau a înscrisurilor folosite în proces atunci când, în fața judecătorului, o parte înmânează adversarului aceste acte sau înscrisuri. Sub marginala „Comunicarea în instanță", art. 170 alin. (1) teza I arată că partea prezentă în instanță personal, prin avocat sau prin alt reprezentant este obligată să primească actele de procedură și orice înscris folosit în proces, care i se comunică (subl. ns.) în ședință.
Teza a II-a a textului face aplicarea regulii conform căreia, comunicarea se face prin intermediul instanței. Astfel, dacă se refuză primirea, actele și înscrisurile se consideră comunicate prin depunerea lor la dosar, de unde, la cerere, partea le poate primi sub semnătură.
În condițiile art. 170 alin. (2), partea are dreptul să ridice și între termene, sub semnătură, actele de procedură și înscrisurile prevăzute la alin. (1).
Și în acest caz, comunicarea se face tot prin intermediul instanței.
Dacă s-a optat pentru procedura administrării probelor de către avocați, comunicarea directă are loc în următoarele condiții:
– sub marginala „Programul administrării probelor", art. 372 alin. (3) prevede că probele pot fi administrate în cabinetul unuia dintre avocați sau în orice alt loc convenit, dacă natura probei impune aceasta. Părțile, prin avocați, sunt obligate să-și comunice înscrisurile și orice alte acte, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau în mod direct, sub luare de semnătură;
– sub marginala „Concluziile scrise", art. 383 alin. (2) prevede că după primirea concluziilor scrise ale reclamantului fiecare parte, prin avocatul său, va redacta propriile concluzii scrise pe care le va comunica, potrivit alin. (1), reclamantului, celorlalte părți, precum și, când este cazul, Ministerului Public.
Cât privește comunicarea pe care o face instanța, Codul de procedură civilă a prevăzut reguli noi la primirea cererii de chemare în judecată, respectiv a apelului și recursului.
În toate aceste cazuri, nu se fixează primul termen de judecată dacă nu sunt comunicate cererea introductivă de instanță și întâmpinarea, iar răspunsul la întâmpinare nu a fost depus la dosar. Astfel:
– sub marginala „Fixarea primului termen de judecată", art. 201 alin. (1) și (2) dispune că judecătorul, de îndată ce constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, dispune, prin rezoluție, comunicarea acesteia către pârât, punându-i-se în vedere că are obligația de a depune întâmpinare, sub sancțiunea prevăzută de lege, care va fi indicată expres, în termen de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată, în condițiile art. 165 [alin. (1)]. Întâmpinarea se comunică de îndată reclamantului, care este obligat să depună răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare. Pârâtul va lua cunoștință de răspunsul la întâmpinare de la dosarul cauzei [alin. (2)];
– sub marginala „Depunerea cererii de apel", art. 471 alin. (5)-(7) arată că după primirea cererii de apel, respectiv a motivelor de apel, președintele instanței care a pronunțat hotărârea atacată va dispune comunicarea lor intimatului, împreună cu copiile certificate de pe înscrisurile alăturate și care nu au fost înfățișate la prima instanță, punându-i-se în vedere obligația de a depune la dosar întâmpinare în termen de cel mult 15 zile de la data comunicării [alin. (5)]. Instanța la care s-a depus întâmpinarea o comunică de îndată apelantului, punându-i-se în vedere obligația de a depune la dosar răspunsul la întâmpinare în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării. Intimatul va lua cunoștință de răspunsul la întâmpinare din dosarul cauzei [alin. (6)]. Președintele sau persoana desemnată de acesta, după împlinirea termenului de apel pentru toate părțile, precum și a termenelor prevăzute la alin. (5) și (6), va înainta instanței de apel dosarul, împreună cu apelurile făcute, întâmpinarea, răspunsul la întâmpinare și dovezile de comunicare a acestor acte. potrivit alin. (5) și (6) [alin. (7)].
Așadar, dosarul este înaintat instanței de apel „pregătit" la prima instanță, nemaifiind necesar ca, după fixarea primului termen de judecată în apel, să se dispună comunicarea motivelor de apel. respectiv a întâmpinării;
– sub marginala „Depunerea recursului", art. 490 alin. (2) teza I prevede că dispozițiile art. 471 se aplică în mod corespunzător.
În toate cazurile, aprecierea duratei utile a timpului pe care partea care a primit acte de procedură sau dovezi 1-a avut la dispoziție pentru a-și pregăti apărarea este atributul suveran al judecătorului cauzei, care va decide în funcție de conținutul și de natura actului de procedură ori de felul dovezii.
În egală măsură, partea care are de îndeplinit obligația de comunicare, trebuie să aibă la dispoziție un „timp util" pentru aceasta. Revine din nou judecătorului procesului, atunci când dispune asemenea măsuri, să ia în considerare aceleași criterii.
Pentru asigurarea unei depline contradictorialități, părților le-a fost recunoscut dreptul de a analiza și supune discuției toate problemele de fapt sau de drept deduse instanței de către orice participant – martor, expert, procuror etc. -, iar nu doar pe cele invocate de părți.
Sintagma „în cursul procesului", folosită de art. 14 alin. (4) C. pr. civ. semnifică faptul că, după închiderea dezbaterilor nu mai poate să fie invocată nicio chestiune de fapt sau de drept și nici nu pot să fie depuse la dosar mijloace de probă.
Dacă în cursul cercetării judecătorești nu au fost soluționate cereri, excepții sau apărări ori sunt excepții care pot să fie invocate oricând pe parcursul procesului, acestea vor putea fi puse în discuție, cel mai târziu, înainte de a se trece la dezbaterea fondului cauzei, așa cum rezultă din art. 390 C. pr. civ.
Ca un corolar al concepției Codului de procedură civilă asupra contradictorialității, în art. 14 alin. (6) – pe care îl pregătește alin. (5) al textului – s-a stabilit că judecătorul nu își poate întemeia hotărârea decât pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.
În aplicarea acestui aspect al contradictorialității, art. 394 alin. 394 arată că după închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă.
Făcând aplicarea regulii înscrise în art. 14 alin. (5) C. pr. civ.. art. 224 prevede că instanța este obligată. în orice proces, să pună în discuția părților toate cererile, excepțiile. împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu.
Nu înseamnă că, procedând în felul cerut de text, s-ar ajunge la antepronunțarea judecătorului, pentru că el nu prezintă părților propriul punct de vedere asupra cererilor, excepțiilor, împrejurărilor de fapt sau de drept invocate în cauză.
Pe de altă parte, judecătorul nu va „discuta" cu părțile fiecare cerere, fiecare împrejurare de fapt sau de drept, ci principiul semnifici respectarea vocației pe care părțile trebuie să o aibă, în funcție de ceh reglementate pentru fiecare etapă procesuală, de a-și exprima opinia cu privire la fiecare cerere, excepție, împrejurare de fapt sau de drept.
Pentru aceasta, cererile depuse în termen – pentru că numai asupra lor instanța trebuie să se pronunțe, dacă legea nu prevede altfel – sunt comunicate între părți pentru a-și putea pregăti apărarea și deci „să le discute".
De asemenea, excepțiile invocate pe parcursul procesului pot să fie combătute verbal, dar și în scris; asupra oricăror chestiuni care apar pe parcursul desfășurării litigiului, părțile trebuie să aibă dreptul să se exprime. „Discuția" însă nu trebuie să fie neapărat verbală.
Din art. 14 alin. (5) C. pr. civ. rezultă că dreptului părților de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu, potrivit alin. (4), îi corespunde obligația corelativă a instanței de a pune în discuție toate aceste aspecte.
Modul în care judecătorul își îndeplinește obligația enunțată este dezvoltat în art. 22 alin. (2) conform cu care, judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris (subl. ns.). să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.
Pentru respectarea principiului contradictorialității, părțile nu trebuie să se înfățișeze în instanță.
Chemarea părților înaintea judecătorului, chiar dacă sunt reprezentate, nu este necesară pentru a se asigura exigențele enunțate, ci pentru a se încerca împăcarea acestora, așa cum prevăd art. 13 alin. (4), respectiv art. 227 alin. (1) C. pr. civ.
Desigur că, prin înfățișarea înaintea judecătorului și prin dialogul inițiat de acesta în vederea obținerii împăcării părților este asigurat și principiul contradictorialității, dar este doar un caz particular în care se cere prezența părților în instanță.
2.1.2.3. Rolul activ al judecătorului și aflarea adevărului
Sub marginala „Rolul judecătorului în aflarea adevărului", art. 22 prevede că judecătorul soluționează litigiul conform regulile de drept care îi sunt aplicabile [alin. (1)]. Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeai privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege chiar dacă părțile se împotrivesc [alin. (2)]. Judecătorul poate dispun: introducerea în cauză a altor persoane, în condițiile legii. Persoanele astfel introduse în cauză vor avea posibilitatea, după caz, de a renunța la judecată sau la dreptul pretins, de a achiesa la pretențiile reclamantulu ori de a pune capăt procesului printr-o tranzacție [alin. (3)]. Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire [alin. (4)]. Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiu juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificare juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora [alin. (5)]. Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele investirii. în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel [alin. (6)]. Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei, judecătorul va ține seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna-credință [alin. (7)].
Rolul instanței în aflarea adevărului se manifestă sub următoarele aspecte principale:
– cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consider: necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile st împotrivesc.
Tocmai datorită acestei îndreptățiri a judecătorului, acțiunea nu poate să fie respinsă ca nedovedită, ci numai ca nefondatâ sau ca neîntemeiată.
Pe de altă parte, întrucât cu privire la situația de fapt sau motivare; în drept pe care părțile o invocă judecătorul este în drept:
– să ceară părților explicații;
– să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept;
– să dispună administrarea probelor necesare;
– să dispună orice alte măsuri prevăzute de lege.
Înseamnă că o astfel de atitudine, manifestată într-una dintre formele arătate, constituie pentru el o facultate și, ca atare, poate inviu părțile să-i ofere lămuriri cu privire la aspecte pe care le apreciaz; necesare pentru soluționarea litigiului sau poate ordona administrare: de dovezi. În aceste condiții, instanța de control judiciar va putea schimba sau casa hotărârea atacată numai dacă va constata că. În raport de situația concretă din speță, în mod vădit judecătorul a rămas în pasivitate, deși erau suficiente date din care să rezulte necesitatei implicării sale.
Principiul a suferit o nuanțare în legătură cu acel aspect al roluhi activ care privește obligațiile ce-i revin judecătorului în materii probațiunii, fiind instituite limitări ale criticilor ce pot să fie formula:: în căile de atac. Astfel, art. 254 alin. (6) dispune cât se poate de clar c -părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condiții legii.
Textul trebuie înțeles în sensul că nu numai părțile, dar nici instanțe de control judiciar nu ar putea invoca, din oficiu, nesocotirea în plan probator a principiului rolului judecătorului în aflarea adevărului întrucât părțile sunt obligate, conform art. 10 C. pr. civ., să-și probeze pretențiile și apărările, limitarea impusă acestora prin art. 254 alin. (6) C. pr. civ. nu poate să fie eludată, indirect, prin posibilitatea pe care ar avea-o judecătorul instanței superioare de a admite calea de atac pentru un asemenea motiv.
În orice caz, pentru încălcarea acestui principiu, în oricare dintre formele sale, nu se poate dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aspect care rezultă din prevederile art. 480 alin. (3), art. 497 și art. 49 alin. (2) C. pr. civ.
În aplicarea art. 22 alin. (2) C. pr. civ., judecătorul nu este ținut de faptele necontestate de părți, ci poate dispune administrarea de probe sau să solicite părților suplimentarea probatoriului.
Și probele dispuse din oficiu de instanță trebuie să îndeplinească condițiile generale de admisibilitate a probelor – să fie legale și să ducă la soluționarea procesului, așa cum impune art. 255 alin. (1) C. pr. civ. În schimb, spre deosebire de părți, care pot propune probe numai într-un anumit termen, instanța poate sa uzeze de această prerogativă în orice moment al cercetării procesului.
După cum, judecătorul nu este ținut de răspunsurile date de părți la interogatoriu, și are libertatea de a aprecia refuzul acestora de a răspunde la interogatoriu sau de a se prezenta în acest scop, potrivit art. 358 C. pr. civ., putând dispune administrarea de alte probe.
Desigur că, dacă administrarea probei dispusă din oficiu necesită cheltuieli, și niciuna dintre părți nu este de acord să achite suma stabilită pentru acoperirea lor, judecătorul va consemna în încheierea de ședință atitudinea acestora și va pronunța hotărârea doar în raport de dovezile administrate de părți.
Împrejurarea că art. 262 alin. (3) C. pr. civ. se referă explicit numai la cheltuielile de administrare a probei încuviințată – și nu dispusă -, nu ar putea justifica insistența judecătorului în administrarea unei probe ce impune cheltuieli care nu pot să fie acoperite. Riscul pe care și-1 asumă părțile refuzând achitarea acestor sume este cel prevăzut în art. 254 alin. (6) C. pr. civ.
Pe de altă parte, împrejurarea că judecătorul poate dispune și din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, nu înlătură posibilitatea acestuia de a pune în discuția părților necesitatea ca ele să lărgească sfera subiectivă a procesului, de vreme ce judecătorul poate să „dispună și alte măsuri prevăzute de lege".
Atunci când necesitatea lămuririi acestor elemente s-a constatat după închiderea dezbaterilor, atât în virtutea rolului în aflarea adevărului dar, mai ales, pentru respectarea principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare, instanța este obligată să repună cauza pe rol, pentru a da posibilitate părților să-și exprime punctul de vedere asupra problemei pusă în discuție de judecător;
– judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, „în condițiile legii".
Conform art. 78 alin. (1) și (2), în cazurile expres prevăzute de lege, precum și în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părțile se împotrivesc [alin. (1)]. În materie contencioasă, când raportul juridu dedus judecății o impune, judecătorul va pune în discuția părțile-necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, iar judecătorii apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, va respinge cererea, fără a se pronunța pe fond [alin. (2)].
În temeiul art. 78 alin. (4), când necesitatea introducerii în cauză a altor persoane este constatată cu ocazia deliberării, instanța va repun; cauza pe rol, dispunând citarea părților.
La rândul său, art. 79 alin. (1) C. pr. civ. dispune că cel introdus îr proces va fi citat.
Așadar, pentru a se asigura contradictorialitatea și dreptul la apărare, cel introdus forțat în proces trebuie să fie citat;
judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire.
Judecătorul va „da" calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, le va determina denumirea, și deci va determina și feli. acțiunii, în cazul în care reclamantul nu a precizat care este temeiul de drept al cererii.
Dacă reclamantul a indicat temeiul de drept al pretenției sale, judecătorul poate pune în discuția părților alte reguli, alte norme de drept aplicabile raportului juridic litigios, cu condiția să nu schimbe însuși obiectul litigiului. Altfel spus, judecătorului i se impun actele 5 faptele deduse judecății, iar nu și calificarea dată acestora de părți.
Pe de altă parte, atunci când acționează în sensul arătat, judecătorul are în vedere conținutul actelor și faptelor, precum și denumirea dată de părți.
De asemenea, judecătorul poate pune în discuția părților schimbarea temeiului juridic al acțiunii. Calificând sau recalificând actele sau faptele deduse judecății, judecătorul determină temeiul juridic al cererii, cauza cererii de chemare în judecată. Modificarea temeiului juridic al pretențiilor poate conduce la incidența unei alte reguli de drept, a unui alt temei de drept.
Conform art. 152, cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită.
În orice caz, nu se poate reproșa judecătorului, care s-a pronunțat în raport de temeiul de drept invocat de către reclamant, respingând acțiunea, că nu a examinat pretențiile reclamantului în baza altor reguli de drept. Art. 22 alin. (4) C. pr. civ. stabilește o facultate, și nu o obligație pentru judecător.
De la regula generală că judecătorul este în drept să recalifice actele și faptele litigiului, art. 22 alin. (5) C. pr. civ. stabilește o excepție, pentru că debutează cu sintagma „cu toate acestea". Astfel, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.
Faptul că părțile nu se află în dispută asupra denumirii ori asup cauzei cererii de chemare în judecată nu înseamnă că există acordiB cerut de textul enunțat.
Pentru a evita exercitarea abuzivă a dreptului părților de a limia dezbaterile, judecătorul trebuie să verifice dacă nu se urmărește, prin aceasta, încălcarea drepturilor și intereselor legitime ale altor persoana.
– judecătorul poate să ia măsuri pentru pregătirea judecății
Conform art. 203, judecătorul, sub rezerva dezbaterii la primul termen de judecată, dacă s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, va putea dispune citarea pârâtului la interogatoriu, alte măsuri pentru administrarea probelor, precum și orice alte măsuri necesare pentru desfășurarea procesului potrivit legii [alin. (1)]. în condițiile legii, se vor putea încuviința, prin încheiere executorie, măsuri asigurătorii, precum și măsuri pentru asigurarea probelor [alin. (2)].
Textul reglementează drepturile pe care le are judecătorul la primirea cererii de chemare în judecată. Pe parcursul procesului nu pot să fie luate măsuri asupra probelor, sub rezerva dezbaterii admisibilității lor la termenul următor, ci administrarea probelor este precedată de încuviințarea lor;
– judecătorul fixează primul termen de judecată și termenele ulterioare.
Conform art. 201 alin. (3), în termen de 3 zile de la data depunerii răspunsului la întâmpinare, judecătorul fixează prin rezoluție primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluției, dispunând citarea părților.
Potrivit art. 180 alin. (3), în cazurile în care legea nu stabilește ea însăși termenele pentru îndeplinirea unor acte de procedură, fixarea lor se face de instanță. La fixarea termenului, aceasta va ține seama și de natura urgentă a procesului.
Uneori, judecătorul nu are drept de apreciere în stabilirea termenelor sau în luarea unor măsuri. De pildă, Legea nr. 62/2011 a dialogului social prevede că termenul pentru soluționarea cererii de încetare a grevei nu poate fi mai mare de două zile lucrătoare de la data înregistrării acesteia [art. 199]; termenele de judecată în cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă nu pot fi mai mari de 10 zile [art. 212 alin. (2)].
De asemenea, termenul de judecare a cererii de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români este de 5 zile de la primirea solicitării autorităților competente, conform art. 39 alin. (3) din Legea nr. 248 2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate:
– judecătorul ordonă măsurile necesare judecării cererii.
În acest scop, judecătorul poate dispune conexarea sau disjungerea cauzelor, suspendarea și redeschiderea judecății, repunerea procesului pe rol etc;
– judecătorul poate invoca din oficiu încălcarea normelor imperative, dacă prin lege nu se prevede altfel;
– judecătorul stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză.
Pentru aceasta, el dă îndrumări părților, sub următoarele aspecte:
– prin citație va comunica celui introdus forțat în cauză, din oficiu, termenul până la care va putea să arate excepțiile, dovezile și celelalte mijloace de apărare de care înțelege să se folosească, așa cum prevede art. 79 alin. (1) C. pr. civ.
Pentru a se asigura celeritatea judecății, și a se evita orice tergiversare, termenul până la care cel introdus forțat în proces își va putea face apărările și va putea propune dovezi nu va putea fi mai lung decât termenul de judecată acordat în cauză;
– va atrage atenția părților asupra termenului și condițiilor în care pot cere probe și contraprobe, potrivit art. 254, 260, 338 C. pr. civ.
În condițiile art. 254 alin. (5), dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc.
Pe de altă parte, facultatea pe care art. 358 C. pr. civ. o acorda instanței, de a socoti neprezentarea la interogatoriu a părții legal chemate în acest scop ori refuzul ei de a răspunde, ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul aceluia care a propus interogatoriul, nu scutește instanța de a-și exercita rolul activ în descoperirea adevărului.
Aceasta deoarece, în situația arătată, se poate dispune completarea probatoriului prin administrarea dovezii cu martori precum și alte probe, inclusiv prezumții;
– trebuie să explice părților consecințele actelor procedurale de dispoziție (renunțarea la judecată sau la dreptul subiectiv, achiesarea, tranzacția) pe care vor să le săvârșească.
S-a decis că atunci când li se înfățișează acte de dispoziție ale părților, instanțele sunt datoare să verifice dacă aceste acte nu urmăresc un scop ilicit, fiind potrivnice legilor, intereselor statului sau ale terților, sau nu sunt rezultatul unui viciu de consimțământ. în cazul în care se constată o atare situație, instanța va respinge cererea și va trece mai departe la judecata cauzei;
– trebuie să lămurească părțile cu privire la dreptul pe care îl au de a cere cheltuieli de judecată.
Față de dispozițiile art. 453 alin. (1) C. pr. civ., cheltuielile de judecată se acordă la cererea părții care a câștigat, ele neputând fi acordate de instanță din oficiu. Pentru a se evita situațiile în care partea câștigătoare nu solicită cheltuielile de judecată din simplă omisiune, instanțele trebuie să facă uz de rolul activ și să pună în vedere părților, cu ocazia dezbaterilor finale ale procesului, dreptul pe care îl au de a cere cheltuieli de judecată;
– la primirea cererii de apel, în condițiile art. 471 alin. (3) C. pr. civ.. președintele instanței sau persoana desemnată de acesta pune în vedere apelantului lipsurile cererii sale și necesitatea completării sau modificării, putând acorda un termen de cel mult 5 zile de la expirarea termenului de apel pentru depunerea completării sau modificării cererii, atunci când apreciază că intervalul rămas până la expirarea termenului de exercitare a căii de atac nu este suficient.
Față de art. 490 alin. (2) C. pr. civ.. aceste dispoziții sunt aplicabile și la primirea cererii de recurs;
în exercițiul rolului activ, judecătorul poate urmări și atenuarea unor dispoziții legale restrictive, prin aplicarea altor dispoziții legale.
De pildă, partea care nu a propus probele prin cererea de chemare în judecată sau prin întâmpinare este decăzută din dreptul de a mai propune probe, potrivit art. 254 alin. (1) C. pr. civ. Totuși, dacă partea învederează instanței că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute, atunci instanța, în temeiul art. 254 alin. (2) pct. 3 C. pr. civ., va putea încuviința și proba cerută pe parcursul procesului.
Pe de altă parte, în condițiile art. 315 alin. (2) C. pr. civ., părțile pot conveni, expres sau tacit, să fie ascultate ca martori și rudele sau afinii până la gradul al treilea inclusiv, soțul, fostul soț, logodnicul ori concubinul, precum și cei aflați în dușmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părți. în exercițiul rolului în aflarea adevărului, judecătorul poate atrage atenția părților asupra acestei facilități oferite de lege.
2.2. Compunerea și constituirea instanței
2.2.1. Compunerea instanței
Prin „compunerea instanței", se înțelege, pe de o parte, alcătuirea instanței – în înțelesul cel mai restrâns al noțiunii – cu numărul de judecători prevăzut de lege și care, pe de altă parte, pot face parte din complet.
Prin urmare, atunci când se face referire la compunerea instanței/ completului, se are în vedere, după caz:
– participarea la judecată a numărului legal de judecători, diferit după cum judecata este în primă instanță sau în căile de atac.
În această interpretare este vizat aspectul „cantitativ" al compunerii.
– completul de divergență se alcătuiește prin includerea în completul inițial a președintelui instanței sau a vicepreședintelui, a președintelui de secție ori a unui judecător desemnat de președinte, în condițiile art. 398 alin. (3) C. pr. civ.
În cazul completului de divergență se poate vorbi atât despre un aspect „cantitativ" al compunerii, care rezultă din numărul de judecători care trebuie să facă parte din complet, cât și despre un aspect „calitativ" al compunerii, întrucât din acest complet nu pot face parte orice judecători, ci numai aceia identificați de legiuitor, respectiv cei doi judecători inițiali la care se adaugă, după caz, președintele instanței sau vicepreședintele, președintele de secție ori judecătorul desemnat de președinte.
– posibilitatea judecătorilor de a face parte din complet, atunci când există un caz de incompatibilitate.
De această dată, este vizat aspectul ..calitativ" al compunerii;
– aspectul „calitativ" al compunerii instanței este vizat și atunci când legalitatea compunerii este apreciată prin raportare la aspecte care decurg din cariera judecătorilor, cum sunt, de pildă, cele privitoare la judecătorii stagiari, care pot judeca numai anumite categorii de procese.
În egală măsură, legalitatea compunerii completului poate să fie apreciată și în raport de momentul la care măsura promovării, transferării, delegării, detașării ori încetării funcției judecătorului devine efectivă;
– ține deopotrivă de aspectul „calitativ" al compunerii faptul că hotărârea poate să fie pronunțată numai de judecătorii în fața cărora s-au pus concluziile finale.
Conform art. 395 alin. (2) teza I, la deliberare iau parte numai membrii completului în fața cărora au avut loc dezbaterile.
– alcătuirea completului care judecă cererea de îndreptare, lămurire sau completare a unei hotărâri judecătorești se face cu același număr de judecători cu care a fost dată hotărârea – deci un aspect „cantitativ" al compunerii – dar nu în mod obligatoriu cu aceiași judecători, lucru care privește „calitatea" compunerii completului.
Aceasta rezultă din prevederile art. 99 alin. (5) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești conform cu care, repunerea pe rol a cauzei după suspendare, pentru continuarea judecății, pentru perimare sau pentru pronunțarea hotărârii ca urmare a încheierii acordului de mediere, se va realiza de către completul învestit aleatoriu cu soluționarea cauzei. În cazul în care acest complet a fost desființat sau membrii acestuia nu mai funcționează în cadrul instanței, dosarul se va repartiza aleatoriu. Aceeași rezolvare se va da cererilor de îndreptare a erorilor materiale și cererilor de completare sau lămurire a hotărârii;
– aspectul „calitativ" al compunerii trebuie luat în considerare și atunci când, în condițiile legii, anumite categorii de litigii trebuie să fie soluționate de complete specializate sau care îndeplinesc anumite cerințe impuse prin lege.
Legat de aspectul „cantitativ" al compunerii completului, în condițiile art. 54 alin. (1) din Legea de organizare judiciară nr. 304/2004, cauzele date în competența de primă instanță a judecătoriei, tribunalului și curții de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepția cauzelor privind conflictele de muncă și de asigurări sociale.
Aceeași lege impune ca, la judecata apelurilor și recursurilor, să se aplice întotdeauna sistemul colegialității.
Astfel, art. 54 alin. (2) prevede că apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile, în complet format din 3 judecători, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.
Având în vedere principiul accesorium sequitur principale contestația la titlu, contestația în anulare, revizuirea, cererea de îndreptare a erorilor materiale, cererea de lămurire și de completare a hotărârii, care sunt subsecvente față de pricina în care a fost pronunțată hotărârea a cărei îndreptare, lămurire sau completare, revizuire ori anulare se solicită, vor fi soluționate în aceeași compunere „sub aspect cantitativ" în care s-a pronunțat hotărârea respectivă.
Pentru aceleași argumente, decurgând din subsidiaritatea căilor de atac sau a cererilor arătate, judecătorul stagiar poate să judece contestația la titlu, contestația în anulare, revizuirea, cererea de îndreptare a erorilor materiale, cererea de lămurire și de completare a hotărârii formulate în litigiile în care poate să judece în primă instanță.
Dacă s-a cerut anularea hotărârii arbitrale, în condițiile art. 613 alin. (1) curtea de apel va judeca acțiunea în anulare în completul prevăzut de lege pentru judecarea recursului.
La Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit art. 31 din Legea nr. 304/2004, completele se compun cu 3 judecători ai aceleiași secții. Dacă numărul de judecători necesar formării completului de judecată nu se poate asigura, acesta se constituie cu judecători de la celelalte secții, desemnați de către președintele sau un vicepreședinte al înaltei Curți de Casație și Justiție.
În condițiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuității completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepțional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.
Completul de judecată este prezidat, prin rotație, de unul dintre membrii acestuia, potrivit art. 52 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.
La instanța supremă, art. 33 alin. (1) din Legea de organizare judiciară nr. 304/2004 stabilește că președintele înaltei Curți de Casație și Justiție sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreședinți prezidează Secțiile Unite, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, precum și Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Completul de 5 judecători și orice complet în cadrul secțiilor, când participă la judecată.
Alin. (3) al textului arată că președinții de secții pot prezida orice complet de judecată din cadrul secției, iar ceilalți judecători prezidează prin rotație.
2.2.2. Constituirea instanței
„Constituirea instanței" desemnează alcătuirea completului de judecată cu toate persoanele și organele prevăzute de lege.
Este vorba despre participarea, alături de judecători, a grefierului, a magistratului-asistent la înalta Curte de Casație și Justiție, a procurorului, precum și a asistenților judiciari în conflictele de muncă și asigurări sociale.
Potrivit Codului de procedură civilă, grefierul verifică dacă judecătorul cauzei este incompatibil și întocmește un referat corespunzător [art. 43], comunică citațiile și alte acte de procedură [art. 154], semnează citația [art. 157], certifică copia imprimată a confirmării expedierii citației [art. 165], ia note în legătură cu desfășurarea procesului [art. 231], redactează și semnează încheierea de ședință [art. 232 și 233], legalizează copii de pe înscrisurile depuse în original [art. 292], contrasemnează înscrisul denunțat ca fals [art. 305], scrie mărturia, după dictarea președintelui sau a judecătorului delegat și semnează [art. 323], semnează interogatoriul [art. 354], semnează hotărârea [art. 426] etc.
La rândul său, art. 54 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești stabilește că grefierul de ședință are următoarele atribuții:
a) participă la ședințele de judecată, îndeplinind atribuțiile prevăzute de lege și de regulament, sub controlul președintelui completului de judecată;
b) întocmește conceptele pentru citarea părților din proces;
c) întocmește actele de procedură dispuse de completul de judecată;
d) completează borderourile și predă corespondența pentru expediere;
d1) realizează citarea și încunoștințarea părților și comunicarea actelor prin telefon, telegraf, prin poștă electronică sau fax sau prin alte mijloace prevăzute de lege și întocmește referatul privind modalitatea de încunoștințare sau comunicare și obiectul acesteia, care se atașează la dosar;
e) completează condica ședințelor de judecată, în care se trec dosarele din ședința respectivă, în ordinea înscrisă în lista cauzelor, cu următoarele mențiuni: numărul curent, numele sau denumirea părților, numărul dosarului și obiectul cauzei, termenul acordat, cu indicarea motivului amânării cauzei; în cazul amânării pronunțării, se va indica data acesteia:
f) comunică hotărârile judecătorești în termenul prevăzut de lege;
g) tehnoredactează hotărârile judecătorești și alte lucrări repartizate de conducerea instanței; hotărârile vor cuprinde, în final, inițialele redactorului, ale tehnoredactorului, data tehnoredactării și numărul de exemplare; la instanțele de control judiciar se trece, în plus, compunerea completului de judecată a instanței a cărei hotărâre este supusă controlului judiciar, cu indicarea, dacă este cazul, a caracterului reformării;
h) transcrie înregistrările audio sau stenogramele ședințelor de judecată, în condițiile legii.
De asemenea, art. 54 alin. (l1) din regulament prevede că grefierul de ședință stabilit pentru completul căruia i s-a repartizat aleatoriu dosarul, în etapa premergătoare ședinței de judecată și de rezolvare a lucrărilor cu caracter administrativ și în etapa cercetării judecătorești desfășurată în procesele începute după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, cu modificările și completările ulterioare, are următoarele atribuții:
a) întocmește, pe baza dispozițiilor date de complet, toate comunicările prevăzute de lege înainte de fixarea primului termen de judecată, pe care le predă persoanei desemnate cu atribuții privind expedierea actelor de procedură;
b) completează borderourile, dacă nu există o persoană desemnată cu atribuții privind expedierea actelor de procedură, și predă corespondența la arhivă, în vederea expedierii;
c) redactează încheierile și toate actele de procedură prevăzute de lege;
d) urmărește termenele prevăzute de lege pentru efectuarea modificărilor sau completărilor la cererea de chemare în judecată, pentru depunerea întâmpinării și a răspunsului la întâmpinare, ține evidența acestora și informează completul de judecată cu privire la împlinirea acestora;
e) întocmește citațiile;
f) preia din arhivă și păstrează dosarele pe durata necesară efectuării actelor de procedură și studiului dosarului de către completul de judecată;
g) imediat după fixarea termenului de judecată, pentru cauzele urgente, sau în cel mult 5 zile lucrătoare, pentru celelalte cauze, emite procedurile de citare pentru primul termen de judecată și duce la îndeplinire celelalte măsuri pentru pregătirea judecății;
h) îndeplinește orice alte atribuții prevăzute la alin. (1), în măsura în care nu contravin dispozițiilor Codului de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, cu modificările și completările ulterioare, sau celor cuprinse în prezentul alineat.
Conform art. 54, dispozițiile prezentului capitol se aplică în mod corespunzător și procurorilor, magistraților-asistenți, asistenților judiciari și grefierilor.
Așadar, textele care reglementează incompatibilitatea judecătorului se aplică „în mod corespunzător" și grefierului, în funcție de atribuțiile pe care acesta le are în cadrul procesului. În aceleași condiții, grefierul se poate abține și poate să fie recuzat.
Magistratul-asistent își desfășoară activitatea la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Magistrații-asistenți se bucură de stabilitate, sunt numiți și promovați în funcție de Consiliul Superior al Magistraturii, pe bază de concurs, în condițiile art. 66 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.
Art. 71 din lege prevede că magistrații-asistenți participă la ședințele de judecată, redactează încheierile, participă cu vot consultativ la deliberări și redactează hotărâri, conform repartizării făcute de președinte pentru toți membrii completului de judecată; conform art. 72, magistrații-asistenți aduc la îndeplinire orice alte sarcini încredințate de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, de vicepreședinte sau de președintele secției.
Față de dispozițiile art. 54 C. pr. civ.. și magistratul-asistent poate să fie incompatibil „în mod corespunzător", deci în funcție de atribu-țiunile sale în proces. În egală măsură, se poate abține și poate să fie recuzat.
În condițiile Codului de procedură civilă, procurorul poate să pornească acțiunea civilă, să participe la judecată, să exercite căile de atac și să ceară punerea în executare silită a titlurilor executorii [art. 92], să ceară strămutarea procesului [art. 141], poate să invoce excepții procesuale [art. 245], poate să participe la cercetarea la fața locului [art. 346], are dreptul de a pune întrebări persoanei fizice chemate la interogatoriu [art. 352].
Și procurorul poate să fie incompatibil, deci se poate abține și poate să fie recuzat „în mod corespunzător", aspect care este reglementat prin art. 54 C. pr. civ.
Asistentul judiciar face parte din alcătuirea completului care judecă în primă instanță conflicte de muncă și asigurări sociale.
Potrivit art. 55 din Legea nr. 304/2004, completul pentru soluționarea în primă instanță a cauzelor privind conflictele de muncă și asigurări sociale se constituie dintr-un judecător și 2 asistenți judiciari [alin. (1)]. Asistenții judiciari participă la deliberare cu vot consultativ și semnează hotărârile pronunțate. Opinia acestora se consemnează în hotărâre, iar opinia separată se motivează [alin. (2)].
Art. 54 C. pr. civ. se referă și la asistenții judiciari, motiv pentru care și acești participanți la judecată sunt incompatibili „în mod corespunzător", se pot abține sau pot să fie recuzați.
2.2.3. Incidentele procedurale privind compunerea sau constituirea instanței
Părțile care se adresează unei jurisdicții, sunt îndreptățite la o legală și corectă judecată.
Aceasta depinde de pregătirea judecătorului, dar și de imparțialitatea sa.
Imparțialitatea implică absența unei păreri preconcepute a judecătorului cu privire la litigiul respectiv, astfel încât părțile să fie apărate împotriva convingerilor personale ale acestuia.
Legiuitorul a răspuns acestei necesități prin reglementarea instituțiilor incompatibilității, abținerii și recuzării.
2.2.3.1. Incompatibilitatea
Incompatibilitatea este instituția procesuală care permite ca judecătorul procesului, aflat într-una dintre situațiile anume determinate de lege, să nu participe la judecată, prezumându-se că nu poate să fie imparțial.
Incompatibilitatea se apreciază în concret, „la speță", și nu în general, prin raportare la condițiile în care o persoană poate să devină judecător.
După cum, incompatibilitatea reglementată de Codul de procedură civilă nu se confundă cu incompatibilitățile impuse magistraților prin Constituție, prin Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, întrucât acestea se referă la exercitarea funcției de magistrat, iar nu la împiedicarea judecătorului de a soluționa o anumită pricină.
Incompatibilitatea este legată tot de compunerea completului, ca și participarea la judecată a numărului de judecători prevăzut de lege, dar, spre deosebire de aceasta din urmă, incompatibilitatea privește asteptul calitativ al compunerii.
2.2.3.2. Abținerea și recuzarea
Incompatibilitatea este instituția procesuală menită să asigure imparțialitatea în judecată, să ofere garanții suficiente pentru a înlătura orice dubiu, astfel încât judecătorul să nu se manifeste subiectiv față de nicio parte.
Mijloacele procesuale prin care se invocă incompatibilitatea pe parcursul procesului sunt abținerea și recuzarea.
Cât privește recuzarea, art. 44 alin. (1) arată că judecătorul aflat într-o situație de incompatibilitate poate fi recuzat de oricare dintre părți înainte de începerea oricărei dezbateri.
Legat de abținere, art. 43 alin. (2) prevede că judecătorul care știe că există un motiv de incompatibilitate în privința sa este obligat să se abțină de la judecarea pricinii.
La rândul său, art. 48 alin. (1) dispune că judecătorul împotriva căruia este formulată o cerere de recuzare poate declara că se abține.
Întrucât în etapa procesuală în care se află judecata la un moment dat, incompatibilitatea poate constitui doar un motiv de abținere sau de recuzare, înseamnă că până la pronunțarea hotărârii finale în acea etapă procesuală ea nu poate să fie invocată pe cale de excepție, ci numai prin formularea unei declarații de abținere ori a unei cereri de recuzare.
Pentru a vedea dacă instanța ori părțile ar putea invoca direct în căile de atac – fie prin cererea de exercitare a căii de atac, fie ca excepție – nelegala compunere a completului, decurgând din incompatibilitate, trebuie stabilit în ce cazuri incompatibilitatea este reglementată prin norme imperative.
Astfel, expresiile folosite de legiuitor în art. 41 C. pr. civ. -judecătorul „nu poate judeca", „nu poate lua parte la judecată" -conduc la concluzia că norma care reglementează incompatibilitatea prin acest text are caracter imperativ. De altfel, legiuitorul a subliniat caracterul de ordine publică al incompatibilității reglementate prin art. 41 C. pr. civ. prin denumirea marginalei la acest text – „Cazuri de incompatibilitate absolută".
Însă, numai incompatibilitatea de la art. 41 C. pr. civ. este stabilită prin norme imperative, și doar în aceste cazuri compunerea completului nu poate să fie lăsată la aprecierea părților, nu și incompatibilitatea de la art. 42 C. pr. civ.
Folosirea sintagmei „de asemenea", în debutul art. 42 C. pr. civ., nu înseamnă că textul preia de la cel anterior același caracter pentru norma ce instituie incompatibilitățile pe care le reglementează, ci trebuie înțeleasă în sensul că reprezintă o continuare a enumerării cazurilor de incompatibilitate.
Pe de altă parte, pentru a determina felul normelor din art. 41 și art. 42 C. pr. civ. trebuie să se țină seamă, deopotrivă, de caracterul normelor care se ocupă de mijloacele de invocare a incompatibilității.
Astfel, dacă recuzarea este reglementată prin norme dispozitive, așa cum rezultă din art. 44 C. pr. civ., în privința abținerii, după ce art. 43 alin. (2) C. pr. civ. arată că judecătorul „este obligat" să se abțină de la judecarea cauzei – ceea ce înseamnă că abținerea este reglementată prin norme imperative -, art. 48 alin. (1) C. pr. civ. prevede că judecătorul împotriva căruia este formulată recuzarea „poate" declara că se abține, motiv pentru care se poate deduce că abținerea nu este obligatorie și deci nu este reglementată prin norme imperative.
Se contrazic cele două texte? Răspunsul este negativ, pentru următoarele considerente:
– atunci când știe că în privința sa există un motiv de incompatibilitate (atât dintre cele prevăzute la art. 41, cât și dintre cele prevăzute la art. 42 C. pr. civ.), judecătorul este obligat să se abțină de la judecarea pricinii.
În acest caz, judecătorul nu trebuie să aștepte să fie recuzat.
– totuși, simplul fapt că judecătorul este recuzat, nu-i impune acestuia obligația de abținere, câtă vreme el știe că motivul de incompatibilitate invocat de parte nu este real și, în egală măsură, nici nu există un alt motiv de incompatibilitate care să atragă incidența art. 43 alin. (2) C. pr. civ.;
– fiind înscris după alin. (1), înseamnă că alin. (2) al art. 43 C. pr. civ. trebuie interpretat și prin coroborare cu primul alineat al textului, drept pentru care, atunci când și grefierul poate constata incompatibilitatea, nu doar judecătorul, dar nici părțile nu mai au un posibilitate de apreciere asupra prezenței în complet a acestuia.
Așadar, părțile fie îl „pot" recuza pe judecător, fie pot avea încredere în obiectivitatea acestuia, astfel încât să accepte să fie judecate de un judecător incompatibil, numai în situațiile prevăzute la art. 42 C. pr. civ. Dacă incompatibilitatea există pentru motive înscrise la art. 41 C. pr. civ., iar judecătorul nu s-a abținut, recuzarea este, practic, „obligatorie".
Așa se face că, în căile de atac, problema nelegalei compuneri a completului întemeiată pe existența incompatibilității, poate viza numai aspectele de la art. 41 C. pr. civ., pentru că numai în privința acestora nici părțile și nici judecătorul aflat în situația respectivă nu au un drept de apreciere.
Dacă un judecător incompatibil a pronunțat în primă instanță o hotărâre susceptibilă de apel, incompatibilitatea poate constitui un motiv de apel – desigur, cu condiția să fi fost recuzat pentru motivele din art. 41 C. pr. civ. -, iar dacă a fost incompatibil judecătorul care a judecat apelul, neregularitatea poate să fie invocată pe calea recursului, pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ., în aceleași condiții.
În schimb, față de limitarea impusă prin art. 488 alin. (2) C. pr. civ., incompatibilitatea judecătorului din primă instanță va putea fi invocată în recurs numai dacă nu a putut fi invocată pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși a fost invocată in termen, a fost respinsă sau instanța a omis să se pronunțe asupra ei.
Dacă a fost incompatibil judecătorul din recurs, hotărârea poate să fie atacată pentru acest motiv prin intermediul contestației în anulare, potrivit art. 503 alin. (2) pct. 1 C. pr. civ. Textul impune, ca o condiție de admisibilitate a contestației, ca înaintea instanței de recurs să se fi invocat excepția corespunzătoare, iar instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei. În acest caz, prin „excepție corespunzătoare" trebuie să se înțeleagă orice mijloc de invocare a neregulari tații procedurale, deci inclusiv recuzarea.
Întrucât art. 509 C. pr. civ. nu cuprinde printre motivele de revizuire incompatibilitatea, înseamnă că această cale extraordinară de atac nu poate să fie folosită pentru invocarea unui asemenea motiv de nelegalitate.
De vreme ce recuzarea constituie mijlocul prin care se invocă – printr-o cerere făcută în condițiile art. 47 C. pr. civ. – existența unui caz de incompatibilitate, recuzarea nu poate constitui obiect al unei excepții procesuale.
Astfel, s-ar putea pune problema de a ști cum trebuie procedat dacă, după admiterea unei declarații de abținere sau a unei cereri de recuzare, judecătorul respectiv continuă să participe la judecată?
Pentru a-1 îndepărta din complet pe judecătorul a cărui declarație de abținere a fost admisă, partea nu ar putea să invoce excepția de abținere. Abținerea poate proveni numai de la judecător, care declară că se abține, așa cum rezultă din art. 43 alin. (3), respectiv art. 48 alin. (1) C. pr. civ.
Pe de altă parte, dacă s-a admis recuzarea, cel interesat nu trebuie să formuleze din nou o cerere de recuzare, pentru că aceasta a fost deja soluționată cu autoritate de lucru judecat și, chiar dacă s-ar admite că, de această dată, ar putea fi invocat motivul prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. pr. civ., ar fi excesiv de împovărător pentru parte să i se ceară să parcurgă din nou procedura soluționării cererii.
În egală măsură, nu poate să fie invocată nici excepția de recuz. deoarece, așa cum am arătat, recuzarea poate să fie folosită pentr. aduce în discuție un motiv de incompatibilitate. însă, orice motiv âe incompatibilitate poate să fie analizat numai urmare a depunerii cererii de recuzare.
În asemenea situație, întrucât nu se poate accepta ca judecătorii respectiv să continue să facă parte din complet, ar putea fi invocată excepția nelegalei compuneri a completului, care decurge din admiterea declarației de abținere sau a cererii de recuzare.
Judecătorul poate să fie recuzat numai pentru motivele de incompatibilitate limitativ prevăzute la art. 41 și 42 C. pr. civ.
Aceasta deoarece, art. 44 alin. (1) C. pr. civ. prevede că judecători „aflat într-o situație de incompatibilitate" poate să fie recuzat.
Nici judecătorul nu se poate abține arbitrar, ci numai pentri aceleași motive pentru care poate să fie recuzat, întrucât art.43 -alin. (2) C. pr. civ. impune obligația de abținere judecătorului care șl că există un motiv de incompatibilitate în privința sa.
Drept urmare, nu numai cererea de recuzare prin care se invocă alte motive decât cele prevăzute în art. 41 și 42 C. pr. civ. va fi respinsă ca inadmisibilă, așa cum prevede art. 47 alin. (2) C. pr. civ., și declarația de abținere făcută cu nesocotirea textelor arătate.
Hotărârea pronunțată de către un judecător incompatibil este lovită de nulitate, necondiționată de vătămare, așa cum prevede art. 176 pct. 4 C. pr. civ.
Prin urmare, indiferent de motivul de incompatibilitate, hotărârea pronunțată de judecătorul incompatibil este lovită de nulitate, iar nulitatea nu este condiționată de dovada vătămării pe care ar fi suferit-o, din cauza incompatibilității judecătorului, partea care invocă nulitatea.
Însă, pentru determinarea felului nulității – cu consecințe asupra momentului până la care aceasta ar putea fi invocată -, urmează a se vedea care este temeiul incompatibilității.
Conform art. 45 teza I, în cazurile prevăzute la art. 41, judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abținut ori nu a fost recuzat.
De vreme ce judecătorul „nu poate participa la judecată" arunci când este incompatibil pentru motivele de la art. 41 C. pr. civ., independent de faptul că nu s-a abținut și nici nu a fost recuzat, înseamnă că hotărârea pronunțată în aceste condiții este lovită de nulitate absolută. Este de interes public – și norma care reglementează această situație are caracter imperativ -. ca judecătorul care a soluționat cauza ori a fost martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator în aceeași cauză să nu mai facă parte din completul care pronunță hotărârea.
Desigur, pentru a constata aceasta, instanța de control judiciar va trebui să determine, pe baza dovezilor din dosar, iar nu din probe extrinseci, existența incompatibilității pentru motivele de la art. 41 C. pr. civ.
Pe de altă parte, faptul că judecătorul nu poate participa la judecată „chiar dacă nu s-a abținut ori nu a fost recuzat", înseamnă că îndepărtarea din complet a judecătorului în persoana căruia există motivele prevăzute de art. 41 C. pr. civ. nu este condiționată de admiterea cererii de abținere sau de recuzare. Simplul fapt că judecătorul se află într-una dintre situațiile impuse de legiuitor atrage înlocuirea sa.
Sub marginala „Invocarea incompatibilității absolute", art. 45 teza a II-a prevede că neregularitatea poate fi invocată în orice stare a pricinii.
Întrucât incompatibilitatea judecătorului în temeiul art. 41 C. pr. civ. poate să fie invocată oricând pe parcursul procesului, înseamnă că hotărârea pronunțată cu nesocotirea acestui din urmă text este lovită de nulitate absolută.
Apoi, întrucât incompatibilitatea „poate fi invocată", înseamnă că nulitatea hotărârii în acest caz nu este una de drept, care să intervină în puterea legii, indiferent după cum ar fi invocată sau nu. Ca atare, dacă într-un litigiu concret s-au epuizat toate căile procedurale prin care putea fi invocată incompatibilitatea pentru motivele din art. 41 C. pr. civ., fără să se fi uzat de ele, neregularitatea procedurală se acoperă definitiv.
În al doilea rând, din art. 45 C. pr. civ. se desprinde concluzia că nulitatea va putea fi invocată atât de către orice parte care justifică un interes, cât și din oficiu, de către judecătorul instanței de control judiciar, precum și de către procuror.
În fine, nulitatea poate să fie invocată atât ca motiv de apel, de recurs ori de contestație în anulare, cât și prin intermediul excepție incompatibilității direct în calea de atac.
În schimb, pentru cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 42 C. pr. civ., interesul ocrotit prin îndepărtarea din complet a judecătorului incompatibil aparține părților, motiv pentru care este unul privat.
Ca atare, nulitatea actului de procedură săvârșit în aceste condiți: este relativă și deci incompatibilitatea nu ar putea fi invocată direct în calea de atac întrucât:
– dacă legea nu prevede altfel, nulitatea relativă trebuie invocată, pentru neregularitățile săvârșite în cursul judecății, la termenul la care s-a săvârșit neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor și înainte de a pune concluzii pe fond [art. 178 alin. (3) lit. b)];
– când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate [art. 185 alin. (1)].
Codul de procedură civilă „dispune altfel" prin art. 45, de vreme ce doar pentru motivele de la art. 41 C. pr. civ. incompatibilitatea judecătorului poate să fie invocată oricând, chiar dacă acesta nu s-a abținut ori nu a fost recuzat. Per a contrario, în cazurile de la art. 41 C. pr. civ., dacă incompatibilitatea nu este invocată în limitele impuse de art. 44 C. pr. civ., nu ar mai putea fi invocată ulterior, pentru că s-ar opune decăderea din drept;
– faptul că norma care reglementează obligația de abținere, în situația prevăzută la art. 43 alin. (2) C. pr. civ., este imperativă, nu conduce la o altă concluzie în privința felului nulității hotărârii pentru nerespectarea obligației de abținere pentru motivele de incompatibilitate din art. 42 C. pr. civ.
Dacă s-ar admite că, în această situație, intervine nulitatea absolută a hotărârii, s-ar ajunge la eludarea indirectă a dispozițiilor legale care impun părții să formuleze recuzarea într-un anumit termen.
De vreme ce abținerea și recuzarea pot să fie folosite pentru invocarea acelorași motive de incompatibilitate, dacă partea nu 1-a recuzat pe judecător, hotărârea nu va putea fi anulată pentru că acesta nu s-a abținut pentru motivele prevăzute la art. 42 C. pr. civ.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Principiul Rolului Judecatorului In Procesul Civil (ID: 129121)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.