Principiul Respectarii Demnitatii Umane

 LUCRARE DE LICENȚĂ

PRINCIPIUL RESPECTĂRII DEMNITĂȚII UMANE

CUPRINS:

CAP. I – PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL 

I. 1. – Noțiunea de principiu fundamental 

I. 2. – Sistemul principiilor fundamentale ale procesului penal român 

I. 3. – Sistemul de principii fundamentale consacrate de Codul de procedură penală și Constituția României 

CAP. II – PRINCIPIUL RESPECTĂRII DEMNITĂȚII UMANE PE PLAN INTERNAȚIONAL 

II.1. – Protecția integrității fizice și morale a omului și principiul respectării demnității umane în “Declarația Universală a Drepturilor Omului”, “Convenția împotriva torturii” și “Convenția Europeană a Drepturilor Omului” 

CAP. III – CONSIDERAȚII FINALE

 ABREVIERI PRINCIPALE

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL

I.1.  Noțiunea de principiu fundamental.

            Pentru atingerea obiectivelor sale, activitatea procesual penală trebuie reglementată în concordanță cu anumite idei și reguli diriguitoare, întreaga desfășurare a cauzei penale subordonându-se cerințelor majore de realizare în condiții optime a scopurilor și sarcinilor justiției, potrivit cu orientările generale de înfăptuire a politicii penale. Acest comandament impune ca fiecare reglementare procesuală să aibă la temelie anumite principii fundamentale care să materializeze regulile sale de bază.

Noțiunea de principiu al procesului penal reprezintă o categorie teoretică cu largi implicații practice care s-a conturat mai demult în gândirea juridică și în știința dreptului procesual penal. Pentru legislațiile din multe țări prezintă o trăsătură caracteristică faptul că în frontspiciul normelor juridice de mare amplitudine cum sunt codurile se înscriu principii fundamentale care reflectă concepția generală a întregii reglementări.

Fidel unei asemenea concepții, Codul român de procedură penală cuprinde în primul său capitol intitulat „Scopul și regulile de bază ale procesului penal”, norme în care sunt înscrise principiile sale fundamentale (art. 2-8 c.pr.pen.).

În literatura de specialitate, definirea și explicarea noțiunii de principiu fundamental al procesului penal nu a ridicat dificultăți, conturarea conținutului și explicarea esenței acestei categorii fiind relativ lesnicioasă. Prin principiile de bază ale procesului penal se ințeleg regulile cu caracter general în temeiul cărora este reglementată întreaga desfășurare a procesului penal[1]. Procesul penal este călăuzit de anumite principii fundamentale ce fixează cadrul politico-juridic în conformitate cu care urmează să aibă loc reacția societății față de cei care încalcă legea penală[2].

Principiile procesului penal constituie idei diriguitoare și fundamentale potrivit cărora este organizat sistemul judiciar și se desfășoară activitatea procesual penală[3]. Principiile fundamentale ale procesului penal oglindesc trăsăturile sale esențiale[4].

Categoria juridică de principiu al procesului penal constituie o opțiune care a fost folosită mai ales în dreptul est-european. Noțiunea s-a conturat cu același conținut în doctrină, explicațiile date de diverși autori reliefând și alte implicații ale acestei problematici. Astfel, s-a subliniat că principiile procesului penal constituie teze fundamentale care au un rol important atât în elaborarea cât și în aplicarea normelor procedurale[5]; ele nu constituie numai norme procesuale în vigoare, ci reprezintă în primul rând idei și orientări fundamentale cu conținut juridic.

Principiile fundamentale ale procesului penal prezintă o deosebită importanță teoretică și practică. Dată fiind sursa lor (politica judiciară a statului), precum și rolul pe care îl au în fundamentarea întregii reglementări a procesului penal, principiile de bază apar ca orientări absolute, irefragrabile, de la care nu trebuie să existe nici o abatere[6].

În procesul penal contemporan marea majoritate a principiilor se regăsește sub titulaturi comune sau relativ apropiate. Între proclamarea formală a unor principii și realizarea lor efectivă sunt posibile mari deosebiri care decurg în primul rând din modalitățile în care normele existente asigură protecția drepturilor și intereselor părților din proces.  Această realitate trebuie avută în vedere și în abordarea principiilor procesului penal român, cu mențiunea că, față de nivelul reglementărilor din trecut, astăzi se impun modificări legislative care să determine în materie atingerea unor baremuri universal admise.

Principiile fundamentale ale procesului penal constituie un temei neîndoielnic și principal pentru orientarea în practică a organelor judiciare în numeroase situații complexe și, uneori,  deosebit de complicate care nu sunt integral reglementate sau cu privire la care nu există norme judiciare de amănunt. În asemenea situații, principiile fundamentale ale procesului penal vor constitui o călăuză sigură în orientarea organelor judiciare, deoarece rezolvarea în conformitate cu aceste principii se înscrie în tendința generală de soluționare a cauzelor penale, fiind corespunzătoare cu realizarea sarcinilor justiției și înfăptuirea politicii penale a statului.

În literatura de specialitate s-a atras atenția asupra faptului că noțiunii de principiu al procesului penal i se pot da amplitudini deosebite și un conținut diferențiat, ținând seama că trăsătura ei esențială, aceea de a avea caracter fundamental, poate duce la accepțiuni diferite.

Într-un sens foarte larg, principiul constituie orice regulă cu oarecare grad de generalitate și cu o importanță mare in procesul penal. De regulă, în știința dreptului procesual penal, noțiunea nu este folosită într-o accepțiune atât de întinsă pentru că, pe de o parte, prea multe reguli ale procesului penal ar fi ridicate la rangul de principiu fundamental, iar pe de altă parte, ar căpăta relevanță și însemnătate sporită dispoziții legale, cărora legiuitorul – cu toată importanța lor – nu a dorit să le confere un asemenea conținut.

Pornind de la această concepție, în literatura juridică de specialitate s-a subliniat că noțiunea de principiu fundamental al procesului penal poate fi reținută numai în sensul de regulă care stă la baza întregii activități procesuale și de aceea nu pot fi considerate ca fiind asemenea principii regulile care privesc una din fazele procesului penal[7]. În unele lucrări de specialitate s-a încercat chiar o diferențiere a principiilor procesului penal în funcție de gradul de generalitate în aplicarea categoriilor respective, unii autori referindu-se la principii derivate, principii generale, principii comune și principii instituționale[8].

I.2.  Sistemul principiilor fundamentale ale procesului penal român.

În evoluția concepțiilor juridice din doctrina română cu privire la sistemul principiilor procesului penal se conturează două perioade, după cum opiniile autorilor au fost emise anterior sau ulterior lui 1 ianuarie 1969, momentul când a intrat in vigoare actualul cod de procedură penală. Întrucât legislația procesual penală mai veche nu înscria expres aceste principii, în sistemul codului din 1936 neexistând o diviziune consacrată anume acestor reguli fundamentale, părerile exprimate în literatura juridică din țara noastră erau destul de diverse. În absența unor norme juridice magistrale, autorii au încercat să închege sistemul principiilor pornind de la anumite dispoziții din Constituție, din legile de organizare judecătorească ori ale procuraturii sau din normele considerate mai generale sau importante din Codul de procedură penală.

Într-o primă părere[9], sistemul principiilor procesului penal trebuie considerat cel pe care l-a consacrat legiuitorul prin dispozițiile codului (art. 2-8).

Sistemul principiilor din știința dreptului procesual penal nu poate și nici nu trebuie să fie altul decât sistemul legii procesuale. Regulile de bază înscrise în Codul de procedură penală, în denumirea, ordinul și numărul în care au fost prevăzute, constituie unicul criteriu pe care trebuie să îl ia în considerare autorii români de drept procesual penal la constituirea sistemului de principii de bază ale procesului penal[10].

În această opinie s-a admis faptul că primul capitol al codului nu oferă în prezent cadrul optim pentru a îngloba toate prevederile de principiu impunându-se o perfecționare legislativă a materiei[11].

O a doua părere[12] s-a conturat în sensul că, principiile pe care doctrina le atribuie procesului penal român nu trebuie să fie în mod necesar și o copie fidelă a sistematizării înscrise în lege, această viziune pledând pentru mai multă elasticitate în abordarea problemei.

Deși ambele păreri oferă avantaje incontestabile, acestea sunt susceptibile de anumite critici. Criteriul legal este mai riguros, păstrarea lui ducând la o unitate de vederi și la o mare constanță în abordarea problematicii. Este însă neîndoielnic faptul că lipsa de conformism față de un model rigid permite o abordare mai nuanțată în care tendința continuă de perfecționare, proprie oricărei cercetări științifice, se manifestă mult mai pregnant[13].

În ceea ce privește abordarea sistemului principiilor procesului penal român este de reținut că deosebirile de vederi sunt nesemnificative, toate opiniile având același deziderat și anume perfecționarea necontenită a cadrului respectiv.

Principiile procesului penal se află într-un proces permanent de interacțiune și condiționare reciprocă. Conținutul fiecărui principiu este determinat și de existența celorlalte reguli de bază, după cum aplicarea consecventă a uneia dintre ele nu se poate face fără respectarea riguroasă a tuturor.

Între diferitele principii ale procesului penal există o amplă rețea de legături în cadrul căreia, o poziție importantă îi revine principiului legalității deoarece acesta interacționează cu toate celelalte reguli fundamentale și cu întreg complexul de reglementări ale procesului.

Toate principiile procesului penal sunt înscrise în lege. Nici un principiu nu se poate plasa în afara legalității, după cum oricare principiu, oricât de important ar fi, nu se realizează decât în formele prevăzute de lege. O caracteristică generală a îmbinării principiilor procesului penal constă în faptul că în rețeaua multilaterală a legăturilor se observă o deosebită interdependență între aflarea adevărului și toate celelalte principii.

O altă direcție a legăturii dialectice dintre principiile procesului penal se manifestă în interacțiunea acestora între ele. Există principii care au o conexiune atât de strânsă încât își determină reciproc conținutul și întinderea, unele chiar găsindu-și explicația numai în măsura aplicării celorlalte. Între principiile fundamentale și celelalte principii procesuale de diverse dimensiuni și implicații (principii derivate, generale, comune, instituționale) există o seamă de raporturi.

Viziunea sistemică de abordare și complexitatea principiilor procesului penal nu poate duce decât la concluzia existenței între ele a unei legături interne inseparabile, care obligă nu numai la considerații teoretice în acest sens, cât mai ales la o aplicare practică a acestora în mod interdependent.

I.3. Sistemul de principii fundamentale consacrate de Codul de procedură penală și Constituția României.

§ 1. Principiul legalității procesuale

             Procesul penal este o activitate reglementată de lege, desfășurată de organele competente, cu participarea părților și a altor persoane, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca oricare persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere.

 Principiul legalității presupune ca întreaga desfășurare procesuală, toate activitățile participanților la proces penal, să aibă loc și să se realizeze numai în conformitate cu dispozițiile legii ( « nullum judicium sine lege », « nemo judex sine lege »).

Principiul legalității nu se poate analiza fără a se evoca îndatorirea cetățenească fundamentală înscrisă în art. 51 dticiparea părților și a altor persoane, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca oricare persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere.

 Principiul legalității presupune ca întreaga desfășurare procesuală, toate activitățile participanților la proces penal, să aibă loc și să se realizeze numai în conformitate cu dispozițiile legii ( « nullum judicium sine lege », « nemo judex sine lege »).

Principiul legalității nu se poate analiza fără a se evoca îndatorirea cetățenească fundamentală înscrisă în art. 51 din Constituție, potrivit căreia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Obligația respectării legii este aceeași în toate domeniile vieții sociale, astfel că principiul legalității procesuale nu este decât o transpunere pe plan judiciar a principiului general de drept al supremației și respectării necondiționate a legii.

Principiul cuprins în această regulă de bază privește legalitatea procesuală în realizarea justiției penale, legalitatea substanțială a acesteia fiind asigurată prin incidența principiului fundamental de drept penal al legalității incriminărilor și sancțiunilor de drept penal[14].  Principiului nullum crimen sine lege și nulla poena sine lege din dreptul penal îi corespunde în dreptul procesual penal principiul nulla justitia sine lege[15].

Principiul legalității se desprinde implicit din întreaga reglementare constituțională. Fără a proclama expres legalitatea ca principiu al procesului penal, legea fundamentală se referă totuși la aceasta chiar într-o normă concretă. În art. 23 alin. 9 se înscrie regula că nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii. Cum aplicarea de pedepse este realizabilă exclusiv pe calea unui proces penal, Constituția consacră astfel principiul legalității în activitatea judiciară.

O trăsătură caracteristică acestui principiu este reprezentată de aplicarea consecventă a legalității pe tot parcursul procesului penal. Art.2 c.pr.pen. prevede că principiul legalității se aplică atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății.

Legalitatea este o regulă de bază a întregului proces penal, aplicându-se în egală măsură și după rămânerea definitivă a hotărârii, pentru că punerea în executare se supune cu tot atâta rigurozitate tuturor prevederilor legii ca și urmărirea penală, respectiv judecarea cauzelor.

 Respectarea legalității în procesul penal prezintă o mare importanță cu atât mai mult cu cât în acest domeniu necesită apărare unele drepturi și libertăți cetățenești dintre cele mai însemnate, iar pe de altă parte sunt conferite organelor judiciare posibilități de luare  împotriva împricinaților a unor măsuri de maximă gravitate cum ar fi: reținerea, arestarea preventivă, aplicarea de sechestre, efectuarea de percheziții, ridicarea de obiecte.

La asigurarea legalității contribuie în mare măsură și sistemul larg de garanții procesuale existente, precum și numeroasele sancțiuni juridice care pot interveni pe diverse planuri, când legea de procedură penală este încălcată.  Potrivit art. 275 c.pr.pen., orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.

Căile ordinare și extraordinare de atac precum și posibilitatea înlăturării unor nereguli pe perioada executării pedepsei constituie, de asemenea, mijloace pentru respectarea principiului legalității.

§ 2. Principiul oficialității

Actele necesare desfășurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel.(c.pr.pen. art.2 alin. 2).

Săvârșirea de infracțiuni dă dreptul statului să tragă la răspundere penală pe infractor[16]. În același timp, legea prevede că scopul procesului penal este constatarea la timp și în mod complet a faptelor penale, organele judiciare având obligația de a desfășura activitatea procesuală ori de câte ori s-a săvârșit o infracțiune. Pe acest temei se bazează existența principiului oficialității sau obligativității[17].

  Procesul penal începe din oficiu, fără a fi nevoie de o sesizare venită din partea cuiva sau de o solicitare anume ca organul judiciar să pornească procesul. După începerea urmăririi penale, procesul se desfășoară din oficiu, activitățile și măsurile procesuale înfăptuindu-se din inițiativa organelor judiciare. Aplicarea oficialității face ca stingerea procesului penal să aibă loc numai prin soluționarea definitivă a cauzei sau prin intervenția unor împrejurări de natură a împiedica exercitarea în continuare a acțiunii penale.

Oficialitatea presupune excluderea posibilității pentru părți de a opri continuarea procesului penal, stingerea cauzei intrând exclusiv în atribuțiile organului judiciar.

În cadrul procesului penal nu se aplică principiul disponibilității, propriu – de regulă – acțiunii civile[18]. Disponibilitatea este principiul în virtutea căruia persoanele au libertatea, ca pentru ocrotirea drepturilor sau intereselor lor legal proteguite, încălcate sau contestate, să se adreseze – dacă vor – organelor judiciare și după ce au pornit procesul, fie să urmărească dreptul reclamat până la recunoașterea sau realizarea lui efectivă, fie să renunțe la obiectul litigiului sau numai la mijloacele procesuale pe care legea le pune la îndemână pentru apărarea drepturilor subiective.

În procesul penal din țara noastră principiul oficialității cunoaște anumite excepții. Acestea reprezintă uneori numai restrângeri ale principiului, iar alteori duc la o înlăturare aproape totală a oficialității. La principiul oficialității se formulează o rezervă[19] de către însuși art. 2 alin. 2 care stabilește că regula de bază înscrisă în această normă devine inaplicabilă când legea dispune altfel.

O restrângere a principiului oficialității se manifestă dacă legea nu permite organului judiciar să declanșeze acțiunea penală din oficiu, fiind necesară o încuviințare sau autorizare prealabilă.

Astfel, art. 69 din Constituție prevede imunitatea parlamentară a senatorilor și deputaților; aceștia nu pot fi reținuți, arestați, percheziționați sau trimiși în judecată penală ori convențională, fără încuviințarea Camerei din care fac parte. Chiar și în caz de infracțiuni flagrante deputatul sau senatorul poate fi doar reținut și supus percheziției. Dacă s-au luat asemenea măsuri, Ministerul Justiției are obligația să informeze neîntârziat, după caz, pe președintele Camerei ori a Senatului. Când organul legiuitor sesizat constată că nu există temei pentru reținere va dispune imediat revocarea măsurii de prevenție.

În art. 84 alin. 2 din Constituție se prevede imunitatea președintelui României. La această dispoziție alin. 3 al aceluiași articol prevede o singură derogare potrivit căreia Camera Deputaților și Senatul, în ședința comună, pot hotărî punerea sub acuzare a Președintelui României, pentru înaltă trădare, cu votul a cel puțin două treimi din numărul total al membrilor Parlamentului.

Pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor membrii Guvernului pot fi urmăriți penal, dreptul de a cere o asemenea urmărire revenind numai Camerei Deputaților, Senatului și Președintelui României (art. 108 alin. 2 din Constituție).

Pentru a asigura întreaga autoritate în stat puterii judecătorești Constituția în art. 124 a înscris inamovibilitatea judecătorilor. Acești magistrați au o poziție specială chiar și în cazul când împotriva lor se pune în mișcare acțiunea penală. Exercitarea acțiunii penale nu duce decât la suspendarea din funcție a judecătorului până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Potrivit art. 5 c.pr.pen. punerea în mișcare a acțiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a Procurorului General pentru infracțiuni contra statului nostru sau contra vieții unui cetățean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrității corporale sau sănătății unui cetățean român, când sunt săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie care nu domiciliază pe teritoriul țării.

În cazul unei infracțiuni contra vieții, integrității corporale, sănătății, libertății sau demnității reprezentantului unui stat străin (art. 171 c.pen.) acțiunea penală se pune în mișcare numai la dorința exprimată de guvernul străin.

Pentru unele infracțiuni contra siguranței circulației pe căile ferate (art. 273-275 c.pen.), acțiunea penală se pune în mișcare numai la sesizarea organelor competente ale căilor ferate. Acțiunea penală se pornește în urma sesizării organului judiciar de către comandantul militar, în legătură cu infracțiunile săvârșite de militari contra ordinii și disciplinei militare prevăzute în art. 331-336 c.pen., precum și pentru infracțiunea de sustragere de la serviciul militar (art.348 c.pen.), indiferent dacă a fost săvârșită de un civil sau de un militar.

Pentru infracțiunile săvârșite de civili contra capacității de apărare a țării, prevăzute în art. 353-354 c.pen. (sustragerea de la recrutare, neprezentarea la încorporare sau concentrare), acțiunea penală se pune în mișcare numai la sesizarea comandantului.

În toate aceste cazuri, oficialitatea este îngrădită numai în legătură cu declanșarea acțiunii, în sensul că ulterior acelui moment procesul penal se desfășoară din oficiu, organele care au dat încuviințarea neintervenind în exercitarea acțiunii penale.

Principiul oficialității nu se regăsește când legea condiționează desfășurarea procesului penal de existența unei plângeri prealabile făcute de partea vătămată ; oficialitatea este înlocuită cu aspecte proprii disponibilității. Aceasta, deși apropiată de cea din procesul civil, nu se confundă cu ea, având caractere proprii.

Acțiunea penală se pune în mișcare la plângere prealabilă în cazul unor infracțiuni ca: lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, violarea de domiciliu, amenințarea, violarea secretului corespondenței, violul, insulta, calomnia, abuzul de încredere.

Când acțiunea penală se pune în mișcare în urma plângerii prealabile a părții vătămate, această parte poate împiedica exercitarea acțiunii prin retragerea plângerii. Dacă partea vătămată vrea sa oprească exercitarea acțiunii penale numai în privința unui inculpat, poate interveni împăcarea părților.

În vederea ocrotirii sporite a intereselor unor categorii de persoane incapabile, legea a dublat pentru anumite situații disponibilitatea cu posibilitatea punerii în mișcare din oficiu a acțiunii penale. Astfel, potrivit art. 131 alin. 5, c.pen., în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu[20].

Art. 13 c.pr.pen. dă dreptul învinuitului sau inculpatului ca în caz de retragere a plângerii prealabile să ceară continuarea procesului penal. Cererea de continuare a procesului penal survenită după retragerea plângerii nu duce la aplicarea oficialității, pentru că potrivit acestui principiu cel găsit vinovat ar trebui tras la răspundere penală și condamnat, soluție care este însă interzisă expres de art. 13 alin. 3 c.pr.pen.

După gradul de aplicabilitate a principiului oficialității cauzele penale se pot împărți în trei categorii : cauze de acuzare publică, cauze de acuzare privată și cauze de acuzare privat-publică (public-privată).

a)        Cauzele de acuzare publică – principiul oficialității se aplică integral, procesul penal desfășurându-se pe tot parcursul său potrivit acestui principiu.

b)       Cauzele de acuzare privată – acțiunea penală se pune în mișcare sau se stinge prin voința părții vătămate, odată cu realizarea plângerii prealabile. Retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală și duce la stingerea acțiunii în aceste cauze.

c)        Cauzele de acuzare privat-publică reprezintă o categorie mixtă, în care sunt prezente elemente ale ambelor categorii anterioare. Pornirea procesului are loc numai pe baza plângerii prealabile, dar odată declanșată acțiunea penală, ea se desfașoară în continuare din oficiu, partea vătămată pierzând dreptul exercitării sau stingerii acțiunii penale. Începerea procesului penal se face ca în cauzele de acuzare privată dar continuarea procedurii aplică regulile de acuzare publică.

Există în legislația penală reglementări mixte inverse celor de mai sus. În aceste cazuri, punerea în mișcare a acțiunii penale și exercitarea ei are loc din oficiu, ca în cazurile de acuzare publică, partea vătămată având însă dreptul de a stinge acțiunea prin împăcare. Un exemplu în acest sens se întâlnește la infracțiunea de seducție (art. 199 c.pen.), unde legea penală nu condiționează pornirea acțiunii de introducere a plângerii prealabile, dar prevede că împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

§ 3. Principiul aflării adevărului

Soluționarea cauzei penale este imposibilă fără ca organul judiciar să nu stabilească realitatea situației de fapt, precum și toate împrejurările referitoare la persoana făptuitorului[21].

Adevărul, în orice domeniu de activitate umană, nu se relevă spontan; el trebuie descoperit și dovedit sub toate aspectele sale; numai în felul acesta se poate spune că adevărul a fost aflat[22].

Aflarea adevărului cu privire la împrejurările cauzei înseamnă constatarea existenței sau inexistenței faptei pentru care se desfășoară procesul penal (ceea ce presupune cunoașterea exactă a circumstanțelor de loc, de timp, de mod, de mijloace, de scop care caracterizează fapta), forma vinovăției, mobilul și scopul faptei, natura și întinderea prejudiciului cauzat, precum și aspectele care influențează asupra răspunderii făptuitorului.

Aflarea adevărului cu privire la persoana făptuitorului înseamnă deplină certitudine asupra vinovăției celui în cauză, asupra datelor sale de identitate, de stare civilă, materială, antecedente și alte împrejurări care duc la cunoașterea multilaterală a personalității acestuia[23].

            Principiul aflării adevărului este consacrat legislativ în numeroase texte. Dispoziția legală fundamentală care prevede principiul aflării adevărului printre regulile de bază ale procesului penal se găsește înscrisă în art.3 c.pr.pen, unde se arată că în desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului.

Adevărul trebuie aflat numai în condițiile prevăzute de lege, fără ca necesitățile principiului să poată depăși legalitatea și cadrul impus de aceasta, oricât de presante ar fi nevoile practice ale organului judiciar de a face lumină în cauză. Aflarea adevărului poate fi împiedicată de implicațiile a numeroase dispoziții legale care reglementează anumite instituții procesuale.

De pildă, unele îngrădiri ale oficialității în cazul neintroducerii plângerii prealabile, a retragerii acesteia sau a împăcării părților poate zădărnici eforturile organului judiciar de a afla adevărul.

Aflarea adevărului constituie un principiu al procesului penal pe care îl abordează întreaga doctrină modernă. În literatura română de specialitate interbelică se obișnuia ca această regulă de bază să fie etichetată cu denumirea de principiul “vericității”[24] sau principiul “realității”[25].

Legislațiile contemporane prezintă o mare diversitate în legătură cu consacrarea legislativă a aflării adevărului, mai ales când este vorba de a-l insera între regulile fundamentale înscrise în frontspiciul codurilor de procedură penală. Majoritatea codurilor est-europene au reglementări similare în care cuprind normele de bază referitoare la stabilirea adevărului în cauza penală.

Concepția că orice act de justiție nu se poate fundamenta decât pe o reflectare exactă și adevărată a împrejurărilor de fapt ale cauzei este câștigată de multă vreme în gândirea juridică, cea mai puternică ilustrare a acesteia rezidând în cunoscutul și unanim admisul adagiu „res judicata pro veritate habetur “, care consfințește prezumția că orice hotărâre judecătorească definitivă stabilește adevărul, fiind echivalentul fidel al acestuia.

Întrucât veridicitatea faptelor se stabilește pe baza probelor, din punct de vedere formal majoritatea legislațiilor evocă problematica adevărului, direct, dar mai ales indirect, odată cu reglementarea probațiunii. Pentru a se da o linie de conduită organelor judiciare în aflarea adevărului în baza probelor administrate, marea majoritate a codurilor de procedură penală contemporane înscriu regula liberei aprecieri a probelor.

Garantarea aflării adevărului în procesul penal. Principiul înscris în art. 3 c.pr.pen. este reluat pe diferite aspecte și de numeroase alte dispoziții ale Codului, unele din reglementări instituind un real sistem de garanții care contribuie la aflarea adevărului în cauza penală.

Dintre aceste garanții un loc important îl ocupă următoarele:

a)     Asigurarea aflării adevărului de-a lungul întregului proces penal ca bază principală a activității organelor judiciare. Legea înscrie explicit obligația organului de urmărire penală de a strânge probele necesare pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele (art. 202 c.pr.pen.); art. 287 c.pr.pen. prevede că instanța își exercită atribuțiile în mod activ, în vederea aflării adevărului și al realizării rolului activ al judecății.

b)      Acordarea pentru părți a dreptului ca în tot cursul procesului penal să dovedească împrejurările care duc la aflarea adevărului, ori care demonstrează realitatea declarațiilor făcute sau caracterul întemeiat al cererilor ori pretențiilor formulate. Dispoziția care prevede că părțile pot propune probe și pot cere administrarea lor în cursul procesului penal (art. 67 c.pr.pen.) trebuie considerată ca o garanție a aflării adevărului. Contribuția părților la aflarea adevărului poate fi esențială, cu condiția ca acestea să se comporte corect în folosirea drepturilor conferite de lege. Importanța atitudinii corecte, nepărtinitoare, corespunzătoare cu rigurozitatea exactă a adevărului constituie o cerință deosebită pe care unii autori au desemnat-o chiar ca un principiu derivat al regulii de bază a aflării adevărului și pe care au denumit-o principiul loialității procesuale.

c)      Obligarea oricărei persoane ca la inițiativa organului judiciar să contrbuie la aflarea adevărului. Sarcina probațiunii revine exclusiv organelor judiciare, părțile – și cu atât mai puțin alte persoane – neavând obligația, ci numai dreptul de a propune probe și de a cere administrarea lor. Cu toate acestea, când organul judiciar își manifestă rolul său activ și adresează o solicitare în acest sens, orice persoană care cunoaște vreo probă sau deține vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoștință sau să le înfățișeze (art. 65 alin. 2 c.pr.pen.).

d)     Instituirea în cadrul procesului penal a unui sistem de permanentă verificare a modului cum organele judiciare au stabilit situațiile de fapt și au dat urmare dispoziției de a afla adevărul în cauză. În acest sens, procurorul cu ocazia trimiterii în judecată, verificând lucrările de urmărire penală, trebuie să constate că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului și că urmărirea penală este completă existând probele necesare și legal administrate (art. 262 c.pr.pen.); dacă în cursul deliberării instanța găsește că o anumită împrejurare trebuie lămurită și că este necesară reluarea cercetării judecătorești, repune cauza pe rol (art. 344 c.pr.pen.). Instanța de apel examinează dacă în cauză au fost administrate toate probele necesare pentru aflarea adevărului (art. 378 c.pr.pen.).

            Adevărul în procesul penal reprezintă o reflectare exactă a realității obiective în reprezentările și concluziile pe care organele judiciare le desprind din administrarea probelor[26].

Încă din antichitate, Aristotel afirma că “adevărul aparține acelui care consideră despărțit ceea ce este în realitate despărțit și ca unit ceea ce este unit, precum este în eroare acela ce gândește contrar de cum sunt lucrurile în realitate[27] “, iar cu multe veacuri mai târziu Descartes preciza că nu trebuie acceptat ca adevărat niciodată un lucru care este cunoscut evident ca atare, urmând a se evita cu grijă graba și prejudecata și orice prilej de îndoială[28].

Într-o chintesență de maximă abstractizare a definiției nominale a adevărului s-a susținut că acesta constă în “acordul conștiinței cu obiectul ei[29]”. La fel de rezumativ s-a conchis în esență că “adevărul este corespondența gândirii cu obiectul, iar pentru a produce această corespondență – căci ea nu e dată în sine și pentru sine – gândirea trebuie să se supună și să se conformeze obiectului[30]”.

Problematica juridică a cunoașterii adevărului în cauza penală este desigur mult simplificată față de teoria generală a cunoașterii, care din punct de vedere filozofic merge de la tezele de maxim agnosticism, până la recunoașterea totală pentru spiritul uman a descifrării esenței tuturor fenomenelor[31].

Indiferent de pozițiile filozofice în domeniul gnoseologic, nici o teorie juridică din vreo epocă istorică și cu atât mai puțin în contemporaneitate nu a negat faptul că în procesul penal adevărul poate fi cunoscut, ba chiar a susținut că este o datorie a organelor judiciare de a afla acest adevăr. S-a arătat însă că judecata omenească, oricâte precauții și garanții procesuale și-ar lua, poate fi supusă erorii și injustiției[32], precizându-se că “justiția nu poate porni de la criterii absolute, fiindcă tot materialul din care ea este durată, nu cunoaște absolutul”. Chiar și atunci când adevărul obiectiv este statornicit, opera justiției rămâne relativă deoarece în umbra realității obiective stă o realitate subiectivă atât de greu de pătruns[33].

Ceea ce influențează cel mai mult stabilirea adevărului în cauzele penale este sistemul probator. Sistemele probatorii cunoscute în istoria judiciară au dus la modalități concrete diverse de manifestare a adevărului în cauzele penale[34].

În procesele de tip acuzatorial și inchizitorial, situate din punct de vedere istoric înaintea epocii moderne, dominante erau concepțiile adevărului mistic sau discrețional și al adevărului formal. “Adevărul mistic” rezulta din sistemul probator bazat pe ordalii, pe duelul judiciar, pe elemente mistice, iar “adevărul formal” mai ales din ceea ce este cunoscut sub denumirea de sistem al probelor formale[35].

Probele formale erau probe cărora legea le dădea o anumită tărie sau grad de credibilitate prestabilit în funcție de anumite interese manifestate, deseori exprimate fățiș de regulile de drept. Astfel,   seniorul era crezut înaintea iobagului, bărbatul înaintea femeii, clericul înaintea laicului. Cea mai puternică probă era mărturisirea socotită regina probelor – proba probatissima. Adevărul care decurgea din  jocul acestor probe reprezenta un adevăr formal și era departe de a oglindi realitatea necontestată a faptelor, respectiv un adevăr obiectiv.

Una din problemele cele mai controversate și artificial complicate în gândirea juridică procesual penală este cea a așa-numitului adevăr judiciar.

Dacă obiectul probațiunii este corect delimitat, dacă probele sunt de bună calitate și dacă operațiunea de apreciere a acestora se face corect de către organul judiciar evident că ceea ce rezultă, adică adevărul judiciar, este echivalentul celui obiectiv.

Când acest lanț de ipoteze – toate legate de probațiune – nu funcționează corespunzător, respectiv apar hiatusuri, erori sau evaluări incorecte, rezultatul va fi un adevăr parțial sau chiar, mai rău, un nonadevăr. Ceea ce determină neajungerea la realitate nu este noțiunea de adevăr judiciar, care eronat se contrapune celui obiectiv, ci modul inexact în care funcționarea mecanismului procesual duce organul judiciar în planul convingerii la reprezentarea unor împrejurări neadevărate.

Adevărul judiciar poate și trebuie să fie un adevăr obiectiv deoarece a da un alt sens acestuia înseamnă a schimba conținutul noțiunii ajungându-se astfel la aspecte discutabile sau criticabile.

Critica unor concepții cu privire la aflarea adevărului. Deoarece adevărului judiciar i s-a dat un sens îngustat la necesitățile impuse de soluționarea cauzei a fost suficient un mic pas pentru ca noțiunea de adevăr judiciar să fie contorsionată și redusă la o anumită suficiență, acomodată nevoilor concrete ale justiției. În realitate, ceea ce este variabil și prezintă grade diferite de la insuficiență până la supradimensionare este obiectul probațiunii și conținutul datelor pe care fiecare probă le încorporează. Adevărul în procesul penal este și trebuie să fie întotdeauna unic, fără a comporta grade diferite ale realității date în mod obiectiv.

Sensul deturnat al categoriei de adevăr judiciar a determinat critici virulente la adresa acestei noțiuni în doctrina juridică est-europeană. Astfel, s-a ajuns a se eticheta categoria respectivă ca un “surogat” de adevăr, care nu are nimic comun cu fidelitatea realităților[36]; la fel s-a arătat că potrivit conceptului de adevăr judiciar, organele de urmărire penală sau de judecată se mulțumesc numai cu un grad de probabilitate, respectiv cu o anumită apropiere de realitate[37].

            O altă direcție în care s-au manifestat opinii care comportă numeroase rezerve se referă la impactul materialului probator în conștiința individuală a organului judiciar și în cea colectivă a opiniei publice. Astfel, s-a susținut că “probele nu sunt chemate a reda obiectiv realitatea, ci a determina numai cerința că realitatea trebuie să fi fost intr-un anumit sens[38]”.

De asemenea, s-a acreditat ideea că întrucât există tendința de a se accepta în justiție acele puncte de vedere care sunt admise de opinia publică, duelul părților pe planul probațiunii se polarizează în a face să fie admise spre administrare acele dovezi care sunt în concordanță cu ideile dominante în societate.

Pe această bază s-a afirmat că “proba judiciară are ca obiect obținerea de către cel interesat a ratificării, omologării colectivității…iar cercetarea adevărului, trecând pe al doilea plan, nu joacă decât un rol secundar[39]”.

 Toate cele menționate întregesc negarea conținutului obiectiv al senzațiilor cu neîncredere în posibilitatea gândirii raționale de a stabili adevărul și de a cunoaște realitatea.

La extrema punctelor de vedere criticabile se situează opiniile care împing anumite teze filozofice dincolo de limitele firești, astfel că, pentru un pragmatism exagerat adevărul este ceea ce “recompensează” sau ceea ce duce la atingerea scopurilor practice, adevărul putând deveni orice este convenabil gândirii noastre.

În sfârșit, unele poziții de idealism extremist introduc în problematica adevărului din cauza penală aspecte obscurantiste sau mistice, făcând referiri la forțe supranaturale, la parapsihologie, la aspecte cărora cunoașterea umană nu le poate da explicații științifice sau care sunt rezultatul unor revelații.

§ 4. Principiul rolului activ al organelor judiciare

Potrivit art. 4 c.pr.pen. organele de urmărire penală și instanțele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfășurarea procesului penal.

Principiul rolului activ al organelor judiciare este tipic pentru procesul penal modern, în sistemele procesuale mai vechi acesta fiind înlocuit cu reguli potrivit cărora organele judiciare au un simplu rol de arbitru între părți[40].

În sistemele procesuale în care rolul activ al organelor judiciare nu se manifestă, sarcina administrării probelor revine părților, organele de urmărire penală și instanțele observând numai dacă probele au fost administrate în conformitate cu dispozițiile legale[41]. Regula după care se conduc organele judiciare care au numai rol de arbitru între părți este aceea a atitudinii neutre și pasive, de egală indiferență față de subiecții procesuali[42].

            Aspectele principale la care se referă rolul activ se cantonează mai ales în domeniul aflării adevărului ți implicit în materia probațiunii.

Astfel, s-au subliniat implicațiile rolului activ în libera apreciere a probelor[43], ca și în așa-zisul “drept la tăcere” al inculpatului[44]; s-a evidențiat obligația legală a instanțelor de a avea o atitudine plină de inițiativă în administrarea probelor[45]; s-a precizat de asemenea că rolul activ manifestat de organele judiciare poate determina o atenuare a anumitor reguli, uneori mai rigide, legate de sarcina probațiunii[46].

Deși caracteristic dreptului contemporan, rolul activ s-a regăsit în legislația noastră și anterior consacrării sale exprese în actualul cod ca o regulă de bază a procesului penal. Încă din 1948 pentru instanțele de judecată a fost introdusă o dispoziție care preciza că “președintele completului va avea un rol activ, stăruind prin toate mijloacele pentru descoperirea adevărului și prevenirea oricăror erori în cunoașterea, dovedirea și caracterizarea faptelor”(art. 298, alin. 3 c.pr.pen. anterior). Principiul a fost extins și la faza de urmărire penală până în cadrul modificărilor survenite în anul 1956.

Ca și concept, rolul activ apare ca un principiu absolut, însă legislativ și practic el capătă un oarecare coeficient de relativitate. Sunt acte procesuale care pot fi evident necesare desfășurării procesului penal dar care uneori au un caracter cu totul strict personal, astfel încât organul judiciar nu se poate substitui subiecților procesuali interesați pentru a efectua acele acte (de exemplu, folosirea sau retragerea unei căi de atac[47]).

Practic, rolul activ nu este incident atunci când organul judiciar apreciază că actul pe care l-ar putea provoca printr-o intervenție activă nu este necesar desfășurării procesului[48].

Principiul potrivit căruia organele judiciare trebuie să aibă un rol activ este un principiu complex, înglobând numeroase aspecte care se realizează pe trei laturi principale :

În legătură cu stabilirea adevărului; în duelul contradictoriu dintre părți instanța nu poate rămâne un simplu arbitru care înregistrează și cântărește probele deduse de părți, având obligația, ca dincolo de propunerile acestora, să stabilească adevărul din oficiu dispunând administrarea de noi probe. Potrivit art. 202 c.pr.pen. organul de urmărire este obligat să aibă un rol activ în aflarea adevărului strângând  probele necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele. Nerespectarea de către instanță a rolului activ în aflarea adevărului a constituit prilej pentru desființarea unor hotărâri judecătorești în practica judiciară.

Instanțele de casare au dat numeroase îndrumări, dintre care amintim :

instanța este obligată în stabilirea adevărului să cerceteze toate probele necesare în cauză, chiar dacă inculpatul recunoscând fapta renunță la administrarea probelor[49];

instanța este obligată să stabilească toate faptele care au concurat la producerea rezultatului, chiar dacă unele au fost săvârșite de persoane netrimise în judecată[50];

instanța nu are dreptul să respingă cererea de despăgubiri formulată de partea civilă pentru motivul că martorii nu pot da relații clare cu privire la prejudiciu, ci instanța trebuie să stăruie, exercitându-și rolul activ, în administrarea și a altor probe pentru a stabili exactitatea cererilor părții[51].

În legătură cu asigurarea drepturilor părților prin luarea de    către organele judiciare a unor măsuri precum :

obligația primei instanțe de a stabili în baza rolului activ        căror persoane le revine obligația legală de prevenire a prejudiciilor ce s-ar putea aduce avutului public și, în folosul unităților păgubitoare, să le introducă din oficiu în cauză în calitate de părți civilmente responsabile[52];

instanța nu se poate mulțumi cu declarația mamei minorului rămas orfan în urma unui omor, că nu are pretenții la despăgubiri, deoarece acestuia i s-a fixat o pensie de urmaș. Instanța are obligația să verifice dacă victima nu afecta pentru întreținerea și educarea minorului mai mult decât pensia stabilită și în caz afirmativ să oblige pe inculpat din oficiu la plata diferenței[53].

  În legătură cu îndrumarea, sprijinirea și informarea părților în vederea exercitării de către acestea a drepturilor conferite de lege; organele judiciare care desfășoară activitatea procesual penală nu trebuie să abandoneze părțile și să le lase să se descurce în cauză “cum pot” sau “cum știu” având obligația de a le atrage atenția asupra drepturilor pe care le au și asupra posibilităților de realizare.

Organul de urmărire penală este obligat să explice învinuitului sau inculpatului precum și celorlalre părți drepturile lor procesuale (art. 202).

Aceeași obligație de a avea un rol activ, în sensul celor de mai sus, îi revine și instanței judecătorești. De exemplu, conform art. 320 c.pr.pen., președintele completului explică persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă[54] sau că poate participa în proces ca parte vătămată.

În practică, s-a admis atât recursul pentru că prima instanță nu a îndrumat părțile în legătură cu posibilitățile de recuperare a cheltuielilor judiciare[55], cât și recursul extraordinar intrucât partea civilă neasistată de apărător nu a fost îndrumată de instanță să ceară introducerea în cauză a comitentului, pentru a răspunde ca parte civilmente responsabilă de daunele cauzate de prepusul său[56].

§ 5.Principiul garantării libertății persoanei

Libertatea persoanei reprezintă o valoare socială de a cărei importanță dreptul românesc este adânc pătruns, normele legale asigurând o consecventă realitatea a acestora, organele judiciare având obligația respectării întocmai a tuturor dispozițiilor referitoare la realizarea ei.

Libertatea persoanei face parte din drepturile fundamentale ale omului, drepturi subiective și indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, care sunt înscrise și garantate de norme avînd o deosebită valoare juridică (declarații de drepturi, constituții, alte legi fundamentale[57]).

Deoarece preocuparea pentru asigurarea libertății persoanei depășește limitele teritoriale ale unui stat, acest drept fundamental este ocrotit în mod special de numeroase documente internaționale[58].

Importanța acestor documente este atât de mare încât legislațiile interne ale statelor care respectă drepturile și libertățile omului se aliniază de regulă la normele unanim admise pe plan internațional.

În acord cu această idee, art. 20 din Constituție înscrie regula că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Alineatul următor al aceluiași articol precizează că dacă există neconcordanță între legile interne și pactele ori tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, au prioritate reglementările internaționale.

Libertatea individuală este consacrată și larg asigurată de numeroasele dispoziții pe care Constituția le cuprinde în art. 23. În aceste context se arată că reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și modalitățile indicate de lege. Reținerea fiind privațiunea de libertate cea mai scurtă nu poate depăși ca durată 24 de ore, iar arestarea care are loc exclusiv în temeiul unui mandat emis de magistrat poate priva de libertate o persoană până la 30 de zile, orice prelungire peste această limită fiind posibilă numai pe baza aprobării unei instanțe de judecată.

Art. 23 alin. 5 din Constituție se referă la dreptul celui privat de libertate de a cunoaște exact motivele măsurilor luate față de persoana sa, fiind prevăzut faptul că celui arestat trebuie să i se aducă la cunoștință de îndată, în limba pe care o înțelege, motivele reținerii sau arestării. Persoanele arestate preventiv care îndeplinesc condițiile legale pot cere punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune (art. 23, alin. 7). Pentru a evita menținerea stării de privațiune a libertății peste limitele legale, Constituția obligă organele judiciare la eliberarea celui reținut sau arestat, dacă au dispărut motiele care justifică luarea măsurilor de prevenție.

În literatura juridică de specialitate anterioară actualei Constituții, s-au dat inviolabilității persoanei sensuri diferite, uneori mai largi decât cele anume determinate de legea fundamentală. Astfel, unii au considerat că inviolabilitatea persoanei trebuie înțeleasă în sensul respectării integrității fizice, psihice sau morale a persoanei[59], pe când alții au integrat în această sferă dreptul la viață și la integritatea corporală[60].

Față de actuala redactare a normelor constituționale înscrise sub marginalul “Libertatea individuală” aceste nelămuriri nu se mai ridică, pentru că pe de o parte, conținutul art. 23 dă foarte multe detalii care evident se referă la starea de libertate fizică a persoanei, toate trimiterile la reținere, arestare, durata acestora, organele care le dispun, eliberarea obligatorie a celor privați de libertate, liberare provizorie iar, pe de altă parte, există alte norme care asigură dreptul la viață, la integritatea fizică și psihică a persoanei și care sunt prevăzute în art. 22.

Principiile generale înscrise în art. 23 din Constituție sunt preluate și dezvoltate de Codul de procedură penală în art. 5, mai ales din punctul de vedere al garantării libertății, ținând seama că majoritatea aspectelor legale care permit organului de stat să intervină față de libertatea persoanei, se regăsesc în cadrul activității judiciare penale.

În prezent, art. 5 c.pr.pen. are redactarea dată codului prin modificarea adusă de către Legea nr. 32/1990, publicată în M.Of. nr. 128 din 17 noiembrie 1990. În conformitate cu această dispoziție libertatea persoanei urmează să fie asigurată pe întreg parcursul procesului penal (art. 5 alin. 1). Dacă o cauză penală se află în curs de urmărire penală, în faza judecății ori chiar în curs de punere în executare a hotărârii, măsurile de prevenție privative de libertate luate cu titlu procesual nu pot fi dispuse sau menținute decât în condițiile codului de procedură penală și în limitele generale restrictive ale Constituției.

Față de redactarea inițială a art. 5 c.pr.pen. actuala reglementare a extins substanțial garanțiile legale ale libertății persoanei făcând în continuare numeroase precizări precum faptul că nici o persoană nu poate fi reținută sau arestată și nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertății decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.

Pentru a evita posibilitatea unor abuzuri și pentru a da dreptul persoanei care consideră că față de ea s-a luat o măsură de privațiune a libertății, legea permite celui interesat să se adreseze instanței competente în tot cursul procesului penal. De asemenea, orice persoană față de care s-a luat ilegal o  asemenea măsură are dreptul, în condițiile prevăzute de lege, la repararea pagubei suferite (art. 5, alin. 40).

Garanțiile libertății persoanei. Numărul și diversitatea garanțiilor care asigură libertatea persoanei în procesul penal este foarte mare, putând fi grupate în câteva aspecte semnificative.

a)     Cazurile și condițiile generale ale luării măsurilor de prevenție sunt strict enumerate și explicate de lege, în așa fel încât nimănui să nu i se poată restrânge libertatea decât în împrejurările prevăzute și prescrise limitativ. Un asemenea cadru bine determinat completând dispozițiile art. 23 din Constituție se află în art. 136, 143, 145, 146 și 148 c.pr.pen.

b)     Măsurile de prevenție intră în atribuțiile celor mai calificate organe judiciare. Măsurile de prevenție, cu excepția reținerii care poate fi luată și de organele de cercetare penală, se dispun exclusiv de magistrat (judecător sau procuror).

c)      Durata măsurilor de prevenție este diversificată în funcție de caracterul lor restrictiv existând o limitare destul de scurtă în timp a acestora. Reținerea nu poate depăși 24 de ore, arestarea învinuitului 5 zile, iar obligarea de a nu părăsi localitatea 30 de zile. Numai în cazul arestării inculpatului subzistă posibilitatea depășirii duratei inițiale, fiecare prelungire fiind tot de cel mult 30 de zile.

d)     Existența unui mecanism de realizare a privațiunii de libertate limitat de anumite forme procesuale determină o eficiență sporită în aplicarea principiului legalității impunând cea mai mare atenție în modul în care organele judiciare urmează să procedeze la luarea măsurilor de prevenție.

e)     Pentru a parcurge procesul penal în stare de arest, inculpatul privat de libertate care îndeplinește anumite condiții legale poate fi pus în libertate provizorie.

f)       Posibilitatea menținerii măsurilor de prevenție este înlăturată când nu mai sunt întrunite temeiurile care le justifică precum și atunci când aceste temeiuri s-au schimbat. Alături de înlocuirea și revocarea măsurilor de prevenție norma procesual penală a prevăzut și numeroase cazuri în care acestea încetează de drept.

§ 6. Principiul  respectării demnității umane

Din anul 1990 principiul respectării demnității umane este înscris expres printre principiile fundamentale ale codului de procedură penală[61], prin intercalarea unei norme suplimentare după art. 5 din redactarea anterioară.

Actualul art. 5 prevede că orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnității umane, supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane sau degradante fiind pedepsită prin lege.

Consacrarea expresă a acestui principiu ca regulă de bază a procesului penal reprezintă o consecință atât a normelor constituționale, cât și a celor înscrise în Convențiile internaționale la care România este parte.

Înscrierea în Codul de procedură penală a unei reguli fundamentale care să oblige organul judiciar, ca în cadrul activității judiciare, să aibă o atitudine de respect față de demnitatea oricărei persoane implicate în cauză este în primul rând un reflex al dreptului persoanei la integritate fizică și psihică, așa cum se înscrie acest drept în art. 20 alin. 1 din Constituție. Tot în Constituție este stipulat faptul că nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman sau degradant (art. 20 alin. 2).

Obligațiile asumate de România pe plan internațional, mai ales pe linia drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, amplifică necesitatea ca normele dreptului intern să se alinieze reglementărilor internaționale.

În speță este vorba despre Convenția adoptată la New York în 1984 împotriva torturii și altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, convenție la care România a aderat prin Legea nr. 19/1990[62].

Aderarea României la acest document a avut drept consecință atât modificarea Codului penal cât și a Codului de procedură penală în baza Legii nr. 20/1990[63]. Sub aspectul legii penale o deosebită importanță o prezintă incriminarea pe care o dă infracțiunii de “tortură” art. 267 C.pen. Noțiunea de tortură, așa cum a fost preluată din conținutul convenției amintite, are numeroase implicații legate de activitatea judiciară

În legătură cu infracțiunea de tortură legea penală mai face următoarele precizări:

nici o împrejurare excepțională (stare de război sau de amenințare cu războiul, de instabilitate politică, ordinul superiorului sau a autorității publice) nu poate fi invocată pentru a justifica tortura;

nu constituie infracțiune de tortură când durerea sau suferințele provocate de faptele arătate mai sus rezultă exclusiv din sancțiuni legale sau sunt inerente acestora.

Pe plan procesual este de reținut faptul că infracțiunea de tortură prevăzută în art. 267 c.pen. a fost dată în competența de judecată a tribunalului județean[64], ținând seama de gravitatea faptelor respective. Trebuie precizat însă că pedeapsa este de la 2 la 7 ani, iar “dacă fapta prevăzută la alin. 1 a avut vreuna din urmările arătate în art. 181 sau 182, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani”. De asemenea, tot art. 267(1) precizează că;

 “Tortura care a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 10 la 20 de ani”; “       Tentativa se pedepsește”.

“Faptele prevăzute în alin.1 nu constituie infracțiunea de tortură dacă durerea sau suferințele rezultă exclusive din sancțiuni legale și sunt inerente acestor sancțiuni sau ocazionate de ele”.

Conform art. 266 alin. 2 c. pen. “întrebuintarea de promisiuni, amenintari sau violente împotriva unei persoane aflate în curs de cercetare, ancheta penala ori de judecata, pentru obtinerea de declaratii, se pedepseste cu închisoare de la unu la 5 ani “.

            Principala consecință procesuală care produce importante implicații referitoare la acest principiu rămâne teza înscrisă în art. 5 c.pr.pen. cu următorul cuprins:

„Respectarea demnității umane

Art. 5(1) – Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnității umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsită prin lege.”

            Într-o urmărire penală sau judecată relativ foarte rar se ajunge la asemenea atitudini sau fapte din partea organelor judiciare care să se înscrie în elementele constitutive ale infracțiunii de tortură. Pentru conduita organelor judiciare, tratarea învinuitului sau inculpatului cu întreg respectul demnității sale umane, reprezintă o chestiune imperativă.

Până la inserarea art. 5 care a înscris în mod expres în cod principiul respectării demnității umane, existau totuși numeroase norme procesual penale care, direct sau indirect, contribuiau la acesta – dispozițiile art. 68 alin. 1 c.pr.pen. care interzic întrebuințarea de violențe, amenințări sau alte mijloace de constrângere, respectiv promisiuni sau îndemnuri în scopul obținerii de probe.

La baza administrării probelor trebuie să stea și principiul respectării demnității umane. Sub acest aspect, s-a considerat, în practica Curții Europene, că anchetele prelungite și târzii, la sediul Poliției, ar putea fi de natură să violeze art. 3, CEDO.

Administrarea probelor nu se poate face decât cu evitarea oricărei atingeri care ar putea nesocoti demnitatea umană și prestigiul justiției. În literatura de specialitate s-a acordat importanță așa-zisei loialități a organelor judiciare în administrarea probelor, care presupune nu numai o totală conformare la lege, ci și o atitudine de deplină corectitudine în acest domeniu.

Art. 70 alin. 3 c. pr. pen. prevede că dacă învinuitul sau inculpatul consimte să dea o declarație, organul de urmărire penală are obligația ca, înainte de a-l asculta, să îi ceară acestuia să dea o declarație scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce.

            Valoarea probatorie a acestui mijloc de probă este fixată în art. 69 c. pr. pen. care dispune că declarația învinuitului sau inculpatului poate servi la aflarea adevărului numai în măsura în care este coroborată cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Declarația învinuitului sau inculpatului este divizibilă și retractabilă. Posibilitatea retractării subzistă în orice fază a procesului și în căile de atac extraordinare. Dispozițiile art. 73 alin. 4  c. pr. pen., conferă învinuitului sau inculpatului dreptul de a reveni asupra declarației sale, de a face completări, rectificări sau precizări.

            Art. 76 alin. 2 c. pr. pen., precizează că organul judiciar are obligația de a chema și asculta persoana vătămată precum și partea responsabilă civilmente. Cel vătămat trebuie lămurit înainte de ascultare că poate participa în calitate de parte vătămată sau parte civilă, după caz, precizându-se că participarea sau constituirea este posibilă până la citirea actului de sesizare a instanței care are loc în cadrul ședinței de judecată.

            Legea exceptează unele persoane de la obligația de a depune ca martor. Astfel, art. 79 alin. 1 c. pr. pen., interzice ascultarea ca martor a persoanei obligate să păstreze secretul profesional. Interdicția se referă la faptele și împrejurările cunoscute în exercițiul profesiei de către persoane ca avocatul, medicul, lucrătorii sanitari, notarul, funcționarii deținând anumite secrete de serviciu.

La această dispoziție există două excepții.

Într-un prim caz, obligarea păstrării secretului profesional poate trece pe planul al doilea față de interese mult superioare. Spre exemplu, avocatul care deține date, informații și acte care privesc fapte îndreptate împotriva statului sau împotriva păcii, are obligația de a le comunica organelor competente.

În al doilea rând, persoanele care dețin secrete în virtutea activității profesionale pot fi dezlegate de obligația păstrării lor, chiar de cei față de care au obligația păstrării secretului. Pe baza unei asemenea încuviințări audierea martorului devine posibilă fără ca acesta să mai poată invoca obligația păstrării secretului.

De asemenea, art. 80 alin. 1 c. pr. pen., prevede că soțul sau rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu pot fi obligate să depună ca martor. Prin rude apropiate se înțeleg potrivit art. 149, c. pen., ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite astfel rude prin înfiere.

Art. 86 alin. 3 c. pr.pen. precizează faptul că dispozițiile art. 71-74 se aplică și în cazul ascultării martorului.

            La fel, norme cum sunt cele referitoare la suspendarea urmăririi penale (art. 239.241) și suspendarea judecății (art. 303), ori cele referitoare la amânarea sau întreruperea executării închisorii (art. 453 și 455), nu au în vedere exclusiv aspecte legate de buna desfășurare a procedurii sau garantarea dreptului de apărare, contribuind în mod indirect și la respectarea demnității umane.

§ 7. Principiul garantării dreptului de apărare

Exercitarea acțiunii penale împotriva unei persoane atrage consecințe, având drept urmare tragerea la răspundere penală și aplicarea de pedepse.

Interesul general și al fiecărei persoane în parte este de a fi supuși acestui tratament juridic numai cei vinovați și numai în măsura gravității faptelor săvârșite. Pornind de la această idee plină de umanism, procesul penal cunoaște ca regulă de bază principiul garantării dreptului de apărare[65].

Ideea dreptului la apărare este adînc ancorată în mentalitatea juridică, rădăcinile sale regăsindu-se în cele mai vechi timpuri – în dreptul roman era înscrisă regula că nimeni nu poate fi judecat, în anumite condiții nici măcar sclavul, fără a fi apărat[66].

Importanța dreptului de apărare constă în maniera în care acesta răspunde atât unei exigențe imperioase de corectivitate morală și juridică, cât și necesității de a evita erorile și de a realiza o justiție cât mai eficace[67].

Dreptul de apărare este consacrat în toate normele legale moderne întrucât arhaica dilemă sofistă prin care se nega necesitatea apărării pornindu-se de la aprecierea greșită – acuzatul e nevinovat și atunci nu are nevoia unui apărător, ori e vinovat și atunci apărarea sa nu mai e necesară – a fost repudiată de mult timp în concepțiile contemporane.

În concepția juridică a secolelor XVII și XIX dreptul de apărare a fost considerat ca un drept natural inerent persoanei umane[68].

Fără a se nega importanța covârșitoare a dreptului la apărare pentru persoana umană, în teoriile moderne contemporane s-au abandonat referirile la acesta ca și drept natural, fiind considerat un principiu juridic general inerent ordinii de drept și fără de care ordinea democratică instaurată într-un stat de drept nu se poate concepe[69]. Întrucât dreptul la apărare nu a fost considerat în doctrina modernă un simplu drept cu implicații și rezonanțe exclusiv judiciare, el a fost înscris în multe norme de drept internațional în documente precum Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) și Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului (1959).

Astfel, din art. 6 al Convenției Europene rezultă că beneficiază de dreptul la apărare orice persoană care este supusă statuării în mod public în legătură cu o cauză judiciară, relativă la contestarea unor drepturi sau obligații cu caracter civil, respectiv în legătură cu temeinicia unei acuzări în materie penală.

Baza dreptului de apărare în legislația internă română se găsește în dispozițiile art. 24 din Constituție, reluate și în art. 7 din Legea pentru organizarea judecătorească.

Aceste norme consfințesc în primul rând faptul că dreptul de apărare este garantat, pentru ca în continuare să precizeze că în tot cursul procesului penal părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu ori reprezentate de un apărător.

Fiind unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal garantarea dreptului de apărare a fost înscris și în art. 6 c.pr.pen., care în actuala sa redactare[70] are un conținut evident sporit față de modul anterior de exprimare.

Art. 6 alin. 1 și alin.4 c.pr.pen. reiau ideea constituțională că dreptul la apărare este garantat învinuitului, inculpatului și celorlalte părți în tot cursul procesului penal, oricare având dreptul să fie asistată de apărător ăn cursul urmăririi penale și al judecății, fără a se face deosebiri între fazele sau momentele concrete în care s-ar găsi procesul penal.

Tot art.6 c.pr.pen. mai precizează expres că organele judiciare sunt obligate:

să asigure părților deplina exercitare a drepturilor procesuale în condițiile prevăzute de lege și să administreze probele necesare în apărare (alin. 2);

să încunoștințeze pe învinuit sau inculpat despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia și să îi asigure posibilitatea pregătirii și exercitării apărării (alin. 3);

să încunoștințeze pe învinuit sau inculpat încă dinainte de a i se lua prima declarație, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnarea că organul judiciar a realizat această obligație făcându-se chiar în procesul verbal de ascultare (alin. 5).

Activitatea de asistență juridică desfășurată de apărător urmează a fi retribuită de părțile cărora această asistență se acordă. Sumele plătite de cei care beneficiază de asistența avocatului sunt avansate de părți și apoi suportate potrivit normelor care reglementează cheltuielile judiciare (art. 189-193 c.pr.pen.).

Lipsa reală a mijloacelor materiale nu trebuie să constituie o piedică în realizarea dreptului de apărare, motiv pentru care în normele privind organizarea și funcționarea avocaturii există dispozițiile care se referă la acoperirea drepturilor bănești cuvenite avocatului, atunci când acesta este desemnat din oficiu și partea nu îl poate plăti. Motive temeinice de protecție socială determină, de lege ferendă, propunerea ca în art. 5 c.pr.pen. să se insereze teza că lipsa mijoacelor bănești de acoperire a retribuției avocatului să nu constituie o piedica în realizarea neîngrădită a acestu drept. Legea trebuie să stipuleze evident în mod exact cine și în ce condiții suportă plata sumelor cuvenite avocatului pentru activitatea depusă.

 Dreptul de apărare se manifestă sub următoarele aspecte principale:

Partea are dreptul să își apere singură interesele legale nefiind obligată, de regulă, să aibă un apărător, făcând excepție la aceasta cauzele cu apărare obligatorie. Partea are la îndemână o serie de drepturi și garanții procesuale care îi permit să se apere prin mijloace proprii[71]. Practica judiciară a decis constant că încălcarea acestor drepturi esențiale ale inculpatului reprezintă nesocotiri ale dreptului de apărare.

Organul judiciar este obligat să aibă în vedere din oficiu toate aspectele care sunt în favoarea părții, aceasta decurgând din rolul său activ care se manifestă independent de activitatea sau poziția părțior. Organul nu trebuie să aștepte inițiativele inculpatului pentru a aduna un asemenea material, nu trebuie să îl lase pe inculpat să se apere “cum se pricepe” și “dacă se pricepe”, ci să îl îndrume[72].

Partea are dreptul la asistență juridică ; îndrumarea și ajutarea părții de către o persoană calificată din punct de vedere juridic și profesională corespunzătoare sporesc la maximum posibilitățile de realizare a drepturilor și intereselor legale ale părților în procesul penal. Faptul că în anumite cazuri apărarea este obligatorie reprezintă o garanție care evită ca soluționarea cauzei să se înfăptuiască fără contrbuția competentă și activă a apărătorului.

Din reglementarea generală dată principiului garantării dreptului de apărare prin dispozițiile fundamentale mai sus arătate rezultă următoarele caracteristici:

Dreptul de apărare este garantat în tot cursul procesului; sublinierea legală este importantă pentru a atrage atenția că acest principiu nu este de parțială aplicabilitate, întrucât nici o fază a procesului penal nu se poate înfăptui fără o realizare consecventă și corespunzătoare a dreptului de apărare. În acest domeniu subzistă încă numeroase posibilități de perfecționare a legislației deoarece există unele particularități în ceea ce privește realizarea concretă a acestui drept în diversele faze ale procesului penal.

Dreptul de apărare este garantat tuturor părților; indiferent de poziția lor procesuală, părțile sunt ocrotite în egală măsură în ceea ce privește posibilitatea apărării drepturilor și intereselor legale. Dreptul de apărare prezintă cele mai multe aspecte în legătură cu învinuitul sau inculpatul deoarece acesta constituie figura centrală a procesului penal.

Dreptul de apărare se realizează prin multiple modalități; principalele modalități de asigurare a dreptului de apărare se înfăptuiesc prin modul în care sunt organizare și funcționează instanțele judecatătorești, prin dispozițiile procedurale prevăzute de lege și prin asistența juridică.

Modul de organizare și funcționare a instanțelor judecătorești asigură o consecventă realizare a dreptului de apărare prin ierarhizarea acestora în așa fel încât să garanteze realizarea gradelor de jurisdicție și posibilităților neîngrădite a căilor de atac, precum și prin reglementarea competenței în așa fel încât să asigure accesul larg al justițiabililor la instanțe.

Dreptul de apărare este garantat organizatoric și prin independența și imparțialitatea instanței judecătorești care soluționează cauza, prima cerință pentru o apărare eficientă fiind ca partea să nu compară în fața unei instanțe excepționale[73], întrucât într-o societate democratică o condiție fundamentală a independenței oricărei judecăți o constituie desfășurarea în fața organelor stabilite de lege în mod obișnuit[74].

Dispozițiile procedurale care se referă la asigurarea dreptului de apărare sunt foarte numeroase, fiind de menționat următoarele aspecte semnificative :

organul de urmărire penală adună probele atât în favoarea cât și în defavoarea învinuitului sau inculpatului (art. 202, alin. 1);

organul de urmărire penală este obligat să explice învinuitului sau inculpatului precum și celorlalți drepturile lor procesuale (art. 202, alin. 3);

în urmăririle cu acțiune penală puse în mișcare trebuie să se procedeze la prezentarea materialului de urmărire penală (art. 250);

în celelalte cauze, la terminarea cercetării organul de urmărire este obligat să cheme pe învinuit, să-i aducă la cunoștință învinuirea, să-l asculte din nou, întrebându-l dacă are noi mijloace de apărare (art. 255);

în faza judecății toate părțile trebuie înștiințate asupra datei și locului judecății, instanța având obligația citării părților (art. 191 și art. 319);

necitarea în conformitate cu legea obligă instanța să dispună amânarea judecății[75];

în vederea apărării drepturilor părțile se pot prezenta la judecată chiar dacă nu au fost citate sau nu au primit citația (art. 297);

judecata nu poate avea loc decât în prezența inculpatului, când acesta se află arestat (art. 314);

instanța este obligată cu ocazia judecății să îl asculte pe inculpat (art. 323)[76];

instanța este obligată să dea cuvântul tuturor părților, neacordarea cuvântului constituind o violare a dreptului de apărare;

cu ocazia dezbaterilor președintele poate da cuvântul părților în replică (art. 340);

în urma dezbaterilor inculpatului urmează a i se acorda ultimul cuvânt ca o manifestare a posibilităților de apărare[77];

părțile au dreptul, pentru o mai largă explicare a punctului lor de vedere, să depună concluzii scrise (art. 342);

în caz de schimbare a încadrării juridice instanța este obligată să pună în discuția părților aceasta, inculpatul având dreptul de a cere amânarea judecății pentru a-și pregăti apărarea(art. 334)[78].

Dispozițiile referitoare la asistarea inculpatului de către un apărător sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute (art. 197 c.pr.pen.).

Întrucât alegerea apărătorului este un drept al părții, delegația apărătorului desemnat din oficiu încetează la prezentarea apărătorului ales. Dacă la judecarea cauzei apărătorul desemnat din oficiu lipsește și nu poate fi înlocuit, cauza urmează a se amâna.

§ 8. Principiul folosirii limbii materne

Condițiile democratice ale societății noastre presupun realizarea procesului penal în asemenea condiții, încât egalitatea participanților la această activitate să se înfăptuiască fără nici o discminare națională. Admiterea principiului folosirii limbii materne în desfășurarea activității judiciare și înscrierea în regulile de bază ale procesului penal marchează asigurarea intereselor legitime ale tuturor etniilor din România în conformitate cu drepturile fundamentale ale omului și în concordanță cu prevederile internaționale în materie.

Constituția țării consfințește principiul folosirii limbii materne în art. 127. Codul de procedură penală reia și detaliază aceste dispoziții în art. 7 și 8.

Între dispozițiile constituționale și cele înscrise în Codul de procedură penală există unele nepotriviri care obligă la interpretarea normelor din ultimul izvor de drept în sensul alinierii lor la conținutul prevederilor constituționale.

În Constituție se înscrie regula generală ca în țara noastră procedura judiciară să se desfășoare în limba română. Astfel, pentru marea majoritate a populației țării care are ca limbă maternă pe cea română, principiul devine incident prin firea lucrurilor. De altfel, art. 127, alin. 1 și art. 6, alin. 1 din Legea nr. 92/1992 care prescriu folosirea limbii române pentru desfășurarea procedurii judiciare, nu fac decât să dezvolte la un caz particular teza înscrisă în art. 13 din Constituție care prevede că în România, limba oficială este limba română.

Art. 127, alin. 2 din Constituție face ca prin mijlocirea interpreților folosirea limbii materne să devină o realitate și pentru cei care nu vorbesc limba română și care se pot exprima neîngrădit într-o procedură judiciară în acea limbă pe care o cunosc și folosesc cel mai bine.

În conformitate cu denumirea marginală intitulată dreptul la interpret Constituția prevede că cetățenii aparținând minorităților naționale, precum și persoanele care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și a pune concluzii, prin interpret ; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit. Aceeași dispoziție se regăsește și în art. 6 alin. 2 din Legea pentru organizare judecătorească.

Necunoașterea limbii în care se desfășoară activitatea procesuală nu poate constitui un impediment în realizarea drepturilor participanților la cauza penală, rezultând din aceasta un caracter individual al principiului folosirii limbii materne.

În conformitate cu principiul constituțional înscris în art. 127 codul precizează că părților care nu vorbes limba în care se desfășoară procesul penal li se asigură posibilitatea de a lua cunoștință de piesele dosarului, dreptul de a vorbi în instanță și de a pune concluzii prin interpret (art. 8).

Potrivit art. 128 c.pr.pen. când una dintre părți sau o persoană care urmează a fi ascultată nu cunoaște limba română iar organul de urmărire penală nu are posibilitatea de a se înțelege cu aceasta, îi asigură folosirea unui interpret. În cursul judecății părțile pot fi asistate și de un interpret ales de ele. Aceste norme sunt complinite în practică și prin măsuri organizatorice în domeniul cadrelor folosite în organele judiciare, în așa fel încât în zonele în care există persoane care folosesc și altă limbă decât cea română, cunoscători ai acestei limbi să se afle și în rândul organelor de urmărire penală și de judecată[79].

Aceste dispoziții sunt aplicabile și în cazurile când unele dintre înscrisurile aflate la dosarul cauzei sau prezentate în instanță sunt redactate într-o altă limbă decât cea română[80].

Pornind de la documentele internaționale referitoare la drepturile fundamentale ale omului, în literatura și practica judiciară străină s-au clarificat numeroase aspecte legate de dreptul persoanei, care datorită apartenenței sale naționale nu cunoaște limba de desfășurare a procedurii judiciare, de a realiza plenar interesele legate de soluționarea cauzei penale.

Unii autori au legat nemijlocit principiul folosirii limbii materne de dreptul de apărare în temeiul art. 14, pct. 3 din Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice în care se stabilește dreptul inculpatului de a fi informat asupra învinuirii care i se aduce. Informarea trebuie făcută în cel mai scurt timp și într-un limbaj pe deplina înțelegere a celui în cauză. Limbajul pe înțelesul inculpatului înseamnă evident folosirea limbii pe care aceste o cunoaște cel mai bine[81].

Chiar dacă limba oficială a procedurii judiciare coincide cu cea  a inculpatului, modul de exprimare a organului judiciar trebuie să fie de așa natură încât inculpatul să înțeleagă exact și în detaliu învinuirea[82], organul judiciar fiind obligat să explice terminologia de specialitate folosită[83] ori de câte ori este cazul.

Cu privire la gradul de cunoaștere de către inculpat a limbii în care se desfășoară procedura în vederea aplicării normelor de folosire gratuită a interpreților, instanțele au statuat în mod constant că dreptul de apreciere al acestui aspect revine în mod suveran judecătorului care rezolvă fondul cauzei[84].

Gratuitatea folosirii interpretului este absolută dacă inculpatul nu cunoaște limba procedurii judiciare, indiferent de cetățenia lui sau de împrejurarea că este locuitor al statului în care se desfășoară procesul și deci ar avea posibilitatea să cunoască (mai mult sau mai puțin) limba respectivă.

CAPITOLUL II

PRINCIPIUL RESPECTĂRII DEMNITĂȚII UMANE PE PLAN INTERNAȚIONAL  

II.1. Protecția integrității fizice și morale a omului și principiul respectării demnității umane în “Declarația Universală a Drepturilor Omului”, “Convenția împotriva torturii” și “Convenția Europeană a Drepturilor Omului”.

Problema drepturilor omului a ocupat și continuă să ocupe un loc proeminent în cadrul acțiunii politice a statelor, ca și al unor importante organisme și reuniuni internaționale, devenind în zilele noastre un subiect de cea mai largă circulație, atât în lucrări de specialitate, cât și în dezbaterile publice.

Interesul ce se manifestă față de această problematică se datorează nu numai unei preocupări reale față de necesitatea promovării și garantării drepturilor și libertăților inerente ființei umane – element esențial al asigurării progresului, bunăstării și civilizației în orice societate, al democrației și statului de drept – ci și ca urmare a faptului că, de multe ori, prin neglijarea sau încălcarea flagrantă a acestor drepturi și libertăți s-au creat situații conflictuale de natură a pune în pericol climatul de pace, stabilitate și securitate, astfel cum acestea, din păcate, se înregistrează în multe părți ale lumii și chiar pe continentul european, în zilele noastre.

Un moment deosebit de important care marchează rolul deosebit al O.N.U. privitor la protecția drepturilor omului îl reprezintă redactarea și adoptarea de către Adunarea sa generală, la 10 decembrie 1948, a Declarației Universale a Drepturilor Omului[85]. Textul Declarației constituie primul act de drept internațional public ce conține o enumerare a anumitor drepturi recunoscute oricărei persoane.

            Preluând atât idei din Constituția americană cât și din cea a Declarației Revoluției franceze, Preambulul Declarației Universale arată că “recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor egale și inalienabile pentru toți consituie fundamentul libertății, justiției și păcii în lume” și că “este esențial ca drepturile omului să fie protejate printr-un regim juridic adevărat, pentru ca acesta să nu fie constrâns, ca suprem recurs, la revoltă împotriva tiraniei și opresiunii”.

Din punct de vedere juridic, Declarația Universală a Drepturilor Omului este o rezoluție a Adunării generale O.N.U., adică un act internațional care este lipsit de forță obligatorie, și nu un tratat internațional semnat și ratificat de către stat, care devine obligatoriu pentru acestea. Totuși, forța morală a Declarației a fost deosebită, dincolo de toate încălcările drepturilor omului produse în diferite regiuni ale globului, din păcate și în Europa.

 Astfel, art. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului precizează că “toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de celelalte în spiritul fraternității”.

            Orice atingere adusă integrității persoanei trebuie sancționată de lege, însă dacă totuși aceasta se impune din considerente sociale, ea se face numai prin lege și in condițiile art.49 din Constituția României (spre exemplu, recoltarea de probe de sânge pentru dovedirea intoxicației alcoolice, vaccinarea pentru combaterea unei epidemii). O problemă controversată este aceea de a ști când începe să fie operant și când încetează dreptul la viață și la integritate fizică. Astfel, dacă se pornește de la concepțiile religioase, atunci întreruperile voluntare ale sarcinii nu ar trebui sa fie acceptate decât în cazuri extreme (spre exemplu, atunci când viața mamei este în pericol). Dacă dreptul la integritate fizică este prelungit și după moarte, preluarea autorizată în scopuri medicale de organe ale unor persoane decedate ar fi ilegală, la fel ca și utilizarea pentru disecții a cadavrelor.

Un corolar al dreptului la viață și la integritate fizică și psihică îl constituie și dreptul fundamental prevăzut de art.26, adică dreptul la viața intimă, familială și privată. Textul legii fundamentale obligă autoritățile statului la respectul vieții intime, familiale și private și la ocrotirea împotriva oricăror atingeri din partea oricărui subiect de drept. Astfel, nimeni nu poate să se amestece în viața intimă, familială sau privată a persoanei fără a avea consimțământul acesteia, consimțământ care trebuie să fie liber exprimat.

În acest sens:

judecătorii au obligația de a declara ședință secretă,  judecată în procesele în care publicitatea ar afecta viața intimă, familială și privată;

se consideră atentat la viața intimă a persoanei ascultarea, înregistrarea sau transmiterea imaginilor sau a valorilor unei persoane, fără consimțământul acesteia;

este interzisă, de asemenea, aducerea la cunostință publică a aspectelor din viața conjugală a persoanelor.

Art. 5 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că “nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante”. Acest  articol consacră dreptul fiecărei persoane fizice de a dispune de ea însăși, cu condiția de a nu încălca drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.

Potrivit cu această consacrare:

numai persoana poate dispune de ființa sa, de integritatea sa fizică și de libertatea sa;

persoana are dreptul de a dispune de corpul său.

În virtutea acestui drept, persoana are dreptul de a participa ca subiect de anchete, investigații, cercetări sociologice, psihologice, medicale, științifice și de a accepta transplantul de organe și țesuturi.

Dreptul persoanei de a dispune de corpul său nu se confundă cu dreptul de sinucidere. Ca și alte drepturi sau libertăți fundamentale și dreptul persoanei de a dispune de ea însăși comportă anumite limite. Aceste limite provesc examenul sănătății impus pentru angajarea în muncă sau în vederea încheierii căsătoriei, examenele medicale pentru combaterea bolilor venerice și a toxicomaniei și vaccinările obligatorii.

             Suferința milioanelor de bărbați, femei și copii în lagărele de concentrare și celulele de închisoare din Rusia stalinistă sau Germania nazistă a șocat adânc mulți oameni. Aceasta a dus la formarea Națiunilor Unite după al doilea război mondial, determinând adoptarea “Declarației Națiunilor Unite Asupra Protejării Tuturor Persoanelor de la Tortură sau altă Pedeapsă sau Tratament Crud, Inuman ori Degradant”.

Această declarație definește tortura drept “orice act prin care durerea sau suferința, indiferent că este fizică sau mentală, este produsă în mod intenționat prin sau la instigarea unei oficialități publice sau a unei alte persoane, pentru scopuri cum ar fi obținerea de informații sau mărturisiri de la condamnat sau de la o a treia persoană, pedepsindu-l pentru un act pe care l-a comis sau este suspectat de a-l fi comis, sau intimidarea lui sau a altor persoane”.

            Cel mai recent instrument legal care combate tortura este Convenția Împotriva Torturii și altor Tratamente sau Pedepse Crude, Inumane sau Degradante. Această convenție este produsul a șapte ani de negocieri internaționale iar Consiliul General al Națiunilor Unite a adoptat-o prin consens la 10 decembrie 1948 – Ziua Drepturilor Omului. Convenția împotriva torturii obligă statele care au semnat și ratificat Tratatul să facă din tortură un delict care trebuie pedepsit. Nici o circumstanță – război, stare de urgență publică, ordine de la autorități – nimic nu poate fi invocat pentru a justifica tortura, sub incidența Convenției Împotriva Torturii.

Acordurile internaționale demonstrează că tortura nu ar fi trebuit utilizată niciodată, în nici o țară, în nici o circumstanță. Violările nu încetează până când nu sunt făcute publice, singura șansă pentru oamenii obișnuiți de a lupta împotriva torturii fiind cea de a-și cunoaște drepturile și de a se pregăti să se pronunțe cu fermitate când cei din jur sunt tratați nedrept.

Pe plan regional, european, drepturile civile și politice sunt apărate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care instituie posibilitatea introducerii unei plângeri individuale împotriva unui stat semnatar pentru o pretinsă încălcare a unui drept astfel protejat.

Tratat regional și multilateral, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cuprinde elementele formale constitutive ale unui asemenea izvor de drept internațional public, respectiv preambulul și conținutul său[86].

Preambulul Covenției  Europene face referire expresă la rolul Declarației Universale a Drepturilor Omului ca instrument internațional ce urmărește recunoașterea și aplicarea universală și efectivă a drepturilor omului pe are aceasta le enunță.

Astfel, în art. 3, Convenția Europeană reia, in termeni identici, prevederea cuprinsă în art. 5  al Declarației Universale a Drepturilor Omului: “Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepeselor sau tratamentelor inumane ori degradante”.

În cea mai concisă redactare posibilă, art. 3 din Convenție dispune că nimeni nu poate fi supus torturii, nici unor pedepse sau tratamente inumane ori degradante.

Această dispoziție are ca scop apărarea integrității fizice și morale a persoanei, demnitatea ei.

Interdicția impusă de art. 3 este absolută; nici o derogare de la dispozițiile sale nu este permisă de Convenție, acest drept apărând  ca intangibil. Dreptul de a nu fi supus la tratamente contrare demnității omului este un atribut inalienabil al persoanei umane, întemeiat pe valorile centrale ale “patrimoniului comun” al statelor membre ale Consiliului Europei, evocat în Preambulul Convenției[87].

Într-o jurisprudență de o constanță fără nici o umbră de echivoc, începută cu cauza Irlandei c/Royaume-Uni din anul 1978[88], Curtea Europeană a decis în sensul că art. 3 din Convenție consacră una dintre valorile fundamentale ale societăților democratice. Chiar în circumstanțele cele mai dificile, cum ar fi lupta împotriva terorismului și a crimei organizate, Convenția interzice în termeni absoluți tortura și pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante.

Art. 3 nu prevede restricții, ceea ce contrastează cu majoritatea dispozițiilor normative ale Convenției și ale Protocoalelor nr. 1 și nr. 4 și, potrivit art. 15, parag. 2 din Convenție, nu comportă nici o derogare, chiar în situația existenței unui pericol public ce amenință viața națiunii.

Interdicția aplicării torturii sau a unor pedepse sau tratamente inumane ori degradante este absolută și prin raportare la comportamentul persoanei căreia acestea i-ar fi fost aplicate; natura infracțiunii care i s-ar imputa reclamantului este lipsită de orice pertinență pe terenul art. 3 din Convenție[89].

Caracterul absolut al interdicției instituită de acest text are importante consecințe practice, mai ales cu privire la obligațiile care revin statelor contractante pe temeiul dispozițiilor sale, între care lipsa de pertinență a eventualului comportament reprobabil al victimei, ce ar putea cădea sub imperiul celor mai grave sancțiuni penale este numai una dintre ele.

Ca regulă generală, pe terenul art. 3 , statele și-au asumat, prin Convenție, o adevărată răspundere obiectivă cu privire la conduita agențilorlor; autoritățile statale nu s-ar putea apăra de această răspundere invocând imposibilitatea – reală sau ipotetică – de a asigura respectarea interdicției impusă de text[90].

Fosta Comisie a decis în sensul că statele nu au a alege intre respectarea obligației impusă de art. 3 și acordarea unei indemnizații victimei unei eventuale încălcări a dispozițiilor sale chiar dacă, atunci când este vorba, de exemplu, de rele tratamente, o acțiune în despăgubiri constituie, ca principiu, o cale de atac care trebuie exercitată spre a epuiza astfel căile interne de atac, în sensul Convenției.

Caracterul absolut al dreptului de a nu fi supus la tortură sau la pedepse ori tratamente inumane ori degradante interzice statelor să invoce, în această materie, principiul proporționalități[91]i. Acest principiu a fost creat de jurisprudența organelor Convenției și aplicat în privința drepturilor și libertăților apărate de Convenție care pot cunoaște limitări autorizate cu privire la drepturile pe care aceasta le guvernează în circumstanțe determinate, cum sunt cele definite, de pildă, de cel de al doilea paragraf al art. 8, 9, 10, 12 din Convenție.

Acest principiu a permis Curții să examineze, după ce eventual a constatat o ingerință a unei autorități statale în exercițiul dreptului apărat, “dacă aceasta a fost necesară într-o societate democratică” și dacă ea a fost “proporțională” cu scopul legitim urmărit prin producerea ei.

Pentru a cădea sub incidența dispozițiilor art. 3, “tratamentul” determinat aplicat victimei trebuie să depășească un anumit “prag de gravitate”. Astfel, în cauzele examinate pe terenul acestui text, trebuie determinat punctul de la care suferința produsă unei persoane nu poate fi considerată o simplă “brutalitate” produsă, de exemplu, atunci când aceasta s-ar opune la arestarea ei, ci este suficient de gravă pentru a fi calificată ca tratament inuman sau degradant sau chiar tortură[92].

 Din moment ce pragul de limită a fost atins, în interiorul “dispozițiilor textului, principiul proporționalității poate determina o anumită calificare sau o calificare precisă a tratamentului aplicat victimei ca fiind tortură, tratament inuman sau tratament degradant”.

Caracterul absolut al dreptului discutat, autorizează Curtea Europeană să se sesizeze din oficiu cu examinarea eventualei sale încălcări, chiar în ipoteza în care victima nu a invocat-o, ca un capăt de cerere distinct în plângerea sa, dar faptele alegate impun aceasta.

 Pe plan general, cu privire la interdicția impusă de acest text este de reținut precizarea firească făcută de fosta Comisie în sensul că dreptul garantat de această dispoziție nu poate fi invocat de persoane juridice. Astfel ea a decis că dreptul de a nu fi supus torturii sau unui tratament inuman ori degradant nu este, prin natura sa, susceptibil de a fi exercitat de o asociație de drept privat[93].

            Revenind la dispozițiile art. 3 din Convenție, este de observat că, după modelul Declarației Universale, formularea sa cuprinde “tratamente” aplicate unei persoane ce pot primi calificări diferite, fără a defini nici unul dintre ele și fără a stabili o anumită ierarhie între ele[94].

În nenumărate ocazii, organele Convenției au reținut, mai ales cu privire la tratamentele inumane sau degradante, că pentru a preciza acel prag minim de gravitate necesar a fi depășit spre a se aplica dispozițiile art. 3 din Convenție, trebuie luați în considerare mai mulți factori, împreună sau separat: contextul în care s-au produs faptele incriminate, durata “tratamentului” aplicat, efectele sale fizice sau psihice asupra persoanei care le-a suferit, sexul, vârsta și starea sa de sănătate.

Autorii Convenției au dorit să facă o distincție între actele de tortură, care reprezintă un tratament crud, cu suferințe psihice și fizice  deosebite pentru victimă și alte tratamente care, fără a produce suferințe de o asemenea intensitate, pot fi reținute totuși ca rămânând inumane sau degradante, toate aceste acte fiind prohibite de art. 3.

Având în vedere caracterul evolutiv al Convenției, ca instrument viu ce trebuie interpretat în lumina condițiilor de viață actuale[95], ea nu a exclus ca anumite fapte calificate cândva ca “tratamente inumane și degradante” și nu “tortură”, ar putea primi o calificare diferită în viitor, deoarece “nivelul crescând de exigență în materia protecției drepturilor omului și a libertăților fundamentale implică, paralel și ineluctabil, o și mai mare fermitate în aprecierea atingerilor aduse unor valori fundamentale ale unei societăți democratice”.

Noțiunea de “tortură” în sensul art. 3.

            Prima interdicție editată de art. 3 din Convenție privește tortura.

Cu riscul de a ne repeta, reluăm definiția ei din Convenția onusiană în materie, considerată ca având, astfel, valoarea de definiție autentică, spre a evidenția caracteristicile acesteia : “orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere, sau suferințe puternice (intense) fizice sau psihice, în special cu scopul de a obține de la ea sau e la o terță persoană informații sau mărturii, de a o pedepsi pentru un act pe care ea sau o terță persoană l-a comis, sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei sau de a intimida sau face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru orice alt motiv întemeiat pe orice formă de discriminare, atunci când o asemenea durere sau suferință sunt provocate de un agent al autorității publice sau de orice persoană ce acționează cu titlu oficial ori la instigarea sa sau cu consimțământul ei expres sau tacit”.

            Tortura presupune intenția celui care produce o suferință deosebită victimei, deținător al autorității publice, care acționează direct sau prin intermediul altei persoane, care, la rându-i, produce suferințele cu știrea sau chiar la instigarea acestuia.

În afară de gravitatea tratamentelor, instanța europeană a evidențiat că în Convenția O.N.U. din anul 1987, în privința torturii se menționează noțiunea de voință deliberată, deoarece ea definește tortura ca un act prin care sunt provocate durerile sau suferințele în mod intenționat unei persoane, în special cu scopul de a obține informații, de a o pedepsi sau de a o intimida[96].

            De asemenea, instanța europeană a menționat că art. 2 al Convenției O.N.U. împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante impune statelor contractante să ia măsuri legislative administrative, judiciare și alte măsuri eficace pentru a împiedica săvârșirea de acte de tortură pe teritoriul aflat sub jurisdicția lor, iar dispozițiile art. 4 din aceeași Convenție le obligă să incrimineze asemenea acte în cadrul legislației lor penale interne.

Această interdicție absolută se regăsește și în alte decizii ale unor instanțe judecătorești interne și internaționale.

Astfel, Curtea Europeană a reținut, în hotărârea sa din 10 decembrie 1998, pronunțată în cauza Furundzija, Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie, referindu-se la ansamblul normelor convenționale amintite mai sus a statuat că “datorită importanței valorilor pe care le protejează, principiul interdicției torturii a devenit o normă imperativă sau jus cogens, adică o normă care se situează în ierarhia normelor internaționale la un rang mai înalt decât dreptul convențional și chiar decât normele de drept cutumiar ordinar”.   

Începând cu hotărârea sa din 18 decembrie 1996, pronunțată în cauza Aksoy c/Turquie[97], Curtea și-a nuanțat poziția privitoare la modul de calificare a maltratărilor suferite de o persoană în timpul detenției preventive.

Astfel, mai întâi, Curtea a reluat ideea potrivit cu care, forme deosebite ale relelor tratamente au a fi calificate tortură, pe baza distincției ce rezultă din art. 3 al Convenției, între această noțiune și aceea de tratamente inumane sau degradante.

În al doilea rând, în speță, Curtea a reținut starea de fapt stabilită de fosta Comisie, care a constatat, între altele, că în timpul arestării preventive, reclamantul a fost supus la așa-numita “spânzurătoare palestiniană” ce constă în dezbrăcarea victimei, legarea mâinilor la spate și suspendarea ei de brațe, fără a se mai putea sprijini pe sol[98].

În al treilea rând, în concepția Curții, un asemenea “tratament” nu poate fi aplicat decât în mod deliberat, pentru că “realizarea” lui presupune o “doză de pregătire și de antrenament”, și a fost practicat cu scopul de a obține de la reclamant mărturisiri sau informații. În afara gravelor suferințe îndurate, probele medicale produse au demonstrat că reclamantului i-a fost cauzată o paralizie a brațelor, care a durat o bună perioadă de timp. Așa fiind, Curtea a ajuns la concluzia că acest „tratament” a fost atât de grav și crud, încât nu poate fi calificat decât tortură.

            Subliniem faptul că actele de tortură pot fi săvârșite nu numai de agenți ai forței publice, ci și de particulari, caz în care autoritățile statale au îndatorirea, pe terenul art. 3, de a urmări și pedepsi pe cei vinovați de producerea lor.

Noțiunile de „tratamente inumane” și de „tratamente degradante”, în sensul art. 3.

O agresare fizică sau verbală, spontană sau de durată, săvârșită asupra unei persoane de către agenți ai statului care, de regulă, exercită o anumită autoritate asupra victimei, poate să nu prezinte intensitatea impusă pentru a fi calificată tortură. nu mai puțin, ea va cădea sub incidența dispozițiilor art. 3 din Convenție dacă va constitui un „tratament inuman” sau un „tratament degradant”. Ca și în cazul torturii, aplicarea unor asemenea „tratamente” unei persoane constituie o gravă atingere a demnității sale, interzisă cu desăvârșire de Convenție.

Suferințele fizice sau/și psihice pe care ele le provoacă victimei nu ating intensitatea rezultată din actele de tortură, dar sunt, oricum, cauzate victimei. Spre deosebire de tortură și tratamentele inumane, tratamentele degradante pot fi aplicate fără intenția de a înjosi victima.

Nici Convenția și nici alte instrumente internaționale în materie nu conțin o definiție a tratamentelor inumane sau degradante.

Reamintim că primul element precizat în această jurisprudență a fost acela al „pragului de gravitate” de la care o simplă brutalitate, oricât de reprobabilă ar fi ea, nu constituie un tratament inuman sau degradant[99].

Spre a intra în domeniul de aplicație al art. 3 din Convenție, relele tratamente trebuie să atingă un minimum de gravitate, a cărui apreciere este relativă prin esența sa; ea depinde de ansamblul elementelor cauzei, în special de durata aplicării lui, de efectele fizice sau mentale produse asupra victimei și, uneori, de sexul, vârsta, starea acesteia de sănătate[100].

Dacă jurisprudența organelor Convenției a determinat trăsăturile fiecăruia dintre tratamentele care pot fi calificate ca inumane și a acelora care sunt degradante, adeseori examinarea situațiilor de fapt din cauzele deduse judecății lor au condus la concluzia că tratamentele aplicate victimei sunt și inumane și degradante. De altfel, considerăm că din punct de vedere juridic distincția are a fi facută; din punct de vedere etic însă, ni se pare că e greu de susținut că un tratament inuman nu este degradant sau că acesta din urmă nu este inuman.

În cauza Irlande c/Royaume-Uni, din anul 1978[101], Curtea Europeană a definit pentru prima dată „tratamentele inumane” ca fiind acele acte prin care se provoacă victimei leziuni sau vii suferințe fizice și morale, susceptibile de a-i produce puternice tulburări psihice. Aceste acte au a fi săvârșite cu intenția de a cauza suferințe intense victimei. După cum a reținut Curtea cu referire la tehnicile de interogatoriu de „dezorientare” sau de „privare senzorială” incriminate în aceeași cauză, „utilizate cumulativ”, cu premeditare și pe durata mai multor ore, ele au fost de natură să constituie tratamente inumane.

În jurisprudența sa, fosta Comisie a căutat să determine pragul de la care producerea de suferințe fizice și morale unei persoane constituie un tratament inuman.

Astfel, ea a decis că nu constituie un tratament inuman:

împiedicarea cuiva să consulte un anumit medic specialist, atunci când se putea asigura un tratament medical apropiat în alte condiții[102];

 administrarea forțată de medicamente specifice unui bolnav mintal internat într-o clinică psihiatrică, sub control judiciar;

refuzul de a acorda uni tată divorțat dreptul de a avea legături personale cu copilul său atunci când acesta se dovedește a fi conform dispozițiilor art. 8 din Convenție;,

obligația impusă unui asistent social care lucrează în cadrul unei asociații private, administrator al unui centru de readaptare a tinerilor toxicomani, de a depune mărturie într-o procedură judiciară angajată împotriva unui fost internat în acel institut[103].

La rândul ei, Curtea Europeană a decis că folosirea forței fizice asupra unei persoane privată de libertate, atunci când acest lucru nu este strict necesar prin raportare la comportamentul acelei persoane este de natură să aducă atingere demnității umane și constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3.

Necesitățile anchetei și evidentele dificultăți ale luptei contra criminalității nu ar putea conduce la limitarea protecției datorată integrității fizice a persoanei[104]. Este evident faptul că, într-o asemenea situație, calificarea avută în vedere de Curte cu privire la violențele fizice aplicate persoanei deținute este aceea de „tratamente inumane”.

De asemenea, instanța europeană a reținut că violențele alegate de victimă, în special cele susceptibile să aducă atingere integrității mintale a individului pot, în funcție de circumstanțe, să impună aplicare dispozițiilor art. 3 din Convenție, chiar dacă ele nu sunt de natură să lase, cu necesitate, urme fizice sau psihice, care să se preteze la un consult medical[105]. Pentru Curte, caracterul „insidios” al violențelor suferite de victimă  nu poate să o împiedice a le considera tratamente inumane; problema care se poate pune este aceea a probei lor.

            Actele internaționale care interzic, alături de tortură și tratamentele inumane, aplicarea de tratamente degradante unei persoane nu le definesc. Generic, ele fac parte din categoria relelor tratamente, care cad sub incidența art. 3 din Convenție, fiind, oarecum impropriu spus, pe scara cea mai de jos a acestora. Criteriul nivelului de la care un comportament reprobabil, de regulă al agenților statului, față de o persoană are a fi calificat ca tratament degradant este variabil, în funcție de circumstanțele cauzei și de efectele aplicării lui, în raport de sexul, vârsta, starea de sănătate a victimei și alte asemenea elemente referitoare la situația victimei.

După cum a spus fosta Comisie, expresia „tratamente degradante” are în vedere atingeri grave ale demnității umane, astfel că o măsură care este de natură să coboare statutul social al unei persoane, situația sau reputația ei poate fi considerată a constitui un asemenea tratament, în sensul art. 3 din Convenție, dacă ea atinge „un anumit grad de gravitate”[106]. La rândul ei, Curtea a statuat cu valoare de principiu în cauza Irlande c/Royaume-Uni, că un tratament aplicat unei persoane are a fi calificat „degradant” atunci când crează acesteia sentimente de teamă, de neliniște și de inferioritate, de natură a o umili, a o înjosi și, eventual, de a-i înfrânge astfel rezistența fizică și morală[107].

În concepția instanței europene, de regulă, violența psihică exercitată asupra unei persoane, dacă nu constituie un act de tortură sau de tratament inuman, depășind totuși un anumit nivel, poate prezenta cel puțin un tratament degradant. În orice caz, un asemenea tratament se plasează, mai degrabă, la nivelul psihicului unei persoane. Premeditarea agentului care-l aplică spre a produce asemenea umilințe victimei poate fi prezentă, după cum nu întotdeauna poate fi reținută în sarcina acestuia.

Astfel, instanța europeană a reținut într-o cauză că „nimic nu probează existența unei veritabile intenții de a umili sau de a înjosi pe reclamant. Totuși, dacă trebuie ținut seama de problema de a se ști în ce măsură scopul tratamentului era de a umili sau înjosi victima, absența unui asemenea scop nu ar putea exclude într-o manieră definitivă constatarea unei încălcări a art. 3”[108], (s.n., C.B.).

De asemenea, Curtea a subliniat că pentru a  califica un tratament ca „degradant” în sensul art. 3, ea va trebui să examineze dacă scopul aplicării lui este umilirea sau înjosirea victimei și dacă, prin efectele produse, a fost sau nu atinsă personalitatea acestuia în mod incompatibil cu dispozițiile acestui text. Din acest punct de vedere, caracterul public al tratamentului poate constitui un element pertinent: „este suficient ca victima să apară umilită în proprii ei ochi”, chiar dacă situația incriminată nu este cunoscută și de alte persoane.

            Din moment ce tratamentul aplicat unui individ putea primi calificarea de „degradant” numai la un anumit nivel al umilirii provocate acestuia, Comisia a decis că obligația impusă unui șomer, sub sancțiunea pierderii beneficiului alocației de șomaj, de a accepta o activitate remunerată ce presupune, eventual, un oarecare discredit social nu constituie un asemenea tratament prohibit de dispozițiile art. 3 din Convenție, ca și obligația impusă de judecătorul penal unei persoane de a se supune unei expertize psihiatrice, chiar dacă aceasta presupune un anumit dubiu al judecătorului privitor la sănătatea sa mintală[109], obligația unui deținut de a furniza un eșantion de probe biologice în prezența unui gardian al închisorii

În schimb, Comisia a statuat în sensul că discriminarea bazată pe rasă poate, în anumite circumstanțe, să constituie în sine un tratament degradant în sensul art. 3 din Convenție[110], ca și aplicarea unei pedepse corporale într-o școală engleză unei eleve de 16 ani de către un bărbat, în prezența altui bărbat și provocarea, astfel a unei răni vizibile timp de mai multe zile[111]. Ne întrebăm totuși, deși soluția fostei Comisii este ceva mai îndepărtată în timp (1986), dacă în speță nu s-ar fi putut reține că tratamentul aplicat victimei are a fi calificat mai degrabă inuman decât degradant, sau chiar inuman și degradant, tocmai prin raportare la vârsta și la situația acesteia, precum și la suferințele fizice și psihice la care a fost supusă. De altfel, este de reținut că, în acest sens, Curtea a arătat că o pedeapsă corporală poate să apară ca incompatibilă cu demnitatea și integritatea fizică a persoanei protejate de art. 3 din Convenție.

Instanța europeană a statuat că suferința datorată unei boli care a survenit în mod natural, fie ea fizică sau psihică, poate pune o problemă pe terenul art. 3 din Convenție, dacă ea este sau riscă să fie exacerbată printr-un tratament a cărui responsabilitate incumbă autorităților statale[112]; într-o asemenea situație, persoana în cauză suferă sau riscă să sufere un tratament degradant, în sensul Convenției.

 Rolul “atitudinii psihice” a reprezentanților autorităților statului.

S-a remarcat uneori, nu fără temei, caracterul redundant al dispoziției din art. 3 al Convenției, potrivit cu care sunt interzise tratamentele inumane și degradante, după cum s-a făcut și remarca în sensul că “reglementând în același articol tortura și pedepsele sau tratamentele numai inumane și degradante, autorii Convenției au obligat instituțiile de la Strasbourg să instaureze o anumită ierarhie între tortură, tratamente inumane și tratamente degradante”[113].

Am putea spune că din cercetarea jurisprudenței organelor Convenției, astfel cum am arătat mai sus, s-ar deduce că ele s-au “conformat”, încercând a delimita gravitatea actelor prohibite de art. 3 prin plasarea, în mod firesc, a torturii la “scara cea mai de sus” a înfrângerii demnității umane și încercând, de asemenea, a face delimitări între “tratamente inumane” și “tratamente degradante”, prin folosirea criteriului caracterului durerilor cauzate victimei sau pe cel al intenției, tratamentele inumane presupunând, ăn principiu, intenția de a le aplica.

            Menționăm că alteori instanța europeană a făcut din nou distincția netă între tratamentul “inuman” considerat ca fiind astfel atunci când el a constat în lovituri aplicate cu premeditare timp de mai multe ore și care a avut ca urmări dacă nu veritabile leziuni, cel puțin suferințe fizice și morale, și cel “degradant”, atunci când a constat în provocarea unor sentimente de teamă, de neliniște și de inferioritate, de natură a umili și înjosi victima și a arătat că pentru ca un tratament să fie calificat “inuman” sau “degradant”, suferința și umilințele produse acesteia trebuie să meargă “dincolo de cele pe care le presupune, în mod inevitabil, o formă dată de tratament legitim (…). Problema de a se ști dacă tratamentul respectiv avea ca scop umilirea sau înjosirea victimei este un alt element ce trebuie avut în vedere. Absența unui asemenea scop nu ar putea, totuși, să excludă, în mod definitiv, o constatare a încălcării art. 3”[114].

            Deținerea unei persoane în arest preventiv și executarea pedepselor privative de libertate sunt de natură să pună probleme specifice pe terenul art. 3 din Convenție.

 Spre deosebire de Pactul O.N.U. privitor la drepturile civile și politice (art. 10, parag. 2) și de Convenția interamericană a drepturilor omului (art. 5, parag. 2) care dispun că “un deținut trebuie tratat în mod uman și cu respectul inerent demnității persoanei umane”, în Convenția europeană a drepturilor omului nu se regăsește o asemenea dispoziție.

Într-o jurisprudență constantă, instanța europeană a arătat că măsurile privative de libertate, oricare ar fi acestea, presupun prin ele însele, suferințe și umiliri. Totuși, nu s-ar putea considera că orice asemenea măsură ar fi de natură să înfrângă dispzițiile art. 3, după cum nu se poate susține că acest text poate fi interpretat că ar impune autorităților statale obligația generală de a elibera un deținut înainte de termen pentru motive de sănătate, sau de a-l plasa într-un spital civil, spre a-i permite astfel să beneficieze de un tratament medical deosebit.

Art. 3 impune statelor obligația de a veghea ca oricărui deținut să îi fie asigurate condiții care sunt compatibile cu respectul demnității umane și cu adoptarea unor modalități de executare a pedepsei privative de libertate de așa natură încât acesta să nu fie supus unor tratamente sau situații umilitoare ce ar excede nivelul inevitabil al suferințelor inerente detenției și care, având în vedere exigențele practice ale încarcerării, să-i asigure totuși condiții acceptabile de viață și de sănătate[115].

De altfel, Curtea a reținut în mod judicios că un individ poate fi umilit prin simplul fapt al condamnării sale penale; totuși, ceea ce interesează, prin raportare la scopurile avute în vedere de art. 3 al Convenției, este tocmai ca el să nu fie umilit nu prin simpla sa condamnare – se înțelege, pronunțată pentru o faptă penală dovedită, în fața unei instanțe independente și imparțiale, în urma unui proces echitabil – ci și prin modul de executare a pedepsei aplicate.

În acest sens, Curtea a decis că uzul forței fizice împotriva unei persoane private de libertate care nu s-a dovedit  strict necesar, raportat la comportamentul acelei persoane, este de natură să aducă atingere demnității umane și constituie, în principiu, o încălcare a dispozițiilor art. 3. De asemenea, deținerea reclamantului într-o celulă rece și întunecată, cu o bandă pe ochi și lovirea lui în timpul interogatoriului în așa fel încât i-au rămas urme de răni pe corp și echimoze reprezintă un tratament inuman și degradant, în sensul acestor dispoziții[116].

Instanța europeană a considerat că obligarea unei persoane să poarte cătușe nu este de natură să pună, în mod normal, probleme pe terenul art. 3 atunci când aceasta se impune, în condițiile unei arestări sau detenții legale, și nu presupune uzul forței fizice, ca, de altfel, nici expunerea publică a persoanei care le poartă, în limitele a ceea ce se consideră necesar, în circumstanțele situației date. Din acest punct de vedere interesează și comportamentul acestei persoane, anume dacă a opus rezistență la momentul arestării, dacă a încercat să fugă, să lovească pe alții sau să ascundă anumite probe.

            De altfel, ca principiu general, Curtea a decis că uzul forței împotriva unei persoane privată de libertate, atunci când acesta nu apare ca strict necesar prin raportare la comportamentul persoanei constituie o atingere adusă demnității umane și, prin aceasta, în principiu, o încălcare a dispozițiilor art. 3[117].

 Dacă este adevărat că izolarea senzorială totală a unui deținut poate constitui o formă a unui tratament inuman, nu același lucru se poate spune despre simpla privare de contact cu alți deținuți aplicată unui deținut periculos, ca și despre refuzul transferului reclamantului dintr-o închisoare engleză într-una scoțiană, pentru a facilita astfel vizitele logodnicei sale.

Dacă autoritățile statale, ținând seama de exigențele normale și rezonabile ale detenției, au obligația să controleze în permanență condițiile acesteia spre a fi corespunzătoare asigurării demnității umane a persoanelor deținute, în speță examinarea medicală a reclamantului, supravegherea medicală ce i-a fost asigurată în detenție și medicația adecvată ce i s-a pus la dispoziție au fost de natură să impună concluzia că, dincolo de situația în sine inconfortabilă și umilitoare, condițiile de detenție nu au atins pragul de gravitate de la care un tratament poate apărea fiind contrar dispozițților art. 3[118].

            Pe plan general, instanța europeană a decis că dificultățile economice pe care le are o anumită țară nu sunt de natură s-o absolve de obligațiile ce-i revin pe terenul art. 3 din Convenție, de a asigura persoanelor care execută pedepse privative de libertate condiții de detenție compatibile cu dispozițiile acestui text.

De altfel, s-a reproșat jurisprudenței organelor Convenției că, cel puțin până în prezent, ele au refuzat să extindă domeniul de aplicație a noțiunii de “tratamente degradante” cu privire la situațiile de sărăcie extremă și de excludere socială.

 Distincția între noțiunile de “tratamente inumane sau degradante” și „pedepse inumane sau degradante”.

Art. 3 din Convenție interzice nu numai „tratamentele” inumane sau degradante ci, distinct, și pedepsele care pot fi considerate astfel. În definitiv, orice pedeapsă este, pe de o parte, un „tratament social” împotriva unei persoane care a comis o anumită faptă reprobabilă, cel mai adesea penală, noțiunea de „pedeapsă” având un caracter autonom în cadrul Convenției, iar, pe de alta, cum a spus Curtea, „ ar fi absurd să se susțină că orice pedeapsă judiciară, datorită aspectului ei evident umilitor, ar prezenta și un caracter degradant, în sensul art. 3”; trebuia introdus în text un criteriu suplimentar. Prin interzicerea expresă a „pedepselor inumane” și „degradante”, art. 3 implică faptul că pedepsele astfel calificate se disting, de pedepse, în general[119]. Pentru instanța europeană o pedeapsă nu își pierde caracterul degradant prin simplul fapt că ar putea trece ca un mijloc de luptă eficace împotriva delincvenței; recurgerea la pedepse contrare dispozițiilor art. 3 nu este admisibilă niciodată, oricare ar fi efectele lor disuasive.

            Prin interzicerea pedepselor cu caracter inuman sau degradant autorii Convenției au avut intenția de a nu permite ca înseși dispozițiile legale din sistemul național de drept să prevadă posibilitatea aplicării unor asemenea pedepse.

Pedepsele inumane sau degradante sunt rezultatul existenței unui „act instituționalizat”[120] statal, dat de lege, în sens general, sau de cutumă și se găsesc înscrise în arsenalul represiv al statului în cauză; tratamentul inuman sau degradant, ca principiu, reprezintă fapta unui individ, care, chiar dacă acționează în cadrul unei acțiuni statale organizate, depășește puterile conferite prin misiunea încredințată.

 Obligațiile autorităților statale impuse de dispozițiile art. 3

În repetate rânduri, Curtea Europeană a statuat că, alături de art. 2, art. 3 al Convenției consacră una dintre valorile fundamentale ale unei societăți democratice, și anume demnitatea umană.

O primă obligație impusă de art. 3 statelor este esențialmente negativă: abținerea agenților săi de la a aplica tratamente inumane sau degradante persoanelor aflate sub jurisdicția lor.   Instanța europeană a considerat că statele își asumă o responsabilitate obiectivă pentru faptele ce constituie tratamente sau pedepse inumane ori degradante, în sensul art. 3.

În al doilea rând, o altă obligație strâns legată de cea impusă de art. 1 al Convenției statelor contractante de a garanta tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile pe care ea le protejează, este aceea de a lua toate măsurile necesare de natură să împiedice supunerea acestor persoane la tortură sau la tratamente ori pedepse inumane sau degradante.

Responsabilitatea statului poate fi angajată pentru o protecție necorespunzătoare a persoanelor aflate sub jurisdicția lor[121], sau atunci când autoritățile statale nu au luat măsurile rezonabile pentru a împiedica materializarea unui risc de rele tratamente, pe care ele îl cunoșteau sau ar fi trebuit să îl cunoască[122]. Mai mult, aceeași obligație revine autorităților statale și atunci când este vorba despre asemenea tratamente aplicate unei persoane de către particulari iar autoritățile statale știau sau ar fi trebuit să știe despre existența unui risc privitor la producerea lui și nu au luat măsurile necesare spre a împiedica materializarea lui.

Instanța europeană a extins obligațiile impuse de art. 3 statelor contractante în raporturile dintre particulari, mai ales atunci când este vorba despre copii sau persoane vulnerabile; aceste persoane trebuie să se bucure în mod deosebit de protecția statului, sub forma unor măsuri de prevenire eficace, care să le pună la adăpost de atingerile ce pot fi aduse integrității lor fizice și morale.

            În al treilea rând, autoritățile statale au obligația de a identifica și pedepsi persoanele responsabile de aplicarea unor rele tratamente.

Autoritățile statale trebuie să deruleze o anchetă oficială aprofundată și efectivă în vederea identificării și pedepsirii persoanelor responsabile de aplicarea unor rele tratamente, contrare dispozițiilor acestui text, oricare ar fi acestea.

Dacă nu s-ar proceda astfel, dincolo de importanța sa fundamentală, interdicția legală absolută a torturii, a tratamentelor și pedepselor inumane sau degradante ar părea ca lipsită de eficiență practică; agenții responsabili ai statului s-ar putea considera ca având o anumită imunitate, ceea ce este de neconceput în sistemul Convenției.

            Această obligație pozitivă de ordin procedural este înscrisă și în art. 6 al Convenției O.N.U. împotriva torturii sau a altor tratamente crude, inumane ori degradante. Instanța europeană a decis în mod constant că atunci când o persoană afirmă, în mod convingător, că a suferit, din partea membrilor forțelor de ordine ale statului tratamente contrare art. 3, dispozițiile acestui text, raportate din nou la obligația generală impusă statelor contractante de art. 1 al Convenției de a „recunoaște oricărei persoane aflată sub jurisdicția lor drepturilor și libertățile pe care ea le definește”, impun, în mod implicit, desfășurarea unei anchete, oficială și efectivă[123].

Îndatorirea Curții, într-o asemenea situație, constă în a cerceta și a vedea dacă legislația națională și aplicarea ei, inclusiv în privința anchetei efective, are asemenea lacune încât autoritățile nu sunt în măsură să-și îndeplinească aceste obligații. Curtea nu ar putea substitui aprecierea sa asupra faptelor celei făcută de autoritățile interne, după cum nici nu ar fi în măsură să se pronunțe asupra responsabilității penale a autorilor actelor incriminate.

Convenția impune numai desfășurarea de investigații de natură a conduce la pedepsirea persoanelor responsabile, dacă acestea există sau dacă li se poate determina neîndeplinarea obligațiile ce le reveneau, raportate la dispozițiile Convenției. De aceea, Curtea a considerat că autoritățile naționale competente își îndeplinesc aceste obligații atunci când angajează o procedură penală împotriva agenților statului, oricare ar fi concluziile acesteia, în măsura în care ea s-a desfășurat corect și obiectiv[124].

În sfârșit, menționăm că obligația procedurală a desfășurării unei anchete efective impusă de art. 3 poate fi, uneori, absorbită de dispoziția cuprinsă în art. 13 al Convenției care prevede dreptul la un recurs efectiv în cazul existenței încălcării unuia dintre drepturile pe care ea le apără, chiar și în cazul unor rele tratamente aplicate de particulari. Numai dacă legislația națională nu prevede un asemenea „recurs” și în funcție de circumstanțele cauzei, obligația procedurală amintită va fi analizată pe terenul art. 3.

 Probleme privitoare la expulzarea sau extrădarea străinilor prin raportare la dispozițiile art. 3

Pe temeiul unui principiu de drept internațional bine conturat, li se recunoaște statelor, sub rezerva angajamentelor asumate prin diverse tratate, atributul suveran al controlului intrării, șederii și îndepărtării străinilor de pe teritoriile lor; de altfel, nici Convenția și nici protocoalele sale adiționale nu consacră dreptul la azil politic[125].

Prin interpretarea extensivă a dispozițiilor art. 3, pe cale pretoriană, organele Convenției au acordat, în circumstanțe bine definite, persoanelor în curs de extrădare sau de expulzare de pe teritoriul unui stat contractant protecția instituită de acest text.

În repetate rânduri, fosta Comisie a decis, încă din anii 1970, că expulzarea unei persoane poate, în unele circumstanțe excepționale, să apară contrară dispozițiilor Convenției, dacă există serioase temeri spre a se crede că ea ar urma să fie supusă, în statul în care va fi trimisă, la tratamente interzise de art. 3 din Convenție, aceaste cu atât mai mult în situația în care cel expulzat riscă în acel stat o grea pedeapsă pentru motive politice, dacă el demonstrează că riscul la care este astfel expus este „concret și grav”.

Comisia a refuzat să acorde protecția art. 3 reclamantului care nu a demonstrat nici măcar printr-un „început de probă” convingător existența acestui risc, nereieșit convingător, de altfel, nici din alte piese ale dosarului.

De asemenea, ea a decis că nu constituie un tratament contrar dispozițiilor acestui text expulzarea unei persoane care se definește ca fiind împotriva serviciului militar, către un stat în care ea riscă o condamnare, chiar severă, pentru refuzul de a-și îndeplini obligațiile militare[126]. Este discutabil dacă această soluție mai poate fi reținută în prezent din moment ce serviciul militar nu mai este obligatoriu în multe dintre țările membre ale Consiliului Europei.

În unele situații de expulzare, statele pârâte au invocat necesitatea aplicării acestei măsuri de autoritate în cadrul luptei împotriva criminalității organizate, în special atunci când este vorba despre acte de terorism sau trafic de droguri. Totuși, în orice situație, atunci când un stat își exercită dreptul suveran de a expulza traficanți străini, el trebuie să țină seama de dispozițiile art. 3, care consacră una din valorile fundamentale ale unei societăși democratice.

Multă vreme Curtea a aplicat acest principiu în cauze în care riscul ca o persoană expulzată sau extrădată să fie supusă la un tratament prohibit de acest text rezultate din acte intenționate ale autorităților publice din țara de destinație, sau chiar prin acte ale unor organisme independente, împotriva cărora autoritățile statale nu erau în măsură să ofere persoanei în cauză o protecție adecvată.

Ținând seama de importanța fundamentală a art. 3 în sistemul Convenției, instanța europeană a considerat că trebuie să își rezerve o suplețe suficientă pentru a trata aplicarea dispozițiilor acestui text nuanțat și în alte situații ce impun luarea lor în considerare.  Așa fiind, nimic nu îi interzice să examineze cererea unui reclamant pe terenul art. 3, atunci când riscul ca acesta să sufere tratamente prohibite în țara de destinație provin din factori care nu pot angaja, direct sau indirect, responsabilitatea autorităților publice ale acestei țări sau care, luate izolat, nu încalcă, prin ele însele, dispozițiile sale.

Într-un asemenea context, Curtea trebuie să supună unui examen riguros toate circumstanțele cauzei, în special situația personală a reclamantului în statul care-l expulzează.

Desigur, Curtea a subliniat că nenaționalii aflați în executarea unei pedepse privative de libertate, supuși, în același timp, executării unei decizii judiciare de expulzare nu pot, în principiu, revendică dreptul de a rămâne pe teritoriul statului contractant care aplică această măsură, spre a continua să beneficieze de asistență medicală, socială sau de alte asemenea măsuri, ce le sunt asigurate în închisoare de statul în cauză.

            Cu privire la extrădare, fosta Comisie a decis, pe aceeași linie cu situația expulzării, că și aceasta ar putea apărea contrară dispozițiilor Convenției atunci când pentru regimul politic existent în țara în care urmează a fi extrădată o persoană, drepturile omului sunt încălcate în mod evident sau chiar suprimate.

De asemenea, ea nu a exclus posibilitatea unei încălcări a art. 3 în situații în care o extrădare cerută pentru motive de drept comun ar urma să fie utilizată pentru urmărirea celui extrădat pentru delicte politice, sau pentru luările sale de poziție politice, ce ar putea presupune o condamnare nejustificată sau disproporționată, cu atât mai mult cu cât statul solicitant nu a răspuns satisfăcător la cererea statului ce ar urma să extrădeze persoana în cauză de a se acorda garanții corespunzătoare privitoare la siguranța acelei persoane, iar acest din urmă stat nu recunoscuse, potrivit dispozițiilor Convenției[127] atunci în vigoare, dreptul la recurs individual.

Și în situația extrădării, riscurile alegate trebuie să fie dovedite prin mijloace de probă adecvate. În controlul pe care-l exercită cu privire la existența riscului unui tratament inuman sau degradant pentru persoana extrădată, fosta Comisie a decis că trebuie avute în vedere, cu prioritate, circumstanțele pe care statul care ar urma să extrădeze o persoană avea a le cunoaște la momentul extrădării, dar că organele Convenției pot ține seama de informații ulterioare.

În speță, nu există nici un motiv serios să se creadă că reclamanta ar risca în mod real aplicarea pedepsei cu moartea în Federația Rusă, iar persistența unei boli mintale la momentul extrădării nu a fost stabilită. De asemenea, circumstanțele extrădării, în special administrarea de tranchilizante, nu au mers dincolo de suferințele și umilințele ce însoțesc, în mod inevitabil, aducerea la îndeplinire legitimă a deciziei administrative de extrădare.

CAPITOLUL III

CONSIDERAȚII FINALE

            În sinteză la aspectele prezentate în studiul de față, în cele ce urmează vom avea în vedere o scurtă trecere în revistă a celor mai importante noțiuni care caracterizează principiul respectării demnității umane.

Astfel, după cum am subliniat și reținut, principiile procesului penal constituie idei diriguitoare și fundamentale potrivit cărora este organizat sistemul judiciar și se desfășoară activitatea procesual penală.

Așa cum am evidențiat, principiile procesului penal se află într-un proces permanent de interacțiune și condiționare reciprocă

De-a lungul timpului, pentru a constata la timp și în mod complet faptele ce constituie infracțiuni, astfel ca oricare persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere, au fost instituite 8 principii fundamentale ale procesului penal:

§ 1. Principiul legalității procesuale;

§ 2. Principiul oficialității;

§ 3. Principiul aflării adevărului;

§ 4. Principiul rolului activ al organelor judiciare;

§ 5. Principiul garantării libertății persoanei;

§ 6. Principiul respectării demnității umane;

§ 7. Principiul garantării dreptului de apărare;

§ 8. Principiul folosirii limbii materne.

Astfel, din aplicarea universală și efectivă a principiului respectării demnității umane, distingem ca fiind călăuzitoare:

dreptul la viață al fiecărei persoane;

dreptul de a nu fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

Dreptul la viață al fiecărei persoane reprezintă, alături de

respectarea demnității umane, fundamentul drepturilor omului.

Un corolar al dreptului la viață și la integritate fizică și psihică îl constituie și dreptul fundamental prevăzut de art.26, adică dreptul la viața intimă, familială și privată.

În virtutea dreptului de a nu fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante , persoana are dreptul de a participa ca subiect de anchete, investigații, cercetări sociologice, psihologice, medicale, științifice și de a accepta transplantul de organe și țesuturi.

Principiul respectării demnității umane a fost introdus în Codul de procedură penală prin legea 32/1990 în art. 51, cu următorul conținut: „Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnității umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante, este pedepsită de lege” ca urmarea a aderării României la Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente inumane sau degradante, adoptată la New York în 1984, la care România a aderat în octombrie 1990.

Ca urmare a acestei aderări, prin legea 20/1990 s-a introdus în Codul penal art. 2671, care sancționează infracțiunile de tortură ca o infracțiune împotriva înfăptuirii justiției.

               Garanțiile se regăsesc în dispoziții ale Codului de procedură penală, dar și în dispoziții ale Codului penal. Astfel, în art. 68 c.pr.pen. se arată că este interzis a se întrebuința violențe sau alte mijloace de constrângere, promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obține probe; de asemenea, art. 229-231 c.pr.pen. reglementează suspendarea urmăririi penale în caz de boală gravă a inculpatului, iar art. 453 c.pr.pen., amânarea executării pedepsei sau întreruperea executării, pe motive de sănătate.

               În Codul penal sunt prevăzute infracțiuni împotriva înfăptuirii justiției (cercetarea abuzivă, tortura), ce urmăresc sancționarea subiecților oficiali care desfășoară procesul penal, în cazul în care încalcă acest principiu.

               Demnitatea ființei umane este sentimentul interior generat de rațiune și conștiință care conferă acesteia superioritate față de lumea animalelor.

Demnitatea se dobândește prin naștere, ca semn al egalității oamenilor în fața lui Dumnezeu și a semenilor lor, fără nici o discriminare.

Demnitatea este o valoare morală care dăinuie. Ea a fost promovată de toate societățile, de la cele antice până la cele contemporane. În vorbirea curentă, a fi demn înseamnă a avea autoritate morală, adică a fi corect, onest, a-i respecta pe ceilalți și a te bucura în același timp de respectul lor.

Doar o societate democratică poate să aspire la respectarea demnității umane, la asigurarea egalității sanselor pentru toți membrii săi. Numai într-o astfel de societate este posibil să existe legi care să-i ajute pe cei defavorizați, ameliorând astfel inegalitatea șanselor.

În concluzie, manifestarea demnității umane presupune mai mult decât egalitatea în fața legii, ea presupune egalitatea șanselor tuturor oamenilor.

ABREVIERI PRINCIPALE:

Ann.                            –           Annuaire de la Convention Europeenne de Droits de l’Homme

A.U.B.              –           Analele Universității din București

B. Of.                           –           Buletinul Oficial al R.S.R., partea I

C.civ.                            –           Cod civil

C.pen.                          –           Cod penal

C.pr.pen.                     –           Cod procedură penală

Cass.bel.          –           Curtea de Casație Belgiană

Cass.fr.            –           Curtea de Casație Franceză

C.D.                              –           Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem

C.S.J.                            –           Curtea Supremă de Justiție

Dec.                             –           decizie

Dec.pen.          –           decizie penală

Ed.Acad.          –           Editura Academiei

Ed.Did.Ped.     –           Editura Didactică și Pedagogică

Ed.Șt.                           –           Editura Științifică

Pass.                            –           Pasicresie belge

R.D.P.                          –           Revue de droit penal et criminologie

R.I.D.P.            –           Revue internationale de droit penal

R.I.S.C.             –           Revue internationale de police criminelle

R.R.D.                          –           Revista română de drept

R.S.                              –           Recueil Sirey

R.S.C.                           –           Revue de science criminelle et de droit penal compare.

BIBLIOGRAFIE:

I. Legislație:

1) Constituția României din 1991 (cu modificările aduse prin Legea de revizuire publicată în M.Of. nr. 669 din 22 septembrie 2003);

2) Codul de Procedură Penală român (cu modificările aduse prin Legea nr. 104/1992, Legea nr. 141/1996, O.U.G. nr. 207/2000 și Legea nr. 281/2003);

3) Codul Penal român (cu modificările aduse prin Legea nr. 140/1996 și Legea nr. 169/2002);

4) Declarația Universală a Drepturilor Omului;

5) Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

6) Convenția împotriva torturii.

II. Cursuri și tratate:

1)     Nicolae Volonciu – „Tratat de procedură penală”, Ed. Paideia, București, 1993;

2)     Mihai Apetrei – “Drept procesual penal”, Ed. Victor, București, 2001;

3)     Theodor Mrejeru – “Drept procesual penal”, Ed. Sylvi, București, 1999;

4)     Ion Neagu – “Drept procesual penal. Tratat”, Ed. Global Lex, București, 2002;

5)     Gheorghe Nistoreanu, Adrian Ștefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurențiu Nae – “Manual de drept procesual penal”, Ed. Europa Nova, București, 1999;

6)     Grigore Theodoru, Lucia Moldovan – “Drept procesual penal”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1979;

7)     I. Demeter – „Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului”, Ed. Politică, București, 1979;

8)     „Drepturile omului”, Ed. Adevărul, București, 1990;

9)     „Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului”, Ed. Polirom, Iași, 2000;

10)Corneliu Bîrsan – „Convenția europeană a drepturilor omului”, Comentariu pe articole, Vol. I. Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București, 2005.

Site-uri consultate:

1)     www.oado.ro

2)     www.jurist.ro

[1] GR. THEODORU, T. PLĂEȘU, op. cit., p. 38.

[2] I. NEAGU, op. cit., p. 69.

[3] N. VOLONCIU, Drept procesual penal, Ed. Did. Ped., București, 1972, p. 44.

[4] Vezi, M. MAYO, Regulile de bază ale procesului penal în noul cod de procedură penală, R.R.D. nr. 1/1969, p. 29-38.

[5] T. KIRALY, ș.a., op. cit., vol. 1, p. 80.

[6] V. DONGOROZ, ș. a., Explicații teoretice, vol. 1, p. 40.

[7] I. NEAGU, op. cit., p. 69.

[8] V. DONGOROZ, ș. a., Explicații teoretice, vol. 1, p. 30; vezi, G. ANTONIU, N. VOLONCIU, N. ZAHARIA, Dicționar de procedură penală, Ed. Șt. Enc., București , 1988, p. 217-218, care explică în parte fiecare dintre aceste categorii de principii.

[9] A se vedea în acest sens: GR. THEODORU, op. cit., vol. 1, p. 7-120; V. DONGOROZ, op. cit., vol. 1, p. 40-53; GR. THEODORU, L. MOLDOVAN, op. cit., p. 33-45, GR. THEODORU, T. PLĂEȘU, op. cit., p. 40.

[10] GR. THEODORU, op. cit., vol. 1, p. 74.

[11] GR. THEODORU, T. PLĂEȘU, op. cit., p. 41.

[12] Vezi, M. BASARAB, op. cit., p. 32-37; N. VOLONCIU, Drept procesual penal, vol. 1, Tip. Univ. București, 1987, p. 55; I. NEAGU, Dreptul procesual penal, vol. 1, Tip. Univ. București, 1979, p. 41-62.

[13] VASILE VARGA, Propuneri de perfecționare a normelor de procedură penală în conformitate cu cerințele înfăptuirii justiției și apărării ordinii de drept, R.R.D. nr. 3/1978, p. 8-12.

[14] V. DONGOROZ, s.a., Explicații teoretice, vol. 1, p. 42.

[15] GR. THEODORU, I. MOLDOVAN, op. cit., p. 35.

[16] Statul are dreptul și obligația de a realiza pretenția punitivă, care rezultă din infracțiune, prin mijlocul procesului penal (TRAIAN POP, op. cit., vol. 1, p. 99).

[17] Principiul cunoaște și alte denumiri. De exemplu, în doctrina franceză i se mai spune și principiul inițiativei oficiale sau principiul autorității (vezi, R. MERLE, A. VITU, op. cit., p. 634).

[18] În anumite cazuri, disponibilitatea este înlăturată sau îngrădită chiar în materie civilă (de exemplu, exercitarea acțiunii civile în legătură cu promovarea intereselor persoanelor incapabile).

[19] GR. THEODORU, T. PLĂEȘU, op. cit., p. 47.

[20] În asemenea cazuri, când acțiunea a fost pusă în mișcare de procuror, retragerea plângerii prealabile (dacă s-a făcut și o astfel de plângere), nu duce la încetarea procesului penal, principiul oficialității manifestându-se din plin (Trib. Suprem, secț. Pen., dec. nr 2524/1976, Repert. Prect. II, p. 315).

[21] Vezi, I. NEAGU, op. cit., p. 83.

[22] V. DONOGOROZ, ș. A., Explicații teoretice, vol. 1, p. 44.

[23] Vezi, GR. THEODORU, I. MOLDOVAN, op. cit., p. 37-38

[24] V. DONGOROZ, op. cit., p. 19.

[25] ION IONESCU-DOLJ, Curs de procedură penală român, Ed. Socec, 1937, p. 12.

[26] Vezi, G. ANTONIU, N. VOLONCIU, N. ZAHARIA, Dicționar de procedură penală, Ed. Șt. Enc., București, 1988, p. 15.

[27] ARISTOTEL, Metafizica, Ed. Acad., București, 1965, p. 301-302.

[28] RENE DESCARTES, Discurs asupra metodei, Ed. Șt., București, 1957, p. 48.

[29] IMMANUEL KANT, Critica rațiunii pure, Ed. Șt., București, 1969, p. 96-97.

[30] FR. HEGEL, Știința logicii, Ed. Acad., București, 1966, p. 27.

[31] Curajul adevărului, credința în puterea spiritului constituie prima condiție a filozofiei ; …nu există nimic atât de tare și de rezistent încât spiritul omului să fie incapabil să-l deschidă

(FR. HEGEL, Prelegeri de istorie a filozofiei, vol. 1, Ed. Acad., București, 1963, p. 7.

[32] TR. POP, op. cit., vol. IV, p. 338.

[33] I. TANOVICEANU, op. cit., vol. IV, p. 609.

[34] Pentru o mai amplă dezvoltare a istoricului dreptului probator a se vedea Cap. VI din acest volum.

[35] Teoria probelor formale s-a conturat în sec. XIII, ajungând la o deosebită înflorire în sec. XVI-XVIII (T. KIRALY ș.a., op. cit., vol. 1, p. 227).

[36] M. S. STROGOVICI, Unele probleme teoretice ale procesului penal, Justiția nouă, nr. 5/1952.

[37] Vezi, S. KAHANE, op. cit., p. 40.

[38] I. TANOVICEANU, op. cit., vol. IV, p. 610.

[39] HENRY LEVY BRUHL, La preuve judiciaire, Etude de sociologie judiciaire, Paris, 1964, p. 29.

[40] Vezi, G. BRIERE de l’ISLE, P. COGNIARD, Procedure penale, Ed. Colin, Paris, 1971, p. 37-69.

[41] GR. THEODORU, Rolul activ al organelor judiciare și sarcina probei în procesul penal, R.R.D. nr. 4/1968, p. 12.

[42] V. DONGOROZ, ș.a., Explicații teoretice, vol. 1, p. 45.

[43] A. I. FETTWEIS, Les droits de la defense en matiere penale, Ed. Jeune Barreau, Liege, 1985, p. 132-158.

[44] P. QUARRE, Le droit au silence, Journal des Tribuneaux, 1974, p. 525.

[45] De exemplu, art. 268 din Codul de instrucție criminală belgian obligă expres pe președintele Curții cu juri la o atitudine activă în administrarea probelor.

[46] Referitor la acest aspect, în literature de specialitate s-a făcut trimitere la Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice (New York, 1966), care în art. 14.3 lit. g înscrie regula că “nimeni nu poate fi obligat să-și recunoască vinovăția ori să dea declarații împotriva persoanei proprii”.

[47] V. DONGOROZ, ș.a., Explicații teoretice, vol. 1, p. 46, 47.

[48] Idem, p. 47.

[49] Plen Trib. Suprem, dec. îndrumare nr. 19/1966, R.R.D. nr 1/1967, p. 116.

[50] Trib. Suprem, secț. pen., dec., nr. 8/1969, R.R.D. nr. 4/1969, p. 184.

[51] Trib. Suprem, secț. pen., dec., nr. 66/1972, R.R.D. nr. 5/1972, p. 160-161.

[52] Trib. Suprem, complet de 7 judecători, dec. nr. 5/1978, R.R.D. nr. 7/1978, p. 54.

[53] Trib. Suprem, secț. pen., dec.,  nr. 5442/1971, R.R.D. nr. 6/1972, p. 167.

[54] Neprocedând astfel instanța nu a manifestat rol activ, așa cum s-a hotărât constant în practica judiciară.

[55] Trib. Suprem, secț. pen., dec. nr. 905/1982, C.D. 1982, p. 299-300.

[56] Trib. Suprem, secț. pen. Dec. nr. 1277/1985 (nepublicată).

[57] Vezi, I. MURARU, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Naturismului, București, 1991, p. 56-57.

[58] Vezi, Declarația Universală a Drepturilor Omului, 1948; Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului, 1959; Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare din Europa, Helsinki, 1975; Documentul final al Reuniunii de la Viena al reprezentanților statelor participante la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, 1989.

[59] Vezi, E. FERARU, Inviolabilitatea persoanei, atribut esențial al dreptului de libertate, R.R.D. nr. 2/1967, p. 6.

[60] Vezi, N. PRIȘCĂ, Dreptul constituțional, Tip. Univ. Buc., 1969, p. 249.

[61] Vezi, Legea nr. 32/1990, publicată în M. Of. Nr 128 din 17 noiembrie 1990.

[62] Legea nr. 19/1990 s-a publicat în M. Of. Nr 112 din 10 octombrie 1990.

[63] Legea nr. 20/1990  s-a publicat în M. Of. Nr 112 din 10 octombrie 1990.

[64] Legea nr. 20/1990 a modificat și art. 27 pct. 1 lit. a, c.pr.pen., referitoare la competența tribunalului județean.

[65] Dreptul de apărare se realizează nu numai în procesul penal ci în orice procedură judiciară, chiar în materie contravențională existând dispoziții legale care fac referire expres la aspecte ale dreptului de apărare. Astfel, Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, publicată în M. Of. nr. 196 din 27 septembrie 1991, prevede că persoanei contraveniente, dacă este arestată, I se asigură asistența juridică necesară în condițiile legii.

[66] MICHEL FRANCHIMONT, ANN JACOBS, ADRIEN MASSET, Manuel de procedure penale, Ed. Collection Scientifique de la Faculte de Droit, Liege, 1989, p. 803.

[67] W. J. GANSHOF van der MEERSCH, Le droit de la defense, un principe general de droit, in Melanges J. Dabin, Bruxelles, 1963, p. 599.

[68] FAUSTIN HELIE, Traite de l’instruction criminelle, Ed. Dalloz, Paris, 1863, p. 614.

[69] I. G. RENAULD, Les droits de l’homme au regard de la theorie generale du droit, Journal de Tribuneaux, Bruxelles, 1965, p. 417.

[70] Art. 6 c.pr.pen. a fost modificat față de redactarea inițială prin Legea nr. 32/1990, publicată în M. Of. nr. 128 din 17 noiembrie 1990.

[71] Acest aspect este cunoscut și sub denumirea de apărare materială sau autoapărare, spre a o deosebi de apărarea formală realizată de avocat și intitulată de unii apărare tehnică sau profesională (vezi, GIOVANI LEONE, Diritto procesuale penale, Ed. VII, Neapole, 1968, p. 204).

[72]S. KAHANE, op. cit., p. 204.

[73] Vezi, I. ADRIAN TEODORESCU, II. THEODOR PETRESCU, Asigurarea asistenței juridice obligatorii în cursul urmăririi penale, R.R.D. nr. 7/1971, p. 82-89; ION PORA, Modul în care se exercită dreptul la asistență juridică obligatorie în tot cursul urmăririi penale, R.R.D. nr 9/1971, p. 91-99; V. RAMUREANU, Asistența juridică a învinuitului sau inculpatului în faza de urmărire penală, R.R.D. nr. 7/1972, p. 23-35.

[74] M. FRANCHIMONT, ș.a., op. cit., p. 828.

[75] Trib. Jud. Ilfov, dec. pen. Nr. 152/1979, R.R.D. nr. 3/1980, p. 70.

[76] Trib. Jud. Hunedoara, dec. pen. Nr. 855/1983, R.R.D. nr. 10/1983, p. 77.

[77] Trib. Suprem, secț. pen., dec. nr. 2669/1976, R.R.D. nr 10/1977, p. 63.

[78] Trib. Suprem, secț. pen., dec. nr. 2174/1974, R.R.D. nr. 6/1975, p. 70.

[79] Un exemplu în această privință îl ilustrează următoarea motivare a instanței noastre supreme : “ Din actele dosarului rezultă că procurorii care au efectuat urmărirea penală ca și memberii completului de judecată și procurorul de ședință, au cunoscut limba maghiară și au putut să se înțeleagă cu inculpatul, partea civilă, apărătorii acestora și cu martorii a căror limbă maternă este maghiara. Așa fiind, se pretinde fără temei că era necesară folosirea unui interpret, organele judiciare având posibilitatea de a se înțelege în limba română și limba maghiară cu părțile și celelalte personae din proces” (Trib. Suprem, secț. pen., dec. nr. 1713/1980, R.R.D. nr. 6/1981, p. 84).

[80] Trib. Suprem, secț. pen., dec. nr. 924/1970, R.R.D. nr. 7/1970, p. 84.

[81] P. BRACQUENE, De directewerking van het international verdraginzake burgerretchten en politieke rechten, Rechtskundig Weekblad, 1985, col. 1563.

[82] Dec. nr. 8361/1978 a Com. europ. a drepturilor omului, publicată în Jurisprudence de Liege, Mons, et Bruxelles, 1987, p. 1439.

[83] Practica judiciară belgiană a stability că nu s-a încălcat principiul dacă citația I-a parvenit inculpatului în limba oficială a procedurii judiciare pe care acesta nu o cunoaște (Cass. bel., decizia din 12 octombrie 1976, Pasicresie belge, Bruxelles, 1977, p. 182).

[84] Cass. Bel., decizia din 3 decembrie 1985, Pasicrisie belge, Bruxelles, 1986, p. 417.

[85] Declarația a fost adoptată prin Rezoluția 217 (III) a Adunării Generale O.N.U. și, raportat la numărul de atunci al membrilor organizației, cu 40 de voturi pentru și 8 abțineri (a se vedea H. Oberdorff, op. cit., p. 43).

[86] Nguyen Quoc Dinh, P. Daillier, A. Pellet, Droit internatioal public, sixieme ed. Entierement refondue, L.G.D.J., Paris, 1999, p. 130.

[87] Fr. Sudre, Commentaire……, op. cit., p. 155.

[88] CEDH, 18 ianuarie 1978, precit., § 163.

[89] CEDH, 29 aprilie 1979, nr. 5557-5583/1971, Donnely et autres c/Royaume-Uni, DR nr. 4, p. 4.

[90] CEDH, 18 ianuarie 1978, precit., § 159.

[91] J. L. Charrier, op. cit., p. 26.

[92] J. L. Charrier, op. cit., p. 25.

[93] Comis. EDH, 12 octombrie 1988, nr. 11921/1986, Kontact-Information-Therapie et S. Hagen c/Autriche, DR. Nr. 57, p. 96.

[94] Din acest punct de vedere menționăm că, în cursul dezbaterilor din cadrul lucrărilor pregătitoare privitoare la elaborarea Convenției nu a fost reținut un amendament potrivit cu care urma să se precizeze că sunt interzise mutilarea, sterilizarea, administrarea de droguri nocive, menținerea în detenție cu lumină intensivă, în obscuritate, în zgomot sau în izolare completă, „de natură a provoca o stare de tulburare mintală” (a se vedea Travaux preparatoires de la Convention europeenne des droits de l’homme, vol. II, p. 38).

[95] CEDH, 25 aprilie 1978, Tzrer c/Rozaume-Uni, precit. §31; 7 iulie 1989, precit., § 102; 23 martie 1995, precit., § 71.

[96] CEDH, 28 martie 2000, Mahmut Kaya c/Turquie, Recueil 2000-III, § 117; 27 iunie 2000, Ilhan c/Turquie, Recueil 2000-VII, § 85; 27 iunie 2000, Salman c/Turquie, precit., § 117.

[97] Precit., p. 2260 și urm.

[98] J. Cohen Jonathan, op. cit., § 64.

[99] A se vedea supra, nr. 119.

[100] CEDH, 18 ianuarie 1978, precit., § 162; 7 iulie 1989, precit., § 100; 24 aprilie 1998, Selcuk et Asker c/Turquie, Recueil 1998-II, §76; 9 iunie 1998, Tekin c/Turquie, Recueil 1998-IV, § 52; 26 octombrie 2000, Kudla c/Pologne, precit., § 91.

[101] CEDH, 18 ianuarie 1978, precit., § 167.

[102] Comis. EDH, 14 iulie 1977, nr. 7289/1976 și 7349/1976, X et Y c/Suisse, DR. Nr. 9, p. 57.

[103] Comis. EDH, 12 octombrie 1988, nr. 11921/1986, Kontact-Information. Therapie et Hagen c/Autriche, DR nr. 57, p. 81.

[104] CEDH, 4 decembrie 1995, Ribitsch c/Autriche, precit., § 38.

[105] CEDH, 11 iulie 2000, precit., § 80.

[106] Comis. EDH, rap. 14 decembrie 1973, Asiatiques d’Afrique Orientale c/Royaume-Uni, DR nr. 78-B, p. 55.

[107] CEDH, 18 ianuarie 1978, precit., § 167: 16 decembrie 1999, V. c/Royaume-Uni, Recueil 1999-IX, § 71.

[108] CEDH, 19 aprilie 2001, Peers c/Greece, Recueil 2001-III, § 73; 18 ianuarie 1978, precit., § 71.

[109] Comis. EDH, 7 mai 1981, nr. 8334/1978, X c/R.F. Allemagne, DR nr. 24, p. 103.

[110] Comis. EDH, rap. 14 decembrie 1973, precit., p. 62; 11 mai 1982, nr. 9214/1980, 9473/1980, 9474/1981 jointes, Cabales et Balkandali c Royaume-Uni, DR nr. 29, p. 176.

[111] Comis. EDH, rap. 18 iulie 1986, nr. 9471/1981, Warwick c/Royaume-Uni, DR nr.60, p. 5.

[112] CEDH, 29 aprilie 2003, precit., §52.

[113] J. L. Charrier, op. cit., p.25.

[114] CEDH, 6 aprilie 2000, Labita c/Italie, Recueil 2000-IV, § 120.

[115] CEDH, 26 octombrie 2000, Kudla c/Pologne, precit., § 92; 15 iulie 2002, Kalashnikov c/Russie, Recueil 2002-VI, § 95.

[116] CEDH, 9 iunie 1998, Tekin c/Turquie, precit., § 53.

[117] CEDH, 4 decembrie 1995, precit., § 38; 9 iunie 1998, precit., § 53.

[118] Comis. EDH, 12 ianuarie 1995, nr. 21915/1993, Lukanov c/Bulgarie, DR nr. 80, p. 108.

[119] CEDH, 25 aprilie 1978, precit., § 30.

[120] J. L. Charrier, op. cit., p. 30.

[121] CEDH, 23 septembrie 1998, A c/Royaume-Uni, precit., § 22.

[122] CEDH, 28 octombrie 1998, Osman c/Royaume-Uni, precit., § 115-116.

[123] CEDH, 28 octombrie 1998, precit., § 102.

[124] CEDH, 21 decembrie 2000, precit., § 70.

[125] CEDH, 28 noiembrie 1996, Nsona c/Pays-Bas, Recueil 1996-V, § 92.

[126] Comis. EDH, 14 aprilie 1986, precit., p. 257.

[127] Comis. EDH, 2 decembrie 1986, nr. 12543/1986, X c/Pays-Bas, DR nr. 51, p. 272.

BIBLIOGRAFIE:

I. Legislație:

1) Constituția României din 1991 (cu modificările aduse prin Legea de revizuire publicată în M.Of. nr. 669 din 22 septembrie 2003);

2) Codul de Procedură Penală român (cu modificările aduse prin Legea nr. 104/1992, Legea nr. 141/1996, O.U.G. nr. 207/2000 și Legea nr. 281/2003);

3) Codul Penal român (cu modificările aduse prin Legea nr. 140/1996 și Legea nr. 169/2002);

4) Declarația Universală a Drepturilor Omului;

5) Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

6) Convenția împotriva torturii.

II. Cursuri și tratate:

1)     Nicolae Volonciu – „Tratat de procedură penală”, Ed. Paideia, București, 1993;

2)     Mihai Apetrei – “Drept procesual penal”, Ed. Victor, București, 2001;

3)     Theodor Mrejeru – “Drept procesual penal”, Ed. Sylvi, București, 1999;

4)     Ion Neagu – “Drept procesual penal. Tratat”, Ed. Global Lex, București, 2002;

5)     Gheorghe Nistoreanu, Adrian Ștefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurențiu Nae – “Manual de drept procesual penal”, Ed. Europa Nova, București, 1999;

6)     Grigore Theodoru, Lucia Moldovan – “Drept procesual penal”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1979;

7)     I. Demeter – „Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului”, Ed. Politică, București, 1979;

8)     „Drepturile omului”, Ed. Adevărul, București, 1990;

9)     „Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului”, Ed. Polirom, Iași, 2000;

10)Corneliu Bîrsan – „Convenția europeană a drepturilor omului”, Comentariu pe articole, Vol. I. Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București, 2005.

Site-uri consultate:

1)     www.oado.ro

2)     www.jurist.ro

[1] GR. THEODORU, T. PLĂEȘU, op. cit., p. 38.

[2] I. NEAGU, op. cit., p. 69.

[3] N. VOLONCIU, Drept procesual penal, Ed. Did. Ped., București, 1972, p. 44.

[4] Vezi, M. MAYO, Regulile de bază ale procesului penal în noul cod de procedură penală, R.R.D. nr. 1/1969, p. 29-38.

[5] T. KIRALY, ș.a., op. cit., vol. 1, p. 80.

[6] V. DONGOROZ, ș. a., Explicații teoretice, vol. 1, p. 40.

[7] I. NEAGU, op. cit., p. 69.

[8] V. DONGOROZ, ș. a., Explicații teoretice, vol. 1, p. 30; vezi, G. ANTONIU, N. VOLONCIU, N. ZAHARIA, Dicționar de procedură penală, Ed. Șt. Enc., București , 1988, p. 217-218, care explică în parte fiecare dintre aceste categorii de principii.

[9] A se vedea în acest sens: GR. THEODORU, op. cit., vol. 1, p. 7-120; V. DONGOROZ, op. cit., vol. 1, p. 40-53; GR. THEODORU, L. MOLDOVAN, op. cit., p. 33-45, GR. THEODORU, T. PLĂEȘU, op. cit., p. 40.

[10] GR. THEODORU, op. cit., vol. 1, p. 74.

[11] GR. THEODORU, T. PLĂEȘU, op. cit., p. 41.

[12] Vezi, M. BASARAB, op. cit., p. 32-37; N. VOLONCIU, Drept procesual penal, vol. 1, Tip. Univ. București, 1987, p. 55; I. NEAGU, Dreptul procesual penal, vol. 1, Tip. Univ. București, 1979, p. 41-62.

[13] VASILE VARGA, Propuneri de perfecționare a normelor de procedură penală în conformitate cu cerințele înfăptuirii justiției și apărării ordinii de drept, R.R.D. nr. 3/1978, p. 8-12.

[14] V. DONGOROZ, s.a., Explicații teoretice, vol. 1, p. 42.

[15] GR. THEODORU, I. MOLDOVAN, op. cit., p. 35.

[16] Statul are dreptul și obligația de a realiza pretenția punitivă, care rezultă din infracțiune, prin mijlocul procesului penal (TRAIAN POP, op. cit., vol. 1, p. 99).

[17] Principiul cunoaște și alte denumiri. De exemplu, în doctrina franceză i se mai spune și principiul inițiativei oficiale sau principiul autorității (vezi, R. MERLE, A. VITU, op. cit., p. 634).

[18] În anumite cazuri, disponibilitatea este înlăturată sau îngrădită chiar în materie civilă (de exemplu, exercitarea acțiunii civile în legătură cu promovarea intereselor persoanelor incapabile).

[19] GR. THEODORU, T. PLĂEȘU, op. cit., p. 47.

[20] În asemenea cazuri, când acțiunea a fost pusă în mișcare de procuror, retragerea plângerii prealabile (dacă s-a făcut și o astfel de plângere), nu duce la încetarea procesului penal, principiul oficialității manifestându-se din plin (Trib. Suprem, secț. Pen., dec. nr 2524/1976, Repert. Prect. II, p. 315).

[21] Vezi, I. NEAGU, op. cit., p. 83.

[22] V. DONOGOROZ, ș. A., Explicații teoretice, vol. 1, p. 44.

[23] Vezi, GR. THEODORU, I. MOLDOVAN, op. cit., p. 37-38

[24] V. DONGOROZ, op. cit., p. 19.

[25] ION IONESCU-DOLJ, Curs de procedură penală român, Ed. Socec, 1937, p. 12.

[26] Vezi, G. ANTONIU, N. VOLONCIU, N. ZAHARIA, Dicționar de procedură penală, Ed. Șt. Enc., București, 1988, p. 15.

[27] ARISTOTEL, Metafizica, Ed. Acad., București, 1965, p. 301-302.

[28] RENE DESCARTES, Discurs asupra metodei, Ed. Șt., București, 1957, p. 48.

[29] IMMANUEL KANT, Critica rațiunii pure, Ed. Șt., București, 1969, p. 96-97.

[30] FR. HEGEL, Știința logicii, Ed. Acad., București, 1966, p. 27.

[31] Curajul adevărului, credința în puterea spiritului constituie prima condiție a filozofiei ; …nu există nimic atât de tare și de rezistent încât spiritul omului să fie incapabil să-l deschidă

(FR. HEGEL, Prelegeri de istorie a filozofiei, vol. 1, Ed. Acad., București, 1963, p. 7.

[32] TR. POP, op. cit., vol. IV, p. 338.

[33] I. TANOVICEANU, op. cit., vol. IV, p. 609.

[34] Pentru o mai amplă dezvoltare a istoricului dreptului probator a se vedea Cap. VI din acest volum.

[35] Teoria probelor formale s-a conturat în sec. XIII, ajungând la o deosebită înflorire în sec. XVI-XVIII (T. KIRALY ș.a., op. cit., vol. 1, p. 227).

[36] M. S. STROGOVICI, Unele probleme teoretice ale procesului penal, Justiția nouă, nr. 5/1952.

[37] Vezi, S. KAHANE, op. cit., p. 40.

[38] I. TANOVICEANU, op. cit., vol. IV, p. 610.

[39] HENRY LEVY BRUHL, La preuve judiciaire, Etude de sociologie judiciaire, Paris, 1964, p. 29.

[40] Vezi, G. BRIERE de l’ISLE, P. COGNIARD, Procedure penale, Ed. Colin, Paris, 1971, p. 37-69.

[41] GR. THEODORU, Rolul activ al organelor judiciare și sarcina probei în procesul penal, R.R.D. nr. 4/1968, p. 12.

[42] V. DONGOROZ, ș.a., Explicații teoretice, vol. 1, p. 45.

[43] A. I. FETTWEIS, Les droits de la defense en matiere penale, Ed. Jeune Barreau, Liege, 1985, p. 132-158.

[44] P. QUARRE, Le droit au silence, Journal des Tribuneaux, 1974, p. 525.

[45] De exemplu, art. 268 din Codul de instrucție criminală belgian obligă expres pe președintele Curții cu juri la o atitudine activă în administrarea probelor.

[46] Referitor la acest aspect, în literature de specialitate s-a făcut trimitere la Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice (New York, 1966), care în art. 14.3 lit. g înscrie regula că “nimeni nu poate fi obligat să-și recunoască vinovăția ori să dea declarații împotriva persoanei proprii”.

[47] V. DONGOROZ, ș.a., Explicații teoretice, vol. 1, p. 46, 47.

[48] Idem, p. 47.

[49] Plen Trib. Suprem, dec. îndrumare nr. 19/1966, R.R.D. nr 1/1967, p. 116.

[50] Trib. Suprem, secț. pen., dec., nr. 8/1969, R.R.D. nr. 4/1969, p. 184.

[51] Trib. Suprem, secț. pen., dec., nr. 66/1972, R.R.D. nr. 5/1972, p. 160-161.

[52] Trib. Suprem, complet de 7 judecători, dec. nr. 5/1978, R.R.D. nr. 7/1978, p. 54.

[53] Trib. Suprem, secț. pen., dec.,  nr. 5442/1971, R.R.D. nr. 6/1972, p. 167.

[54] Neprocedând astfel instanța nu a manifestat rol activ, așa cum s-a hotărât constant în practica judiciară.

[55] Trib. Suprem, secț. pen., dec. nr. 905/1982, C.D. 1982, p. 299-300.

[56] Trib. Suprem, secț. pen. Dec. nr. 1277/1985 (nepublicată).

[57] Vezi, I. MURARU, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Naturismului, București, 1991, p. 56-57.

[58] Vezi, Declarația Universală a Drepturilor Omului, 1948; Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului, 1959; Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare din Europa, Helsinki, 1975; Documentul final al Reuniunii de la Viena al reprezentanților statelor participante la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, 1989.

[59] Vezi, E. FERARU, Inviolabilitatea persoanei, atribut esențial al dreptului de libertate, R.R.D. nr. 2/1967, p. 6.

[60] Vezi, N. PRIȘCĂ, Dreptul constituțional, Tip. Univ. Buc., 1969, p. 249.

[61] Vezi, Legea nr. 32/1990, publicată în M. Of. Nr 128 din 17 noiembrie 1990.

[62] Legea nr. 19/1990 s-a publicat în M. Of. Nr 112 din 10 octombrie 1990.

[63] Legea nr. 20/1990  s-a publicat în M. Of. Nr 112 din 10 octombrie 1990.

[64] Legea nr. 20/1990 a modificat și art. 27 pct. 1 lit. a, c.pr.pen., referitoare la competența tribunalului județean.

[65] Dreptul de apărare se realizează nu numai în procesul penal ci în orice procedură judiciară, chiar în materie contravențională existând dispoziții legale care fac referire expres la aspecte ale dreptului de apărare. Astfel, Legea nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, publicată în M. Of. nr. 196 din 27 septembrie 1991, prevede că persoanei contraveniente, dacă este arestată, I se asigură asistența juridică necesară în condițiile legii.

[66] MICHEL FRANCHIMONT, ANN JACOBS, ADRIEN MASSET, Manuel de procedure penale, Ed. Collection Scientifique de la Faculte de Droit, Liege, 1989, p. 803.

[67] W. J. GANSHOF van der MEERSCH, Le droit de la defense, un principe general de droit, in Melanges J. Dabin, Bruxelles, 1963, p. 599.

[68] FAUSTIN HELIE, Traite de l’instruction criminelle, Ed. Dalloz, Paris, 1863, p. 614.

[69] I. G. RENAULD, Les droits de l’homme au regard de la theorie generale du droit, Journal de Tribuneaux, Bruxelles, 1965, p. 417.

[70] Art. 6 c.pr.pen. a fost modificat față de redactarea inițială prin Legea nr. 32/1990, publicată în M. Of. nr. 128 din 17 noiembrie 1990.

[71] Acest aspect este cunoscut și sub denumirea de apărare materială sau autoapărare, spre a o deosebi de apărarea formală realizată de avocat și intitulată de unii apărare tehnică sau profesională (vezi, GIOVANI LEONE, Diritto procesuale penale, Ed. VII, Neapole, 1968, p. 204).

[72]S. KAHANE, op. cit., p. 204.

[73] Vezi, I. ADRIAN TEODORESCU, II. THEODOR PETRESCU, Asigurarea asistenței juridice obligatorii în cursul urmăririi penale, R.R.D. nr. 7/1971, p. 82-89; ION PORA, Modul în care se exercită dreptul la asistență juridică obligatorie în tot cursul urmăririi penale, R.R.D. nr 9/1971, p. 91-99; V. RAMUREANU, Asistența juridică a învinuitului sau inculpatului în faza de urmărire penală, R.R.D. nr. 7/1972, p. 23-35.

[74] M. FRANCHIMONT, ș.a., op. cit., p. 828.

[75] Trib. Jud. Ilfov, dec. pen. Nr. 152/1979, R.R.D. nr. 3/1980, p. 70.

[76] Trib. Jud. Hunedoara, dec. pen. Nr. 855/1983, R.R.D. nr. 10/1983, p. 77.

[77] Trib. Suprem, secț. pen., dec. nr. 2669/1976, R.R.D. nr 10/1977, p. 63.

[78] Trib. Suprem, secț. pen., dec. nr. 2174/1974, R.R.D. nr. 6/1975, p. 70.

[79] Un exemplu în această privință îl ilustrează următoarea motivare a instanței noastre supreme : “ Din actele dosarului rezultă că procurorii care au efectuat urmărirea penală ca și memberii completului de judecată și procurorul de ședință, au cunoscut limba maghiară și au putut să se înțeleagă cu inculpatul, partea civilă, apărătorii acestora și cu martorii a căror limbă maternă este maghiara. Așa fiind, se pretinde fără temei că era necesară folosirea unui interpret, organele judiciare având posibilitatea de a se înțelege în limba română și limba maghiară cu părțile și celelalte personae din proces” (Trib. Suprem, secț. pen., dec. nr. 1713/1980, R.R.D. nr. 6/1981, p. 84).

[80] Trib. Suprem, secț. pen., dec. nr. 924/1970, R.R.D. nr. 7/1970, p. 84.

[81] P. BRACQUENE, De directewerking van het international verdraginzake burgerretchten en politieke rechten, Rechtskundig Weekblad, 1985, col. 1563.

[82] Dec. nr. 8361/1978 a Com. europ. a drepturilor omului, publicată în Jurisprudence de Liege, Mons, et Bruxelles, 1987, p. 1439.

[83] Practica judiciară belgiană a stability că nu s-a încălcat principiul dacă citația I-a parvenit inculpatului în limba oficială a procedurii judiciare pe care acesta nu o cunoaște (Cass. bel., decizia din 12 octombrie 1976, Pasicresie belge, Bruxelles, 1977, p. 182).

[84] Cass. Bel., decizia din 3 decembrie 1985, Pasicrisie belge, Bruxelles, 1986, p. 417.

[85] Declarația a fost adoptată prin Rezoluția 217 (III) a Adunării Generale O.N.U. și, raportat la numărul de atunci al membrilor organizației, cu 40 de voturi pentru și 8 abțineri (a se vedea H. Oberdorff, op. cit., p. 43).

[86] Nguyen Quoc Dinh, P. Daillier, A. Pellet, Droit internatioal public, sixieme ed. Entierement refondue, L.G.D.J., Paris, 1999, p. 130.

[87] Fr. Sudre, Commentaire……, op. cit., p. 155.

[88] CEDH, 18 ianuarie 1978, precit., § 163.

[89] CEDH, 29 aprilie 1979, nr. 5557-5583/1971, Donnely et autres c/Royaume-Uni, DR nr. 4, p. 4.

[90] CEDH, 18 ianuarie 1978, precit., § 159.

[91] J. L. Charrier, op. cit., p. 26.

[92] J. L. Charrier, op. cit., p. 25.

[93] Comis. EDH, 12 octombrie 1988, nr. 11921/1986, Kontact-Information-Therapie et S. Hagen c/Autriche, DR. Nr. 57, p. 96.

[94] Din acest punct de vedere menționăm că, în cursul dezbaterilor din cadrul lucrărilor pregătitoare privitoare la elaborarea Convenției nu a fost reținut un amendament potrivit cu care urma să se precizeze că sunt interzise mutilarea, sterilizarea, administrarea de droguri nocive, menținerea în detenție cu lumină intensivă, în obscuritate, în zgomot sau în izolare completă, „de natură a provoca o stare de tulburare mintală” (a se vedea Travaux preparatoires de la Convention europeenne des droits de l’homme, vol. II, p. 38).

[95] CEDH, 25 aprilie 1978, Tzrer c/Rozaume-Uni, precit. §31; 7 iulie 1989, precit., § 102; 23 martie 1995, precit., § 71.

[96] CEDH, 28 martie 2000, Mahmut Kaya c/Turquie, Recueil 2000-III, § 117; 27 iunie 2000, Ilhan c/Turquie, Recueil 2000-VII, § 85; 27 iunie 2000, Salman c/Turquie, precit., § 117.

[97] Precit., p. 2260 și urm.

[98] J. Cohen Jonathan, op. cit., § 64.

[99] A se vedea supra, nr. 119.

[100] CEDH, 18 ianuarie 1978, precit., § 162; 7 iulie 1989, precit., § 100; 24 aprilie 1998, Selcuk et Asker c/Turquie, Recueil 1998-II, §76; 9 iunie 1998, Tekin c/Turquie, Recueil 1998-IV, § 52; 26 octombrie 2000, Kudla c/Pologne, precit., § 91.

[101] CEDH, 18 ianuarie 1978, precit., § 167.

[102] Comis. EDH, 14 iulie 1977, nr. 7289/1976 și 7349/1976, X et Y c/Suisse, DR. Nr. 9, p. 57.

[103] Comis. EDH, 12 octombrie 1988, nr. 11921/1986, Kontact-Information. Therapie et Hagen c/Autriche, DR nr. 57, p. 81.

[104] CEDH, 4 decembrie 1995, Ribitsch c/Autriche, precit., § 38.

[105] CEDH, 11 iulie 2000, precit., § 80.

[106] Comis. EDH, rap. 14 decembrie 1973, Asiatiques d’Afrique Orientale c/Royaume-Uni, DR nr. 78-B, p. 55.

[107] CEDH, 18 ianuarie 1978, precit., § 167: 16 decembrie 1999, V. c/Royaume-Uni, Recueil 1999-IX, § 71.

[108] CEDH, 19 aprilie 2001, Peers c/Greece, Recueil 2001-III, § 73; 18 ianuarie 1978, precit., § 71.

[109] Comis. EDH, 7 mai 1981, nr. 8334/1978, X c/R.F. Allemagne, DR nr. 24, p. 103.

[110] Comis. EDH, rap. 14 decembrie 1973, precit., p. 62; 11 mai 1982, nr. 9214/1980, 9473/1980, 9474/1981 jointes, Cabales et Balkandali c Royaume-Uni, DR nr. 29, p. 176.

[111] Comis. EDH, rap. 18 iulie 1986, nr. 9471/1981, Warwick c/Royaume-Uni, DR nr.60, p. 5.

[112] CEDH, 29 aprilie 2003, precit., §52.

[113] J. L. Charrier, op. cit., p.25.

[114] CEDH, 6 aprilie 2000, Labita c/Italie, Recueil 2000-IV, § 120.

[115] CEDH, 26 octombrie 2000, Kudla c/Pologne, precit., § 92; 15 iulie 2002, Kalashnikov c/Russie, Recueil 2002-VI, § 95.

[116] CEDH, 9 iunie 1998, Tekin c/Turquie, precit., § 53.

[117] CEDH, 4 decembrie 1995, precit., § 38; 9 iunie 1998, precit., § 53.

[118] Comis. EDH, 12 ianuarie 1995, nr. 21915/1993, Lukanov c/Bulgarie, DR nr. 80, p. 108.

[119] CEDH, 25 aprilie 1978, precit., § 30.

[120] J. L. Charrier, op. cit., p. 30.

[121] CEDH, 23 septembrie 1998, A c/Royaume-Uni, precit., § 22.

[122] CEDH, 28 octombrie 1998, Osman c/Royaume-Uni, precit., § 115-116.

[123] CEDH, 28 octombrie 1998, precit., § 102.

[124] CEDH, 21 decembrie 2000, precit., § 70.

[125] CEDH, 28 noiembrie 1996, Nsona c/Pays-Bas, Recueil 1996-V, § 92.

[126] Comis. EDH, 14 aprilie 1986, precit., p. 257.

[127] Comis. EDH, 2 decembrie 1986, nr. 12543/1986, X c/Pays-Bas, DR nr. 51, p. 272.

s