Principiul Legalitatii Incriminarii

Introducere

Capitolul I. Principiul legalității incriminării

Evoluția reglementării principiului incriminării în legea penală română

Principiul legalității incriminării și pedepsei este reglementat pentru prima dată în

art. 1 și art. 2 Cod penal de la 1864. În art. 1 se clasifică infracțiunile în crime, delicte și

contravenții în raport cu gravitatea și natura pedepselor prevăzute de norma de

incriminare pentru fiecare infracțiune în parte. Aceasta înseamnă că atât faptele care

constituie infracțiuni trebuie să fie prevăzute de legea penală, cât și pedepsele aplicabile

acestora. Art. 2 C. pen. de la 1864 instituie regula anteriorității atât a normei de

incriminare, cât și a pedepsei aplicabile în cazul comiterii infracțiunii. Potrivit acestui text

„Nicio infracțiune nu se va pedepsi dacă pedepsele nu au fost stabilite înaintea săvârșirii

sale. Infracțiunile săvârșite în timpul legii vechi se vor pedepsi după acea legiuire, iar

când pedepsele prevăzute de legea nouă vor fi mai ușoare, se va aplica pedeapsa cea mai

ușoară”.

Principiul legalității a fost apoi exprimat mult mai clar în Constituția din 1866

(art. 16 și art. 23) și Constituția din 1923 care în art. 14 prevede: „Nicio pedeapsă nu poate fi înființată, nici aplicată, decât în sensul legii. Acest text reproduce neschimbat

art. 16 din Constituția de la 1866, care, la rândul său, fusese copiat după art. 9 din

Constituția belgiană de la 1831.

Codul penal de la 1936 reglementează principiul legalității sub ambele sale aspecte

în art. 1 care avea următorul conținut: „Nimeni nu poate fi pedepsit pentru o faptă, care,

în timpul cât a fost săvârșită, nu era prevăzută de lege ca infracțiune și nici condamnat la

alte pedepse sau supus la alte măsuri de siguranță decât acelea pe care le prevedea legea”.

Din exprimarea legiuitorului în textul de mai sus rezultă că nicio faptă nu poate fi

socotită infracțiune, dacă nu este prevăzută ca atare (preconstituire).

Dispozițiile art. 1 vizează, în genere, orice infracțiune, ceea ce înseamnă că principiul

se aplică tuturor faptelor penale: crime, delicte, contravenții.

De asemenea, conform acestui text, nicio sancțiune penală (pedeapsă sau măsură de

siguranță) nu poate fi aplicată dacă nu este statornicită de lege. Aceasta înseamnă, pe de-o

parte, că pedeapsa, în sine, trebuie să figureze printre pedepsele statornicite de lege, iar pe

de altă parte, că se impune, pentru fiecare fapt penal, să fie fixată pedeapsa respectivă

(determinare).

Odată cu adoptarea Constituției din 1938 și cu abrogarea Constituției din 1923,

principiul legalității incriminării și pedepsei începe să-și piardă din importanță,

nemaifiind înscris în noua Constituție.

Consecutiv modificărilor constituționale, decretele-lege au devenit principalul și,

după instaurarea dictaturii militare, la 6 septembrie 1940, singurul izvor de drept în

materie penală, fără încălcarea legalității incriminării, menținută formal în art. 1 C. pen.

de la 1936.

Deosebit de aceasta, în perioada 10 februarie 1938 (data loviturii de stat regale) –

23 august 1944 (când a fost instaurat regimul de dictatură militară), principiul legalității

în materie penală a suferit și alte încălcări semnificative, cum ar fi: abilitarea organelor

administrative cu luarea unor măsuri restrictive de drepturi (închiderea anumitor localuri)

sau de libertate (fixarea domiciliului obligatoriu, internarea în lagăre de muncă), aplicabile

în cazul săvârșirii unor fapte ce nu constituiau infracțiuni și nesupuse controlului

judiciar; lărgirea competenței instanțelor militare și înființarea de instanțe speciale pentru

judecarea anumitor infracțiuni, stabilirea unor reguli procedurale derogatorii (termene

scurte de judecată sau de punere în executare a hotărârilor, restrângerea sau suprimarea

căilor de atac etc.).

De la 23 august 1944 și până în luna noiembrie 1946, legile au fost practic adoptate

de Consiliul de Miniștrii, organul puterii executive, și nu de puterea legiuitoare.

Principala abatere de la legalitatea incriminării și neretroactivitatea legii penale au

constituit-o însă legile referitoare la urmărirea și judecarea criminalilor și profitorilor de

război, precum și a celor vinovați de dezastrul țării, a căror adoptare a fost impusă de

obligațiile asumate de România prin Convenția de Armistițiu. După instaurarea regimului comunist, la 30 decembrie 1947, principiul legalității

incriminării dispare încă o dată din rândul principiilor constituționale, nefiind înscris în

niciuna dintre cele trei Constituții adoptate în această perioadă (în anii 1948, 1952 și 1965).

Totodată, textul art. 1 C. pen. de la 1936, în forma avută la adoptare, a fost modificat

prin introducerea unui nou alineat [alin. (2)] care avea următorul conținut: „Faptele

socialmente periculoase care au o vădită asemănare cu vreuna din faptele prevăzute de

legea penală se socotesc ca fiind implicit prevăzute și pedepsite prin dispoziția de lege

care prevede și pedepsește fapte asemănătoare”.

Aceste dispoziții prin care s-a introdus procedeul analogiei, inspirat din Codul penal

al URSS și prin care s-a anihilat principiul legalității incriminării, au fost adoptate prin

Decretul nr. 187/1949 și abrogate prin Decretul nr. 102/1956.

Legalitatea incriminării este și mai mult afectată prin Decretul nr. 212/1960 care

modifică din nou art. 1 din Codul penal din 1936 abilitând organele judiciare cu dreptul

de a înlătura caracterizarea penală ca urmare a evaluării pericolului social al faptelor

prevăzute de legea penală (operațiune denumită impropriu dezincriminare judiciară)1.

Autoritățile comuniste, treptat, au renunțat în mare măsură la aceste procedee, astfel

că în Codul penal adoptat în 1968 au fost reafirmate principiul legalității incriminării și

principiul neretroactivității legii penale în art. 2, respectiv, în art. 11 din acest cod.

Unii autori au apreciat că formularea principiului legalității incriminării și pedepsei

în art. 2 Cod penal anterior este incomplet pe motivul că nu prevede anterioritatea legii

incriminatoare în raport cu fapta săvârșită și nu interzice explicit aplicarea legii penale

incriminatoare faptelor comise înaintea intrării sale în vigoare2. Aceiași autori apreciază

că aceste omisiuni ale textului art. 2 sunt înlăturate prin coroborarea cu dispozițiile art. 11

Cod penal anterior.

Pe linia întăririi principiului legalității sub ambele sale aspecte, Codul penal de la

1968 nu conținea, în forma inițială, nicio referire la așa-numita dezincriminare judiciară.

Ulterior, prin Legea nr. 6/1973 a fost introdus în Codul penal art. 181, text care, într-o

formulare asemănătoare cu cea cuprinsă în art. 1 alin. (3) din Codul penal de la 1936

(introdus prin Decretul nr. 212/1960), redă organelor judiciare prerogativa de a înlătura

caracterizarea legală a pericolului social, deși respectarea riguroasă a principiului

legalității incriminării impune interdicția scoaterii din sfera ilicitului penal, pe cale

judiciară, a faptelor prevăzute de legea penală.

Principiul legalității incriminării. Concept. Fundament

În alin. (1) al art. 1, noul Cod penal este definit principiul legalității incriminării.

Potrivit acestui text „Legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni”.

În virtutea acestor dispoziții, o faptă, oricât de gravă ar fi, nu poate constitui infracțiune

dacă nu este prevăzută ca atare în legea penală (nullum crimen sine lege). După adoptarea Constituției României în 1991, revizuită în 2003, principiul

legalității incriminării a dobândit o bază constituțională în art. 73 alin. (3) lit. h), teza I din

legea fundamentală în temeiul căreia infracțiunile se pot stabili numai prin lege organică.

Din coroborarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) noul Cod penal cu cele ale art. 73 alin. (3)

lit. h) teza I din Constituția României rezultă explicit că o faptă poate constitui infracțiune

numai dacă este prevăzută în legea penală (nullum crimen sine lege scripta).

Prin «legea penală» potrivit art. 173 noul C. pen., se înțelege orice dispoziție cu

caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care

la data adoptării lor aveau putere de lege.

Astfel conceput și formulat principiul legalității incriminării se sprijină pe ideea

separației puterii în stat, pe încredere în capacitatea puterii legiuitoare (expresie a voinței

generale) de a elabora legi juste în interesul asigurării conviețuirii pașnice a tuturor

membrilor societății, pe excluderea incriminării prin analogie

Cerințele principiului legalității incriminării

Anterioritatea legii penale în raport cu data săvârșirii faptei

Elemente de drept comparat

Jurisprudență CEDO

Capitolul II. Principiul neretroactivității legii penale

Capitolul III. Dreptul la un recurs efectiv și dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE