Principiul Garantarii Libertatii Persoanei Si Principiul Respectarii Demnitatii Umane

Principiul garantãrii libertãtii persoanei si principiul respectãrii demnitãtii umane

Capitolul I. Consideratii generale privind principiul garantãrii libertãtii persoanei si principiul respectãrii demnitãtii umane

Sectiunea I. Principiul garantãrii libertãtii persoanei

1.1. Libertatea persoanei. Notiune si componente

Romãnia este stat de drept, democratic si social, în care demnitatea omului, drepturile si libertãtile cetãtenilor, libera dezvoltare a personalitãtii umane, dreptatea si pluralismul politic reprezintã valori supreme si sînt garantate.1)

Principiile fundamentale ale procesului penal sînt regulile cu caracter general în temeiul cãrora este reglementatã întreaga desfãsurare a procesului penal prin aplicarea corectã a normelor juridice procesual-penale în scopul constatãrii la timp si în mod complet a faptelor ce constituie infractiuni,astfel încît orice persoanã care a comis o infractiune sã fie pedepsitã potrivit vinovãtiei sale si nici o persoanã nevinovatã sã nu fie trasã la rãspundere penalã.

Raportul procesual penal fiind un raport juridic de autoritate, de putere, în care unul din subiecti este, de regulã, organ al statului se impune reglementarea exactã a garantiilor procesual penale prin care se asigurã libertatea persoanei si demnitatea umanã pe tot parcursul procesului penal,pentru a se preveni invazia statului în sfera drepturilor si libertãtilor individuale. Eventualele îngrãdiri ale acestor drepturi trebuie concepute astfel încît sã nu depãseascã limitele necesitãtii pentru asigurarea binelui general iar folosirea legii procesual-penale pentru a realiza aceste îngrãdiri sã nu reprezinte decît ultima solutie

Libertatea persoanei cuprinde libertatea individualã si siguranta persoanei.

Libertatea individualã constã în

-libertatea fizicã

-dreptul persoanei de a se comporta si misca liber

-de a nu fi tinutã în sclavie sau orice altã servitute

-de a nu fi retinutã, arestatã sau detinutã decît în conditiile legii.

Libertatea individualã nu este absolutã, ea înscriindu-se în coordonatele ordinii de drept, iar încãlcarea ordinii de drept îndreptãtind represiunea organelor legale.

Siguranta persoanei cuprinde o sferã mai restrînsã decît libertatea individualã si exprimã ansamblul garantiilor care protejeazã persoana în situatiile în care autoritãtile publice în aplicarea Constitutiei si legilor iau anumite mãsuri, garantii care asigurã ca aceste mãsuri sã nu fie ilegale. Acest sistem de garantii (de regulã) permite rezolvarea represiunii faptelor anti sociale, dar în acelasi timp asigurã inocentilor ocrotirea juridicã necesarã.

Garantiile libertãtii persoanei sînt de ordin juridic, prevãzute atît în Constitutie, cît si în legile organice,în principal în Codul Penal si în Codul de Procedurã Penalã.

1.2. Garantarea libertãtii persoanei reflectatã în principalele instrumente internationale privind drepturile omului

1.2.1.Declaratia Universalã a Drepturilor Omului

Referitor la libertatea si siguranta persoanei, Declaratia Universalã a Drepturilor Omului proclamã:

-art.9 C. pr. pen.:" Nimeni nu poate fi arestat, detinut sau exilat în mod arbitrar".(2)

-art.3 C. pr. pen." Orice fiintã umanã are dreptul la viatã, la libertate Si la securitatea sa "(3)

1.2.2.Pactul international cu privire la drepturile civile si politice

-art.9C. pr. pen. :

"1.Orice individ are dreptul la libertatea si la securitatea persoanei sale. Nimeni nu poate fi arestat sau detinut în mod arbitrar. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decît pentru motive legale si în conformitate cu procedura prevãzutã de lege.

2.Orice individ arestat va fi informat, în momentul arestãrii sale, despre motivele acestei arestãri si va fi înstiintat,în cel mai scurt timp, de orice învinuiri care i se aduc.

3.Orice individ arestat sau detinut pentru comiterea unei infractiuni penale va fi adus în termenul cel mai scurt, în fata unui judecãtor sau a unei alte autoritãti împuternicite prin lege sã exercite functiuni juridice si va trebui sã fie judecat într-un interval rezonabil sau sã fie eliberat. Detentiunea persoanelor care urmeazã sã fie trimise în judecatã nu trebuie sã constituie regulã, dar punerea în libertate poare fi subordonatã unor garantii asigurînd înfãtisarea lor la sedintele de judecatã, pentru toate celelalte acte de procedurã si, dacã este cazul, pentru executarea hotãrîrii.

4.Oricine este privat de libertate prin arestare sau detentiune are dreptul de a introduce o plîngere în fata unui tribunal, pentru ca acesta sa hotãrascã neîntîrziat asupra legalitãtii detentiunii sale si sã ordone eliberarea sa, dacã detentiunea este ilegalã.

5.Orice individ care a fost victima unei arestãri sau detentiuni ilegale are dreptul la o despãgubire."(4)

1.2.3.Conventia europeanã pentru apãrarea drepturilor omului si libertãtilor fundamentale(5)

Unul din scopurile Conventiei este de a asigura prin mãsurile luate de guvernele statelor semnatare garantarea drepturilor si a libertãtilor enuntate în Declaratia Universalã a Drepturilor Omului, proclamatã de Adunarea Generalã a Natiunilor Unite la 10 decembrie 1948 prin Rezolutia 217 A (III)

Referitor la libertatea si siguranta persoanei, în articolul 5 se prevede cã:

-nimeni nu poate fi lipsit de libertate decît în conformitate cu cãile legale;

-orice persoanã arestatã trebuie sã fie informatã, în termenul cel mai scurt, asupra motivelor arestãrii si asupra oricãrei acuzatii aduse asupra sa

-orice persoanã lipsitã de libertate prin arestare are dreptul sã se plîngã tribunalului pentru ca acesta sã statueze într-un termen scurt asupra legalitãtii detinerii;

-tribunalul va dispune eliberarea dacã detinerea nu este legalã;

-victima unei arestãri în conditii contrare dispozitiilor de mai sus are dreptul la despãgubiri.

1.3.Reglementãri constitutionale privind garantarea libertãtii persoanei

Potrivit Constitutiei, tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern (art.11 ), iar în cazul unei neconcordante între pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte si legile interne, au prioritate reglementãrile internationale( art.20).

Constitutia României cuprinde în art.23 numeroase reguli cu valoare de garantii ale inviolabilitãtii persoanei:

-arestarea unei persoane este permisã numai în cazurile si cu procedura prevãzutã de lege;

-arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o duratã de cel mult 30 de zile;

-asupra legalitãtii mandatului,arestatul se poate plînge judecãtorului;

-prelungirea arestãrii se aprobã numai de cãtre instante de judecatã;

-celui arestat i se aduc la cunostintã de îndatã motivele arestãrii, iar învinuirea în cel mai scurt timp, în prezenta unui avocat;

-dacã motivele arestãrii au dispãrut, eliberarea persoanei arestate preventiv este obligatorii;

-persoana arestatã preventiv are dreptul sã cearã punerea sa in libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cautiune;

-pînã la rãmînerea definitivã a hotãrîrii judecãtoresti de condamnare, persoana este consideratã nevinovatã.

1.4.Garantii procesual-penale ale libertãtii persoanei

Prevederile Constitutiei se regãsesc în Codul de procedurã penalã, reflectînd grija deosebitã a legiuitorului pentru protectia libertãtii persoanei pe durata desfãsurãrii instructiei penale.

în art.5 Codul de procedurã penalã înscrie principiile fundamentale ale procesului penal, principiul garantãrii libertãtii persoanei.

Conform acestui articol:

"în tot cursul procesului penal este garantatã libertatea persoanei.

Nici o persoanã nu poate fi retinutã sau arestatã si nici nu poate fi supusã vreunei forme de restrîngere a libertãtii decît în cazurile si în conditiile prevãzute de lege.

Dacã cel împotriva cãruia sa luat mãsura arestãrii preventive sau o mãsurã de restrîngere a libertãtii considerã cã aceasta e ilegalã, are dreptul,în tot cursul procesului, sã se adreseze instantei competente, potrivit legii.

Orice persoanã împotriva cãreia s-a luat mãsura arestãrii previntive are dreptul la repararea pagubei suferite, în conditiile prevãzute de lege.

In tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cautiune."

In dezvoltarea principiului prevãzut în art.5, Codul de procedurã penalã a înscris garantii importante cu privire la libertatea persoanei si anume:

-necesitatea existentei unor probe sau indicii temeinice pentru luarea mãsurii arestãrii (art 134C. pr.pen.) si limitarea prin art.148 a cazurilor în care acestea pot interveni.

-luarea mãsurii arestãrii preventive numai de cãtre procuror în cursul urmãririi penale si de cãtre instanta de judecatã in cursul judecãtii

-fixarea unor termene precise ale duratei arestãrii preventive cît si prevederea unor situatii cînd mãsurile preventive înceteazã de drept

-obligarea verificãrii de catre procuror ori presedintelui instantei sau un judecator delegat la locurile de retinere si detinere a legalitãtii si temeiului mãsurilor si conditiilor de executare a acestora

-încriminarea în codul penal a încãlcãrii dispozitiilor privitor la libertatea persoanei (arestarea nelegalã-art.266 C. pr. pen.,represiunea nedreaptã art.268 C.pr.pen.,art 189 C.pr.pen.=lipsirea de libertate în mod ilegal)

-acordarea dreptului la despãgubiri celor arestati ilegal (art.504-507 C.pr.pen.)

Sectiunea 2. Principiul respectãrii demnitãtii umane

2.1. Demnitatea umanã. Notiune

"Omul nu are un cuvînt mai nobil pentru a arãta cine este decît numele sãu", scria filozoful german Herder.(6)

2.2. Reflectarea principiului respectãrii demnitãtii umane în principalele instrumente internationale privind drepturile omului.

2.2.1. Declaratia Universalã a Drepturilor Omului

-art.4 "Nimeni nu va fi tinut în sclavie, nici în robie; (sclavia si traficul de sclavi sînt interzise sub toate formele lor)" (7).

-art.5. "Nimeni nu va fi supus la torturã, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau nedrepte." (8)

-art.6. "Fiecare are dreptul sã ise recunoascã personalitatea sa juridicã, oriunde s-ar afla."(9)

– art.12. "Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viata sa particularã, în familia sa, în domiciliul sãu ori în corespondentã, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputatiei sale. Orice persoanã are dreptul la protectia legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri. (10)

2.2.2.Pactul international cu privire la drepturile civile si politice-art.7. "Nimeni nu va fi supus torturii si nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. în special, este interzis ca o persoanã sã fie supusã, fãrã consimtãmîntul sãu, unei expertize medicale sau stiintifice."(11)

-art.8 pct.2. "Nimeni nu va fi tinut înservitute.

-art.8 pct.3. a) Nimeni nu va putea fi constrîns sã execute o muncã fortatã sau obligatorie." (12)-art.10 pct.1. "Orice persoanã privatã de libertate va fi tratatã cu umanitate si cu respectarea demnitãtii inerente persoanei umane.

-art.10 pct.2. a) Persoanele aflate în preventie vor fi, în afarã de circumstante exceptionale, separate de condamnati si vor fi supuse unui regim distinct, potrivit conditiei lor de persoane necondamnate.

-art.10 pct.2. b) Tinerii aflatiîn preventie vor fi separati de adulti si se va hotãrî în legãturã cu cazul lor cît mai repede cu putintã." (13)

2.2.3. Conventia împotriva torturii si altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante.

Articolul 1: "1. în scopul prezentei Conventii, termenul "torturã" desemneazã orice act prin care se provoacã unei persoane, cu intentie, o durere sau suferinte puternice, de naturã fizicã sau psihicã, în special cu scopul de a obtine, de la aceastã persoanã sau de la o persoanã tertã, informatii sau mãrturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o tertã persoanã l-a comis sau este bãnuitã cã l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terte persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formã de discriminare, oricare penalã, reflectînd grija deosebitã a legiuitorului pentru protectia libertãtii persoanei pe durata desfãsurãrii instructiei penale.

în art.5 Codul de procedurã penalã înscrie principiile fundamentale ale procesului penal, principiul garantãrii libertãtii persoanei.

Conform acestui articol:

"în tot cursul procesului penal este garantatã libertatea persoanei.

Nici o persoanã nu poate fi retinutã sau arestatã si nici nu poate fi supusã vreunei forme de restrîngere a libertãtii decît în cazurile si în conditiile prevãzute de lege.

Dacã cel împotriva cãruia sa luat mãsura arestãrii preventive sau o mãsurã de restrîngere a libertãtii considerã cã aceasta e ilegalã, are dreptul,în tot cursul procesului, sã se adreseze instantei competente, potrivit legii.

Orice persoanã împotriva cãreia s-a luat mãsura arestãrii previntive are dreptul la repararea pagubei suferite, în conditiile prevãzute de lege.

In tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cautiune."

In dezvoltarea principiului prevãzut în art.5, Codul de procedurã penalã a înscris garantii importante cu privire la libertatea persoanei si anume:

-necesitatea existentei unor probe sau indicii temeinice pentru luarea mãsurii arestãrii (art 134C. pr.pen.) si limitarea prin art.148 a cazurilor în care acestea pot interveni.

-luarea mãsurii arestãrii preventive numai de cãtre procuror în cursul urmãririi penale si de cãtre instanta de judecatã in cursul judecãtii

-fixarea unor termene precise ale duratei arestãrii preventive cît si prevederea unor situatii cînd mãsurile preventive înceteazã de drept

-obligarea verificãrii de catre procuror ori presedintelui instantei sau un judecator delegat la locurile de retinere si detinere a legalitãtii si temeiului mãsurilor si conditiilor de executare a acestora

-încriminarea în codul penal a încãlcãrii dispozitiilor privitor la libertatea persoanei (arestarea nelegalã-art.266 C. pr. pen.,represiunea nedreaptã art.268 C.pr.pen.,art 189 C.pr.pen.=lipsirea de libertate în mod ilegal)

-acordarea dreptului la despãgubiri celor arestati ilegal (art.504-507 C.pr.pen.)

Sectiunea 2. Principiul respectãrii demnitãtii umane

2.1. Demnitatea umanã. Notiune

"Omul nu are un cuvînt mai nobil pentru a arãta cine este decît numele sãu", scria filozoful german Herder.(6)

2.2. Reflectarea principiului respectãrii demnitãtii umane în principalele instrumente internationale privind drepturile omului.

2.2.1. Declaratia Universalã a Drepturilor Omului

-art.4 "Nimeni nu va fi tinut în sclavie, nici în robie; (sclavia si traficul de sclavi sînt interzise sub toate formele lor)" (7).

-art.5. "Nimeni nu va fi supus la torturã, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau nedrepte." (8)

-art.6. "Fiecare are dreptul sã ise recunoascã personalitatea sa juridicã, oriunde s-ar afla."(9)

– art.12. "Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viata sa particularã, în familia sa, în domiciliul sãu ori în corespondentã, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputatiei sale. Orice persoanã are dreptul la protectia legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri. (10)

2.2.2.Pactul international cu privire la drepturile civile si politice-art.7. "Nimeni nu va fi supus torturii si nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. în special, este interzis ca o persoanã sã fie supusã, fãrã consimtãmîntul sãu, unei expertize medicale sau stiintifice."(11)

-art.8 pct.2. "Nimeni nu va fi tinut înservitute.

-art.8 pct.3. a) Nimeni nu va putea fi constrîns sã execute o muncã fortatã sau obligatorie." (12)-art.10 pct.1. "Orice persoanã privatã de libertate va fi tratatã cu umanitate si cu respectarea demnitãtii inerente persoanei umane.

-art.10 pct.2. a) Persoanele aflate în preventie vor fi, în afarã de circumstante exceptionale, separate de condamnati si vor fi supuse unui regim distinct, potrivit conditiei lor de persoane necondamnate.

-art.10 pct.2. b) Tinerii aflatiîn preventie vor fi separati de adulti si se va hotãrî în legãturã cu cazul lor cît mai repede cu putintã." (13)

2.2.3. Conventia împotriva torturii si altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante.

Articolul 1: "1. în scopul prezentei Conventii, termenul "torturã" desemneazã orice act prin care se provoacã unei persoane, cu intentie, o durere sau suferinte puternice, de naturã fizicã sau psihicã, în special cu scopul de a obtine, de la aceastã persoanã sau de la o persoanã tertã, informatii sau mãrturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o tertã persoanã l-a comis sau este bãnuitã cã l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terte persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formã de discriminare, oricare ar fi ea, atunci cînd o asemenea durere sau suferintã sunt provocate de cãtre un agent al autoritãtii publice sau orice altã persoanã care actioneazã cu titlu oficial, sau la instigarea sau cu consimtãmîntul expres sau tacit al unor asemenea persoane." (14)

2.3. Reglementãri constitutionale privind respectarea

demnitãtii umane.

în capitolul II Drepturile si libertãtile fundamentale, art.22 al.(2) se garanteazã dreptul la viatã, la integritate fizicã si psihicã a persoanei

Respectul integritãtii fizice fiind consacrat în Constitutie, prin art.49 se prevãd cazurile ce permit atingerea integritãtii fizice:

-vaccinarea pentru combaterea unei epidemii

-recoltarea de probe de sînge pentru dovedirea intoxicatiei alcoolice

-opertii chirurgicale cu acordul pacientului.

Juridic, omul este conceput ca un complex de elemente componente în care fizicul si psihicul nu pot fi depãsite.

Respectarea vietii, integritãtii fizice si psihice au impus interzicerea torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. Practicarea unor asemenea procedee constituind o încãlcare a demnitãtii si personalitãtii omului .

Art.27 "Domiciliul si resedinta sînt inviolabile. Nimeni nu poate pãtrunde sau rãmîne în domiciliul ori resedinta unei persoane fãrã învoirea acesteia."

2.4. Garantarea procesual-penalã a aplicãrii principiului respectãrii demnitãtii umane

Art.51 c. pr.pen.,text introdus prin Legea nr. 32/1990 prevede:

"Orice persoanã care se aflã în curs de urmãrire urmãrire penalã sau de judecatã trebuie tratatã cu respectarea demnitãtii umane

Supunerea acesteia la torturã sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsitã prin lege."

-Art. 100-103 C.pr.pen. reglementeazã:

-orele între care se permite efectuarea perchezitiei domiciliare

-organul judiciar abilitat de lege

-procedura de efectuare.

-Art.68.C.pr.pen. interzice mijloacele de constrîngere în scopul de a obtine probe

Alte garantii:

-art.191 Cod Penal sanctioneazã infractiunea de supunere la muncã fortatã sau obligatorie

-art.194 Cod Penal sanctioneazã santajul

-art.250 Cod Penal

sanctioneazã infractiunea de purtare abuzivã.

Capitolul II. Reglementãri procesuale privind principiile garantãrii libertãtii umane si al respectãriidemnitãtii umane în raport cu teoria generalã a mãsurilor ce le aduc atingere.

Sectiunea I. Notiunea, caracterele si natura juridicã a

mãsurilor preventive.

1.1. Notiunea si caracterele mãsurilor prventive.

Mãsurile procesuale sînt mijloace de constrîngere folosite de organele judiciare penale pentru garantarea executãrii pedepsei si repararea pagubei produse prin infractiune, precum si pentru asigurarea îndeplinirii de cãtre pãrti a obligatiilor procesuale. (15)

Dupã natura lor, mãsurile procesuale pot fi:

-mãsuri preventive

-mãsuri de ocrotire

-mãsuri de sigurantã

-mãsuri asiguratorii.

Mãsurile procesuale se aduc la îndeplinire prin intermediul mãsurilor procedurale si actelor procesuale si procedurale prevãzute de lege.

Mãsurile preventive sunt mãsurile procesuale ce se pot lua de cãtre organele judiciare penale pentru asigurarea desfãsurãrii normale a procesului penal oripentru împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmãrire penalã, de la judecatã sau de la executarea pedepsei.

Ele nu fac parte din ciclul activitãtilor principale ale procesului penal, avînd doar caracterul unei activitãti adiacente celei principale.Deci procesul penal se poate desfãsura normal si fãrã luarea acestei mãsuri cînd obiectul actiunii penale sau al actiunii civile este realizat fãrã a recurge la anumite privatiuni sau constrîngeri si aceasta pentru cã împrejurãrile în care se desfãsoarã procesul penal într-o cauzã datã nu impun luarea mãsurilor preventive.

Mãsurile preventive au un caracter provizoriu, ele durînd atîta timp cît subzistã situatiile de fapt care au impus luarea lor. De asemenea, au un caracter coercitiv determinînd privarea de libertate sau limitarea fortatã a drepturilor garantate prin Constitutie, garantarea respectãrii libertãtii persoanei si a demnitãtii acesteia, legislatia procesual penalã reglementeazã strict mãsurile preventive sub aspectul organelor,situatiilor si formelor procedurale ce se impun a fi îndeplinite cu ocazia luãrii lor.

Mãsurile preventive au caracter de exceptie, asemãnarea lor cu pedepsele definitive constînd doar sub aspectul modului de realizare a constrîngerii, fãrã a prezenta si celelalte consecinte ce decurg dintr-o condamnare penalã definitivã. Caracterul de exceptie al mãsurilor preventive dã posibilitatea sã se uzeze de ele doar atunci cind sînt necesare, deci caracterul coercitiv al mãsurilor preventive este subordonat caracterului procesual al acestuia.

1.2. Natura juridicã a mãsurilor preventive

In stabilirea naturii juridice a mãsurilor preventive trebuie analizat raportul dintre exercitarea plenarã a drepturilor si libertãtilor fundamentale si subordonarea exercitãrii lor de cãtre titular nevoii de ordine socialã, fãrã a contraveni intere selor societãtii.

Mãsurile preventive procesual penale constituie limitãri (minime ) ale dreptului la libertate, imperios a fi prevãzute, cu caracter de exceptie si strict prevãzute si determinate de lege , care servesc drept garantii ale asigurãrii unei libertãtii maxime ce nu poate fi atinsã fãrã aceste limitãri. Avînd în vedere acest caracter de exceptie legea dispune folosirea lor de cãtre organele judiciare numai în cazurile în care sînt necesare pentru buna desfãsurare a procesului penal. De aceea organele judiciare penale au posibilitatea de alegere a mãsurii preventive, în functie de scopul pentru care este luatã.

Mãsurile preventive au o naturã procesualaele se caracterizeazã printr-un grad diferentiat de constrîngere, comparativ cu constrîngerea rezultatã din executarea pedepsei. Natura lor procesualã rezultã si din cuprinsul articolului 136 C. pr. pen. care prevede ca acestea se iau pentru a se asigura buna desfãsurare a procesului penal ori pentru a se împiedeca sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmãrirea penalã, de la judecatã ori de la executarea pedepsei.

Sectiunea 2. Luarea mãsurilor preventive

2.1.1. Cadrul procesual în care pot fi luate

Pentru a putea fi luate mãsurile preventive, trebuie ca:

-urmãrirea procesualã sã fie începutã in cauzã. ( Poate începe prin: -rezolutie – cînd se sesizeazã prin act de sesizare, plîngere, denunt.

-procesul verbal de auto sesizare – si act de începere a urmãririi penale. Uneori încep acte premergãtoare (art.244) si atunci nu se pot lua mãsuri preventive.

-fãptuitorul sã fie cunoscut

-fapta sã nu fie lipsitã de pericol social

2.1.2. Conditiile necesare pentru luarea mãsurilor preventive

Conditii generale care trebuie îndeplinite comulativ :

a) sã existe probe sau indicii temeinice cã a fost sãvîrsitã o faptã prevãzutã de legea penalã de cãtre învinuit sau inculpat.

Constituie probe elementele de fapt la care se referã legea si care sînt obtinute prin mijloacele de probã prevãzute de lege (art.63 al.1. si art. 64. c. pr.pen.).

Pentru existenta de probe care sã justifice luarea mãsurilor preventive sunt necesare stabilirea de fapte care care sã rãstoarne prezumtia de nevinovãtie a învinuitului si sã dovedeascã învinuirea. Probele trebuie sã existe la dosar la data luãrii mãsurilor preventive si sã ateste cã învinuitul a sãvîrsit o infractiune si întruneste conditiile de pedepsibilitate.

Potrivit art. 143 al.3 sînt indicii temeinice atunci cînd din datele existente în cauzã rezultã presupunerea cã persoana fatã de care se efectueazã urmãrirea penalã a sãvîrsit fapta.

Pot exista indicii temeinice cã o persoanã a comis o faptã prevãzutã de legea penalã într-o cauzã în care s-a început urmãrirea penalã si nu s-au strîns încã probe suficiente dar s-au strîns date sau informatii ce confirmã bãnuiala sãvîrsirii faptei.

Deosebirea între probe si indicii temeinice vizeazã în principal sursa lor procesualã .Organul judiciar trebuie sã manifeste grijã în aprecierea indiciilor temeinice, pentru a se evita inducerea în eroare, de aceea este indicat ca luarea mãsurilor preventive sã se bazeze pe existenta probelor.

Numai procedînd astfel se poate asigura garantarea libertãtii persoanei, eliminîndu-se posibilitatea privãrii de libertate pe baza unor simple indicii, chiar temeinice.

Lege ferenda se impune ca mãsurile privative de libertate sã se ia numai dacã existã probe cã s-a sãvîrsit o infractiune.

în faza judecãtii, fiind vorba despre un inculpat fatã de care s-au administrat probe de vinovãtie ce au justificat trimiterea sa în judecatã este firesc ca la luarea mãsurilor preventive instanta de judecatã sã aibã în vedere numai probe nu si indicii.

b) pentru infractiunea sãvîrsitã legea sã prevadã pedeapsa închisorii (art.136 alin.1) fie singurã, fie alternativ cu pedeapsa amenzii.

Mãsurile preventive nu pot fi luate dacã pentru infractiunea sãvîrsitã legea prevede numai pedeapsa amenzii deoarece nu se poate deduce detentia preventivã si privarea de libertate nu este posibilã ca mãsuriprocesuale dacã legea penalã nu o aplicã.

în cazul concursului de infractiuni este suficient ca pentru una din faptele aflate în concurs sã fie prevãzutã pedeapsa închisorii.

în cazul luãrii mãsurii de retinere sau obligãrii de a nu pãrãsi localitatea durata minimã a pedepsei închisorii nu are relevantã .

c) luarea mãsurii retinerii se face în cazurile prevãzute la art.148 alin.1 lit.a-4., oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoare prevãzutã de lege pentru fapta sãvîrsitã.

d) pentru luarea mãsurii preventive a arestãrii preventive este necesarã existenta a cel putin unei situatii prevãzute în art. 148 C.pr.pen.

a) Identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare

-cazul specific, mai ales mãsurii preventive a retinerii, are în vedere posibilitatea stabilirii identitãtii sau cea a stabilirii domociliului. Cele douã situatii pot exista independent.

Identitatea se referã la numele si prenumele inculpatului si se poate dovedi cu actul sau adeverinta de identitate iar în lipsã, cu orice alte acte din care sã rezulte, neîndoielnic identitatea sa si chiar cu ajutorul unor persoane care, prezente fiind pot furniza date despre identitatea acestuia.

In privinta domiciliului, atît cel cît si cel legal vor avea relevatã din punct de vedere al normei procesuale penale examinate, cunoasterea lor de cãtre organul judiciar penal putînd duce la concluzia cã domiciliul este stabil.

Domiciliul voluntar se dovedeste prin prezentarea actului sau adeverintei de identitate iar în lipsã prin orice mijloc de probatiune.

Pentru stabilirea domiciliului legal se cere o dublã dovadã si anume aceea a situatiei de persoanã pentru cere legea prevede un domiciliu legal, care se face prin mijloace de probã specifice situatiei juridice respective (acte de stare civilã, hotãrîri)pentru a dovedi filiatia, vîrsta, situatia de interzis etc., si cea a domiciliului voluntar al ocrotitorului.

Desi legea nu face referire la resedintã, organul judiciar, pe baza cunoasterii acesteia poate stabilii apoi, prin organele de politie, domiciliul, în acest caz luarea mãsurilor preventive neavîndu-si temei (pe baza acestui criteriu).

Qvînd în vedere caracterul de exceptie al mãsurilor preventive, atunci cînd va fi rezolvatã problema stabilirii domiciliului si identitãtii fãptuitorului acesta va fi pus în libertate dacã nu existã si alte cazuri care sã justifice privarea sa de libertate.

b) Infractiunea este flagrantã, iar pedeapsa închisorii prevãzutã de lege este mai mare de trei luni.

Acest caz necesitã îndeplinirea cumulativã a douã cerinte: una referitoare la modul în care infractiunea a fost constatatã iar cea de-a doua referitoare la cuantumul pedepsei prevãzutã de lege pentru infractiunea sãvîrsitã.

Nu se va putea lua mãsura arestãrii preventive a inculpatului pe baza art.148 lit.b. dacã infractiunea flagrantã este pedepsitã de lege cu pedeapsa de numai 3 luni închisoare sau amendã.

De asemenea, infractiunea trebuie sã fie flagrantã în conditiile art.465, fãrã însã a fi necesar ca urmãrirea si judecarea acesteia sã se facã potrivit procedurii prevãzute de art.466 si urmãtoarele, deoarece art. 148 lit. b. nu prevede aceastã conditie iar art.468 prevede mod special obligativitatea retinerii si arestãrii în cazul infractiunilor flagrante care se urmãresc si judecã potrivit procedurii speciale pe cînd mãsura preventivã este în cazul dispozitiilor art.148 lit.b. facultativ.

c) Inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmãrire sau de la judecatã, ori a fãcut pregãtiri pentru asemenea acte, precum si dacã în cursul judecãtii sînt date cã inculpatul urmãreste sã se sustragã de la executarea pedepsei.

Scopul actiunilor fãptuitorului de pregãtire pentru ascundere sau fugã, ori de ascundere sau fugã trebuie sã fie neapãrat cel de a se sustrage, deci acesta trebuie sã cunoascã faptul cã împotriva lui este în curs un proces penal.

Simpla lipsã a persoanei ce a sãvîrsit o faptã penalã de la chemarea organului judiciar ori imposibilitatea acestuia de a se afla la locuinta sa nu duce la concluzia ascunderii sau fugii în scopul sustragerii de la urmãrirea penalã.

Actiunile inculpatului care sã justifice luarea mãsurilor preventive trebuie sã rezulte întotdeauna din fapte, evenimente, împrejurãri nefiind suficientã bãnuiala rezultatã din experienta organelor judiciare.

d) Sunt date suficiente cã inculpatul a încercat sã zãdãrniceascã aflarea adevãrului, prin influentarea vreunui martor sau expert, distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probã sau prin alte asemenea fapte.

Influentarea poate avea loc înainte de ascultarea martorului sau de executarea expertizei sau în timpul efectuãrii acestor operatiuni si nu dupã epuizarea lor.

Zãdãrnicirea adevãrului nu poate avea loc decît prin mijloacele mentionate si nu prin altele ca tãgãduirea faptei, refuzul de a face declaratii etc.

Datele trebuie sã fie suficiente, adicã sã formeze fãrã rezerve credinta organului judiciar cã exprimãrealitatea si nu probabile, altfel nu se oferã garantii suficiente pentru apãrarea libertãtii persoanei si dã cîmp larg de actiune arbitrarului organele judiciare apreciind oportunitatea mãsurii dupã o impresie subiectivã.

e) Inculpatul a comis din nou o infractiune, ori existã date care justificã temerea cã va sãvîrsi si alte infractiuni.

Pentru motive rezultate din regretul inculpatului materializat în desistare sau împiedicare considerãm cã privarea de libertate nu poate interveni.

Dovada comiterii unei noi infractiuni trebuie sã rezulte din acte ce materializeazã sãvîrsirea acesteia.

Datele care justificã temerea cã va sãvîrsi si alte infractiuni trebuie sã fie de încredere, sã poatã fi oricînd verificate si dovada lor sã se poatã face cu usurintã. In caz contrar grija legiuitorului de a restrînge situatiile cînd se pot lua mãsuri ar fi în mod vãdit eludatã.

f) Inculpatul este recidivist

Constatarea stãrii de recidivã se face de organul de urmãrire penalã sau de instanta de judecatã, în principal din copiile fiselor de antecedente penale. Atunci cînd, din diferite motive, condamnarea nu figureazã în aceste fise, dovada recidivei se poate face si prin copia de pe hotãrîrea de condamnare.

In interpretarea art.148 alin.1 lit.f. se vor avea în vedere prevederile referitoare la recidivã, asa cum aceasta este reglementatã în momentul luãrii mãsurii preventive.

g) Cînd existã una din circumstantele agravante

Circumstantele agravante sînt reglementate în art.75 C. pr. pen.

Pentru luarea mãsurilor preventive circumstantele agravante vor trebui sã existe în dosar, materializate în acte procedurale, în momentul cînd se apreciazã dacã o asemenea mãsurã este sau nu necesarã a fi luatã.

4. Inculpatul a sãvîrsit o infractiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de doi ani, iar lãsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publicã.

Pentru existenta cazului mentionat trebuie îndeplinite cumulativ urmãtoarele conditii:

a) Infractiunea sãvîrsitã sã fie pedepsitã de lege cu închisoare mai mare de doi ani

b) Lãsarea în libertate a fãptuitorului sã prezinte pericol pentru ordinea publicã.

Pericolul social al faptei a fost avut în vedere în procesul de legiferare cu ocazia stabilirii în concret a pedepsei pentru acesata, iar cea de-a doua conditie vizeazã pericolul pe care l-ar reprezenta pentru ordinea publicã lãsarea în libertate a fãptuitorului.

Cu privire la dovedirea celor douã conditii, prima va rezulta din lectura textului de lege încãlcat, iar cealaltã din datele aflate la dosar.

Stabilirea unor limite minime ale pedepsei închisorii în cazul arestãrii preventive se justificã prin faptul cã arestarea si regulile procesual penale care o guverneazã ating grav libertatea si siguranta persoanei.(16)

Fixarea limitelor a redus sfera de aplicare si posibilitatea de luare a mãsurilor preventive, preîntîmpinînd luarea mãsurii arestãrii preventive în cazul infractiunilor de o mai micã gravitate.

Aceleasi limite minime ale pedepselor prevãzute în art.148 pentru arestarea inculpatului se aplicã si în cazul arestãrii invinuitului deoarece în art.146 alin.1 se face trimitere la acest articol fãrã a se preciza vreo modificare, cum se face în cazul retinerii prin art.143 alin.2.

Consideratii privind durata mãsurilor preventive în lumina art.23 din Constitutie, 146 si 149 Cod procedurã penalã.

Conform prevederilor art.23 din Constitutie " arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o duratã de cel mult 30 de zile…Prelungirea arestãrii se aprobã numai de instanta de judecatã".

Din analiza textului rezultã urmãtoarele concluzii:

-arestarea se face în temeiul unui mandat

-mandatul este emis de un magistrat

-arestarea se face pentru o duratã de cel mult 30 de zile.

Opiniile divergente despre reglementarea acestei durate apar ca urmare a stabilirii prin art.146 si art.149 C.pr.pen.a duratei arestãrii învinuitului la maxim 5 zile si a duratei arestãrii inculpatului la maxim o lunã.

Conform unei opinii învinuitul poate fi arestat initial pe baza unui mandat de arestare cu durata de (cel mult) 5 zile, urmînd ca dupã punerea în miscare a actiunii penale procurorul sã emitã un nou mandat de arestare pentru fãptuitor în calitate de inculpat, durata acestuia reprezentînd diferenta posibilã pînã la atingerea duratei maxime stabilite în art.23 din Constitutie,(adicã 25 zile).

Dupã altã opinie care interpreteazã textul art.23 din Constitutie în sensul cã durata de 30 de zile este stabilitã relativ la un mandat, este posibil ca dupã arestarea învinuitului pe baza unui mandat cu durata de maxim 5 zile conform art.146 C.pr.pen. magistratul sã emitã un nou mandat pentru inculpat pe o duratã de cel mult 30 de zile, deoarece art.149 C.pr. pen. cînd stabileste durata arestãrii inculpatului la cel mult o lunã nu se referã la o eventualã arestare a acestuia si ca învinuit, ceea ce în economia art.149 nu produce efecte . De asemenea, cum nici durata retinerii de cel mult 24 de ore nu este inclusã în calculul duratei maxime a privãrii de libertate de cel mult 30 de zile, se opineazã cã fãptuitorul poate fi retinut cel mult 24 de ore, arestat ca învinuit pentru cel mult 5 zile si arestat ca inculpat pentru o duratã de maxim 30 de zile.

Ne raliem opiniei prime, în virtutea caracterului prioritar si imperativ al art.23 din Constitutie care, reglementînd o problemã care aduce atingere libertãtii persoanei limiteazã durata arestãrii la cel mult 30 de zile.

Propunem, de lege ferenda, pe lîngã corelarea duratei arestãrii inculpatului prevãzutã de art.149 cu cea stipulatã în art.23 din Constitutie reglementarea în acelasi articol si a situatiei în care inculpatul a fost arestat si învinuit în aceeasi cauzã.

în legãturã cu art.149 alin.ultim C.pr.pen., ne raliem, la opinia de abrogare expresã deoarece se încalcã precederea art.23 din Constitutie prin care se reglementeazã durata maximã a arestãrii de cel mult 30 de zile si, expres, cã "Prelungirea arestãrii se aprobã numai de instanta de judecatã".

Aceasta înseamnã cã instanta, dupã expirarea mandatului de arestare de 30 de zile, chiar în cazul arestãrii inculpatului în cursul judecãtii, are obligatia analizãrii mentinerii motivelor arestãrii sau aparitiei altora noi, ca putînd, neîngrãdit pe baza unei încheieri motivate sã prelungeascã arestarea cu încã 30 de zile.

De alt fel în acest sens s-a pronuntat si Curtea Constitutionalã prin decizia numãrul 60 din 25 mai 1994 (nepublicatã) datã în dosar nr.4.C/1994 în cazul judecãrii unei exceptii de neconstitutionalitate privind art.149 alin. ultim, " indiferent de faza procesului penal în care se dispune mãsura arestãrii învinuitului, inculpatului, urmeazã a se respecta dispozitiile art.23 din Constitutie, în sensul cã durata arestãrii nu poate depãsii 30 de zile". (17)

2.1.3. Termenele referitoare la mãsurile preventive.

Termenele instituite în procesul penal au menirea sã asigure, pe de o parte, desfãsurarea rapidã a acestuia,iar pe de altã parte drepturile si libertãtile cetãtenilor împotriva oricãror abuzuri în legãturã cu mãsurile de constrîngere, mai ales a celor privative de libertate. (17)

dupã interesul ocrotit si finalitatea pentru care au fost impuse, termenele pot fi:

-substantiale

-procedurale.

Termenele substantiale sînt determinate de lege în vederea ocrotirii unor drepturi, prerogative sau interese extraprocesuale si sînt necesare pentru limitarea si disciplinarea mãsurilor procesuale privative sau restrictive de libertate pe care organele judiciare penale le pot aplica potrivit legii.De regulã sînt termene substantiale termenele prevãzute de o lege penalã substantialã în Codul de procedurã penalã fiind reglementatã în mod exceptional termenele substantiale privind durata mãsurilor procesuale preventive.

Termenele procedurale constau în intervalul de timp în care anumite acte procesuale sau procedurale pot sau trebuie sã fie îndeplinite sau intervalul în care este interzisã efectuarea acestora.

Deosebirile între cele douã termene constau în primul rînd în modul diferit de calculare al lor. In al doilea rînd, termenele substantiale privitoare la mãsurile preventive atrag de drept, în caz de expirare a lor, încetarea efectului mãsurii luate, pe cînd îndeplinirea actului procesual dupã împlinirea termenului procesual atrage decãderea din dreptul procesual sau nulitatea actului.

O ultimã deosebire constã in prorogarea termenelor procedurale care expirã într-o zi nelucrãtoare si considerarea unor acte ca fãcute în termen, ceea ce nu se aplicã în cazul termenelor substantiale.

2.1.4. Organul competent si alegerea celei mai potrivite mãsuri preventive

Mãsurile preventive se iau de regulã, de cãtre procuror sau instanta judecãtoreascã.

Singura mãsurã preventivã pe care o poate lua organul de cercetare penalã este retinerea.

Privarea de libertate a unei persoane sau restrîngerea libertãtii sale constituie întotdeauna o interventie în dreptul la inviolabilitatea acesteia garantat prin Constitutie, motiv pentru care luarea mãsurilor preventive trebuie dictate de necesitãti ce rezultã exclusiv din interese superioare ale justitiei si sã aibã caracter de exceptie.

Fundamentul juridic al obligativitãtii alegerii celei mai potrivite mãsuri preventive îl reprezintã art.136 alin.3 care stabileste criteriile ce trebuie avute de organul judiciar. Procesul alegerii este asadar o operatiune de apreciere a existentei ori inexistentei criteriilor principale prevãzute de lege (scopul mãsurii si gradul de pericol social al infractiunii) si al celor complimentare (sãnãtatea, vîrsta, antecedentele si alte situatii) privind persoana fatã de care se ia mãsura.

Printre alte situatii prevãzute în art.136 alin.3 si care constituie elemente de apreciere în alegerea mãsurii preventive trebuie sã întelegem, spre exemplu, conduita generalã a celui vinovat, experienta sa de viatã, lipsa unui loc de muncã si a unui domiciliu stabil,fregventarea unei forme de învãtãmînt, anumite îndatoriri de familie,activitatea desfãsuratã renumele acestuia si altele.

Datele care exprimã criteriile mentionate trebuie constatate de organele judiciare penale prin orice acte aflate la dosar.

Prin alegerea celei mai juste mãsuri preventive se realizeazã scopul urmãrit cu minimum de constrîngere.

2.1.5. Prinderea fãptuitorului de cãtre anumite organe si persoane

în afara organelor de urmãrire penalã competente în conditiile legii sã priveze de libertate o persoanã, Codul de procedurã penalã a prevãzut pentru anumite organe si persoane din afara aparatului judiciar si pentru persoanele prezente la locul sãvîrsirii unei infractiuni flagrante obligatia de a înainta pe fãptuitor procurorului, sau posibilitatea de a-l preda acestuia sau organului de cercetare penalã ori de a-l conduce înaintea autoritãtii împreunã cu lucrãrile fãcute si cu

mijloacele materiale de probã.

Atît înaintarea cît si prinderea fãptuitorului presupune îngrãdirea libertãtii de miscare a acestuia si obligatia de a executa ordinele celor ce le realizeazã. Ele trebuie sã se realizeze fãrã violente si constrîngeri inutile.

Desi între înaintare si prindere pe de o parte si privarea de libertate pe de altã parte existã deosebiri din punct de vedere ale organelor si persoanelor care le pot lua, a duratei lor si modului concret de realizare, nota lor comunã o reprezintã limitarea posibilitãtilor de miscare a persoanei asupra cãreia poartã.

Justificarea institutiei mentionate constã în punerea fãptuitorului la dispozitia organelor de urmãrire penalã pentru desfãsurareanormalã a activitãtii lor.

Obligatia mentionatã subzistã în sarcina urmãtoarelor organe si persoane:

-organele inspectiilor de stat, precum si alte organe de stat, organele organizatiilor cooperatiste sau ale altor organizatii obstesti, pentru infractiunile ce constituie încãlcãri ale dispozitiilor si obligatiilor a ccãror respectare o controleazã potrivit legii (art.214, alin.1 lit.a)

-organele de control si cele de conducere ale administratiei de stat, ale intreprinderilor si organizatiilor economice de stat, cooperatiste, sau ale altor organizatii obstesti, pentru infractiunile sãvîrsite în legãturã cu serviciul de cei aflati în subordine sisub controlul lor (art.214, alin.1 lit.b)

-comandantii de nave si aeronave pentru infractiunile sãvîrsite pe acestea, pe timpul cît navele si aeronavele pe care le comandã se aflã în afara porturilor sau aeroporturilor (art.215 alin.1 lit.a)

-subofiterii din trupele de grãniceri, pentru infractiunile de frontierã (art.215, alin.1 lit.b)

-orice persoanã prezentã la locul sãvîrsirii unei infractiuni flagrante (art.465 alin.3).

Delimiterea precisã a organelor si persoanelor obligate sã prindã si sã predea ori sã îninteze pe fãptuitor, limitarea în timp a operatiunii înaintãrii sau prinderii acestuia si aplicarea dispozitiilor mentionate numai la anumite categorii de infractiuni, constituie garantii suficiente pentru evitarea abuzurilor în aceastã materie.

2.1.6. [inerea separatã a unor categorii de (infractori)

Potrivit art.124 "în timpul retinerii si arestãrii, minorii se tin separat de majori, iar femeile separat de bãrbati.

2.2. înlocuirea mãsurilor preventive

în art.139 alin.1 se prevede cã "mãsura preventivã luatã se înlocuieste cu o altã mãsurã preventivã, cînd sau schimbat temeiurile care au determinat luarea mãsurii".

Legea impune înlocuirea mãsurii preventive, nelãsînd la atitudinea organelor judiciare penale aceastã posibilitate, odatã ce s-au schimbat conditiile care au determinat instituirea sa.

Pentru organele de cercetare penalã existã obligatia de a informa procurorul ce a luat mãsura despre schimbarea temeiurilor ce au motivat luarea acesteia (art.139 alin.3), aceastã obligatie neexistînd cînd urmãrirea penalã se efectueazã de procuror conform art.209 alin.3.

Mãsura preventivã a retinerii si mãsura obligãrii de a nu pãrãsi localitatea pot fi luate cu mãsura arestãrii preventive a învinuitlui cu arestarea inculpatului, dacã prin schimbarea temeiurilor ce au determinat luarea unei mãsuri preventive mai severe.

De asemenea, orice mãsurã privativã de libertate poate fi înlocuitã cu mãsura obligãrii de a nu pãrãsi localitatea iar mãsura arestãrii preventive se poate înlocui cu mãsura liberãrii provizorii pe cautiune sau sub control judiciar.

în ce priveste mãsurile preventive ce pot fi luate numai pe anumite termene, problema înlocuirii uneia cu se pune doar atunci cînd nu a expirat termenul pentru care a fost luatã, în caz contrar, conform art.140 alin.1 lit.a. aceasta încetînd de drept, într-o atare situatie neputînd fi vorba de înlocuirea ci de luarea unei alte mãsuri, în ordinea importantei.

înlocuirea se poate face la cerere sau din oficile de cãtre organul judiciar ce le-a luat.

în vederea înlocuirii unei mãsuri preventive cu alta organul judiciar are obligatia de a face constatarea cã în cauza respectivã s-au schimbat temeiurile ce au determinat luarea mãsurii, comparînd temeiurile de drept si de fapt ce au rezultat pe parcursul desfãsurãrii procesului penal.

Considerãm cã în cazul prelungirii arestãrii preventive a inculpatului de cãtre instanta de judecatã în conditiile art.158-160 procurorul care a dispus mãsura arestãrii preventive o poate înlocui cu alta cînd temeiurile care au determinat-o s-au schimbat. A accepta un punct de vedere contrar ar însemna sã se împiedice luarea de urgentã a unei mãsuri care sã ducã la realizarea practicã a principiului cã nimeni nu trebuie sã fie privat de libertate în continuare dacã s-au schimbat temeiurile ce au determinat luarea mãsurii. De asemenea, s-ar ajunge ca o garantie instituitã de lege în favoarea inculpatului sã se transforme într-o piedicã în calea ocrotirii libertãtii acestuia.

Dispozitivele procesual-penale referitoare la înlocuirea mãsurilor preventive se aplicã chiar dacã organul judiciar urmeazã sã-si decline competenta (art.139 alin.3).

2.3. Revocarea mãsurilor preventive

Art.139 alin.2 prevede cã "atunci cînd nu mai existã temei care sã justifice mentiunea mãsurii preventive, aceasta trebuie revocatã din oficiu sau la cerere."

Ca si încazul înlocuirii, revocarea mãsurilor preventive constituie o obligatie pentru organul judiciar chiar din momentul în care constatã cã nu mai existã temeiul mentinerii mãsurii preventive.

Cînd mãsura preventivã a fost luatã de procuror, organul de cercetare penalã are obligatia de a-l informa despre încetarea temeiului care a justificat luarea mãsurii.

Revocarea se dispune, în principiu, de organul judiciar penal care a luat mãsura preventivã, dacã dosarul se mai aflã în faza procesualã respectivã. Astfel, revocarea se dispune de organul judiciar din faza procesualã în care se aflã cauza.

în mod exceptional, prin legea 32/1990 dreptul revocãrii mãsurii preventive se acordã si altui organ decît cel care a luat mãsura respectivã, în situatia cînd mãsura a fost luatã cu încãlcarea legii, instanta de judecatã avînd, conform art.140 alin. ultim, obligatia de a dispune revocarea.

2.4. încetarea de drept a mãsurilor preventive

Legea procesual penalã a prevãzut anumite cazuri cînd mãsurile preventive înceteazã de drept prin intervenirea unor institutii juridice expres prevãzute de aceasta fãrã îndeplinirea vreunei alte conditii.

Prevederea acestor institutii dovedeste preocuparea legiutorului pentru gãsirea unei modalitãti prin intermediul cãreia sã împiedice privarea de libertate a unei persoane pe un timp nedeterminat.

Potrivit art. 140 C. pr. pen., mãsurile preventive înceteazã de drept în urmãtoarele cazuri:

– în faza de urmãrire penalã

a) la expirarea termenelor prevãzute de lege sau stabilite de cãtre organul judiciar (art. 140 alin. 1 lit. a)

b) în situatiile în care a fost datã o solutie de scoatere de sub urmãrire penalã sau de încetare a urmãririi penale (art. 140 alin. 1 lit. b)

c) în cazul în care durata arestãrii preventive a atins jumãtatea maximului pedepsei prevãzute de lege pentru infractiunea ce face obiectul învinuirii (art. 140 alin 2)

– în faza de judecatã

a) cînd înainte de pronuntarea hotãrîrii de condamnare în prima instantã, durata arestãrii a atins jumãtatea maximului prevãzut de lege pentru infractiunea care face obiectul învinuirii

b) cînd instanta de judecatã, rezolvînd actiunea penalã, a dispus achitarea sau încetarea procesului penal (art. 350 alin. 2)

c) în caz de condamnare la pedeapsa închisorii cel mult egalã cu durata retinerii sau arestãrii preventive cumulate (art. 350 alin. 2 lit. a), la pedeapsa închisorii cu suspendarea conditionatã a executãrii sau cu executarea la locul de muncã (art 350, alin 3 lit. b) ori amendã sau o pedeapsã a închisorii cu aplicarea gratierii totale

Desi legea nu prevede expres considerãm cã mãsurile preventive înceteazã de drept si odatã cu pronuntarea unei hotãrîri definitive de condamnare, deoarece de la aceastã datã nu se mai poate vorbi de existenta mãsurii preventive ci de executarea unei pedepse (notiuni ce nu sînt sinonime)

Deasemenea sîntem de pãrere cã încetarea de drept a mãsurilor preventive survine si în situatia în care a intervenit amnistia, prescriptia sau retragerea plîngerii prealabile, dar inculpatul cere continuarea procesului penal în conditiile art. 13, deoarece se ajunge la o solutie care sã punã capãt desfãsurãrii sale.

în cazurile arãtate mai sus, procurorul în cursul urmãririi penale din oficiu sau în urma informãrii organului de cercetare penalã sau instante de judecatã, are obligatia sã dispunã punerea în libertate de îndatã a celui retinut sau arestat, trimitînd admistratiei locului de detinere sau retinere o copie de pe ordonantã sau dispozitiv, ori un extras care sã cuprindã urmãtoarele mentiuni

– datele necesare pentru identificarea învinuitului sau inculpatului

– numãrul mandatului de arestare

– numãrul si data ordonantei sau a hotãrîrii prin care s-a dispus liberarea

– temeiul legal al liberãrii (art 140 alin 3)

încetarea de drept a mãsurilor preventive impune, deci, organului judiciar sub sanctiune disciplinarã si penalã, sã punã în libertate pe cel retinut sau arestat preventiv ori sã ridice de îndatã obligarea de a nu pãrãsi localitatea.

Sectiunea 3. – Perchezitia – procedeu de descoperire si ridicare a mijloacelor de probã (sau tratate dupã Teoria specialã)

3.1. Notiune si clasificare

3.1.1. Notiune

Pentru efectuarea unor acte procedurale ca prechezitia, ridicarea obiectelor si înscrisurilor ce pot servi ca mijloc de probã în procesul penal, legea îngãduie sã se foloseascã constrîngerea realã sau personalã, adicã sã se actioneze pentru limitarea unor drepturi si libertãti fundamentale ale omului cum ar fi inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, a secretului corespondentei, a dreptului de proprietate, constrîngeri ce îsi gãsesc justificarea în interesul major al înfãptuirii justitiei si, implicit, în rolul pe care îl pot avea asemenea acte procedurale în realizarea justitiei penale.*

Pentru ridicarea de obiecte si înscrisuri legea procesualã prevede o conditie prealabilã negativã (art 96 alin 1 C. pr. pen.) constînd în refuzul de predare al obiectului la cererea organului de urmãrire penalã sau a instantei de judecatã.

Cu toate acestea art. 100 alin 1 organele de urmãrire penalã sau instantele de judecatã poate dispune efectuarea unei perchezitii si ori de cîte ori pentru descoperirea si strîngerea probelor efectuarea perchezitiei apare ca necesarã, nu doar în cazul refuzului de a preda obiectele.

Deci, perchezitia este procedeul prin care se cautã în anumite locuri obiectele si înscrisurile ce pot servi ca mijloace de probã în procesul penal, iar în caz de descoperire se ridicã de la persoana fizicã sau juridicã la care se gãsesc.

Perchezitia este prevãzutã si în Constitutie art. 27 pct. 3, care prevede cã în domiciliu si resedintã unei persoane pot fi efectuate perchezitii în conditiile si formele prevãzute de lege.

Perchezitia trebuie consideratã ca o atingere adusã demnitãtii umane, deoarece prin efectuarea ei se pune la îndoialã onoarea persoanei asupra cãreia se executã, prin contestarea adevãrului privind tãgãduirea existentei sau detinerea obiectelor sau înscrisurilor cãutate.

Considerãm cã, pentru îngrãdirea posibilitãtilor de abuz, organul judiciar penal care dispune efectuarea perchezitiei sã se bazeze (dacã nu pe probe) pe indicii temeinice privind existenta obiectului sau înscrisul cãutat în posesia persoanei care tãgãduie aceasta.

3.1.2. Clasificare

Perchezitia poate fi:

– corporalã

– domiciliarã

3.2. Perchezitia corporalã

3.2.1. Notiune

Perchezitia corporalã înseamnã cãutarea de obiecte si înscrisuri asupra corpului unei persoane, inclusiv în bagajele si mijlocul de transport cu care cãlãtoreste, ori în îmbrãcãmintea sa.

3.2.2. Procedurã

Perchezitia corporalã se efectueazã în mod obligatoriu în cazul infractiunilor flagrante, fie pentru a nu fi îndepãrtate obiectele si înscrisurile aflate asupra sa, fie din motive de sigurantã.

Se efectueazã numai de cãtre persoane de acelasi sex cu cel perchezitionat.

înainte de efectuare organul care o efectueazã trebuie sã se legitimeze.

Pot proceda la efectuarea de perchezitii corporale

– organul judiciar care a dispus-o

– comandantii de nave si aeronave si subofiterii trupelor de grãniceri (art. 215 alin2)

3.3. Perchezitia domiciliarã

3.3.1. Notiune

Perchezitia domiciliarã constã într-o cercetare efectuatã în încãperile în care locuieste persoana domiciliatã si în dependintele acesteia.

3.3.2. Procedurã

Perchezitia domiciliarã se poate efectua în tot cursul procesului penal.

Organele judiciare care pot efectua perchezitii domiciliare

– organul de cercetare penalã cu autorizatia procurorului. Autorizatia nu este necesarã dacã

-persoana cãreia i se face perchezitie consimte la aceasta în scris

– infractiunea este flagrantã.

– procuror fãrã a fi necesarã autorizatia

– instanta judecãtoreascã, cu ocazia unei cercetãri la fata locului (art 102 alin 1 C.pr.pen)

Perchezitia domiciliarã poate fi efectuatã între orele 06-20,00 iar în celelalte ore numai în caz de infractiune flagrantã (art. 103 C. pr. pen) Perchezitia domiciliarã începutã între orele 06-20,00 poate fi continuatã si în timpul noptii.

De regulã, persoana la care se face perchezitia trebuie sã fie de fatã. Dacã este retinutã sau arestatã, perchezitia domiciliarã se efectueazã în prezenta unui reprezentant, a unui membru a familiei, sau a unui vecin cu capacitate de exercitiu, în prezenta unor martori asistenti.

Organul judiciar are obligatia sã se limiteze la ridicarea numai a obiectelor si înscrisurilor ce au legãturã cu fapta comisã. Cu toate acestea, potrivit ar. 105 alin 2 C. pr. pen., obiectele si înscrisurile a cãror crculatie sau detinere este interzisã se ridicã întotdeauna.

Organul judiciar are obligatia de a nu face publice faptele si împrejurãrile din viata personalã a celui perchezitionat.

Dupã efectuarea perchezitiei se încheie un proces verbal în care se înscriu locul, timpul si conditiile în care înscrisurile si obiectele au fost descoperite si ridicate, cu descrierea amãnuntitã a acestora.

împotriva mãsurii de ridicare de obiecte si înscrisuri se poate face plîngere organului de urmãrire penalã, respectiv procurorului care supravegheazã cauza în cursul urmãririi penale, sau instantei de judecatã competente numai dupã sesizarea acesteia (art 168 alin 1 C. pr. pen)

Sectiunea 4. – Mãsuri de sigurantã

4.1. Notiune

Mãsurile de sigurantã sînt acele mãsuri procesuale ce se iau, în mod provizoriu, în cursul procesului penal, fatã de învinuit sau inculpat pentru a înlãtura starea de pericol generatã de natura cauzei si pentru preîntîmpinarea sãvîrsirii unor noi fapte prevãzute de legea penalã.

4.2. Feluri

Mãsurile de sigurantã, ca mãsuri penale, sînt prevãzute în Codul penal în art 112. Acestea sînt:

– obligarea la tratament medical

– internarea medicalã

– interzicerea de a ocupa o functiei sau de a exercita o profesie ori o altã ocupatie

– interzicerea de a se afla în anumite localitãti

– expulzarea strãinilor

– confiscarea specialã.

Dintre acestea, doar douã devin mãsuri procesuale, si anume:

a) obligarea la tratament medical (art 113 C. pen.)

b) internarea medicalã (art. 114 C. pen.)

Potrivit art. 113 C. pen, dacã fãptuitorul, din cauza unei boli sau a întoxicãrii cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substante prezintã pericol pentru societate poate fi obligat sã se prezinte în mod regulat la tratament medical pînã la însãnãtosire.

Aceastã mãsurã poate fi luatã, în mod provizoriu, în faza de urmãrire penalã de cãtre procuror si în faza de judecatã de cãtre instanta de judecatã.

Potrivit art. 114 C. pen cînd fãptuitorul este bolnav mental ori toxicoman si se aflã într-o stare care prezintã pericol pentru societate se poate lua mãsura internãrii într-un institut medical de specialitate pînã la însãnãtosire.

Dupã cum se observã cele douã mãsuri de sigurantã se iau în situatia în care fãptuitorul, datoritã situatiei fizice sau psihice în care se aflã, contitue un pericol pentru societate iar societatea în acest mod se apãrã si în acelasi timp instituie si mãsuri care sã ducã la însãnãtosirea faptuitorului.

4.3. Conditii

Pentru luarea celor douã mãsuri de sigurantã se cer îndeplinite cumulativ urmãtoarele conditii:

a) sã existe starea de boalã sau intoxicarea cronicã cu alcool, stupefiante sau alte asemenea substante

b) sã existe pericol pentru societate

în cazul internãrii medicale, trebuie sã se constate în plus si iresponsabilitatea învinuitului sau inculpatului, datoritã unei boli mintale sau toxicomaniei.

Potrivit art 162 alin 2 C. pr. pen. procurorul sau instanta de judecatã ia mãsuri pentru aducerea la îndeplinire a internãrii provizorii si, totodatã, sesizeazã comisia medicalã competentã sã avizeze internarea bolnavilor mintali si a toxicomanilor periculosi. Mãsura confirmãrii provizorii dureazã pînã la confirmarea ei care se face pe baza avizului comisiei medicale de cãtre instanta de judecatã. în cazul internãrii medicale, efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie conform art 117 C. pr. pen. Ea se efectueazã în institutii sanitare de specialitate.

Mãsura internãrii este executorie si se aduce la îndeplinire, în caz de opunere, de cãtre organele de politie.

Dacã comisia medicalã nu constatã iresponsabilitatea învinuitului sau inculpatului datoritã unei boli mintale sau toxicomaniei instanta dispune încetarea internãrii medicale provizorii, putînd hotãrî, dacã celelalte conditii cumulative se mentin, aplicarea mãsurii de obligare la tratament medical.

Aceste conditii trebuie sã rezulte fãrã dubii din concluzii medicale de specialitate privind starea de boalã sau de intoxicare cronicã si din probe sau indicii temeinice care sã ateste pericolul pentru societate, aflate la dosarul cauzei.

4.4. Cãi de atac

Hotãrîrea instantei de judecatã prin care sa confirmat internarea medicalã poate fi atacatã separat cu recurs, privind solutionarea unei îngrãdiri a libertãtii de miscare. Recursul, însã, nu este suspensiv de executare (art 162 alin ultim)

Capitolul III

Teoria specialã a mãsurilor ce aduc atingere libertãtii personale si demnitãtii umane.

Sectiunea 1. Consideratii generale

Mãsurile procesuale sînt mijloace prevãzute de legea de procedurã penalã pentru a asigura normala desfãsurare a procesului penal în vederea realizãrii scopului acestuia.

în cadrul mãsurilor procesuale, ponderea o reprezintã mãsurile preventive.

Potrivit art. 136 C pr pen mãsurile preventive se iau pentru a asigura buna desfãsurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmãrirea penalã, de la judecatã ori de la executarea pedepsei.

Aceste mãsuri procesuale preventive sunt:

– retinerea

– obligatia de a nu pãrãsi localitatea

– arestarea preventivã

– a învinuitului

– a inculpatului

– liberarea provizorie

– sub control judiciar

– pe cautiune

Legea de procedurã penalã Titlul IV din Cartea generalã a Codului de procedurã penalã cuprinde prevederi speciale privind mãsurile preventive.

Sectiunea 2. Retinerea

2.1. Conditii

Retinerea este mãsura preventivã privativã de libertate ce poate fi dispusã de cãtre organul de cercetare penalã pe o duratã de cel mult 24 de ore.

Ratiunea instituirii mãsurii retinerii a fost determinatã de necesitatea izolãrii imediate a celui care a comis o infractiune în vederea împiedicãrii disparitiei sale si asigurãrii bunei desfãsurãri a procesului penal.

Retinerea poate fi luatã în urmãtoarele conditii cumulate:

– dacã existã probe sau indicii temeinice cã învinuitul a comis o faptã penalã

– pentru fapta comisã legea penalã sã prevadã pedeapsã oricare ar fi durata închisorii singurã sau alternativ cu amenda

– sã existe vreunul din cazurile prevãzute în art 148 C pr pen, arãtate anterior

– sã fie începutã urmãrirea penalã împotriva învinuitului

– sã nu fie pusã în miscare actiunea penalã

2.2. Organele judiciare care pot lua mãsura retinerii

Numai organul de cercetare penalã poate lua acestã mãsurã, legea neprãvãzînd altfel.

Procurorul sau instanta de judecatã nu sînt competente sã ia mãsura arestãrii preventive întrucît normele de procedurã penalã sînt norme imperative si, în marea lor majoritate, de strictã interpretare, argumentul a fortiori, în modalitatea "a majori ad minus" (cine poate mai mult poate si mai putin) nu-si gãseste aplicare în aceastã materie. Aceste organe, pentru cazuri ce îndeplinesc conditiile luãrii mãsurii de retinere, au la dispozitie mãsura arestãrii preventive, care, ca duratã, nu este limitatã inferior.

în principiu, luarea mãsurii de retinere este facultativã, ea fiind obligatorie în cazul infractiunilor flagrante.

Persoanei retinute i se aduc, de îndatã la cunostintã motivele retinerii (art 137 alin 1)

2.3. Actele si mãsurile procedurale prin care poate fi luatã mãsura preventivã a retinerii

Organul de cercetare penalã dispune retinerea printr-o ordonantã care trebuie sã cuprindã pe lîngã mentiunile generale obligatorii pe care trebuie sã le cuprindã actul procedural de luare a mãsurii preventive înscrise în art 137, si mentiunile speciale privind retinerea, în art 144 alin 2.

Indicare tuturor mentiunilor ce trebuie sã le cuprindã ordonanta va da posibilitatea verificãrii respectãrii legalitãtii în aceastã materie.

Ordonanta prin care se dispune retinerea trebuie sã cuprindã:

– data si locul întocmirii

– numele prenumele si calitatea celui care o întocmeste

– numele prenumele porecla si domiciliul învinuitului

– fapta care face obiectul învinuirii

– textul de lege în care aceasta se încadreazã

– pedeapsa prevãzutã de lege pentru infractiunea sãvîrsitã

– mãsura preventivã care se ia (retinerea)

– temeiurile concrete care au determinat luarea mãsurii retinerii

– ziua si ora la care retinerea a început

– semnãtura celui care a întocmit-o

2.4. Durata mãsurii preventive a retinerii

Organele de cercetare penalã pot dispune retinerea pe o duratã de cel mult 24 de ore. Din folosirea cuvintelor "cel mult" se desprinde concluzia cã durata retinerii poate fi mai micã de 24 de ore.

Dacã considerã necesarã prelungirea privãrii de libertate a învinuitului, organul de cercetare penalã întocmeste si înainteazã procurorului un referat motivat cu propunerea de arestare preventivã, înãuntrul termenului de 24 de ore (art 144 alin 3)

2.5.Luarea mãsurii retinerii în cazul infractiunilor flagrante

In cazul procedurii urgente de urmãrire si judecatã a unor infractiuni flagrante, potrivit art.468 retinerea este obligatorie.

Pentru ca o infractiune sã fie consideratã flagrabtã si sã-i fie aplicate regulile speciale de urmãrire si judecatã este necesarã întrunirea cumulativã a conditiilor :

-flagrantii

-sãvîrsirea acesteia în anumite conditii de loc

-sanctionarea faptei cu închisoare mai mare de trei luni si cel mult 5 ani .

Inceperea urmãririi penale se face prin procesul verbal de constatare a infractiunii flagrante.

Trebuie sã existe probe din care sã rezulte vinovãtia învinuitului, existenta indiciilor temeinice nefiind specificã infractiunilor flagrante, unde fapta si fãptuitorul sînt evidente.

Sectiunea 3 Obligarea de a nu pãrãsi localitatea

3.1.Notiunea, conditii

Obligarea de a nu pãrãsi localitatea este o mãsurã preventivã restrictivã de libertate prin care organul judiciar penal obligã învinuitul sau inculpatul sã nu pãrãseascã localitatea în care locuieste fãrã încuviintarea sa.

Conditiile îndeplinite cumulativ în care poate fi luatã mãsura preventivã:

-existenta probelor sau indiciilor temeinice cã învinuitul sau inculpatul a comis o faptã prevãzutã de legea penalã (art.143 alin.1)

-pedepsirea cu închisoarea a faptei penale sãvîrsite (art.136 alin.1)

3.2.Organele competente sã ia mãsura obligãrii de a nu pãrãsi localitatea

Aceastã mãsurã poate fi luatã numai de procuror sau de instanta de judecatã.

Intrucît în faza de urmãrire penalã mãsura se ia de procuror, atunci cînd acesta o considerã oportunã pentru întãrirea garantiilor privind libertatea persoanei ar fi indicat, de lege ferenda,ca legislatia sã impunã conditia confirmãrii de cãtre procurorul sef sau procurorul ierarhic superior, similar cu conditia arestãrii preventive impuse în art.209 art.5.

In cauzele în care urmãrirea penalã se efectueazã de organul de cercetare penalã acesta, dacã considerã cã este cazul înainteazã procurorului un referat motivat în care propune luarea mãsurii obligatorii de a nu pãrãsi localitatea. Ptrocurorul urmeazã a se pronunta dupã studierea dosarului cauzei, în termen de 24 ore.

3.3.Acte procedurale si mãsuri procedurale

Procurorul poate lua mãsura prin ordonantã, iar instanta de judecatã prin încheiere motivatã. Incheierea instantei va trebui sã cuprindã toate prevederile atrt.305 alin.1 lit.a-i.

-ziua, luna , anul si denumirea instantei

-mentiunea dacã sedinta a fost sau nu publicã

– numele si prenumele judecãtorilor, procurorului si grefierului

-numele si prenumele pãrtilor, apãrãtorilor si ale celorlalte persoane care participã în proces si care au fost prezente la judecatã, precum si ale celor care au lipsit, cu arãtarea calitãtiilor procesuale si cu mentiunea privitoare la îndeplinirea procedurii

-enuntarea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecatã si textele de lege în care a fost încadratã fapta .

-înscrisurile care s-au citit în sedintã

-cererile de orice naturã formulate de procuror,de pãrti si de ceilalti participanti la proces

-concluziile procurorului si ale pãrtilor

-mãsurile luate în cursul sedintei cu motivare.

3.4.Durata mãsurilor

In cursul urmãririi penale, procurorul poate dispune mãsura pentru o duratã care nu poate depãsi 30 de zile.

In faza judecãtii dispozitiile art.145 nu reglementeazã durata mãsurii obligãrii de a nu pãrãsi localitatea dar s-a considerat cã în aceastã fazã durata nu este limitatã, ea putînd dura pînã la solutionarea cauzei, daca instanta nu ia mãsura revocãrii pentru încetarea temeiurilor care au dictat-o.

Momentul în care începe sã se calculeze durata este marcat de data ordonantei sau încheierea atunci cînd mãsura se ia în prezenta învinuitului sau inculpatului sau de cea a convocãrii mãsurii luate în absenta lor.

In caz de nerespectare a mãsurii aplicate conform art.145 alin.3, se poate lua împotriva învinuitului sau inculpatului mãsura arestãrii preventive, dacã sînt conditiile legale.

Sectiunea 4 Arestarea preventivã

4.1.Consideratii generale

Arestarea este o mãsurã procesualã preventivã de constrîngere cu caracter provizoriu.

Ea nu are caracterul, regimul si efectele unei pedepse, ci este o mãsurã procesualã pusã la dispozitie justitiei pentru a prevenii si înlãtura nesjunsurile generate de tendinta învinuitului sau inculpatului de a se sustrage de la urmãrirea penalã sau de la judecata si pentru a permite desfãsurarea netulburatã si în ritm normal a procesului penal.

De aceea, în literatura de specialitate s-a subliniat cã, pe de o parte, arestarea preventivã nu are caracter informant ci este custodia honestã, iar pe de altã parte nu are un caracter propriu zis jurisdictionar, ci are o naturã administrativã-procesualã chiar si atunci cînd este ordonatã jurisdictional.

Dar, cum, arestarea este mãsura prevantivã a cãrei aplicare reprezintã o restrîngere importantã a libertãtii individuale, drept fundamental al omului- aceastã mãsurã este amãnuntit reglementatã în codul de procedurã penalã.

Arestarea preventivã este de douã feluri, în functie de pozitia procesualã a inculpatului:

-arestarea învinuitului

-arestarea inculpatului

ambele institutii avînd un tratament diferit.

4.2.Arestarea învinuitului

4.2.1.Conditii

Pentru a fi posibilã luarea mãsurii preventive a arstãrii învinuitului, trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, urmãtoarele conditii:

-sã existe probe sau indicii temeinice despre sãvîrsirea de cãtre învinuit a unei fapte prevãzute de legea penalã

-pentru infractiunea sãvîrsitã legea penalã sã prevadã pedeapsa cu închisoarea, singurã sau alternativ cu amenda mai mare de trei luni, un an si doi ani, dupã distinctiile prevãzute si analizate

-sã existe vreunul din cazurile prevãzute în art.148 lit.a-4

-sã fie necesarã privarea de libertate a învinuitului în interesul urmãririi penale

-sã nu fie pusã în miscare actiunea penalã.

4.2.2. Durata

Durata arestãrii invinuitului nu poate depãsi 5 zile. Ea nu poate fi prelungitã. Incepe sã curgã din momentul privãrii In fapt a învinuitului, Si se calculeazã potrivit art.188 C.pr.pen.

4.2.3. Organele competente

Mãsura arestãrii învinuitului se poate lua în faza urmãririi penale de cãtre procuror iar în faza de judecatã de cãtre instanta de judecatã.

Legea 92/1996 în art.56-59 interzice procurorilor si judecãtorilor stagiari sã semneze acte procedurale privind libertatea persoanei.

4.2.4.Procedura arestãrii învinuitului

Dispozitiile constitutionale obligã organul judiciar sã aducã

la cunostintã celui arestat motivele arestãrii cît si învinuirea, în prezenta unui arestat. O astfel de reglementare a fost introdusã în Codul de procedurã penalã în art.137-1 prin Legea nr. 45/1995.

In legãturã cu aspectele în discutie, invederãm si prevederile art.6 C.pr. pen., modificat prin Legea nr. 32/1990, care obligã organele judiciare sã încunostinteze pe învinuit sau pe inculpat nu numai asupra învinuirii dar si asupra încadrãrii juridice a faptei si sã-i asigure posibilitatea pregãtirii si exercitãrii apãrãrii.

Reglementãrile analizate au în vedere în fapt ascultarea persoanei în cauzã, concluzie rezultatã datoritã asemãnãrii continutului acestora cu cel al erglementãrilor privitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului (art.70 si urm. C. pr.pen.)

Intrucit dispozitiile citate nu fac distinctie între persoana învinuitului sau inculpatului, sustinem cã si în cazul arestãrii învinuitului se impune ascultarea acestuia.

Se creeazã astfel o garantie în plus în privinta protectiei libertãtii persoanei,învinuitul avînd posibilitatea sã dea explicatii în legãturã cu fapta retinutã în sarcina sa si sã indice probe care ar putea înlãtura temeiurile arestãrii.*

a) Arestarea preventivã a învinuitului se poate dispune în cursul urmãririi penale de cãtre procuror, din oficiu, sau la propunerea organului de cercetare penalã.

Propunerea organului de cercetare penalã este concretizatã într-un referat motivat care trebuie înaintat procurorului atunci cînd învinuitul este retinut pînã la expirarea duratei retinerii.

Procurorul mai poate lua mãsura arestãrii preventive a învinuitului cînd efectueazã urmãrirea penalã în conformitate cu art. 209 alin 3 si 5 C pr pen mãsura trebuind confirmatã în acest caz de conducãtorul parchetului din care face parte procurorul.

b) arestarea învinuitului în cursul judecãtii

în cursul judecãtii o persoanã poate deveni învinuit în urmãtoarele conditii:

– cînd instanta de judecatã dispune extinderea procesului penal împotriva sa pentru participarea la sãvîrsirea faptei penale pusã în sarcina altui inculpat (art 337 teza 1)

– cînd instanta dispune extinderea procesului penal împotriva sa pentru sãvîrsirea unei fapte penale prevãzutã de legea penalã dar în legãturã cu fapta inculpatului (art 337 teza 2)

– în cazul infractiunilor de audientã (art 299)

Arestarea învinuitului de cãtre instanta de judecatã poate avea loc din oficiu sau la cererea procurorului ori a pãrtii vãtãmate atunci cînd acestia participã la judecatã

4.2.5. Acte procedurale si mãsuri procedurale

Mãsura arestãrii învinuitului se ia în faza de urmãrire penalã de cãtre procuror prin emiterea unei ordonante motivate, iar în curdul judecãtii de cãtre instantã prin încheiere (art.299) sau prin încheiere ori sentintã de dezinvestire (art.337 cu referire la art.338).

Atît procurorul cît si instanta prin presedintele completului de judecatã, vor emite, totodatã, un mandat de arestare preventivã care trebuie sã cuprindã mentiunile arãtate în art.151 C.pr.pen.:lit.a-c, e si j. C.pr.pen.

Mandatul de arestare reprezintã actul procedural prin care se aduce la îndeplinire dispozitia cuprinsã în ordonanta sau în încheiere (sentintã) si se executã prin organele de politie (art.16 din Legea nr.56/1994 privind organizarea si functionarea Politiei Romãne).

Actele de arestare (ordonanta, încheiere, sentinta) trebuie motivate. De o deosebitã importantã sînt mentiunile din ordonantã, încheiere, sentinta si mandat privind încadrarea juridicã a faptei si temeiurile concrete care determinã arestarea, deoarece în raport cu acestea se verificã, în conformitate cu prevederile art.140,art.141 si art.275 si urm.C.pr.pen.legalitatea si temeinicia luãrii mãsurii arestãrii preventive.

Potrivit art.137-1 alin.2 C.pr.pen. cînd se dispune arestarea preventivã a învinuitului procurorul sau instanta de judecatã încunostinteazã despre acestea, în termen de 24 de ore, un membru al familiei acestuia ori o altã persoanã pe care o desemneazã învinuitul, consemnîndu-se aceasta într-un proces verbal.

Dacã sînt mai multi învinuiti în cauzã arestarea acestora se dispune prin aceeasi ordonantã, dar în vederea executãrii mãsurii se vor emite mandate de arestare preventivã pentru fiecare învinuit în parte.

4.2.6. Arestarea preventivã a învinuitului infractiunilor flagrante

Organul de cercetere penalã care a constatat o infractiune flagrantã este obligat sã retinã pe fãptuitor sã-l trimitã înainte de expirarea celor 24 de ore procurorului împreunã cu procesul verbal si celelalte probe, cu propunerea de a sesiza instanta de judecatã.

Conform art.468 C.pr.pen. procurorul poate emite mandat de arestare a învinuitului, dacã apreciazã cã nu sînt probe suficiente pentru punerea în miscare a actiunii penale.

In cazul cînd procurorul a emis mandat de arsestare este obligat sã continue cercetarea si sã înainteze dosarul procurorului odatã cu învinuitul, cel mai tîrziu în 3 zile de la arestarea acestuia.

In cazul cînd nu s-a putut efectua complet cercetarea în termenul arãtat în aliniatul precedent, continuarea cercetãrii penale se face potrivit dispozitiilor procedurii obisnuite.

4.3. Arestarea intului

4.3.1. Conditii

Mãsura poate fi dispusã dacã sînt îndeplinite cumulativ:

a) conditiile generale mentionate la arestarea învinuitului

b) urmãtoarele conditii speciale

– obligativitea ascultãrii inculpatului (art 150 C pr pen)

– sã fie pusã în miscare actiunea penalã

Ascultarea inculpatului, înainte de arestare sau cu ocazia prelungirii ei este obligatorie în toate cazurile în care inculpatul este prezent. Mãsura poate fi luatã totusi fãrã ascultarea inculpatului dacã acesta este dispãrut, se aflã în strãinãtate ori se sustrage de la urmãrire sau de la judecatã (art 150 alin 1 C.pr.pen).

Inculpatul urmeazã a fi ascultat imediat ce va fi prins sau se va fi prezentat.

Dovada cazurilor mentionate trebuie sã rezulte din elemente de fapt de naturã sã demonstreze acest lucru, simpla lipsã la una din chemãrile fãcute sau la unul din termenele stabilite, dacã nu sau verificat motivele absentei, nefiind suficientã pentru a se trage aceastã concluzie.

4.3.2. Durata

Punînd de acord prevederile art.23 Constitutie si art. 149 C.pr.pen. rezultã cã durata arestãrii inculpatului nu poate depãsi 30 de zile, afarã de cazul cînd ea este prelungitã în conditiile legii.

Arestarea inculpatului în cursul judecãtii dureszã pînã la solutionarea definitivã a cauzei, afarã de cazul cînd instanta dispune revocarea ei (art.149 alin.3).

Termenul de arestare curge, dupã caz, fie din momentul emiterii mandatului de arestare cînd arestarea a fost dispusã dupã ascultarea inculpatului, fie din momentul prezentãrii inculpatului în fata organului judiciar care a emis mandatul,cînd arestarea a fost dispusã în lipsa sa.

în situatia în care cauza penalã este trecutã pentru continuarea urmãririi penale de la un program de urmãrire penalã la altul, mandatul de arestare emis anterior rãmîne valabil.

4.3.3. Organele componente

In faza de urmãrire penalã, mãsura arestãrii preventive a inculpatului poate fi luatã de cãtre procuror, si de cãtre înstanta de judecatã în faza de judecatã.

4.3.4. Procedura arestãrii inculpatului

4.3.4.1.Arestarea inculpatului în faza de urmãrire penalã

In aceastã fazã procurorul poate lua mãsura arestãrii la propunerea organului de cercetare penalã (art.138, art.234 cu referire la art.236) sau din oficiu (art.209 alin.2 cu referire la art.216 alin.3 si art.262 cu referire la art.263).

Procurorul poate dispune mãsura arestãrii inculpatului din oficiu si în conditiile art.209 alin.3 C.pr.pen.cînd efectueazã obligatoriu urmãrirea penalã. In asect caz se cere confirmarea mãsurii din partea conducãtorului parchetului din care procurorul face parte.

Pentru luarea mãsurii arestãrii inculpatului procurorul efectueazã urmãtoarele operatiuni:

-ascultarea inculpatului

-dispunerea arestãrii

-emiterea mandatului de arestare .

Dispunerea arestãrii se face pe cale de ordonantã motivatã (art.136, 236 C.pr.pen.) sau prin rechizitoriu (art.262 cu referire la art.263, respectiv art.262 cu referire la art.263 si art.209 alin.5). Tinînd seama de obligativitatea ascultãrii inculpatului, mãsura poate fi dispusã prin rechizitoriu numai în cazul cînd inculpatul este dispãrut, se aflã în strãinãtate ori se sustrage de la urmãrirea penalã.

4.3.4.2.Arestarea inculpatului în fazã de judecatã

Instanta de judecatã poate dispune asupra luãrii mãsurii arestãrii preventive pe tot cursul judecãtii *, la cerere sau din oficiu.

In situatiile prevãzute în art.335 C.pr.pen.(extinderea actiunii penale pentru alte acte materiale), si art.336 (extinderea procesului penal pentru alte fapte), instanta poate dispune arestarea preventivã a inculpatului dacã nu se restituie cauza pentru efectuarea urmãririi penale, iar procurorul a pus în miscare actiunea penalã, în cursul judecãtii.

Asupra mãsurii instanta se poate pronunta prin hotãrîre (art.350 cu referire la art.311 C.pr.pen.). Hotãrîrea poate fi atacatã prin recurs de procuror sau de inculpat.

4.3.5. Acte procedurale si mãsuri procedurale

Procurorul dispune arestarea inculpatului prin :

-ordonantã, în cursul urmãririi penale;

-rechizitoriu, la terminarea urmãririi penale.

Instanta de judecatã poate dispune arestarea inculpatului printr-o hotãrîre judecãtoreascã, care poate fi :

-încheiere

-sentintã

-decizie

Potrivit art.151 alin.1 C.pr.pen., dupã întocmirea ordonantei sau hotãrîrii prin care s-a dispus arestarea inculpatului, procurorul ori presedintele comletului de judecatã emite de îndatã mandat de arestare.

Mandatul de arestare trebuie sã cuprindã, conform art.151 alin.3 C.pr.pen. urmãtoarele mentiuni:

a) organul judiciar penal care a dispus luarea mãsurii arestãrii inculpatului;

b) data si locul emiterii;

c) numele, prnumele, calitatea persoanei care a emis mandatul de arestare;

d) datele privitoare la persoana inculpatului, prevãzute în art.70 C.pr.pen. (nume, prenume,poreclã, data si locul nasterii, numele si prenumele pãrintilor, cetãtenia, studii, situatia militarã, locul de munca, ocupatia, adresã, antecedente penale si alte date pentru stabilirea situatiei sale personale);

e) arãtarea faptei ce formeazã obiectul inculpãrii si denumirea infractiunii;

f) încadrarea juridicã a faptei si pedeapsa prevãzutã de lege;

g) temeiurile concrete care determinã arestarea;

h) ordinul de a fi arestat inculpatul;

i) încadrarea locului unde urmeazã a fi detinut cel arestat;

j) semnãtura procurorului sau a presedintelui completului de judecatã.

Executarea mandatului de arestare se face de cãtre organele de politie.

Dacã în procesul executãrii mandatului inculpatul ridicã obiectii cu privire la identitatea sa acesta va fi condus în fata procurorului locului unde a fost gãsit, pentru a-l inentifica. Atunci cînd este necesar,se pot cere relatii cu privire la persoana ce urmeazã a fi arestatã,de la organul care a emis mandatul. Dacã din împrejurãrile cauzei procurorul apreciazã cã nu existã pericolul disparitiei arestatului pînã la rezolvarea obiectilor, poate dispune punerea sa în libertate.

Dupã rezolvarea obictilor, dacã se stabileste cã persoana prezentã nu este cea prevãzutã în mandat, o pune imediat în libertate, iar dacã obiectile sînt întemeiate, dispune executarea mandatului de arestare.

Despre obiectile ridicate, modul lor de rezolvare si mãsurile luate se încheie un proces verbal ce va fi trimis organului ce a emis mandatul.

4.3.6. Prelungirea duratei arestãrii preventive a inculpatului, în faza de urmãrire penalã

în art 155 alin 2 C pr pen se aratã cã prelungirea duratei arestãrii inculpatului poate fi hotãrîtã de instantã cãreia iar reveni competenta sã judece cauza în fond sau instanta corespunzãtoare în a cãrei razã teritorialã se aflã locul ei de detinere.

Potrivit art 156 alin 1 C pr pen prelungirea duratei arestãrii se dispune pe baza propunerii motivate a organului care efectueazã urmãrirea penalã. Propunerea organului de cercetare penalã este avizatã de procurorul care suprevegheazã urmãrirea penalã.

Referatul motivat cu propunere de prelungire a arestãrii se înainteazã de organul de urmãrire penalã conducãtorului parchetului din care face parte cel care a fãcut sau a avizat propunerea sau, dupã caz, procurorului sef de sectie din Parchetul General, cu cel putin trei zile înainte de expirarea duratei arestãrii.

Odatã cu referatul sau cel mai tîrziu, pînã la data sesizãrii instantei, se înainteazã dosarul procurorului competent atît în vederea examinãrii lui de cãtre procuror, cît si în vederea verificãrii lui, ulterior, de cãtre instanta competentã sã judece sesizarea de prelungire.

Procurorul competent, dacã socoteste propunerea întemeiatã,sesizeazã instanta competentã cu cel putin cinci zile înainte de expirarea termenului arestãrii sau a ultimei prelungiri.

Referatul cu propunere al organului de urmãrire penalã se anezeazã la adresa de sesizare a instantei. în cuprinsul adresei se pot arãta si alte motive care justificã prelungirea arestãrii preventive, înafarã de cele cuprinse în referat.

Dosarul cauzei va fi trimis de cãtre procuror cu cel putin douã zile înainte de termenul fixat pentru judecatã instantei competente si va putea fi consultat de cãtre apãrãtor la cererea acestuia.

Termenul de cinci zile pentru sesizarea instantei pentru prelungirea arestãrii preventive este un termen legal peremptoriu, si în acelasi timp un termen de regresiune, întrucît, pe de o parte priveste libertatea persoanei iar, pe de altã parte, priveste sesizarea legalã a instantei judecãtoresti, nesocotirea sa conducînd la nulitatea absolutã (art 197 alin 2).

Neîndeplinirea actului de sesizare în termenul prevãzut de lege atrega decãderea din exercitiul dreptului procesual al procurorului de sesizare a instantei si nulitatea absolutã a hotãrîrii ce s-ar pronunta în cauzã.

Pentru rezolvarea sesizãrii presedintele instantei fixeazã termeni de înfãtisare înainte de expirarea duratei mandatului de arestare si desemneazã completul de judecatã care va solutiona sesizarea.

Participarea procurorului este obligatorie.

Inculpatul va fi adus în fata instantei si va fi asistat de apãrãtor.

în cazul în care inculpatul arestat se afla internat în spital si din cauza stãrii sãnãtãtii nu poate fi adus în fatã instantei, sau în alte cazuri în care deplasarea sa nu este posibilã, propunerea de prelungire a duratei arestãrii preventive va fi examinatã în lipsa inculpatului, dar numai în prezenta apãrãtorului, cãruia i se dã cuvîntul pentru a pune conditii.

în cazul în care instanta admite sesizarea si acordã prelungirea, aceasta nu va putea depãsi 30 de zile.

Instanta hotãrãste asupra prelungirii arestãrii inculpatului printr-o încheiere.

încheierea prin care s-a hotãrît asupra prelungirii poate fi atacatã cu recurs de procuror sau inculpat. Termenul de recurs este de trei zile si curge de la pronuntare pentru cei prezenti si de la comunicare pentru cei lipsã. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestãrii preventive nu este suspensiv de executare.

La judecarea recursului inculpatul este adus numai cînd instanta considerã.

Mãsura dispusã de instantã se comunicã administratiei loclui de detinere, care este obligatã sã o ducã la cunostinta inculpatului.

Instanta poate acorda si alte prelungiri, fiecare neputînd depãsi 30 de zile (art 159 C pr pen)

4.3.7. Arestarea inculpatului în cazul infractiunilor flagrante

Constatarea sãvîrsirii unei infractiuni flagrante obligã organul de urmãrire penalã ce a fãcut constarea sã retinã pe fãptuitor, iar cînd cercetarea penalã nu s-a terminat în cele 24 de ore de la retinere, sã trimitã dosarul procurorului si sã solicite emiterea mandatului de arestare învinuitului.

Dacã urmãrirea penalã s-a terminat, dosarul se înainteazã procurorului împreunã cu învinuitul pentru a dispune asupra trimiterii în judecatã, emitînd totodatã mandat de arestare a inculpatului.

Asadar, în cazul infractiunilor flagrante, luarea mãsurii arestãrii preventive a inculpatului este obligatoriei pentru procuror, aceasta rezultînd din dispozitiile art 148 si 468 alin 2.

în situatia în care procedura specialã de urmãrire si judecare a infractiunii flagrante este înlocuitã cu cea de drept comun, arestarea preventivã a inculpatului îsi pierde caracterul obligatoriu.

în aceastã situatie, procurorul restituind cauza pentru completarea sau refacerea urmãririi penale, are obligatia, potrivit art. 470 alin 3 sã dispunã asupra mentinerii sau revocãrii mãsurii preventive.

Aceste ample reglementãri ale mãsurilor procesuale preventive privative de libertate constituie premise reale pentru respectarea principiului legalitãtii în domeniu si puternice garantii ale libertãtii individuale.

în vederea asigurãrii acestui drept fundamental al persoanei, legislatia noastrã a consacrat si alte garantii:

– mãsura arestãrii preventive reprezentînd o retinere a unui drept fundamental al persoanei în cursul desfãsurãrii instructiei penale, are caracter de exceptie.*

Restrîngerea trebuie sã fie proportionalã cu situatia care a determinat-o si sã nu aducã atingere existentei dreptului (libertãtii).

– prin respectarea criteriilor stabilite în legislatia procesual penalã pentru luarea mãsurilor preventive se asigurã individualizarea mãsurii ce se impune a fi luate în functie de gradul de pericol social al infractiunii, sãnãtatea, vîrsta, antecedentele si alte situatii care privesc persoana fatã de care se ia mãsura

– institutionalizarea controlului instantei asupra mandatului de arestare emis în cursul urmãririi penale nu exclude dreptul celui arestat de a se plînge potrivit art 278 C.pr.pen. împotriva mãsurii luate de procuror*

Aceste prevederi trebuie reglementete cu prevederile privind organizarea si atributiile ministerului ublic, coprinse în art.30-38 din legea 92/19992.

In baza principiului controlului ierarhic procurorul ierarhic superior poate infirma actele procurorilor din subordine, dacã sînt contrare legii. Acest control se exsrcitã nu numai la plîngerea celui interesat si si din oficiu.

Aceastã plîngere este o cale legalã de contestare a legalitãtii mãsurii si una din garantiile instituite de lege pentru protectia libertã tii persoanei.

In vederea valorificãrii acestei garantii procesuale, legea obligã organul judiciar sã aducã la cunostinta persoanei arestate motivele luãrii acestei mãsuri.

Totodataorganul judiciar este obligat sã încunostinteze despre luarea mãsurii, în termen de 24 ore, un membru al familiei celui arestat sau o altã persoanã desemnatã de învinuit dau inculpat.

Sectiunea 5. Computarea retinerii si arestãrii preventive

Privarea de libertate prin intermediul retinerii si arestãrii preventive nu rãmîne fãrãsemnificatie în pedeapsa ce se va pronunta de cãtre instantã, ci o obligã pe aceasta la computarea detentiei (art.343 si art.381 C.pr.pen.).

Codul penal actual prin articolul 88 a reglementat sistemul computãrii obligatorii, prevãzînd ca timpul retinerii si arestãrii preventive se scade din durata pedepsei închisorii pronuntate asa încît condamnatul va executa numai restul de pedeapsã rezultat din aceastã scãdere.

S-a apreciat, pe bunã dreptate cã, desi în timpul preventiei inculpatul nu este supus regimului de executare al pedepsei, privarea de libertate, uneori timp îndelungat, si în conditii asemãnãtoare regimului de penitenciar face necesarã scãderea duratei acesteia din cea a pedepsei pentru a preîntîmpina executarea de cãtre condomnat a unei pedewpse ;ai ;ari decît cea stabilitã de instantacuantumul ei fiind sporit cu cel al preventiei.

Desi retinerea este de scurtã duratã, scãderea ei din pedeapsã se impune întrucît si ea ca si arestarea preventivã este o masurã de constrîngere care determinatã de necesitãti procesuale aduce atingere a libertãtii individuale a persoanei învinuitului, iar necomputarea ei ar mãrii pedeapsa aplicatã efectiv acestuia.

Operatiunea computãrii este de competenta instantei judecãtoresti, de fond, de apel si de recurs, care cu ocazia deliberãrii computã sau verificã dacã s-a fãcut conform legii computarea retinerii si arestãrii preventive (art.343, art.381, art.385-16, alin.2). Ea poate avea loc si prin intermediul contestatiei la executare (art.461 lit.d), computarea avînd caracterul unui incident ivit în

timpul executãrii pedepsei.*

Sectiunea 6. Liberarea provizorie

6.1. Natura juridicã

Liberarea provizorie este o mãsurã procesualã preventivã, cu un continut neprivator de libertate si avînd un caracter accesoriu fatã de mãsura arestãrii preventive a inculpatului pe care o poate înlocui cînd se modificã criteriile de arestare.

Liberarea provizorie prezintã urmãtoarele caractere:

-este provizorie,putînd fi revocatã cînd cel liberat încalcã obligatiile impuse

-este facultarivã, acordarea ei fiind lãsatã la aprecierea procurorului sau judecãtorului, dacã sînt îndeplinite conditiile legale

-se acordã numai la cerere

-este un beneficiu recunoscut de lege inculpatului arestat, ceea ce presupune existenta unei arestãri legale în executare, actualã si continuabilã

-are un caracter subiectiv, întrucît se admite pentru consideratii ce privesc persoana inculpatului

-este o garantie,avînd ca efect doar încetarea temporalã a privãrii de libertate, conditionatã de îndeplinirea unor obligatii impuse la liberare.

Liberarea provizorie lãrgeste sfera persoanelor ce urmeazã a fi cercetate si judecate în stare de libertate si creszã posibilitatea participãrii directe si active a inculpatului la efectuarea tuturor actelor de urmãrire si judecatã,a organizãrii directe si nemijlocite a apãrãrii, la o administrare mai rapidã si mai completã a probelor în apãrare si respectiv,în combaterea învinuirii.

Introducerea institutiei mentionate î Codul de procedurã penalã prin Legea nr.32/1990 constituie pe de o parte un pas înainte pe calea democratizãrii si ridicãrii pe o treaptã calitativ superioarã a actului de justitie, iar pe de altã parte creazã o garantie în plus pentru libertatea si demnitatea persoanei, fãptuitorul bucurîndu-se astfel, de încrederea societãtii chiar sîn cazul în care este învinuit de sãvîrsirea unei fapte penale.

Legea reglementeazã douã modalitãti de liberare provizorie.

Astfel,art.160-1 C.pr.pen. prevede, cu titlu de principiu, cã în tot cursul procesului penal inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cautiune.

6.2. Liberarea provizorie sub control judiciar

6.2.1. Conditii

Potrivit art.160-2 C.pr.pen.,liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda dacã sunt îndeplinite urmãtoarele conditii:

a) actiunea penalã sã fie pusã în miscare;

b) Impotriva inculpatului sã se fi luat mãsura arestãrii preventive;

c) inculpatul sã fi sãvîrsit o infractiune din culpã sau o infractiune cu intentie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii care nu depãseste 7 ani;

d) inculpatul sã nu fie recidivist;

e) sã nu existe date care sã justifice temerea ca,lãsat în libertate inculpatul va sãvîrsii o altã infractiune.

Ultima conditie avînd un caracter subiectiv este de naturã sã creze organeloe judiciare posibilitatea de a refuza cu usurintã acordarea liberãrii provizorii pe motiv cã existã temerea cã inculpatul va comite o altã infractiune.

Interesul respectãrii principiului libertãtii persoanei si al necesitãtii înfãptuirii justitiei în cauzele penale considerãm cã si aceste date trebuie dovedite prin orice mijloc de probã, iar organul judiciar este obligat sã facã trimitere la ele în concret, atunci cînd adoptã o solutie de respingere a cererii de liberare provizorie pe acest motiv*.

In legãturã cu examinarea conditiei privind încadrarea juridicã si limita maximã a pedepsei prevãzute în textul incriminator, sîntem de pãrere cã judecãtorul este suveran în apreciere si, ca atare, nu este obligat sã accepte încadrarea juridicã datã de procuror în actele de arestare, trebuind sã încadreze fapta în textul de lege corespunzãtor.

6.2.2. Controlul judiciar

Controlul judiciar este dat de continutul obligatiilor pe care trebuie sã le respecte inculpatul care beneficiazã de aceastã formã de liberare, obligatii concepute ca a doua categorie de conditii care trebuie îndeplinite la acordarea liberãrii.

Acestea sunt prevãzute în art.160-2 alin.3 C.pr.pen. si sunt urmãtoerele:

a) sã nu depãseascã limita teritorialã fixatã decît în conditiile stabilite de organul judiciar

b) sã comunice organului judiciar orice schi,bare de domiciliu sau resedintã;

c) sã nu meargã în locuri anume stabilite;

d) sã se prezinte la organele de urmãrire penalã sau, dupã caz, la instante de judecatã ori de cîte ori este chemat

e) sã nu intre în legãturã cu anumite persoane determinate;

f) sã nu condocã nici un autovehicul sau anumite autovehicule

g) sã nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la folosire faptei

6.2.3. Ridicarea controlului judiciar

Potrivit art.160-3 C.pr.pen. " controlul judiciar instituit de cãtre procuror sau instantã poate fi ridicat oricînd, în total sau în parte, pentru motive temeinice" .

Ridicarea controlului judiciar înseamnã înlãturarea obligatiilor ce reveneau inculpatului pe durata liberãrii provizorii.

Prin "motive temeinice" întelegem disparitia împrejurãrilor ce au impus instituirea unor obligatii în sarcina liberãrii inculpatului liberat.

6.3. Liberarea provizorie pe cautiune

6.3.1 Conditii

Potrivit art 160-4 C pr pen liberarea provizorie pe cautiune se poate acorda dacã sînt îndeplinite urmãtoarele conditii:

a) sã fie pusã în miscare actiunea penalã;

b) împotriva inculpatului sã fie dispusã mãsura arestãrii preventive;

c) sã fie asiguratã repararea pagubei produse prin infractiune (prin instituirea de mãsuri asiguratorii);

d) sã se fi depus cautiunea stabilitã de organul judiciar competent;

e) sã se fi sãvîrsit o infractiune din culpã ori o infractiune intentionatã pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai micã de 7 ani;

f) inculpatul sã nu fie recidivist;

g) sã nu existe date care sã justifice temerea cã inculpatul va sãvîrsi o altã infractiune.

Potrivit art 160 -4 C pr pen alin 2 pe timpul liberrãrii provizorie si pe cautiune inculpatul are urmãtoarele obligatii:a) sã se prezinte la chemarea organelor judiciare

b) sã comunice orice schimbare de domiciliu sau resedintã.

6.3.2. Cautiunea

6.3.2.1 Notiune:

Cautiunea reprezintã suma de bani pe care

trebuie sã o depunã inculpatul sau persoana care a fãcut cererea (substituitul procesual) cu scopul de a garanta respectarea de cãtre inculpat a obligatiilor ce-i revin în timpul liberãrii provizorii (art 160-5 alin 1 C pr pen)

6.3.2.2 Cazurile de restituire a cautiunii

Potrivit art 160-5 C pr pen cautiunea se restituie în urmãtoarele situatii:

a) cînd se revocã liberarea provizorie prevãzutã în art 160-10 alin 1 lit a C per pen (atunci cînd se descoperã fapte sau împrejurãri ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie si care justificã arestarea inculpatului);

b) se constatã de cãtre procuror prin ordonantã, iar de instantã prin încheiere, cã nu mai existã temeiuri care au justificat mãsura arestãrii preventive;

c) se dispune scoaterea de sub urmãrire penalã, încetarea urmãririi penale, achiatrea sau încetarea procesului penal;

d) se pronuntã pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii cu suspendarea conditionatã a executãrii pedepsei, suspendarea sub supraveghere ori cu executarea prin muncã corectionalã;

e) se dispune condamnarea la pedeapsa închisorii cu executarea în penitenciar.

Odatã cu restituirea cautiunii se restituie si dobînda la suma depusã pentru perioada de timp cît a durat liberãrii provizorii pe cautiune.

6.2.3.2 Cazurile de nerestituire a cautiunii

Potrivit art 160-5 alin 5 C pr pen cautiunea nu se restituie:

– în cazul condamnãrii la pedeapsa închisorii, cînd liberarea provizorie s-a revocat ca urmare a neîndeplinirii cu reacredintã de cãtre inculpat a obligatiilor ce-i reveneau potrivit art 160-4 alin 2 C pr pen (mentionate anterior) ori încercãrii de a zãdãrnicii aflarea adevãrului sau a sãvîrsirii din nou cu intentie a unei infractiuni pentru care este urmãrit si judecat.

în aceste situatii, cautiunea se face venit la bugetul statului la rãmînerea definitivã a hotãrîrii de condamnare.

6.4. Procedura de luare a mãsurii liberãrii provizorii

Procedura este comunã ambelor modalitãti.

6.4.1. Cererea

Cererea de liberare provizorie poate fi fãcutã de inculpat personal sau ce cãtre substituitii procesului: sotul inculpatului, sau o rudã apropiatã (art 160-6 alin 1)

Dacã cererea a fost fãcutã de cãtre un substituit procesual organul judiciar are obligatia sã-l întrebe pe inculpat dacã îsi însuseste cererea. Declaratia inculpatului cu privire la aceastã împrejurare urmeazã a fi consemnatã pe cerere (art 160-7 alin ultim)

în ipoteza în care inculpatul nu-si însuseste cererea, aceasta va fi respinsã potrivit art. 160-9 C pr pen.

Cererea poate fi fãcutã oricînd în cursul urmãririi penale, iar în cursul judecãtii, cel mai tîrziu pînã la terminarea cercetãrii judecãtoresti în primã instantã (art 160-6 alin 1)

Cererea poate fi fãcutã si cînd s-a dispus rejudecarea cauzei dupã desfintarea în apel sau dupã casarea în recurs.

Desi legea nu prevede expres, considerãm cã cererea de liberare provizorie poate fi fãcutã si în cazul reluãrii urmãririi penale, cînd dosarul a fost restituit de prima instantã în vederea refacerii sau completãrii urmãririi penale, precum sî atunci cînd instanta de apel sau de recurs, desfintînd ori casînd hotãrîrea, dispune restituirea cauzei procurorului pentru completarea urmãririi penale, întrucît si în aceste cazuri dosarul se aflã în faza de urmãrire penalã.

Cererea trebuie sã cuprindã:

– numele, 0prenumele, domiciliul si calitatea persoanei care o face;

– mentinerea cunoasterii dispozitiilor privitoare la cazurile de revocare a liberãrii provizorii;

– obligatia depunerii cautiunii si mentiunea cunoasterii dispozitiilor legii privind cazurile de nerestituire a cautiunii în cazurile liberãrii pe cautiune.

6.4.2. Organele judiciare competente

în faza de urmãrire penalã cererea de liberare provizorie se rezolvã de cãtre procurorul care efectueazã urmãrirea penalã sau de cãtre procurorul care supravegheazã urmãrirea penalã, iar în faza de judecatã, de cãtre instanta de judecatã sesizatã cu judecarea cauzei.

Cererea se depune la organul competent.

Dacã cererea este depusã, însã, la organul de cercetare penalã sau la administratia locului de detinere ea se înainteazã, în termen de 24 de ore, procurorului sau instantei competente dupã cum cauza se aflã în curs de urmãrire penalã sau de judecatã (art 160-6 alin ultim)

6.4.3. Mãsuri premergãtoare

Examinarea cererii de cãtre organul judiciar competent este precedatã de urmãtoarele mãsuri:

– verificarea cererii

Dacã cererea este incompletã din punct de vedere a mentiunilor obligatorii prevãzute în art 160-4 alin 3 si 4 C pr pen ea mãsuri pentru completarea acesteia.

Cînd cererea este depusã la instantã inaintea termenului de judecatã, obligatia verificãrii acesteia revine presedintelui instantei, care procedeazã si la încunostintarea petitionarului despre termenul de judecatã a cererii.

– însusirea cererii de cãtre inculpat, în cazul în care aceasta a fost fãcutã de unul din substituitii procesuali

Declaratia inculpatului de însusire sau de neînsusire a cererii se consemneazã pe aceasta.

6.4.4. Examinarea cererii

Datoritã stãrii de arest în care se aflã inculpatul, cererea de liberare provizorie se examineazã de urgentã.

Se verificã îndeplinirea conditiilor prevãzute de lege pentru admisibilitatea acesteia.

în cazul cererii de liberare provizorie pe cautiune dacã s-a constatat îndeplinirea conditiilor prevãzute de lege, organul competent stabileste cuantumul cautiunii si încunostinteazã despre aceasta persoana care a fãcut-o.

6.4.5. Solutionarea cererii

Solutionarea cererii de cãtre procuror are loc în cazul cererii de liberare provizorie pe cautiune, dupã depunerea dovezii de consemnare a cautiunii si, în cazul ambelor modalitãti de liberare provizorie, dupã constatarea îndeplinirii conditiilor prevãzute de lege.

Procurorul solutioneazã cererea prin ordonantã, dupã ce procedeazã la ascultarea inculpatului asistat de apãrãtor.

Instanta de judecatã, în cazul cererii de liberare pe cautiune, dupã depunerea dovezii de consemnare a cautinii, stabileste termenul de judecatã si, în cazul ambelor modalitãti, procedeazã la judecarea cererii, dupã constatarea îndeplinirii conditiilor stabilite de lege.

Instanta de judecatã solutioneazã cererea de liberare provizorie dupã regulile obisnuite de judecatã, procedînd în prealabil în mod obligatoriu, la ascultarea inculpatului, precum si a concluziilor apãrãtorului si procurorului.

Solutionarea cererii se face de cãtre instantã prin încheiere.

6.4.6. Solutii

– admiterea cererii, cînd sînt îndeplinite conditiile prevãzute de lege si cererea este întemeiatã. Se dispune punerea în libertate provizorie a inculpatului. Primind copie de pe ordonantã sau de pe dispozitivul hotãrîrii de admitere a încheierii de liberare provizorie, administratia locului de detinere este obligatã sã ia mãsuri pentru punerea de îndatã în libertate a inculpatului.

Procurorul sau instanta de judecatã respinge cererea de liberare provizorie în cazul urmãtoarelor situatii:

a) nu sînt îndeplinite conditile prevãzute de lege pentru admisibilitatea cererii

b) cererea nu este întemeiatã (apreciere cu privire la oportunitatea admiterii cererii, fatã de necesitatea realizãrii scopului procesului penal)

c) cererea a fost fãcutã de cãtre o altã persoanã (un substituit procesual) si nu a fost înssitã de inculpat.

Cãi de atac:

împotriva ordonantei procurorului de respingere a cererii de liberarea provizorie se poate face plîngere la instanta cãreia iar reveni competenta sã judece cauza în fond.

împotriva încheierii instantei de judecatã se poate face recurs.

De asemenea este supusã recursului încheierea instantei de judecatã prin care se solutioneazã cererea împotriva ordonantei procurorului de respingerea cererii.

în ambele situatii termenul de recurs este de trei zile si curge de la pronuntare pentru cei prezenti si de la comunicare pentru cei lipsã.

Inculpatul este adus la judecarea recursului numai cînd instanta cinsiderã necesar.

6.5. Revocarea liberãrii provizorii

6.5.1. Cazuri

Potrivit art 160-10 Cod pr pen liberarea provizorie poate fi revocatã în urmãtoarele cazuri:

a) se descoperã fapte sau împrejurãri ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare provizorie si care justificã arestarea inculpatului.

b) inculpatul nu îndeplineste, cu rea credintã, obligatiile ce-i revin potrivit legii

c) inculpatul încearcã sã zãdãrniceascã aflarea adevãrului

d) inculpatul sãvîrseste, din nou, cu intentie, o infractiune pentru care este urmãrit sau judecat.

6.5.2. Procedura revocãrii

Titularii cererii de revocare pot fi:

– procurorul

– instanta de judecatã din oficiu

– oricare parte din proces

Procedura revocãrii este aceeasi ca în cazul solutionãrii cererii de liberare provizorie.

Revocarea se dispune de procuror prin ordonantã, iar de instantã prin hotãrîre, dupã ascultarea inculpatului asistat de apãrãtor.

Cînd, fãrã motive temeinice, inculpatuil nu se prezintã la chemarea fãcutã de cãtre organul judiciar în vederea exercitãrii dreptului sãu de apãrare, revocarea se dispune si în lipsa sa.

în caz de revocare a liberãrii provizorii procurorul sau instanta dispune arestarea preventivã a inculpatului si emite un nou mandat de arestare.

6.5.3. Cãi de atac

împotriva ordonantei procurorului se poate face plîngere la instanta cãreia i-ar reveni competenta sã judece cauza în fond.

Hotãrîrea instantei de judecatã este supusã recursului în termen de trei zile de la pronuntare pentru cei prezenti si de la comunicare pentru cei lipsã.

Capitolul IV

Garantiile instantei pentru apãrarea intereselor procesuale ale pãrtilor în procesul penal

Sectiunea 1. în cursul urmãririi penale

Pentru asigurarea respectãrii dispozitiilor legale si aplicarea deplinã a principiului legalitãtii sau consacrat prin legea procesual-penalã mijloace adecvate care sã înlãture orice încãlcãri comise de organele judiciare.

în faza de urmãrire penalã, mijlocul procesual prevãzut de lege în acest scop este plîngerea împotriva mãsurilor si actelor de urmãrire penalã, reglementatã în art 275-278.

Plîngerea constituie, asadar, mijlocul prion care se asigurã apãrarea drepturilor si intereselor procesuale ale persoanelor, încãlcate de cãtre organul de urmãrire penalã sau de cãtre procuror.*

Plîngerea are, în primul rînd, o functie distructiv si reparatorie, prin intermediul sãu desfiintîndu-se actele efectuate cu încãlcarea legii si înlãturîndu-se vãtãmãrile aduse intereselor legale ale persoanelor cu privire la mãsurile si actele de urmãrire penalã, iar în al doilea rînd, o functie preventivã, existenta ei preîntîmpinînd încãlcarea legii de cãtre organele judiciare.

Potrivit art 275 "orice persoanã poate face plîngere împotriva mãsurilor si actelor de urmãrire penalã, dacã prin acestea s-a adus o vãtãmare intereselor sale legitime".

Pentru învinuit si inculpat plîngerea mai poate fi fãcutã si de una din persoanle arãtate în art 222- mandatar special, unul din soti pentru celãlalt sot, copilul major pentru pãrinti – care prin analogie sînt aplicabile si în cazul art 275.

Pentru cazurile mentionate se pune problema solutiei pe care trebuie sã o primeascã plîngerea dacã învinuitul sau inculpatul nu si-o însuseste. în acest caz solutia ni se pare respingerea cererii ca fiind fãcutã de o persoanã fãrã calitate, dar sesizarea procurorului din oficiu si înlãturarea vãtãmãrilor aduse subiectului procesual sau persoanelor pentru care acesta poate face plîngere.

Plîngerea trebuie sã cuprindã temeiul de fapt si de drept ce caracterizeazã mãsura preventivã ca nelegalã si netemeinicã, nerespectarea acestei formalitãti putînd duce la considerarea ei ca nemotivatã si prin consecintã la respingerea acesteia.

Plîngerea se adreseazã procurorului care supravegheazã activitatea organului de cercetare penalã si se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penalã (art 275 alin 3)

Plîngerea împotriva mãsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispozitiilor date de acesta se rezolvã de prim-procurorul parchetului.

în cazul cînd mãsurile si actele sînt ale prim procurorului ori luate sau efectuate pe baza dispozitiilor date de cãtre acesta, plîngerea se rezolvã de procurorul ierarhic superior (art 278)

Legea nu prevede un anumit termen pentru depunerea plîgerii. este necesar credem, ca ea sã fie depusã în timpul în care mãsuri sau actele împotriva cãrora s-a efectuat plîngerea fiinteazã, depunerea ulterioarã fãcînd-o sã fie lipsitã de obiect din moment ce acestea au încetat.

Deasemenea, procesul trebuie sã se mai afle încã în faza urmãririi penale, trecerea lui în faza judecãtii transferînd obligatia solutionãrii plîngerii în seama instantei de judecatã.

Cînd plîngerea a fost depusã la organul de cercetare penalã, acesta este obligat ca în termen de 48 de ore de la primirea ei sã o înainteze procurorului împreunã cu explicatiile sale, atunci cînd acestea sînt necesare (art 276).

Termenul de 48 de ore este de recomandat, nerespectarea lui atrãgînd sanctiunea proceduralã a amenzii prevãzutã în art 198 lit a.

Procurorul va solutiona plîngerea prin analizarea explicatiilor primite dupã ce în prealabil va studia dosarul cauzei.

Introducerea plîngerii nu suspendã aducerea la îndeplinire a mãsurii sau a actului care formeazã obiectul plîngerii (art 275 alin 4).

Potrivit art 277 plîngerea trebuie rezolvatã în termende 20 de zile de la primirea acesteia.

Problema care se pune este dacã nu cumva durata termenului mentionat este prea mare în raport cu importanta mãsurilor cãrora trebuie sã le punã capãt în eventualitatea netemeiniciei si nelegalitãtii lor.

De lege ferenda, credem cã se impune, pe linia perfectionãrii legislatiei procesuale, o reglementare specialã, de urgentã a rezolvãrii plîngerilor îndreptate împotriva mãsurilor preventive.

Modul în care a fost solutionatã plîngerea se comunicã printr-o înstiintare scrisã, motivatã de cãtre procuror potrivit art 277, persoanei care a fãcut plîngerea.

Desi textul nu precizeazã, comunicarea se face si organului de cercetare penalã si procurorului sau procurorului sef cînd plîngerea a fost solutionatã de acesta din urmã, ori de cãtre procurorul ierarhic superior, acestia urmînd a lua cunostintã si a se conforma celor hotãrîte de procuror cu ocazia rezolvãrii plîngerii.

Sectiunea II. în cursul judecãtii

Mijlocul procesual prevãzut de lege ce poate fi folosit împotriva încheierilor date în primã instantã prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei mãsuri preventive este recursul.

întrucît legea (art.141 C.pr.pen.) nu prevede posibilitatea declarãrii recursului si împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de revocare a unei mãsuri preventive, ci doar împotriva încheierii prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuire sau încetarea unei mãsuri preventive, în practica judiciarã s-au dat solutii contradictorii cu aceasta.

Astfel, într-o opinie, s-a sustinut cã recursul sustinut de inculpat împotriva unei o asemenea încheieri este inadmisibilã.

într-o altã opinie la care ne raliem, s-a decis cã o asemenea încheiere poate fi atacatã cu recurs, însã numai odatã cu fondul. Considerãm cã aceastã solutie este corectã întrucît legea are în vedere toate încheierile instantei privind revocarea mãsurilor preventive, deci si aceste încheieri.

Termenul de recurs împotriva hotãrîrii date în primã instantã prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei mãsuri preventive este de 3 zile si curge de la pronuntarea pentru cei prezenti si de la comunicare pentru cei lipsã.

Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei mãsuri preventive nu este suspensiv de executare (art.141 alin.2).

Sectiunea III. Repararea pagubelor în cazul luãrii unei mãsuri preventive pe nedrept

1. Codul de procedurã penalã a stabilit principiul cã nici o persoanã nevinovatã sã nu fie trasã la rãspundere penalã, oferind destule garantii si drepturi procesuale fãptuitorului si obligînd organele judiciare sã verifice cu atentie, în permanentã, legalitatea si temeinicia fiecãrei mãsuri si în special a celor ce privesc libertatea persoanei.

2. Prin admiterea reparãrii pagubelor se admite posibilitatea survenirii erorilor judiciare datelor sistemului probatoriu, excesului de zel al organelor judiciare, lipsei de experientã sau de formatie profesionalã a celor chemati sã judece, ca si concursul total al unor împrejurãri de fapt care face verosimilã o învinuire absolut nedreaptã.

3. Codul a prevãzut o asemenea posibilitate si a înscris mijloacele pentru înlãturarea oricãrei constrîngeri neîntemeiate. Inlãturarea, desi sterge pentru viitor orice consecinte, nu are efecte pentru consecintele trecute.

Pentru repararea consecintelor trecute, societatea datoreazã dezdãunare celui ce a suportat pe nedrept o condamnare definitivã sau mãsurã preventivã .

Art.504 stabileste persoanele care au dreptul la repararea de cãtre stat a pagubei suferite, si anume:

a) orice persoanã care a fost condamnatã definitiv dacã în urma rejudecãrii cauzei s-a stabilit prin hotãrîre judecãtoreascã definitivã cã nu a sãvîrsit fapta imputatã ori cã acea faptã nu existã.

b) orice persoanã împotriva cãreia s-a luat o mãsurã preventivã iar ulterior, a fost scoasã de sub urmãrire penalã ori a fost achitatã pentru cã nu a sãvîrsit fapta inculpatã ori cã acea faptã nu existã.

Persoanelor arãtate la lit.a) si b) care înainte de arestare erau încadrate în muncã li se calculeazã la vechimea în muncã si timpul cît au fost arestate, iar persoanelor arãtate la lit.a) li se calculeazã la vechimea în muncã si timpul cît au executat pedeapsa la locul de muncã.

Potrivit art.504 alin.3 nu are dreptul la recuperarea pagubei persoana care, în cursul urmãririi penale sau al judecãtii, cu intentie sau din culpã gravã a stînjenit sau a încercat sã stînjeneascã aflarea adevãrului.

Desi reglementarea procedurii este fãcutã prin normele procesuale penale, actiunea de reparare se face în afara procesului penal, la instanta civilã si se solutioneazã dupã regulile procesului civil.

Potrivit art.506 pentru obtinerea reparatiei persoana îndreptãtitã se poate adresa tribunalului în a cãrei razã teritorialã domiciliazã chemînd în judecatã civilã statul, care va fi citat prin Ministerul Finantelor.

Termenul în care poate fi introdusã actiunea pentru recuperarea pagubei este de un an si curge de la rã mînerea definitivã a hotãrîrii de achitare sau de la data ordonantei de scoatere de sub urmãrirea penalã.

Dupã moartea persoanei îndreptãtite actiunea pentru recuperarea pagubei poate fi pornitã sau continuatã de cãtre persoanele care se aflau în întretinerea sa.

Sectiunea 4. Garantii instituite de Codul de procedurã penalã privind executarea pedepselor

Reglementarea precisã si restrictivã a cazurilor în care o persoanã poate fi privatã de libertate, a organelor care o pot dispune, a conditiilor în care se poate efectua, a durateu sale, a controlului si supravegherii permanente a temeiniciei si legalitãtii acestor mãsuri si a executãrii lor constituie garantii importante ale inviolabilitãtii persoanei si ocrotirii drepturilor legate de personalitatea umanã.

Reglementãrile din odul de procedurã penalã au în vedere ocrotirea eficientã a drepturilorcelui retinut sau arestat preventiv.

Astfel, pentru faza urmãririi penale se asigurã:

-obligativitatea aducerii persoanei retinute ori arestate la perchezitia domiciliarã iar cînd aceasta nu este posibilã, prezenta unui reprezentant, al unui membru al familiei sau a unui vecin (art.104 alin.4)

-aducerea învinuitului sau inculpatului arestat la cercetarea la fata locului, iar atunci cînd nu poate fi adus i se pune în vedere cã poate fi reprezentat si i se asigurã la cerere reprezentarea (art.129 alin.3)

-asistenta juridicã obligatorie (art.171 alin.2) si posibilitatea inculpatului arestat de a lua contact cu apãrãtorul sãu (art.172 alin.3)

-prezentarea materialului de urmãrire penalã în prezenta apãrãtorului (art.250, 172)

-trimiterea odatã cu rechizitoriul a unei copii de pe acesta pentru inculpatul aflat în stare de detinere (art.264 alin.4)

-verificarea de cãtre judecãtor la locurile de retinere si detinere a legalitãtii mãsurilor preventive si conditiile detentiei.

Incãlcarea dispozitiilor mentionate poate atrage sanctiuni penale, disciplinare, materiale si civile ce se pot aplica organelor judiciare si sanctiuni procesuale care lovesc actele procesuale si procedurale efectuate cu încãlcarea legii prin lipsirea acestora de efectele juridice pe care legea le recunoaste, declarîndu-le nule.

Potrivit conceptiei Codului de procedurã penalã nulitãtile pot fi absolute si relative, primele prevãzute expres în art.197 alin.2, operînd prin simpla încãlcare a dispozitiilor lagale procesuale indicate, iar secundele prevãzute în dispozitiile cu caracter general din art.197 alin.1, operînd numai în cazul unei vãtãmãri care nu poate fi înlãturatã decît prin anularea actului.

Nulitatea absolutã opereazã si atunci cînd învinuitul sau inculpatul arestat, chiar si în altã cauzã*, nu a fost asistat.

Garantii procesuale importante sînt prevãzute pentru arestat si în faza judecãtii în prima instantã, în apel si în recurs:

-citarea acestuia la fiecare termen de judecatã, avînd în vedere situatia sa de detentie (art.291 alin.ultim.)

-mãsura desemnãrii din oficiu, cu ocazia fixãrii termenului, a unui apãrãtor, posibilitatea cunoasterii dosarului si cea a contactului cu apãrãtorului (art.171 alin.2 si art.294 alin.1 si 3)

-comunicarea copiei de pe actul de sesizare odatã cu chemarea sa în fata instantei de judecatã (art.313 alin.2 )

-verificarea înmînãrii în termen de 3 zile a copiei actului de sesizare (art.318 alin.1)

-aducerea obligatorie a inculpatului arestat la judecatã în prima instantã, în apel si în recurs (art.314, art.375 alin.3, art.385-11 alin.2)

-participarea obligatorie a procurorului la judecarea cauzelor cu arestati (art.315 ).

Eludarea dispozitiilor legale enuntate atrage sanctiuni penale, disciplinare, materiale si civile si sanctiuni procedurale prin intermediul cãrora actele procesuale si procedurale efectuate cu încãlcarea legii sînt declarate nule.

Asa, spre exemplu, vor fi nule absolut actele efectuate de instanta de judecatã fãrã participarea procurorului. Participarea acestuia din urmã trebuie sã fie asiguratã nu numai la termenul cînd se dezbate cauza în fond ci la toate termenele de judecatã*.

Vor fi nule absolut, de asemenea actele efectuate cu încãlcarea dispozitiilor privitoare la prezenta obligatorie a inculpatului arestat, chiar în altã cauzã.

In afarã de garantiile examinate mai sus, ocrotirea personalitãtii umane a detinutului sub aspectele ei esentiale, prin intermediul Legii nr.23 din 18 noiembrie 1969 privind executarea pedepselor*.

Legea mentionatã care a fost preferatã sistemului reglementãrii pe cale internã a modului în care se executã privarea de libertate în locurile de detinere, fie ca mãsurã preventivã, fie ca pedeapsã, are în vedere faptul cã o persoanã detinutã este totusi un om cu drepturi imprescriptibile, inerente acestei calitãti .

Exercitarea drepturilor procesuale ale pãrtilor este garantatã prin obligatiile impuse organelor judiciare de a pune în vedere existenta lor si de a le asigura exercitarea prin formele procedurale prevãzute de lege.

Totodatã, instituirea controlului activitãtii organelor judiciare constituie o garantie a îndeplinirii de cãtre ele a obligatiilor ce le revin si, prin aceasta, a exercitãrii drepturilor procesuale si participantilor la procesul penal.

BIBLIOGRAFIE

1.INSTITUTUL ROM#N PENTRU DREPTURILE OMULUI Principalele instrumente internationale privind drepturile omului la care România este parte, vol.I "Instrumente universale", Bucuresti,1996

2.CURTEA SUPREM~ DE JUSTITIE Buletinul jurisprudentei, Culegere de decizii pe anul 1993, Ed."Continent XXI si Universul", Buc.1994

3.UNIUNEA JURISTILOR DIN ROMANIA Codex procedural, Ed."Continent XXI si Universul" , Buc.1993

4.MURARU I.,Drept constitutional si institutii politice, Ed. "Sansa", Buc.1992 R.D.P., serie nouã AnI Nr.1, Buc 1994, Ed. Atlas Lex, AnI Nr.2,Buc. 1994,Ed.Atlas Lex,R.R.D., AnII Nr.1, Buc.1995, R.A. "Monitorul oficial" , R.R.D. An III Nr.1 Buc.1996

5.MATEU[ GHEORGHI[~, Procedurã penalã (partea generalã) vol.I Ed. Fundatiei "Chemarea" Iasi 1993

6.MATEU[ GHEORGHI[~, Procedurã penalã (partea generalã) vol.II Ed. Fundatiei "Chemarea" Iasi 1994

7.QNTONIU GHEORGHE, POPA MARIN, DANES STEFAN , Codul penal pe întelesul tuturor, Ed.Politicã, Buc. 1988

8.ISTRATE ILIE Libertatea persoanei si garantiile ei procesual penale, Ed. Scrisul românesc, Craiova,

1984

9.NISTOREANU GHEORGHE Drept procesual penal. Partea specialã, Buc.,Ed." Continent XXI", 1995

10.VOLONCIU NICOLAE Tratat de procedurã penalã, vol.I, Buc., PAIDEIA,1993

11.VOLONCIU NICOLAE Tratat de procedurã penalã, vol.II, Buc.,PAIDEIA,1994

12.NEAGU I. "Drept procesual penal Partea generalã, vol.I, Buc.,1992

13.CONSTITUtIA ROMANIEI,Bucuresti,1991

14.XXX Indrumar de cercetãri penale,Ed. Atlas Lex, Buc.1994

15.xxx Practica judiciarã penalã, vol.III si IV, Ed. Academiei Române, Buc., 1992

16.MATEUT GHEORGHE, TITU ADRIANA, " Prelungirea arestãrii preventive a inculpatului. Natura juridicã a termenului de sesizare a instantei", în " Dreptul" nr.12/1993

17.MARGOCSY I. "Regimul juridic al internãrii medicale" în "Dreptul"nr.9-12/1990

18.GRIGA I. "Competenta de solutionare a plîngerii contra mãsurii arestãrii preventive luate de procuror", în "Studii de drept românesc" nr.4/1992

19.FIRU M. "Competente de solutionare a plîngerii contra mãsurii arestãrii preventive luate de procuror", în "Dreptul", nr.4/1992

20. DARINGA GHEORGHE "Mãsurile preventive în noul Cod de procedurã penalã" în R.R.D.nr.4/1969

21. BOCANET STEFAN "Conditii procesuale pentru luarea mãsurilor de sigurantã a obligãrii la tratamentul medical si a internãrii medicale", în R.R.D.nr.4/1969

22. RAMUREANU V. "Asistenta juridicã a învinuitului sau inculpatului în fata urmãririi penale" în R.R.D.nr.7/1972

23. PASCA V. "Prezumtia de nevinovãtie si tinuta inculpatului în cursul procesului penal", în "Dreptul" nr.4/1993

24. ILIESCU W. "Libertatea persoanei în lumina dispozitiilor din Codul de procedurã penalã" în "Studii si cercetãri juridice",nr.3/1971

25. TEODORU GH.GR., COSTACHESCU {TEFAN, CERNESCU TIBERIU "Garantarea drepturilor acordate pãrtilor în procesul penal", în "Revista Românã de Drept" nr.12/1971.

26. MAYO M., "Regulile de bazã ale procesului penal în noul Cod de procedurã penalã", în "Revista Românã de Drept" nr.1/1969.

27. TUDORACHE, CONSTANTIN DAN, "Libertatea provizorie sub control judiciar si libertatea pe cautiune" în revista "Dreptul", nr.5-9/1993.

28. NI[U, T. "Admisibilitatea luãrii mãsurii interzicerii de a se afla în anumite localitãti", în "Dreptul" nr.8/1993.

29. PAICU, A. "Competenta de solutionare a plîngerilor împotriva mãsurilor preventive luate în cursul urmãririi penale" în "Dreptul" nr.3/1992.

30. P~TULEA, V. "Modificãrile aduse codului de procedurã penalã prin Legea nr.45/1993" în "Dreptul" nr.12/1993.

31. DABU, VALERIC~, "Dreptul procurorului si instantei de a dispune de libertatea persoanei", în "Revista de Drept Penal" anul I, nr 1, Bucuresti 1994

32. CIUNCAN DORIN, "Posibilitatea procurorului de a dispune prin rechizitoriu asupra mãsurii arestãrii preventive a învinuitului", în "Revista de Drept Penal" anul I, nr. 1 Bucuresti 1994

33. Dr. GRIGA IOAN, "Durata arestãrii preventive a inculpatului, în cursul judecãtii", în "Revista de Drept Penal", anul I nr. 2 Bucuresti, 1994

34. MATEU[ GHEORGHI[~, "Consideratii teoretice si practice privind institutia liberãrii provizorie", în "Revista de Drept Penal", anul I nr 2 Bucuresti 1994

35. [UCULESCU ALEXANDRU, "Despre mãsura arestãrii preventive", în "Revista de Drept Penal", anul I nr 2 Bucuresti 1994

36. POP VIRGIL, "Mãsura ridicãrii de obiecte si mãsura asiguratorie a sechestrului. Prezentare comparativã", în "Revista de Drept Penal", anul II nr 1 Bucuresti 1995

37. DABU VALERIC~, "Despre revocarea mãsurii preventive" în "Revista de Drept Penal" anul III nr 1 Bucuresti 1996._