Principiul Egalitatii In Drepturi In Raporturile de Munca

Dintre drepturile fundamentale ale omului recunoscute cnstituțional, convențional și comunitar, principiul nediscriminării exprimă postulatul egalei demnități a tuturor persoanelor. ”toți oamenii se nasc liberi și egali în demnitate și în drepturi” reprezintă mai mult decât un deziderat, costituind însuși fundamentul protecției internaționale a drepturilor omului. Indiferent de izvorul lor, drepturile și libertățile fundamentale sunt recunoscute tuturor indivizilor, fără nicio deosebire.

La rândul său, art. 16 din Constituția României reia acest principiu într-o reglementare cuprinzătoare, sub forma egalității în fața legii și a autorităților publice ”fără privilegii și fără discriminări”. Cu prilejul revizuirii Constituției, principiul egalității în drepturi a fost completat cu cel al egalității de șanse între femei și bărbați pentru ocuparea funcțiilor publice, civile și militare, ceea ce exprimă, la nivel constituțional, evoluția aparte a principiului egalității.

Egalitatea reprezintă un principiu constiuțional complex, putând îmbrăca fie forma unui principiu general aplicabil, fie pe cea a unui drept fundamental. Supremația legii și, totodată, egalitatea cetățenilor în fața ei este completată, în special în domenii specifice raporturilor de muncă, de egalitatea în carul legii. În acest sens, art. 41 alin. (4) al Constituției statuează principiul egalității de remunerație între femei și bărbați pentru muncă egală sau interzicerea discriminării pe criteriul sexului în materie de remunerație.

Și din acest punct de vedere, principiul egalității în drepturi – sau al nediscriminării – a dobândit valențe deosebite în contextul ratificării de către România a Convenției europene a drepturilor omului și, mai apoi, al aderării la Uniunirea Europeană.

Egalitatea și nediscriminare – apropieri și delimitări

Egalitatea în raporturile de muncă are vocație de generalitate, guvernând tot parcursul contractului individual de muncă, de la redactarea și încheierea sa și până la încetarea acestui contract. Valențele principiului egalității se manifestă însă și în privința drepturilor care nu decurg în mod direct din contractul individual de muncă, ci sunt strâns legate de statutul de salariat, precum dreptul la a constitui sau a adera la sindicate, dreptul la negociere colectivă sau dreptul la unele prestații sociale bazate pe contribuția salariatului, precum cea privind asigurarea concediului plătit pentru creșterea copilului.

După abordarea succintă a conceptului de egalitate, a conținutului și limitelor interdicției de a discrimina, ne vom opri în special asupra reflelctării acestora în Convenția europeană a drepturilor omului, în instrumentele comunitare dar și în dreptul național. De asemenea, vom analiza și unele dintre hotărârile marcante ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, oprindu-ne în special asupra discriminării pe criteriul sexului, egalitatea de tratament și, mai apoi, de șanse, dintre femei și bărbați, reprezentând la momentul actual unul dintre principalele obiective ale Uniunii Europene. Concepută inițial doar ca o egalitate între femei și bărbați în privința remunerației muncii lor egale, aceasta a stat la baza consacrării, din ce în ce mai extinse, a drepturilor omului ca drepturi fundamentale în spațiul comunitar. Egalitatea în drepturi între femei și bărbați, alături de nediscriminare, pluralism, toleranță, solidaritate și justiție, reprezintă una dintre valorile caracteristice ale modelului de societate comun statelor membre.

Noțiunea de egalitate

Conceptul de ”egalitate” este multiform: egalitate reală sau formală, materială sau substanțială, de fapt sau de drept; toate aceste fațete reprezintă viziuni diferite ale principiului egalității sau al nediscriminării. Egalitatea civilă are semnificața egalității cetățenilor în drept, în fața legii, adică în privința prerogativelor și îndatoririlor individuale. Însă egalitatea civilă pare să includă aspecte particulare, concretizate, precum egalitate conjugală (cea a soților) sau de tratament ( de exemplu, un lucrător de sex feminin trebui să benficieze de aceleași avantaje precum unul masculin și de aceeași remunerație în cazul unei munci de valoare egală).

Egalitatea constituțională presupune o comparație între doua situații, cu raportare la un sistem deja existent. Același tratament juridic va fi aplicat în cazul unor situații obiective suficient de asemănătoare. Deplina respectare a unui drept este asigurată doar în condițiile recunoașterii unui exercițiu egal pentru toți titularii săi. Astfel, egalitatea în exercitarea dreptului și nu doar în recunoașterea sa, a marcat trecerea dinspre egalitatea formală spre cea reală.

Reversul egalității este inegalitatea, denumită juridic discriminare, care prezintă, la rândul său, două aspecte. Primul, cel mai uzual, presupune tratarea diferită a situațiilor identice; cel de-al doilea vizează tratarea identică a situațiilor diferite.

Desigur, nu orice diferență de tratament are în mod automat semnificația inegalității sau a discriminării; așa cum a amintit în mod repetat Curtea Constituțională, egalitatea în drepturi nu înseamnă uniformitate. A discrimina înseamnă a face diferență, diferențiere – interzisă și ea de extele comunitare, în cazul în care este nejustificată – discriminarea este asociată cu o conotație negativă, determinată de o anumită ierarhizare care conduce la aplicarea unui tratament mai puțin favorabil victimei. Dicriminarea ”constă în diferența sau distincția interzisă, interzisă deoarece este nelegitimă, nelegitimă deoarece este arbitrară”.

În ceea ce privește egalitatea în drepturi, Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că ”principiul egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă exstă o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite. Cu alte cuvinte, principiul egalității nu interzice reguli specifice, în cazul unor diferențe de situații. Egalitate formală (de substanță) ar conduce la aceeași regulă, în ciuda diferenței de situații. De aceea, inegalitatea reală, care rezultă din această diferență, poate justifica reguli distincte, în funcție de scopul legii care le conține” iar ”o măsură de protecție nu poate avea semnificați nici a aunui privilegiu, nici a unei discriminări, ea fiind destinată tocmai asigurării, în anumite situații specifice, a egalității cetățenilor, care ar fi afectată în lipsa ei”. În esență, Curtea Constituțională a României definește discriminarea, similar Curții Europene a Drepturilor Omului, ca diferența de tratament lipsită de o motivare obiectivă și rezonabilă. În cazul existenței unui scop legitim al diferenței de tratament, aceasta constituie totuși discriminare dacă nu există o proporție între scopul urmărit și mijloacele folosite pentru atingerea acestuia.

În jurisprudența sa de început, Curtea Constituțională admitea că principiul constituțional al egalitășii presupunea ca diferenței în fapt să îi corespundă un tratament juridic diferit, derogările de la principiul egalității fiind admise doar în cazul unor diferențe obiective între situațiile supuse comparației. Ulterior însă, Curtea a impus ca situațiile diferite să fie tratate diferit. Egalitatea nu se mai definește doar prin opoziția cu dicriminarea, ci ”prin raportarea la noțiunea complementară de diferență, pe care ajunge să o și înglobeze (…) egalitatea nu mai este sinonimă cu uniformitatea, ci se apropie mai degrabă de proporționalitate”.

În cadrul instrumentelor internaționale, interzicerea discriminării apare mai degrabă ca un mijloc de protecție a grupurilor defavorizate: imigranți, solicitanți de azil, minorități naționale și etnice, persoane în vârstă sau persoane cu handicap. În realitate însă, egalitatea în drepturi – fundament al democrațiilor europene – reprezintă unul dintre pilonii statului de drept.

Astfel, o primă privire asupra sensurilor egalității și nediscriminării ne permite să constatăm că evoluția principiului egalității în drepturi (sensul pozitiv) sa al nediscriminării (sensul negativ) prezintă particularitatea de a fi depășit stadiul de ideal urmărit de ”toate popoarele și toate nașiunile ” (așa cum se precizează în Preambulul Declarației Universale a Drepturilor Omului), fiind aplicat în cazuri concrete de către jurisdicțiile interne și internaționale.

În concluzie, nediscriminarea decurge din principiul egalității civile, ele reprezentând două expresii – definite prin opoziție una față de cealaltă – ale aceleiași idei. În mod similar, în dreptul Uniunii Europene, egalitatea în drepturi și nediscriminarea reprezintă două fațete ale aceluiași principiu de drept comunitar, definit în jurisprudența Curții ca o interdicție de a trata în mod diferit situații similare sau de a trata situații diferite în același mod, fără o justificare obiectivă.

Definiția discriminării în dreptul român

Încălcarea egalității este analizată cel mai frecvent în termenii discriminării, definită în plan intern de art. 5 din Codul Muncii și de Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. În esență, art. 5 din Codul Muncii statuează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii, interzicând orice discriminare directă sau indirectă față de un salariat. Discriminarea este văzută în general ca o diferețiere contrară egalității civile și care constă în ruperea celei din urmă, în detrimentul unor persoane fizice, prin aplicarea unor criterii precum sexul sau orientarea sexuală, etnia, naționalitatea, limba, opțiunile sau preferințele politice, situația sau responsabilitatea familială, starea de sănătate, handicapul, zestrea genetică etc.

La rândul său, Legea 202/2002 privind egalitatea de șanse dintre femei și bărbați definește discriminarea directă și indirectă, însă doar prin referire la criteriul apartenenței la un anumit sex. Potrivit legii, prin discriminare directă se înțelege diferența de tratament aplicată unei persoane în defavoarea acesteia, datorită apartenenței sale la un anumit sex sau datorită gravidității, nașterii, maternitații ori acordării concediului paternal.

Legea cuprinde și o definiție a discriminării indirecte similară, până la un punct, celei din Codul Muncii. Pe de o parte însă, din punct de vedere al efectelor discriminării, aceasta conduce – potrivit legii – la inegalitate între sexe în cazul în care afectează persoanele de un anumit sex.

Forme ”moderne” ale discriminării: hărțuirea și victimizarea

Articolul 6 alin. (1) din Codul Muncii garantează și respectarea demnității